CUPRINS

I. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV -TERITORIALĂ A STATULUI ROMÂN. ......................... 1

II. ISTORIC AL REGLEMENTĂRII ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE ÎN ROMÂNIA. ......... 1

III. SFERA PRINCIPIILOR ȘI SEMNIFICAȚIA LOR ........................................................... 4

IV. PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE ........................................................................... 6

V. CONCLUZII ............................................................................................................ 13

VI.BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................... 15
 I ORGANIZAREA ADMINISTRATIV –TERITORIALĂ
A STATULUI ROMÂN

Analiza acestei probleme impune mai întâi clarificare noțiunii de ”stat„. ”Sub aspect
juridico-administrativ, statul reprezintă ansamblul organizat al autorităților publice, având
competență pe întreg teritoriull național-statat, local sau zonalm îndeplinind funcții de
putere - legislativă, executivă și judecătorească”1.
Modul de organizare administrativ-teritorială al statului român îl regăsim în art.3, alin.(3)
Constituția României, potrivit căruia identificăm comune, orașe și județe, fiind recunoscută
posibilitatea ca unele orașe să fie declarate, în condițiile legii, muncipii.
Noțiunea de organizare administrativ-teritorială evocă, într-o definiție concisă,
delimitarea statului în unități administrativ-teritoriale2, ea fiind evocată și prin sintagma de
decupaj administrativ3.
În teoria generală a organizării administrative a teritoriului și realitatea statelor civilizate
ale lumii, regăsim nivelul central, cel de vaza și nivelul intermediar, care, la rândul lor, pot să
includă una sau mai multe tipuri de unități administrativ - teritoriale4.
În România, într-un mod atipic, regăsim două unități administrativ - teritoriale de bază,
respectiv comuna și orașul, cu posibilitate ca unele orașe să fie declarate prin lege muncipii,
și o unitate administrativ-teritorială de nivel intermediar, și anume județul. Art.3 alin.(3) din
Constituția româniei se impune a fi coroborat cu art.121, alin.(3) din Constituție, care permit
constituirea de autorități ale administrației publice locale și la nivelul subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor. Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă, pe
de o parte, că este recunoscută posibilitatea ca municipiile să aibă subdiviziuni
administrativ-teritoriale, iar pe de altă parte, că la nivelul acestora pot fi constituite autorități
autonome locale, respectiv consilii locale și primari.

II. ISTORIC AL REGLEMENTĂRII ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE

ÎN ROMÂNIA

1 V. Stănescu, Spțiul Public,ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012, p.229

2 D. Apostol Tofan, Instituții administrativ europene, Ed. C.H.Beck, București, 2006, p.129
3 C.L. Popescu, Autonomia locală și integrarea europeană, ed. All Beck, București, 1999,pp.35,38.
4 De exemplu, în Franța regăsim comuna, ca unitate administrativ-teritorială care poate fi rurală și urbană în egală măsură, și

departamentul și regiunea,ca unități de nivel intermediar.

1
 La nivelul fiecărui stat, există două tipuri de organe administrative din punct de vedere al
întinderii în teritoriu a atribuțiilor pe care le exercită: organele administrației publice
centrale, care sunt competente pentru întreaga țară, și organele administrativ teritoriale ale
administrației publice locale, a căror competență este raportată la limitele unitățiilor
administrativ teritoriale în care au fost alese și funcționează.
Cele două tipuri de administrație, nu sunt rupte unul de celălalt, între ele existând
legături strânse, pe care le impune caracterul de stat național, unitar și indivizibil al statului
român. În egală măsurăm, între ele există delimitări necesare și legitime, determinate de
faptul că la baza organizării și funcționării administrației publice locale se află principiul
constituțional al autonomiei locale5.
În România regăsim vechi și puternice tradiții în ceea ce privește reglementarea
administrației publice locale, a căror origine o putem identifica în primele decenii ale
secolului al XIX-lea. Astfel, reglementări privind administrația publică locală și principiile
care o guvernează au fost consacrate dintotdeauna în Constituțiile române. Mai mult chiar,
primele reglementări privind descentralizarea administrativă și autonomia locală le regăsim
în Regulamentele organice, apoi în Legea comunală nr.394 din 1/13 aprilie 1864 și Legea
pentru consiliile județene nr. 396 din 2/14 aprilie 18646.
Chiar dacă au cunoscut diverse schimbări de-a lungul timpului, autoritățiile administrației
publice locale sunt tradiționale și ele s-au constituit prin reformele lui Cuza7.
Constituția din 1866 conține trei prevederi care face referire la administrația publică
locală. În titlul III intitulat Despre puterile statului, capitolul IV poartă denumirea Despte
instituțiile județene și comunale.
După norma de trimitere de la art.106, conform căruia instituțiile județene și comunale
sunt regulate de legi, art.107 precizează ce principii vor sta la baza acestor legi, respectiv
descentralizarea administrațiunei cât mai completă și independența comunală.
În Constituția din 1939, care instaura un regim de dictatură regală, regăsim un singur
articol succint, prin care se renunță a se proclama principiul descentralizării și se trimite la o
lege prin care să se statornicească instituțiunile administrative. Cele trei Constituții socialiste
din 1948, 1952 și 1965 reglementau într-un mod specific regimului totalitar această materie,
care exclude principiile descentralizării și ale autonomiei.
În Tezele Proiectului de Constituție, reglementări privind administrația publică locală,
alături de cele referitoare la organizarea administrativ-teritorială a României, erau cuprinse
chiar în Titlul I, care era consacrat principiilor fundamentale, par.17. Ultimul alineat al

5 V.Prisăcaru, trtat de drept administrativ român. Partea Generală, ed.III, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.748
6 Idem
7 L.C. Kund, reflecții privind controlul administrativ al actelor autorităților administrației publice locale, în Caietul ștințific

nr.11/2009, p.422.
2
acestui articol prevedea că organizarea și activitatea unităților administrativ - teritoriale au la
bază descentralizarea administrativă și autonomia locală8.
Ulterior, prevederile privind organizarea administrativ-teritorială au rămas în Titlul I
(actualul art.3), însă cele referitoare la administrația publică locală au fost transferate, într-o
formă mai dezvoltată și modificată, în Tilul III al tezelor, Capitolul III, a cărui denumire era
autoritatea administrativă și care, în secțiunea a 2-a, reglementa instituțiile locale.
Era o reglementare mult diferita de ceea ce s-a regăsit ulterior în proiect, care cuprindea
dispozițiile referitoare la pincipalele atribuții ale consiliilor locale, la fonduri, la exercitarea
dreptului de asociere al consiliilor locale, inclusiv cu autorități locale din alte state 9.
În versiunea Proiectului de Constituție, titlul acestei secțiuni a fost acela de administrație
publică locală și județeană. În acest fel, s-a dorit să se facă o departajare între două tipuri de
administrație: cea constituită la nivelul autorităților administrative de bază și cea constituită
la nivelul unitățiilor administrativ-teritoriale de nivel intermediar10.
Din economia textelor constituționale, care în prezent fac referire doar la „administrația
publică locală” rezultă că legiuitorul constituant a circumscris înțelesul cuvântului „locale” în
primul rând unitățiilor administrativ - teritoriale de bază, comune și orașe. Prin extrapolare,
înțelesul cuvântului locale a fost atribuit și subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale
municipiilor, prin art.121, alin.(3), care prevede că „Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se
pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor”. De aici, concluzia
că locale sunt acele autorități ale administrației publice, alese în urma organizării scrutinului
electoral potrivit legii, care au competență teritorială limitată la nivelul tuturor unităților
administrativ-teritoriale, respectiv comuna, orașul și județul 11 . În dezvoltarea normei
constituționale, Legea nr.215/2001 - legea administrației publice locale, dispune în art.20,
alin.(1) că „ atât comunele, cât și oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi
administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi
funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale”.
În varianta inițială a Constituției, actualul art.120 avea numărul 119 și era identic ca și
conținut cu textul din proiectul Constituției, conform căruia „ autonomia locală în unitățile
administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al
descentralizării serviciilor publice. În urma revizuirii Constituției, realizate prin Legea
nr.429/2003, textul a fost modficat, adăugându-se principiilor deja consacrate
deconcentrarea serviciilor publice și un nou alineat privind dreptul minoritățiilor de a-și folosi
limba natală în raporturile cu administrația locală și cu serviciile publice deconcentrare.
8 Geneza Constituției României 1991. Lucrările Adunării constituante, ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, p.62
9 Geneza Constituției României 1991. Lucrările Adunării constituante, ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial 1998, p.451
10 A. Iorgovan, Odiseea elaborării Constituției – fapte şi documente, oameni şi caractere. Cronică şi explicaţii, dezvăluiri şi

meditaţii, ed. Uniunii Vatra Românească, Târgu-Mureş, 1998, p.521

11 M. Tătuț, A. Păune, Înțelesul termenului „locale” utilizat în Legea administrației publice locale nr.215/2001, în Dreptul

nr.1/2007, p.147
3
 III. SFERA PRINCIPIILOR ȘI SEMNIFICAȚIA LOR

La baza organizării și funcționării administrației publice locale se află anumite principii.

Dacă ne raportăm la principiile contemporane de organizare a administrației publice locale,
vom reține că organizarea administrației publice locale din România potrivit actualei
constituții se bazează pe aplicarea principiilor fundamentale dominante în prezent nu doar în
europa, ci peste tot în lume 12 . Noțiunea de principiu de organizare și funcționare a
administrației publice în unitățile administrativ- teritoriale evocă acele prescripții generale,
cu caracter obligatoriu, înscrise în Constituție și în legi, care stabilesc direcțiile fundamentale
în baza cărora se constituie, se organizează și funcționează autoritățile administrației publice
locale, raporturile care se stabilesc între ele și formele de control cărora ele se supun 13.
O primă categorie de principii include pe cele consacrate de Legea fundamentală a
statului, ceea ce ne permite să ne referim la principii de rang costituțional, iar cea de-a doua
categorie vizează principiile legale, consacrate de Legea organică nr.215/2001 legea
administrației publice locale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În baza Constituției și a Legii nr.215/2001, pot fi identificate următoarele pincipii de
organizare și funcționare a administrației publice locale:
a) autonomia locală;
b) deconcentrarea serviciilor publice;
c) descentralizarea serviciilor publice;
d) posibilitatea folosirii limbii minorităților naționale în relațiile cu autoritățile
administrației publice locale și cu serviciile publice deconcentrate;
e) legalitatea;
f) eligibilitatea autorităților administrației publice locale;
g) consultarea populației în soluționarea problemelor locale de interes deosebit.
Aceste principii prezintă o serie de particularități, astfel14:
a) sfera lor de aplicare privește în egală măsură administrația publică de la nivelul
de bază (comună, oraș, municipiu) și administrația publică de nivel intermediar
(județul);
b) unitățile administrativ-teritoriale în cadrul cărora se constituie autoritățile
administrației publice locale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică
deplină și patrimoniu propriu;

12 D. Apostol Tofan, Drept administrativ. Curs universitar, vol.I, ed.3, ed. C.H.Beck, Bucureşti,2015, p.298
13 C. Manda, Drept administrativ, Tratat elementar, ed. Lumina Lex Bucureşti, 2001, p.421
14 V. Verginia, Tratat teoretic și practic de drep administrativ, vol.I, ed. Universul Juridic București 2018, pp.294-295

4
 c) aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat național,
unitar și indivizibil al statului român, consfințit prin primul articol al Legii fundamentale;
d) condițiile și limitele de exercitare a acestor principii sunt prestabilite de lege:
e) în exercitarea acestor principii, autoritățle administrației publice locale au o
competență materială generală, ele pot să aibă inițiative în toate domeniile, cu
execpția celor care sunt date în mod expres în competența altor autorități publice. În
ceea ce privește competența teritorială a acestor autorități, ea este limitată la
unitatea administrativ-teritoriale în care ele au fost alese și funcționează;
f) între autoritățile administrației publice locale de la nivelul unităților
administrativ-teritoriale, precum și între acestea și prefect nu există raporturi de
subordonare.

5
 IV. PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE

Autonomia locală îsi are sorgintea tot în art.120 din Constituția României, care prevede
că „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”.
Terminologia folosită în Europa și în lume pentru evocarea autonomiei locale cunoaște
diferite formulări, cum ar fi „ autoguvernare, puteri locale, independență locală, autorități
subnaționale, autorități locale/municipalități, guvernare locală/local self-government, unități
administrativ-teritoriale/municipalități”.
Autonomia locală, în dezvoltarea istorică a societății umane, este anterioară apariției
statului, ca fenomen politico-social, păstrându-se ca realitat socio-psihologică chiar și în cele
mai brutale regimuri politice. Pentru prima dată în România, despre autonomie locală s-a
menționat în Regulamentele Organice, dar numai pentru orașe, atunci când făceau vorbire
despre stăpânirea oraselor prin sfaturi orășenești alcătuite de modulări alese de către înșăși
locuitorii acestor orașe15. În anul 1864, prin Legea privind înființarea consililior județene și
comunale, se asigură autonomia administrativă a județelor și comunelor, înzestrându-le cu
organe deliberative și reprezentative.
În perioada interbelică, principiile autonomiei locale și ale descentralizării au fost
analizate și utilizate împreună, considerându-se că între ele este o legătură foarte strânsă.

15 M. Tătuț, A. Păune, Înțelesul termenului „locale” utilizat în Legea administrației publice locale nr.215/2001, în Dreptul

nr.1/2007, p.148
6
 Art. 3 din Legea nr.215/2001 definește autonomia locală ca reprezentând dreptul şi
capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a
gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile
publice, în condiţiile legii.Deși definiția este sensibil apropiată de cea pe care o consacra
vechea lege a administrației publice locale, există totuși o diferență importantă între definiția
din fost Lege nr.69/1991 a administrației publice locale și actuala lege. Astfel, conform vechii
legi autnomia locală era considerată ca fiind soluționarea și administrarea unei părți
importante a treburilor publice, în vreme ce legiutorul din 2001, într-o concepție mai
dezvoltată și, în același timp, mai curajoasă, definește autonomia locală ca reprezentând
soluționarea și gestionarea treburilor publice, ceea ce semnifică faptul că se are în vedere
totalitatea treburilor publice, nu doar a unei părți importante a acestora 16. Astfel, putem
concluziona că reglementarea actuală nu mai folosește sintagma „ o parte importantă a
treburilor publice”, care se regăsea în vechea reglementare și care era de natură să
restrângă competența autorităților locale, ci le conferă acestora vocația de a soluționa și de
a gestiona ansamblul treburilor publice de interes local.
Autonomia locală, reprezintă aptitudinea legală a autoritpțiilor autonome de a decide, în
mod independent și sub propria răsoundere, în limitele legii, asupra problemelor
colectivitățiilor teritoriale în care funcționează respectând caracterele definitorii ale statului
român de stat național, suveran, unitar și indivizibil.
Autonomia locală presupune astfel determinarea atribuțiilor autorităților locale prin consacrarea
plenitudinii de competență în soluționarea problemelor de interes local și exclude implicarea altor
autorități ăn luarea acestor decizii.
Ca realitate juridică, autonomia locală a fost și continuă să fie influențată de mai mulți
factori, printre care se regăsesc tradiția istorică, cadrul geografic, resursele economice,
gradul de instrucție civică și politică și, nu în ultimul rând, un înalt grad de democrație,
pentru că reprezintă o contrapondere la conducerea centralizată, care cel puțin teoretic
ignoră cerințele și interesele comunitare și este una din cele mai eficente forme de
autogestiune administrativă17.
În consens cu ideile exprimate în literatura de specialitate, apreciem că, în baza
Constituției și a legiilor în vigoare, poate fi identificat următorul regim juridic al
autonomiei locale18:
a) caracterul ei exclusiv administrativ, ceea ce înseamnă că ea priveşte numai modul
de organizare şi funcţionare a autorităţiilor administraţiei publice locale, cu excluderea
caracterului politic sau al autonomiei pe criterii teritoriale;

16 D.C. Dragoș, Principalele elemente de noutate ale Legi nr.215/2001 a administrației publice locale, în Dreptul, nr.10/2001, p.5
17 D. Apostol Tofan, Drept administrativ. Curs universitar, vol.I, ed.3, ed. C.H.Beck, Bucureşti,2015, p.298
18 V. Verginia, Tratat teoretic și practic de drep administrativ, vol.I, ed. Universul Juridic București 2018, pp.307-310
7
 b) caracterul financiar al autonimiei locale, care semnifică faptul că autorităţiile
autonome locale trebuie să dispună de resurse financiare, materiale dar şi umane necesare
realizării competenţei lor legale. Art. 1, alin.(4) din Legea nr. 215/2001 precizează expres
caracterul administrativ şi financiar al autonomiei locale, rezultând că raporteaza existenţa
autonomiei locale la un context financiar prestabilit de lege19.
În ceea ce priveşte componenţa finaciară a autonomiei locale, aceasta a fost conturată
de către Curtea Constituţională în jurisprundenţa sa. Astfel, instanţa constituţională,
raportându-se la Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale 20 , a statuat că, în
virtutea autonomiei financiare, „Unităţiile administrativ teritoriale sunt îndreptăţite să-şi
constituie şi să-şi utilizeze, în condiţiile legii resurse financiare suficiente în raport cu toate
nevoile colectivităţilor locale21”. „Consacrarea principiului autonomiei locale financiare în
jurisprudenţa instanţi constituţionale române reprezintă o garanţie suplimentară pentru
autonomia locală din România, dacă avem în vedere faptul că au existat, în legislaţia
noastră, texte normative susceptibile să o restrângă în mod substanţial”22. Observaţia este
pertinentă şi de actualitate, în contextul în care intervenţiile legislative care sunt de natură să
afecteze autonomia locală sunt permanente şi cu efecte consistente. În opinia noastră,
problema unei autentice autonomii locale în România nu a fost încă soluţionată nici la nivel
legislativ, nici la nivelul practicii administrative şi guvernamentale 23 . S-au facut paşi
neîndoielnic, dar mai sunt multe de făcut pe această linie. În virtutea unui asemenea
caracter, actuala Lege nr. 153/2017 privint salarizarea personalului bugetar, recunoaşte
pentru autorităţiile autonome locale dreptul de aşi stabilii salariile pentru personalul propriu,
deminitari, funcţionari publici sau personal contractual. Este, în opinia noastră, o modalitate
denaturata de a întelege şi a aplica principiul autonomiei locale. Considerăm că, indiferent de
tipul ei o atonomie administrativă, financiară, funcţională, se bazează pe lege, care îi
ţărmureşte limitele, îi determină criterii generale. Astfel se ajunge la arbitrariu, la situaţii
anormale, care răstoarnă alte principii de organizare şi funcţionare a statului. Este suficient
să invocăm discrepanţele aparute în salarizarea personalului între diferite administraţii locale
sau judeţene, faptul că se alocă fondurile preponderent pe salarizare în detrimentul
serviciilor publice care ar trebui prestate către cetaţeni.
„Caracterul financiar al autonomiei locare este de altfel reglemetat şi detaliat prin Legea
nr. 273/200624 privind finanţele publice locale, care îl defineşte prin art. 16 astfel: unităţiile
administrativ teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente pe care autorităţiile
19 T. Serdiuc, Principiul autonomiei locale intre dimensiunea administrativa si cea financiara, caietul stiintific nr. 11/2009 p. 549
20 Publicată în M.Of. nr.618 din 18 iulie 2006.
21 Decizia C.C.R. nr.558 din 24 iunie 2012, publicată în M.Of. nr.382 din 7 iunie 2012.
22 V.I. Stratan, Autonomie locală şi subsidiaritatea în dreptul francez şi în dreptul român, Ed. Universul Juridic, Buxureşi, 2014,
p.73
23 V. Verginia, Tratat teoretic și practic de drep administrativ, vol.I, ed. Universul Juridic București 2018, p.307.
24 Publicată în M.Of. nr.618 din 18 iulie 2006.
8
administraţiei publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor lor pe baza şi în limitele
prevăzute de lege.”
c) autoritățile locale prin intermediul cărora se exercită autonomia sunt expresia
voinşei colectivităţiilor locale, exprimată prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, sunt subiecte de drept public, ele dispun de capacitate de decizie proprie şi de
buget propriu . Art. 3 alin.(2) din Legea nr. 215/2001, astfel cum a fost el modificat prin
Legea nr. 115/201525, prevedea că acest drept (de a solutiona şi gestiona interesele locale)
se exercită de către consiliie locale şi primari, precum şi de consiliile judetene, autorităţi ale
administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Constatam că legea nu îl menţionează, în enumerare, şi pe preşedintele consiliului judetean,
continuând să exprime o confuzie şi o concepţie contradictorie privind statutul acestuia, deşi
art. 123 alin.(4) din Constituţie clarifică în opinia noastră26 lucrurile enumerându-l expres.
Avem în vedere faptul că, pe deoparte, art. 4 alin. (2) nu-l prevede în mod expres, iar pe de
altă parte, art.1 alin.(2), lit.e) din acelaşi act normativ defineşte autorităţiile executive ca
incluzând primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, ai subdiviziunilor de municipii, primarul
general al municipiului Bucureşti şi preşedintele consiliului judeţean. De aici, întrebarea
firească apare, este sau nu preşedintele consiliului judeţean o autoritate a administraţiei
publice locale prin care se realizează dreptul şi capacitatea efectivă a colectivităţiilor locale
de a se gestiona, adică atonomia locală? În opinia noastră27, răspunsul este, neîndoielnic,
afirmativ şi considerăm necesar ca această incoerenţă normativă să fie eliminată de către
legiuitor în viitor.
d) autonomia locală exclude existența unor raporturi de subordonare faţă de alte
autorităţi publice de nivel local, judeţean sau central sau a autorităţilor autonome unele faţă
de altele. Înţelegem astfel că, sub aspect organic administraţia publică se caracterizează prin
absenşa oricărei subordonări a administraţiei locale faţă de cea centrală28.
Absenţa oricărei subordonări este consfinţită inclusiv la nivel constituţional, prin art. 123
alin.(4), dar şi prin legea cadru a administraşiei publice locale, care în art. 6, mai întâi
prevede în alin.(1) ce raporturi există între autorităţiile administaţiei publice locale şi cele
judeţene, pentru ca prin cel de-al doilea aliniat, să afirme că între autorităţiile locale şi cele
judeţene, precum şi între autoritatea deliberativă a autonomiei locale (consiliu local) şi
autoritatea executivă în plan local (primarul) nu există raport de subordonare.
Noţiunea de subordonare implică, în dreptul public, anumite prerogative pe care organul
ierarhic superior le are faţă de cel care este subordonat ierarhic, şi anume: dreptul de a-i
organiza activitatea, dreptul de a-i da instrcţiuni cu caracter obligatoriu, dreptul de a-i

25 Publicată în M.Of. nr.349 din 20 mai 2015.

26 V. Verginia, Tratat teoretic și practic de drep administrativ, vol.I, ed. Universul Juridic București 2018, p.308
27 Idem
28 D.C.Mâţă, Drept administrativ. Noţiuni generale. Organizare administraţiei publice. Funşia publică şi funcţionarul public., p.50
9
controla activitatea, dreptul de a-i aplica sancţiuni cu privite la acte şi personal. Or, este
evident că nici o altă autoritate, indiferent de nivelul la care e plasată şi de statul ei, nu poate
să exercite atfel de prerogative faţă de autorităţile autonome locale.
e) autonomia locală nu exclude, ci presupune exercitarea unor forme de
control asupra autorităților administrației publice locale, cum ar fi controlul
exercitat de Curtea de Conturi asupra modului de cheltuire a banului public; controlul
exercitat de prefect asupra actelor administrative care emană de la administraţia publică
locală.
f) autonomia locală vizează organizarea, funcţionarea, competenţa, atribuţiile
autorităţilor administraţiei publice locale şi modul în care acestea gestionează resursele
umane, financiare, precum şi bunurile care constituie domeniul public şi privat al unităţilor
administrativ teritoriale.
g) caracterul legal al autonomiei locale, care semnifică, aşa cum prevede legea, că
ea se exercită „pe baza şi în limitele prevăzute de lege”.
O asemenea trasătură este firească, autonomia locală nu poate fi concepută ca un drept
absolut 29 . Ea a fost exprimată constant şi în jurisprudenţa instanţei de contencios
constituţional, care a statuat că exercitatrea ei se circumscrie principiului constituţional al
respectării legilor30. În acelaşi spirit, Curtea a mai decis că autonomia locală se exercită în
limitele cadrului legal instituit de stat31.
Autonomia locală nu poate fi interpretată ca reprezentând suveranitatea şi
independenţa, colectivităţiile locale nu sunt în afara statului şi nu sunt independente de stat,
el continuând să îşi exercite în mod deplin suveranitatea şi asupra colectivităţilor teritoriale
locale32. Colectivităţiile teritoriale aparţin statului naţional. Autorităţile prin care se exercită
autonomia locală nu au putere de decizie politică majoră, ruptă de decizia politică la nivel
statal, ci îşi desfaşoara activitatea în funcţie de voinţa politică statală, exprimată în legiile
adoptate de parlament, în ordonaţele adoptate de guvern şi în toate actele juridice cu forţe
obligatorii.
Principiul autonomiei locale poate fi corect abordat numai în lumina unui alt principiu,
care se constituie într-o valoare supremă, ocrotită şi garantată la nivel constituţional, şi
anume unitatea statului. De aceea se atrage atenţia asupra faptului că autonomia locală nu
trebuie înţeleasă ca o libertate absolută a autorităţilor autonome, în virtutea căreia ele pot să
decidă asupra oricărei probleme, cu riscul ca, în acest fel, să se separe de colectivitatea
naţională, de stat sau de guvern. Sunt recunoscute două tipuri de autonomie: autonomie

29 M. Apostocalche, Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, comentată şi adnotată, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2015,
p.25
30 Decizia CCR nr.562/2007, publicată în M.Of. nr.461 din 9 iulie 2007.
31 Decizia CCR nr.136/2001, publicată în M.Of. nr.467 din 9 iulie 2001
32 C.L. Popescu, Autonomia locală si integrarea europenă, ed. All Beck, Bucuresti, 1999, p.117

10
funcţională, prin care se conferă unor servicii publice posibilitatea de a se bucura de
capacitatea de a decide, ele însele, modul în care se organizează şi funcţionează şi
autonomia teritorială, care se recunoaşte autorităţilor administrativ teritoriale, care se
autoadministrează.
La nivel european, sunt recunoscute trei modele teoretice ale relaţiilor funcţionale
central local33:
a) modelul autonomiei relative, practicat de ţările scandinave, Suedia,
Franţa, Italia, care utilizează un soi de guvernare locală liberă, unde serviciile locale
funcţionează independent de interiorul statului, dar sub controlul limitat şi o supraveghere
din partea autorităţilor centrale din teritoriu;
b) modelul de agenţie, care poate fi identificat în Marea Britanie, activitatea
autorităţilor locale fiind reglementată într-un mod detaliat de lege, ca şi controlul şi
supravegherea activităţii lor de către centru;
c) modelul de interacţiune, specific Europei Occidentale, unde regăsim o
interacţiune între autorităţile locale şi cele centrale în activitatea de luarea a deciziilor.
Diferenţa este dată de amplitudinea principiului descentralizării, care determină
originalitatea administraţiei din fiecare ţară34.
Indiferent de diferenţe care se manifestă de la ţară la ţară, este cunoscută preocuparea
guvernelor centrale ca serviciile locale să fie oferite tuturor în condiţii de echitate şi
eficenţă35.
La nivel eurpopean, regimul autonomiei locale este reglementat de Carta Europeană a
Autonomiei Locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, intrată în vigoare la 1
septembrie, ratificată de România36. Potrivit Cartei, apărarea şi consolidarea autonomiei
locale în Europa contribuie la construirea unei Europe fondate de principiile democraţiei şi
descentralizării puterii.
Din Preambulul Cartei reţinem că printre raţiunile care au stat la baza adoptării ei se află
convingerea că autorităţile publice locale reprezină unul dintre principalele fundamente ale
oricărui regim democratic. Carta definişte autonomia locală ca fiind dreptul şi capacitatea
efectivă a autorităţiilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona, în cadrul legii,
în nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice, drept
care se exercită prin consilii sau adunări, compuse din membri aleşi prin vot liber, secret,

33 I. Alexandru, Administraţia publică.Teorii. Realităţi şi Perspective, ed.IV-a, revăzută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

2007, p.224
34 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, ed. aIV-a, p.450
35 L. Tomescu-Bezeniţă, Tutela administrativă. Comentarii, legislaţie, doctrină, jurisprundenţă, Ed. Bren, Bucuresti, 2014, p.56
36 La 4 octombrie 1994, prin Legea nr. 199/1997, publicată în M.Of. nr.331 din 26 noiembrie 1997, cu excepţia art.7 par.2 din

acest intrument juridic european. Prin art.2 al legii de ratificare, România a declarat ca prin noţiunea de autoritate regională,
prevăzută de art.4 par.4 şi 5 din Cartă. se întelege, potrivit legislaţiei sale în vigoare, autoritatea judeţeană a administraşiei publice
locale.

11
egal, direct şi universal, care pot dispune de organe executive şi deliberative care răspund în
faţa lor.
Exerciţiul acestui drept nu poate aduce atingere în niciun fel posibilităţii de a recurge la
adunări cetăţeneşti, referendum sau orice altă formă de participare directă a cetăţenilor
acolo unde aceasta este permisă de lege, după cum prevede art.3, alin.(2) teza a doua din
Cartă şi art.3, alin.(3) din Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale.
O dimensiune a regimului juridic al autonomiei, care în România nu e suficient de bine
percepută la nivelul autorităţiilor locale, vizează limitele constituţionale şi legale ale
autonomiei locale astfel cum rezultă din art.4, pct.1 din Cartă, potrivit căruia competenţele
de bază ale autorităţiilor administraţiei publice locale sunt prevăzute de Constituşie sau de
lege.
Limitele autonomiei locale trebuie trasate de legiuitorul constituant sau organic şi ele nu
pot fi înţelese ca un exerciţiu al bunului-plac sau al unei libertăţi absolute. Sistemul legislativ
trebuie să determine, pe de o parte, condiţiile şi limitele funcţionării puterii, iar pe de altă
parte, posibilităţiile de control şi chiar de sancţionare a acestuia în caz de nerespectare a
supremaţiei legii37.
Un alt principiu care este cuprins în Cartă este acela că exerciţiul responsabilităţiilor
publice trebuie, de manieră generală, să revină, de preferinţă, acelor autorităţi care sunt cele
mai apropiate de cetăţeni. La atribuirea unei responsabilităţi către o altă autoritate trebuie să
se ţină seama de amploarea şi de natura sarcinii, precum şi de cerinţele de eficienţă şi
economie. Prin acest text, chiar dacă nu este calificat în mod expres, Carta consacră
prinicipiul subsidiarităţii, prin care se afirmă necesitatea democratică a coborţrii
competenţei de decizie spre nivelurile de bază, care sunt cât mai apropiate de cetăţeni.
Subsidiaritatea atrage localizarea competenţei de a soluţiona o anumită problemă la
nivelul interesului individului sau colecitiviţii locale, care cunosc cel mai bine propriile nevoi
şi mijloacele de care dispun pentru realizarea acestora, acelaşi principiu justificându şi
intervenţia altor autorităţi atunci când eficacitatea acţiunii locale nu este justificată.
O prevedere importantă a Cartei este cea de la art.11, care reglementează protecţia
legală a autonomiei locale, prin care se înţelege că autorităţile administraţiei publice locale
trebuie să dispună de dreptul de a se adresa instanţelor judecîtoreşti, în scopul asigurării
liberului exerciţiu al competenţelor lor şi al respectului principiilor de autonomie locală care
sunt prevăzute de Constituţie sau de legislaţia internă.
O asemenea prevedere nu se regăseşte în această formă expresă în dreptul românesc,
ci doar de o manieră implictă, ca o dimensiune a accesului liber la justiţie garantat de art.21
al dreptului fundamental al persoanei vătămate de o autoritate publică, reglementat de

37 R.A. Lazăr, Relaţia legalitate-oportunitate în statul de drept, în Curierul Judiciar, nr.9/2003, p.106

12
art.52 din Constituţie. Ea este aplicată însă în practică, existând o importantă jurisprudenţă
a instanţelor de contecios administrativ al cărei obiect în consstituie acţiuni prin intermediul
cărora autorităţile administraţiei publice locale atacă acte ale centrului care consideră că le
încalcă autonomia şi chiar acţiuni în care autorităţile deliberative şi executive ale aceleaşi
unităţi administratuv-teritoriale îşi atacă reciproc actele, considerând că acestea le afectează
exerciţiul atribuţiilor proprii.
Un caz cunoscut şi recunoscut l-a reprezentat, într-o anumită perioadă, administraţia
Municipiului Bucureşti unde, pe fondul unei lipse de viziune unitară, politică şi administrativă,
Consiliul General şi primarul gemeral s-au războit în justiţie, ceea ce, execedează rolului
celor două autorităţi publice, una cu caracter deliberatic şi cealaltă cu caracter executiv, care
trebuie să colabreze, să „coopereze loial”, cum suţine constant Curtea Constituţională,
transpunând jurisprudenţa instanţelor europene pentru realizarea treburilor publice de
interes local. Sau, cum se exprimă plastic poporul român, „să tragă împreună la aceeaşi
căruţă”, pentru ca viaţa celor căroroa le este destinată activitatea lor să fie prosperă şi
împlinită.

CONCLUZII
Indiferent de ţara unde le regăsim, colectivităţile locale se caracterizează prin
următoarele elemente: existenţa unui teritoriu; recunoaşterea unui anumit grad de
autonomie,chiar prin dispoziţiile constituţionale, justificat de existenţa intereselor locale;
principiul alegerii organelor locale prin sufragiu universal; un anumit grad de protecţie
juridică, sub aspect legislativ.
În cadrul Uniunii Europene se pot intâlnii, sisteme administrative unitare (Franţa,
Italia), si sisteme administrative federale (Germania, Belgia), cele doua forme de organizare
îşi pun amprenta asupra modului de structurare al administraţiei publice locale.
Uniunea Europeană, prin tratatele sale (Tratatul Uniunii Europene si Tratatul de
functionare a Uniunii Europene), nu condiţionează statele membre să urmeze un anumit
model de organizare a administraţiei publice locale şi nici nu a impus statelor candidate un
anumit tip de organizare a administraţiei. Privind însă către statele din centrul şi estul
Europei, constatăm că acestea au urmărit evoluţiile statelor membre din momentul
depunerii candidaturii lor. Rezolvarea problemele naţionale după experienţele altor state a
devenit un bun ghid, se poate vorbi aici de imitaţie, insă fenomenul nu poate fi decât firesc.
Astfel, statele candidate la Uniunea Europeana au fost tentate sa abordeze un anumit model
de societate, evident, occidental. UE nu a impus un anumit model de organizare a
administratiei publice locale şi regionale însă a venit cu recomandari în acest sens.

13
 Administraţia publică atât centrala cât şi locală urmăreşte satisfacerea
interesului public, a utilităţii publice,a binelui comun, în mod dezinteresat,inclusiv prin reali
zarea deservicii publice.
Scopul activităţii administraţiei publice este atât satisfacerea, în mod regulat şi
continuu, a unor cerinţe esenţiale, comune întregii colectivităţi umane, care exced prin
amploarea lor posibilităţile particularilor, cât şi satisfacerea unor cerinţe care, prin natura lor,
sunt nerentabile şi nimeni nu s-ar oferi să le asigure.â
Privind administraţia publică drept o activitate organizatorică, reiese poziţia sa de
interpus între planul conducerii politice şi planul în care se realizează valorile politice,
deciziile politice.
În limbajul curent noţiunea de administraţie are mai multe accepţiuni, respectiv a
administra înseamnă , a organiza, a conduce, a dirija activităţi publice şi particulare.
Sub aspect terminologic, sintagma autorităţi locale reprezintă termenul
generic,utilizat în toate statele Uniunii, termenul de colectivitate teritorială fiind folosit, mai
degrabă, pentru a desemna suportul teritorial sau populaţia căreia i se aplică competenţel
e aceestor autorităţi
Autoritǎţile publice locale au un rol semnificativ cum ar fi:
-buna gestionare a serviciilor publice de interes local şi consultarea cu cetǎţenii
comunitǎţilor locale din unitatea administrativ - teritorialǎ sunt principalele raţiuni
de existenţǎ a instituţiei primarului.
Privind administraţia publică drept o activitate organizatoric , reiese pozitia sa de
interpus între planul conducerii politice şi planul în care se realizează valorile politice,
deciziile politice.
În Legea administraţiei publice locale se precizează că autoritatea deliberativă o
constituie consiliul local, iar cea executivă este primarul. Calitatea primarului de autoritate
executivă derivă atât din faptul că el este cel care asigură punerea în aplicare a hotărârilor
consiliului local, cât şi din faptul că el este cel care trebuie să pună în practică
dispoziţiile privitoare la realizarea în colectivităţile umane de bază a dispoziţiilor legii şi a
celorlalte acte normative.
Consiliile locale sunt alese pe baza reprezentării proporţionale, în cadrul unui scrutin
de listă. Alegerile democratice sunt regula de baza prin care un stat se poate numi
democratic.

14
 BIBLIOGRAFIE

1. Emanuel Albu, Administraţia ministerială în România, Edit. All Beck, Bucureşti,

2004;
2. Verginia Vedinaş, Tratat teoretic şi practic de drept administrativ, Vol.I. Ed.
Universul Juridic, Bucureşti 2018;
3. Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole
Vol.I. Drepturi şi libertăţi, Edit. All Beck, Bucureşti, 2005 şi vol.II. Procedura în faţa Curţii
. Executarea hotărârilor, Edit. C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
4. Constantin Brânzan, Avocatul Poporului, Editura Juridică, Bucureşti, 2002
5.Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu,
Constituţia României revizuită comentarii şi explicaţii, Edit.All Beck, 2004;
6. Alexandru Ioan -Administraţie publică. Teorii. Realităţi. Perspective; editura
Lumina Lex; Bucureşti, 1999;
7. Iancu Aurel - Tratat de economie. Ştiinţa economică şi interferenţele ei; volumul I;
Editura Economică; Bucureşti;
8. IORGOVAN Antonie. -Drept administrativ; Editura “Actami”;
9. ONOFREI Mihaela - Administraţie publică. Fundamente ştiinţifice şi bune practice;
10. Coman-Kund Liviu, Administraţia publică de nivel intermediar în dreptul
comparat şi îndreptul românesc , Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005
11. Manda Cezar Corneliu, Controlul administrativ în spaţiul juridic european, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
12.Manda Cezar Corneliu, Controlul administrativ în spaţiul juridic european, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
13.Liviu Coman-Kund, Administraţia publică de nivel intermediar în dreptul comparat
şi în dreptul românesc, Ed.Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005.

15