Sunteți pe pagina 1din 72

CUPRINS

INTRODUCERE..................................................................................................................5

CAPITOLUL I - ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ


1.1 CONCEPTUL DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ...........................................7
1.2 SFERA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE............................................................11
1.3. CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.....................15
1.4. CARACTERISTICILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE..................................16

CAPITOLUL II - PRINCIPIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


2.1 PRECIZĂRI PREALABILE..........................................................................................19

2.2. PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII..........................................................................21


2.2.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI DESCENTRALIZĂRII............................21
2.2.2. CADRUL LEGISLATIV AL DESCENTRALIZĂRII..................................23
2.2.3. BENEFICIILE DESCENTRALIZĂRII.........................................................23
2.2.4. TRANSFERUL DE COMPETENŢE ÎN CADRUL PROCESULUI DE
DESCENTRALIZARE............................................................................................25
2.2.5. DESCENTRALIZAREA ŞI SUBSIDIARITATEA......................................26

2.3 PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE ......................................................................27


2.3.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI...................................................................28
2.3.2.CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI AUTONOMIEI LOCALE...29
2.3.3. AUTORITĂŢILE PUBLICE LOCALE PURTĂTOARE ALE
AUTONOMIEI LOCALE.......................................................................................30

2.4 PRINCIPIUL DECONCENTRĂRII SERVICIILOR PUBLICE..................................31


2.4.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI...................................................................31
2.4.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI DECONCENTRĂRII..........33
2.4.3. TERMINOLOGIA DIN SFERA DECONCENTRĂRII................................34
2.4.4. ATRIBUŢIILE SERVICIILOR PUBLICE DECONCENTRATE................35
2.4.5. SERVICIILE PUBLICE CARE FAC OBIECTUL DECONCENTRĂRII...35
2.4.6. PREFECTUL – CONDUCĂTORUL SERVICIILOR DECONCENTRATE
DIN TERITORIU.....................................................................................................36

2.5 PRINCIPIUL ELIGIBILITĂŢII AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


LOCALE..............................................................................................................................38
2.5.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI ELIGIBILITĂŢII.....................................38
2.5.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI ELIGIBILITĂŢII...............39
2.5.3. ALEGERILE LOCALE.................................................................................41
2.5.4. ALEŞII LOCALI............................................................................................41
2.5.5. DREPTUL DE A VOTA ŞI DE A FI ALES LA NIVEL LOCAL................42

2.6 PRINCIPIUL LEGALITĂŢII........................................................................................44


2.6.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI LEGALITĂŢII.........................................45
2.6.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI LEGALITĂŢII....................45
2.6.3. CATEGORII DE ACTE NORMATIVE CU FORŢĂ JURIDICĂ
SUPERIOARĂ A CĂROR RESPECTARE ESTE CERUTĂ DE PRINCIPIUL
LEGALITĂŢII.........................................................................................................46
2.7 PRINCIPIUL CONSULTĂRII CETĂŢENILOR ÎN SOLUŢIONAREA
PROBLEMELOR LOCALE DE INTERES DEOSEBIT....................................................49
2.7. 1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI CONSULTĂRII CETĂŢENILOR..........49
2.7.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI CONSULTĂRII
CETĂŢENILOR.......................................................................................................50
2.7. 3. MODALITĂŢILE CONCRETE DE REALIZARE A CONSULTĂRII
CETĂŢENILOR.......................................................................................................51

CAPITOLUL III - STUDIU DE CAZ PRIVIND APLICAREA PRINCIPIILOR


ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN COMUNA MUŞETEŞTI, JUDEŢUL GORJ

3.1. APLICAREA PRINCIPIULUI DESCENTRALIZĂRII SERVICIILOR


PUBLICE ÎN COMUNA MUŞETEŞTI...................................................................58
3.2. APLICAREA PRINCIPIULUI AUTONOMIEI LOCALE ÎN COMUNA
MUŞETEŞTI............................................................................................................59
3.3. APLICAREA PRINCIPIULUI DECONCENTRĂRII ADMINISTRATIVE ÎN
COMUNA MUŞETEŞTI.........................................................................................61
3.4. APLICAREA PRINCIPIULUI ELIGIBILITĂŢII AUTORITĂŢILOR
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE ÎN COMUNA MUŞETEŞTI................62
3.5. APLICAREA PRINCIPIULUI LEGALITĂŢII ÎN COMUNA MUŞETEŞTI.63
3.6. APLICAREA PRINCIPIULUI CONSULTĂRII CETĂŢENILOR ÎN
PROBLEMELE LOCALE DE INTERES DEOSEBIT ALE COMUNEI
MUŞETEŞTI............................................................................................................70

CONCLUZII........................................................................................................................71

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................73

2
INTRODUCERE

Prezenta lucrare are la bază modul în care funcţionează, este organizată


administraţia publică locală şi principiile pe care se întemeiază aceasta, cu ajutorul
autorităţilor publice locale şi a resurselor necesare.
Am ales această temă de lucrare de licenţă deoarece este foarte important de ştiut
cum administraţia publică satisface interesul public, cum administraţia asigură organizarea
executării şi executarea în concret a legilor, precum şi principiile pe care se fundamentează
administraţia publică locală.
Această lucrare de licenţă este structurată pe trei capitole, incluzând o prezentare a
administraţiei publice, a principiilor administraţiei publice locale precum şi un studiu de
caz privind aplicarea acestor principii într-o anumită unitate administrativ-teritorială.
În primul capitol am efectuat o scurtă introducere a ceea ce semnifică noţiunea de
administraţie publică, mai exact ea reprezintă activitatea pe care statul o desfăşoară în mod
continuu şi permanent a unor trebuinţe în vederea satisfacerii unui interes general. Astfel,
noţiunea de administraţie capătă două sensuri principale, pe de-o parte, ea exprimă modul
în care sunt rezolvate treburile cu caracter public, procedeele şi modul în care sunt
gestionate serviciile publice, iar pe de altă parte aceasta reprezintă ansamblul autorităţilor
care conduc aceste treburi publice.
În cel de-al doilea capitol, am prezentat principiile pe care se organizează şi
funcţionează administraţia publică locală. Aceste principii reprezintă un ansamblu de
reguli de bază care trebuie respectate cu stricteţe pentru ca administraţia publică să fie
eficientă în sistemul ei, cele mai importante fiind: principiul descentralizării, al autonomiei
locale şi al deconcentrării serviciilor publice. Pe lângă aceste principii se mai adaugă
conform Legii 215/2001, republicată şi actualizată, următoarele: principiul eligibilităţii
autorităţilor administraţiei publice locale, principiul legalităţii şi principiul consultării
cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit.
Principiul descentralizării a fost consacrat în art. 120 alin. (1) din
Constituţia României din anul 1991, în urma revizuirii acesteia prin Legea nr. 429/2003.
Descentralizarea reprezintă procesul transferului de autoritate şi responsabilitate
administrativă şi financiară de la nivel central la nivel local.

3
Principiul autonomiei locale se referă la dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în
interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.
Principiul deconcetrării serviciilor publice constă în transferarea unora din
atribuţiile autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate către un serviciu
determinat al lor în unităţile administrativ-teritoriale.
Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale constă în aceea că
aceste autorităţi se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile
Legii nr. 67/2007 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Principiul legalităţii reprezintă acea regulă fundamentală de drept în temeiul căreia
toate subiectele de drept - persoane fizice si juridice, autoritaţi de stat şi organizaţii
neguvernamentale, funcţionari şi cetaţeni, străini, etc.- au îndatorirea de a respecta
Constituţia, legile şi celelalte acte juridice, normative şi individuale, întemeiate pe lege şi
aplicabile raporturilor sociale la care participă.
Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. Prin
Legea nr. 215/2001 este reglementată posibilitatea „de a se recurge la consultarea
cetăţenilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetăţenilor la
treburile publice, în condiţiile legii.
În cel de-al treilea capitol, denumit generic studiu de caz, am făcut vorbire despre
aplicarea principiilor administraţiei publice locale în cadrul unei unităţi administrativ-
teritoriale date, şi anume comuna Muşeteşti, judeţ Gorj.

4
1. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
1.1. CONCEPTUL DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Originile conceptului de administraţie publică nu pot fi despărţite de stat, putere
publică, autoritate. Termenul de „administraţie” derivă din dreptul roman unde „ad
minister” avea sensul de „a sluji, a duce la îndeplinire o misiune comandată”. Noţiunea
provine din termenul latin „minister”, care înseamnă servitor, minister şi este în legătură
cu noţiunea de „magister”, care îl desemnează pe stăpân, căruia i se subordonează
servitorul şi pe care acesta trebuie să-l slujească.1 Prin urmare, administer ar avea
semnificaţia de executant, slujitor.
Doctrina franceză a interpretat sensul verbului administer de la a administra, a
conduce până la a gospodări asociindu-l pe un ministru cu un gospodar, cu un servitor.
Conceptul „administraţie” a fost interpretat în dicţionarul politic român cu toate
semnificaţiile, printre care: 2
- perioadă în care o persoană executivă îndeplineşte o funcţie în stat
- ştiinţa si arta conducerii afacerilor politice sau private în mod eficient
- ansamblul de activităţi care permite menţinerea ordinii publice şi satisfacerea
unor nevoi de ordin general
- acţiune de aplicare a politicilor unui guvern
- ansamblul instituţiilor ce asigură îndeplinirea funcţiilor statului în baza
prevederilor Constituţiei
- aparat de stat a cărui organizare este dependentă de regimul politic existent într-
o ţară dar care în acelaşi timp se separă de politic pentru a exercita propriile sale
funcţii: aplicarea legilor, păstrarea ordinii publice, prestarea de servicii pentru
populaţie, realizarea raporturilor directe ale puterii cu cetăţenii.
Apelând la Dicţionarul Limbii Române, se constată explicarea substantivului
administraţie într-un sens instituţional: totalitatea autorităţilor administrative existente într-
un stat, secţie sau serviciu, care au în competenţă probleme administrative (concis, au în
competenţă, organizarea executării şi executarea în concret a legilor, precum şi actul de
organizare şi realizare a conducerii). 3

1
Adrian Gorun, Tiberiu Horaţiu Gorun, Petre Mareş, Elemente de administraţie publică- Studii
Comparative, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2009, p. 9.
2
Ion Rusu, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 9.
3
Adrian Gorun, Horaţiu Tiberiu Gorun, Elemente de epistemologie juridică. Administraţia publică şi mediul
ei. Actele administrative, Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2010, p. 47.

5
Prin administraţie publică locală se înţelege totalitatea organismelor statului care
sunt chemate să satisfacă interesele care nu sunt generale, ci privesc, în primul rând
grupările omeneşti din localitate. Titularii cărora le sunt încredinţate administrarea acestor
interese, nu deţin puterea de la autoritatea centrală, ci de la corpul electoral local, pe cale
de alegere. Aceşti titulari sunt însă şi ei subordonaţi autorităţii centrale, reprezentată prin
Guvern, care îşi exercită dreptul său de coordonare şi unitate a statului pe calea tutelei şi a
controlului.
Prin administraţia publică se realizează funcţia executivă a statului, întrucât ea are
ca sarcină organizarea executării şi executarea în concret a legilor. Administraţia publică
din România cuprinde organele administraţiei publice centrale şi serviciile lor
descentralizate, precum şi organele administraţiei publice locale. Toate aceste autorităţi
publice îşi desfăşoară activitatea sub conducerea generală a Guvernului, care este şeful
puterii executive.
Statul, ca şi individul, urmăreşte prin activitatea sa diferite scopuri, care pot fi de
natură politică, economică, socială, culturală, etc.
Doctrina franceză reliefează importanţa sintagmei “activitate de natură
administrativă", considerând că activităţile administrative sunt extrem de variate, de la
“administraţiile publice ori gestiunea unei întreprinderi industriale sau a unui domeniu
agricol până la administraţia bisericii”.4
Cunoscutul autor de drept administrativ, prof. Antonie Iorgovan surprinde tema
motivaţiei în ştiinţa dreptului administrativ, precizând că: „Orice activitate de natură
administrativă este o activitate realizată de un grup de oameni pentru a satisface nevoi şi
interese ale altor grupuri de oameni”, concluzionând că „nu se poate face abstracţie de
dimensiunea socială a faptului administrării, oricât de specializat ar fi domeniul în care se
realizează şi oricât de sofisticat ar fi echipamentul tehnic utilizat”. Chiar dacă ajungem la
„om, la caracterul, la profesie sau, dimpotrivă, la o desemnare prin jocul politic”, apare
subordonarea „interesului personal faţă de cel public”5.
Satisfacerea interesului public prin activitatea organizată conform legii de către
puterea statală este reliefată şi de Paul Negulescu pentru a defini administraţia. Astfel, se
arată că toate serviciile publice care desfăşoară o activitate continuă pentru realizarea

4
Ion Rusu, op.cit., p.10.
5
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, „Biblioteca Juridică”, Nemira, Bucureşti, 1996, pag.
8, apud Ion Rusu, op.cit., p.10.

6
scopurilor puterii statale şi este organizată potrivit legii, sunt servicii administrative şi
activează în numele administraţiei6.
Noţiunea de administraţie publică are un dublu sens:7
În sens formal, structural sau organic, prin administraţie publică înţelegem
ansamblul autorităţilor şi instituţiilor publice care realizează, pe baza şi în vederea
executării legii, o activitate cu un anumit specific.
Concepută organizatoric, administraţia publică este alcătuită dintr-o serie de
elemente componente bine structurate, cu atribuţii diferite, care conlucrează între ele.
Acest sistem este format din: 8
 Preşedintele României, care are, incontestabil, atribuţii de natură
administrativă şi este considerat autoritate a administraţiei publice şi şef al
executivului;
 Guvernul, care exercită conducerea generală a administraţiei publice şi este
şi el şef al executivului, ceea ce înseamnă consacrarea unui executiv bicefal,
cu sublinierea că între preşedinte şi Guvern nu există raporturi de
subordonare;
 Ministere şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale de
specialitate; autorităţi administrative centrale autonome; serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, din unităţile
administrativ-teritoriale;
 Prefectul;
 Autorităţi autonome ale administraţiei publice locale (consiliile locale,
primarul, consiliile judeţene);
 Instituţii publice subordonate ministerelor, altor organe centrale ale
administraţiei publice sau autorităţilor autonome ale administraţiei publice
locale;
 Alte structuri publice: regiile autonome, socotite „unităţi publice
descentralizate".

În sens material, prin administraţie publică înţelegem activitatea de organizare a


executării şi de executare în concret a legilor de către autorităţile care compun acest sistem,
6
Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Principii Generale, ediţia a IV-a, Editura Marvan,
Bucureşti, 1934, p. 38-41, apud Ion Rusu, op.cit., p.10.
7
Anton Trăilescu, Drept Administrativ, Ediţia a 3-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1.
8
Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 5-6.

7
în vederea satisfacerii intereselor generale, scop în care adoptă acte juridice, organizează şi
asigură buna funcţionare a serviciilor publice şi execută anumite prestaţii către populaţie.
Activitatea administraţiei publice se realizează în regim de putere publică şi, ca
urmare, interesul general sau interesul public prevalează în situaţia în care este în conflict
cu interesul particular.
Cât priveşte noţiunea de putere publică, s-a arătat că ea „evocă prerogativele (adică
drepturile speciale, exorbitante) pe care le are organul administrativ, în sens de autoritate
ce reprezintă şi apără interesul general (public), care obligatoriu trebuie să se impună celui
particular". 9
Puterea publică este un regim juridic exorbitant atât prin prerogativele speciale, dar
şi prin obligaţiile exorbitante de drept comun care-i revin, spre deosebire de particulari,
astfel, dacă aceştia pot să ia o decizie pentru un anumit motiv (interes, generozitate,
capriciu), administraţia poate să decidă doar pentru motive de interes public.
Noţiunea de interes public sau interes general este strâns legată de aceea de putere
publică şi ea se referă la necesităţile de ordin material şi spiritual ale cetăţenilor dintr-o
anumită societate, la un moment dat, considerarea lor ca atare depinzând de factorul
politic. Aşadar, se poate afirma că, în general, noţiunea de interes public are un conţinut
istoric, determinat de puterea politică.10
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 11, prin autoritate publică se
înţelege orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în
regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate
autorităţilor publice, în sensul acestei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit
legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public,
în regim de putere publică.
După cum se observă, sintagma autoritate publică are un înţeles larg, avându-se în
vedere toate autorităţile publice, iar, prin asimilare, şi acele structuri private (asociaţii,
fundaţii şi altele) care prin lege sau hotărâre a Guvernului au obţinut statutul de utilitate
publică sau care sunt autorizate să presteze un serviciu public.
O definiţie a administraţiei publice este dată de dr. Ion Rusu ca o activitate de
organizare şi executare a legii, sau de prestare a serviciilor publice, desfăşurate de
autorităţile administraţiei publice sau de instituţii publice ori organizaţii, potrivit legii.12

9
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 86.
10
Emil Bălan, Instituţii administrative, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 21.
11
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
12
Ion Rusu, op. cit., p.17.

8
O altă definiţie a administraţiei publice este dată de Adrian Gorun si Horaţiu
Tiberiu Gorun ca fiind reprezentată de sistemul autorităţilor publice şi agenţilor învestiţi
cu prerogative de putere publică, ce exercită atribuţiuni şi competenţe în domeniul
organizării executării şi executării nemijlocite a legilor, a actelor administrative
normative şi individuale.13
O definiţie cuprinzătoare a administraţiei publice este dată de prof. Antonie
Iorgovan care o priveşte ca „ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului,
autorităţilor administrative autonome centrale, autorităţilor administrative autonome
locale şi, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere
publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.”14
De asemenea, prof. Antonie Iorgovan afirma că noţiunea de administraţie publică,
elaborată pe baza Constituţiei României, reprezintă o activitate ce rezidă, în principal, în
organizarea şi executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, a actelor normative şi
celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului de drept, activitate
realizată de către autorităţile administraţiei publice.15
1.2. SFERA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Administraţia publică este reglementată, în mod distinct, în capitolul V al titlului III
din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 16, ca
„autorităţi publice care desfăşoară exclusiv o activitate de natură administrativă”.
Administraţia publică, în contextul actual al prevederilor constituţionale, nu mai
este clasicul „executiv ” ori „formă fundamentală de activitate a statului ” sau o
„componentă a puterii executive „ci apare ca un corp profesional destinat realizării
permanente a serviciilor şi ordinii publice aflat sub autoritatea puterii executive, în mod
special al Guvernului”.17
Examinându-se sub aspect juridic activitatea statului, s-a considerat că puterea sa de
voinţă şi comandament care este suveranitatea se înfăptuieşte prin trei funcţii: funcţia
legislativă, funcţia executivă sau administrativă şi funcţia jurisdicţională.18
a) Funcţia legislativă a statului este îndeplinită de Parlament, unica autoritate
legislativă a ţării. Această funcţie constă în elaborarea normelor de conduită socială,
13
Adrian Gorun, Horaţiu Tiberiu Gorun, op.cit., p. 51.
14
Ibidem, p.18.
15
Emanoil Popescu, Drept Administrativ, Ediţia a II-a revăzută şi actualizată, Editura Universitas, Bucureşti,
2009, p. 23.
16
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 (publicată in Monitorul Oficial nr. 669 din 22
septembrie 2003)
17
Emanoil Popescu, op. cit., p. 25.
18
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p.3.

9
impersonale şi obligatorii, care îmbracă forma juridică a legilor. Funcţia legislativă se
deosebeşte de celelalte funcţii ale statului prin faptul că are un caracter originar, adică
legile sunt expresia voinţei organului reprezentativ constituit pe plan naţional şi
beneficiază de o forţă juridică superioară oricăror altor norme juridice, astfel încât funcţia
legislativă apare ca o manifestare directă a suveranităţii poporului. Dimpotrivă, funcţia
executivă şi cea jurisdicţională au o autoritate derivată, actele administrative şi cele
jurisdicţionale trebuind să fie întotdeauna conforme cu prevederile legii.
b) Funcţia executivă sau administrativă are ca obiect organizarea aplicării şi
aplicarea în concret a legilor, asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice instituite în
acest scop, precum şi emiterea de acte normative şi individuale sau efectuarea de operaţii
materiale, prin care, pe baza legii, se intervine în viaţa particularilor pentru a le dirija
activitatea sau a le face anumite prestaţii.
Funcţia executivă are un obiect complex, care presupune nu numai activităţi de
organizare propriu-zisă a legii, ci şi elaborarea actelor juridice normative conforme cu
legea. În unele cazuri, legea acordă autorităţilor administrative o putere discreţionară sau,
după cum mai este numită, o competenţă de apreciere, în temeiul căreia au libertatea de a
alege, în anumite limite, între două sau mai multe soluţii.
La realizarea funcţiei executive participă, în principal, autorităţile administrative
care înfăptuiesc administraţia publică compusă din administraţia activă, administraţia
consultativă sau administraţia jurisdicţionalizată.
Administraţia activă se realizează în cadrul unei structuri ierarhice, care presupune
o subordonare mai mult sau mai puţin conturată a organelor inferioare faţă de cele
superioare, cât şi dreptul de a face nu numai acte de gestiune şi fapte materiale, ci şi acte
juridice unilaterale şi executorii prin ele însele. Administraţia consultativă se realizează pe
cale de avize de către organe cu atribuţii consultative care nu constituie o structură
ierarhizată sau, uneori, chiar de organe administrative deliberative care, potrivit legii, apar
ca având atribuţii consultative pentru anumite activităţi ale altor organe de stat.
Administraţia jurisdicţională se caracterizează prin aceea că se exercită de organe
care fac parte din puterea executivă şi are ca obiect rezolvarea unor litigii juridice prin
hotărâri ce se bucură de o stabilitate asemănătoare puterii lucrului judecat şi care sunt
elaborate cu respectarea unei proceduri apropiate de cea judiciară.
Datorită caracterului complex al obiectului funcţiei executive, la îndeplinirea ei pot
concura şi alte organisme, ca regii autonome, societăţi comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat sau chiar instituţii particulare autorizate de lege să desfăşoare un serviciu

10
public. Uneori, activităţi cu natură executivă pot desfăşura şi organele de conducere ale
puterii legiuitoare sau ale celei judecătoreşti.
c) Funcţia jurisdicţională are ca obiect principal soluţionarea conflictelor juridice
care se pot naşte în societate prin hotărâri cu putere de lucru judecat în cadrul unei
proceduri publice şi contradictorii.
Analizând cu atenţie prevederile constituţionale ale titlului III şi ale capitolului V,
în special, la care se adaugă şi cele ale art. 52 din Constituţia României din anul 1991,
revizuită prin Legea nr. 429/2003, constatăm că acestea delimitează cu claritate sfera de
organizare şi de activitate a administraţiei publice, în sens larg.19
Sfera în sens larg a administraţiei publice cuprinde Preşedintele României, în
calitatea sa de autoritate a administraţiei publice de stat, Guvernul (ca structură şi
activitate), în calitate de organ al administraţiei publice şi autorităţile administraţiei
publice.
Dispoziţiile constituţionale reglementează, pentru prima dată în România, o
administraţie publică care nu mai este în exclusivitate o administraţie de stat, ci ea se
divide în administraţia publică de stat şi în administraţia publică locală, autonomă,
constituind o structură sistemică multipolară cu regimuri juridice diferite şi în raporturi
de natură administrativă, în mod corespunzător modificate. Apare, deci, firesc ca locul şi
rolul administraţiei publice, sfera, structurile şi metodele sale să depindă, in mod direct, de
reglementarea constituţională.20
Potrivit prevederilor constituţionale, administraţia publică centrală are în
compunerea sa, atât autorităţi ale „puterii ” executive, Preşedintele României şi Guvernul,
în măsura în care acestea exercită atribuţii administrative, cât şi administraţia publică
centrală de specialitate, respectiv ministerele, celelalte organe centrale de specialitate şi
autorităţile administrative autonome.
În acest sens, Preşedintelui României îi sunt stabilite competenţe în vederea
conducerii unor servicii publice administrative de interes naţional, cum sunt: apărarea ţării
şi asigurarea ordinii publice, asigurarea reprezentării diplomatice pe plan extern, numirea
în funcţii publice21, fapt ce îl pune, alături de calitatea sa de şef al statului şi şef al
executivului, şi ca autoritate a administraţiei publice, mai precis a administraţiei de stat.
Din dispoziţiile art. 102, alin. (1) din Constituţia României din anul 1991, revizuită
prin Legea nr. 429/2003, Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării, şi
19
Emanoil Popescu, op. cit., p. 25.
20
Ibidem, p. 26.
21
Conform art. 87, 91, 92 şi 94 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.

11
exercită conducerea generală a administraţiei publice, precum şi a prevederilor
constituţionale ale art. 111, alin. (1), potrivit cărora „Guvernul şi celelalte organe ale
administraţiei publice”, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să
prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau comisiile
parlamentare...”, se evidenţiază faptul că şi Guvernul este o structură a administraţiei
publice.
Ministerele, conform art. 116-119 din Constituţia României din anul 1991, revizuită
prin Legea nr. 429/2003, fac parte din administraţia publică centrală de specialitate, ca
„autorităţi statale care prestează servicii publice de interes naţional, cu folosirea autorităţii
de stat”.
Rezultă că organul de specialitate al „executivului ”, în vederea realizării a unor
atribuţii dintr-un domeniu de activitate sau altul al guvernării, este ministerul, cu titularul
său ministrul, subordonat Guvernului, dar şi organele de specialitate (autorităţi, comitete,
consilii, departamente, agenţii, etc.) subordonate fie ministerelor, fie Guvernului.
Alături de organele de specialitate, art. 116 alin. (2) şi 117 alin. (3) din Constituţia
României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, instituie şi alte autorităţi
administrative înfiinţate prin lege organică autonome, aşa cum sunt, de pildă: Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării, Autoritatea Electorală Permanentă, Curtea de Conturi,
Consiliul Naţional al Audiovizualului, Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, Serviciul
Român de Informaţii, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Banca
Naţională a României, etc.22

1.3. CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


Concepută ca activitate îndeplinită de anumite autorităţi, administraţia publică se
înfăptuieşte în conformitate şi pe baza legii, în principal prin acte administrative cu
caracter normativ sau individual, prin contracte administrative, fapte materiale juridice şi
operaţiuni materiale-tehnice.23

22
Emanoil Popescu, op. cit., p. 27.
23
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 8-9.

12
Actele administrative sunt manifestări de voinţă cu caracter unilateral, făcute în
exercitarea funcţiei executive a statului, în scopul de a produce efecte juridice, a căror
realizare este garantată prin posibilitatea de a se recurge la forţa de constrângere a statului.
Contractele administrative se încheie între administraţie şi, de regulă, un particular,
ele având un obiect specific şi trăsături distincte faţă de contractele de drept comun.
Faptele materiale juridice determină transformări în lumea materială şi produc
efecte juridice datorită legii, care le recunoaşte asemenea efecte, independent de existenţa
unei manifestări de voinţă (spre exemplu, dărâmarea unei case insalubre, construirea unui
pod, etc.).
Operaţiunile materiale-tehnice (operaţiunile administrative) nu produc efecte
juridice prin ele însele (spre exemplu, lucrări de multiplicare, de secretariat, întocmirea
unei dări de seamă, referate şi altele).
Din punct de vedere al specificului obiectului, activităţile administraţiei publice pot
fi clasificate în trei categorii:
a) activităţi cu caracter de dispoziţie, prin care administraţia publică stabileşte ce
trebuie şi ce este permis să facă persoanele fizice şi juridice şi ce nu trebuie şi ce nu le este
permis să facă, în situaţia nerespectării conduitei prescrise, autorităţile administraţiei
publice putând să aplice sancţiunile prevăzute de lege;
b) activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice, prin care
administraţia publică ia toate măsurile ce se impun pentru a asigura funcţionarea lor
regulată şi continuă în scopul satisfacerii intereselor generale ale populaţiei;
c) activităţi de prestaţii pe care administraţia publică şi funcţionarii acesteia le
efectuează în cele mai diverse domenii: gospodăria comunală, ocrotirea mediului ambiant,
cultural-educativ, etc.

1.4. CARACTERISTICILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


Caracteristicile administraţiei publice româneşti rezultă, în mod evident, din analiza
dispoziţiilor capitolului III al titlului al II-lea (art. 54 şi urm.), precum şi din cele ale
capitolului I, II, IV şi V din titlul al III-lea (art. 74, 78, 102, alin. (1), 108,111,112,116,117
şi 120-123) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003. 24
Ele sunt următoarele:
24
Emanoil Popescu, op. cit., p. 30.

13
1. Administraţia publică este un corp social sau un grup uman, constituită ca un
corp intermediar între stat, autorităţile publice şi cetăţeni, corp creat în vederea realizării
acţiunii permanente a serviciilor publice în care scop este investită cu anumite puteri de
către stat şi aflată sub conducerea generală a Guvernului.
2. Potrivit dispoziţiilor constituţionale25, administraţia publică nu mai este exclusiv
de stat, ea fiind divizată în administraţia de stat şi administraţia locală autonomă 26 şi, în
consecinţă, este centralizată şi deconcentrată, în cazul structurii administraţiei publice a
statului şi descentralizată, în cazul administraţiei publice din unităţile administrativ-
teritoriale.
3. Administraţia publică are obligaţia să respecte dispoziţiile Constituţiei şi
supremaţia acesteia27, subordonându-se totodată legii care îi stabileşte obiectivele, însă,
având aprecierea oportunităţii acţiunilor sale. Drept urmare, are autonomie organizatorică
şi funcţională, iniţiativă şi competenţă decizională limitată.
4. Administraţia publică îndeplineşte două mari categorii de sarcini: unele de
executare, altele de elaborare; executarea implică organizarea executării legii 28, iar
elaborarea comportă pregătirea de către administraţie a proiectelor de acte normative, a
proiectelor de legi, de hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului, a proiectelor de ordine şi
instrucţiuni ale ministerelor, precum şi ale proiectelor de acte ale autorităţilor
administraţiei publice locale.

5. Administraţia publică este, de asemenea:


a) structurată vertical şi orizontal, adică este împărţită în departamente, direcţii,
servicii, oficii şi birouri, regii sau agenţii ori societăţi comerciale şi divizată în plan
orizontal în administraţia publică centrală de specialitate (ministerele şi celelalte organe
de specialitate, autorităţi administrative autonome) şi administraţia publică locală
(consiliile locale, primăriile, consiliile judeţene precum şi prefectul şi serviciile publice

25
Art. 116 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, prevede că
„ministerele se organizează numai in subordinea Guvernului," „alte organe de specialitate se pot organiza în
subordinea Guvernului", iar art. 120 stabileşte pentru administraţia publică locală că aceasta se întemeiază pe
principiul autonomiei locale şi descentralizării serviciilor publice.
26
A se vedea art. 116-119 şi 120-123 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003.
27
Art. 1 alin. (5) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, proclamă „în
România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
28
Art. 108, alin. (2) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003

14
descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale);
b) ierarhizată, ordonată şi controlată; este ierarhizată în sensul că fiind divizată pe
verticală şi pe nivele orizontale, organele situate la nivele superioare exercită autoritatea
asupra organelor situate la nivele inferioare.
În cazul ierarhiei se exercită puterile de control şi puterile disciplinare, ele
acţionând, în mod special, asupra funcţionarilor numiţi.
Cât priveşte autorităţile administraţiei publice alese, asupra lor, Guvernul exercită,
în condiţiile legii, „o tutelă administrativă” sau, potrivit art. 8 al Cartei europene a
autonomiei locale, un „control de legalitate”’. Controlul care se exercită asupra
administraţiei publice este variat, el este exercitat atât de autoritatea legislativă, în temeiul
prevederilor art. 111, alin. (l) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea
nr. 429/2003 (un control atotcuprinzător administrativ şi politic), de autorităţile
judecătoreşti, conform art. 126 alin. (6) din Constituţia României din anul 1991, revizuită
prin Legea nr. 429/2003 (asupra actelor şi faptelor administrative), cât şi de înseşi
autorităţile administraţiei publice şi de structurile din sistemul acestora;
c) formală, scrisă şi birocratică; acţionând conform procedurilor administrative, pe
baza documentelor şi faptelor, deciziile sale sunt consemnate în scris, ele putând fi astfel
invocate şi utilizate; acţionează întotdeauna din birouri, adică din interiorul sediilor unde
sunt instalate autorităţile şi serviciile cu personalul respectiv;
d) continuă, permanentă şi tehnică; acţionează cu reprezentanţi aleşi ai cetăţenilor
sau numiţi de autoritatea ierarhică, cu personal auxiliar, temporari şi funcţionari publici
permanenţi29, constituiţi în corpuri. Atribuţiile şi sarcinile sale impun competenţă şi
specializare, personalul său fiind format din cele mai diverse profesii (jurişti, economişti,
ingineri, medici, etc.) şi din personal administrativ;
e) remunerată, civilă, laică şi egalitară30; personalul din administraţia publică este
salarizat din bugetul public (de stat sau cel local), funcţiile gratuite neexistând practic;
nevoile publice, altele decât cele militare, care sunt în atenţia unei administraţii militare,
sunt rezolvate prin administraţia civilă; personalul folosit în administraţia publică este laic
şi el nu intervine direct pentru asigurarea unor nevoi religioase; administraţia furnizează
servicii, în mod egal, tuturor cetăţenilor români, fără a face distincţii de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială;
29
A se vedea Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Republicată în Monitorul Oficial nr.
251/22 martie 2004.
30
Ibidem.

15
6.Ansamblul de drepturi şi libertăţi publice, conferite de dispoziţiile constituţionale
(art. 22-53), permit administraţilor să-şi valorifice doleanţele faţă de administraţie, să
obţină ameliorarea unor servicii şi să fie protejate împotriva abuzurilor (art 21, 51 şi 52
precum şi art 58-60, Avocatul Poporului, din Constituţia României din anul 1991, revizuită
prin Legea nr. 429/2003). În acest sens, ea este:
a) supusă supravegherii mass-media care este liberă să critice orice acţiune a
miniştrilor şi funcţionarilor publici ori acţiunile iniţiate de administraţia publică centrală
sau locală.31
b) administraţii au posibilitatea de a se manifesta şi de a se exprima împotriva
acţiunilor administraţiei publice şi prin reuniuni, mitinguri, demonstraţii ori constituind
asociaţii, fundaţii sau sindicate.32
c) administraţii, în calitate de cetăţeni, au prerogativa dreptului de vot şi pot folosi
buletinul de vot drept armă, fie la alegeri, fie la referendum naţional sau local; prin voturile
lor îşi exprimă satisfacţia sau nemulţumirea faţă de administraţie, ei reînnoind sau
retrăgând încrederea aleşilor însărcinaţi să controleze administraţia publică (Parlament,
Guvern), dar şi a consilierilor şi primarilor la nivelul administraţiei publice locale.33
7. Supusă presiunilor politice, ca urmare a tentaţiei partidelor la putere de a supune
administraţia publică propriilor interese, ceea ce face ca politica să penetreze în
administraţie, în acest sens, funcţionarii publici sunt expuşi presiunilor aleşilor sau sunt
atraşi de preocupări electorale, fapt pentru care fie trec de la un partid la altul ori joacă
cartea partidului de la putere sau pe cea a celui care va accede la putere.

2. PRINCIPIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


2.1. PRECIZĂRI PREALABILE
Sensul uzual al noţiunii de principii
În sensul obişnuit cuvântul „principiu” se foloseşte pentru a desemna un element
fundamental, idee, lege cadru pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic,
juridic, o normă de conduită, etc.34 În timp ce sensul plural, acela de „principii”, cuprinde

31
În conformitate cu prevederile art. 31, alin (2) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin
Legea nr. 429/2003, „Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure
informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor şi asupra problemelor de interes personal”.
32
Art. 30, 39 şi 40 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.
33
Art. 36, alin. (1) şi art. 37 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 şi
Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, publicată in Monitorul Oficial,
Partea I, nr.271/2004.
34
DEX ’98, Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic, 1998.

16
totalitatea legilor şi a noţiunilor cadru ale unei discipline ori în cazul nostru a unui sistem
sau ramuri de drept.
Etimologic cuvântul „principiu” provine de la latinescul „principium ” care poate
însemna obârşie cu consideraţia de element fundamental, element primordial considerat în
trecut drept origine a lumii fizice.35
Sensul juridic al noţiunii de principii
În drept, termenul „principiu” înseamnă idee cadru. Iar în literatura juridică
principiile fundamentale ale dreptului au fost definite ca fiind:36
- acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice;
- idei cadru ce se regăsesc în întreaga legislaţie a României ca stat de drept;
- se constituie în spiritul ideii de justiţie şi exprimă elementele de conţinut cele mai
importante ale dreptului.
Aşadar principiile exprimă norme de conduită obligatorii pentru diferite domenii.
Sediul materiei îl constituie:
 Dispoziţiile Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003, prin art. 120, alin. (l), primul articol al secţiunii a 2-a, intitulată
Administraţia publică locală, din capitolul V al titlului III, principiile
descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrăriii serviciilor publice, se
întemeiază pe administraţia publică locală în unităţile administrativ-teritoriale;
 Art 73, alin. (3), lit o) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea
nr. 429/2003, care prin lege organică, reglementează normele acesteia;
 Dispoziţiile art 2, alin. (1) din Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale,
republicată;
 Dispoziţiile Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale, prevederilor art.3, lit. a), din Legea - cadru a descentralizării nr. 195/2006.
 Carta europeană a autonomiei locale, elaborată de Consiliul Europei şi adoptată de
acesta sub forma unei convenţii deschise pentru semnare de către statele sale
membre la data de 15 octombrie 1985 la Strasbourg.
Principiile fundamentale ale administraţiei publice conform Constituţiei României
din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, se restrâng la un număr de trei principii

35
Lat. principium, fr. principe [NODEX] Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura
Litera Internaţional, 2002.
36
Mădălina Voican, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2008, p. 10-11.

17
prevăzute expres cu titlu de principii în art. 20 (1): Principiul descentralizării, Principiul
autonomiei locale şi Principiul deconcentrării serviciilor publice.
Dar o serie de alte principii care reglementează ramuri ale dreptului public ori
privat îşi găsesc în mod indirect temeiul în prevederile constituţionale. Spre exemplificare,
principiul eligibilităţii nu este reglementat în mod expres de legiuitorul constituant însă el
rezultă în mod indirect din formularea consfinţită de art. 121 din Constituţia României din
anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003: „consiliile locale alese şi primarii aleşi, în
condiţiile legii”.
Potrivit legii cadru a administraţiei publice locale 37 se regăsesc un număr de şase
principii prevăzute în mod expres:
1. Principiul descentralizării
2. Principiul autonomiei locale
3. Principiul deconcentrării serviciilor publice
4. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale
5. Principiul legalităţii
6. Principiul consultării cetăţenilor
Toate cele şase principii au dublă natură constituţională dar şi legală. Trei dintre ele
sunt consfinţite în mod expres în Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea
nr. 429/2003, în timp ce temeiul constituţional al celorlalte trei rezultă în mod indirect.38
Ca reglementare primară, transpunând dispoziţia constituţională, Legea 215/2001
Legea administraţiei publice locale în mod explicit enumeră toate cele şase principii cadru,
iar ulterior fiecare principiu este dezvoltat în palierele succesive de reglementări de
implementare, fiind subiectul a cel puţin un act normativ secundar şi chiar în reglementări
terţiare. Excepţie de la reglementarea în legislaţia secundară face numai principiul
legalităţii.
2.2. PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
ARTICOLUL 120
(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Legea administraţiei publice locale 215/2001, ARTICOLUL 2

37
Legea 215/2001 privind administraţia publică locală.
38
Mădălina Voican, op. cit., p. 17.

18
(1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
2.2.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI DESCENTRALIZĂRII
În sens generic, descentralizarea implică depărtarea de centru sau deplasarea de la
centru către margine.
În contextul administraţie publice, descentralizare înseamnă transferul vertical de
autoritate sau responsabilităţi de la guvernul naţional către autorităţile administraţiei
publice locale39. Autorităţile centrale transferă astfel întreaga arie de competenţe inclusiv
competenţele decizionale însoţite de resursele necesare, competenţele de control,
manageriale şi execuţionale.
Descentralizarea reprezintă astfel procesul prin care se tinde către realizarea
autonomiei locale prin transferarea unei arii cât mai mari de competenţe de la nivelul
naţional către puterile locale: comune (sate şi cătune), oraşe (municipii, oraşe, reşedinţe de
judeţ) şi judeţe.
Legea cadru a descentralizării Legea 195/2006, în art. 2 lit. (1) sintetizează definiţia
descentralizării ca fiind transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul
administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul
privat.
Unitatea Centrală pentru Reforma Administraţiei Publice din cadrul Ministerului
Internelor şi Reformei subliniază că: descentralizarea reprezintă transferul de competenţe
administrative şi financiare de la nivelul administraţiei publice centrale către nivelul
administraţiei publice locale sau către sectorul privat.

În doctrină, descentralizarea ca unul dintre procesele de modernizare a


administraţiei publice a fost definită ca fiind:
 Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic opus centralizării, şi
formelor prin care aceasta se manifestă, în care rezolvarea problemelor locale nu se
mai face de funcţionari numiţi de la centru, ci de către cei aleşi de corpul electoral
sau desemnaţi de aceştia.40

39
Mădălina Voican, op. cit., p. 21.
40
Mircea Preda, Drept administrativ - partea generală, ed. a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p.
334.

19
 Termenul de descentralizare provine din francezul descentralization care semnifică
o mişcare contrară a centralizării.41
 Descentralizarea, acolo unde există descentralizare, a apărut ca o mişcare generală
în cursul sec. XIX şi sec. XX. S-au produs multe oscilaţii şi retrageri - anumite
puseuri de centralizare au fost rezultatul unor dificultăţi financiare, a proastei
gestiuni a autorităţilor locale, care au transpus pe plan local metodele autoritare ale
noilor regimuri autoritare, acelea care au triumfat în timp în Germania şi Italia, în
timpul fascismului.42
 În ceea ce priveşte descentralizarea serviciilor publice potrivit ca principiu, acesta
trebuie apreciat nu numai prin prisma conţinutului strict de descentralizare,
respectiv prin înfiinţarea în fiecare unitate administrativ teritorială a unor servicii,
filiale, etc. corespunzătoare ministerelor şi celorlalte departamente centrale.43
 Descentralizarea în administrarea publică este un regim juridic în care rezolvarea
problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei
aleşi de corpul electoral.44
 Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale,
desemnate de comunitatea teritoriului, cu atribuţii proprii, ce intervin direct în
gestionarea şi administrarea problemelor colectivităţii, implicând autonomia locală.
Astfel, prin descentralizare se renunţă la unitatea caracteristică centralizării,
rezervându-se colectivităţilor locale, în primul rând, sarcina de a-şi rezolva
problemele şi de a-şi satisface interesele lor specifice.45
2.2.2. CADRUL LEGISLATIV AL DESCENTRALIZĂRII
Cadrul legislativ al descentralizării a cunoscut o evoluţie pozitivă începând cu
adoptarea unei noi Constituţii în anul 1991, continuând cu ratificarea Cartei europene a
autonomiei locale şi adoptarea şi îmbunătăţirea permanentă a legislaţiei specifice
administraţie publice locale: Legea nr. 69/1991, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 286/2006,
fiecare dintre actele normative menţionate conferind o atenţie specială principiului
descentralizării.

41
Corneliu Manda, Drept administrativ - Tratat elementar, ed. a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2007, p. 116.
42
Ioan Alexandru, Administraţie publică - Teorii, realităţi, perspective, ed. a IV-a revăzută şi adăugită,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 266.
43
Gheorghe T. Zaharia, Drept administrativ, ed. a IV-a revăzută şi completată, Editura Junimea, Iaşi, 2002,
p. 170.
44
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, p. 134.
45
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 254.

20
Bazele constituţionale ale principiului descentralizării le regăsim în art. 120 care
consacră principiul descentralizării ca principiu de bază pe care se întemeiază administraţia
publică din unităţile administrativ-teritoriale alături de principiile autonomiei locale şi
deconcentrării serviciilor publice.
La rândul său, Legea nr. 215 /2001, Legea administraţiei publice locale prevede la
art. 2 alin. (1) cele şase principii de bază, stipulând că administraţia publică în unităţile
administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor
descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii
autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în
soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
Principiile de bază ale acestui proces, regulile şi cadrul instituţional al
descentralizării sunt detaliat reglementate în cadrul Legii nr. 195/2006 Lege-cadru privind
descentralizarea46.
Fiind un proces esenţial pentru reforma generală a administraţiei publice din
România, descentralizarea este unul dintre obiectivele prioritare cuprinse şi în documentele
strategice, ultimul în seria strategiilor de Reformă a Administraţiei Publice fiind Strategia
actualizată a Guvernului României privind accelerarea reformei în administraţia publică
2004-200647, adoptată prin H.G. nr. 699/2004.
2.2.3. BENEFICIILE DESCENTRALIZĂRII
Descentralizarea nu este un scop în sine, ci un instrument pentru a realiza
democratizarea administraţiei publice şi de a oferi servicii publice mai eficiente.
Descentralizarea este procesul prin care se tinde la atingerea unui grad cât mai mare de
independenţă administrativă şi financiară a comunităţilor locale prin transferul de
competenţe de la autorităţile centrale, descentralizarea fiind astfel un instrument de
realizare a principiului autonomiei locale.
Descentralizarea înseamnă, pe scurt, apropierea deciziei de beneficiarii serviciului
public. Autorităţile publice locale cunosc cel mai bine nevoile comunităţilor şi sunt în
măsură să le satisfacă în modul cel mai adecvat. Descentralizarea este nu numai un mijloc
de a asigura o mai bună satisfacere a nevoilor cetăţenilor, dar şi o modalitate de a
responsabiliza autorităţile publice locale.

46
Abrogă Legea nr. 339/ 2004 Lege-cadru privind descentralizarea.
47
Odată cu începerea negocierilor din cadrul procesului de aderare al României la Uniunea Europeană,
Guvernul a depus un efort constant de Reformă a Administraţiei Publice, astfel că Strategia actualizată a
Guvernului României privind accelerarea reformei în administraţia publică 2004-2006, a fost precedată de
alte două strategii formulate în 2001 şi 2003.

21
Descentralizarea desemnează orice împărţire sau transfer de autoritate între Guvern
şi oricare dintre autorităţile care îşi desfăşoară activitatea la nivel local fară a distinge între
autorităţile descentralizate ori cele deconcentrate.
Rezolvarea problemelor de către autorităţile aflate cel mai aproape de cetăţean
conduc nu numai la alegerea celor mai bune soluţii dar şi la reducerea birocraţiei implicând
reducerea timpului şi a resurselor consumate. Astfel, economia de bani şi celeritatea în
rezolvare optimizează procesul de gestionare a afacerilor comunităţilor locale rezultând o
mai bună guvernare, dezvoltare locală, creşterea nivelului de trai şi deci satisfacţia
cetăţenilor localnici.
Descentralizarea presupune deplasarea prin transferul competenţelor de la nivelul
administrativ superior către nivelele administrative inferioare. Transferul de competenţe se
poate realiza fie către un nivel inferior imediat următor fíe spre alte nivele inferioare.
Domeniile de activitate ale administraţiei publice şi subcomponentele specifice
pentru care trebuie examinată oportunitatea descentralizării sunt sintetizate mai jos:
Principalele servicii publice de interes general.
Educaţie: preşcolară, primară, secundară, liceu, facultate, cercetare;
Sănătate: asistenţă primară, prevenire, spitale, sănătate publică, medicina de
urgenţă;
Cultură, recreere, sport: teatre, muzee, biblioteci, parcuri, recreere, menţinerea
clădirilor pentru evenimente sportive şi culturale;
Servicii publice: aprovizionarea cu apă, colectarea deşeurilor, electricitate, gaz,
încălzire;
Mediu şi sănătate publică: colectarea deşeurilor, reciclarea deşeurilor, cimitire,
curăţenia străzilor, protecţia mediului;
Trafic şi transport: menţinerea drumurilor, iluminatul public, transportul public;
Urbanizare şi dezvoltarea teritoriului: planificarea urbană, planificarea regională
şi spaţială, dezvoltarea economică, turism;
Administraţie generală: evidenţa populaţiei şi acte de identitate, licenţe,
administrarea problemelor electorale, politici locale, pompieri, apărare civilă, protecţia
consumatorului, statistică; apă, canalizare, energie termică, salubritate, transport local,
taximetrie, metrou, iluminat public, cadastru şi publicitate imobiliară, informatizarea
administraţiei publice.
2.2.4. TRANSFERUL DE COMPETENŢE ÎN CADRUL PROCESULUI DE
DESCENTRALIZARE

22
Teoria de bază a managementului a identificat că funcţionarea efectivă a unei
organizaţii implică exercitarea a trei mari categorii de competenţe: decizia, implementarea
şi controlul.
Cele trei mari categorii de competenţe sunt exercitate de structuri corespunzătoare.
În cadrul procesului de descentralizare, acestea sunt elementele care fac obiectul
transferului de la nivel central la nivelul local, dezideratul final fiind obţinerea autonomiei
locale sub toate cele trei aspecte menţionate.
Transferul puterii decizionale
Decizia înseamnă puterea de a hotărî destinele comunităţii locale, abilitatea de a
alege care dintre soluţiile posibile este cea mai adecvată pentru soluţionarea unei probleme
locale. O componentă importantă a funcţiei de decizie include şi puterea de reglementare.
La fel ca şi în cazul autonomiei locale, procesul de descentralizare necesită
corelarea transferului de putere decizională cu puterea financiară. Punerea în aplicare a
deciziilor trebuie însoţită de transferul resurselor: financiare, umane, informaţionale şi
transferul puterii financiare (pârghiile de asigurare a finanţării).
Pentru a evita orice confuzie, Legiuitorul ridică regula corelării deciziei cu
resursele, la rang de principiu, instituind prin art. 3 lit. b) din Legea nr. 195/2006 a
descentralizării, principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor
transferate.
Transferul puterii de implementare
Implementarea presupune transpunerea în practică a deciziilor şi planurilor generale
formulate în faza de decizie. Funcţia de implementare necesită realizarea a două
componente:
- componenta managerială
- componenta execuţională.
Componenta managerială înseamnă organizarea executării deciziilor prin
mobilizarea resurselor umane şi materiale.
Funcţia managerială presupune, de asemenea:
- determinarea necesităţilor, analiza resurselor disponibile, repartizarea resurselor,
folosirea resurselor în vederea satisfacerii nevoilor;
- elaborarea planurilor detaliate cu acţiunile specifice programate în avans pentru
fiecare lună, săptămână şi chiar zi de lucru pentru varianta aleasă spre implementare;
- organizarea implementării activităţilor din planul de acţiune, eventual formularea
unor planuri de acţiune pentru fiecare activitate în parte.

23
Componenta execuţională înseamnă executarea în concret a activităţilor.
Transferul puterii de control
Executarea unei decizii se împleteşte cu activitatea de control care este unul dintre
instrumentele cele mai eficiente folosite de manager. Controlul înseamnă de fapt
verificarea şi compararea rezultatelor actuale cu cele programate iniţial, analizarea
diferenţelor, evaluarea posibilelor alternative şi luarea măsurilor de corectare necesare, în
scopul asigurării unei bune gestionări a resurselor organizaţiei.
Controlul se bazează pe procesul numit feedback48 şi include:
- monitorizarea, care constă în culegerea de informaţii pe tot parcursul
implementării pentru compararea rezultatelor programate cu cele actuale
- evaluarea, adică formularea unor concluzii finale cu privire la modul de
implementare.
Controlul are şi o importantă funcţie de prevenţie pentru că atunci oamenii ştiu de
la început că performanţele lor vor fi măsurate, controlate şi judecate, ei vor acţiona altfel
decât dacă ar şti că nimeni nu-i supraveghează.
2.2.5. DESCENTRALIZAREA ŞI SUBSIDIARITATEA
Principiile pe baza cărora se desfăşoară procesul de descentralizare sunt
următoarele:49
a) principiul subsidiarităţii, care constă în exercitarea competenţelor de către
autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de
cetăţean şi care dispune de capacitate administrativă necesară;
b) principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate;
c) principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu
competenţele ce le revin, care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în
furnizarea serviciilor publice şi de utilitate publică;
d) principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe
criterii şi reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităţilor administraţiei
publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară;
e) principiul echităţii, care implică asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la
serviciile publice şi de utilitate publică;

48
În tehnică, procesul numit feedback se referă la circuitele care sunt astfel construite încât permit ca o
informaţie să fie utilizată astfel încât ulterior să determine schimbarea modului de funcţionare al unei
componente.
49
Art. 3 din Legea nr. 195/2006 - Lege cadru privind descentralizarea.

24
f) principiul constrângerii bugetare, care interzice utilizarea de către autorităţile
administraţiei publice centrale a transferurilor speciale sau a subvenţiilor pentru acoperirea
deficitelor finale ale bugetelor locale.
Principiul subsidiarităţii este aplicabil şi trebuie respectat ca principiu director în
atribuirea responsabilităţilor. Principiul subsidiarităţii cere ca atribuirea competenţele să se
facă autorităţilor locale de la nivelul administrativ cel mai de jos (locale, judeţene,
regionale, naţionale) care pot asigura un grad maxim de eficienţă şi care au capacitatea de a
hotărî obiectivele pentru dezvoltarea calităţii serviciilor din aria lor de responsabilitate.
În respectarea principiului subsidiarităţii, o competenţă poate fi luată de la nivel
local şi transferată la un nivel administrativ superior numai dacă acele responsabilităţi ar fi
mai eficient exercitate de către nivelul superior.
În contextul administraţiei publice locale, principiul subsidiarităţii enunţă că
exercitarea competenţelor trebuie să se facă de către autorităţile administraţiei publice
locale situate pe nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean, care au însă capacitatea
şi capabilitatea realizării eficiente a scopurilor administraţiei publice.

2.3. PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE


Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
ARTICOLUL 120
(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Legea administraţiei publice locale 215/2001, ARTICOLUL 2
(1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
2.3.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI

Autonomia locală (sau auto-guvernarea) este dreptul unităţilor administrativ-


teritoriale de a-şi realiza propriile interese, în limitele impuse de Constituţia României şi
de legile ţării. Legea nr. 215/2001 Legea administraţiei publice locale în art. 18 arată că
judeţele, oraşele şi comunele, sunt unităţile administrativ-teritoriale în care se exercită
autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţile administraţiei
publice locale.

25
În doctrină, principiul autonomiei locale este analizat pe larg de către specialişti:
 Principiul autonomiei locale stă la baza raporturilor dintre autorităţile comunale şi
orăşeneşti sau, după caz, judeţene, desemnate în mod democratic de către cetăţeni
(prin vot, pe de o parte) şi autorităţile statale (guvernamentale sau departamente)
„implantate” în teritoriu, pe de altă parte.50
 Autonomia locală este o componentă principală a democraţiei pentru că reprezintă
o contrapondere la conducerea centralizată, care, cel puţin teoretic, ignoră cerinţele
şi interesele comunitare şi este una din cele mai eficiente forme de autogestiune
administrativă.51
 Autonomia locală poate fi definită ca reprezentând aptitudinea legală a autorităţilor
autonome de a decide, în mod independent şi sub propria răspundere, în limitele
legii, asupra problemelor colectivităţilor teritoriale în care funcţionează.52
 Autonomia locală reprezintă nu numai un principiu de organizare şi funcţionare a
administraţiei publice ci şi un drept care se exercită de acestea în numele şi în
interesul unităţilor administrativ-teritoriale.53
 Autonomia locală presupune determinarea atribuţiilor locale prin consacrarea
plenitudinii de competenţe în soluţionarea problemelor de interes local şi exclude
implicarea altor autorităţi în luarea acestor decizii.54

2.3.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI AUTONOMIEI LOCALE


În România, cadrul legislativ55 al autonomiei locale a cunoscut o evoluţie pozitivă
în perioada post-revoluţionară, începând cu adoptarea unei noi Constituţii în anul 1991,
continuând cu ratificarea Cartei europene a autonomiei locale şi adoptarea şi
îmbunătăţirea permanentă a legislaţiei specifice administraţiei publice locale (Legea nr.

50
Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. I şi II, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 449.
51
Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I şi II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 216.
52
Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 363
53
Anton Trăilescu, Drept administrativ, ed. a 3- a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 36.
54
Florin Ghencea, Descentralizarea şi deconcentrarea administrativă - principii de organizare a
administraţiei publice locale, Institutul de Ştiinţe Administrative Paul Negulescu, Caietul Ştiinţific nr. 6/
2004, p. 273.
55
Cadrul Legislativ al Principiului autonomiei locale:
- Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (art. 120 ),
- Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale,
-Legea nr. 215/2001 legea administraţiei publice locale cu modificările aduse de Legea nr. 286/2006.

26
69/1991, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 286/2006), fiecare dintre actele normative
menţionate conferind o atenţie specială principiului autonomiei locale.
Primul pas în realizarea principiului autonomiei locale este prevederea sa în
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, în art. 120. Deşi
Constituţia din 1991 se limitează numai la a enumera principiul autonomiei locale ca fiind
unul dintre principiile de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile
administrativ-teritoriale, definirea conceptului de autonomie locală este cuprins în Legea
nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale.
În contextul european conceptul de autonomie locală a fost definit pentru prima
dată de Carta europeană a autonomiei locale56.
După doisprezece ani de la adoptarea sa la Strasbourg, Carta Europeană a
autonomiei locale a fost ratificată de statul român şi introdusă în dreptul intern prin Legea
nr. 199/1997, conceptul de autonomie locală fiind definit astfel:
Art. 3 (1) Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în
nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice.
Principiul autonomiei locale este preluat şi de Legea 215/2001 Legea
administraţiei publice locale cu modificările aduse prin Legea 286/2006, care în art. 2
statuează că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

2.3.3. AUTORITĂŢILE PUBLICE LOCALE PURTĂTOARE ALE AUTONOMIEI


LOCALE
Cel mai apropiat sens semantic al noţiunii de autonomie este independenţă, în timp
ce la polul opus, găsim noţiunea de subordonare. Astfel, autonomia locală se referă la
autonomia pe care o au colectivităţile locale în raport cu statul suveran.
În România purtătorii autonomiei locale sunt autorităţile locale alese prin sufragiu
liber, secret, egal direct şi universal:57
- Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean - la nivelul judeţelor;
56
Carta europeană a autonomiei locale a fost adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 şi redactată din
iniţiativa Conferinţei Permanente a Puterilor Locale şi Regionale din Europa, din cadrul Consiliului Europei.
57
Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 199/1997.

27
- Consiliul local şi primarul - nivelul oraşelor;
- Consiliul local şi primarul - nivelul comunelor.
Conform Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
populaţia unei unităţi administrativ-teritoriale alege consiliul local ca organ de auto-
guvernare, care reprezintă interesele comunităţii şi ia deciziile de bună gestionare a
problemelor locale. Consiliul local, respectiv consiliul judeţean, sunt parlamentele locale
care adoptă legi locale, hotărâri ale consiliului local, respectiv, hotărâri ale consiliului
judeţean.
Hotărârile consiliului local sunt puse în practică de primar, care este şeful
administraţiei locale şi organul executiv al consiliului local. Primarul ca organ executiv,
autoritate publică locală, este la rândul său ales prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, potrivit legii electorale. Hotărârile consiliului judeţean sunt puse în practică
de preşedintele consiliului judeţean, care este şeful administraţiei. Conform ultimelor
modificări introduse prin legea votului uninominal, Legea nr. 35/2008 58, preşedintele
consiliului judeţean este la rândul său ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.
Cât priveşte aplicarea principiului autonomiei locale între palierele administrative
subnaţionale, Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
subliniază că între prefect şi celelalte autorităţi publice locale nu există raporturi de
subordonare. În detalierea dispoziţiilor constituţionale, Legea nr. 215/2001 precizează în
mod clar şi fără echivoc că, în temeiul principiului autonomiei locale, între autorităţile
administraţiei publice care gestionează interesele locale nu există subordonare şi deci nu
putem vorbi de o aranjare într-o ordine ierarhică.
Aşadar, conform art. 6 alin. 2 în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice
locale şi Consiliul Judeţean, pe de o parte, precum şi între Consiliul Local şi primar, pe de
altă parte, nu există raporturi de subordonare.

2.4. PRINCIPIUL DECONCENTRĂRII SERVICIILOR PUBLICE


58
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice
locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în M. Of., Partea I, nr.
196 din 13.03.2008 la art. 77 statuează că: Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. La art. 1, alin. 1, 2, 4 şi 5 se modifică şi vor avea următorul cuprins:
„Art. 1. - (1) Prezenta lege reglementează regimul alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale -
consilii locale, consilii judeţene, primari şi preşedinţi ai consiliilor judeţene.
(2) Consiliile locale şi consiliile judeţene, primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene se aleg prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

28
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
ARTICOLUL 120
(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, ARTICOLUL 2
(1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
2.4.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI
În sens generic deconcentrarea, ca şi descentralizarea implică depărtarea de centru
sau deplasarea de la centru către margine. Deconcentrarea serviciilor publice presupune
acordarea structurilor teritoriale ale statului de puteri publice pentru a fi exercitate în
numele statului, însă la nivel teritorial, fiind prin urmare o variantă a centralizării.
Întrucât implementarea reformei administraţiei publice în România s-a făcut prin
aplicarea simultană a principiului descentralizării împreună cu cel al deconcentrării,
diferenţa dintre cele două noţiuni nu este cu totul clarificată.
Pentru a lămuri confuziile terminologice între descentralizare şi deconcentrare s-au
propus următoarele definiţii:
 Deconcentrarea presupune transferul de autoritate sau responsabilitate către o sub-
structură aflată în componenţa unei organizaţii mai mari. Deconcentrarea se face
prin transferul de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi
celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile
structuri de specialitate din teritoriu. Deconcentrarea se limitează la transferul
puterii manageriale şi asigurarea resurselor necesare, dar nu şi la transferul puterii
de decizie.
 În timp ce descentralizare presupune transferul vertical de autoritate sau
responsabilităţi de la guvernul naţional către autorităţile administraţiei publice
locale, (transferul puterii decizionale, manageriale şi puterii financiare).
Descentralizarea se face prin transferul de competenţă decizională, administrativă şi
financiară de la nivelul administraţiei publice la nivelul administraţiei publice
locale autonome sau către sectorul privat.
Principala deosebire dintre descentralizare şi deconcentrare este că în cadrul
procesului de descentralizare competenţele se transferă de la nivelul naţional la nivel sub-

29
naţional local prin autorităţile descentralizate. În cazul deconcentrării competenţele rămân
la acelaşi nivel, nivelul naţional, dar sunt implementate la nivel local printr-un sistem de
organe înfiinţate în teritoriu. Aceste servicii deconcentrate sunt însă parte ale aceluiaşi
sistem de organe centrale, serviciile deconcentrate nu au putere de decizie şi nici resurse
proprii, aşa cum este cazul autorităţilor descentralizate. Deconcentrarea asigură o mai bună
implementare în teritoriu a deciziilor luate la centru.
În doctrină, deconcentrarea în administraţia publică a fost definită ca fiind:
 Deconcentrarea constituie o măsură intermediară în procesul descentralizării, fiind
privită ca transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la
conducerea diferitelor organisme locale; ea înseamnă mult mai puţin decât
descentralizarea şi presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie, în
favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării (prefectul, serviciile
exterioare ale ministerelor răspund ideii de deconcentrare).59
 Deconcentrarea constă în trimiterea în teritoriu a unor reprezentanţi ai puterii
centrale, care să exercite atribute ale acesteia în teritoriul respectiv sub puterea
ierarhică a executivului central.60
 Deconcentrarea constituie un regim juridic administrativ care se situează între
centralizare administrativă şi descentralizare administrativă, fiind o centralizare
atenuată sau o slabă descentralizare.61
 Deconcentrarea constituie totuşi, o etapă pe calea cunoaşterii diversităţii şi
specificului local, precum şi a adoptării deciziilor luate de autorităţile locale ale
statului.62
 Deconcentrarea, ceea ce privesc serviciile, constă în deteriorarea până la un anumit
grad a ansamblului administrativ din care fac parte, sustrăgându-le autorităţii
directe a organelor conducătoare ale colectivităţilor de care depind şi care, nu
păstrează asupra lor decât un anumit control, funcţionând aproape complet sub
autoritatea organelor proprii, acordându-le individualitate financiară şi personalitate
juridică.63
2.4.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI DECONCENTRĂRII

59
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 219
60
Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p.102
61
Mircea Preda, op.cit, p. 344
62
Corneliu Manda, op. cit, p. 115.
63
Alexandru Ioan, Drept administrativ, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007,
p. 175.

30
Conform Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
s-a prevăzut că pe lângă principiile descentralizării şi al autonomiei locale, administraţia
publică se întemeiază şi pe principiul deconcentrării serviciilor publice. De asemenea, s-a
subliniat că între Prefect şi celelalte autorităţi publice locale nu există raporturi de
subordonare.
Aşadar, bazele constituţionale ale principiului deconcentrării serviciilor publice le
regăsim în art. 120 şi art. 117 alin. (2). Pe de o parte art. 120 consacră principiul
deconcentrării ca principiu de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile
administrativ-teritoriale alături de principiile descentralizării, autonomiei locale. Pe de altă
parte art. 117 alin. (2) conferă Guvernului şi ministerelor, cu avizul Curţii de Conturi,
dreptul de a înfiinţa în teritoriu organe de specialitate, în subordinea lor, dacă legea le
recunoaşte această competenţă.
Legea nr. 215/2001 Legea administraţiei publice locale nu reglementează
organizarea şi funcţionarea serviciilor deconcentrate pentru că o astfel de reglementare nu
ar fi de apanajul reglementărilor privind administraţia publică locală ci al normelor ce
vizează administraţia publică centrală, respectiv Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.
Dacă reglementarea principiului descentralizării este realizată în mod detaliat în
cadrul Legii nr. 195/2006 Lege-cadru privind descentralizarea64, în ceea ce priveşte
deconcentrarea lipsesc prevederile esenţiale similare celor corespunzătoare
descentralizării.
Deconcentrarea nu primeşte o reglementare şi o atenţie individualizată nici în
cadrul documentelor strategice, de cele mai multe ori fiind corelată cu descentralizarea, aşa
cum este şi în cadrul Strategiei actualizată a Guvernului României privind accelerarea
reformei în administraţia publica 2004-2006, adoptată prin H.G. nr. 699/2004.
Cele două procese, descentralizarea şi deconcentrarea sunt amintite mai tot timpul în
pereche, în formulări precum:
 Analizele efectuate au scos în evidenţă următoarele disfuncţionalităţi şi aspecte
negative înregistrate în derularea procesului de descentralizare şi deconcentrare,
precum şi în funcţionarea serviciilor publice descentralizate şi deconcentrate.
 Clarificarea repartizării competenţelor între ministere, servicii publice
deconcentrate şi autorităţi publice locale (descentralizate), în cadrul unui proces
bine structurat şi larg participativ.
64
Abrogă Legea nr. 339/ 2004 Lege-cadru privind descentralizarea.

31
2.4.3. TERMINOLOGIA DIN SFERA DECONCENTRĂRII
După mai bine de 12 ani de ambiguitate terminologică şi lipsa definirii termenilor,
ca factori ce au contribuit la sublinierea ideii de insecuritate juridică, revizuirea
Constituţiei României din anul 1991 în anul 2003 prin Legea nr. 429/2003, a fostului
articol 122 alin. (2), a eliminat şi confuzia care se făcea între noţiunea de descentralizare şi
deconcentrare. În actuala formulare se precizează că „prefectul este reprezentantul
Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor
şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-
teritoriale”.
Pentru că în ciuda precizării terminologice de sorginte constituţională, confuzia
terminologică dintre descentralizare şi deconcentrare a persistat, Legea nr. 286/2006
pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 revine
asupra acestui aspect şi subliniază în mod explicit prin introducerea art. 156 că:
„...denumirea servicii descentralizate ale ministerelor se înlocuieşte, în cuprinsul tuturor
actelor normative în vigoare, cu denumirea servicii publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale.”

2.4.4. ATRIBUŢIILE SERVICIILOR PUBLICE DECONCENTRATE


Aşa cum am precizat în cadrul capitolului destinat descentralizării, funcţionarea
efectivă a unei organizaţii implică exercitarea a trei funcţii de bază, trei mari categorii de
competenţe: decizia, implementarea şi controlul.
Astfel, atribuţiile pe care le exercită în teritoriu serviciile publice deconcentrate se
încadrează într-una dintre aceste categorii şi pot fi:
 Exercitarea funcţiei decizionale prin: elaborarea normelor, elaborarea strategiilor,
avizare;
 Exercitarea funcţiei de implementare prin: implementarea strategiilor de
coordonare, furnizare de servicii, organizarea activităţii;
 Exercitarea controlului intern şi extern prin: evidenţă, informare, monitorizare,
evaluare, control şi verificare, aplicarea sancţiunilor.

32
2.4.5. SERVICIILE PUBLICE CARE FAC OBIECTUL DECONCENTRĂRII
Întrucât noţiunea servicii publice are o arie foarte largă de cuprindere fiind tratată
atât din perspectiva juridică dar şi economico-managerială este important să definim aria
serviciilor publice care fac subiectul aplicării principiului deconcentrării în spiritul
reglementărilor constituţionale cuprinse în art. 120 referitoare la principiul deconcentrării
serviciilor publice.
Etimologic, noţiunea de serviciu îşi are sorgintea în cuvântul latin „servitum”, care
are semnificaţia de sclav, de aici dându-i-se interpretarea de „a fi în serviciul cuiva”, „a
face un serviciu”, sau „de a pune în serviciu”, evocând ideea de „utilitate publică”, sau
„serviciu public”.65
Unităţile administrativ-teritoriale (judeţul, oraşul, comuna) şi statul, în ansamblul
său, au menirea de a asigura comunităţilor locale condiţii cât mai bune de convieţuire sub
aspect economic, social, cultural, de securitate, etc. În acest scop autorităţile publice
centrale furnizează o multitudine de servicii publice de putere publică corespunzător celor
trei puteri ale statului, astfel:
 Servicii publice de legiferare asigurate de Camera Deputaţilor şi Senat - ce au ca
obiect adoptarea unor norme juridice general obligatorii, care să reglementeze, în
mod uniform, raporturile sociale dintre membrii societăţii;
 Serviciile publice judiciare, asigurate de instanţele judecătoreşti - judecătorii,
tribunale judeţene şi ale municipiului Bucureşti, Curţi de apel şi Curtea Supremă de
Justiţie - ce au ca obiect soluţionarea conflictelor ce apar între membrii societăţii;
 Serviciile publice administrative, asigurate de autorităţile administraţiei publice
centrale şi locale ce asigură organizarea executării şi executarea în concret a legilor,
precum şi satisfacerea cerinţelor de viaţă şi de muncă ale populaţiei - securitate,
sănătate, instruire, cultură, etc.
Astfel, ministerele care au organizate în subordinea lor instituţii în teritoriu, adică
servicii deconcentrate sunt:
 Ministerul Economiei şi Finanţelor
 Ministerul Justiţiei
 Ministerul Internelor şi Reformei Administrative
 Ministerul Apărării Naţionale
 Ministerul Transporturilor
65
Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 99.

33
 Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
 Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse
 Ministerul pentru Imn, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale
 Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale
 Ministerul Sănătăţii Publice
 Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor
 Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile
 Ministerul Culturii şi Cultelor
 Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei
2.4.6. PREFECTUL – CONDUCĂTORUL SERVICIILOR DECONCENTRATE
DIN TERITORIU
Cadrul legislativ
Prin revizuirea Constituţiei României din 1991 în anul 2003, în art. 122 se
precizează că „prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din unităţile administrativ-teritoriale”.
Aşadar, aşa cum reiese din art. 122 al Constituţiei României din anul 1991,
revizuită prin Legea nr. 429/2003, prefectul are trei calităţi:

- reprezentantul Guvernului pe plan local, la nivel judeţean;


- şef al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe
ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
- autoritate de tutelă administrativă faţă de autorităţile administraţiei publice
locale descentralizate.
Legea nr. 340/2004 Lege privind instituţia prefectului modificată prin O.U.G. nr.
179/2005 este legea care reglementează rolul şi atribuţiile prefectului, inclusiv cu privire la
atribuţiile sale în privinţa serviciilor deconcentrate.
Rolul Prefectului
Prefectul este serviciul deconcentrat al Guvernului la nivel judeţean, având rolul de
şef al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
Autoritatea şi rolul pe care le are Prefectul asupra serviciilor deconcentrate derivă
din rolul şi activitatea generală a Guvernului de a organiza conducerea administraţiei

34
publice din România. Ca reprezentant al Guvernului în teritoriu instituţia Prefectului se
apropie de poziţia de „supraveghetor” în teritoriu 66.
Modalităţile prin care Prefectul îşi exercită calitatea de conducător al serviciilor
deconcentrate sunt specificate în Legea nr. 215/2001 şi Legea nr. 340/2004 şi anume:
- Prefectul emite un aviz consultativ la numirea şi eliberarea din funcţie a
conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor.
- În situaţii bine motivate, prefectul poate propune sancţionarea conducătorilor
serviciilor deconcentrate prin retragerea avizului acordat - propunerea de
eliberare din funcţie; astfel se impune remarcat faptul ca activitatea de
conducere a prefectului se face în fapt nu numai asupra activităţii dar şi asupra
persoanelor care conduc serviciile deconcentrate;
- Prefectul poate propune ministerelor şi celorlalte autorităţi ale administraţiei
publice centrale de specialitate măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii serviciilor
deconcentrate, organizate la nivelul judeţului;
- Cu consultarea serviciilor deconcentrate, prefectul poate stabili măsuri cu
caracter tehnic sau de specialitate. Aceste acte trebuie contrasemnate de
conducătorii serviciilor deconcentrate;
- În sprijinul pe care trebuie să-l acorde prefectului în realizarea conducerii
serviciilor deconcentrate, ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei
publice centrale de specialitate au obligaţia să comunice prefecţilor, imediat
după emitere, ordinele şi celelalte dispoziţii cu caracter normativ pe care le
transmit serviciilor deconcentrate.
- În exercitarea dreptului său, prefectul emite un aviz consultativ pentru situaţiile
financiare privind execuţia bugetară a serviciilor deconcentrate.

2.5. PRINCIPIUL ELIGIBILITĂŢII AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI


PUBLICE LOCALE
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
ARTICOLUL 121
(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în
comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
Legea administraţiei publice locale 215/2001

66
Nicoleta Miulescu, Curs de drept administrativ, Editura Universitaria Craiova, Craiova, 2006, p. 130.

35
Art. 2. alin. (1) Administraţia publică în unităţile administrativ- teritoriale se
organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale,
deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice
locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit.
Legea 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale
2.5.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI ELIGIBILITĂŢII
Principiul eligibilităţii decurge din principiul autonomiei locale şi presupune
dreptul pe care îl au unităţile administrativ-teritoriale (comune, oraşe, judeţe) de a organiza
alegeri locale pentru desemnarea autorităţilor administraţiei publice locale.
Aşadar, în esenţă, principiul eligibilităţii desemnează dreptul membrilor unei
comunităţi locale de a-şi desemna singuri conducătorii, organele de conducere proprii.
Eligibilitatea organelor de conducere este un element esenţial al auto-guvernării
care reliefează independenţa faţă de centru. Astfel, organele care gestionează treburile
locale nu sunt numite de la centru ci sunt alese de membrii comunităţii, ca să-i reprezinte
pe aceştia şi interesele comunităţii, nu ale centrului.
Consiliul local al comunei sau oraşului, precum şi consiliul judeţean al judeţului -
ca organe decizionale şi primarul şi preşedintele consiliului judeţean - ca organe executive
sunt puterile locale şi organele reprezentative ale comunităţilor subnaţionale şi se
constituie prin alegeri libere, periodice şi corecte.
Eligibilitatea aleşilor locali presupune acele alegeri organizate în concordanţă cu
standardele democratice clasice: prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
potrivit legii electorale.
Organizarea unor alegeri democratice garantează că aleşii locali şi organele astfel
formate vor fi validate şi susţinute în activitatea lor viitoare de toată lumea care formează
comunitatea locală. Alegerile trebuie să fie în acord cu sistemul de valori acceptate de
societatea respectivă pentru a se bucura de recunoaşterea publică a rezultatelor lor.

2.5.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI ELIGIBILITĂŢII


De la revoluţia din 1989 şi până în prezent, cadrul legislativ al principiului
eligibilităţii a cunoscut o evoluţie continuă prin reglementarea sa în Constituţia României,
în Legea 215/2001 Legea administraţiei publice locale, Legea 67/2004 Legea pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, iar ultimele rectificări fiind aduse de

36
Legea votului uninominal, Legea 35/200867. Aşadar principiul eligibilităţii are o dublă
natură68 constituţională dar şi legală.
Bazele constituţionale ale principiului le regăsim în art. 121 alin. (1) care în mod
implicit consacră eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale atunci când enunţă
că „autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune
şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi.”
Odată cu trecerea la regimul democratic în 1990, organizarea şi desfăşurarea
primelor alegeri locale a fost reglementată de Legea 70/1991 privind alegerile locale. În
decursul timpului pe măsura consolidării experienţei democratice această lege a suferit
numeroase modificări fapt care îngreunează activitatea celor chemaţi să o aplice în
procesul electoral. De aceea, în vederea organizării şi desfăşurării alegerilor locale din anul
2004, s-a elaborat şi adoptat o nouă lege care să reglementeze regimul alegerilor locale:
Legea 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Astfel că Legea 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale69 abrogă vechea lege70.
Aşadar, Legea 67/2004 ca lege-cadru a alegerilor locale reglementează principiile
de bază ale acestui proces, regulile şi cadrul instituţional, organizarea şi desfăşurarea
alegerilor locale ordonând asupra unor instituţii electorale precum:
- Circumscripţiile electorale,
- Secţiile de votare,
- Birourile electorale,
- Biroul Electoral Central,
- Listele electorale,
- Candidaturile,
- Buletinele de vot,
- Campania electorală,
- Stabilirea rezultatelor votării,
- Contravenţii şi infracţiuni în legătură cu procesul electoral local.
Întrucât alegerile locale reprezintă un proces esenţial pentru democraţia generală,
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 prevede ca

67
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice
locale nr. 215/2001 a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.
68
Verginia Vedinaş, op.cit, pp. 372-373.
69
Publicată în Monitorul Oficial nr. 271 din 29 martie 2004.
70
Legea 70/1991 privind alegerile locale.

37
reglementarea lor să fie făcută printr-o lege organică, de aceea Legea 67/2004 pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale a fost adoptată ca lege organică.
Anul 2008 aduce ultimele modificări substanţiale ale sistemului electoral prin
adoptarea Legii 35/2008 pentru [...] modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale
nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.
Legea 35/2008 introduce votul uninominal pentru desemnarea senatorilor şi
deputaţilor şi modifică procedura de desemnare a preşedintelui consiliului judeţean. Dacă
până acum preşedintele consiliului judeţean era desemnat prin vot indirect din rândul
membrilor consiliului judeţean, începând cu 2008 acesta este desemnat în mod direct de
către cetăţeni prin scrutin uninominal. Câştigătorul este candidatul care a întrunit cel mai
mare numărul de voturi valabil exprimate în primul tur de scrutin.
Având o importanţă deosebită nu numai din punct de vedere democratic şi pentru
împărţirea puterii politice la nivel local, organizarea alegerilor locale cunoaşte o serie de
acte normative de implementare secundare şi terţiare dintre care cea mai recentă este O.G.
20/2008 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru
autorităţile administraţiei publice locale.
2.5.3. ALEGERILE LOCALE
Alegerile sunt un eveniment organizat în cadrul căruia cetăţenii sunt chemaţi să
aleagă prin vot o nouă autoritate publică. Dacă este vorba de desemnarea deputaţilor şi a
senatorilor vorbim de alegeri generale. Dacă este vorba de desemnarea consilierilor locali
şi judeţeni, primarilor şi preşedinţilor consiliilor judeţene vorbim de alegeri locale.
Aşadar, alegerile locale sunt acele acţiuni de desemnare a membrilor autorităţilor
publice locale alese: consiliile locale şi consiliile judeţene, primarii şi preşedinţii consiliilor
judeţene71.
Sinonim al termenului de alegeri este scrutin care indică modul de desemnare a
deputaţilor, a senatorilor, consilierilor locali şi judeţeni, primarilor şi preşedinţilor
consiliilor judeţene. Sensul iniţial se referă la modalitate de vot ce constă în introducerea
unui buletin de vot în urnă, apoi numărarea tuturor buletinelor pentru a afla cine a câştigat

71
Până în 2008 autorităţile publice locale alese, aşa cum este statuat în Constituţia României din anul 1991,
revizuită prin Legea nr. 429/2003, erau numai consiliile locale, consiliile judeţene şi primarii; conform
modificărilor aduse prin Legea nr. 35/2008 art. 77 alin. (1) acestor trei categorii iniţiale li s-au adăugat
preşedinţii consiliilor judeţene.

38
alegerile. Într-un sens extins, scrutinul ca şi alegerile, cuprinde totalitatea operaţiunilor pe
care le implică exercitarea dreptului de vot.
2.5.4. ALEŞII LOCALI
Aleşii locali sunt categoriile de persoane care formează autorităţile publice locale
alese şi vizează:
 Consilierii locali ai consiliilor comunale, orăşeneşti şi ai consiliilor locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti;
 Consilierii judeţeni ai judeţelor şi consiliului local al municipiului Bucureşti;
 Primarii comunelor, oraşelor şi ai sectoarelor municipiului Bucureşti;
 Preşedinţii consiliilor judeţene şi Primarul General al municipiului Bucureşti.
În România, alegerile locale se organizează după un sistem electoral mixt, după
cum urmează:
Consilierii locali şi consilierii judeţeni sunt aleşi pe liste propuse de partidele
politice, alianţele politice şi alianţele electorale. Atât în cazul formării consiliului local cât
şi în cazul consiliului judeţean, alegerile se desfăşoară în baza unui sistem electoral
proporţional cu scrutin de listă, organizat la nivelul circumscripţiilor electorale. Astfel,
fiecărui partid politic, alianţă politică şi alianţă electorală i se repartizează atâtea mandate
de câte ori se include coeficientul electoral în voturile valabil obţinute de fiecare.
Primarii sunt aleşi pe circumscripţii electorale, prin scrutin uninominal şi dacă este
cazul se pot organiza două tururi de scrutin. Este declarat ales din primul tur de scrutin
candidatul care a întrunit pragul electoral al majorităţii absolute (50% + 1 din numărul total
al voturilor valabil exprimate). Dacă niciun candidat nu reuşeşte să obţină majoritatea
absolută din primul tur, prin grija Biroului Electoral de Circumscripţie, se organizează al
doilea tur de scrutin la care participă candidaţii clasaţi pe primele două poziţii.
Preşedinţii Consiliilor Judeţene sunt aleşi prin sistemul electoral majoritar într-un
singur tur de scrutin. Este declarat ales candidatul care a întrunit cel mai mare numărul de
voturi valabil exprimate în primul tur de scrutin. Al doilea tur de scrutin se organizează
numai în caz de balotaj.

2.5.5. DREPTUL DE A VOTA ŞI DE A FI ALES LA NIVEL LOCAL


Conform art. 2 alin. (1) din Legea 67/2004 cetăţenii români exercită, în mod egal,
drepturile electorale, fară privilegii şi fară discriminări. În completarea acestor dispoziţii,
Legea 35/2008 statuează de asemenea că dreptul de a vota şi de a fi ales nu ţine seama de

39
rasă, sex, naţionalitate, origine etnică, limba vorbită, religie, opinie politică, avere sau de
origine socială.
Cine are dreptul să voteze.
Calitatea de alegător în alegerile locale o are persoana care îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:
- are cetăţenie Română;
- a împlinit vârsta de 18 ani;
- are domiciliul în unitatea administrativ-teritorială în care votează;
- nu este pus sub interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă.
Conform Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
cetăţenii României au dreptul la vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Aceasta
presupune următoarele:
- vot universal - regula este că toţi cetăţenii au dreptul de a vota, sub rezerva
îndeplinirii vârstei şi a deplinătăţii capacităţilor mentale. Legea nu impune alte
restricţii cum ar fi cele legate de avere (votul censitar72), sex (în România
femeile au dobândit dreptul de vot după 1923), religie, etc;
- vot egal - voturile au aceeaşi valoare sau însemnătate juridică fară a se face
diferenţieri în funcţie de rasă, sex, naţionalitate, origine etnică, limbă vorbită,
religie, opinie politică, avere sau de origine socială. Fiecare cetăţean are dreptul
la un singur vot;
- vot direct - alegerea candidaţilor se face în mod personal şi nu prin reprezentant
sau delegat. Doar viceprimarii şi vicepreşedinţii Consiliilor Judeţene sunt aleşi
prin vot indirect;
- vot secret - cetăţenii au dreptul de a-şi exprima liber voinţa fără ca opţiunea lor
să fie cunoscută de alţii fiind astfel feriţi de orice presiune sau influenţă. După
ce aplică ştampila, alegătorul îndoieşte buletinul şi personal îl introduce în urna
de vot;
- vot liber exprimat - în regimurile democratice, cetăţeanul îşi exprimă liber
opţiunea electorală pentru un candidat sau o listă; opţiunea sa poate fi şi aceea
de a nu se prezenta la vot.
Modul în care votează alegătorul.

72
Una dintre cele mai practicate forme ale votului restrâns a fost votul censitar. Latinescul census, condiţia
de avere impusă cetăţenilor pentru a putea vota.

40
În secţia de votare, alegătorul primeşte patru buletine de vot: unul pentru consiliul
local, unul pentru consiliul judeţean, unul pentru primar şi unul pentru preşedintele
consiliului judeţean. Pe fiecare dintre aceste patru buletine alegătorul trebuie să aplice
ştampila fie pe lista de candidaţi sau pe candidatul pe care doreşte să îl voteze.
Cine are dreptul să candideze.
Candidat la alegerile locale este acea persoană care participă la alegeri în urma
propunerilor înaintate de partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi
organizaţiile legal constituite ale cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale
reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale, sau în nume propriu pentru a obţine un
mandat de consilier local, consilier judeţean, primar sau preşedinte al consiliului judeţean.
Au dreptul de a candida pentru obţinerea unui mandat în alegerile locale persoanele
care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
- au cetăţenie Română;
- au împlinit vârsta de 23 ani;
- au domiciliul în unitatea administrativ-teritorială în care votează;
- au dreptul de asociere în partide politice;
- nu sunt puse sub interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă.

Au dreptul de a fi aleşi consilieri, primari sau preşedinţi ai consiliului judeţean


cetăţenii cu drept de vot care au împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel
puţin 23 de ani. În plus, potrivit art. 40 alin. (3) din Constituţia României din anul 1991,
revizuită prin Legea nr. 429/2003, candidaţii trebuie să aibă dreptul de asociere în partide
politice.
Legea alegerilor locale impune de asemenea condiţia că pot candida pentru
obţinerea unui mandat la nivel local numai persoanele care au domiciliul pe teritoriul
unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie alese. O persoană poate candida
pentru un singur consiliu local şi un singur consiliu judeţean, numai pentru o singură
funcţie de primar şi numai pentru o singură funcţie de preşedinte al consiliului judeţean.
Nu pot fi aleşi:
- Persoanele care nu au dreptul de asociere în partide politice,
- Judecătorii Curţii Constituţionale,
- Avocaţii poporului,
- Magistraţii,
- Membrii activi ai armatei,

41
- Poliţiştii,
- Alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică,
- Debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie,
- Persoanele lipsite de drepturile electorale, pe durata stabilită prin hotărâre
judecătorească definitivă.
Fiind condiţii constituţionale dar şi legale, condiţiile de eligibilitate trebuie
verificate cu mare atenţie încă de la propunerea şi înregistrarea candidaţilor pentru alegeri,
pentru că încălcarea lor atrage nulitatea absolută a procesului electoral.

2.6. PRINCIPIUL LEGALITĂŢII


Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
ARTICOLUL 116
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
Legea administraţiei publice locale 215/2001, ARTICOLUL 2
(1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
2.6.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI LEGALITĂŢII
În sens obişnuit, conform definiţiei date de DOOM, legalitatea este calitatea de a fi
legal, adică de a fi conform cu ceea ce este stabilit prin lege. Principiul legalităţii
presupune o obligaţie generală de a respecta legea, obligaţie ce se impune tuturor
subiecţilor de drept, cetăţeni dar şi autorităţi publice.
Astfel, concludem asupra definiţiei principiului legalităţii ca fiind acel principiu de
bază al administraţiei publice locale care instituie obligaţia ca întreaga activitate a
autorităţilor administrative să se organizeze şi să funcţioneze cu respectarea strictă şi
riguroasă a limitelor stabilite de lege.
Principiul legalităţii excede ideii de justiţie, fiind de esenţa statului de drept. Însăşi
natura organizatorică a statului de drept este determinată de ideea că legea care este
materializarea ideii de dreptate şi justiţie trebuie să fie etalonul la care se raportează atât
activitatea cetăţenilor ca beneficiari ai prestaţiei administrative cât şi autoritătile publice ca
prestatori ai activităţii de administraţie publică. De aceea, sistemul organizatoric numit
administraţie publică şi activitatea cu acelaşi nume există tocmai pentru a asigura eficienţa

42
legilor prin punerea lor în executare. De altfel, administraţia publică este definită ca fiind
activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii.
Aprecierea legalităţii actelor şi faptelor administrative se face prin raportarea
acestora la un act normativ preexistent emis de o autoritate superioară celei de la care
emană actul sau faptul administrativ.
Garantarea concretă a respectării principiului legalităţii de către autorităţile
administraţiei publice locale rezidă în instituţia răspunderii 73 funcţionarilor publici şi
aleşilor locali prin posibilitatea aplicării de sancţiuni de natură disciplinară, administrativă,
materială, contravenţională sau chiar penală.
Studierea principiului legalităţii se rezumă la definirea principiului, analiza relaţiei
legalitate-oportunitate şi exercitarea controlului jurisdicţional al legalităţii.
2.6.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI LEGALITĂŢII
Principiul legalităţii organizării şi funcţionării administraţiei publice locale îşi are
izvorul în Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, în
prevederile cuprinse în Titlul II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale,
Capitolul I Dispoziţii comune care în art. 16 alin. (2) statuează obligaţia că toată lumea
trebuie să se supună legii.
Întrucât bazele constituţionale ale principiului le regăsim consacrate în mod implicit
în art. 16, chiar dacă nu este prevăzut ad litteram, considerăm că principiul legalităţii are o
dublă natură constituţională dar şi legală.
Transpunând dispoziţia constituţională, Legea 215/2001 Legea administraţiei
publice locale74 include principiul legalităţii ca principiu de bază al administraţiei publice
locale, alături de alte patru reguli fundamentale după care se organizează şi funcţionează
administraţia publică locală:
 Art. 2. alin.(1)75 Administraţia publică în unităţile administrativ - teritoriale se
organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei
locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei
publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor
locale de interes deosebit.
 Prin reglementarea sa ca principiu de bază al administraţiei publice locale,
principiul legalităţii presupune o supunere a întregii activităţi desfăşurate de către

73
George Gârleşteanu, Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a administraţiei publice din
România, Editura Sitech, Craiova, 2008, p.18.
74
Cu modificările aduse prin Legea nr. 286/2006.
75
Din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală.

43
administraţia publică locală faţă de cadrul legal şi constituţional, constituindu-se ca
o garanţie individuală împotriva excesului de putere.76
 Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (art. 121)
 Legea 215/2001 Legea administraţiei publice locale cu modificările aduse de
Legea 286/2006 Republicată.

2.6.3. CATEGORII DE ACTE NORMATIVE CU FORŢĂ JURIDICĂ


SUPERIOARĂ A CĂROR RESPECTARE ESTE CERUTĂ DE PRINCIPIUL
LEGALITĂŢII
Principiul legalităţii este acel principiu de bază al administraţiei publice care
instituie obligativitatea ca întreaga activitate executivă, actele şi faptele administrative, să
se înscrie în cadrul general creat de Constituţia României, legile organice, legile ordinare şi
ordonanţele de Guvern.
Pe baza domeniilor pe care le reglementează legea şi a modalităţii formale de
adoptare, art. 73 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003, consacră trei categorii de legi:

 Legi constituţionale
 Legi organice
 Legi ordinare.
În funcţie de categoria din care fac parte, legile sunt adoptate de Parlament cu o
procedură şi o majoritate diferită. După adoptarea în Parlament legile sunt promulgate de
şeful statului şi publicate în Monitorul Oficial.
În afară de delimitarea constituţională bazată pe modalitatea formală a adoptării,
literatura77 distinge şi alte clasificări ale legilor, precum:
- legi de reglementare directă şi legi de interpretare;
- legi de abilitare;
- legi cadru;
- legi materiale şi legi procedurale;
- legi generale, speciale şi excepţionale.
Constituţia României este izvorul de drept şi actul normativ cu forţă juridică
supremă, căreia trebuie să i se supună toate celelalte acte normative, acestea din urma fiind
76
Verginia Vedinaş, op.cit., p. 373.
77
Mădălina Voican, op. cit., p. 162.

44
elaborate şi aplicate în spiritul şi litera Constituţiei. Legile constituţionale sunt categoria de
legi prin care se modifică normele constituţionale, ele având forţă juridică egală cu a
Constituţiei.
Legile organice reglementează primar cele mai importante raporturi sociale78, fiind
o prelungire a materiei constituţionale supranumite „legislaţii constituţionale secundare”
sau „subconstituţii”.
Legile ordinare reglementează în mod primar orice domeniu de activitate al
relaţiilor sociale cu excepţia celor rezervate legilor organice, iar în mod secundar
reglementează orice domeniu de activitate, în acest caz fiind subordonate legilor organice.
Ordonanţele simple ale Guvernului pot fi emise în domenii care nu fac obiectul
de reglementare al legilor organice şi numai în afara sesiunilor parlamentare.
Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului pot fi emise în toate domeniile, inclusiv
al legilor organice şi în timpul şi în afara sesiunilor parlamentare.79
Arhitectura sistemului românesc de drept, organizat în funcţie de criteriul forţei
juridice a actelor normative, are următoarea structură:

1 1. Constituţia României
2 2. Tratatele internaţionale privind
drepturile omului
3
3. Legile organice
4
4. Legile ordinare
5 5. Ordonanţele de Guvern
6 6. Hotărârile de Guvern

7 7. Actele administraţiei publice


centrale şi locale

Diagrama de mai sus reflectă că actele normative cu forţă juridică superioară,


legislaţia primară, faţă de care principiul legalităţii cere supunere, sunt situate pe palierele
1, 2, 3, 4 şi 5, în timp ce, legislaţia de implementare, categoriile de acte normative care
trebuie să se supună sunt cele situate pe palierele 6 şi 7, respectiv hotărârile de Guvern şi
actele administrative.

78
Art. 73 alin. (3) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.
79
Art. 115 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.

45
Astfel, actele normative cu forţă juridică mai mică trebuie să fie conforme cu
spiritul şi litera actelor normative cu forţă juridică superioară.
Actele administrative trebuie să se subordoneze actelor normative cu forţă juridică
superioară, respectiv, Constituţiei şi legilor constituţionale, legilor organice, legilor
ordinare şi ordonanţelor de Guvern simple şi de urgenţă.
Această condiţie antrenează următoarele consecinţe:
- prevederile actelor administrative trebuie să fie conforme cu dispoziţiile legilor
şi ordonanţelor de Guvern;
- prevederile actele administrative nu pot deroga şi nu pot contrazice prevederile
legilor şi ordonanţelor de Guvern;
- actele administrative au rolul de a organiza executarea legilor şi ordonanţelor de
Guvern;
- actele administrative detaliază până la cele mai concrete detalii şi asigură
implementarea efectivă a legilor şi ordonanţelor de Guvern.
Principiul legalităţii presupune că actele şi faptele administrative nu pot conţine
dispoziţii ori acţiuni contrare legilor, cu alte cuvinte ele trebuie să se supună cu rigurozitate
şi să fie în perfectă concordanţă cu litera şi spiritul legilor.

2.7. PRINCIPIUL CONSULTĂRII CETĂŢENILOR ÎN SOLUŢIONAREA


PROBLEMELOR LOCALE DE INTERES DEOSEBIT
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
ARTICOLUL 31
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate
fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure
informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
personal.
Legea administraţiei publice locale 215/2001, ARTICOLUL 2
(1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

2.7. 1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI CONSULTĂRII CETĂŢENILOR

46
Principiului consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit presupune implicarea cetăţenilor în managementul deciziilor şi al ofertei de
servicii. Democraţia participativă urmăreşte aducerea deciziilor cât mai aproape de
beneficiari, care sunt informaţi şi consultaţi asupra modului de gestionare a autorităţii şi
resurselor publice.
Consultare cetăţenilor este principiul care ar trebui să asigure că cetăţenii sunt
implicaţi în procesul de formulare a politicilor publice şi în luarea deciziilor privind
comunitatea. Consultarea cetăţenilor este mai ales utilă pentru a identifica priorităţile şi
nevoile colectivităţii dar şi pentru a decide şi a alege între opţiunile de soluţionare a unei
probleme.
Consultarea urmăreşte atingerea următoarelor obiective:
- definirea priorităţilor şi preferinţelor beneficiarilor unei măsuri administrative;
- identificarea punctelor comune dar şi a celor divergente pe care cetăţenii le au
cu privire la o problemă locală;
- stabilirea prin consens a unui set de priorităţi care pot fi gestionate cu resursele
existente.
Scopul principal al consultării este de a ghida deciziile administrative şi de a
asigura că aşteptările principalelor grupuri ale deţinătorilor de interese sunt împlinite.
Aplicarea principiului este de un real sprijin în procesul decizional în sensul că asigură
autorităţile publice că nu vor impune măsuri nepotrivite cu interesele majorităţii
cetăţenilor.
Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică
stabileşte criteriile transparenţei decizionale:
Art. 2. Principiile care stau la baza prezentei legi sunt următoarele:
a) informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de interes
public care urmează să fie dezbătute de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale,
precum şi asupra proiectelor de acte normative;
b) consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa autorităţilor
publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;
c) participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi în procesul
de elaborare a proiectelor de acte normative.
2.7.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI CONSULTĂRII
CETĂŢENILOR

47
În contextul unei dezvoltări durabile a societăţii, fiecare cetăţean este un utilizator
de informaţii, de experienţe şi cunoştinţe prezentate corespunzător. Nevoia de informaţie
există de altfel la toate nivelurile, de la factorii de decizie de la nivel naţional şi
internaţional la nivelul fiecărui individ.
Liberul acces la informaţii nu este o favoare acordată cetăţeanului, este un drept al
acestuia, fiind consfinţit prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:
Art. 19: Orice persoană are dreptul la libertatea opiniei şi a expresiei; acest drept
include libertatea de a susţine opinii fără nici o interferenţă şi de a căuta, primi şi
răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace, indiferent de frontiere.
Carta europeană a autonomiei locale80 consfinţeşte pentru prima dată principiul
consultării în art. 3, care face vorbire despre faptul că:
Drepturile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale nu pot limita
exercitarea principiului consultării cetăţenilor.
Dreptul la informaţie este prevăzut şi în Constituţia României din anul 1991,
revizuită prin Legea nr. 429/2003:

Art. 31: Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu
poate fi îngrădit. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să
asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor
de interes personal.
În ordinea cronologică adoptării lor, principalele acte normative care cuprind
dispoziţii referitoare la consultarea cetăţenilor cu privire la probleme de interes local şi
naţional sunt:
1. Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003
2. Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, adoptată la
Strasbourg la 15 octombrie 1985
3. Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale
4. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni
5. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului81
6. Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală82
7. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţia de interes public
8. H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii 544/2001
9. Legea nr. 52/2003 privind transparenţa actului decizional în administraţia publică
10. H.G. nr. 775/2005 care cuprinde Regulamentul privind procedurile de elaborare,

80
Adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 şi ratificată de România în 1997.
81
Abrogă decretul-lege nr. 29/1990 privind instituirea referendumului naţional
82
Modificată prin Legea nr. 141/2004 şi Legea nr. 286/2006.

48
monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central.

2.7. 3. MODALITĂŢILE CONCRETE DE REALIZARE A CONSULTĂRII


CETĂŢENILOR
A. Informaţiile din oficiu
Încă din forma iniţială adoptată în 1991, Constituţia României, în art. 31 alin. (2) -
Dreptul la informaţie, se referă în mod expres la obligativitatea autorităţilor publice de a
furniza informaţii de interes public:
Art. 31. Dreptul la informaţie
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate
fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure
informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes
personal.
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţia de interes public, în art. 5
alin. (1), introduce distincţia între informaţiile care sunt furnizate „din oficiu” şi
informaţiile care sunt disponibile „la cerere”. Legea stabileşte, de asemenea, procedura
detaliată şi termenele în care autorităţile trebuie să răspundă la cererile de informaţii.
Caracteristica informaţiilor din oficiu este aceea că ele trebuie să fíe disponibile
chiar înainte ca o cerere de informare să fie formulată, de obicei, la departamentul de relaţii
publice.
Informaţiile de interes major83 pentru cetăţeni sunt:
- actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau
instituţiei publice;
- structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare,
programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;
- numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei
publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;
- coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv:
denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e- mail şi adresa paginii
de internet;
- sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;
- programele şi strategiile proprii;

83
Conform articolului 5 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţia de interes public.

49
- lista cuprinzând documentele de interes public;
- lista cuprinzând categoriile de documente produse sau gestionate, potrivit legii;
- modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia
în care persoana se consideră vătămată în privinţa dreptului de acces la
informaţiile de interes public solicitate.

B. Informaţiile la cerere
Legea nr. 544/2001 prevede termenele în care autorităţile publice sunt obligate să
răspundă solicitărilor de informaţii venite din partea cetăţenilor, iar H.G. nr. 123/2002 în
art. 16 le sintetizează astfel:
a) 10 zile lucrătoare pentru comunicarea informaţiei de interes public solicitate,
dacă aceasta a fost identificată în acest termen;
b) 10 zile lucrătoare pentru anunţarea solicitantului că termenul iniţial prevăzut la
lit. a) nu a fost suficient pentru identificarea informaţiei solicitate;
c) 30 de zile lucrătoare pentru comunicarea informaţiei de interes public
identificate peste termenul prevăzut la lit. a);
d) 5 zile lucrătoare pentru transmiterea refuzului de comunicare a informaţiei
solicitate şi a motivării refuzului.
Informaţiile la cerere sunt de obicei solicitate de cetăţeni în vederea satisfacerii şi
exercitării unor interese şi drepturi individuale.
Elementele din conţinutul cererii de informaţii de interes public solicitate la cerere
sunt precizate în cuprinsul Legii nr. 544/2001, art. 6 alin. (3):
Solicitarea în scris a informaţiilor de interes public cuprinde următoarele elemente:
a) autoritatea sau instituţia publică la care se adresează cererea;
b) informaţia solicitată, astfel încât să permită autorităţii sau instituţiei publice
identificarea informaţiei de interes public;

50
c) numele, prenumele şi semnătura solicitantului, precum şi adresa la care se
solicită primirea răspunsului.
C. Consultarea prin dezbaterile publice
Consultarea prin dezbateri publice e reglementată de Legea nr. 52/2003.84
Scopul consultărilor este de a crea cadrul de dialog în care cetăţenii să ofere
feedback la opţiunile de politică publică în diverse stadii ale procesului de decizie.
Procedura de realizare a consultărilor pe marginea proiectelor de acte normative este
descrisă în art. 6 al Legii nr. 52/2003 şi se referă la obligativitatea procedurilor de
publicitate şi de organizare a consultării cetăţenilor în procesul de elaborare a actelor
normative, cu indicarea termenelor aferente.
Consultarea oferă posibilitatea cetăţenilor de a participa activ la procesul de
elaborare de reglementări prin sugestii adresate autorităţilor administraţiei publice.
Principiul nu introduce reguli proprii democraţiei directe şi nu conferă cetăţenilor
dreptul de a lua decizia finală cu privire la deciziile care au impact asupra activităţii
ambilor parteneri.
Este vorba despre un proces de consultare şi nicidecum despre o schimbare a
rolurilor între administraţia publică şi societatea civilă în ceea ce priveşte elaborarea de
acte normative.
Modalităţile de consultare a cetăţenilor se pot clasifica după următoarele criterii:
 În funcţie de modul de comunicare al cetăţenilor cu autorităţile:
Consultări în scris, sub forma recomandărilor scrise (pe hârtie sau e-mail);
Consultări orale în cadrul discuţiilor şi întâlnirilor de dezbateri publice.
 În funcţie de natura problemei asupra căreia se organizează consultările:
Consultări asupra problemelor de interes local;85
Consultări asupra problemelor de interes naţional.86
 În funcţie de persoana căreia îi aparţine iniţiativa participării la consultări:
Participarea din iniţiativă proprie;
Participare ca răspuns la invitaţia autorităţii iniţiatoare.
 În funcţie de metoda de consultare:
Consultarea deţinătorilor de interese;
Consultarea în cadrul dezbaterilor publice;
84
Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.
85
Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.
86
H.G. nr. 775/2005 care cuprinde Regulamentul privind procedurile de elaborare, monitorizare şi evaluare a
politicilor publice la nivel central.

51
Consultarea prin discuţii pe forumuri electronice;
Consultarea prin sondajele sociale (prin poştă sau on-line);
Consultarea prin interviuri individuale (faţă în faţă, la telefon).
D. Participarea cetăţenilor la şedinţele forurilor decizionale naţionale şi locale
Ca formă de realizare a democraţiei participative, publicitatea şedinţelor forurilor
legislative, cele două Camere ale Parlamentului şi consiliile locale, respectiv judeţene,
urmăresc, pe de o parte, transparentizarea procesului decizional şi legislativ, iar, pe de altă
parte, posibilitatea cetăţenilor de a deveni coparticipanţi la soluţionarea problemelor
naţiunii, respectiv ale colectivităţilor locale.
O primă regulă a dezbaterilor parlamentare a proiectelor de legi este publicitatea.
Dreptul cetăţenilor de a participa la şedinţele Camerelor este dat de însăşi Constituţia
României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, care în art. 68 stabileşte
caracterul public al şedinţelor:
Art. 68. Caracterul public al şedinţelor
(1) Şedinţele celor două Camere sunt publice.
(2) Camerele pot hotărî că anumite şedinţe să fie secrete.
Atât Camera Deputaţilor şi Senatul, cât şi consiliile locale şi judeţene sunt organe
deliberative, care se întrunesc în sesiuni şi lucrează în şedinţe. Procesul legislativ şi
decizional din cadrul şedinţelor presupune respectarea în ordine cronologică a trei etape:
l. Fixarea ordinii de zi;
2. Dezbaterile proiectelor de acte normative;
3. Votul.
Cetăţenii nu pot interveni nici în fixarea ordinii de zi şi nici în procesul de vot,
singura etapă care permite implicarea cetăţenilor este etapa dezbaterilor. Procedura ce se
cere îndeplinită pentru a putea participa la şedinţe este stabilită în regulamentele
Camerelor, respectiv Consiliilor Locale87.
De obicei, dezbaterile proiectelor de acte normative se fac în două etape: discuţiile
generale şi dezbaterile pe articole, inclusiv discutarea amendamentelor. Cetăţenii pot
interveni atât în prima fază a discuţiilor generale, cât şi a dezbaterilor pe articole, iar pentru
ca dezbaterile să nu devină interminabile există mai multe tehnici de raţionalizare a

87
Cu respectarea prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică,
Capitolul II. Proceduri privind participarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite la procesul de
elaborare a actelor normative şi la procesul de luare a deciziilor, Secţiunea 1. Dispoziţii privind participarea
la procesul de elaborare a actelor normative.

52
timpului precum: limitarea timpului de dezbateri, limitarea timpului acordat fiecărui
vorbitor, limitarea numărului de amendamente propuse de la forma iniţială a proiectului.
Dacă regula este publicitatea şedinţelor, prin excepţie de la această regulă, legea
limitează accesul cetăţenilor la şedinţele în care se dezbat probleme de politică de
securitate şi siguranţă naţională.
E. Referendumul
Referendumul este procedeul de consultare prin care cetăţenii sunt chemaţi să se
pronunţe prin „DA” sau „NU” asupra problemei supuse referendumului, decizând cu
majoritatea voturilor valabil exprimate. Actul normativ care reglementează referendumul
este Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, iar organizarea
şi desfăşurarea referendumului se face cu respectarea prevederilor Legii nr. 70/1991
privind alegerile locale.

Instituţia referendumului se află la confluenţa mai multor principii ale


administraţiei publice: principiul autonomiei locale, principiul descentralizării şi principiul
consultării cetăţenilor. Prin referendum cetăţenii sunt asociaţi la procesul de decizie în
problemele de interes deosebit ale comunităţii locale sau naţiunii.
Clasificarea referendumurilor ţine cont de diferite criterii precum:
 În funcţie de obligativitatea consultării populaţiei prin referendum:
Referendumul este obligatoriu dacă intrarea în vigoare a unui act normativ şi
producerea de efecte juridice este condiţionată de aprobarea prin referendum;
Referendumul este facultativ dacă rezultatul său are numai un rol consultativ şi nu
condiţionează intrarea în vigoare a unui act normativ sau a altei iniţiative guvernamentale.
 În funcţie de unitatea administrativ-teritorială în care se organizează:
Referendumul naţional, prevăzut în art. 2 şi art. 90 din Constituţie, este iniţiat de
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului. Conform art. 15 din Legea nr.
3/2000, poporul este chemat să îşi exprime voinţa prin referendum cu privire la:
Revizuirea Constituţiei;
Demiterea Preşedintelui României;
Probleme de interes naţional.
Referendumul judeţean se poate desfăşura în toate comunele şi oraşele din judeţ ori
numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate;

53
Referendumul local se poate organiza în toate satele şi localităţile componente ale
comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea. 88
 În funcţie de momentul organizării referendumului:
Referendumul prelegislativ se organizează înaintea adoptării unui act normativ sau
a unei intervenţii guvernamentale.
Referendumul postlegislativ este condiţia de fond necesară intrării în vigoare a unui
act normativ, după adoptarea sa. În lipsa aprobării de către populaţie prin referendum, actul
normativ rămâne fără valoare juridică.

F. Iniţiativa legislativă
Iniţiativa legislativă este acea formă de realizare a democraţiei participative care
permite asistarea cetăţenilor la procesul decizional prin formularea de propuneri de
proiecte de legi şi de hotărâri de consiliu local sau judeţean.
În sistemul românesc de tehnică legislativă există trei categorii de acte prin care se
poate declanşa procesul legislativ:
 Proiectul de Lege - promovat de Guvern, ministere sau alte instituţii centrale,
reglementat de H.G. 1361/2006;
 Propunerea Legislativă - promovată de senatori sau deputaţi, reglementată prin
Legea 24/2000;
 Iniţiativa legislativă promovată de cetăţeni.89
Exercitarea iniţiativei legislative naţionale şi locale este reglementată de Legea
189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni şi de Legea 141/2004
pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001. Scopul
ambelor forme de iniţiativă legislativă, naţională şi locală, este de a permite cetăţenilor să
provoace declanşarea procedurii de decizie şi să propună ei înşişi acte normative.
Aşa cum a fost reglementat încă din forma iniţială a Constituţiei României (1991),
pentru declanşarea unei iniţiative legislative naţionale era necesar un număr de 250.000 de
cetăţeni care să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării. Ulterior, prin Legea nr.
429/2003 de revizuire a Constituţiei României, pentru a încuraja şi întări rolul iniţiativei

88
Art. 13 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.
89
Reglementată prin Legea 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

54
legislative populare, art. 74 a relaxat condiţiile de promovare a iniţiativei legislative şi a
scăzut pragul de promovare de la 250.000 de cetăţeni la 100.000 de cetăţeni.
Aşadar, orice cetăţean are dreptul de a promova o iniţiativă legislativă cu condiţia
de a fi sprijinit de alţi cetăţeni prin adeziune materializată pe o listă de semnături. Conform
art. 74 din Constituţia României, singurele domenii în care dreptul de iniţiativă a
cetăţenilor este restricţionat sunt: problemele fiscale, cele cu caracter internaţional,
amnistia şi graţierea.
În afara pragurilor de susţinere din partea cetăţenilor, Legea nr. 189/1999,
respectiv Legea nr. 141/2004 reglementează procedura de exercitare a iniţiativei legislative
cu referire la: semnăturile susţinătorilor, atestarea listelor de susţinători, înregistrarea
propunerii legislative.

3. STUDIU DE CAZ PRIVIND APLICAREA PRINCIPIILOR ADMINISTRAŢIEI


PUBLICE ÎN COMUNA MUŞETEŞTI, JUDEŢUL GORJ
3.1. APLICAREA PRINCIPIULUI DESCENTRALIZĂRII SERVICIILOR
PUBLICE ÎN COMUNA MUŞETEŞTI
Descentralizarea serviciilor publice reprezintă transferarea unora din atribuţii din
competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate către primăria
comunei Muşeteşti.
Descentralizarea serviciilor publice implică organizarea unor servicii publice pe
plan local, dotate cu un anumit patrimoniu şi organe proprii.
Descentralizarea în comuna Muşeteşti este un regim juridic în care rezolvarea
problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de
locuitorii comunei.
Conform art. 20 din Legea nr. 195/2006, primăria comunei Muşeteşti în exercitarea
competenţelor exclusive, are dreptul de decizie şi dispune de resursele şi mijloacele
necesare realizării acestora, cu respectarea normelor legale în vigoare.
Primăria comunei Muşeteşti exercită competenţe exclusive privind:90
a) administrarea domeniului public şi privat al comunei;
b) administrarea infrastructurii de transport rutier de interes local;
c) administrarea instituţiilor de cultură de interes local;
d) administrarea unităţilor sanitare publice de interes local;
e) amenajarea teritoriului şi urbanism;
90
Conform art. 21 din Legea nr. 195/2006 privind descentralizarea în administraţia publică.

55
f) alimentarea cu apă;
g) canalizarea şi epurarea apelor uzate şi pluviale;
h) iluminatul public;
i) salubrizarea;
j) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar pentru protecţia copilului şi pentru
persoane vârstnice;
k) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar şi specializate pentru victimele violenţei
în familie;
l) alte competenţe stabilite potrivit legii.

Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice a


unităţilor administrativ-teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi care
nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, precum şi transferarea unor
servicii publice din competenţa autorităţilor centrale către cele locale.
Gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date
în competenţa autorităţilor locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai
mare descentralizarea. Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de modul cum
sunt organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele centrale. Autorităţile
locale pot fi alese (descentralizarea este mai mare) sau pot fi numite de către autorităţile
centrale (caz în care descentralizarea este mai mică).
Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune interesele
locale ale comunei Muşeteşti, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către
autorităţile locale într-un regim în care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor
şi instrucţiunilor de la centru. Măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către
autorităţile locale iar resursele materiale şi financiare şi chiar forţa de muncă pot fi folosite
cu mai mare eficicienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare pe care autorităţile locale ale
comunei le cunosc mai bine decât autorităţile centrale.
Participarea locuitorilor prin alegeri la desemnarea autorităţilor locale ale comunei
Muşeteşti accentuează spiritul de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa publică a
localităţii în care ei locuiesc şi determină să caute şi să găsească ei înşişi soluţii la
problemele cu care se confruntă.

56
3.2. APLICAREA PRINCIPIULUI AUTONOMIEI LOCALE ÎN COMUNA
MUŞETEŞTI
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul
colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în interesul legii.
Colectivitatea locală reprezintă totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.
Autonomia locală în comuna Muşeteşti se exercită de către Consiliul Local
Muşeteşti constituit din 11 consilieri şi primarul comunei Muşeteşti, autorităţi ale
administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, în temeiul principiului autonomiei
locale, între Consiliul Local Muşeteşti şi primarul comunei Muşeteşti nu există raporturi de
subordonare.
Consiliul Local al comunei Muşeteşti exercită următoarele categorii de atribuţii:91
- atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului,
ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local;
- atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei;
- atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei;
- atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;
- atribuţii privind cooperarea între institutii pe plan intern şi extern.
- aprobă statutul comunei şi regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului
Local al comunei Muşeteşti;
- stabileşte şi aprobă impozitele şi taxele locale, in condiţiile legii;
- aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu a comunei
Muşeteşti;
- hotărăşte darea in administrare, concesionarea sau inchirierea bunurilor proprietate
publică sau privată a comunei Muşeteşti, precum şi a serviciilor publice de interes
local, în condiţiile legii;
- aprobă, la propunerea primarului, documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările
de investiţii de interes local, in condiţiile legii;
Hotărârile Consiliului Local Muşeteşti sunt puse în practică de primarul comunei
Muşeteşti, care este şeful administraţiei locale şi organul executiv al Consiliului Local.

91
Conform  art. 36 din Legea nr. 215/2001 republicată, privind administraţia publică locală.

57
Primarul comunei Muşeteşti îndeplineşte următoarele categorii principale de
atribuţii:92
- atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;
- atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;
- atribuţii referitoare la bugetul local;
- atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;
- alte atribuţii stabilite prin lege.
Primarul comunei Muşeteşti îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă şi de
autoritate tutelară şi asigură funcţionarea serviciilor publice locale de profil, îndeplineşte
atribuţii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor, referendumului şi a
recensământului.
Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele, atribuţiile
precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei Muşeteşti.
Exercitarea oricărei competenţe prin implementarea concretă a unei decizii necesită
consumarea unor resurse financiare. Dacă primăria comunei Muşeteşti nu dispune de
resursele necesare aplicării deciziilor luate de organele sale de conducere nu se poate vorbi
de o autonomie locală reală, pentru că inexistenţa resurselor materiale la nivel local
limitează dreptul de a decide ceea ce este în favoarea comunităţii.
Autorităţile administraţiei publice locale au dreptul ca, în limitele competenţelor
lor, să coopereze şi să se asocieze cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale din ţară
sau din străinătate, în condiţiile legii.
Autonomia locală se caracterizează şi prin dreptul Consiliului Local al comunei Muşeteşti
de a putea hotărî asupra participării cu capital sau cu bunuri, în numele şi în interesul
colectivităţilor locale pe care le reprezintă, la constituirea de societăţi comerciale sau la
înfiinţarea unor servicii de interes public local, în condiţiile legii.

3.3. APLICAREA PRINCIPIULUI DECONCENTRĂRII ADMINISTRATIVE ÎN


COMUNA MUŞETEŞTI
Deconcentrarea constituie un regim administrativ care se situează între centralizare
administrativă şi descentralizare administrativă. Ceea ce o apropie de centralizare este
faptul că titularii puterii locale nu sunt aleşi de electoratul local, ci sunt numiţi de la centru.
Ceea ce o apropie de descentralizare este faptul că titularii puterii locale au competenţa să

92
Conform  art. 63 din Legea nr. 215/2001 republicată, privind administraţia publică locală.

58
rezolve ei problemele locale, fără să le mai înainteze şefului său ierarhic de la centru, dar el
este supus controlului acestuia şi obligat să se conformeze actelor superiorului său.
Aplicarea principiului deconcentrării administrative constă în atribuirea
competenţei de a lua anumite decizii unor organe care îşi exercită atribuţiile într-o
circumscripţie determinată şi care rămân supuse controlului ierarhie al autorităţilor
centrale.
Serviciile deconcentrate sunt autorităţi administrative care depind de un minister
sau un alt organ al administraţiei publice de specialitate, care beneficiază de o anumită
putere de decizie şi care au competenţă materială specializată şi o competenţă teritorială
locală.
În aplicarea principiului deconcentrării administrative, primăria comunei Muşeteşti
asigură numai serviciile publice administrative din domenii precum: securitate, sănătate,
educaţie, cultură, în general deconcentrarea făcându-se pentru serviciile fără conţinut
economic.

3.4. APLICAREA PRINCIPIULUI ELIGIBILITĂŢII AUTORITĂŢILOR


ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE ÎN COMUNA MUŞETEŞTI
Consiliul Local şi primarul comunei Muşeteşti se aleg prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat, conform reglementărilor stabilite de Constituţia României
din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 şi de Legea 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale.
Principiul eligibilităţii decurge din principiul autonomiei locale şi presupune
dreptul pe care îl au unităţile administrativ-teritoriale (comune, oraşe, judeţe) de a organiza
alegeri locale pentru desemnarea autorităţilor administraţiei publice locale.
În esenţă, principiul eligibilităţii desemnează dreptul cetăţenilor comunei Muşeteşti
de a-şi desemna singuri conducătorii, organele de conducere. Consiliul Local al comunei
Muşeteşti şi primarul sunt puterile locale şi organele reprezentative ale comunei şi se
constituie prin alegeri libere, periodice şi corecte.
Potrivit Constituţiei României, funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare pot
fi ocupate, în condiţiile legii de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Statul român garantează egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei pentru ocuparea acestor
funcţii şi demnităţi.

59
Tot în Constituţia României se stipulează că în condiţiile aderării României la
Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul
de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
Consiliul Local al comunei Muşeteşti se alege pe circumscripţie electorală prin vot
exprimat pe baza scrutinului de listă, iar primarul comunei Muşeteşti se alege pe
circumscripţie electorală prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal.
În legea nr. 70/1991 privind alegerile locale sunt stabilite norme specifice care
determină calitatea de alegător cât şi cea de eligibil.
Astfel, referitor la calitatea de alegător se prevede:
 Cetăţenii români, fără deosebire de naţionalitate, rasă, limbă, religie, sex,
convingeri politice sau profesie, exercită, în mod egal, drepturile electorale;
 Au dreptul de a alege cetăţenii români care au împlinit 18 ani, inclusive cei care
împlinesc această vârstă în ziua alegerilor;
 Fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea consiliului local, a
primarului, a consiliului judeţean.
 Dreptul de vot se exercită numai în comuna, oraşul, municipiul sau subdiviziunea
administrativ-teritorială a municipiului în care alegătorul îşi are domiciliul.
 Cetăţenii cu drept de vot care şi-au stabilit reşedinţa într-o altă unitate
administrativ-teritorială cu cel puţin 6 luni înaintea alegerilor, îşi vor exprima
dreptul de vot în unitatea administrativ-teritorială respectivă.
Referitor la dreptul de a fi ales consilier sau primar se precizează:
 Beneficiază de acest drept cetăţenii cu drept de vot care au împlinit, până în ziua
alegerilor inclusiv, vârsta de 23 de ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide
politice;
 Pot candida numai persoanele care au domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ-
teritoriale în care urmează să fie aleşi.
Nu pot alege:
 Alienaţii sau debilii mintali puşi sub interdicţie;
 Persoanele lipsite de drepturile electorale pe perioada stabilită prin hotărâre
judecătorească.
Nu pot fi aleşi:
 Cetăţenii care fac parte din categoriile prevăzute la art. 40 alin. (3) din Constituţie93
93
Art. 40 (3): nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai armatei, politiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege

60
 Alienaţii sau debilii mintali puşi sub interdicţie şi persoanele lipsite de drepturile
electorale pe perioada stabilită prin hotărâre judecătorească.

3.5. APLICAREA PRINCIPIULUI LEGALITĂŢII ÎN COMUNA MUŞETEŞTI


Principiul legalităţii se consideră a fi cel mai important principiu, deoarece în
temeiul acestui principiu, administraţia urmează a se supune legii, conformându-se acesteia
şi neputând acţiona in afara ei. Aşadar, principiul legalităţii reprezintă acea regulă
fundamentală de drept în temeiul căreia toate subiectele de drept: persoane fizice si
juridice, autoritaţi de stat şi organizaţii neguvernamentale, funcţionari şi cetaţeni, străini,
etc, au îndatorirea de a respecta Constituţia, legile şi celelalte acte juridice, normative şi
individuale, întemeiate pe lege şi aplicabile raporturilor sociale la care participă.
Conform principiului legalităţii, în desfăşurarea activităţii sale, primăria comunei
Muşeteşti are obligaţia de a respecta supremaţia Constituţiei şi a legii, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, normele procedurale, egalitatea de tratament beneficiariilor
serviciilor publice.
De asemenea, adoptarea hotărârilor sau emiterea altor acte administrative precum
şi orice alte activităţi ale primăriei comunei Muşeteşti trebuie să se desfăşoare numai pe
baza şi în conformitate cu legea.
Având ca sarcină executarea legii, organele sau autorităţile comunei Muşeteşti
trebuie să stabilească exact nu numai litera legii, ci şi spiritul legii, scopul acesteia, ce
anume se urmăreşte prin dispoziţiile legii. Pe de altă parte, autorităţile comunei Muşeteşti
trebuie să cunoască exact nevoile sociale ce trebuie satisfăcute. Numai în funcţie de
cerinţele membrilor comunei se poate stabili ce măsuri sunt necesare, modalităţile concrete
de executare a legii. Scopul urmărit nu poate fi atins, în cele mai multe cazuri, fără ca
autorităţile administrative să aibă posibilitatea unei aprecieri în activitatea de executare a
legii, având în vedere dinamica vieţii sociale.
Garantarea respectării acestui principiu este asigurată, în ultimă instanţă, prin
consacrarea prin lege a răspunderilor juridice şi aplicarea de sancţiuni disciplinare,
administrative, contravenţionale, materiale, penale, după caz, autorităţilor administraţiei
comunei Muşeteşti şi/sau funcţionarilor acesteia atunci când conduita şi acţiunile sau actele
lor nesocotesc prescripţiile legii.
În continuare vor fi prezentate diferite hotărâri şi alte acte administrative emise de
primăria comunei Muşeteşti care trebuie să fie emise în conformitate cu legea:
organică;

61
JUDEŢUL GORJ
COMUNA MUŞETEŞTI
CONSILIUL LOCAL

HOTĂRÂRE
Privind declararea Consiliului Local al comunei Muşeteşti ca legal constituit

Consiliul Local al Comunei Muşeteşti, Judeţul Gorj.

Având în vedere prevederile art. 34, alin. (2) din Legea nr. 215/2001, republicată şi
modificată, privind administraţia publică locală.
În temeiul art. 45 din Legea nr. 215/2001, republicată şi modificată, privind
administraţia publică locală.

HOTĂRĂŞTE:
Art. Unic
Se declară ca legal constituit Consiliul Local al Comunei Muşeteşti în următoarea
componenţă:

Nr. Numele şi prenumele Partidul sau alianţa politică din Obs.


Crt. care face parte
1. P.N.L.
2. P.N.L.
3. P.N.L.
4. P.S.D.

62
5. P.S.D.
6. P.N.G.
7. P.N.G.
8. P.D.L.
9. P.D.L.
10. P.R.M.
11. INDEPENDENT

Această hotărâre a fost adoptată de Consiliul Local în şedinţa din data de


…............
cu un număr de ........ voturi „pentru”, din totalul de 11 consilieri în funcţie.

PREŞEDINTE DE VÂRSTĂ,
ASISTENŢI
1.
2.

Nr.
CONTRASEMNEAZĂ
SECRETAR,

JUDEŢUL GORJ
COMUNA MUŞETEŞTI
CONSILIUL LOCAL

HOTĂRÂRE
Privind alegerea viceprimarului comunei Muşeteşti

Consiliul Local al Comunei Muşeteşti, Judeţul Gorj.

Având în vedere prevederile art. 57, alin. (3) din Legea nr. 215/2001, republicată şi
modificată, privind administraţia publică locală.
În temeiul art. 45 din Legea nr. 215/2001, republicată şi modificată, privind
administraţia publică locală.

HOTĂRĂŞTE:
Art. Unic
Se alege în funcţia de viceprimar al comunei Muşeteşti
domnul.....................................

63
Această hotărâre a fost adoptată de Consiliul Local în şedinţa din data de
…....................
cu un număr de ……. voturi „pentru”, ....... voturi „contra” şi ........ abţineri din totalul de
11 consilieri în funcţie.

PREŞEDINTE DE ŞEDINŢĂ

CONTRASEMNEAZĂ
SECRETAR,
Nr.
JUDEŢUL GORJ
COMUNA MUŞETEŞTI
CONSILIUL LOCAL

DISPOZIŢIE

Privind stabilirea locurilor speciale de afişaj în campania electorală pentru alegerile


locale din ………………..
Primarul comunei Muşeteşti, judeţul Gorj
Având în vedere prevederile art. 71, alin. (1) din Legea nr. 373/2004 privind
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului;
În temeiul art. 71, alin. (1) din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală;

DISPUN

64
Art 1. Se stabilesc următoarele locuri speciale de afîşaj în vederea organizării şi
desfăşurării în bune condiţii a alegerilor preşedinţiale din ………………………..
1. La sediul primăriei Muşeteşti pe panourile special amenajate;
Art. 2. Primarul şi secretarul comunei Muşeteşti răspund de ducerea la îndeplinire a
prevederilor prezentei dispoziţii.

Emisă astăzi……………………….

Primar,

Avizat pentru legalitate


Secretar,

Nr. din.

JUDEŢUL GORJ
COMUNA MUŞETEŞTI
CONSILIUL LOCAL
HOTĂRÂRE
Privind aprobarea organigramei, a statelor de funcţii şi numărului de personal al
aparatului propriu de specialitate din cadrul Primăriei Muşeteşti, pe anul 2010

Consiliul Local Muşeteşti, judeţul Gorj;


Având in vedere:
 Expunerea de motive la proiectul de hotărâre ;
 Raportul de specialitate la proiectul de hotărâre;
 Avizul nr. 491147 /28.07.2010 al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici;
 Prevederile Legii 188/1999 republicată, privind statutul funcţionarilor publici
completată si modificată prin Legea 140/2010;
 Prevederile Legii 53/2003-Codul Muncii, cu modificările si completările ulterioare;
 Prevederile art. 36 alin 3 lit.b din Legea nr. 215/2001, republicată, legea

65
administraţiei publice locale;
 În temeiul art.45 alin. 1 din Legea nr.215/2001 privind administraţia publică locală,
republicată.

HOTĂRĂŞTE,

ART.l. începând cu data de.............. se aprobă organigrama aparatului propriu de


specialitate al Primăriei comunei Muşeteşti, cu un număr total de posturi de 18 din care
funcţii publice – 10.
ART.2. Se aprobă statul de funcţii şi numărul de personal al aparatului propriu de
specialitate din cadrul Primăriei Muşeteşti, care cuprinde 2 posturi cu funcţii de demnitate
publică, 9 funcţii publice de execuţie, un post funcţie de conducere, 4 posturi contractual şi
2 posturi de muncitor + paznic la serviciul public.

Preşedinte de şedinţă,
Avizat pentru legalitate
SECRETAR,

JUDEŢUL GORJ
COMUNA MUŞETEŞTI
CONSILIUL LOCAL
HOTĂRÂREA nr........./............
Privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a CONSILIULUI
LOCAL al comunei MUŞETEŞTI

Consiliul Local al comunei Muşeteşti întrunit în şedinţa ordinară din data


de ............................
Având în vedere Expunerea de Motive şi Referatul de specialitate,

În conformitate cu prevederile Legii nr. 52/2003 privind transaprenţa decizională


în administraţia publică, a prevederilor Legii 393/2004 actualizată, privind Statutul aleşilor
locali şi ale Legii nr. 215/2001 republicată şi actualizată, a administraţiei publice locale.
În temeiul prevederilor art. 36 alin. (2) lit. a), alin. (3) lit. a) şi art. 45 alin (1) din
Legea nr. 215/2001 republicată şi actualizată, a administraţiei publice locale.

66
HOTĂRĂŞTE,

Art. 1. Se aprobă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Local al


comunei Muşeteşti.
Art.2. Prezenta hotărâre se comunică membrilor Consiliului Local, primarului
comunei, serviciilor şi compartimentelor din cadrul aparatului de specialitate al primarului,
Instituţiei Prefectului şi celor interesaţi, prin grija secretarului unităţii administrativ-
teritoriale.

PREŞEDINTE DE ŞEDINŢĂ

CONTRASEMNAT
SECRETAR

3.6. APLICAREA PRINCIPIULUI CONSULTĂRII CETĂŢENILOR ÎN


PROBLEMELE LOCALE DE INTERES DEOSEBIT ALE COMUNEI
MUŞETEŞTI.
Primarul comunei Muşeteşti poate propune Consiliului Local Muşeteşti consultarea
populaţiei prin referendum cu privire la problemele locale de interes deosebit. Pe baza
hotărârii Consiliului Local Muşeteşti, primarul ia măsuri pentru organizarea acestei
consultări, în condiţiile legii.
Conform art. 43 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 problemele locale de interes
deosebit pentru care primarul comunei Muşeteşti poate propune consultarea cetăţenilor
prin referendum sunt:
- problemele privind bugetul local
- administrarea domeniului public şi privat al comunei Muşeteşti
- participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de
cooperare transfrontalieră
- organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea

67
teritoriului
- asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii
neguvernamentale, persoane juridice române sau străine.
Este evident că şi alte probleme care pot să intervină în cadrul comunităţii locale
pot să prezinte un interes deosebit. Ca atare, şi în legătură cu acestea, primarul va putea să
propună consultarea populaţiei comunei Muşeteşti prin referendum.
Referendumul local se organizează potrivit reglementărilor cuprinse în Legea nr.
3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.
Referendumul local se poate organiza în toate satele componente ale comunei
Muşeteşti ori numai în unele dintre acestea.
Cetăţenii comunei Muşeteşti sunt chemaţi să se pronunţe prin DA sau NU asupra
problemei supuse referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimate la
nivelul comunei.94
Obiectul şi data referendumului se stabilesc şi se aduc la cunoştinţă publică prin
orice mijloace de informare în masă, cu cel puţin 20 de zile înainte de data desfăşurării
acestuia. Referendumul local se poate organiza într-o singură zi, care poate fi numai
duminica.

CONCLUZII

Administraţia publică reprezintă acea activitate desfăşurată de către stat, care are ca
scop principal satisfacerea interesului general al cetăţeanului.
Prin administraţia publică locală se inţelege totalitatea autorităţilor publice locale,
adică acele autorităţi publice care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei comune, a
unui oraş, sau a unei unităţi teritoriale autonome, pentru promovarea anumitor interese
generale şi soluţionarea unor probleme ale locuitorilor respectivei unităţi administrativ-
teritoriale.
Pentru o mai bună eficienţă în administraţia publică locală, este nevoie de anumite
principii de organizare şi funcţionare a acesteia, prin care autorităţile administraţiei publice
locale îşi exercită mandatul şi atribuţiile ce le revin în competenţa lor. Aceste principii
trebuie respectate cu stricteţe de către aceste autorităţi, astfel încât să se ajungă la un
rezultat pozitiv al eficienţei administraţiei publice.

94
Conform art. 14 alin. (2) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

68
Autonomia locală este unul din cele mai importante principii de organizare şi
funcţionare ale administraţiei publice locale. Prin acest principiu, autorităţile
administraţiei publice locale au dreptul şi capacitatea necesară pentru a rezolva şi gestiona,
interesele şi treburile cetăţenilor, asumându-şi astfel, propria lor răspundere asupra acestor
acţiuni pe care le întreprind.
Confrom principiului descentralizării atribuţiile sunt transferate din plan central
în plan local, serviciile publice se bucură de independenţă faţă de autorităţile centrale sau
locale şi le conferă acestora personalitate juridică. Astfel avantajele de care se bucură
administraţia publică locală prin acest principiu sunt:
- serviciile publice locale sunt independente, ele pot fi foarte bine conduse de
autorităţile locale (care nu mai sunt nevoite să aştepte aprobările măsurilor şi
deciziilor luate, de la centru), dar nu sunt obligate să se conformeze ordinelor şi
instrucţiunilor autorităţilor centrale;
- resursele umane, materiale şi financiare sunt folosite mult mai eficient decât cele
de la nivel central;
- prin desemnarea autorităţilor publice locale, locuitorii devin mult mai responsabili
luând iniţiativă în ceea ce priveşte viaţa publică a acestora, prin rezolvarea
problemelor cu care se confruntă.

Cu privire la dezavantajele descentralizării, am identificat următoarele:


- acţiunea desfăşurată de puterile centrale este îngreunată în cazul în care
descentralizarea este mai pronunţată;
- alegerea autorităţilor descentralizate poate fi câteodată un inconvenient, datorită
lipsei de competenţă şi răspundere, a demagogiei şi a servilismului acestora;
- dificultatea în ceea ce priveşte găsirea de buni specialişti în administraţia publică,
mai ales în localităţile mai mici.
Deconcentrarea serviciilor publice reprezintă un alt principiu important pentru
organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, putându-se spune cu alte cuvinte
că este o descentralizare mai slabă, deoarece autorităţile locale au competenţa de a rezolva
problemele locale, fără acordul şefului său ierarhic de la centru, însă sunt supuse
controlului şi obligativităţii conformării actelor acestuia.
Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale constă în aceea că
aceste autorităţi se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile
Legii nr. 67/2007 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.

69
Principiul legalităţii impune consacrarea numai prin normă cu puterea de lege a
structurilor organizatorice care au calitatea de autorităţi ale administraţiei publice locale.
Tot prin lege se stabilesc componenţa şi constituirea lor, atribuţiile acestora, funcţionarea şi
activitatea, respectiv actele pe care le adoptă, relaţiile lor cu alte autorităţi publice sau cu
alte structuri organizatorice din ţară şi din străinătate.
Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit. Prin
Legea nr. 215/2001 este reglementată posibilitatea „de a se recurge la consultarea
cetăţenilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetăţenilor la
treburile publice, în condiţiile legii”. Conform principiului consultării cetăţenilor în
problemele locale de interes deosebit primarul poate propune consiliului local consultarea
populaţiei prin referendum cu privire la problemele locale de interes deosebit. Procedura
de organizare şi desfăşurare a referendumului este prevăzută de Legea nr. 3/2000, cu
modificările şi completările ulterioare. Problemele supuse referendumului local se stabilesc
de consiliile locale sau judeţene, după caz, la propunerea primarului, respectiv a
preşedintelui consiliului judeţean.
Ca o ultimă concluzie, putem spune că administraţia publică locală din ţara noastră
nu ar putea funcţiona şi organiza dacă nu ar exista principiile care să o fundamenteze,
resursele necesare (servicii publice, funcţionari publici, personal auxiliar, sumele de bani
alocate, etc.) şi autorităţile administraţiei publice locale.

BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI, TRATATE, MONOGRAFII
Bălan Emil, Instituţii administrative, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Dănişor Dan Claudiu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
Gârleşteanu George, Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a
administraţiei publice din România, Editura Sitech, Craiova, 2008.
Ghencea Florin, Descentralizarea şi deconcentrarea administrativă - principii de
organizare a administraţiei publice locale, Institutul de Ştiinţe Administrative Paul
Negulescu, Caietul Ştiinţific nr. 6/ 2004.
Gorun Adrian, Gorun Tiberiu Horaţiu, Mareş Petre, Elemente de administraţie
publică- Studii Comparative, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2009.

70
Gorun Adrian, Gorun Horaţiu Tiberiu, Elemente de epistemologie juridică.
Administraţia publică şi mediul ei. Actele administrative, Editura Academica Brâncuşi,
Târgu-Jiu, 2010.
Ioan Alexandru, Administraţie publică - Teorii, realităţi, perspective, ed. a IV-a
revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.
Manda Corneliu, Drept administrativ, Tratat elementar, ed. a IV-a, revizuită şi
adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007.
Miulescu Nicoleta, Curs de drept administrativ, Editura Universitaria Craiova,
Craiova, 2006.
Petrescu Rodica Narcisa, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
Popescu Emanoil, Drept Administrativ, Ediţia a II-a revăzută şi actualizată, Editura
Universitas, Bucureşti, 2009.
Preda Mircea, Drept administrativ - partea generală, ed. a IV-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2006.
Rusu Ion, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, vol. I, ed. a 2-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008.
Trăilescu Anton, Drept Administrativ, Ediţia a 3-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
1. Vedinaş Verginia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
2. Voican Mădălina, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
3. Zaharia T. Gheorghe, Drept administrativ, ed. a IV-a revăzută şi completată,
Editura Junimea, Iaşi, 2002.
LEGISLAŢIE
4. Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.
5. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
6. Legea nr. 69/1991 Legea administraţiei publice locale.
7. Legea nr. 70/1991 Legea privind alegerile locale.
8. Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale.
9. Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale.
10. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
11. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.

71
12. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.
13. Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.
14. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţia de interes public.
15. Legea nr. 52/2003 privind transparenţa actului decizional în administraţia publică.
16. Legea nr. 429/2003 privind revizuirea Constituţiei României.
17. Legea nr. 67/2004 Legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
18. Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
19. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
20. Legea nr. 195/2006 Lege-cadru privind descentralizarea.
21. Legea nr. 286/2006 pentru modificarea si completarea Legii administratiei publice
locale nr. 215/2001.
22. Legea nr. 67/2007 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
23. Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
24. H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii
544/2001.
25. H.G. nr. 775/2005 care cuprinde Regulamentul privind procedurile de elaborare,
monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central.
26. O.G. nr. 20/2008 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor
pentru autorităţile administraţiei publice locale.

72