BENŢE CRISTIAN

MANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE

-suport de curs-

„VASILE GOLDIŞ” UNIVERSITY PRESS, ARAD

2010
2
 CUPRINS

CAPITOLUL 1. MANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE

CONCEPT. CARACTERISTICI. PRINCIPII..............................7
1.1. Concept.......................................................................................7
1.2. Caracteristici ale managementului public....................................8
1.3. Principiile managementului public.............................................11
1.3.1. Principiul conducerii unitare.......................................11
1.3.2. Principiul conducerii autonome..................................12
1.3.3. Principiul flexibilităţii...................................................13
1.3.4. Principiul restructurării...............................................13
1.3.5. Principiul perfecţionării continue................................14
1.3.6. Principiul legalităţii.....................................................15
1.4. Funcţiile managementului public..............................................16
1.5. Elementele caracteristice managementului public....................25
1.6. Serviciul public (definiţie, caracteristici.....................................27
1.7. Criterii de clasificare a serviciilor publice..................................28

CAPITOLUL 2. SISTEMUL SERVICIILOR PUBLICE DIN

ECONOMIA NAŢIONALĂ......................................................32
2.1 Conceptul de sistem de servicii publice
şi caracteristicile generale ale acestuia...............................32
2.2. Tipologia serviciilor publice.......................................................36
2.3. Serviciile publice centrale şi locale din România.......................44

3
 2.3.1. Categorii de instituţii procesatoare
de servicii publice centrale.........................................44
2.3.2. Categorii de servicii publice locale..............................47

CAPITOLUL 3. PRINCIPALELE RELAŢII CARE SE STABILESC

ÎNTRE SERVICIILE PUBLICE................................................53
3.1. Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei publice şi
celelalte autorităţi ale administraţiei publice......................54
3.2. Relaţiile dintre ministere şi celelalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale şi autorităţile locale
sau teritoriale ale administraţiei publice.............................54
3.3. Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale...............55
3.4. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea legislativă...56
3.5. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea
judecătorească.......................................................................57
3.6. Relaţiile cu organizaţiile non-guvernamentale...............................58
3.7. Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii................58

CAPITOLUL 4. AGENŢII ECONOMICI PRESTATORI DE

SERVICII PUBLICE................................................................................63
4.1. Categorii de agenţi economici şi serviciile pe care aceştia le..........
prestează................................................................................63
4.2. Întreprinderea publică, noţiuni generale.......................................67
4.2.1. Clasificarea întreprinderilor publice...............................68

CAPITOLUL 5. SISTEMUL ORGANIZATORIC AL

MANAGEMENTULUI SERVICIILOR PUBLICE......................73
5.1 Noţiunea de organizare in managementul serviciilor publice.

4
 Criterii şi forme........................................................................73
5.2 Structura organizatorică. Concept. Componente. Tipuri................75
5.2.1 Structura ierarhic – funcţională......................................77
5.2.2 Structura teritorială........................................................78
5.3 Componentele structurii organizatoriceale
sistemului administrativ.. ........................................................79
5.4. Documentele organizatorice........................................................83
5.5. Principii care trebuie respectate la elaborarea sau perfecţionarea
unei structuri organizatorice....................................................85
5.6. Delegarea şi descentralizarea....................................................87
5.7 Structuri specifice activităţilor din administraţia publică...............89
5.7.1 Organizarea administraţiei publice la nivel naţional.......90
5.7.2 Autorităţi ale administraţiei publice locale....................101

CAPITOLUL 6. SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL

MANAGEMENTULUI.............................................................................107
6.1 Concept, elemente componente................................................107
6.2 Componentele sistemului informaţional.....................................109
6.3 Funcţiile sistemului informaţional...............................................114
6.4. Deficienţele S.I..........................................................................116
6.5 Principiile sistemului informaţional..............................................116
6.6 Tendinţe in sistemul informaţional..............................................118

CAPITOLUL 7. SISTEMUL DECIZIONAL AL MANAGEMENTULUI

SERVICIILOR PUBLICE.......................................................................123
7.1 Elemente definitorii ale deciziei în administraţia publica.............123
7.2 Tipuri de decizii administrative...................................................127

5
 7.3. Participanţii la deciziile date la diferitele
niveluri ale administraţiei.......................................................131
7.4. Etapele procesului de fundamentare a deciziilor in sistemul
serviciilor publice...................................................................134
7.5. Abordări teoretico-pragmatice ale procesului de fundamentare
a deciziilor in administraţia publica........................................136

CAPITOLUL 8. METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE MANAGEMENTULUI

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE...................................................................147
8.1. Metode de executare..................................................................148
8.2. Metode de organizare şi funcţionare...........................................150
8.3. Metode de cercetare...................................................................155

TESTE...................................................................................................160

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................170

6
 CAPITOLUL 1.
MANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE
CONCEPT. CARACTERISTICI. PRINCIPII
1.1. Concept
Managementul public reprezintă ansamblul proceselor şi
relaţiilor de management, bine determinate, existente între
componente ale sistemului administrativ, prin care, în regim de
putere publică, se aduc la îndeplinire legile şi/sau se planifică,
organizează, coordonează, gestionează şi controlează activităţile
implicate în realizarea serviciilor care satisfac interesul public.
Din definiţie desprindem următoarele caracteristici:
- Managementul public reuneşte un ansamblu de
procese şi relaţii de management, care apar între
componentele sistemului administrativ;
- Obiectivul managementului public este satisfacerea
interesului public, prin crearea unui cadru instituţional
corespunzător, care să permită aplicarea actelor
normative, ceea ce înseamnă şi adoptarea de acte
normative cu forţă juridică interioară, legi sau, după
caz, decrete, hotărâri, regulamente de organizare sau
realizare efectivă a serviciilor publice;
- Procesele desfăşurate în sectorul public sunt atât
procese de management, cât şi de execuţie;

7
 - Relaţiile de management din instituţiile publice
reprezintă raporturile care apar în sistemul
administrativ. În administraţia de stat, acestea se
realizează în regim de putere publică, adică prin
intermediul prerogativelor, acordate de Constituţie (şi
putere publică general atunci când acesta este în conflict
cu interesul particular).
Prin urmare, managementul public este o disciplină
specializată care are ca obiect cunoaşterea proceselor şi relaţiilor de
management din administraţia publică în toată complexitatea lor, în
vederea formulării de principii şi legităţi pentru perfecţionarea
permanentă a organizării şi funcţionării structurilor administrative, în
funcţie de valorile puterii politice, de necesităţile economico-sociale,
de gradul de înzestrare tehnică, de nivelul general de cultură şi
civilizaţie etc., cu scopul realizării unor servicii publice eficiente,
corespunzătoare nevoii sociale generale şi satisfacerii interesului
public.

1.2. Caracteristici ale managementului public

Multidimensionalitatea managementului public atrage, în mod
evident, o serie de caracteristici, care contribuie la o buna înţelegere a
conţinutului acestuia (vezi figura nr. 1. Caracteristici ale
managementului public).

8
 11 Caracterul integrator. Managementul public studiază
procesele şi relaţiile de management din administraţia
publică, cu scopul fundamentării soluţiilor de
perfecţionare şi raţionalizare a sistemului administrativ.
Managementul public studiază, în esenţă, modul de
conducere a instituţiilor publice dintr-o societate, în sensul larg al
termenului, integrând elemente din toate domeniile vieţii sociale:
învăţământ, administraţie, asistenţă socială etc.
11 Caracterul politic. Managementul public este un
domeniu al managementului influenţat de factorul politic.
Acest aspect este evident, deoarece nu pot fi identice
scopurile urmărite de reprezentanţii administraţiei publice
în state cu regimuri politice diferite.

Caracteristici ale managementului public

CARACTER
CARACTER CARACTER DE
INTEGRATOR POLITIC DIVERSITATE

CARACTER
CARACTER DE
COMPLEX SINTEZĂ

Figura 1. Caracteristicile managementului public

9
 Sursa: Armenia Androniceanu, „Managementul public”, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003
11 Caracterul de diversitate. Managementul public are un
caracter de diversitate, întrucât există instituţii cu
competenţă materială generală şi instituţii cu competenţă
socială, instituţii centrale şi locale. Acesta face ca şi
managementul să comporte diferenţieri, în funcţie de
nivelul administrativ la care se referă.
11 Caracterul complex. Managementul public are un
caracter complex întrucât reuneşte elemente specifice
managementului în diferite domenii aparţinând sectorului
public: învăţământ, cultură, asistenţă socială, sănătate etc.
Simpla enumerare a acestor domenii ne face să înţelegem
dificultăţi în abordarea problematicii managementului
public, în general, şi a managementului în aceste domenii
distincte, în special.
11 Caracterul de sinteză. Managementul public preia din
alte domenii concepte, metode, teorii, care sunt folosite
cu succes de funcţionarii publici. Este necesară o
adaptare a cunoştinţelor din sociologie, psihologie,
statistică, ergonomie, drept, economie etc., la
particularităţile sectorului public.

10
 1.3. Principiile managementului public

La baza managementului public se află un ansamblu de

principii (fig. 2):

Principiul Conducerii Unitare

Principiul Conducerii Autonome

PRINCIPIILE Principiul Flexibilităţii

MANAGE-
MENTULUI
PUBLIC
Principiul Restructurării

Principiul Perfecţionării Continue

Principiul Legalităţii

Figura 2. Principiile managementului public

Sursa: Armenia Androniceanu, „Managementul public”, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003

1.3.1. Principiul conducerii unitare

Aparatul administrativ este vast, dar totdeauna este şi extrem
de complex, reunind activităţi numeroase, de o mare diversitate şi
complexitate.

11
 Specificul managementului public, în general, şi al
administraţiei de stat, în special, impune cu necesitate conducerea şi
organizarea unitară a acestui vast aparat, fără de care nu ar fi posibilă
realizarea obiectivelor administraţiei.

1.3.2. Principiul conducerii autonome

Corelat cu principiul conducerii unitare funcţionează
principiul conducerii autonome.
Aparent aceste două principii s-ar exclude reciproc. În
realitate, ele se îmbină, se intercondiţionează.
În timp ce conducerea şi organizarea unitară asigură coeziunea
administraţiei de stat, unitatea de acţiune a acesteia, autonomia
managerială fac posibilă adaptarea mai rapidă a administraţiei la condiţiile
concrete, la particularităţile de timp şi loc. Totodată, stimulează iniţiativa
personalului din aparatul administrativ şi, legat de aceasta
responsabilitatea în îndeplinirea sarcinilor.
Nerespectarea principiului conducerii unitare ar atrage
anarhia în activitatea administrativă, rezolvării contradictorii, s-ar
ajunge, se poate afirma fără riscul exagerării, chiar la dezorganizarea
administraţiei publice, în general, şi administraţiei de stat, în special.

12
 1.3.3. Principiul flexibilităţii
În legătură strânsă cu principiul autonomiei, funcţionează un
alt principiu al managementului public, şi anume, principiul
flexibilităţii, al adaptării rapide a administraţiei la schimbările
permanente din viata socială.

1.3.4. Principiul restructurării

Acesta este unul din principiile prin care se urmăreşte crearea
unui aparat administrativ eficient atât din punct de vedere
organizatoric, cât şi funcţional, corespunzător nevoilor sociale
generale.
În funcţie de numărul, varietatea, complexitatea şi
dificultatea problemelor de rezolvat în cadrul sistemului sunt
determinate dimensiunea şi structura aparatului administrativ.
Un prim aspect al restructurării îl constituie stabilirea
structurii fiecărei componente a aparatului administrativ din sectorul
public, a compartimentelor acestora, a numărului personalului şi
repartizării pe domenii a acestuia, în scopul utilizării judicioase, după
norme raţionale, a resurselor umane. Se urmăreşte evitarea
supradimensionării, care sugerează cheltuielii suplimentare şi
paralelisme în activitate, dar, totodată, şi subdimensionarea, fapt care
ar avea consecinţe negative asupra calităţii serviciilor, existând riscul
unei desfăşurări necorespunzătoare a activităţii.

13
 Restructurarea internă a instituţiilor administrative implica
şi asigurarea tuturor mijloacelor materiale şi financiare, a unei
corespondenţe depline între mijloacele existente şi obiectivele
managementului public pentru sectorul administrativ.
Restructurarea internă trebuie să cuprindă toate domeniile
de activitate, stabilindu-se o structură flexibilă pentru fiecare
subsistem din cadrul administraţiei.
Există astfel o restructurare internă a instituţiilor publice în
raport cu sistemul, dar şi externă, a structurii administrative în
ansamblu.

1.3.5. Principiul perfecţionării continue

Alături de restructurare, perfecţionarea continuă a
managementului public se înscrie ca unul dintre principiile de bază a
acestuia. Schimbările continue, care au loc în viaţa socială, impun
respectarea lui.
Pe măsură ce obiectivele de realizat ale managementului public
devin mai numeroase şi mai complexe, rezolvarea lor nu ar fi fost
posibilă fără o îmbunătăţire permanentă a activităţii, a metodelor folosite
de managerii din administraţie, pentru asigurarea concordanţei dintre
acestea şi problemele de rezolvat.
Preocupările pentru perfecţionarea permanentă trebuie să aibă în
vedere şi circulaţia informaţiilor, structura organizatorică, procesul de

14
fundamentare a deciziilor administrative, deoarece schimbarea este un
proces complex, de durată şi necesar.

1.3.6. Principiul legalităţii

Este evident faptul că organizarea şi funcţionarea instituţiilor
administrative, în general, trebuie să se facă într-un anumit cadru
legal.
Prin urmare, legea publică este cea care delimitează
coordonatele între care acţionează funcţionarii publici. Legea conţine
în mod expres şi explicit atribuţiile instituţiilor publice, competenţele
decizionale ale acestora, sistemul de relaţii, drepturile şi obligaţiile
funcţionarilor publici etc.
Pornind de la cadrul legal format din acte normative, care
trebuie respectate, managerii publici au libertatea de a fundamenta
obiectivele pentru instituţiile pe care le conduc, de a descoperi cele
mai potrivite modalităţi de acţiune pentru realizarea lor, de a
identifica acele căi şi mijloace de culegere, înregistrare şi transmitere
a informaţiilor, de a fundamenta decizii administrative eficiente şi de
a utiliza cele mai noi metode de management pentru a satisface
nevoile sociale generale.
Specialiştii consideră principiul legalităţii ca fiind fundamental
pentru managementul public.

15
 Principiile managementului public nu pot fi tratate separat.
Acestea se află într-o interdependenţă continuă şi respectarea lor
accentuează tot mai mult caracterul ştiinţific, teoretic şi pragmatic al
managementului public.

1.4. Funcţiile managementului (fig. 3) public

Funcţiile managementului public sunt :

a. prevederea;
b. organizarea;
c. antrenarea-motivarea;
d. coordonarea;
e. control-evaluare.
PREVIZIUNE

ORGANIZARE
FUNCŢIILE
MANAGEMENTULUI ANTRENAREA-
PUBLIC MOTIVAREA

COORDONARE

CONTROL
EVALUARE

Figura 3. Funcţiile managementului public

16
 a. Prevederea (previziunea) cuprinde ansamblul acţiunilor
prin care conducerea instituţiei stabileşte obiectivele viitoare ale
organizaţiei, modalităţile de realizarea a acestora şi alocarea
resurselor necesare.
Prevederea este un atribut al managementului de nivel superior
să prefigureze, să selecteze o alternativă din viitoarele alternative
posibile ale organizaţiei.
Această funcţie se compune din următoarele activităţi:
- prognozarea;
- planificarea;
- programarea.
- Prognozarea este activitatea ce vizează ansamblul
organizaţiei sau a principalelor domenii de activitate pe un orizont de
timp de minim zece ani.
- planificarea este activitatea care vizează orizonturi de timp
cuprine de la o lună până la un an.
- programarea reprezintă activitatea prin care se detaliază
conţinutul planurilor la invel de secţie şi chiar loc de muncă.

b. Organizarea cuprinde activităţile ce trebuie efectuate

pentru realizarea cadrului organizatoric optim în vederea dezvoltării
unei activiăţi eficiente. Organizarea, ca funcţie a managementului,
cuprinde
- organizarea conducerii;

17
 - organizarea producţiei;
- organizarea muncii.
- Organizarea conducerii cuprinde acţiunile prin care se
constituie structura de conducere sistemul de metode si tehnici,
sistemul informaţional, sistemul decizional.
- Organizarea producţiei cuprinde acţiunile de definire a
structurii de producţie, asigurarea calităţii şi selectarea şi combinarea
metodelor şi tehnicilor specifice activităţilor domeniului public.
- Organizarea muncii cuprinde acţiunile de delimitare a
proceselor de muncă şi de divizare a lor pe componente (mişcări,
lucrări, sarcini etc), selecţia, încadrarea, stimularea personalului şi
crearea condiţiilor de muncă
Aceste funcţii ale managementului prezentate mai sus au un
caracter dublu:
- sunt funcţii ale managementului;
- sunt domenii de sine-stătătoare.
Cele două roluri nu se exclud ci sunt complementare.

c. Antrenarea-motivarea
Antrenarea constă în ansamblul acţiunilor manageriloprin care
se influenţează personalul în vederea stabilirii şi realizării obiectivelor
organizaţiei, prin satisfacerea nevoilor care-l motivează.
Această funcţie este în strânsă legătură cu relaţiile
interpersonale ale conducătorului cu subrdonaţii.

18
 Principala sarcină a managementului unei instituţii publice în
îndeplinirea acestei funcţii este de a-i face pe membrii organizaţiei să
înţeleagă că utilizându-se cât mai bine potenţialul propriu pot să-şi
satisfacă obiectivele lor dar în acelaşi timp să contribuie la realizarea
obiectivelor organizaţiei.
Pentru ca această funcţie să se îndeplinească în condiţii bune
trebuie ca managerul să ia în calcul următoarele aspecte:
- fiecare angajat îndeplineşte diferite roluri: este un factor de
producţie în cadrul organizaţiei, este un consumator de bunuri şi
servicii, este şi membru al unei familii, comunităţi, este cetăţean al
unei ţări;
- fiecare angajat are o individualitate unică care îl deosebeşte
de ceilalţi angajaţi;
- relaţiile care se stabilesc între conducător şi subordonat
trebuie să fie guvernate de „principiul respectării demnităţii umane”;
- fiecare angajat trebuie să fie tratat în funcţie de întreaga sa
personalitate (nivel de pregătire, experienţă, caracter, temperament).
Motivarea porneşte de la faptul că la baza condiţiei umane se
află un ansamblu de mobiluri (trebuinţe, tendinţe, idealuri, intenţii).
În urma acţiunilor sale fiecare persoană are o satisfacţie.
Factorii motivatori sunt elemente care determină o persoană să
îndeplinească în mod eficient o activitate.
Satisfacţia reprezintă o stare de mulţumire pe care o are o
persoană când i-a fost satisfăcută o dorinţă.

19
 Motivaţia reprezintă suportul angajării unei persoane pentru a
obţine un rezultat iar satisfacţia este legată de rezultatul obţinut.
Abraham Maslow – a analizat şi a sistematizat nevoile în
următorul mod (piramida nevoilor):
Nevoile au fost împărţite în cinci grupe, astfel:
- nevoi fiziologice;
- nevoi de securitate a muncii;
- nevoi sociale de afiliere sau acceptare;
- nevoi de stimă;
- nevoi de autorealizare.
Teoria lui Maslow s-a bazat pe următoarele:
- oamenii nu sunt satisfăcuţi niciodată;
- fiecare persoană este motivată de o anume nevoie până când
aceasta este satisfăcută;
- o nevoie odată satisfăcută, începe să se manifeste o altă
nevoie superioară celei care a fost deja satisfăcută.
Având în vedere teoriile motivaţiei s-a stabilit că principalii
factori motivatori sunt:
• stimularea bănească;
• aprecierea obiectivă a performanţelor realizate;
• participarea la conducere;
• creşterea conţinutului muncii.
Fundamentul antrenării în reprezintă motivaţia.

20
 Pentru a se realiza o antrenare eficientă este necesar ca
procesul motivării personalului să întrunească simultan mai multe
caracteristici:
- să fie complex: să se utilizeze mai multe stimulente
(materiale şi morale);
- să fie diferenţiat de la o persoană la alta;
- să fie gradual: să satisfacă în mod succesiv necesităţile
angajaţilor.
d. Coordonarea cuprinde ansamblul acţiunilor de armonizare
a proceselor de management cu cele de execuţie conform obiectivelor
şi modului de organizare stabilit.
Coordonarea este „o organizare în dinamică” a cărei necesitate
rezultă din:
- dinamismul agenţilor economici şi al mediului înconjurător
în care aceştia funţionează, care este imposibil de reflctat în totalitatea
planurilor sau în sistemul organizatoric;
- complexitatea, diversitatea şi chiar ineditul reacţiilor
personalului.
Funţia de coordonare are în vedere, mai ales, resursa umană.
Ca urmare, activitatea centrală a coordonării este comunicarea,
procesul prin care se transmit şi recepţionează mesaje între membrii
unei organizaţii în vederea realizării obiectivelor individuale şi
colective.

21
 Transmiterea de mesaje se poate face de sus în jos, de jos în
sus, pe orizontală, oblic. Asigurarea unei comunicări eficiente
depinde de o serie de factori care reflectă atât calitatea
managementului, cât şi a executanţilor (nivel de pregătire, de
înţelegere, receptivitate faţă de nou, stil de conducere adoptat).
Un proces de comunicare constă în transmiterea de la emitent
(expeditor) a unui mesaj către receptor (primitor, destinatar).
„Elementele” unui proces de comunicare sunt:
- emitentul;
- mesajul;
- canalul de transmitere;
- receptorul.

Procesul de comunicare:

feed-back

EMITENT CANAL de RECEPTOR

idee → codificată → mesaj transmitere a primeşte → decodifică → înţelege
mesajului → acceptă → acţionează

perturbaţii

Figura 4. Procesul de comunicare

22
 Prin feed-back comunicarea este un proces în ambele sensuri.
Pe parcursul procesului de comunicare pot să apară o serie de
perturbaţii.
Pot să apară bariere de comunicare, cum ar fi:
- bariere de limbaj;
- bariere de recepţie (recepţionarea diferită a mesajului de
către primitor faţă de ceea ce a transmis emitentul);
- bariere contextuale când se produce o percepere diferită a
mesajului transmis, datorită influenţei diferiţilor factori.
Coordonarea poate să îmbrace două forme:
- coordonarea bilaterală atunci când ea se desfăşoară între un
conducător şi un subordonat;
- coordonarea multilaterală atunci când procesul de
comunicare are loc între un conducător şi mai mulţi subordonaţi (ex.:
şedinţa).
e. Funcţia de control-evaluare (control reglare) constă în
ansamblul acţiunilor de evaluare a rezultatelor obţinute, de
comparare cu obiectivele, normele sau standardele stabilite iniţial,
de identificare şi corecţie a abaterilor.
Îndeplinirea acestei funcţii impune două cerinţe esenţiale:
• existenţa unei structuri organizatorice clare, precise – în
cadrul acesteia să fie foarte bine precizate posturile, funcţiile,
compartimente funcţionale etc.;
• orice control trebuie să se bazeze pe planuri stabilite anterior.

23
 Procesul de control cuprinde 3 etape:
- stabilirea standardelor, normelor, a cerinţelor, a criteriilor
de performanţă etc.;
- măsurarea rezultatelor şi compararea acestora cu
standardele, normele, cerinţele stabilite;
- corectarea abaterilor (devierilor).
Caracteristicile procesului de control-evaluare sunt:
- să fie continuu;
- să aibă caracter preventiv;
- să fie corectiv.
Între funcţiile managementului există o strânsă
interdependenţă; ele au un caracter complementar.
Funcţiile managementului public prezintă o serie de trăsături
comune cum ar fi:
- au caracter general (se regăsesc în principiile de
management al oricărei organizaţii);
- au caracter dinamic (conţinutul lor modificându-se sub
influenţa unor factori);
- sunt interdependente;
- se manifestă cu intensităţi diferite în cadrul piramidei
ierarhice.

24
 1.5. Elementele caracteristice managementului public (fig.
5)

ELEMENTE
CARACTERISTICE
MANAGEMENTULUI
PUBLIC

INTERESUL PUBLIC PUTEREA PUBLICĂ AUTORITATEA

Este exprimată de
- Drepturile speciale pe - Este competenţa care
- Este precizat de puterea revine unor instituţii
care le are o instituţie
politică şi/sau funcţionari
administrativă care
- Este o reflectare a nevoii publici pentru a
reprezintă şi apără
sociale desfăşura anumite
interesul public
- Reprezintă mobilul activităţi
- Acţionează într-un cadru
managementului public - Are 3 forme:
legal bine definit
- Presupune existenţa unui - juridică
- Conferă dreptul
cadru legislativ care să - legislativă
reprezentanţilor pentru a
precizeze limitele de - executivă
emite acte normative
acţiune ale - Este exercitată de:
- Respectiv, regimul de
funcţionarilor publici - Curtea
putere publică
pentru satisfacerea Constituţională
contribuie la:
nevoii sociale - Parlament
- îndeplinirea
- Se delimitează de nevoia - Guvern
legilor
socială - Preşedinte
- prestarea de servicii
- Are un anumit grad de - Este exercitată direct
publice
generalitate şi/sau indirect
- Se concretizează în legi
- Îşi schimbă conţinutul în - Este un atribut
care precizează cadrul
diferite perioade istorice specific al
formal al
etc. administraţiei de stat
managementului public

Sistemul de management public are următoarea componenţă

(figura 6):
- subsistemul organizatoric;
- subsistemul informaţional;
- subsistemul decizional;

25
 - subsistemul metodologic.

Structura organizatorică (formală)

Structura de
management Sistemul informaţional
Sistemul de
Structura informală
management
public Modul şi stilul de lucru al
Procesul de
management managerilor

Metode şi tehnici de management

Sistemul decizional

Figura 6. Sistemul de management public

Trăsăturile procesului de management sunt următoarele:
- este un proces unitar;
- este un proces tipic;
- este un proces contextual;
- este un proces continuu.

26
 1.6. Serviciul public (definiţie, caracteristici)

SERVICIUL PUBLIC

Ansamblul activităţilor autorizate de administraţie pentru

a satisface nevoile sociale în interes public

CARACTERISTICI
• Satisface o nevoie socială;
• Se află în raport juridic permanent cu sistemul
administrativ care l-a înfiinţat şi care îl
conduce;
• Furnizează bunuri şi/sau servicii care satisfac
interesele unui grup sau ale societăţii în
general;
• Este supus unui sistem juridic reglementat de
principii de drept public;
• Satisface interesele sociale generale pentru care
a fost înfiinţat;
• Se creează sau se desfiinţează în urma unei
decizii administrative de management;
• Se realizează prin stabilimente publice;
• Tipologie variată

27
 1.7. Criterii de clasificare a serviciilor publice
Servicii publice administrative

JURIDIC

Servicii publice industriale şi

comerciale

Servicii publice la realizarea cărora nu

sunt implicate alte persoane din rândul
clienţilor

MODUL DE
COOPERRARE
LA Servicii publice la realizarea cărora
SATISFACEREA participă în mod direct şi alte persoane
INTERESULUI
PUBLIC
Servicii publice la realizarea cărora
sunt implicate persoane din afară
CRITERIUL

Servicii naţionale
NIVELUL LA
CARE SE
REALIZEAZĂ
Servicii locale

Servicii publice monopolizate

FORMĂ DE
PROPRIETATE
Servicii publice realizate de agenţi
economici publici şi/sau privaţi

Figura 7. Criterii de clasificare a serviciilor publice

28
 Rezumat

- Managementul public reprezintă ansamblul proceselor şi

relaţiilor de management, bine determinate, existente între
componente ale sistemului administrativ, prin care, în regim
de putere publică, se aduc la îndeplinire legile şi/sau se
planifică, organizează, coordonează, gestionează şi
controlează activităţile implicate în realizarea serviciilor
care satisfac interesul public. conceptul de management
public;
- Caracteristicile managementului public sunt:
 caracter integrator;
 caracter public
 caracter de diversitate;
 caracter complex;
 caracter de sinteză.
- Principiile managementului public sunt:
 Principiul conducerii unitare;
 Principiul conducerii autonome;
 Principiul flexibilităţii;
 Principiul restructurării;
 Principiul perfecţionării continue;
 Principiul legalităţii.

29
- Funcţiile managementului public sunt:
 Previziunea (prevederea);
 Organizarea;
 Antrenarea-motivarea;
 Coordonarea;
 Control-evaluarea (control-reglarea).
- Elementele caracteristice managementului public sunt:
 Interesul public
 Puterea publică
 Autoritatea
- Sistemul de management public are următoarea componenţă:
 subsistemul organizatoric;
 subsistemul informaţional;
 subsistemul decizional;
 subsistemul metodologic.
- Trăsăturile procesului de management sunt următoarele:
 este un proces unitar;
 este un proces tipic;
 este un proces contextual;
 este un proces continuu.

30
- Serviciul public reprezintă ansamblul activităţilor autorizate
de administraţie pentru a satisface nevoile sociale în interes
public.

31
Subiecte de discuţie:

 Explicaţi caracteristicile mangementului public

referindu-vă la domeniul în care vă desfăşuraţi
activitatea;
 Cum sunt respectate principiile managementului public
în instituţia dumneavoastră?
 Funcţiile managementului public.

32
 CAPITOLUL 2.
SISTEMUL SERVICIILOR PUBLICE â
DIN ECONOMIA NAŢIONALĂ

2.1 Conceptul de sistem de servicii publice şi caracteristicile

generale ale acestuia

Conceptul de sistem este de dată relativ recentă şi poate fi

definit ca un ansamblu de elemente corelate între ele prin diverse
forme de interacţiune şi interdependenţă. O universitate, un spital, o
fiinţă, o carte etc. constituie exemple de sisteme, adică mulţimi de
persoane, obiecte, procese etc. asamblate, organizate după anumite
principii.
Deşi asupra conceptului de sistem se poartă încă discuţii,
acesta poate fi definit (caracterizat) dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii: este un ansamblu de elemente (entităţi) interdependente; este
delimitat de un domeniu care-1 diferenţiază de mediul exterior; este
în general interdependent cu mediul prin tipul intrărilor dinspre mediu
şi ieşirilor către mediu; funcţionează conform unei (unor) finalităţi
cunoscute sub denumirea de obiective sau misiuni; satisface nişte
restricţii sau valori limită.
Noţiunea de sistem este foarte generală. Atât bunurile
materiale, cât şi fiinţele pot fi abordate prin prisma concepţiei

33
sistemice, înregistrându-se următoarele două mari grupe de sisteme:
neînsufleţite (tehnice); vii.
Acea parte a unui sistem care, considerată ca atare, întruneşte
condiţiile de definire a sistemului, poartă denumirea de subsistem.
Caracteristica se defineşte ca fiind o însuşire comună a
tuturor elementelor (subsistemelor) sistemului ale cărei valori diferă
de la o unitate la alta sau de la un grup la altul.
Caracteristicile generale ale sistemului serviciilor publice
Sistemele, indiferent de natura lor, prezintă anumite
caracteristici, între care amintim:
1. Structura sistemului care reflectă modul de
organizare a acestuia, respectiv descrierea
subsistemelor şi a relaţiilor ce se stabilesc între
ele.
2. Eficacitatea arată gradul de satisfacere a
finalităţii sistemului.
3. Eficienţa arată raportul matematic dintre
rezultatele (realizările) sistemului şi consumul de
resurse ocazionat de funcţionarea sistemului.
4. Robusteţea este proprietatea sistemului de a
funcţiona normal în condiţiile prezenţei unor
perturbaţii generate de mediul exterior, în limita
unor restricţii.

34
5. Ultrafiabilitatea este definită ca fiind acea
capacitate a sistemului de a-şi menţine
eficacitatea în condiţiile în care o parte din
structura acestuia îşi pierde funcţionalitatea (se
defectează).
6. Adaptabilitatea este proprietatea de a modifica
automat funcţionalitatea şi/structura în vederea
menţinerii (maximizarea) eficacităţii (eficienţei)
în condiţiile unui mediu variabil (turbulent).
7. Autoadaptarea este proprietatea sistemului de a
acumula experienţă şi de a o folosi pentru
creşterea eficienţei şi sau eficacităţii cu care
funcţionează.
8. Interdependenţa se defineşte prin faptul că cel
puţin o ieşire a unui sistem poate fi utilizată ca
intrare a altui sistem, cel puţin la nivelul unor
fluxuri de informaţii. Interdependenţa presupune,
în primul rând, anumite legături între sisteme.
9. Interoperativitatea este definită ca fiind acea
proprietate ca mai multe sisteme interconectate
să funcţioneze ca un sistem unic.
10. Sinergia este acea capacitate a elementelor şi/sau
subsistemelor unui ansamblu interconectat şi

35
 interoperabil, de a produce mai mult împreună
decât separat.
Sinergia poate fi realizată în condiţiile în care există:
♦ compatibilitate între obiectivele sistemelor;
♦ posibilitatea utilizării în comun a unor resurse.

36
 Principalele deosebiri dintre bunuri şi servicii

BUNURI SERVICII
1. Caracter material Imateriale
2. Stocabile Nestocabile
3. Pot fi analizate înainte de a fi Nu există înainte de cumpărare
cumpărate
4. Pot fi revândute Nu pot fi revândute
5. Transfer de proprietate Nu se transferă
6. Consumul este precedat de Simultaneitate
producţie
7. Pot fi transportate Nu pot fi transportate
8.Producţia, vânzarea, consumul se Se desfăşoară în acelaşi loc
desfăşoară în locuri diferite
9. Doar fabricantul produce Clientul participă la producţie
10. Produsul poate fi exportat Serviciul nu se exportă, doar
sistemul de servicii
11. Cumpărătorul este puţin implicat Mult implicat
12. Controlabile prin standard Puţin controlabile
13. Complexitate tehnică Puţin complexe
14. Variabilitate-relativ mică Variabilitate mare

Identificarea unui serviciu public presupune luarea în

considerare a trei elemente.
a) Elementul material: serviciul public este, în
primul rând, o activitate de interes general.

37
 b) Elementul voluntarist, adică intenţia puterilor
publice. Nu va exista un serviciu public decât dacă
puterile publice (autorităţi naţionale sau locale) şi-
au manifestat intenţia de a-şi asuma o activitate de
interes general.
c) Elementul formal. Regulile aplicabile în mod
normal activităţilor de servicii publice provin din
acel regim juridic căruia îi este supusă activitatea
de interes general în cauză.

2.2. Tipologia serviciilor publice

1. După natura serviciilor publice se disting: servicii

publice administrative (SPA) şi servicii publice industriale şi
comerciale (SPIC).
2. După modul în care se realizează interesul general,
deosebim:
a) servicii publice al căror scop este satisfacerea directă şi
individuală a cetăţenilor;
b) servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod
indirect;
c) servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu.
3. După raporturile cu serviciile private, putem remarca:
a) servicii monopolizate;

38
 b) servicii pe care administraţia publică le exercită în
paralel cu persoane autorizate;
c) servicii publice exercitate de persoane private, autorizate
sub controlul unei autorităţi a administraţiei publice.
4. Din punct de vedere al delegării lor.
a) servicii publice cu caracter exclusiv administrativ pe care
autorităţile publice nu le pot încredinţa altor persoane (protecţia
civilă, autoritatea tutelară, starea civilă);
b) servicii publice care pot fi delegate altor persoane
(salubritate, ecarisaj, iluminatul stradal, deratizare).
5. Din punct de vedere al importanţei sociale:
a) servicii publice vitale (alimentare cu apă, canalizare,
termoficare);
b) servicii publice facultative (amenajare parcuri şi locuri de
distracţii, centre de informare) etc.
6. În raport cu colectivităţile publice de care depind,
distingem:
a) Servicii publice interne şi extrateritoriale, într-o manieră
generală, toate serviciile sunt în cadrul geografic al statului, dar sunt
unele care se prelungesc în exterior (de exemplu: afacerile externe au
o administraţie centrală şi organe şi agenţi în exterior, serviciul
marină-aviaţie, care se execută în afara graniţelor).
b) Serviciile civile şi cele militare. Cele din urmă sunt supuse
unei discipline foarte stricte, organizate şi conduse după reguli care,

39
parţial, le sunt proprii. În multe ţări ele dispun, chiar în timp de pace,
de puterea de rechiziţie a oamenilor obligaţi să petreacă un anumit
timp sub drapel şi de anumite puteri de rechiziţie a bunurilor.
7. După gradul de cuprindere, distingem:
a) servicii de importanţă naţională, organizate la scara
întregului teritoriu;
b) servicii locale, organizate la scara colectivităţilor
teritoriale judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale
8. În practica internaţională se utilizează clasificarea
bunurilor şi serviciilor după natura acestora, modul de folosire,
procesul tehnologic, organizare şi finanţare, acţiune cunoscută
sub denumirea de Clasificarea-Activităţilor din Economia
Naţională (CAEN).
Din acest punct de vedere, serviciile publice sunt încadrate
pe secţiuni, subsecţiuni, diviziuni, grupe şi clase, după cum urmează:
75 Administraţie publică şi apărare; asistenţă socială
obligatorie
751 Administraţie generală
7511 Activităţi de administraţie generală
7512 Administrarea activităţii organismelor care
acţionează în domeniul îngrijirii sănătăţii,
învăţământului, culturii şi al altor activităţi sociale, cu
excepţia asistenţei sociale obligatorii
7513 Administrarea şi susţinerea activităţilor economice

40
 7514 Activităţi auxiliare pentru guvern
7515 Administrarea activităţilor pentru protecţia
mediului înconjurător
752 Servicii pentru societate
7521 Activităţi de afaceri externe
7522 Activităţi de apărare naţională
7523 Activităţi de justiţie
7524 Activităţi de ordine publică
7525 Activităţi de protecţie civilă
753 Activităţi de protecţie socială obligatorie
7531 Activităţi de protecţie socială obligatorie (exclusiv
ajutoarele pentru şomaj)
7532 Gestionarea fondului de şomaj

ÎNVĂŢĂMÂNT
80 Învăţământ
801 învăţământ preşcolar şi primar
8021 Învăţământ gimnazial
8022 Învăţământ liceal
8023 Învăţământ profesional
8024 Învăţământ postliceal
803 Învăţământ superior
8031 Învăţământ superior
8032 Învăţământ postuniversitar şi de doctorat

41
 SĂNĂTATE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

85 Sănătate şi asistenţă socială

851 Activităţi referitoare la activitatea umană
8511 Activităţi de asistenţă spitalicească şi sanatorială
8512 Activităţi de asistenţă medicală ambulatorie
8513 Activităţi de asistenţă stomatologică
8514 Alte activităţi-de asistenţă medicală
852.Activităţi veterinare
8520 Activităţi veterinare
853 Asistenţă socială
8531 Activităţi de asistenţă socială cu cazare
8532 Activităţi de asistenţă socială fără cazare

ALTE ACTIVITĂŢI DE SERVICII COLECTIVE,

SOCIALE ŞI PERSONALE

90 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor, salubritatea şi

activităţi similare
900 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor; salubritate şi
activităţi similare

42
 9000 Asanarea şi îndepărtarea gunoaielor; salubritate şi
activităţi similare
91 Activităţi sociative diverse
911 Activităţi ale organizaţiilor economice şi patronale
9111 Activităţi ale organizaţiilor .economice şi
patronale
9112 Activităţi ale organizaţiilor profesionale
912 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor
9120 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor
913 Alte activităţi asociative
9131 Activităţi ale organizaţiilor religioase
9132 Activităţi ale organizaţiilor politice
9133 Alte activităţi asociative
92 Activităţi recreative, culturale şi sportive
921 Activităţi cinematografice şi video
9211 Producţie de filme cinematografice şi video
9212 Distribuţie de filme cinematografice şi video
9213 Proiecte de filme cinematografice
922 Activităţi de radio şi televiziune
9220 Activităţi de radio şi televiziune
923 Activităţi de spectacole
9231 Activităţi de artă şi spectacole
9232 Activităţi de gestionare a sălilor de spectacol
9233 Alte activităţi de spectacole

43
 924 Activităţi ale agenţilor de presă
9240 Activităţi ale agenţilor de presă
925 Activităţi ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor şi alte
activităţi culturale
9251 Activităţi ale bibliotecilor şi arhivelor
9252 Activităţi ale muzeelor, conservarea
monumentelor şi clădirilor istorice
9253 Activităţi ale grădinilor botanice şi zoologice şi
ale rezervaţiilor naturale
926 Activităţi sportive
9261 Activităţi ale bazelor sportive
9262 Alte activităţi sportive
927 Alte activităţi recreative
9271 Jocuri de noroc
9272 Parcuri de recreaţii şi plaje
9273 Alte activităţi recreative
93 Alte activităţi de servicii pentru persoane fizice
930 Alte activităţi de servicii pentru persoane fizice
9301 Spălarea, curăţarea şi vopsirea textilelor şi
blănurilor
9302 Coafura şi alte activităţi de înfrumuseţare
9303 Activităţi de pompe funebre şi similare
9304 Activităţi de întreţinere corporală
9305 Alte activităţi de servicii pentru persoane fizice

44
 ACTIVITĂŢI ALE PERSONALULUI ANGAJAT
ÎN GOSPODĂRII PERSONALE

94 Activităţi ale personalului angajat în gospodării

personale
950 Activităţi ale personalului angajat în gospodări
personale
9500 Activităţi ale personalului angajat în gospodării
personale

ACTIVITĂŢI ALE ORGANIZAŢIILOR ŞI

ORGANISMELOR EXTRATERITORIALE

99 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor

extrateritoriale
990 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor
extrateritoriale
9900 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor
extrateritoriale

2.3. Serviciile publice centrale şi locale din România

45
 Administraţia publică din România este structurată pe două
mari nivele:
• administraţia publică de stat, care poate presta servicii
publice centrale sau teritoriale
• administraţia publică locală

Serviciile publice cu caracter de stat sunt realizate şi

furnizate de administraţia centrală şi ele au existat în ţările române
încă înainte de organizarea guvernului ca organ de stat.

2.3.1. Categorii de instituţii presatoare de servicii publice

centrale

Instituţiile publice centrale prestatoare de servicii publice

centrale sunt:
- Preşedinţia României prin administraţia prezidenţială;
- Guvernul prin aparatul de lucru al Guvernului
- Administraţia centrală de specialitate prin intermediul
ministerelor, autorităţilor subordonate ministerelor şi
autorităţilor autonome.

1. Preşedinţia României - Administraţia Prezidenţială

46
 Preşedinţia României este o instituţie publică care
funcţionează în baza Constituţiei, a Decretului Lege nr. 92/1990 şi a
Legii nr. 114 din 6 iulie 1994 şi are ca scop asigurarea exercitării de
către Preşedintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite
prin Constituţie şi prin legi. Prin instituţia „Preşedinţia României”
în sensul legii, înţelegem serviciile publice aflate la dispoziţia
Preşedintelui României, pentru îndeplinirea atribuţiilor sale.
Structura organizatorică a Administraţiei prezidenţiale se
prezintă astfel:
A. Departamentul politic
B. Departamentul Relaţii Internaţionale
C. Departamentul Strategii Economice şi Sociale
D. Departamentul Comunicare Publică
E. Departamentul Financiar şi de Logistică
F. Departamentul Securităţii Naţionale
G. Departamentul Constituţional Legislativ
H. Cancelaria Ordinelor
I. Compartimentul Protocol
J. Compartimentul Personal-Organizare

47
 2. Guvernul României

Guvernul României este autoritatea publică a puterii

executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de
Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Guvernul are rolul de a asigura funcţionarea echilibrată şi
dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi
racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiţiile
promovării intereselor naţionale.
Structura organizatorică a Guvernului este formată din:
• aparatul de lucru al primului-ministru;
• Secretariatul General al Guvernului
• departamente şi alte asemenea structuri cu atribuţii
specifice

Structura actualului guvern se prezintă după cum urmează:

• Ministerul afacerilor Externe
• Ministerul Integrării Europene
• Ministerul Finanţelor Publice
• Ministerul Justiţiei
• Ministerul Apărării Naţionale
• Ministerul Administraţiei şi Internelor
• Ministerul Muncii, Solidarităţii sociale şi Familiei

48
 • Ministerul Economiei şi Comerţului
• Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor
• Ministerul Mediului
• Ministerul Transportului, Construcţiilor şi Turismului
• Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
• Ministerul Culturii şi Cultelor
• Ministerul Sănătăţii
• Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei

2.3.2. Categorii de servicii publice locale

Serviciul public este mijlocul administraţiei prin care se
prestează cetăţenilor servicii de interes general, în regim de putere
politică.
Serviciile publice locale includ:
1. Servicii publice cu caracter statal
2. Serviciile comunitare (înfiinţate la nivel local, dar şi
judeţean)
3. Serviciile publice de gospodărire comunală
4. Alte servicii publice locale (care nu fac parte din
categoria serviciilor de gospodărire comunală)
5. Servicii publice comerciale
6. Servicii publice pentru activităţi culturale

49
 1. Serviciile publice cu caracter statal sunt:
a. serviciul de pază, asigurat de corpul gardienilor publici
b. serviciul public de protecţie civilă
c. serviciul de autorizare a construcţiilor

2. Serviciile comunitare înfiinţate la nivel local şi

judeţean
a. Serviciile comunitare privind evidenţa populaţiei
• serviciile publice comunitare locale de evidenţă a
persoanelor
• serviciile comunitare judeţene de evidenţă a
persoanelor
b. Serviciile comunitare privind evidenţa paşapoartelor
c. Serviciile comunitare pentru situaţii de urgenţă
d. Serviciile comunitare pentru cadastru şi agricultură

3. Servicii publice de gospodărire comunală şi

perspectivă europeană
Servicii publice de gospodărire comunală se organizează şi
se administrează cu respectarea următoarelor principii:
a) principiul dezvoltării durabile
b) principiul autonomiei locale
c) principiul descentralizării serviciilor publice

50
 d) principiul responsabilităţii şi legalităţii
e) principiul participării şi consultării cetăţenilor
f) principiul asocierii intercomunale şi al parteneriatului
g) principiul corelării cerinţelor cu resursele
h) principiul protecţiei şi conservării mediului natural şi
construit
i) principiul administrării eficiente a bunurilor din
proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale
j) principiul asigurării mediului concurenţial
k) principiul liberului acces la informaţii privind aceste
servicii publice

4. Alte servicii locale

5. Servicii publice comerciale

Din categoria serviciilor publice comerciale fac parte
următoarele servicii:
a. Organizarea şi funcţionarea pieţelor agroalimentare
b. Serviciul de exploatare a parcajelor publice
c. Licenţierea transportului privat de călători
d. Expunerea firmelor şi reclamelor publicitare;
e. Organizarea şi funcţionarea cimitirelor
f. Serviciul public de ecarisaj

51
 6. Serviciul public pentru activităţi culturale
Rezumat

Sistemul poate fi definit ca un ansamblu de elemente

corelate între ele prin diverse forne de interacţiune şi
interdependenţă.
Caracteristice generale ale sistemului serviciilor publice sunt:
 Structura sistemului
 Eficacitatea
 Eficienţa
 Robusteţea
 Ultrafiabilitatea
 Adaptabilitatea
 Autoadaptarea
 Interdependenţa
 Interoperativitatea
 Sinergia
Criterii de clasificare a serviciilor publice
 După natura serviciilor publice
 După modul în care se realşizează interesul general
 După raporturile cu serviciile private
 Din punct de vedere al delegării
 După importanţa socială
 În raport cu colectivităţile publice de care depind

52
  După gradul de cuprindere
 După natura serviciilor modul de folosire, procesul
tehnologic, organizare şi finanţare – Clasificarea
Activităţilor din Economia Naţională (CAEN)
Administraţia publică din România este structurată pe două
mari nivele:
• administraţia publică de stat, care poate presta servicii
publice centrale sau teritoriale
• administraţia publică locală
Serviciile publice centrale:
• Preşedinţia României
• Guvernul României
Servicii publice locale:
- Servicii publice cu caracter statal
- Serviciile comunitare (înfiinţate la nivel local, dar şi
judeţean)
- Serviciile publice de gospodărire comunală
- Alte servicii publice locale (care nu fac parte din categoria
serviciilor de gospodărire comunală)
- Servicii publice comerciale
- Servicii publice pentru activităţi culturale

53
Teme de discuţie:

 Caracteristicile sistemului serviciilor publice

 Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională
 Instituţia Preşedintelui
 Structura Guvernului României
 Serviciile publice locale

54
 CAPITOLUL 3.
PRINCIPALELE RELAŢII CARE SE STABILESC
ÎNTRE SERVICIILE PUBLICE

Potrivit criteriilor de constituire în sistem a serviciilor

publice, şi ţinând seama de tipurile de servicii cunoscute se pot
identifica următoarele tipuri de relaţii între diferitele componente ale
acestui sistem:
a) relaţii de autoritate, care pot fi: relaţii ierarhice,
determinate de structura ierarhică şi relaţii funcţionale, determinate
de structura după competenţa specifică şi care, de regulă, se
realizează în sprijinul celor dintâi;
b) relaţii de cooperare, care pot fi formalizate (obligatorii
prin acte normative) sau neformalizate (facultative);
c) relaţii de reprezentare, care iau naştere în special în
raport cu elementele exterioare sistemului autorităţilor administraţiei
publice;
d) relaţii de control, determinate de delegare (deci nu relaţii
de control consecinţă a subordonării ierarhice sau funcţionale);
e) relaţii de prestări servicii (cu pondere în raporturile cu
cetăţenii).

55
 3.1. Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei
publice şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice

Aceste relaţii sunt extrem de variate şi complexe. Din

multitudinea de posibilităţi de grupare identificăm:
a) Relaţiile dintre autoritatea de vârf a
administraţiei publice şi ministere sau alte
organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale.
b) Relaţiile dintre organul de vârf al
administraţiei publice şi autorităţile locale
ale administraţiei publice cu competenţă
generală - consilii locale şi primării.
c) Relaţiile între autoritatea de vârf a
administraţiei publice si autorităţile locale
de specialitate ale administraţiei publice

3.2. Relaţiile dintre ministere şi celelalte organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale şi autori-
tăţile locale sau teritoriale ale administraţiei publice

În această categorie putem include:

56
 a) Relaţii între ministere şi celelalte organe de specialitate
ale administraţiei publice şi autorităţile locale ale administraţiei
publice cu competenţă generală (consiliile locale).
b) Relaţii între ministere si celelalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale şi serviciile publice
descentralizate ale acestora.

3.3. Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice

locale
Relaţiile dintre consiliul local şi primari pot fi apreciate
pornind de la observaţia că primarii sunt autorităţi executive şi nu
deliberative, ceea ce înseamnă că dintr-un anumit punct de vedere ar
exista o relaţie de autoritate între consiliu şi. primar (a se vedea şi
procedura validării primarului, jurământ etc.). In acelaşi timp, din
punct de vedere al modului de formare, ambele autorităţi sunt
constituite prin votul direct al cetăţenilor, ceea ce conferă, în egală
măsură, legitimitate, deosebirea dintre ele nefiind de natură juridică
(ambele autorităţi aparţin administraţiei publice). Am putea vorbi deci
de existenţa, în primul rând, a unor relaţii de cooperare şi de control
prin delegare, atât consiliul local având competenţe de control asupra
primarului, cât şi acesta, la rândul său, asupra consiliului local prin
competenţe pe care le are în virtutea dublului său rol de autoritate
locală şi, în acelaşi timp, agent al statului (controlul de legalitate şi
dreptul de a sesiza prefectul).

57
58
 3.4. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea
legislativă

Analiza tipurilor de relaţii la care participă autorităţile

administraţiei publice implică precizarea unor aspecte în legătură cu
raporturile dintre autorităţile administraţiei publice şi cele care
exercită puterea legislativă (Senat, şi Camera Deputaţilor).
a) Guvernul, ca autoritate publică de vârf a puterii
executive şi-responsabilă pentru conducerea generală a administraţiei
publice, chemată să asigure realizarea politicii interne şi externe a
ţării, cooperează în îndeplinirea atribuţiilor sale cu organismele
interesate (art. 101 (2) din Constituţie). Potrivit principiului
separaţiunii puterilor statului, reflectat în Constituţie prin
mecanismul de formare şi funcţionare a guvernului, nu se poate
afirma ca între autorităţile publice care exercită puterea legislativă
(senat şi camera deputaţilor) şi guvern ar exista relaţii de subordonare,
de autoritate ierarhică. Aceste relaţii sunt, în primul rând, de
cooperare, aşa cum am arătat mai sus, dar şi de control determinat de
delegare expresă prin Constituţie, care atribuie parlamentului
competenţa de a realiza controlul parlamentar (art. 110 din
Constituţie) şi chiar, de a retrage încrederea acordată guvernului
prin adoptarea unei moţiuni de cenzură în condiţiile stabilite de
Constituţie, ceea ce poate duce la demiterea guvernului.

59
 b) Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale stabilesc cu autorităţile publice
care exercită puterea legislativă (Senat şi Camera Deputaţilor)
relaţii de cooperare sau de control prin delegare, nu numai indirect
prin guvern, ci şi în mod direct (art. 110 (1) din Constituţie).
c) Consiliile locale şi primarii sunt autorităţi ale
administraţiei publice locale prin care - potrivit prevederilor
Constituţiei - se realizează autonomia locală la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale, iar, în această calitate, relaţiile dintre ele şi
autorităţile publice care exercită puterea legislativă sunt similare cu
cele ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice. Caracterul de
autorităţi deliberative ale consiliilor locale nu schimbă natura juridică
a acestora, iar autonomia este pur administrativă, adică ea priveşte
organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale şi gestionarea
sub propria răspundere a intereselor pe care le reprezintă (art. l,
Legea nr. 215/2001).

3.5. Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea

judecătorească

Între instituţiile publice care exercită puterea judecătorească

se pot stabili relaţii de cooperare, reprezentare sau de control.
Astfel, pentru realizarea activităţii de asigurare a legalităţii,
autorităţile administraţiei publice intră în relaţii de cooperare cu

60
autorităţile judecătoreşti şi cu ministerul public. Relaţiile de control
prin delegare se creează atunci când o autoritate a administraţiei
publice, de regulă un minister sau alt organ central de specialitate al
administraţiei publice, controlează o autoritate judecătorească.

3.6. Relaţiile cu organizaţiile non-guvernamentale

Acestea sunt relaţii de cooperare (de cele mai multe ori

formalizare, adică obligatorii, potrivit unor dispoziţii legale) sau
relaţii de reprezentare. Astfel, autorităţile administraţiei publice sunt
obligate să intre în relaţii de cooperare cu fundaţii pentru realizarea
unor obiective legate de protecţia muncii şomaj, integrare socială etc.
In alte situaţii, autorităţile administraţiei publice au reprezentant în
diferite organizaţii nonguvernamentale, sau acestea au reprezentanţi
pe lângă autorităţile administraţiei publice. Acest sistem asigură o
legătură permanentă între cele două categorii de organizaţii.

3.7. Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu

cetăţenii

Relaţiile ce se stabilesc între autorităţile administraţiei

publice şi cetăţeni pot fi: relaţii de cooperare (colaborare), relaţii de
utilizare a serviciilor publice (deci, de prestaţii din partea

61
administraţiei către cetăţeni) şi relaţii de autoritate (sau de
subordonare a cetăţenilor faţă de organele administraţiei publice).
a) Relaţiile de cooperare directă (de colaborare) între
autorităţile administraţiei publice şi cetăţeni ocupă rolul cel mai
important, atât din punct de vedere al ponderii, cât şi al valorii
conţinutului lor. Aceste relaţii subliniază, în primul rând, sprijinul pe
care cetăţenii sunt chemaţi să îl dea administraţiei publice în vederea
realizării misiunii acesteia şi, pe de altă parte, ele trebuie să reflecte
existenţa unei legături absolut necesare între administraţia publică şi
cetăţeni.
b) Relaţii determinate de prestarea de servicii ale
administraţiei publice către cetăţeni constituie al doilea tip de relaţii
între administraţia publică şi cetăţeni.
Administraţia publică are drept mobil organizarea unor
servicii publice într-o gamă variată şi complexă de probleme, servicii
publice care să presteze activităţi cetăţenilor. Acest aspect al
atribuţiilor de servire a populaţiei este mai evident la autorităţile
administraţiei publice locale, în special la municipii, oraşe, comune,
dar şi la serviciile descentralizate ale autorităţilor administraţiei
publice centrale.
Relaţii dintre administraţia publică şi cetăţeni pentru
prestarea de servicii pot fi de două tipuri:
• relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept
administrativ (regim juridic administrativ);

62
 • relaţii ce se statornicesc în baza normelor de drept civil
(regim juridic civil).
c) Relaţii de autoritate (de subordonare a cetăţenilor faţă de
autorităţile administraţiei publice).
Aceste relaţii sunt determinate în mod evident de voinţa
unilaterală a autorităţilor administraţiei publice. Ele sunt impuse
cetăţenilor nefiind necesar acceptul celor care sunt chemaţi să
participe în aceste relaţii.

63
 Rezumat

Tipuri de relaţii:
 Relaţii de autoritate
 Relaţii de cooperare
 Relaţii de reprezentare
 Relaţii de control
 Relaţii de prestări servicii

• Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei

publice şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice
a. Relaţiile dintre autoritatea de vârf a administraţiei
publice şi ministere sau alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale.
b. Relaţiile dintre organul de vârf al administraţiei
publice şi autorităţile locale ale administraţiei publice
cu competenţă generală - consilii locale şi primării.
c. Relaţiile între autoritatea de vârf a administraţiei
publice si autorităţile locale de specialitate ale
administraţiei publice
• Relaţiile dintre ministere şi celelalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţile
locale sau teritoriale ale administraţiei publice

64
 a) Relaţii între ministere şi celelalte organe de specialitate
ale administraţiei publice şi autorităţile locale ale administraţiei
publice cu competenţă generală (consiliile locale).
b) Relaţii între ministere si celelalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale şi serviciile publice
descentralizate ale acestora.
• Relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale
• Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea
legislativă
a) Guvernul
b) Ministerele şi celelalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale
c) Consiliile locale şi primarii sunt autorităţi ale
administraţiei publice locale
• Relaţiile cu instituţiile publice care exercită puterea
judecătorească
• Relaţiile cu organizaţiile non-guvernamentale
• Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţenii
Subiecte de discutat
- Tipuri de relaţii
- Relaţiile autorităţilor administraţiei publice cu cetăţeni

65
 CAPITOLUL 4.
AGENŢII ECONOMICI PRESTATORI DE
SERVICII PUBLICE

4.1. Categorii de agenţi economici şi serviciile pe care

aceştia le prestează
Persoanele fizice şi persoanele juridice care dispun,
controlează sau utilizează factori de producţie şi participă la viaţa
economică a unei ţări, care îndeplinesc roluri şi au comportamente
economice similare, sunt cunoscute sub denumirea de agenţi
economici.
Între agenţii economici se creează fluxuri reale şi fluxuri
monetare (fiecare flux real este dublat de un flux monetar).
Cea mai importantă grupare a agenţilor economici care
evidenţiază fluxurile reale şi monetare este cea după criteriul
instituţional. Potrivit acestui criteriu agenţii economici sunt:

1. Societăţile nonfinanciare (întreprinderile, firmele)

Sectorul instituţional al societăţilor nonfinanciare regrupează
unităţile a S căror funcţie principală este producţia de bunuri şi de
servicii comerciale (de piaţă).':

66
 Resursele lor principale provin, în cea mai mare parte, din
vânzarea producţiei lor pe piaţă, în funcţie de natura relaţiilor de
proprietate distingem:
a) Societăţile private care se caracterizează prin faptul că tot
capitalul aparţine unor persoane private. Din punct de vedere al
statutului juridic, societăţile private pot fi: societăţi cu răspundere
limitată, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită simplă, societăţi în
comandă pe acţiuni, societăţi în nume colectiv, societăţi cooperatiste.
b) Societăţile şi regiile autonome din sectorul public.
2. Menajele (gospodăriile)
Menajul este o entitate care cuprinde una sau mai multe
persoane care ocupă aceeaşi reşedinţă principală.
Funcţia principală a menajelor constă în consumul final al
bunurilor şi serviciilor; menajele pot, de asemenea, să producă bunuri
şi servicii, atunci când ele îmbracă calitatea de întreprinzători
individuali.
3. Administraţiile publice
Administraţiile publice au două funcţii principale:
a) producţia de servicii noncomerciale destinate colectivi-
tăţii:
b) redistribuirea.
Resursele lor provin, în principal, din prelevările obligatorii
(impozite şi cotizaţii sociale).
Administraţiile publice regrupează trei sub-sectoare:

67
 a) administraţiile publice centrale: statul şi anumite
organisme ataşate acestuia;
b) colectivităţile locale (comune, judeţe), precum şi diverse
administrării locale (comunităţi urbane, birouri de ajutor social,
camere de comerţ şi industrie etc.);
c) organismele de securitate socială, a căror funcţie esenţială
este redistribuirea: ele percep cotizaţiile sociale şi le redistribuie apă
menajelor sub formă de prestaţii sociale.
4. Administraţiile private (organizaţii neguveranamentale,
nonprofit)
Termenul de administraţii private reuneşte instituţii cum ar
fi: sindicatele, asociaţiile, ligile, fundaţiile etc.
Administraţiile private au ca funcţie principală producerea
de servicii noncomerciale rezervate unor grupuri specifice de menaje
sau vânzarea de servicii comerciale, dar „fără scop lucrativ, adică
fără profit".
Majoritatea resurselor lor provin din contribuţiile voluntare
ale membrilor administraţiilor private respective.
5. Instituţiile financiare au ca funcţie principală finanţarea
economiei, concretizată în trei activităţi principale: colectarea,
transformarea şi repartizarea disponibilităţilor financiare:
• intermedierea financiară între agenţii economici care
doresc să îşi plaseze economiile şi cei care doresc să împrumute
fonduri;

68
 • transformarea economiilor plasate pe termen scurt în
credite pe termen mediu sau lung;
• circulaţia şi crearea de mijloace de plată.
Resursele instituţiilor financiare provin, în principal, din
economiile colectate sau din împrumuturile contractate pe pieţele de
capital, precum şi moneda pe care ele o creează.
6. Societăţile de asigurare au ca funcţie asigurarea, adică
garantarea unor plăţi (indemnizaţii) în cazul realizării unor riscuri la
care sunt expuşi cei care se asigură.
Resursele acestor societăţi provin din primele prevăzute în
contractele subscrise de către cei care se asigura, din cotizaţii
voluntare (în căzui mutualelor), precum şi din dobânzile aduse de
către plasamente (fondurile plasate).
7. Străinătatea, exteriorul sau „restul lumii'' - Agenţi
nonrezidenţi
„Restul lumii" regrupează ansamblul agenţilor nonrezidenţi
care fac, operaţii de orice natură cu agenţii rezidenţi pe teritoriul
economic naţional.
Agenţii economici efectuează o gamă largă de operaţii
care pot fi grupate, în funcţie de specificul lor, în următoarele
categorii:
• operaţii de repartiţie;
• operaţii financiare.

69
 4.2. Întreprinderea publică, noţiuni generale

Noţiunea generală a unităţii economice prestatoare de

servicii publice şi/sau producătoare de bunuri publice este
ÎNTREPRINDEREA PUBLICĂ. Ea este unitatea cu personalitate
juridică care nu este constituită exclusiv pe baza capitalului privat şi
care se raportează la autoritatea statului.
Personalul întreprinderilor este compus din salariaţi supuşi
dreptului muncii.
Activitatea întreprinderii (relaţiile cu furnizorii, clienţii,
terţii, participările în cadrul altor societăţi româneşti sau străine) se
exercită conform prevederilor dreptului comercial şi eventual
conform normelor de drept civil.
Regimul financiar iese în întregime de sub tutela regulilor
contabilităţii publice: întreprinderea nu are buget, ci stări de
previziune; rezultatele gestiunii sunt înregistrate în bilanţul contabil
anual; procedeele de finanţare fac apel la tehnicile de credit
comercial.
Caracterul public al întreprinderilor. Acesta antrenează
anumite excepţii în aplicarea dreptului privat:
1) Anumiţi conducători sunt numiţi şi revocaţi prin
decizie administrativă.
2) Întreprinderii îi pot fi atribuite prerogative de putere
publică

70
 3) Întreprinderea publică este supusă, pe de altă parte,
unor reguli care-i limitează libertatea de acţiune.
4) Problema proprietăţii asupra bunurilor întreprinderii
nu se pune în aceeaşi termeni ca în cazul
întreprinderii private
5) Întreprinderea publică este supusă unor numeroase
controale administrative şi financiare.

4.2.1. Clasificarea întreprinderilor publice

A. După gradul de implicare în gestionarea serviciilor

publice distingem: întreprinderi care nu asigură gestionarea unui
serviciu public.
B. După regimul juridic al întreprinderii distingem două
tipuri de întreprinderi publice derivate:
• societatea anonimă de drept privat (bănci şi companii de
asigurări, întreprinderi naţionalizate, întreprinderi
constituite în „societăţi de stat” sau „societăţi naţionale”);
• instituţia publică.
După 1990 în România s-au impus următoarele tipuri de
întreprinderi publice:
B.1. Regiile autonome

71
 Prin HG 597/1992 au fost trecute sub autoritatea consiliilor
locale regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral de
stat, care prestează servicii publice de interes local.
Regiile autonome au personalitatea juridică şi, ca atare,
funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară,
dar sub autoritatea consiliilor locale. Această particularitate determină
o serie de consecinţe juridice pe care orice consiliu local ar trebui să
le aibă în vedere, şi anume:
• Prin actul de înfiinţare se va stabili denumirea, sediul,
obiectul de activitatea (potrivit legii) şi patrimoniul
regiei;
• Patrimoniul, trebuie apreciat că bunurile domeniului
public nu sunt alienabile şi, ca atare, trebuie evidenţiate
separat de bunurile proprietate proprie. În cazul în care
regiile autonome se reorganizează în societăţi comerciale,
aceste bunuri din domeniul public NU pot constitui aport
la capitalul social;
• Regiile autonome participă la circuitul civil ca subiect de
drepturi şi obligaţii, deşi se află sub autoritatea consiliilor
locale. Trebuie precizat însă că, în ceea ce priveşte
capacitatea de folosinţă a regiei autonome, aceasta este
limitată prin actul de înfiinţare care a stabilit scopul
activităţii. În legătură cu capacitatea de exerciţiu,
menţionăm că regia autonomă are aptitudinile de a-şi

72
 exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin acte
juridice proprii;
B2. Societăţile comerciale (pe acţiuni – S.A – sau societăţi
cu răspundere limitată – S.R.L. – ).
Particularităţile societăţilor comerciale:
• Se înfiinţează prin hotărâri ale consiliilor locale (în care
se precizează: forma juridică, denumirea, sediul principal,
capitalul social subscris, structura acestuia);
• Se aprobă statutul de organizare şi funcţionare a societăţii
comerciale;
• Capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale este
circumscrisă obiectului de activitate aprobat;
• Consiliul de administraţie este numit de către autoritatea
administraţiei publice care a înfiinţat societatea
comercială;
• Scopul principal al societăţii comerciale prestatoare de
servicii nu este obţinerea de profit ci dezvoltarea calităţii
şi cantităţii serviciilor prestate cetăţenilor.
B3. Instituţiile publice – dispun de patrimoniu propriu, au
buget, pot încheia contracte în nume propriu.
Caracteristici:
• Instituţia publică este persoană juridică;
• Instituţia publică dispune de patrimoniu propriu;

73
• Îşi asumă gestiunea unui serviciu public.

74
 Rezumat

Persoanele fizice sau persoanele juridice care dispun,

controlează sau utilizează factori de producţie şi participă la viaţa
economică a unei ţări, care îndeplinesc roluri şi au comportamente
economice similare, sunt cunoscute sub denumirea de agenţi
economici.
După criteriul instituţional, principalele grupe de agenţi
economici sunt:
 Societăţile non-financiare (întreprinderile, firmele)
 Menajele (gospodăriile)
 Administraţiile publice
 Administraţiile private
 Instituţiile financiare
 Societăţile de asigurări
 Străinătatea (exteriorul sau „restul lumii”)
Clasificare întreprinderilor publice
 După gradul de implicare în gestiionarea serviciilor
publice
 După regimul juridic al întreprinderii
În România, după 1990 s-au impus următoarele tipuri de
întreprinderi publice:
 Regiile autonome

75
  Societăţile comerciale
 Instituţiile publice

Subiecte de discutat:
 Cartacterizaţi tipul de agent economic în care vă
desfăşuraţi activitatea;
 Evidenţiaţi fluxurile reale şi monetare.

76
 CAPITOLUL 5.
SISTEMUL ORGANIZATORIC AL
MANAGEMENTULUI
SERVICIILOR PUBLICE

Administraţia publica se constituie ca subsistem al sistemului,

economico-social şi are toate valenţele acestuia, deci se organizează
conform normelor managementului general.

5.1 Noţiunea de organizare in managementul

serviciilor publice. Criterii si forme

Organizarea in managementul serviciilor publice reprezintă

ansamblul de procese prin care elementele sale componente se
delimitează in raport cu competentele fiecăruia si cu relaţiile pe care
le au in interiorul şi în afara sistemului.
Originea termenului "organizare" este din limba latina prin
cuvântul, "organum" care se refera la o unitate morfologica din
corpul unei fiinţe vii, ce îndeplineşte una sau mai multe funcţii,
termen preluat de limba franceza, care i-a dat o semnificaţie metodica
referitoare la desfăşurarea eficienta a unei activităţi.
Activitatea de organizare îmbracă mai multe forme in raport
cu criteriul de analiză (figura 5.1), astfel:

77
 1) In funcţie de nivelul la care se desfăşoară procesul
organizatoric se disting:
a. Organizarea sistemului public
b. Organizarea unui domeniu din cadrul acestui sistem
c. Organizarea unei instituţii publice ca întreg
d. Organizarea unor compartimente din cadrul instituţiei
publice
2) In funcţie de obiectul organizării proceselor:
a. Organizarea structurii care se refera la modul de
reprezentare si dispunere a elementelor sistemului administrativ, ca
ansamblu de instituţii;
b. Organizarea proceselor care consta in stabilirea
competentelor şi responsabilităţilor fiecărei componente din cadrul
sistemului, ca si a relaţiilor dintre persoane si compartimente,
administraţie si persoanele din afara acesteia, in scopul desfăşurării
unor procese eficiente, precum si a satisfacerii nevoilor sociale.
Rezultă ca organizarea in sistemul public are ca scop crearea,
condiţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor (sarcinilor) care revin
instituţiilor şi funcţionarilor din cadrul acestui sistem.
Eficienta organizării sistemului public se apreciază după
rezultatul activităţilor economice prestate in cadrul acestui sistem.
Dimensiunea si complexitatea organizării depind de nivelul
la care se face analiza in instituţia publica respectiva.

78
 5.2 Structura organizatorică. Concept.
Componente. Tipuri
Structura organizatorică reprezintă configuraţia internă si
relaţiile care se stabilesc intre componentele acesteia în scopul
realizării obiectivelor propuse.
Instituţiile publice au o structura proprie, cu un anumit număr
de compartimente in care se desfăşoară activităţi specifice, in funcţie
de obiectivele pe care le are de îndeplinit fiecare componentă.
Structura administraţiei publice diferă de la un stat la altul,
iar in cadrul fiecărui stat, de la o etapa de dezvoltare la alta, in raport
cu influentele naţionale, istorice si tradiţionale, in scopul realizării
obiectivelor pe care le au de indeplinit. Un rol deosebit revine
factorului politic, întrucât, puterea legislativa si partidele de
guvernământ sunt cele care stabilesc obiectivele administraţiei in
raport cu interesele economice, politice si sociale, pe care trebuie sa le
îndeplinească. Toate aceste influente duc la apariţia unor deosebiri
marcante intre diferitele sisteme administrative determinate, in
principal, de interesele grupurilor sociale.
Din cele de mai sus rezulta ca administraţia publica poate
apară interesul unor grupuri economice, sociale si politice restrânse,
caz in care administraţia publica promovează interesele publice
generale ale societăţii in ansamblul sau, având un caracter
democratic.

79
 O structura eficienta a administraţiei publice trebuie sa
asigure atât evitarea supradimensionării aparatului administrativ care
duce la activităţi paralele, rezolvări greoaie cu cheltuieli bugetare
mari, inutile si ineficiente, cat si a subdimensionarii, ceea ce conduce
la aglomerarea funcţionarilor cu sarcini.
Structura organizatorică publică poate fi abordată sub trei
forme (fig.5.2.):
♦ structura ierarhic-functională care asigura, in principal,
unitatea de decizie si acţiune in cadrul sistemului
administraţiei publice in, raport cu varietatea domeniilor de
activitate;
♦ structura teritoriala, determinata de componentele
sistemului, administartiv in unităţi teritoriale distincte;
♦ structura de tip mixt, care îmbina cele doua tipuri de
structuri.

Tipuri de structură

Ierarhic
Mixtă Teritorială
funcţională

Figura 5.2. Tipuri de structuri din administraţia publică

80
 5.2.1 Structura ierarhic - funcţionala

Organizarea ierarhic-functionala a administraţiei publice (de

stat) presupune stabilirea unor niveluri ierarhice pe categorii de
instituţii in funcţie de domeniul in care îţi desfăşoară activitatea
respectivele instituţii' publice, ceea ce presupune:
♦ crearea unor instituţii cu competenta generala care îşi
desfăşoară activitatea, principial, in toate sferele vieţii
sociale, cum ar fi guvernul, primăriile etc.;
♦ existenta unor diferenţe între instituţii in ceea ce priveşte
volumul si natura atribuţiilor in raport cu rolul acesteia
in cadrul sistemului administraţiei publice, astfel:
- guvernul are atribuţii specifice in domenii de importanta
naţionala, cum ar fi relaţiile externe, apărarea naţionala,
telecomunicaţiile etc;
- primăriile nu au decât competente reduse sau nici o
competenta intr-un anumit număr de domenii de activitate de
importanta deosebita;
♦ existenta unor organe de specialitate subordonate acestor
instituţii, care-si desfăşoară activitatea numai in anumite
domenii, cum ar fi: ministerele de specialitate, agenţiile,
comisiile organisme locale de specialitate) (direcţii,
inspectorate, comitete, circumscripţii etc.);

81
 ♦ existenta unor organisme de specialitate de ramura, cum ar
fi: Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei etc.,
precum si organisme de domeniu care sunt competente sa
rezolve probleme comune tuturor ramurilor, de exemplu,
Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale si Ministerul
Finanţelor;
♦ ministerele sunt subordonate guvernului, iar instituţiile
locale de specialitate instituţiilor locale cu competenta
materiala generala.

5.2.2 Structura teritorială

Un asemenea tip de structura presupune organizarea
sistemului administrativ in raport cu teritoriul pe care isi desfăşoară
activitatea si îşi exercita competenta.
Structura teritoriala este formata din:
♦ instituţii centrale sau naţionale, care au competente
teritorial generale, deci isi pot exercita competenta pe
intreg teritoriul tarii (guvernul, ministerele să fie organe
centrale);
♦ instituţii locale, care au competente teritoriale limitate la
teritoriul unde îşi desfăşoară activitatea.
In România, unităţile administrativ teritoriale sunt de mai
multe categorii: comunale, orăşeneşti, judeţene, municipale si ale

82
Municipiului Bucureşti. Competentele acestor unităţi administrativ-
teritoriala diferă in raport cu ierarhizarea teritoriala si cu nivelul la
care funcţionează.
Specific este faptul ca organul/ instituţia situata pe un nivel
ierarhic superior nu poate anula actele celor situate la un nivel ierarhic
inferior, având numai dreptul de suspendare a executării unui anumit
act. Singurul care are împuternicire sa decidă menţinerea,
modificarea sau anularea actului pus in discuţie este organul cu
competenta generala de pe acelaşi nivel. Cu alte cuvinte, organele,
centrale ale administraţiei de stat ar putea rezolva si problemele
colectivităţii locale, ceea ce presupune o activitate complexa.
Sistemul de management al administraţiei publice trebuie
descentralizat si orientat asupra realităţilor existente la nivel local,
care se pot adapta rapid la schimbările care se produc in mediul
unităţilor administrativ-teritoriale. În realitate, nu teritoriul determina
structura administraţiei, ci interesele zonale care reprezintă
fundamentul sistemului de obiective al instituţiilor publice.

5.3 Componentele structurii organizatoriceale sistemului

administrativ

În afara relaţiilor organizatorice exista anumite componente

structurale specifice, cum ar fi postul, funcţia, compartimentul,
nivelul ierarhic şi ponderea ierarhică.

83
 1. Postul reprezintă ansamblul obiectivelor, sarcinilor,
competentelor si responsabilităţilor desemnate pe anumite perioade de
timp, ce revin unor funcţionari permanenţi numiţi si/sau aleşi.
Postul reprezintă elementul de baza ala structurii
organizatorice si are următoarele componente:
a) obiectivul postului prin care se asigura îndeplinirea
obiectivului fundamental al oricărui sistem,
satisfacere a intereselor generale si fundamentale ale
cetăţenilor;
b) sarcinile (atribuţiile) reprezintă procese de muncă care pot fi
simple sau părţi ale unor procese de muncă complexe.
Realizarea obiectivului postului se efectuează prin
intermediul sarcinilor;
c) responsabilitatea - răspunderea ce revine funcţionarului
public pentru îndeplinirea sarcinilor ce revin postului pe care
îl ocupă;
d) competenţa organizaţională care exprima limitele in cadrul
cărora funcţionarul public titular de post, are dreptul de a
acţiona in vederea realizării obiectivelor individuale.
Competenta conferă titularului postului un anumit grad de
autoritate formala, care la rândul sau, este de doua tipuri de
competenta:
- ierarhică, exercitata asupra funcţionarilor publici
implicaţi in procesele executive, concretizata in

84
 programe de acţiuni sau decizii administrative
care trebuie executate intr-o anumita perioada de
timp;
- funcţională, materializata in proceduri,
metodologii, proiecte de acte normative, care indica
modul in care funcţionalul, public trebuie sa execute
diferite activităţi.
e) competenta profesională - condiţie de baza pentru
realizarea sarcinilor ce revin titularului de post, ca si pentru
recunoaşterea meritelor si contribuţiei celorlalţi la
realizarea obiectivelor instituţiei publice respective;

2. Funcţia este factorul de generalizare a unor posturi,

asemănătoare din punctul de vedere al ariei de cuprindere a autorităţii
si responsabilităţii.
In funcţie de natura competentelor, responsabilităţilor si
sarcinilor ce revin fiecărui post, funcţiile publice pot fi:
- funcţii de conducere, care deţin o pondere ridicata a
competentelor, sarcinilor si responsabilităţilor
pentru exercitarea atribuţiilor managementului
public;
- funcţii de execuţie, care implica anumite competente,
sarcini si responsabilităţi necesare pentru

85
 executarea deciziilor administrative, emise de
titularii funcţiilor de conducere.
3. Compartimentul este format din ansamblul
persoanelor care desfăşoară activităţi relativ omogene, specializate
pentru un anumit tip de activitate, ca si ansamblul de metode si
tehnici adecvate, situate într-un anumit spaţiu si subordonate
nemijlocit unui conducător. In funcţie de modul in care contribuie la
realizarea interesului public general, compartimentele se impart in
doua categorii:
♦ compartimente operaţionale, care contribuie la realizarea
efectiva a unui serviciu public si/ sau executarea
prevederilor legilor necesare îndeplinirii sistemului de
obiective;
♦ compartimente funcţionale, care contribuie la stabilirea
obiectivelor proprii, reieşite din cunoaşterea realităţilor
concrete din unităţile administrative respective.
4. Nivelul ierarhic reprezintă ansamblul componentelor
structurii orizontale, la aceeaşi distanta ierarhica fata de
managementul de vârf al administraţiei publice. Factorii care
influenţează numărul de niveluri ierarhice intr-un sistem administrativ
sunt:
♦ dimensiunea instituţiei publice;
♦ diversitatea si complexitatea activităţilor desfăşurate;

86
 ♦ competenta funcţionarilor publici, care influenţează
invers proporţional numărul nivelurilor ierarhice intr-un
sistem administrativ.
In România, numărul de niveluri ierarhice din administraţia
publica nu diferă foarte mult de la o instituţie la alta.
5. Ponderea ierarhica reprezintă numărul persoanelor
conduse nemijlocit de un conducător, ales sau permanent.
Dimensiunea ponderii ierarhice este influenţată de numărul de
niveluri ierarhice cu care se afla in raport invers proporţional, de
complexitatea activităţii subordonaţilor etc.

5.4. Documentele organizatorice sunt:

1) Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF).

2) Organigrama.
3) Fişa postului.
4) Descrierea funcţiei.
1) ) Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF)
cuprinde următoarele capitole:
a) caracteristicile tipologice ale instituţiei;
b) sistemul de conducere în care sunt prezentate
caracteristicile constructive şi funcţionale ale acestuia ( respectiv ale
celor 4 subsisteme ale sistemului de conducere: decizional,
informaţional, organizatoric, metodologic);

87
 c) managementul de nivel superior – sunt prezentate
atribuţiile şi responsabilităţile pe care le au atât organismele
participative (AGA, Consiliul de Administraţie şi Comitetul de
Direcţie) şi sarcinile, responsabilităţile şi competenţele directorului
general şi ale celor executivi;
d) managementul de nivel mediu şi inferior, sunt prezentate
atribuţiile fiecărui compartiment, diagrama de relaţii, pentru fiecare
conducător sunt prezentate sarcinile, responsabilităţile şi
competenţele;
e) dispoziţii finale – în acest capitol sunt menţionate data
când a fost aprobat şi când a intrat în vigoare ROF şi răspunderile pe
care le au conducătorii dar şi executanţii în ceea ce priveşte
respectarea sau nerespectarea ROF.
2) Organigrama este reprezentarea grafică a structurii
organizato-rice. Cea mai răspândită este organigrama piramidală
ordonată de sus în jos. Organigrama mai poate fi circulară, în formă
de steag, Lobstein, λ (landa), cu citire de la stânga-dreapta.
După aria de cuprindere organigrama poate fi:
- generală;
- parţială.
Organigrama are un dublu rol: rol pasiv – de vizualizare a
structurii organizatorice, rol activ – reprezintă un instrument de
analiză.

88
 3) Fişa postului cuprinde cerinţele postului şi descrierea
postului. Se trece: denumirea postului comparativ din care face parte
postul, cerinţele postului, relaţiile pe care le are postul cu alte posturi.
Descrierea postului: ob. de activitate, sarcinile sau atribuţiile,
responsabilităţile, limitele de competenţă.
4) Descrierea funcţiei. În prima parte a acestui document
sunt menţionate elementele de identificare a funcţiei, denumirea
funcţiei, compartimentul din care face parte, nivelul ierarhic pe care
este situată funcţia, ponderea ierarhică (dacă este funcţie de
conducere), cerinţe pentru ocuparea funcţiei, relaţiile organizatorice
generate de funcţie.
Partea a doua a documentului o reprezintă descrierea
funcţiei: obiectivul funcţiei, sarcini (atribuţii), responsabilităţi, limite
de competenţă.

5.5. Principii care trebuie respectate la elaborarea sau

perfecţionarea unei structuri organizatorice

1.Supremaţia obiectivelor – cerinţa constă în faptul că fiecare

subdiviziune organizatorică din instituţie trebuie să-şi desfăşoare
activitatea în direcţia realizării obiectivelor fundamentale.
2. Principiul unităţii de decizie şi acţiune – cerinţa constă în
faptul că fiecare titular de post (de conducere, de execuţie) precum şi
fiecare compartiment, trebuie să fie subordonarea unui singur şef.

89
 3. Principiul apropierii conducerii de execuţie: reducerea la
strictul necesar a numărului de niveluri ierarhice.
4. Principiul interdependenţei minime: potrivit acestui
principiu trebuie să se reducă la minimum paraleismele şi dependeţele
ce pot să apară între posturi.
5. Permanenţa conducerii: fiecare post de conducere trebuie
prevăzut cu o persoană care-l poate înlocui în orice moment pe
conducător.
6. Economia de comunicaţii. Cerinţa constă în stabilirea
compartimentelor structurale astfel încât să se reducă la minim
informaţiile necesare realizării obiectivelor.
7. Alcătuirea de colective intercompartimentale. Cerinţă:
soluţionarea unor probleme complexe care necesită cunoştinţe din
mai multe domenii.
8. Concordanţa care trebuie să existe între cerinţele postului
şi caracteristicile titularului
9. Flexibilitatea structurii: structura organizatorică trebuie să
reflecte permanent obiectivele firmei, situaţia resurselor, condiţiilor
de muncă şi trebuie să se adapteze permanent la cerinţele şi exigenţele
mediului.
10. Varianta optimă constă în elaborarea structurii
organizatorice în mai multe variante şi alegerea celei care oferă
avantaje maxime.

90
 11. Definirea armonizată a posturilor şi a funcţiilor: între
sarcinile, responsabilităţile şi competenţele stabilite fiecărui post şi
funcţie ce exprimă caracteristicile generale ale grupei de posturi
trebuie să existe o concordanţă deplină.
12. Reprezentarea grafică: exprimarea structurii organizaţiei
cu ajutorul organigramei.
13. Eficienţa structurii: permanenta măsurare, comparare a
cheltuielilor ocazionate de elementele structurii cu efectele economice
pe care le generează.
14. Principiul situativ.

5.6. Delegarea şi descentralizarea

Funcţionalitatea structurii organizaţiei creşte cu ajutorul
delegării, descentralizării şi prin constituirea de colective
intercompartimentale sau interdisciplinare.
Delegarea reprezintă un raport personal între un conducător şi
un subordonat al său, raport în baza căruia conducătorul transferă
subordonatului ce parte din atribuţiile sale (fixându-i rezultate pe care
ar trebui să le obţină şi lăsându-i o anumită libertate de acţiune).
Factorii care influenţează delegarea:
- nivelul de pregătire al conducătorului
- nivelul de pregătire şi experienţa subordonatului;
- dimensiunea instituţiei;
- complexitatea activităţilor;

91
 - sistemul de control existent în unitatea respectivă;
- etc.
Descentralizarea reprezintă generalizarea delegării în modul
de luare a deciziilor fie numai într-un anumit domeniu de activitate,
fie în întreprindere, în ansamblul său. Ea constituie procedeul prin
care competenţele decizionale sunt „coborâte” spre nivelurile
inferioare ale organizaţiei.
Descentralizarea structurii depinde de o serie de factori:
- nivelul de competenţă al personalului (de execuţie);
- mărimea unităţii economice;
- diversificarea activităţii întreprinderii;
- reţeaua de comunicaţii.
Constituirea de colective intercompartimentale – membrii
acestor colective provin din mai multe compartimente ale instituţiei
care pot fi de specializări diferite. Aceste colective constituindu-se pe
baza unei decizii de conducere, funcţionează temporar şi se constituie
cu scopul de a rezolva anumite probleme deosebite, fie pentru
elaborarea unor proiecte complexe etc. Pentru ca aceste colective să-
şi desfăşoare activitatea în mod eficient trebuiesc luate în calcul
următoarele cerinţe:
- să fie desemnat un şef al colectivului (responsabil de
colectiv);
- să se stabilească sarcinile, responsabilităţile, şi limitele de
competenţă pentru fiecare membru al colectivului;

92
 - să se stabililească un program de lucru.

5.7 Structuri specifice activităţilor din administraţia publică

Potrivit criteriului competentei teritoriale, sistemul

administraţiei publice este format din doua grupe:
A - Autorităţi si organe ale administraţiei publice
centrale, la nivel naţional, formata din:
♦ parlament - camera deputaţilor
- senat
♦ preşedinţie
♦ guvern
♦ instituţiile juridice
♦ ministere
♦ alte instituţii si servicii organizate la nivel central
B - Autorităţi ale administraţiei publice locale
♦ consilii comunale si orăşeneşti
♦ consilii judeţene
♦ prefectura
♦ primărie
♦ alte instituţii si servicii publice organizate la nivel
local

93
 5.7.1 Organizarea administraţiei publice la nivel naţional
A - Parlamentul - autoritatea legislativa care potrivit
Constituţiei, României este organul reprezentativ suprem, unica
putere legiuitoare a tarii. Parlamentul este format din Camera
Deputaţilor si Senat, fiecare având, funcţii bine determinate, numărul
deputaţilor si senatorilor fiind stabilit prin legea electorala,
proporţional cu populaţia cu drept de vot a tarii. Fiecare camera isi are
un regulament propriu de organizare si funcţionare, isi alege un birou
permanent pe durata fiecărei sesiuni care poate fi revocat înaintea
expirării mandatului, iar cei doi preşedinţi pe toata durata mandatului.
Activitatea parlamentului se desfăşoară in plen sau in grupuri
parlamentare, organizata conform regulamentului fiecăruia din cele
doua camere. Fiecare camera isi constituie comisii permanente,
comisii de ancheta si comisii speciale pe activităţi care cooperează
intre ele prin intermediul comisiilor comune.
Birourile permanente si comisiile parlamentare se alcătuiesc
in funcţie de configuraţia politica a fiecărei camere.
Parlamentul, prin legi organice, organizează si funcţionarea
Guvernului României, a Consiliului Superior al Magistraturii, a
instanţelor judecătoreşti, Ministerului Public si Curţii de Conturi.
Deci, se poate aprecia ca in România parlamentul desfăşoară activităţi
variate si are cel mai ridicat nivel de autoritate publica după
preşedinţie si numai preşedintele tarii ii poate dizolva din diferite
motive.

94
 În desfăşurarea activităţii sale, parlamentul utilizează tehnici
specifice, implicându-se in dimensionarea resurselor necesare
desfăşurării activităţilor administrative si orientarea activităţilor
necesare pentru,realizarea obiectivelor propuse. De asemenea,
Parlamentul reglementează statutul funcţionarilor publici, organizarea
generala a învăţământului, administraţiei locale si teritoriale, inclusiv
regimul general privind autonomia locala.
Parlamentul dispune si de un Consiliu Legislativ, organ
consultativ de specialitate care avizează proiectele de acte normative
pentru sistematizarea, unificarea si conducerea întregii legislaturi, si
tine, in acelaşi timp, evidenta oficiala a legislaturii.

B - Sistemul de autorităţi si organe ale puterii executive

Autoritatea executiva funcţionează potrivit principiului
separării puterilor in stat alături de autorităţile puterii legislative si
judecătoreşti. Obiectivul principal al acestor instituţii este optimizarea
organizării procesului de aplicare a legilor si actelor normative,
obiectiv care se, realizează prin intermediul unor servicii publice, deci
are drepturi ce revin puterii publice. Cu alte cuvinte, autorităţile
executive nu exercita doar funcţii, ci au si atribuţii care le conferă
competente in baza cărora isi impun servicii pentru satisfacerea
intereselor generale ale întregii societăţi sau numai a unei anumite
colectivităţi.

95
 Autorităţile si organele care asigura exercitarea autorităţii
executiv formează un sistem compus din mai multe subsisteme intre
care exista relaţii specifice determinate de concepţiile si voinţa
politica dominanta, ca si de natura activităţii pe care o prestează.
Acest sistem al autorităţii executive include: preşedinţia, guvernul,
ministerele si alte organe de specialitate sau autorităţi administrative
constituite la nivel naţional care aparţin administraţiei publice
centrale.
B.1. Instituţia Preşedintelui României s-a constituit in
România prin Decretul Lege nr. 92/ 1990 si are următoarele funcţii:
♦ de reprezentare a statului roman in exteriorul tarii;
♦ de garantare a independentei naţionale, unităţii si integrităţii,
teritoriale a tarii;
♦ de control asupra respectării Constituţiei si autorităţilor
publice.
Pentru realizarea acestei funcţii sunt organizate conform
Instituţia Prezidenţială a
României
legislaţiei în vigoare structuri ale aparatului de lucru ce aparţin
instituţiei prezidenţiale,
Cabinetul (fig. 5.3).
Secretariatul Direcţia de Direcţia de
preşedintelui General Departamentul de Protocol Documentare şi
Analiză Politică
Informare
Directorul
Şef de Protocol
General
cu rang de Director
ambasador

Director Şef de Şef de Direcţia Acte Grupul de Direcţia Relaţii

analiză şi Economică şi cu Şef departament
cabinet cabinet Prezidenţiale
Investiţii Administrativă publicul
Director Director Director Director Director

Direcţia Direcţia Direcţia pentru

96 Direcţia pentru Direcţia Direcţia de Purtătorul
pentru pentru Ştiinţa, Probleme Juridică Presă de cuvânt
Politică Politică Învăţământ, Militare şi
externă Internă Cultură Ordine Publică
 Fig. 5.3.

De menţionat ca, in cadrul fiecărei componente a

Departamentului de Analiza Politice sunt organizate direcţiile de
specialitate, conduse de consilieri.
O menţiune aparte trebuie făcuta pentru Direcţia de
Documentare şi Informare condusa de un director si ale cărei
atribuţii, organizare si, funcţionare se stabilesc printr-un regulament
aprobat de Preşedintele României. Numirea si eliberarea din funcţie a
consilierilor prezidenţiali si a personalului cu funcţii de conducere se
face de către Preşedintele României.
Preşedinţia are personalitate juridica, iar pentru organizarea
securităţii sale funcţionează in subordinea Preşedintelui o Unitate
Speciala de Paza si Control.

97
 B.2. Guvernul României este puterea executiva, care este
organizata si funcţionează conform Constituţiei României art. 101-
104. Organizarea interna si atribuţiile acestuia sunt detaliate in Legea
37/ 1990 si hotărâri guvernamentale specifice fiecărei legislaturi.
Potrivit Constituţiei, Guvernul României se compune din
Prim Ministru, miniştrii si alţi membrii stabiliţi prin lege organica,
specifica fiecărei legislaturi si are un Birou Executiv.
Primul ministru coordonează nemijlocit anumite
departamente de, specialitate (fig. 5.4) subordonate Guvernului.

PRIM MINISTRU

Administraţia Naţională a Agenţia Naţională pentru

Rezervelor de Stat Resursele Minerale

Administraţia Naţională a Institutul Naţional de Studii

Rezervelor de Stat şi Cercetări Statistice

Administraţia Naţională Administraţia Naţională

de Controlul a Exportului pentru Restructurare

Figura 5.4. Principalele instituţii publice

subordonate Primului Ministru
Primul Ministru are şi un aparat administrativ la nivel
naţional propriu (fig. 5.5).PRIMUL MINISTRU

Oficiul
Corpul de 98Cabinetul Departamen
Cabinetul Grupul pentru
Control al -tul pentru
Primului Consilierilor Primului Relaţii cu
Primului Integrare
Ministru de Stat Ministru Patronatul şi
Ministru Europeană
Sindicatele
 Figura 5.5. Aparatul de lucru al Primului Ministru

In structura guvernului este organizat si funcţionează

Secretariatul General care coordonează Consiliul pentru Minorităţi
naţionale si Oficiul pentru Protecţia Consumatorului, ca si
Departamentul pentru Administraţia Publica Locala care asigura
legătura intre ministere si componentele Administraţiei Centrale
si Locale. In cadrul acestui departament funcţionează Regia
Autonoma a Administraţiei Patrimoniului Protocolului de Stat care
gestionează intreg patrimoniul statului, asigura resursele necesare
desfăşurării activităţii principalelor instituţii ale administraţiei
publice centrale.
B.3. Ministerele sunt autorităţi ale administraţiei publice
centrale, organe de specialitate necesare realizării programului
guvernamental. In funcţie de specificul activităţii sunt grupate in trei
categorii:
• ministere cu activitate economica;
• ministere cu activitate socio-culturala si ştiinţifica;
• ministere cu activitate politico-administrativa.

99
 Aceste ministere, indiferent de tipul activităţii pe care o
desfăşoară, au o structura organizatorica asemănătoare (fig. 6.6), toate
fiind conduse de un ministru, membru al guvernului si care răspunde
in fata acestuia pentru activitatea desfăşurata. Pe lângă ministru
funcţionează uri organ consultativ numit colegiu, a cărui competenta
este stabilita prin ordin al ministrului.

Minister
Ministru

Departament A Departament B Departament X Direcţii

generale

Direcţii Direcţii
Direcţii Direcţii
generale generale

Direcţii Direcţii Servicii Birouri Secţii Oficii

Servicii Birouri Secţii Oficii

Figura 5.6 Organizarea structurală a unui minister

Trebuie menţionate următoarele aspecte:

10
 ♦ structura organizatorica a unui minister este formala din
departamente, direcţii generale, servicii si birouri specializate
care au rol funcţional;
♦ departamentul se organizează pentru coordonare ei unor
subramuri de activitate cu specific apropriat si este condus de
un secretar de stat;
♦ direcţia generala este organizata pentru coordonarea unui
domeniu distinct sau sector de activitate cu problematici si
obiective comune de activitate si este condusa de un director
general;
♦ direcţia se poate organiza fie in structura direcţiei generale,
fie în structura unui departament si are ca atribuţii
coordonarea numai a unei activităţi specifice structurii in care
este integrat si este condusa de un director;
♦ serviciile si/ sau birourile se organizează pentru, realizarea
unor activităţi omogene sau complementare care impun o
conducere unitara de către un şef de secţie, birou sau oficiu.
Personalul ministerelor se compun din funcţionari publici
aleşi sau, funcţionari publici permanenţi.
O menţiune aparte trebuie făcuta pentru ministerele cu
activitate politico-administrativa din care fac parte:
a) Ministerul de Interne care este organizat si funcţionează
potrivit, Legii nr. 40/ decembrie 1990 si realizează aplicarea
dispoziţiilor legale privind ordinea publica, drepturile si libertăţile

10
fundamentale ale cetăţenilor, avutului public si privat, precum si
prevenirea si descoperirea infracţiunilor.
Din structura Ministerului de Interne fac parte:
♦ Politia
♦ Trupele de jandarmi
♦ Trupele de pompieri
♦ Unităţile de paşapoarte
♦ Controlul trecerii frontierei si evidenta străinilor
♦ Arhivele statului
Ministerul de Interne are o structura organizatorica
proprie, pe departamente, comandamente de arma, direcţii generale
etc., in cadrul său funcţionând si anumite consilii (tehnico-
economice, de înzestrare, ale învăţământului militar etc.).
b) Ministerul Apărării Naţionale care este organizat si
funcţionează potrivit Legii nr. 41/ decembrie 1990. Are ca principale
atribuţii organizarea, conducerea si coordonarea activităţilor de
apărare a tarii, structura sa organizatorica fiind aprobata de către
guvern. Este condus de un ministru,persoana civila, ajutat de un
Consiliu Superior al Armatei cu rol de organ consultativ.
Structura organizatorica se prezintă in principal astfel;
♦ Marele Stat Major
♦ Departamente si direcţii de specialitate
♦ Comandamente, inspectorate, secţii si birouri

10
 c) Ministerul Afacerilor Externe, organizat prin hotărârea
guvernului nr. 814/ 28 decembrie 1992, organ de specialitate al
administraţiei publice naţionale, care:
♦ asigura realizarea politicii externe a tarii conform
programului de guvernare;
♦ asigura coordonarea activităţilor externe desfăşurate
de autorităţile
♦ administraţiei publice care angajează statul;
♦ subvenţionează instituţiile nonguvernamentale de profil.
Conducerea Ministerului Afacerilor Externe este asigurata de
un ministru care are in subordine secretari de stat pe diferite
departamente specifice (geografice, culturale, de presa, finanţe si
comunicaţii etc.) care la rândul sau conduc direcţii si servicii.
d) Ministerul Justiţiei, organizat prin hotărârea guvernului nr.
813/ 28 decembrie 1992 ca organ de specialitate al administraţiei
publice naţionale(centrale), si are ca principal obiectiv organizarea
administrării, justiţiei, executării pedepselor penale, precum si a
ministerului public.
Conducerea Ministerului Justiţiei se asigura de către un
ministru ajutaj de către un colegiu consultativ.
In sistemul Ministerului Justiţiei funcţionează Curtea de apel,
tribunale judeţene, judecătorii, notariate de stat, precum si instituţii
specializate.

10
 B.4. Alte autorităţi ale administraţiei publice naţionale
(centrale) sunt create de guvern sau ministere pentru îndeplinirea
programului de guvernare intr-un anumit domeniu. Aceste autorităţi
au un inalt grad de specializare, constituirea lor fiind făcuta prin actul
de dispoziţii in subordinea căruia funcţionează cu avizul Curţii de
Conturi. Aceste autorităţi poarta denumirea de secretariate,
subsecretariate, oficii, agenţii, comitete, institute.
C. Curtea Constituţionala si Consiliul Superior al
Magistraturii reprezintă autoritatea juridica a statului. Astfel:
> Curtea Constituţionala este formata din 9 judecători numiţi
printr-un mandat de 9 ani astfel: 3 de către camera Deputaţilor, 3 de
Senat si 3 de către Preşedinte, care conform legii organice proprii, o
treime se înnoiesc din 3 in 3 ani; Curtea Constituţionala ia decizii
obligatorii cu putere minima pentru viitor;
> Consiliul Superior al Magistraturii este format din
magistraţi aleşi pe o durata de 4 ani de către Parlament, in şedinţa
comuna a Camerei Deputaţilor si Senatului; acest consiliu
îndeplineşte rolul de conciliu de disciplina al judecătorilor, când
lucrările sunt prezidate de Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie.

10
 5.7.2 Autorităţi ale administraţiei publice locale
Conform criteriului competentei teritoriale, autorităţile
administraţiei publice locale au atribuţii specifice si se executa pe un
anumit teritoriu
Administraţia publica locala se realizează prin:
A. Consiliile locale si orăşeneşti prin intermediul cărora se
asigura autonomia locala si descentralizarea serviciilor publice.
Aceste consilii se constituie pe baza sistemului de alegere, prin vot
direct, de către si din rândul cetăţenilor cu drept de vot domiciliaţi in
unitatea administrativ teritoriala respectiva. Scopul creării acestor
consilii este rezolvarea problemelor publice din comune si oraşe,
colectivităţi administrativ-teritoriale cu particularităţi istorice,
economice, politice si administrative si care sunt constituite prin
legături tradiţionale si cu un anumit grad de dezvoltare economica si
edilitara.
Comuna si oraşul, din punct de vedere administrativ, sunt
unităţi de baza care au personalitate juridica, patrimoniu propriu si
autonomie financiara si juridica.
B. Consiliile judeţene sunt alese prin vot indirect, dispun de
capacitate juridica si au autonomie financiara si disciplinara.
Principalul obiectiv al acestor consilii este asigurarea serviciilor
publice la nivel judeţean, prin armonizarea intereselor si satisfacerea
acestora. Consiliul judeţean reprezintă:
- autoritatea aleasa formata din consilieri aleşi;

10
 - autoritatea administrativa cu funcţii limitate la gestionarea
intereselor publice;
- autoritatea deliberativa care adopta hotărâri prin vot.
Consiliul judeţean îndeplineşte deci funcţii de organizare,
conducere, control, administraţie si previziune.
C. Primăriile - instituţii ale administraţiei publice locale prin
care se realizează autonomia locala (oraş, comuna), ca si
descentralizarea serviciilor publice.
Primarul este ales prin vot direct de către cetăţenii cu drept
de vot cu domiciliul in unitatea administrativ-teritoriala respectiva, si
are obligaţia legala de a rezolva problemele locale si de a asigura
aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului comunal sau
orăşenesc.
Conform legislaţiei in vigoare, primarul are atribuţii pe care
le executa in calitate de agent al statului, in baza unui mandat legal.
D. Reprezentanţi ai autorităţilor centrale care
funcţionează în unităţi administrativ-teritoriale - prefecturi - au
scopul de a proteja interesele de ordin general, pe de o parte, si pentru
a asigura descentralizarea serviciilor publice, pe de alta parte. Aceşti
reprezentanţi sunt:
♦ Prefectul - reprezentantul guvernului in unitatea
administrativ-teritoriala respectiva; este numit in funcţie de
către guvern, fiind ajutat de subprefect pentru îndeplinirea
sarcinilor formulate de executiv;

10
 ♦ Servicii publice ale ministerelor si alte organe centrale
sunt organizate la nivel administrativ local, pe
principiul descentralizării serviciilor publice. Conducătorii
acestor servicii sunt reuniţi in comisia administrativa
aflata in subordinea preşedintelui, ca si a prefectului.
Aceste servicii au atribuţii specifice locale, cum ar fi:
servicii de apa, de canalizare, de păstrare a curăţeniei, de
gospodărire locala etc.
E. Instituţiile si serviciile publice organizate Ia nivel local
au ca scop satisfacerea unor interese ale colectivităţii locale si surit
formate din instituţii specifice: regii autonome si societăţi comerciale.
Intre autorităţile administraţiei publice naţionale si cele local
exista strânse interdependente, de a căror funcţionare depinde
eficienta managementului public la oricare nivel.

10
 Rezumat
Structura organizatorică reprezintă configuraţia internă si
relaţiile care se stabilesc intre componentele acesteia în scopul
realizării obiectivelor propuse.
Principalele tipuri de structuri organizatorice sunt:
 ierarhic funcţională
 teritorială
 mixtă
Componentele structurii organizatorice a serviciului public
sunt:
 postul
 funcţia
 compartimentul
 nivelul ierarhic
 ponderea ierarhică
 relaţiile organizatorice
Principalele documente organizatorice sunt:
- regulamentul de organizare şi funcţionare
- organigrama
- fişa postului
- descrierea funcţiei
Principiile care trebuiesc respectate la proiectarea sau
reproiectarea structurii organizatorice:

10
 1.Supremaţia obiectivelor
2. Principiul unităţii de decizie şi acţiune
3. Principiul apropierii conducerii de execuţie:
4. Principiul interdependenţei minime
5. Permanenţa conducerii
6. Economia de comunicaţii.
7. Alcătuirea de colective intercompartimentale.
8. Concordanţa care trebuie să existe între cerinţele
postului şi caracteristicile titularului
9. Flexibilitatea structurii
10. Varianta optimă
11. Definirea armonizată a posturilor şi a funcţiilor
12. Reprezentarea grafică
13. Eficienţa structurii
14. Principiul situativ.
Delegarea este procesul de atribuire temporară a unei
sarcini însoţită de autoritatea şi responsabilitatea corespunzătoare
realizării ei aparţinând unui post de manager către unul din
subordonaţii săi.
Structuri specifice activităţilor din administraţia publică:
 Organizarea administraţiei publice la nivel naţional.
o Parlamentul
o Sistemul de autorităţi şi organe ale puterii executive:
- Instituţia preşedintelui României

10
 - Guvernul României
- Ministerele
o Curtea Constituţională şi Consiliul Superior al
Magistraturii
 Autorităţi ale administraţiei publice locale
o Consiliile locale şi orăşeneşti
o Consiliile judeţene
o Primăriile
o Reprezentanţi ai autorităţilor centrale care
funcţionează în unităţi administrativ-teritoriale –
prefecturi
o Instituţiile şi serviciile publice organizate la nivel
local

Subiecte de discutat:
- Structura organizatorică a instituţiei în care lucraţi
( prezentare şi analiză);
- Principiile de proiectare şi reproiectare a structurii (dacă
sunt respectate cerinţele lor în instituţia în care vă
desfăşuraţi activitatea);
- Cum sunt întocmite documentele organizatorice în
instituţia dumneavoastră?

11
11
 CAPITOLUL 6.
SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL MANAGEMENTULUI

6.1 Concept, elemente componente

Sistemul informaţional al managementului serviciilor

(administraţiei) publice cuprinde ansamblul de date, informaţii
conţinute in documente, circuite informaţionale, fluxuri
informaţionale si mijloace de tratare a informaţiilor implicate in
procesul de fundamentare a deciziilor elaborate in domeniul
serviciilor publice si care, prin conţinutul lor, conduc la satisfacerea
necesitaţilor generale ale populaţiei.
Principalele componente ale sistemului informaţional al
managementului serviciilor publice sunt:
≈ datele primare de analiza;
≈ informaţiile care circula intre diferitele componente
ale sistemului organizatoric, inclusiv mijloacele de
tratare a acestuia;
≈ proceduri informaţionale specifice;
≈ circuitele informaţionale stabilite intre elementele
componente ale sistemului organizatoric;
≈ fluxurile informaţionale in raport cu relaţiile stabilite
intra componentele sistemului administraţiei publice;
≈ mijloacele de prelucrare a informaţiilor.

11
 Elementele componente ale sistemului administraţiei publice
au calitatea atât de emiţător, cat si de beneficiar de informaţii in raport
cu funcţiile care revin fiecărei structuri a acestui sistem. Astfel:
 Preşedintele României, conform prerogativelor
stabilite prin Constituţie, este cel care emite decrete,
publicate in Monitorul Oficial al României, acte cu
caracter aplicativ şi normativ. De asemenea,
preşedintele transmite mesaje către Camera deputaţilor
si Senat, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra
unei probleme politice sau fata de o anumita lege
înainte de a o promulga. Deci, intre Preşedinte si
Parlament apare un flux informaţional, deoarece
Parlamentul are obligaţia de a lua in consideraţie si
discuta mesajele prezidenţiale. Preşedintele este si
beneficiar al unor informaţii, atât din partea
Parlamentului, cat si din partea populaţiei.
 Parlamentul adopta legi, hotărâri si moţiuni, si
primeşte informaţii din partea Guvernului si a
populaţiei. Legile adoptate de Parlament pot fi:
a) Legi constituţionale, date pentru revizuirea Constituţiei;
b) Legi organice, de reglementare, privitoare la: sistemul
electoral, organizarea si funcţionarea partidelor politice;
organizarea si desfăşurarea, referendumului; organizarea
guvernului; regimul stării de asediu si de urgenta;

11
 infracţiunile, pedepsele si regimul executării acestora,
amnistia, sau graţierea colectiva etc,;
c) Legi ordinare, cu caracter economic, organizatoric, civil si
penal.
 Guvernul României adopta si emite hotărâri
pentru organizarea executării legilor, precum si
ordonanţe simple sau de urgenţă, toate in limitele si
condiţiile legii.
 Ministerele emit ordine si instrucţiuni necesare
realizării atribuţiilor specifice fiecăruia.

6.2 Componentele sistemului informaţional

1. Data –constituie o descriere (exprimată în formă

convenţională) a unui fenomen, fapt, eveniment , acţiune care poate fi
din interiorul sau din afara instituţiei. Data este constituită dintr-un
grup de simboluri, este înregistrată pe suport material şi poate fi
prelucrată manual, electronic sau combinat.
2. Informaţia reprezintă acea dată care aduce un plus de
cunoaştere şi serveşte la luarea deciziilor. Informaţia reprezintă
componenta fundamentală a sistemului informaţional.
In cadrul sistemului administraţiei publice circula o
multitudine de,
informaţii, care pot fi clasificate in funcţie de mai multe criterii:

11
 a) După modul de exprimare, informaţiile pot fi:
• orale - expuse prin viu grai;
• scrise- consemnate pe hârtie sau diferiţi suporţi
magnetici;
• audio-vizuale- cu ajutorul aparaturii speciale, calculatoare
si terminale.
b) După modul de prelucrare, informaţiile pot fi:
• primare — emise direct, fără sa sufere prelucrări
informa-ţionale anterioare, care circula, in principiu, la nivelul
administraţiei publice locale;
• intermediare - aflate in diferite faze de prelucrare şi care
circula atât la nivelul administraţiei publice centrale, cat si a celei
locale;
• finale - care au suferit un anumit număr de prelucrări si se
regăsesc în decrete, hotărâri, ordonanţe si legi.
c) După modul de vehiculare, informaţiile pot fi:
• descendente - care se transmit de la nivelul administraţiei
centrale către cele locale, sub forma de decizii, instrucţiuni, legi,
decrete si ordonanţe;
• ascendente - care se transmit de la nivelul administraţiei
publice locale, către cea centrală sub forma de rapoarte privind gradul
de realizare al obiectivelor precizate in diferite acte normative;

11
 • orizontale - care se transmit intre personale încadrate
in diferite compartimente situate la acelaşi nivel al sistemului
managementului administraţiei publice.
d) După destinaţie, informaţiile pot fi:
• interne - care circula in interiorul administraţiei publice, fie
centrale, fie locale;
• externe - care circula in afara componentelor acestui sistem.
e) După obligativitatea respectării, de către beneficiarul
informaţiilor, acestea sunt:
• imperative - emise de către Presedentie, Parlament si Guvern;
• nonimperative - cu caracter informativ si care circula
în cadru sistemului organizatoric al administraţiei publice.
f) După natura proceselor la care se refera informaţiile, acestea
pot fi: financiare, comerciale, culturale, turistice si sportive, pentru
cercetare-dezvoltare, învăţământ, asistenta sociala etc.
g) După modul de evidenta, informaţiile pot fi:

\
• de evidenta curenta - care reflecta anumite situaţii existente
la un moment dat;
• statistice - care reflecta sintetic modul de realizare a
principalele obiective si activităţi economice.

11
 Utilizarea informaţiilor in procesul de elaborare a actelor
normative ca si de transmitere a acestora către administraţia locala
parcurge un circuit si/sau un flux informaţional.
Circuitul si/sau fluxul informaţional are anumite
caracteristici (fig. 7.1) determinate de dimensiunea, viteza de
deplasare, fiabilitatea, costul si gradul de încărcare a informaţiei.

Cost

Dimensiune Fiabilitate
FLUXUL SI
CIRCUITUL
INFORMAŢIONA
L

Grad de Viteză de
încărcare deplasare

Fig. 6.1 Caracteristicile fundamentale ale fluxului

si/sau circuitului informaţional

3. Circuitul informaţional indica traiectoria pe care o

parcurge informaţia de la emitent la beneficiar;
4. Fluxul informaţional reflecta, cantitatea de informaţie
care circula intre emitent si beneficiar.

11
 Circuitele informaţionale pot fi clasificate după doua criterii,
astfel:
a) După direcţia de vehiculare a informaţiilor,
caracteristicile emitentului si cele ale beneficiarului, circuitele
informaţionale pot fi:
» verticale - stabilite intre instituţiile administraţiei publice
centrale si cele locale, intre care exista raporturi de subordonare;
» orizontale - stabilite intre posturi, compartimente si
instituţii situate pe acelaşi nivel ierarhic al sistemului administraţiei
publice;
» oblice - stabilite intre instituţii ale administraţiei publice
situate la niveluri ierarhice diferite, intre care exista relaţii de
subordonare.
b) După frecventa emiterii, circuitele informaţionale pot fi:
» periodice - care au grad de repetabilitate la anumite
intervale de timp (an/trimestru, semestru, luna) si care se regăsesc in
rapoarte si dări de seama statistice, solicitate de instituţiile ierarhice
din cadrul administraţiei] publice;
» ocazionale - cu o frecventa aleatorie si care apar in
interiorul sau in afara instituţiilor administraţiei publice.
5. Procedurile informaţionale se refera la modalităţile de
culegere, înregistrare, transmitere si prelucrare a unor categorii de
informaţii, inclusiv a operaţiunilor care trebuie efectuate in

11
succesiunea lor, a suporţilor pe care sunt depozitate informaţiile si a
mijloacelor de tratare a informaţiilor.
În cadrul managementului administraţiei publice,
documentarea are un rol deosebit. O documentare profunda si
serioasa asupra problemelor care apar, a modului de rezolvare,
constituie baza unui sistem informaţional corect.
6. Mijloacele deprelucrare, tratare a informaţiilor. Aceste
mijloace de tratare a informaţiilor pot fi:
• manuale - prin utilizarea unor instrumente clasice, cum ar
fi maşina de scris, maşina de calcul etc.);
• mecanizate - prin folosirea unor minicalculatoare;
• automatizate - când se apelează la sisteme modeme de
calcul, cum ar fi computere, terminale, reţele de calculatoare.
Aceste mijloace de tratare a informaţiilor se folosesc pentru
culegerea înregistrarea, prelucrarea si transmiterea informaţiilor.

6.3 Funcţiile sistemului informaţional

Sistemul informaţional in managementul serviciilor publice

îndeplineşte trei funcţii de bază intre care exista strânse
interdependente. Principalele funcţii ale sistemului informaţional din
cadrul managementului administraţiei publice sunt:

11
 a) Funcţia decizională prin care sistemul informaţional
asigura toate elementele informaţionale necesare fundamentării
deciziilor.
Decizia in administraţia publica este rezultatul unui proces
amplu de culegere, înregistrare, transmitere si preluare a informaţiilor.
Lipsa unor informaţii corecte, clare si bine fundamentate duce la
adoptarea unor decizii si acte normative ineficiente sau eronate.
b) Funcţia operaţionala — prin intermediul căreia se fac
operabile si inteligibile informaţiile din actele administrative, cum ar
fi: legi, decrete, hotărâri guvernamentale, decizii etc., dar mai ales se
explica modul de aplicare a acestora in domeniile de activitate la care
se refera.
c) Funcţia de documentare – deoarece prin intermediul
sistemului informaţional personalul angajat poate dispune de
informaţiile necesare fundamentării deciziilor care trebuie luate la
orice nivel (central, - local sau compartimente ale acestora). Trebuie
de la început menţionat faptul că documentarea in cadrul sistemului
administraţiei publice are anumite parţi determinate de documentele
care se analizează. Aceste documente se pot clasifica in funcţie de
conţinut, forma, data, limba utilizata etc.
În general, documentele administrative publice se grupează
in două categorii:
♦ documente folosite curent şi in mod exclusiv de
funcţionarii, publici;

12
 ♦ documente folosite rar si care rămân la dispoziţia
funcţionarilor din compartimentul de documentare al fiecărei instituţii
publice.
Documentarea din cadrul administraţiei publice face parte si
este integrata sistemului naţional de documentare.

12
 6.4. Deficienţele S.I.

Deficienţele majore sunt: distorsiunea, filtrajul, redundanţa,

supraîncărcarea canalelor informaţionale.
Distorsiunea constă în modificarea parţială, întâmplător a
conţinutului unei informaţii modificate care se poate produce pe
parcursul culegerii şi a transmiterii informaţiilor de la emiţător la
receptor.
Filtrajul constă în modificarea intenţionată a conţinutului
unei informaţii prin intervenţia unor persoane care sunt interesate ca
receptorul să primească un mesaj schimbat.
Redundanţa reprezintă pe de o parte existenţa unui număr
mai mare de informaţii decât sunt necesare pentru realizarea unui
scop, iar pe de altă parte poate consta în înregistrarea, transmiterea şi
prelucrarea repetată a unor informaţii.
Supraîncărcarea canalelor informaţionale (de comunicaţie)
reprezintă situaţia în care volumul informaţional (a canalelor de
transmitere) depăşeşte capacitatea de transmitere a informaţiilor.

6.5 Principiile sistemului informaţional

Sistemul informaţional din administraţia publica

funcţionează si se fundamentează pe următoarele principii:

12
 a) Principiul conceperii si restructurării sistemului
informaţional potrivit cerinţelor specifice managementului din fiecare
instituţie publica.
b) Principiul corelării strânse a sistemului informaţional cu,
organizarea structurala si cu sistemul decizional din instituţiile
publice ţinând seama de faptul ca fiecare componenta a sistemului
reprezintă un emitent si nu beneficiar de informaţie; de tipurile de
relaţii organizatorice care apar intre posturi, intre compartimente,
intre instituţii si/sau autoritate ale administraţiei publice care participa
la circuitele informaţionale depinde imaginea reţelei cu multe moduri
de interferenţa.
c) Principiul unităţii metodologice de tratare a informaţiilor
constituie baza pentru asigurarea compatibilităţilor intre toate
componentele sistemului informaţional. Rezulta ca este necesara o
metodologie unitara de culegere si prelucrare a informaţiilor, de
tratare si prelucrare automata a datelor. Numai astfel sistemul
informaţional poate avea un plus ele rigurozitate care sa permită
funcţionarea sa corecta.
d) Principiul concentram asupra informaţiilor esenţiale,
potrivit căruia informaţiile trebuie transmise, ori de cate ori este
posibil, selectiv si operativ pentru a contribui la fundamentarea unor
decizii corecte si/sau la elaborarea unor acte administrative esenţiale.
e) Principiul asigurării unui timp corespunzător de reacţie
ca componentelor sistemului informaţional al managementului

12
administraţiei publice, bazat pe premisa ca diversele procese de
munca si de componente ale acestui sistem au anumite caracteristici
temporale. De aceea timpul de culegere, vehiculare si prelucrare a
informaţiilor, precum si de fundamentare a documentelor
administrative variază de la o informaţie la alta.
f) Principiul asigurării unui maxim de informaţii finale
dintr-un fond limitat, care necesita o valorificare si prelucrare
eficienta.
g) Principiul flexibilităţii, a modului de adaptare continua a
sistemului informaţional din administraţia publica la mediul extern.
Acest principiu necesita o permanenta reacţie a instituţiilor din
administraţia publică la tot ceea ce este nou, ca si adoptarea rapida a
deciziilor oportune.

6.6 Tendinţe in sistemul informaţional

În managementul administraţiei publice, sistemul

informaţional înregistrează doua tendinţe definitorii:
a) Utilizarea prelucrării automate a datelor, si mai ales a
computerele în reţea si renunţarea la prelucrări empirice, facilitează
accesul concomitent al mai multor utilizatori din diferite
compartimente la categoriile de informaţii de care are nevoie. Astfel,
cibernetica administrativa si-a luat locul cuvenit, oferind diferiţilor

12
funcţionari publici un set de metode si tehnici pentru prelucrarea
rapida si eficienta a informaţiei.
Apariţia informaticii administrative, care utilizata din ce in
ce mai mult în practica, poate contribui la eficienta schimbului de
informaţii concretizate in transmiteri rapide, codificarea si
decodificarea informaţiilor programe de identificare a erorilor etc.
b) Accentuarea caracterului previzional anticipativ al
sistemului informaţional al administraţiei publice poate sa răspundă
rapid la nevoile viitoare ale membrilor societăţii, la satisfacerea
nevoilor publice.

12
 Rezumat

Sistemul informaţional al managementului serviciilor

(administraţiei) publice cuprinde ansamblul de date, informaţii
conţinute in documente, circuite informaţionale, fluxuri
informaţionale si mijloace de tratare a informaţiilor implicate in
procesul de fundamentare a deciziilor elaborate in domeniul
serviciilor publice si care, prin conţinutul lor, conduc la satisfacerea
necesitaţilor generale ale populaţiei.
Principalele componente ale sistemului informaţional al
managementului serviciilor publice sunt:
≈ datele primare de analiza;
≈ informaţiile care circula intre diferitele componente
ale sistemului organizatoric, inclusiv mijloacele de
tratare a acestuia;
≈ proceduri informaţionale specifice;
≈ circuitele informaţionale stabilite intre elementele
componente ale sistemului organizatoric;
≈ fluxurile informaţionale in raport cu relaţiile stabilite
intra componentele sistemului administraţiei publice;
≈ Mijloacele de prelucrare a informaţiilor.
Funcţiile sistemului informaţional sunt:
- funcţia decizională;
- funcţia operaţională;

12
 - funcţia documentară.
Deficienţele majore ale sistemului informaţional sunt:
distorsiunea, filtrajul, redundanţa, supraîncărcarea canalelor
informaţionale.
Principiile sistemului informaţional sunt:
a) Principiul conceperii si restructurării sistemului
informaţional
b) Principiul corelării strânse a sistemului informaţional cu,
organizarea structurala si cu sistemul decizional din instituţiile
publice
c) Principiul unităţii metodologice de tratare a informaţiilor
d) Principiul concentram asupra informaţiilor esenţiale,
e) Principiul asigurării unui timp corespunzător de reacţie
ca componentelor sistemului
f) Principiul asigurării unui maxim de informaţii finale
dintr-un fond limitat
g) Principiul flexibilităţii

Subiecte de discutat
• Prezentaţi şi analizaţi sistemul informaţional al instituţiei în
care lucraţi
• Funcţiile sistemului informaţional
• Deficienţele sistemului informaţional

12
 • Cum sunt respectate principiile de proiectare şi reproiectare
a sistemului informaţional în instituţia dumneavoastră

12
 CAPITOLUL 7.
SISTEMUL DECIZIONAL AL MANAGEMENTULUI
SERVICIILOR PUBLICE

Analiza elementelor specifice deciziei in administraţia

publica, atât la, nivel central, cat si local, are un rol important în
realizarea eficientei deciziilor care se iau.

7.1 Elemente definitorii ale deciziei

în administraţia publica

Decizia administrativa este definita ca proces complex de

alegere al unei variante decizionale din mai multe posibile in scopul
realizării unui obiectiv al sistemelor publice si care influenţează
activitatea sistemului, in ansamblul sau al unei persoane din cadrul
acestui sistem, ca si al societăţii in general. Cu alte cuvinte, decizia
administrativa, reprezintă manifestarea voinţei unui organ al
administraţiei de stat si constă dintr-o opţiune pentru realizarea unui
anumit scop.
O problema deosebita care apare este modul in care se
prezintă decizia administrativa in situaţii complexe si instabile.
Administraţia publica înseamnă, in fond, exercitarea puterii executive
sub un regim al puterii politice. Deci este o activitate prin care
autorităţile publice asigura, folosind prerogativele puterii publice,

12
satisfacerea interesului public. La nivel central, administraţia publica
este constituita de ansamblul autorităţilor care formează puterea
executiva. Decizia in administraţia publica este luată insa de către
puterea publica, potrivit voinţei sale, urmând propriile procedee si sub
singura sa responsabilitate. Puterea publica este coloana vertebrala a
deciziei administrative, instituţiile publice fiind, de fapt, factori de
decizie prin competentele pe care le au, câmpul de acţiune si
capacitatea lor organizaţională.
Obiectivul acţiunii administrative reprezintă de fapt
posibilitatea de realizarea a voinţei politice a grupului social, aşa cum
este determinat de puterea politica. Voinţa politica a complexului
social este formata din ansamblul mişcării politice a societăţii prin
intermediul instituţiilor publice.
Decizia administrativă are anumite particularităţi, si anume:
• este rezultatul activităţii si colaborării intre diferitele
persoane din compartimentele structurii administrative;
• necesita un volum mare de munca;
• presupune derularea unui proces in mai multe etape;
• implică responsabilitatea titularilor de posturi sau funcţii
publice din administraţie;
• este avizata de una sau mai multe persoane.

13
 Instituţiile administraţiei publice adopta deciziile in condiţiile
stabilite de lege, cu respectarea stricta a dispoziţiilor legale.
Eficienta si valoarea unei decizii administrative depinde de:
• modul de înţelegere si rezolvare a problemei puse in
discuţie;
• realismul soluţiei adoptate;
• oportunitatea soluţiei;
• îndeplinirea la timp a acţiunilor necesare in raport cu
soluţia la care s-a ajuns.
Orice decizie in administraţia publica trebuie sa
îndeplinească mai multe condiţii:
a) Sa fie fundamentată ştiinţific prin luarea in considerare a
intereselor cetăţenilor, prin studierea modalităţilor concret istorice de
manifestare; de aceea, persoanele cu competenta decizionala din
sistemul publică trebuie sa aibă atât cunoştinţe si deprinderi
manageriale, cat si capacitatea de înţelegere a mecanismelor specifice
vieţii sociale.
b) Sa fie realista, ceea ce presupune fundamentarea sa pe
baza unei evaluări cat mai complete a situaţiei puse in discuţie, a
conţinutului naţional, si/ sau teritorial unde se va aplica.
c) Sa se ia in timp util si sa se adopte intr-un moment
oportun, ceea ce, impune accelerarea ritmului schimbărilor si
creşterea complexităţii situaţiilor din unitatea administrativ-teritoriala
unde se aplica.

13
 d) Sa se integreze in ansamblul deciziilor deja adoptate
pentru realizarea obiectivelor instituţiilor publice, preîntâmpinarea
unor probleme dificile si diminuarea influentelor politicului.
e) Sa fie oportuna, adică sa contribuie pe deplin ia realizarea
scopului, pentru care a fost emisa; oportunitatea deciziei
administrative ridica problema competentei persoanei care o da si a
celei care o adopta (la nivel central sau local).
f) Să fie adoptată de persoana sau grupul de persoane care
au împuternicire legală;
g) Alegerea deciziei in administraţia publica se face in
raport cu mijloacele si instrumentele necesare pentru realizarea
obiectivelor acesteia; amploarea unui asemenea proces decizional
depinde, pe de o parte, de lipsa posibilităţilor de a alege, ceea ce duce
la imposibilitatea luării unei decizii, si, pe de alta parte, de puterea
arbitrara a alegerii in lipsa unor norme legale, care sa guverneze
acţiunea legislativa in administraţia publica.
Decizia in administraţia publica nu este statica, ci într-un
proces continuu de mişcare format din doua faze, si anume:
i. mişcarea inainte de a fi luată;
ii. impulsionarea realizării acesteia după ce a fost
adoptata si când se văd efectele sale.
In prima faza mişcarea deciziei se descompune in doua
categorii:

13
  mişcare interna, care se refera la întregul proces de elaborare a
deciziei; acest tip de mişcare interna depinde, pe de o parte, de
tipul deciziei, care poate fi: integrala, secvenţiala, provizorie,
pregătitoare si definitiva, iar, pe de alta parte, de timpul pentru
care se adopta: pe termen scurt, pe termen mediu si pe termen
lung.
 mişcare externa, atunci când se confrunta cu forţele exterioare
sistemului in însuşi procesul de luare a deciziei.

7.2 Tipuri de decizii administrative

Specificul managementului in serviciile publice a impus si o

clasificare a deciziilor din acest domeniu, in funcţie de mai multe
criterii:
a) După situaţia concreta la care se refera:
♦ decizii normative, cu caracter general care se regăsesc in
diferite acte normative specifice acestui domeniu, fiind
rezultatul efortului comun al mai multor funcţionari publici;
♦ decizii individuale, date in situaţii curente de către funcţionarii
publici cu competente decizionale.
b) După nivelul ierarhic la care se dau:
♦ decizii la nivel superior, date de preşedinte, parlament si
guvern;

13
♦ decizii la nivel mediu, date de instituţiile administraţiei publice
la nivel mediu (corpul funcţionarilor publici);
♦ decizii la nivel inferior, date de instituţiile si autorităţile locale.
c) După orizontul de timp la care se refera:
♦ decizii pe termen nelimitat, ce sunt fundamentate la nivel
parlamentar si guvernamental sub forma de decrete, legi,
ordonanţe ele urgenta etc.
♦ decizii pe termen lung, fundamentate la nivel naţional si local;
♦ decizii pe termen mediu, fundamentate la nivel guvernamental
si local;
♦ decizii curente, fundamentate la toate nivelurile sistemului
administrativ si care se refera la orizonturi scurte de timp.
d) După frecventa adoptării pot fi:
♦ decizii periodice, adoptate de către organele administraţiei de
stat la intervale regulate de timp;
♦ decizii aleatorii, adoptate la intervale neregulate de timp, greu
adaptabile la nivelul administraţiei centrale de stat;
♦ decizii unice, cu caracter excepţional, nerepetabile intr-un
viitor apropiat si care se fundamentează la nivel central si
local.
e) După sfera de acţiune a decidentului pot fi:
♦ decizii integrale (neavizate), adoptate la iniţiativa decidentului
fără acordul sau avizul conducerii de la nivelul ierarhic
superior, respectiv al administraţiei centrale;

13
 ♦ decizii avizate, a căror aprobare si adoptare sunt condiţionate
de acordul conducerii de la nivelul ierarhic superior.
f) După numărul persoanelor care le fundamentează pot fi:
♦ decizii de grup, fundamentate la nivel central sau local de către
un grup de persoane din birouri, comisii sau consilii, ministere,
guvern si parlament;
♦ decizii individuale, fundamentate in special la. nivel local si
elaborate de un funcţionar public in scopul rezolvării
problemelor curente ale unui compartiment sau al întregii
instituţii publice.
g) După conţinutul si modificările pe care le aduc din
punct de vedere juridic pot fi:
♦ decizii generale, care se refera la diferitele reglementari ale
unei situaţii generale pentru crearea unui cadru juridic
corespunzător managementului din instituţiile publice;
♦ decizii specifice, prin care se acorda atribuţii unui funcţionar
public, necesare implicării sale in realizarea obiectivelor
compartimentului din care face parte sau chiar la nivelul
instituţiei publice in ansamblul său;
♦ decizii date in funcţie de cererea de servicii, in beneficiul
persoanelor particulare pentru acordarea de drepturi si facilitaţi
la respectivele servicii;

13
 ♦ decizii determinate de schimbările produse in structura unei
instituţii publice, pentru a conferi un anumit statut
funcţionarilor publici.
h) In raport cu competenta decidentului pot fi:
♦ decizii executorii, fundamentate numai de autorităţile
administrative care au un accentuat caracter practic; aceste
decizii sunt date de primul, ministru, miniştrii de stat, prefecţi
si primari, precum si de şefii din diferite compartimente;
♦ decizii de administrare, cu caracter teoretic şi care vizează
procesul de management în general.
i) După modul de cunoaştere a mediului în care se va lua
decizia:
♦ decizii luate în condiţii de certitudine;
♦ decizii luate în condiţii de incertitudine
♦ decizii luate în condiţii de risc

Condiţia hotărâtoare pentru aplicarea unei decizii este

fundamentarea sa juridică.

13
 7.3. Participanţii la deciziile date la diferitele
niveluri ale administraţiei

Decizia administrativă este rezultatul activităţii şi colaborării

între mai multe persoane, fiecare cu rolul său în procesul de culegere
a informaţiei, analiză, fundamentare, alegere şi adoptare. Procesul
decizional în sistemul administraţie publice presupune luarea în
considerare a unor particularităţi rezultate din specificul instituţiilor
publice din acest domeniu. Din acest punct de vedere, este necesară
evidenţierea a două categorii de participanţi la fundamentarea şi
adoptarea deciziilor: (i) în funcţie de modul de implicare al
funcţionarilor publici şi (ii) nivelul ierarhic la care se situează în
structura sistemului administrativ.
(i) în funcţie de modul de implicare în procesul decizional,
se pot întâlni următorii participanţi:
♦ funcţionari publici implicaţi direct;
♦ funcţionari publici implicaţi indirect;
♦ cetăţeni consultanţi;
♦ specialişti implicaţi direct şi indirect.
Primele două categorii sunt cei care decid să-şi asume direct
răspunderea pentru decizia dată şi adoptată. Cea de-a doua categorie
sunt consultanţi, răspunderea lor fiind indirectă prin intermediul
avizelor şi propunerilor făcute.

13
 (ii) În funcţie de nivelul ierarhic pe care se situează în
structura administrativă:
♦ funcţionari publici din administraţia centrală, formaţi
din conducători de instituţii şi compartimente care au
drept de decizie şi adoptare a respectivelor decizii la
nivel naţional;
♦ funcţionari publici din administraţia locală care iau
decizii la nivel teritorial.
Nivelul deciziei administrative se stabileşte în funcţie de
responsabilitatea şi de modul de formulare a deciziei. La nivel
naţional, responsabilitatea emiterii unei decizii revine ministrului, iar
la nivel local, prefectului şi primarului.
La luarea deciziei in administraţia publica participa grupuri
de oameni situaţi pe niveluri diferite si cu atribuţii, mijloace si
instrumente variate de lucru. Aceste grupuri se compun din:
♦ oameni politici: parlamentari, miniştrii, conducători din
instituţii centrale de specialitate si consilieri locali;
♦ conducători ai unor instituţii publice sau societăţi cu
proprietate mixta, de interes general;
♦ corpul de funcţionari publici din administraţia centrala sau
locala;
♦ cetăţenii la care se face apel pentru elaborarea unor anumite
decizii.

13
 Rolul acestor persoane in ceea ce priveşte luarea unor decizii
in administraţia publica este statuat intr-un cadru legal stabilit de
Constituţie, astfel:
♦ Parlamentul desemnează scopurile de interes general si, in acelaşi
timp, este o sursa de decizii administrative;
♦ Guvernul joaca un rol important in elaborarea deciziilor
administrative. De fapt, puterea executiva joaca un rol dublu in
elaborarea deciziilor determinat de rolul ministrului ca om politic
si, in acelaşi timp, conducător al unui minister. Ca om politic,
ministrul trebuie sa-si facă cunoscute scopurile de interes general,
iar in calitate de conducător trebuie sa elaboreze, dar si sa aplice
decizia (fig. 7.1).
Nivelul
conducerii
politice
Constituţie
Nivelul
decizional Legi
din admi- Proiecte de
decizii
Norme
nistraţia
centrală şi Decizii
locală Nivelul
corpului
funcţiona-
rului public
Proiecte de Legi
Nivelurile decizii, Norme
deciziei informaţii,
administrativ concluzii privind Decizii
e aplicarea Nivelul
deciziei administra-
ţiei publice
locale
Fig 7.1. Nivelurile deciziei administrative

13
 7.4. Etapele procesului de fundamentare
a deciziilor in sistemul serviciilor publice

Procesul de fundamentare a deciziei in administraţia publica

este complex si parcurge opt etape distincte, astfel:
1. Iniţierea deciziei, etapa care consta din crearea unui cadru
care sa determine formularea unei decizii. Acest cadru, la rândul sau
este format din iniţiativele decizionale care aparţin atât emitentului,
cat si unor factori exogeni, cum ar fi de exemplu deciziile care se iau
pentru satisfacerea mai multor nevoi sociale.
2. Definirea obiectivului decizional si a mijloacelor de
realizare a acestuia in funcţie de nevoia sociala existenta la un
moment dat; in acest scop este necesara identificarea modalităţilor si
mijloacelor necesare in raport cu gradul de prioritate in rezolvarea
urgenta a unor nevoi sociale, indiferent de stadiul la care s-a ajuns in
procesul de elaborare a unei decizii in administraţia publica.
3. Documentarea riguroasa in scopul formulării unei decizii
corecte, ceea ce presupune un proces atent, amplu si complex de
culegere a unor informaţii realiste, bazate pe realizările concrete din
domeniul respectiv; aceasta presupune alegerea celor mai eficiente
mijloace pentru identificarea informaţiilor si stabilirea corecta a
obiectivului de îndeplinit.
4. Selectarea si analiza informaţilor culese, care trebuie
corelate cu obiectivul decizional urmărit; se vor retine numai acele

14
informaţii care asigura realizarea unei eficiente maxime cu minimum
de cheltuieli in condiţiile satisfacerii complete a cerinţei sociale
generatoare a respectivei decizii.
5. Conturarea soluţiilor si analiza alternativelor decizionale,
ceea ce presupune utilizarea unor metode si tehnici specifice;
conturarea unor soluţii clare, bine formulate pentru realizarea
problemei decizionale respective este o etapa deosebit de importanta
in funcţie de care se stabilesc si resursele materiale, umane, financiare
si informaţionale necesare realizării procesului decizional respectiv.
6. Adoptarea deciziei este un proces complex si amplu care
presupune, in primul rând, alegerea variantei decizionale care
corespunde cât mai bine scopului urmărit; mai întâi sunt transmise la
timp propunerile de alternative decizionale tuturor membrilor care
participa la procesul de fundamentare a deciziei, propuneri care sunt
analizate si eventual modificate; se trece apoi la deliberarea diferitelor
variante în cadrul organelor de decizie, fiecare membru trebuind sa-si
formuleze opinia in legătura cu propunerile făcute; pe baza confruntării
diferitelor propuneri se alege o varianta considerata optima care trebuie
argumentata in funcţie de nevoia sociala pentru care se ia decizia; in
final, se adopta acea decizie care este considerata optima.
7. Urmărirea aplicării si respectării deciziei administrative
de către persoane specializate sau de instituţii publice care au funcţia
de control al sistemului administraţiei publice la nivel central si local.
Decizia adoptata devine obligatorie, neexecutarea sa implicând

14
aplicarea unor sancţiuni prevăzute de lege pentru cei vinovaţi. In
întreg procesul de urmărire a executării deciziei se are in vedere
oportunitatea acesteia, modul in care este executata, de către cine este
adusa la îndeplinire, controlul modului de îndeplinire pentru a se
observa in ce măsura corespunde scopului pentru care a fost data.
8. Formularea concluziilor rezultate prin aplicarea deciziei
administrative deoarece pot apare modificări si chiar amendări ale
acelor decizii care nu corespund scopului pentru care au fost date.
Totodată se pot formula si concluzii care se refera la procedurile
folosite pentru aplicarea deciziei, daca au fost sau nu corecte, daca au
contribuit la realizarea scopului pentru care a fost adoptata respectiva
decizie etc.

7.5. Abordări teoretico-pragmatice ale procesului de

fundamentare a deciziilor in administraţia publica

Procesul de fundamentare a deciziilor in administraţia

publica este complex si trebuie abordat, in opinia lui Rosenbloom, din
trei perspective: managerială, politica si legislativa.
A. Abordarea manageriala consta din proiectarea unui
sistem care sa ofere posibilitatea alegerii din mai multe alternative
decizionale pe cea considerata oportuna, in condiţiile in care
funcţionarii publici sunt informaţi si cunosc criteriile de selectare a

14
respectivei variante decizionale. Un asemenea tip de abordare se
concretizează prin:
♦ accentuarea pronunţata a posibilităţilor de raţionalizare a
procesului decizional;
♦ identificarea alternativelor decizionale cele mai eficiente din
punct de vedere economic;
♦ atragerea in procesul decizional a funcţionarilor publici care au
capacitate manageriala;
♦ formarea unei culturi organizaţionale in sistemul administraţiei
publice;
♦ autoritatea managerului in luarea deciziei oportune si derularea
procesului decizional;
♦ identificarea ierarhiei naţionale in administraţia publica in
raport cu calităţile si competentele funcţionarilor publici;
♦ posibilitatea formalizării procesului de fundamentare a
deciziilor prin utilizarea formelor standardizate in solicitarea
informaţiilor necesare si in prezentarea deciziilor;
♦ alegerea unor decidenţi abili in selectarea alternativei
decizionale;
♦ accentuarea rolului managerului in procesul de fundamentare a
deciziilor.
Un asemenea tip de abordare este uneori limitata de cultura
instituţiei publice respective, cultura care se formează in fiecare

14
organizaţie din administraţia publica cu influente politice
semnificative.
In literatura americana este prezentat un anume model de
abordare manageriala numit "acordul raţional-comprehensiv de
fundamentare a deciziilor", care are următoarele caracteristici mai
relevante:
♦ obiectivul principal ii constituie obţinerea eficientei maxime in
procesul, decizional;
♦ elaborarea unui program eficient si raţional;
♦ specializarea permanenta a funcţionarilor publici;
♦ identificarea costului real de aplicare a deciziei;
♦ fundamentarea deciziilor in trei etape succesive, si anume:
- etapa I - in cadrul căreia trebuie identificate si formulate cir
claritate obiectivele politicii specifice managementului*
administraţiei publice care trebuie cunoscute si consemnate;
- etapa a II-a - când, pe baza modalităţilor de realizare a
obiectivelor stabilite anterior, sunt formulate alternativele)
decizionale in scopul anticipării consecinţelor aplicării fiecăreia,
pentru ca in final sa se identifice modul de fundamentare a fiecărei
decizii;
- etapa a IlI-a - alegerea variantei decizionale oportune din
cele posibile, in scopul maximizării eficientei procesului decizional.
Acest model are anumite avantaje, dar si dezavantaje, astfel:

14
 Avantaje
• este amplu si oferă posibilitatea
modalităţilor de realizare a
obiectivelor;
• facilitează modalităţile de
identificare a variantei oportune;
• este benefic pentru funcţionarul
public, in sensul ca acesta poate sa-si
folosească experienţa si capacitatea
manageriala.
Dezavantaje
• nu corespunde întotdeauna cu
politica guvernamentala de
fundamentare a deciziilor;
• necesita un timp mai mare de
identificare a posibilităţilor de rea-
lizare a deciziilor cele mai efici-
ente;
• presupune costaţi ridicate, ca si
specializarea funcţionarilor
publici din cadrul respectivei
instituţii.

B. Abordarea politica numita si modelul creşterii sau

modelul dezvoltării, care ia in considerare influenta factorului politic
asupra procesului decizional din administraţia publica. O asemenea
abordare porneşte de la premisa ca obiectivele politicii in acest
domeniu suni: generale si pot fi adesea determinante in obţinerea
consensului in aplicarea programelor administrative la orice nivel.
Acest tip de abordare se bazează de altfel, pe consensul politic in
formarea si derularea unor pachete de programe in funcţie de costul
pe care ii implica aplicarea acestora.
Un asemenea tip de abordare se desfăşoară in trei etape:

14
 • etapa I - când sunt definite obiectivele in raport cu
posibilităţile reale ale, instituţiei publice, ca si modalităţile de
realizare ale acestor obiective in funcţie de obiectivul politicii din
administraţia publica;
• etapa a Il-a - considerata ca un test pentru ajungerea la un
consens asupra politicii si modalităţilor de implementare a pachetelor
de programe, ca si pentru identificarea variantei decizionale oportune.
Rezulta ca, in acest tip de abordare, eficienta si raţionalitatea sunt
înlocuite cu reprezentativitatea si responsabilitatea in alegerea
variantei decizionale oportune, ca si a modului de realizare a
acesteia;
• etapa a III-a - in care are loc fundamentarea deciziei
acceptata ca optimă.
Acest model are anumite limite, datorate următoarelor cauze:
• pluralismul, care generează formarea unor grupuri de interese,
fiecare dorind sa aibă influenta asupra unor instituţii publice, ceea ce
îngreunează procesul de coordonare a acestei instituţii;
• modificările in politica administrativa care pot duce la apariţia
unor consecinţe grave si neprevăzute;
• ciclicitatea procesului electoral si, implicit, a politicii de
fundamentare a deciziilor in administraţia publica;
• ambiguitatea obiectivelor, care face ca funcţionarii publici sa repete
anumite procese înainte de derularea celor noi.

14
Principalul avantaj al acestui model este dat de reprezentativitate,
responsabilitate si obţinerea consensului politic.
C. Abordarea legislativa a procesului decizional, care
implica fundamentarea deciziei prin adjudecare, adică prin elaborarea
unor reguli si proceduri formalizate pentru identificarea situaţiilor,
intereselor partidelor de la putere si din opoziţie si corelarea
intereselor politice cu legislaţia in domeniu in scopul realizării
interesului naţional.
Adjudecarea este de doua tipuri:
• prospectiva, care implica modificări in serviciile oferite de
companii din domeniul transportului, radioului si televiziunii;

• retrospectiva, in cazul apariţiei unor abateri de la regulile si

legile după care se conduc organizaţiile administraţiei publice,
dar mai ales in cazul in care se înregistrează plângeri sau
reclamaţii împotriva acestor instituţii.
Acest tip de abordare a deciziilor administrative presupune:

♦ luarea in considerare a interesului public pe termen lung in scopul

creării cadrului legislativ care sa permită cunoaşterea si
satisfacerea respectivului interes;
♦ identificarea situaţiilor ce apar la un moment dat;
♦ cunoaşterea intereselor partidelor de la putere si din opoziţie;

14
♦ adoptarea continua a cadrului legislativ la nevoile sociale generale
etc.

Principalele limite ale abordării legislative a procesului

decizional sunt determinate de: consumul de timp, limitarea
numărului de participanţi din afara sistemului etc.
Cele trei tipuri de abordări ale procesului decizional sunt
specifice managementului public american, dar se regăsesc si in multe
tari membre ale U.E.

14
 Rezumat

Sistemul decizional este o componentă de bază a sistemului de

management public.
Elementul important al sistemului decizional îl reprezintă
decizia.
Decizia administrativa este definita ca proces complex de
alegere al unei variante decizionale din mai multe posibile in scopul
realizării unui obiectiv al sistemelor publice si care influenţează
activitatea sistemului, in ansamblul sau al unei persoane din cadrul
acestui sistem, ca si al societăţii in general. Cu alte cuvinte, decizia
administrativa, reprezintă manifestarea voinţei unui organ al
administraţiei de stat si constă dintr-o opţiune pentru realizarea unui
anumit scop.
Cerinţele ce trebuiesc îndeplinite simultan de decizia
administrativă:
a) Sa fie fundamentată ştiinţific
b) Sa fie realista
c) Sa se ia in timp util si sa se adopte intr-un moment oportun
d) Sa se integreze in ansamblul deciziilor
e) Sa fie oportună
f) Să fie adoptată de persoana sau grupul de persoane care
au împuternicire legală

14
 g) Alegerea deciziei in administraţia publica se face in raport
cu mijloacele si instrumentele necesare pentru realizarea obiectivelor
acesteia
Tipuri de decizii administrative:
a) După situaţia concreta la care se refera:
♦ decizii normative;
♦ decizii individuale.
b) După nivelul ierarhic la care se dau:
♦ decizii la nivel superior
♦ decizii la nivel mediu
♦ decizii la nivel inferior
c) După orizontul de timp la care se refera:
♦ decizii pe termen nelimitat
♦ decizii pe termen lung
♦ decizii pe termen mediu
♦ decizii curente
d) După frecvenţa adoptării pot fi:
♦ decizii periodice
♦ decizii aleatorii
♦ decizii unice
e) După sfera de acţiune a decidentului pot fi:
♦ decizii integrale (neavizate)
♦ decizii avizate

15
 f) După numărul persoanelor care le fundamentează pot fi:
♦ decizii de grup
♦ decizii individuale.
g) După conţinutul si modificările pe care le aduc din punct
de vedere juridic pot fi:
♦ decizii generale
♦ decizii specifice
♦ decizii date in funcţie de cererea de servicii
♦ decizii determinate de schimbările produse in
structura unei instituţii.
h) In raport cu competenta decidentului pot fi:
♦ decizii executorii
♦ decizii de administrare
i) După modul de cunoaştere a mediului în care se va lua
decizia:
♦ decizii luate în condiţii de certitudine;
♦ decizii luate în condiţii de incertitudine
♦ decizii luate în condiţii de risc
Etapele procesului de fundamentare a deciziilor în sistemul
serviciilor publice:
1. Iniţierea deciziei
2. Definirea obiectivului decizional si a mijloacelor de
realizare

15
 3. Documentarea riguroasa in scopul formulării unei decizii
corecte
4. Selectarea si analiza informaţilor culese
5. Conturarea soluţiilor si analiza alternativelor decizionale
6. Adoptarea deciziei
7. Urmărirea aplicării si respectării deciziei administrative
8. Formularea concluziilor
Subiecte de discutat
• Prezentaţi şi analizaţi sistemul decizional al instituţiei în
care vă desfăşuraţi activitatea;
• Etapele parcurse la fundamentarea deciziei administrative

15
 CAPITOLUL 8.
METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE
MANAGEMENTULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

În domeniul managementului serviciilor publice apare o

paletă largă de probleme care necesită utilizarea unor metode şi
tehnici adecvate.
Metodele în managementul administraţiei publice
reprezintă un ansamblu de modalităţi de realizare a obiectivelor
instituţiilor, specifice unui domeniu, un instrument utilizat pentru
realizarea acestor obiective, un mod organizat de gândire şi acţiune
pentru obţinerea unor efecte economice maxime cu eforturi minime.
În funcţie de modul de realizare a obiectivelor în literatura de
specialitate s-au identificat trei grupe de metode (fig. 8.1), şi anume:
• Metoda de executare
• Metoda de organizare şi funcţionare
• Metoda de cercetare

15
 TIPURI DE METODE

METODE DE METODE DE ORGANIZARE METODE DE

EXECUTARE ŞI FUNCŢIONARE CERCETARE

• Metoda constrângerii • Analiza diagnostic

• Metoda convingerii • Metode de organizare ştiinţi- • Simularea analizei
• Metoda cointeresării fică • Construirea diagra-
• Şedinţa mei cauză-efect
• Conducerea eficientă • Alte metode
• Valorificarea experienţei în
muncă
• Structurarea eficientă a pro-
gramului funcţionarilor publici

Figura 8.1.

8.1. METODE DE EXECUTARE

În sistemul serviciilor publice sunt aplicate metode, de
executare specifice, aşa cum sunt prezentate în fig. 9.1.
a) Metoda constrângerii, aplicată în special în regimurile
totalitare fiind un instrument de dominare de către o minoritate
socială a majorităţi populaţiei, lipsită de drepturi şi care opune
rezistenţă tacită executării unor decizii.
Metoda constrângerii este principala metoda de executare a
deciziilor administrative ale statului totalitar, în general. Totuşi,

15
această metodă se aplică frecvent şi în statele cu regimuri politice
democratice, atunci când apar abateri de la normele şi regulile
specifice cadrului legislativ ce funcţionează în instituţiile publice,
mai ales atunci când funcţionarii publici nu au pregătirea necesară, nu
vor să aplice anumite decizii sau când anumiţi cetăţeni nu respectă
acest cadru normativ-legislativ.
b) Metoda convingerii este folosită în ţările cu regim
democratic unde statul apără şi promovează interesele cetăţenilor şi
acţionează pentru creşterea bunăstării materiale şi spirituale a
societăţii. În aceste state deciziile date de administraţia publică
trebuie să fie respectate şi executate, de bună voie de funcţionarii
publici şi membrii societăţii în propriul lor interes. În cazul
neexecutarii acestor decizii se aplică metoda de constrângere şi
executare silită.
Metoda convingerii presupune un proces de informare
continuă a cetăţenilor şi funcţionarilor publici implicaţi direct sau
indirect în luarea sau executarea anumitor decizii, funcţionari care
sunt interesaţi de conţinutul unor acte administrative. În aplicarea
acestei metode un rol primordial revine mass-mediei scrise sau audio-
vizuale.
c) Metoda cointeresării este aplicată prin acordarea de
recompense materiale unor funcţionari publici care obţin realizări
deosebite în domeniul lor de activitate. Această metodă presupune
elaborarea unui sistem de indicatori pentru sensibilizarea angajaţilor

15
din instituţiile publice, ca şi pentru aplicarea unor mijloace coercitive
pentru determinarea unor persoane să respecte deciziile din
administraţia publică, în concordanţă cu prevederile cadrului
normativ legislativ.

8.2. METODE DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

În literatura de specialitate sunt cunoscute cinci metode şi/sau
instrumente de organizare a activităţii instituţiilor din administraţia
publică şi anume:
a) Metoda organizării raţionale a activităţilor administrative
prin care se identifică modul în care trebuie să se desfăşoare aceste
activităţi, conform obiectivelor managementului administraţiei
publice la orice nivel. Această metodă presupune, pe de o parte,
conceperea unui plan de activităţi orientat către realizarea obiectivelor
sociale şi detalierea activităţilor care să susţină îndeplinirea misiunii
sociale a fiecărei instituţii, iar, pe de altă parte conceperea unor
planuri generale de activitate pe ansamblul sistemului administraţiei
publice şi a unor planuri detaliate pentru fiecare instituţie publica, în
scopul coordonării întregii activităţi pentru realizarea obiectivelor
propuse la nivelul fiecărei instituţii componente.
b) Metoda şedinţei constă, în esenţă, în utilizarea şedinţei din
instituţiile publice, la care participă angajaţii din sistemul
administraţiei publice, pentru soluţionarea unor probleme

15
decizionale, informaţionale, de analiză şi de cercetare. În cadrul
şedinţei sunt consultaţi managerii din instituţiile publice şi se transmit
informaţii, sunt adoptate decizii şi se primesc informaţii asupra
modului de îndeplinire a vechilor decizii. Metoda şedinţei implică
parcurgerea a patru etape în cadrul cărora trebuie respectate anumite
reguli, astfel:
* In etapa de pregătirea şedinţei este necesară:
• înscrierea pe ordinea de zi a maximum trei probleme;
• formularea clară a problemelor şi a obiectivelor acestora;
• desemnarea anticipată a persoanelor care organizează şedinţa,
întocmirea materialelor necesare care trebuie să fie prezentate
sintetic, să cuprindă informaţiile necesare pe care să le pună la
dispoziţia celor ce participă la respectiva şedinţă;
• invitarea unor persoane implicate în mod direct în problemele
puse in discuţie;
• stabilirea anticipată a locului de desfăşurare a şedinţei, inclusiv
a persoanelor ce consemnează discuţiile care vor avea loc în
cadrul respectivei şedinţe.
* În etapa de deschidere a şedinţei se impune:
• respectarea orei de începere şi formularea clară a obiectivelor
acestei şedinţe;
• stabilirea duratei totale de desfăşurare a şedinţei (maxim 3 ore),
inclusiv a duratei unei luări de cuvânt;
• prezentarea cuvântului introductiv în maxim 3-5 minute'

15
 * În etapa de desfăşurare a şedinţei trebuie respectate:
• preîntâmpinarea şi soluţionarea cu tact a eventualelor probleme
ce pot apărea pe parcursul derulării şedinţei;
• intervenţia celui ce conduce şedinţa când se prelungesc luările
de cuvânt pentru evitarea speculaţiilor şi a unor probleme
colaterale şi inutile;
• încadrarea în durata de timp stabilită iniţial pentru şedinţă prin
respectarea timpului acordat fiecărui orator;
* În etapa de închidere a şedinţei:
• prezentarea în final de către cel care conduce şedinţa a unor
concluzii clare şi a unor idei noi în maxim 10 minute;
• transmiterea în scris a celor mai relevante informaţii, precum şi
a deciziilor luate.
Metoda şedinţei se aplică în mod deosebit pentru parlament,
în cazul şedinţelor care au caracter de informare, de analiză şi de luare
a deciziilor, la care, de obicei, participă şi primul ministru şi
preşedintele statului.
c) Metoda conducerii eficiente constă dintr-un ansamblu de
elemente referitoare la modul de desfăşurare a unor activităţi eficiente
de către funcţionarii şi managerii din instituţiile publice, care trebuie
să aibă calităţi morale, capacitate managerială, cunoştinţe din
domeniul economic, sociologic şi psihologic. O conducere eficientă

15
implică o bună cunoaştere a realităţii sociale şi a intereselor sociale
pentru identificarea şi stabilirea obiectivelor instituţiilor publice.
Managerii din administraţia publică trebuie să aibă aptitudini
specifice acestui domeniu, cum ar fi: capacitate de înţelegere a omului
cu toate problemele cu care se confruntă şi pe care i le aduce la
cunoştinţă, talent de comunicare şi de abordare a diferitelor probleme,
răbdare pentru ascultarea tuturor necazurilor şi problemelor, talent
pedagogic şi compatibilităţi psihologice cu toţi colegii.
Metoda conducerii eficiente presupune posedarea de către
manager a talentului de selectare a funcţionarilor publici după criterii
specifice, în funcţie de pregătirea de specialitate şi manageriala a
acestora, capacitatea de comunicare, direct şi indirect, atât cu şefii
ierarhici, cât şi cu subordonaţii.
d) Metoda valorificării experienţei în muncă, care are ca
sursă utilizarea funcţionarilor publici cu experienţă îndelungată într-
un anumit domeniu al administraţiei publice. Folosirea funcţionarilor
publici cu experienţă îndelungată în efectuarea unor activităţi,
imprimă calitate proceselor din domeniul administraţiei publice,
abilitate în conducere şi realizarea sarcinilor ce le revin. Totuşi,
această metodă poate avea şi anumite efecte negative datorate rutinei,
comodităţii, executării mecanice a unor operaţiuni etc. Rutina este de
fapt cea care influenţează cel mai mult pe vechii funcţionari publici
care au tendinţa de a deveni autoritari, incapabili de autocritică, nu-şi
recunosc greşelile şi încearcă să rezolve orice problemă numai aşa

15
cum doresc ei, ceea ce duce la decizii incorecte. Pentru eliminarea
acestor efecte negative, şi mai ales a rutinei, este necesară folosirea
experienţei lor pentru îmbunătăţirea muncii şi introducerea unor noi
metode de îndeplinire a sarcinilor care să-i determine pe respectivii
funcţionari să se autodepăşească, să se adapteze continuu la tot ceea
ce este nou.
Folosirea metodei valorificării experienţei înseamnă
încurajarea funcţionarilor din administraţia publică la valorificarea
propriului potenţial profesional obţinut în timp, la dezvoltarea
capacităţii creative, la creşterea calităţii actelor decizionale din acest
domeniu.
e) Metoda structurării eficiente a programului funcţionarilor
publici a apărut ca urmare a specializării acestora, deoarece timpul de
lucru este de multe ori prelungit peste programul normal de lucru, de
multe ori datorită utilizării necorespunzătoare a acestuia. Se ştie că în
managementul public informaţiile au un rol deosebit, şi pun anumite
probleme legate, pe de o parte, de asigurarea corectitudinii culegerii,
iar, pe de altă parte, de valorificarea acestora în fundamentarea
deciziilor şi implementarea lor în sistemul administraţiei publice.
Rezolvarea, acestor probleme impune structurarea corectă a
programului de lucru, adică asigurarea condiţiilor corespunzătoare de
desfăşurare a activităţilor la unele locuri de muncă, necesare
executării respectivelor sarcini. Desfăşurarea unui program de lucru,
corespunzător pentru un funcţionar public presupune confort, climat

16
deschis de lucru, dotat cu cele mai moderne metode, echipament,
recompense, adecvate etc.
Programul de lucru trebuie structurat atât anual cât şi
trimestrial, lunar şi zilnic, astfel încât să existe un raport optim între
consumul efectiv de energie pentru realizarea sarcinilor de muncă şi
timpul necesar refacerii forţei de muncă (de odihnă şi recreere). Un
raport optim permite prevenirea apariţiei oboselii exagerate şi
premature a personalului din administraţia publică. Principalele cauze
ale oboselii personalului din administraţia publică sunt:
 monotonia şi lipsa de interes pentru activitatea pe care o face;
 condiţiile organizatorice nepotrivite de la locul de muncă;
 tensiuni nervoase etc.
Utilizarea unei structurări eficiente a programului de lucru al
funcţionarului public necesită cunoaşterea influenţei factorilor care
duc la solicitarea fizică şi nervoasă a acestora, a mediului în care îşi
desfăşoară activitatea, a cauzelor care determină starea de oboseală,
dar, mai ales, a factorilor psiho-sociali ce determină un anumit
comportament managerial.

8.3. METODE DE CERCETARE

Dintre metodele de cercetare cunoscute, analiza-diagnostic
este mai indicată în sistemul managementului administraţiei publice.
Societatea contemporană se concretizează prin schimbări rapide şi, de
multe ori profunde, care duc la necesitatea adaptării continue a

16
sistemului administraţiei publice la noile cerinţe ale reorganizării
acestuia potrivit noilor condiţii. De aceea, efectuarea analizei
diagnostic este necesară ori de câte ori apar anumite schimbări în
sistemul administraţiei publice.
O asemenea metodă impune parcurgerea a patru etape:.
 documentarea asupra domeniului supus analizei;
 interpretarea datelor şi informaţiilor culese pe baza
diagramei cauză-efect;
 identificarea şi analiza punctelor forte şi a celor slabe;
 prezentarea propunerilor de îmbunătăţire a activităţii.

a) Etapa de documentare asupra domeniului, supus cercetării,

este necesară atunci când observarea şi culegerea datelor se referă la:
 structura instituţiei publice respective ca şi a relaţiilor
sale cu organul ierarhic şi cu publicul;
 componentele sistemului informaţional al respectivei
instituţii publice inclusiv a circuitelor şi fluxurilor
informaţionale;
 sistemul decizional adoptat, eficienţa acestuia, a
metodelor şi tehnicilor folosite în procesul decizional;
 stilul de conducere şi a climatului de muncă unde îşi
desfăşoară activitatea funcţionarii publici. Aceste date

16
 sunt supuse unei analize detaliate pentru verificarea
veridicităţii lor;
b) Etapa de interpretare realistă a datelor şi informaţiilor, a
cauzelor care au generat situaţii negative sau pozitive în stilul şi
metodele de muncă ale funcţionarilor publici.
c) Etapa de identificare şi analiză a punctelor forte şi a
punctelor slabe ale activităţii din cadrul sistemului administraţiei
publice, ceea ce presupune analiza pe categorii de informaţii şi date
culese, ca şi pe structuri organizatorice, pentru a se releva stilul de
conducere (eficient sau ineficient) al funcţionarilor publici cu funcţii
de conducere, inclusiv climatul în care îşi desfăşoară activitatea în
respectiva instituţie.
d) Etapa de formulare a propunerilor de restructurare şi
perfecţionare a activităţilor, inclusiv prezentarea lor. Este o etapă
laborioasă şi presupune identificarea, în primul rând, a cauzelor care
au determinat anumite probleme critice şi dificile, iar in al doilea
rând, a situaţiilor pozitive cu efecte benefice asupra activităţii
instituţiei respective.
Analiza-diagnostic are ca scop, în primul rând, diminuarea
până la eliminare a punctelor slabe identificate şi, în al doilea rând,
dezvoltarea şi perfecţionarea punctelor forte, pentru ca, în final, să se
facă propuneri de redresare, restructurare şi/sau perfecţionare a
activităţii.

16
 În finalul analizei trebuie făcute consideraţii pertinente
asupra acesteia, a eficienţei instituţiei cercetate, ca şi a eficienţei
analizei (raportul rezultatele obţinute - cheltuielile efectuate).

Alte metode:
Brainstormingul (asaltul de idei);
Tabloul de bord
Metoda Delphi
Metoda Philiph 66
Metoda scenariilor

Rezumat
Metodele în managementul administraţiei publice
reprezintă un ansamblu de modalităţi de realizare a obiectivelor
instituţiilor, specifice unui domeniu, un instrument utilizat pentru
realizarea acestor obiective, un mod organizat de gândire şi acţiune
pentru obţinerea unor efecte economice maxime cu eforturi minime.
Metodele specifice managementului serviciilor publice
sunt:
• Metode de executare:
 metoda constrângerii,
 metoda convingerii
 metoda cointeresării
• Metode de organizare şi funcţionare

16
  metode de organizare ştiinţifică
 metoda şedinţei
 metoda conducerii eficiente
 metoda valorificării experienţei în muncă
 metoda structurării eficiente a programului
funcţionarilor publici
• Metode de cercetare
 analiza diagnostic

Subiecte de discutat
• Prezentaţi metoda (metodele) de management care este
implementată în instituţia dumneavoastră;
• Analiza diagnostic a instituţiei în care lucraţi;
• Tabloul de bord (al unuia dintre directorii instituţiei în
care lucraţi).

16
 TESTE
MANAGEMENTUL SERVICIILOR PUBLICE

1. Arătaţi care din variantele prezentate mai jos reprezintă funcţii ale
managementului serviciilor publice
a) previziune, cercetare-dezvoltare, organizare, producţie,
salarizare; motivare;
b) previziune, organizare planificare, conducere, motivare;
antrenare;
c) previziune, coordonare, decizie, comercială, financiar-
contabilă; administrare;
d) previziune, organizare, cercetare-dezvoltare, comunicare,
personal; coordonare;
e) previziune, organizare, coordonare, antrenare, control-
evaluare, administrare.
2. Conţinutul procesului de management este dat de:
a) previziune, prognoză, antrenare, comunicare, control-evaluare;
b) comunicare, organizare, antrenare, programare, control-
evaluare;

16
 c) organizare, coordonare, planificare, motivare, control-
evaluare;
d) previziune, coordonare, antrenare, organizare, control-
evaluare;
e) motivare, programare, organizare, comunicare, control-reglare.

3. Acţiunile prin care subiectul conducător stabileşte obiectivele

organizaţiei modalităţile de realizare a lor şi alocă resursele necesare
sunt cuprinse în funcţia de:
a) motivare;
b) coordonare;
c) organizare;
d) previziune;
e) control-reglare (evaluare).
4. Procesul prin care se transmit şi recepţionează mesaje între
membrii unei organizaţii în vederea realizării obiectivelor este inclus
în funcţia de:
a) organizare;
b) previziune;
c) coordonare;
d) antrenare;
e) control-reglare.
5. Motivaţia este o componentă a funcţiei de:
a) prognoză;

16
 b) organizare;
c) coordonare;
d) antrenare;
e) control-reglare.

6. Cea mai importantă trăsătură a motivării se referă la:

a) acordarea de recompense / sancţiuni în exclusivitate materiale;
b) acordarea de recompense materiale şi moral-spirituale în
exclusivitate;
c) acordarea de recompense / sancţiuni atât materiale cât şi
moral-spirituale;
d) acordarea de recompense / sancţiuni în fiecare zi;
e) acordarea de sancţiuni materiale şi moral-spirituale cu
preponderenţă;
7. Care din elementele prezentate mai jos constituie componente
majore ale managementului organizaţiei?
a) subsistemul organizatoric, subsistemul informaţional, decizia,
subsistemul motivaţional;
b) subsistemul organizatoric, subsistemul informaţional,
subsistemul motivaţional, metode şi tehnici de stimulare a
creativităţii;
c) subsistemul organizatoric, subsistemul informaţional,
subsistemul metodologic, subsistemul decizional.

16
8. Postul, compartimentul şi ponderea ierarhică sunt componente ale
structurii organizatorice a sistemului public. Ce alte subdiviziuni
organizatorice cunoaşteţi din cele prezentate în continuare:
a) sarcinile, atribuţiile, obiectivele individuale;
b) funcţia, nivelul ierarhic, atribuţiile;
c) funcţia, funcţiunile şi activităţile;
d) funcţia, nivelul ierarhic, relaţiile organizatorice;
e) sarcinile, funcţia, obiectivele individuale.
9. Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF), organigrama,
descrierea funcţiei şi fişa postului sunt componente ale:
a) sistemului informaţional;
b) sistemul decizional;
c) structuri organizatorice;
d) sistemului organizatoric;
e) ale nici uneia din cele prezentate mai sus.

10. Care din elementele prezentate mai jos sunt documente

organizatorice:

a) ROF;
b) Graficul GANTT;
c) Graficul PERT;
d) organigrama;
e) drumul critic;

16
 f) fişa postului;
g) descrierea funcţiei.

11. Sistemul informaţional îndeplineşte mai multe funcţii în cadrul

managementului public regăsite printre elementele prezentate în
continuare:
a) funcţia de vehiculare a informaţiilor;
b) funcţia decizională;
c) funcţia de prelucrare automată a informaţiilor;
d) funcţia operaţională;
e) funcţia documentară (de documentare);
f) funcţia de informare a activităţii firmei;

12. Se dă următoarea situaţie:

Structura organizatorică a societăţii ELECTRICA cuprinde mai
multe compartimente funcţionale, subordonate după cum urmează:
-managerului general: compartimentul resurse umane,
compartimentul strategii, compartimentul AQ
-managerului tehnic: compartimentul cercetare,
compartimentul organizare, compartimentul programare,
compartimentul investiţii, 3 secţii, un atelier metrologie
-managerului economic-comercial: compartimentul
aprovizionare, compartimentul desfacere, compartimentul

17
 marketing, compartimentul financiar-contabilitate,
compartimentul informatică.
Care din combinaţiile enumerate mai jos exprimă cel mai corect
dimensiunea ponderilor ierarhice pentru cei trei manageri de nivel
superior (cifrele din paranteze indică, în ordine, ponderile
managerului general, managerului tehnic şi de producţie, managerului
economic-comercial).
a) (3, 8, 5);
b) (5, 8, 5);
c) (4, 5, 5);
d) (5, 5, 4);
e) (6, 8, 2).
13. Data, circuitului informaţional şi procedura informaţională sunt
componente ale sistemului informaţional al managementului public:
Ce alte elemente din cele prezentate mai jos sunt componente ale
sistemului informaţional:
a) informaţia;
b) postul;
c) organigrama;
d) fluxul informaţional;
e) funcţia;
f) mijloace de preluare a datelor;
g) ponderea ierarhică.

17
14. Pentru creşterea eficacităţii comunicaţiilor în instituţiile publice
este necesar să se acţioneze în mai multe direcţii. Unele dintre ele
sunt prezentate în enumerarea de mai jos.
1. motivarea adecvată a comunicării;
2. asigurarea unei comunicări clare, concise;
3. elaborarea unor strategii şi politici realiste;
4. perfecţionarea managerilor;
5. promovarea managerului prin obiectivele şi prin bugete;
6. descentralizarea managerială;
7. perfecţionarea structurii organizatorice;
8. creşterea ponderii deciziilor strategice şi tactice.
Care dintre combinaţiile exprimă cel mai corect astfel de
modalităţii?
a. 1-2-3-4
b. 1-2-4-5
c. 2-3-4-5
d. 1-2-4-8
e. 1-2-4-7

15. Elementul hotărâtor în selecţia şi încadrarea personalului este:

a. vechime în muncă;
b. cunoştinţele, calităţile, aptitudinile şi comportamentele;
c. postul deţinut anterior;
d. studiile atestate de certificate sau diplome;
e. vârsta;

17
 f. poziţia în societate.
16. Se dă următoarea situaţie: Şeful compartimentului
„Management" hotărăşte ca începând cu azi, inginerul Ionescu să nu
se mai ocupe de adaptarea Regulamentului de Organizare şi
Funcţionare, datorită frecventelor depăşiri de termene.
Această lucrare va reveni economistului Popescu, cu aceeaşi
vechime în compartiment.
Se procedează, în consecinţă, la modificarea fişelor de post
ale celor doi specialişti.
Arătaţi dacă în cazul descris mai sus s-a utilizat delegarea?
a. da, deoarece sunt respectate regulile;
b. nu, pentru că nu s-au respectat regulile delegării;
c. nu, pentru că nu s-au avut în vedere toate etapele delegării;
d. nu, pentru că decizia adoptată de şeful compartimentului
este una de natură organizatorică;
e. nu, pentru că nu au făcut obiectul delegării toate elementele
de definire a postului.

17. Care din variantele de mai jos exprimă cel mai bine sensul
expresiei: „Atribuirea temporară a exercitării unei sarcini de către
manager subordonatului său nemijlocit, împreună cu competenţele şi
răspunderea necesară"?
a. descentralizarea managerială;
b. delegare;

17
 c. delegarea de sarcini;
d. delegarea de responsabilităţi;
e. delegarea de autoritate.

18. Delegarea se caracterizează prin mai multe componente şi etape

de aplicare:
1. delimitarea sarcinilor conducătorului în posibile, probabile şi
imposibile de delegat;
2. „însărcinarea";
3. atribuirea competenţei formale (autorităţii);
4. acordarea responsabilităţii;
5. obţinerea avizului şefului ierarhic pentru delegare;
6. optimizarea raporturilor dintre încredere şi control;
7. evaluarea rezultatelor delegării;
8. efectuarea delegării numai între un manager şi un subordonat
nemijlocit al acestuia.
Care din variantele de mai jos sunt componente ale delegării?
a. (1,2,6)
b. (1,3,7)
c. (2,3,4)
d. (2,3,5)
f (5,6,8)

17
19. Realizarea unui studiu de diagnosticare implică mai multe etape.
Alegeţi-le din enumerarea prezentată în continuare.
1. prezentarea caracteristicilor tipologice ale instituţiei
2. documentarea preliminară;
3. identificarea şi interpretarea simptomelor semnificative;
4. precizarea cauzelor care provoacă disfuncţionalităţi (puncte
slabe)
5. precizarea cauzelor care provoacă punctele forte;
6. evidenţierea cauzală a principalelor puncte forte;
7. stabilirea disfuncţionalităţilor şi a cauzelor care le generează;
8. elaborarea de recomandări;
a. 2-3-6-7-8
b. 1-2-4-5-8
c. 1-3-6-7-8
d. 2-3-4-5-8
e. 1-2-3-4-5

17
Bibliografie

Management public, Ed.

1. Androniceanu A. -
Economică, Bucureşti, 1999

Management public- studu de caz,

2. Androniceanu A. -
Ed. Universitară, Bucureşti, 2004

Noutăţi în managementul public,

3 Androniceanu A. -
Ed. Economică, Bucureşti, 2003

Burduş E. Fundamentele managementului,

4. -
Căprărescu G. Ed. Economică, Bucureşti, 2000
Manda C. Administraţia publică locală din
5. -
Manda C.C. România, Ed. Lumina lex, 1999
Niculescu O. Management, Ed. Economică,
6. -
Verboncu I. Bucureşti, 1999
Niculescu O. Management, teste grilă, Ed. Cartea
7. -
Verboncu I. Şcolii 2000, Bucureşti, 1998
Plumb I. Managementul serviciilor publice,
8. Androniceanu A. - Ed. ASE, Bucureşti, 2003
Abăluţă O.
Economie, Ed. Bibliotheca,
9. Popescu C. -
Târgovişte, 2005
Popescu I. Profiroiu Bazele administraţiei publice, Ed.
10. -
A. Economică, Bucureşti, 2003

17