Management Public - CURS PDF

MANAGEMENT
PUBLIC
Lector univ. dr.
HANGANU SILVIA
CUPRINS
INTRODUCERE.........................................................................................................................
pag. 4
Obiectivele cursului.............................................................................................................. pag. 4
Capitolul 1. OBIECTUL MANAGEMENTULUI PUBLIC...................................................

pag. 5
Obiectivele capitolului 1................................................................................................. pag. 5

1.1. Concepte generale şi caracteristicile managementului public...................................pag. 5
1.2. Delimitări şi clarificări cu privire la stat şi administraţia publică............................ pag. 9
1.3. Administraţia publică – domeniul de aplicare a managementului public................ pag.13
1.4. Definiţia şi caracteristicile obiectului managementului public................................ pag.18
Răspunsurile şi comentariile la întrebările din testele de autoevaluare.......................... pag.23
Bibliografie capitolul 1................................................................................................... pag.28
Lucrare de control..............................................................................................................pag.29
Capitolul 2. SISTEMUL DE MANAGEMENT AL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. pag.30
Obiectivele capitolului 2................................................................................................. pag.30

2.1. Mediul organizaţional al adminstraţiei publice........................................................ pag.30
2.1.1. Factorii de mediu exogeni (externi sistemului)..................................................... pag.30
2.1.2. Factorii de mediu endogeni (interni sistemului)................................................... pag.33
2.2. Sistemul serviciilor publice...................................................................................... pag.36
2.2.1. Conceptul de sistem. Componentele sistemului.................................................... pag.36
2.2.2. Serviciile publice, componentă a sistemului terţiar.............................................. pag.38
2.2.3. Clasificarea serviciilor publice............................................................................. pag.40
2.2.4. Principii de organizare şi funcţionare a serviciilor publice………………….…. pag.43
Capitolul 3. PROCESUL MANAGEMENTULUI PUBLIC.......................................... pag.57

3.1. Conţinutul şi caracteristicile procesului managementului public............................ pag.57
3.2. Principiile managementului public.......................................................................... pag.58
3.3. Funcţiile managementului public............................................................................. pag.59
3.3.1. Funcţia de previziune ........................................................................................... pag.60
3.3.2. Funcţia de organizare............................................................................................ pag.62
3.3.3. Funcţia de coordonare........................................................................................... pag.63
3.3.4. Funcţia de antrenare.............................................................................................. pag.63
3.3.5. Funcţia de control şi evaluare............................................................................... pag.64
2
Capitolul 4. SISTEMUL DECIZIONAL ÎN MANAGEMENTUL PUBLIC.............. pag.73

4.1. Definiţia şi clasificarea deciziilor............................................................................. pag.73
4.2. Elementele sistemului decizional............................................................................. pag.78
4.3. Caracteristicile deciziilor administrative.................................................................. pag.80
4.4. Fundamentarea deciziilor administrative.................................................................. pag.81
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ........................................................................................ pag.89
3
MANAGEMENT PUBLIC
INTRODUCERE
Stimate Cursant,
Pentru început îţi urez bine ai venit în grupul celor care studiază
„Managementul public”.
„Managementul public” este un curs care se adresează studenţilor de la

facultăţile cu profil economic, care doresc să se specializeze în managementul
administraţiei centrale şi locale, şi managementul serviciilor publice, într-un
sistem organizat de Educaţie la Distanţă.
OBIECTIVELE CURSULUI:
După studiul acestui curs, vei fi suficient de pregătit în legătură cu

managementul instituţiilor publice, acumulând cunoştiinţe legate de:
 administraţia publică – domeniul de aplicare a managementului
public;
 procesul managementului public;
 sistemul decizional al managementului public;
4
Capitolul 1. OBIECTUL MANAGEMENTULUI PUBLIC
Obiectivele capitolului 1:
După studiul acestui capitol, vei acumula cunoştiinţe referitoare la:

 conceptele generale şi caracteristicile managementului public;
 administraţia publică – domeniul de aplicare a
managementului public;
 obiectul managementului public;
1.1. Concepte generale şi caracteristicile de management public
Managementul public operează cu concepte fundamentale ale

managementului general, la care se adaugă particularităţile sectorului public.
Prin urmare, pentru definirea managementului public este necesar a se relua
definirea managementului.
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii ale
managementului, ca de exemplu:
1) „Managementul este procesul de atingere a obiectivelor
organizaţionale prin angajarea şi implicarea celor patru funcţii principale:
planificarea, organizarea, leading-ul (antrenarea şi motivarea) şi controlul1.”
2) „Managementul firmelor rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de
management din cadrul lor, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor
care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de
conducere de natură să asigure obţinerea şi creşterea competitivităţii2.”
3) Wiliam Newman defineşte managementul ca fiind „o importantă
tehnică socială de direcţionare, conducere şi control a eforturilor unui grup
social în vederea realizării unui obiectiv comun3”.
Managementul public are ca obiectiv principal satisfacerea interesului
public prin intermediul serviciilor publice.
Serviciile publice constituie domeniul de activitate al instituţiilor
publice, care oferă cadrul instituţional care să permită aplicarea cadrului
legislativ (Legi, Hotărâri de Guvern, Ordonanţe ale Guvernului, Ordine ale
miniştrilor, regulamente de organizare etc.).
1
Ionescu, Gh.Gh., Cazan, E., Negruşa, A.L., Management organizaţional, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2001, pag.1.
2
Nicolescu, O., Verboncu, I., Management, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag.17.
3
Newman, Wiliam, Administrative action, Pretince Hall, Englewood Hills, New York, 1964,
pag.1 din Filip, P., Managementul administraţiei publice, Editura Treira, Oradea, 2004, pag.5.
5
Instituţiile publice reprezintă organismele prin care statul îşi exercită
funcţiile şi serviciile sale în domeniul economic, socio-cultural, de apărare, de
siguranţă publică, ordine publică.
Instituţiile publice pot fi de importanţă centrală, care cuprind
Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, Guvernul, ministerele şi alte
autorităţi publice centrale, precum şi instituţiile din subordinea lor, şi de
importanţă locală, care cuprind unităţile administrativ-teritoriale, consiliile
judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, precum şi instituţiile publice
subordonate acestora.
Totalitatea instituţiilor publice determină sectorul (sistemul) public.
Managementul din sistemul (domeniul) public urmăreşte coordonarea şi
controlul serviciilor publice în raport cu obiectivele stabilite de fiecare instituţie
publică. De asemenea, urmăreşte să stabilească direcţiile strategice şi pe termen
scurt, mijloacele necesare atingerii obiectivelor, dar şi motivarea membrilor
instituţiilor publice în realizarea obiectivelor stabilite.
Managementul public este în strânsă corelaţie cu activităţile desfăşurate
în sectorul public, în complexitatea şi dinamica sa, precum şi cu politicile
adoptate şi stabilite în cadrul sistemului.
Actualmente, mediul socio-politic foarte dinamic, în continuă
schimbare şi transformare, îşi exercită influenţa asupra managementului public.
Managementul public este strâns legat de schimbările care au loc în
societate, reflectând dinamismul din societatea contemporană. Din acest punct
de vedere, managementul public, operează cu o serie de concepte generale, care
pot fi împărţite în trei categorii, şi anume4:
1) concepte legate de modul de organizare a sistemului public:
obiective, resurse, proces managerial, optimizare.
Obiectivele managementului public se referă la misiunea şi scopul
fiecărei instituţii publice din cadrul sistemului.
Resursele reprezintă nevoile materiale, financiare şi umane necesare
atingerii obiectivului stabilit.
Procesul managerial constă în modalitatea de transformare a resurselor
în vederea atingerii obiectivelor stabilite.
Optimizarea rezultă din dorinţa de a realiza cât mai bine procesul
managerial, astfel încât resursele să fie utilizate optim, ducând chiar la
modificarea obiectivelor, resurselor şi procesului managerial.
2) concepte legate de funcţionarea sistemului public: autonomie,
adaptabilitate, organizare, plan, planificare şi incluziune.
Autonomia constă în capacitatea sistemului de a se conduce singur, cu
respectarea normelor şi legilor în vigoare.
Adaptabilitatea constă în capacitatea sistemului de a-şi păstra
stabilitatea, ţinând cont de influenţele mediului exterior.
Organizarea se referă la structura internă a sistemului, care se
stabileşte pentru a determina o bună funcţionare a sistemului.
Planul este instrumentul prin care se urmăreşte realizarea obiectivelor
stabilite.
Planificarea este activitatea prin care se stabilesc termenele şi
mijloacele de realizare a obiectivelor.
4
Plumb, I., Androniceanu, A., Abăluţă, O., Managementul serviciilor publice, ediţia a II-a,
Editura ASE, Bucureşti, 2003, pag.18.
6
Incluziunea constă în capacitatea sistemului, ca sistem deschis, de a se
integra în structuri mai largi, cum ar fi integrarea României în Uniunea
Europeană.
3) concepte legate de conducerea sistemului: informaţia, verificarea,
decizia şi controlul.
Informaţia constă în culegerea şi prelucrarea datelor necesare
procesului de management în atingerea obiectivelor. Datele culese sunt
organizate într-o bază de date şi se supun analizei, în vederea identificării
variantei optime de acţionare.
Verificarea este operaţia prin care se constată dacă modelele şi
procedurile alese în procesul de management corespund cu realitatea şi cu
obiectivele stabilite.
Decizia constă în alegerea uneia dintre variante, care se consideră a fi
optimă pentru realizarea obiectivelor.
Controlul urmăreşte îndeplinirea obiectivelor ca urmare a deciziilor
luate. Controlul se realizează în toate fazele procesului de management.
Un rol important în eficientizarea managementului îl are managerul.
Pentru a fi eficient, managerul trebuie să-şi dezvolte aptitudinile în:
 elaborarea şi selectarea informaţiilor, care trebuie să fie utile şi
credibile;
 dezvoltarea raţionamentului logic şi analiza judicioasă a
fenomenelor manageriale;
 perfecţionarea colaborării şi comunicării cu personalul;
 dezvoltarea capacităţii de a gândi economic şi social;
 cunoaşterea şi recunoaşterea propriei valori şi capacitatea de a
munci în echipă;
 dezvoltarea capacităţii de a stabili şi comunica obiective, de a
finaliza realizarea lor.
Aptitudinile manageriale se formează şi se dezvoltă ca urmare a
cunoştinţelor şi experienţei proprii, dar şi prin motivare.
Managerul trebuie să lucreze în echipă şi să aibă aptitudinea de a
preveni sau stopa situaţiile conflictuale.
Pentru a fi eficient, managerul din administraţia publică trebuie să
depisteze la timp cauzele unui potenţial conflict, să stabilescă precis sarcinile
fiecărui salariat, să folosească criterii de promovare şi competenţă profesională,
să stimuleze dorinţa de perfecţionare, să stimuleze creativitatea individuală sau
de grup. În acest fel, managerul va dobândi autoritatea necesară şi respectul
membrilor instituţiei, creând un climat de muncă propice realizării obiectivelor
stabilite.
Test de autoevaluare – Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar.
1. Enumeraţi şi definiţi conceptele cu care operează managementul

public legate de modul de organizare a sistemului public?
7
public legate de funcţionarea sistemului public?

public legate de conducerea sistemului?
4. Care sunt aptitudinile pe care trebuie să le posede managerul pentru a

fi eficient?
8
Răspunsurile la întrebările din testul de autoevaluare le vei găsi la
sfârşitul capitolului.
1.2. Delimitări şi clarificări cu privire la stat şi administraţia

publică
Managementul public operează cu concepte şi abordări fundamentale

legate de sistemul public, de particularităţile serviciilor publice din
administraţia publică centrală şi locală, de particularităţile instituţiilor publice
din domeniul economic, socio-cultural, de apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională.
Din acest punct de vedere se impune delimitarea şi clarificarea
noţiunilor de „stat”, „puteri ale statului”, „administraţie publică”, „organele
administraţiei publice”.
Statul, în sens larg, constă în colectivitatea umană cu o istorie comună,
cu un teritoriu bine delimitat, cu legi proprii, cu un sistem de guvernare propriu
şi un sistem propriu de apărare a frontierelor, de siguranţă naţională şi ordine
publică, de dezvoltare a relaţiilor internaţionale, alegerea reprezentanţilor.
În sens restrâns, statul cuprinde ansamblul organizaţiilor prin care îşi
exercită puterea şi funcţiile sale.
Alături de partidele politice şi societatea civilă, statul formează un
sistem complex, care urmăreşte rezolvarea intereselor generale ale societăţii.
Prin intermediul statului se exercită puterile politice.
În România, puterile politice sunt:
1) puterea legislativă, care se exercită de către Parlament, prin
intermediul celor două camere: Senat şi Camera Deputaţilor;
2) puterea executivă, exercitată de Preşedinte, Guvern şi celelalte
autorităţi ale administraţiei publice;
3) puterea judecătorească, exercitată de instanţele judecătoreşti.
România este un stat democratic, parlamentar şi semiprezidenţial,
caracterizat prin principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat. Cele trei
puteri sunt în echilibru, ceea ce înseamnă că niciuna dintre ele nu o domină pe
cealaltă, între ele existând relaţii de colaborare pentru buna funcţionare a
statului.
Pentru înţelegerea corectă şi completă a noţiunii de „stat” se impune şi
clarificarea noţiunilor de „administraţie”, „administraţie publică” şi „autoritate
publică”.
Administraţia, în sens larg, poate fi definită ca fiind activitatea unui
grup care cooperează pentru realizarea unui obiectiv.
9
În sens restrâns, administraţia se referă la acele modele şi proceduri prin
care membrii unui grup sunt convinşi să coopereze şi să-şi coordoneze
eforturile pentru realizarea unui obiectiv. Acest sens restrâns al administraţiei
este specific comportamentului şi cooperării umane în cadrul unei organizaţii.
Prin urmare, persoanele angajate într-o activitate de cooperare cu alte persoane
pentru atingerea unui obiectiv sunt angajate într-o administraţie. Administraţia
se preocupă de găsirea metodelor de lucru pentru ca oamenii din grup să
coopereze între ei pentru îndeplinirea sarcinilor, modul de organizare a
activităţii lor, de împărţire a sarcinilor între ei, a rolului fiecăruia şi cum să îşi
îndeplinească acest rol, cum să îşi coordoneze eforturile unul cu celălalt.
În societatea modernă, activitatea comună se desfăşoară în cadrul unei
organizaţii oficiale, care constă într-un sistem planificat de eforturi comune, în
care fiecare participant are un rol bine definit şi sarcini sau atribuţii de
îndeplinit pentru atingerea obiectivelor organizaţionale stabilite.
Factorul cheie în întregul proces este colaborarea între persoanele
angajate în această activitate.
Administraţia publică cuprinde ansamblul instituţiilor care asigură
elaborarea, executarea şi aplicarea legilor.
Elaborarea legilor se face prin intermediul Parlamentului, care asigură
puterea legislativă a statului.
Executarea şi aplicarea legilor se face prin intermediul instituţiilor care
asigură puterea executivă a statului.
Identificarea şi rezolvarea abaterilor de la legile în vigoare se asigură
prin intermediul instituţiilor care asigură puterea judecătorească a statului.
Între administraţia publică şi cea privată există asemănări şi deosebiri.
Asemănările dintre problemele administrative din organizaţiile publice
şi cele private pot fi observate cu uşurinţă atunci când o organizaţie privată este
preluată de Guvern. Patrimoniul organizaţiei va fi acelaşi, angajaţii vor
îndeplini aceleaşi sarcini, iar personalul de conducere va fi aproximativ
aceleaşi. Dacă s-ar produce modificări de personal după preluare, se poate
spune că şi proprietarii privaţi ar fi putut face aceleaşi modificări. De
asemenea, se poate spune că atât în administraţia publică, cât şi în cea privată,
sunt necesare aceleaşi abilităţi în rezolvarea sarcinilor.
Totuşi există şi anumite diferenţe, mai ales de ordin cantitativ decât
calitativ. Spre exemplu, atât activităţile organizaţiilor publice, cât şi a celor
private se bazează pe legi. Cu toate acestea, atribuţiile şi responsabilităţile
personalului din organizaţiile publice, de obicei, sunt descrise mult mai detaliat
în legislaţie decât cele din domeniul privat, existând mult mai multe posibilităţi
ca personalul din organizaţiile publice să fie tras la răspundere în faţa organelor
judecătoreşti, în legătură cu modul de îndeplinire a sarcinilor. Astfel, o achiziţie
publică trebuie să respecte o serie de condiţii legale privind anunţarea
licitaţiilor, acordarea contractului licitantului care oferă cele mai avantajoase
condiţii, autorizarea cheltuielilor etc., în timp ce în cazul unei organizaţii
private, aceasta poate autoriza angajaţii să achiziţioneze în numele său,
îndeplinind proceduri stabilite de managementul de vârf al organizaţiei
respective.
Managementul privat beneficiază de mai multă libertate în alegerea
procedurilor de urmat, care să fie benefice pentru organizaţia sa.
Managementul privat îşi urmăreşte predominant interesele personale, în timp ce
managementul public trebuie să servească interesul public.
10
Pe de altă parte, există percepţia că administraţia publică este ineficientă
şi coruptă. Cu toate acestea, societatea modernă are nevoie de activităţi şi
servicii publice.
Eficienţa activităţilor publice poate fi influenţată de plătitorii de
impozite.
Parlamentul, ca instituţie formată din reprezentanţi aleşi, constituind
legislativul ţării, concepe politicile, pe care administraţia publică le pune în
aplicare.
Pentru ca administraţia publică să fie eficientă trebuie încredinţată unor
funcţionari publici, selecţionaţi după criterii de competenţă. Funcţionarii
publici nu ar trebui să fie responsabili politic, ci numai pentru aplicarea
politicilor în mod eficient, deci fără irosirea fondurilor publice. Majoritatea
teoriilor şi principiilor managementului public au la bază criteriul eficienţei.
Existanţa organizaţiilor publice este determinată şi de alte necesităţi
umane.
O sarcină pe care organizaţiile private nu o au este aceea de colectare a
veniturilor prin impozitare.
O altă activitate o reprezintă serviciile de sănătate publică, care nu pot fi
încredinţate personelor particulare să decidă asupra protecţiei împotriva bolilor
transmisibile. Perceperea impozitelor face posibilă efectuarea serviciilor
sanitare în beneficiul tututor, ca de exemplu vaccinarea obligatorie sau
carantina, pentru a împiedica răspândirea bolilor transmisibile.
Alte servicii publice sunt cele din domeniul economic, cum ar fi apa,
gazele, electricitatea etc., pentru care se percep impozite şi taxe.
Alte servicii publice sunt cele de învăţământ, apărare, ordine publică,
siguranţă naţională etc., care au ca obiectiv principal rezolvarea problemelor
comunităţii.
Constituţia României operează cu noţiunea de autoritate publică.
Autoritatea publică reprezintă „colectivul organizat de oameni care
exercită prerogativele de putere publică fie într-o activitate statală, fie într-o
activitate din administraţia locală autonomă”5.
Denumirea de „autorităţi publice” se utilizează şi pentru funcţionarii
publici care intră în contact nemijlocit cu cetăţeanul6.
Organele administraţiei publice reprezintă structuri organizaţionale
cu personalitate de drept public, care acţionează din oficiu pentru executarea
legii sau pentru prestarea serviciilor publice, sub controlul direct sau indirect al
Parlamentului7.
Structura organizatorică, politică şi administrativă a României este
următoarea:
 Parlamentul compus din două camere:
- Senat
- Camera Deputaţilor;
 Organele supreme ale administraţiei de stat
- Preşedintele şi administraţia prezidenţială;
- Guvernul şi aparatul său de lucru;
 Administraţia centrală de specialitate
5
Profiroiu, A., Popescu, I., Bazele administraţiei publice, ediţia a II-a, Editura Economică,
Bucureşti, 2004, pag.13.
6
ibidem.
7
ibidem.
11
- Ministerele;
- Autorităţile subordonate ministerelor;
- Autorităţile autonome;
 Administraţia teritorială de stat
- Prefectul;
- Comisia judeţeană consultativă;
- Comitetul operativ-consultativ;
- Serviciile deconcentrate ale administraţiei publice centrale în teritoriu;
 Administraţia judeţeană
- Consiliul judeţean;
- Preşedintele consiliului judeţean;
- Secretarul general al judeţului;
 Administraţia locală
- Consiliul local;
- Primarul;
- Secretarul;
- Aparatul propriu de specialitate;
- Serviciile publice locale.
5. Definiţi conceptul de „stat” ?
6. Ce este „administraţia” şi „administraţia publică”; asemănări şi

deosebiri?
12
7. Definiţi autoritatea publică şi organele administraţiei publice?
8. Prezentaţi structura organizatorică, politică şi administrativă a

României?

13
1.3. Administraţia publică – domeniul de aplicare a
managementului public
Aşa cum s-a mai arătat anterior, administraţia publică cuprinde

ansamblul organizaţiilor cu personalitate de drept public, care reprezintă şi
apără interesul public. Capacitatea de drept public, care se impune celui
particular, se fundamentează pe prerogativele care rezultă din Constituţie şi din
legile organice. În virtutea acestei capacităţi, instituţiile administrative emit
acte de autoritate, care se execută din oficiu sau apelând la măsuri de
constrângere, sancţiuni sau execuţie silită.
Puterea publică constă în drepturi speciale de care dispune o instituţie
administrativă prin care se duc la îndeplinire prevederile legale, precum şi
prestarea de servicii publice în limitele legii. Puterea publică presupune şi
contenciosul admninistrativ şi aplicarea sancţiunilor penale stabilite de
instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive.
Procesul de management în administraţia publică, pentru îndeplinirea
legilor, presupune procese de pregătire a executării actelor normative prin
emiterea de hotărâri, circulare, instrucţiuni de la Guvern, precum şi procese de
execuţie prin emiterea de acte unilaterale, încheierea de contracte, efectuarea
de operaţii materiale.
Pentru eficientizarea administraţiei publice, managementul public
urmăreşte creşterea calităţii serviciilor publice oferite de instituţiile publice
conduse conform unor principii riguroase desprinse din lege.
Deciziile administrative se fundamentează pe judecăţi de valoare, iar
calitatea serviciilor depinde şi de sumele prevăzute prin bugetele aprobate de
partidele politice aflate la guvernare.
Scopul managementului public în instituţiile administraţiei publice este
satisfacerea nevoilor generale, fără a se urmări obţinerea unui profit, aşa cum se
întâmplă în organizaţiile private. Satisfacerea intereselor generale constituie
domeniul managementului în administraţia publică.
Conţinutul serviciilor publice este influenţat de puterea politică. El
variază în funcţie de evoluţia societăţii, de politicile stabilite de legislatori şi de
oficialii aleşi, dar obiectivul managementului public rămâne acelaşi: executarea
eficientă a acestor politici.
Între adminitraţia publică şi politică există o strânsă legătură,
intercondiţionându-se reciproc. Administraţia publică transpune în practică
deciziile politice, dar şi managementul administraţiei publice influenţează
politica.
Serviciul public reprezintă ansamblu de activităţi organizate şi
autorizate de administraţia publică pentru satisfacerea nevoilor sociale în
interes public.
Managementul public urmăreşte rezolvarea acestor nevoi sociale, la un
moment dat, ceea ce presupune ca puterea politică să valorizeze aceste nevoi şi
să adopte un cadru legislativ adecvat.
Având în vedere complexitatea şi diversitatea nevoilor sociale s-a
constatat că ele nu pot fi satisfăcute doar de serviciile publice ale instituţiilor
administrative, apărând necesitatea de a oferi servicii publice şi de către
organizaţii private. Serviciile publice oferite de către organizaţiile private
trebuie însă să funcţioneze prin autorizarea de către instituţiile administrative.
14
Serviciile publice au la bază decizii ale managementului public şi un
cadru legislativ corespunzător elaborat şi controlat de autoritatea publică.
În acest sens, serviciile publice trebuie să prezinte următoarele
caracteristici:
- să satisfacă o necesitate de interes public;
- să fie într-un raport juridic permanent cu administraţia care le-a înfiinţat şi care
le conduce;
- să furnizeze bunuri şi/sau servicii de interes public;
- să fie supuse unor norme şi principii de drept public, care le diferenţiază de
serviciile organizaţiilor private.
Clasificarea serviciilor publice8
Serviciile publice pot fi clasificate după mai multe criterii, şi anume:
1) După criteriul juridic, serviciile publice pot fi:
 servicii publice administrative;
 servicii publice industriale şi comerciale.
Serviciile publice administrative constau în activitatea sau ansamblul de
activităţi prin care instituţiile administraţiei publice acţionează într-un cadru
legislativ bine determinat pentru satisfacerea interesului public.
Serviciile publice industriale şi comerciale pot fi oferite de organizaţii
publice sau private cu caracter industrial şi comerciale.
2) După modul de cooperare la satisfacerea interesului public,
serviciile publice pot fi:
 servicii publice la realizarea cărora nu sunt implicate persoane din
afară şi care au drept scop satisfacerea directă şi individuală a particularilor, ca
de exemplu: învăţământ, sport, cultură şi servicii administrative. Ele pot fi:
a) stabilimente publice;
b) stabilimente de utilitate publică.
Stabilimentul public este un serviciu oferit de o instituţie publică care
dispune de un patrimoniu propriu şi se constituie ca un procedeu, ca o tehnică,
cu scopul de a realiza o mai bună satisfacere a interesului public. Stabilimentele
publice pot fi naţionale, judeţene sau comunale, care primesc donaţii din partea
particularilor, colectivităţilor publice, cu scopul de a realiza unele obiective
caritabile, culturale şi pot păstra venituri provenind din activităţile lor, ca de
exemplu: spitale, şcoli, universităţi etc.
Stabilimentele de utilitate publică sunt instituţii create din iniţiativă
particulară, cu fonduri private, dar fără scop lucrativ, pentru satisfacerea unui
interes public, ca de exemplu: universităţi private, clinici private, teatre
particulare etc.
 servicii publice la realizarea cărora participă indirect şi alte persoane
şi fără ca beneficiarul să intre în contact cu serviciul respectiv. În acest caz
clientul este utilizator, nu beneficiar, ca de exemplu: întreţinerea reţelei de
drumuri;
 servicii publice la realizarea cărora sunt implicate persoane din
rândul cetăţenilor şi destinate întregii colectivităţi umane, fără ca indivizii să
cunoască, în mod individual, rezultatul, ca de exemplu: apărarea naţională,
serviciul diplomatic etc.
3) După nivelul la care se realizează, serviciile publice pot fi:
8
Filip, P., Managementul administraţiei publice, Editura Treira, Oradea, 2004, pag.11-12.
15
 servicii publice naţionale;
 servicii publice locale.
Serviciile publice naţionale sunt cele care se adresează ansamblului
colectivităţilor naţionale, iar serviciile de interes local se adresează
colectivităţilor la nivel de judeţ, oraş, comună etc.
4) După forma de proprietate, serviciile publice pot fi:
 servicii publice monopolizate, oferite doar de instituţiile administrative
care deţin şi monopolul asupra activităţilor respective;
 servicii publice realizate de agenţi economici publici şi/sau privaţi.
Această categorie de servicii sunt oferite atât de instituţii publice, cât şi de
organizaţii private.
Administraţia publică într-un stat este organizată pe principiul
descentralizării administrative, care îmbracă două forme:
 descentralizarea teritorială;
 descentralizarea pe servicii.
Descentralizarea teritorială se referă la împărţirea statului în
circumscripţii administrative în care funcţionează autorităţi administrative
locale, organizate pe principiul autonomiei locale.
Descentralizarea pe servicii se referă la serviciile publice autonome,
scoase din competenţa administraţiei publice centrale sau locale. Prin urmare,
ele au un anumit grad de independenţă faţă de organele administrative din
competenţa cărora s-au desprins. Deci, descentralizarea pe servicii nu se referă
la o grupă de servicii de interes local, care sunt în competenţa autorităţilor
locale.
Se poate concluziona că serviciile publice reprezintă mijloacele prin
care administraţia publică îşi desfăşoară activitatea. Ele constau în organisme
administrative, create de stat, judeţ sau comună, cu competenţe şi puteri
determinate, înzestrate cu mijloace financiare din bugetul de stat, bugetele
fondurilor speciale sau bugetele administraţiei publice locale, puse la dispoziţia
publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu nevoile cu caracter
general.
A. Teodorescu9 consideră că serviciile publice se întâlnesc pretutindeni
unde este o activitate de stat, funcţia executivă a statului se exercită prin
servicii publice, iar totalitatea serviciilor publice constituie administraţia.
Sensul noţiunii de serviciu public este acela de activitate organizată de
organele administraţiei publice locale (comunale, orăşeneşti, municipale şi
judeţene) cu scopul satisfacerii permanente a interesului general.
Acest sens este limitat, necuprinzând serviciile de interes naţional.
Serviciile publice ale administraţiei publice locale pot fi obligatorii şi
facultative10.
Serviciile obligatorii sunt cele destinate bunei desfăşurări a
administraţiei publice teritoriale, ca de exemplu serviciile de stare civilă şi
autoritatea tutelară, pentru a căror organizare şi funcţionare există reglementări
legale.
Serviciile facultative au la bază reglementări la nivel local şi depind de
mijloacele financiare de care dispune unitatea administrativ-teritorială. Din
9
Teodorescu, A., Tratat de drept administrativ, din Filip, P., Managementul administraţiei
publice, Editura Treira, Oradea, 2004, pag.12.
10
ibidem, pag.13.
16
această categorie fac parte serviciile descentralizate girate de regiile autonome
şi societăţile comerciale, cum sunt serviciile publice de gospodărie comunală.
Acestea se desfăşoară sub autoritatea administraţiei publice locale, având drept
scop furnizarea de servicii de utilitate publică, prin care se asigură: alimentarea
cu apă, canalizarea şi epurarea apelor uzuale şi pluviale, salubrizarea
localităţilor, alimentarea cu energie termică, transportul public local,
administrarea fondului locativ public, administrarea domeniului public.
Organizarea serviciilor publice de gospodărire comunală se realizează
cu respectarea următoarelor principii: principiul dezvoltării durabile,
principiului autonomiei locale, principiul descentralizării serviciilor publice,
principiul responsabilităţii şi legalităţii, principiul participării şi consultării
cetăţenilor, principiul parteneriatului, principiul corelării cerinţelor cu
resursele, principiul protecţiei şi conservării mediului natural şi construit,
principiul administrării eficiente a bunurilor din proprietatea publică a unităţilor
teritoriale, principiul asigurării mediului concurenţial, principiul liberului acces
la informaţii privind serviciile publice11.
Serviciile de gospodărire comunală trebuie să urmărească satisfacerea
cantitativă şi calitativă a nevoilor utilizatorilor, în condiţii de rentabilitate şi
eficienţă economică.
9. Prezentaţi serviciile publice şi caracteristicile lor?
10. Clasificaţi serviciile publice după criteriul juridic?
11
ibidem.
17
11. Clasificaţi serviciile publice după modul de cooperare la satisfacerea
interesului public?
12. Clasificaţi serviciile publice după nivelul la care se realizează?
13. Clasificaţi serviciile publice după forma de proprietate?

1.4. Definiţia şi caracteristicile obiectului managementului public
Managementul public presupune o problematică deosebită, care, pentru

a putea fi soluţionată, trebuie să aibă în vedere următoarele:
 elementele managementului general se regăsesc în administraţia
publică, cu toate dimensiunile şi funcţiile pe care le îndeplinesc în oricare alt
domeniu de activitate;
 exercitarea managementului public se face la fel ca în oricare alt
domeniu al vieţii sociale, într-un mediu social-politic aflat în continuă mişcare
şi schimbare, din ce în ce mai accelerată;
18
 exercitarea managementului public în condiţiile creşterii
complexităţii vieţii sociale şi al fenomenului globalizării;
 delimitarea şi clarificarea noţiunilor de management public,
lideritate, administraţie publică, guvernare instituţională.
Managementul public constă, în principal, în coordonarea şi controlarea
serviciilor publice pentru a le face eficace şi eficiente în raport cu obiectivele
lor, în timp ce lideritatea se referă la schimbare, pe care trebuie să o
stăpânească, să-i stabilească direcţiile, să asigure mijloacele necesare şi să
motiveze membrii organizaţiei în vederea schimbării.
Guvernarea instituţională indică pe cei care conduc.
Administraţia urmăreşte transpunerea în practică a politicilor adoptate.
Din cele prezentate se poate concluziona că managementul coordonează
şi controlează, liderii orientează şi „entuziasmează”, iar administraţia -
serveşte12.
Managementul general, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic,
îşi găseşte aplicabilitate şi în domeniul administraţiei publice, la fel ca şi în
celelalte domenii de activitate, elementele şi funcţiile sale fiind aceleaşi.
Prin urmare, şi în administraţia publică, managementul urmăreşte
coordonarea resurselor umane, informaţionale şi financiare în vederea realizării
obiectivelor propuse.
Problematica managementului public trebuie studiat şi analizatat în
contextul unui mediu social şi politic foarte dinamic, ridicând probleme
permanente privind finanţarea, conţinutul, calitatea şi eficienţa acestui domeniu
de activitate.
Managementul public este influenţat în mare măsură de cultura
naţională şi de birocraţie.
Birocraţia presupune numărul funcţionarilor publici care activează în
administraţia publică.
În ultimul timp se constată o creştere a birocraţiei atât la nivel naţional,
cât şi la nivel local.
Creşterea birocraţiei se datorează atât progresului ştiinţei şi tehnologiei,
cât şi intervenţiei statului în economie, pentru protejarea pieţelor, prin agenţii
administrative. Programele guvernamentale pentru combaterea sărăciei şi
rezolvarea problemelor sociale conduc la apariţia unor noi autorităţi publice,
care determină creşterea democraţiei.
Tendinţa activităţii managerilor din administraţia publică este orientată
către client şi către schimbare, ceea ce presupune utilizarea metodelor şi
tehnicilor moderne de conducere şi organizare.
Managementul public are ca obiectiv principal satisfacerea intereselor
sociale. Sectorul public al unei naţiuni constă în administraţia publică centrală
şi locală, precum şi toate organizaţiile publice care prestează servicii în
interesul general al societăţii.
Managementul public se referă la metodologia de realizare a
programelor administraţiei publice, alocarea resurselor materiale, financiare şi
umane, evaluarea şi controlul activităţilor administraţiei publice. În acest sens,
managementul public vizează aspecte privind sistemul de management în
12
Plumb, I., Androniceanu, A., Abăluţă O, Managementul serviciilor publice, ediţia a II-a,
Editura ASE, Bucureşti, 2003, pag.16.
19
instituţiile publice, resursele materiale, financiare şi umane, eficacitatea şi
eficienţa activităţii lor pentru realizarea obiectivelor.
Managementul public vizează, de asemenea, metodele şi tehnicile
manageriale utilizate de managerii instituţiilor publice, precum şi funcţiile
managementului, cu particularităţile lor din acest domeniu.
Managementul public are ca obiectiv satisfacerea interesului public prin
realizarea serviciilor publice. Pentru a realiza acest lucru este necesar a se
realiza un cadru instituţional care să permită aplicarea legislaţiei în vigoare
(Legi, Hotărâri de Guvern, Ordonanţe ale Guvernului, Ordine ale miniştrilor,
regulamente de organizare etc.).
Procesul de management în sectorul public presupune şi existenţa
relaţiilor de management din instituţiile publice, care constau în raporturile din
sistemul administrativ.
Între managementul public şi administraţia publică există strânse
interdependenţe. Astfel, administraţia publică asigură realizarea puterii de stat
şi a organizaţiilor administrativ-teritoriale, prin conducerea lor pe baza
principiilor generale ale managementului public.
Domeniile de interes în administraţia publică sunt:
 organizarea structurilor administraţiei publice;
 psihologia comportamentului administrativ;
 relaţia dintre politică şi administraţia publică şi rolul administraţiei
publice în politică.
Toate aceste aspecte trebuie privite împreună.
Toate cele prezentate anterior pot conduce la următoarea definiţie a
obiectului managementului public:
Managementul public are ca obiect cunoaşterea proceselor şi relaţiilor
de management din admininistraţia publică, prin elaborarea de principii şi
legităţi, urmărind perfecţionarea continuă a organizării şi funcţionării
structurilor administrative cu scopul realizării unor servicii publice eficiente, în
concordanţă cu nevoile sociale generale şi satisfacerii interesului public.
Definiţia obiectivului managementului public poate fi prezentată
schematic astfel:
20
Obiectul managementului public
Cunoaşterea
proceselor relaţiilor
din administraţia publică
Perfecţionarea
organizării funcţionării
structurilor administrative
cu scopul
Satisfacerii interesului public prin:

 eficientizarea serviciilor publice
 concordanţa cu nevoile sociale
Fig.1- Definiţia obiectului managementului public
Caracteristicile obiectului managementului public decurg din

definiţia acestuia.
O primă caracteristică o reprezintă conţinutul managementului
public, care constă în cunoaşterea proceselor şi relaţiilor din administraţia
21
publică, în baza cărora emite principii şi legităţi de organizare şi funcţionare a
acesteia.
A doua caracteristică constă în activitatea de perfecţionare a
organizării şi funcţionării structurilor administrative pentru atingerea
obiectivelor stabilite, ţinând cont de dinamica mediului exterior, a schimbărilor
şi transformărilor care au loc în societate şi care determină schimbarea
permanentă a intereselor generale.
A treia caracteristică o reprezintă scopul managementului public,
adică satisfacerea interesului public, prin eficientizarea serviciilor publice şi
urmărirea realizării unei concordanţe între nevoile sociale şi serviciile publice
oferite.

14. Definiţi managementul public?
15. Definiţi obiectul managementului public şi prezentaţi caracteristicile

lui?

22
Răspunsurile şi comentariile la întrebările din testele de
autoevaluare
Întrebarea 1
Concepte legate de modul de organizare a sistemului public:
obiective, resurse, proces managerial, optimizare.
Obiectivele managementului public se referă la misiunea şi scopul
fiecărei instituţii publice din cadrul sistemului.
Resursele reprezintă nevoile materiale, financiare şi umane necesare
atingerii obiectivului stabilit.
Procesul managerial constă în modalitatea de transformare a resurselor
în vederea atingerii obiectivelor stabilite.
Optimizarea rezultă din dorinţa de a realiza cât mai bine procesul
managerial, astfel încât resursele să fie utilizate optim, ducând chiar la
modificarea obiectivelor, resurselor şi procesului managerial.
Întrebarea 2
Concepte legate de funcţionarea sistemului public: autonomie,

adaptabilitate, organizare, plan, planificare şi incluziune.
Autonomia constă în capacitatea sistemului de a se conduce singur, cu
respectarea normelor şi legilor în vigoare.
Adaptabilitatea constă în capacitatea sistemului de a-şi păstra
stabilitatea, ţinând cont de influenţele mediului exterior.
Organizarea se referă la structura internă a sistemului, care se
stabileşte pentru a determina o bună funcţionare a sistemului.
Planul este instrumentul prin care se urmăreşte realizarea obiectivelor
stabilite.
Planificarea este activitatea prin care se stabilesc termenele şi
mijloacele de realizare a obiectivelor.
Incluziunea constă în capacitatea sistemului, ca sistem deschis, de a se
integra în structuri mai largi, cum ar fi integrarea României în Uniunea
Europeană.
Întrebarea 3
Concepte legate de conducerea sistemului: informaţia, verificarea,

decizia şi controlul.
Informaţia constă în culegerea şi prelucrarea datelor necesare
procesului de management în atingerea obiectivelor. Datele culese sunt
organizate într-o bază de date şi se supun analizei, în vederea identificării
variantei optime de acţionare.
23
Verificarea este operaţia prin care se constată dacă modelele şi
procedurile alese în procesul de management corespund cu realitatea şi cu
obiectivele stabilite.
Decizia constă în alegerea uneia dintre variante, care se consideră a fi
optimă pentru realizarea obiectivelor.
Controlul urmăreşte îndeplinirea obiectivelor ca urmare a deciziilor
luate. Controlul se realizează în toate fazele procesului de management.
Întrebarea 4
Un rol important în eficientizarea managementului îl are managerul.

Pentru a fi eficient, managerul trebuie să-şi dezvolte aptitudinile în:
 elaborarea şi selectarea informaţiilor, care trebuie să fie utile şi
credibile;
 dezvoltarea raţionamentului logic şi analiza judicioasă a
fenomenelor manageriale;
 perfecţionarea colaborării şi comunicării cu personalul;
 dezvoltarea capacităţii de a gândi economic şi social;
 cunoaşterea şi recunoaşterea propriei valori şi capacitatea de a
munci în echipă;
 dezvoltarea capacităţii de a stabili şi comunica obiective, de a
finaliza realizarea lor.
Aptitudinile manageriale se formează şi se dezvoltă ca urmare a
cunoştinţelor şi experienţei proprii, dar şi prin motivare.
Managerul trebuie să lucreze în echipă şi să aibă aptitudinea de a
preveni sau stopa situaţiile conflictuale.
Pentru a fi eficient, managerul din administraţia publică trebuie să
depisteze la timp cauzele unui potenţial conflict, să stabilescă precis sarcinile
fiecărui salariat, să folosească criterii de promovare şi competenţă profesională,
să stimuleze dorinţa de perfecţionare, să stimuleze creativitatea individuală sau
de grup. În acest fel, managerul va dobândi autoritatea necesară şi respectul
membrilor instituţiei, creând un climat de muncă propice realizării obiectivelor
stabilite.
Întrebarea 5
Statul, în sens larg, constă în colectivitatea umană cu o istorie comună,

cu un teritoriu bine delimitat, cu legi proprii, cu un sistem de guvernare propriu
şi un sistem propriu de apărare a frontierelor, de siguranţă naţională şi ordine
publică, de dezvoltare a relaţiilor internaţionale, alegerea reprezentanţilor.
În sens restrâns, statul cuprinde ansamblul organizaţiilor prin care îşi
exercită puterea şi funcţiile sale.
Întrebarea 6
Administraţia, în sens larg, poate fi definită ca fiind activitatea unui

grup care cooperează pentru realizarea unui obiectiv.
24
În sens restrâns, administraţia se referă la acele modele şi proceduri prin care
membrii unui grup sunt convinşi să coopereze şi să-şi coordoneze eforturile
pentru realizarea unui obiectiv.
Administraţia publică cuprinde ansamblul instituţiilor care asigură
elaborarea, executarea şi aplicarea legilor.
Elaborarea legilor se face prin intermediul Parlamentului, care asigură
puterea legislativă a statului.
Executarea şi aplicarea legilor se face prin intermediul instituţiilor care
asigură puterea executivă a statului.
Identificarea şi rezolvarea abaterilor de la legile în vigoare se asigură prin
intermediul instituţiilor care asigură puterea judecătorească a statului.
Se poate spune că atât în administraţia publică, cât şi în cea privată, sunt
necesare aceleaşi abilităţi în rezolvarea sarcinilor.
Diferenţe sunt mai ales de ordin cantitativ decât calitativ; atribuţiile şi
responsabilităţile personalului din organizaţiile publice, de obicei, sunt descrise
mult mai detaliat în legislaţie decât cele din domeniul privat, existând mult mai
multe posibilităţi ca personalul din organizaţiile publice să fie tras la
răspundere în faţa organelor judecătoreşti, în legătură cu modul de îndeplinire a
sarcinilor.
Managementul privat beneficiază de mai multă libertate în alegerea
procedurilor de urmat, care să fie benefice pentru organizaţia sa.
Managementul privat îşi urmăreşte predominant interesele personale, în timp ce
managementul public trebuie să servească interesul public.
Întrebarea 7
Autoritatea publică reprezintă „colectivul organizat de oameni care

exercită prerogativele de putere publică fie într-o activitate statală, fie într-o
activitate din administraţia locală autonomă”.
Denumirea de „autorităţi publice” se utilizează şi pentru funcţionarii
publici care intră în contact nemijlocit cu cetăţeanul.
Organele administraţiei publice reprezintă structuri organizaţionale
cu personalitate de drept public, care acţionează din oficiu pentru executarea
legii sau pentru prestarea serviciilor publice, sub controlul direct sau indirect al
Parlamentului.
Întrebarea 8
Structura organizatorică, politică şi administrativă a României este

următoarea:
 Parlamentul compus din două camere:
- Senat
- Camera Deputaţilor;
 Organele supreme ale administraţiei de stat
- Preşedintele şi administraţia prezidenţială;
- Guvernul şi aparatul său de lucru;
 Administraţia centrală de specialitate
- Ministerele;
- Autorităţile subordonate ministerelor;
25
- Autorităţile autonome;
 Administraţia teritorială de stat
- Prefectul;
- Comisia judeţeană consultativă;
- Comitetul operativ-consultativ;
- Serviciile deconcentrate ale administraţiei publice centrale în teritoriu;
 Administraţia judeţeană
- Consiliul judeţean;
- Preşedintele consiliului judeţean;
- Secretarul general al judeţului;
 Administraţia locală
- Consiliul local;
- Primarul;
- Secretarul;
- Aparatul propriu de specialitate;
- Serviciile publice locale.
Întrebarea 9
Serviciul public reprezintă ansamblu de activităţi organizate şi

autorizate de administraţia publică pentru satisfacerea nevoilor sociale în
interes public.
Serviciile publice trebuie să prezinte următoarele caracteristici:
- să satisfacă o necesitate de interes public;
- să fie într-un raport juridic permanent cu administraţia care le-a înfiinţat şi
care le conduce;
- să furnizeze bunuri şi/sau servicii de interes public;
- să fie supuse unor norme şi principii de drept public, care le diferenţiază de
serviciile organizaţiilor private.
Întrebarea 10
După criteriul juridic, serviciile publice pot fi:

 servicii publice administrative;
 servicii publice industriale şi comerciale.
Serviciile publice administrative constau în activitatea sau ansamblul de
activităţi prin care instituţiile administraţiei publice acţionează într-un cadru
legislativ bine determinat pentru satisfacerea interesului public.
Serviciile publice industriale şi comerciale pot fi oferite de organizaţii
publice sau private cu caracter industrial şi comerciale.
Întrebarea 11
După modul de cooperare la satisfacerea interesului public,

serviciile publice pot fi:
 servicii publice la realizarea cărora nu sunt implicate persoane
din afară şi care au drept scop satisfacerea directă şi individuală a particularilor,
ca de exemplu: învăţământ, sport, cultură şi servicii administrative. Ele pot fi:
a) stabilimente publice;
26
b) stabilimente de utilitate publică.
Stabilimentul public este un serviciu oferit de o instituţie publică care
dispune de un patrimoniu propriu şi se constituie ca un procedeu, ca o tehnică,
cu scopul de a realiza o mai bună satisfacere a interesului public. Stabilimentele
publice pot fi naţionale, judeţene sau comunale, care primesc donaţii din partea
particularilor, colectivităţilor publice, cu scopul de a realiza unele obiective
caritabile, culturale şi pot păstra venituri provenind din activităţile lor, ca de
exemplu: spitale, şcoli, universităţi etc.
Stabilimentele de utilitate publică sunt instituţii create din iniţiativă
particulară, cu fonduri private, dar fără scop lucrativ, pentru satisfacerea unui
interes public, ca de exemplu: universităţi private, clinici private, teatre
particulare etc.
 servicii publice la realizarea cărora participă indirect şi alte
persoane şi fără ca beneficiarul să intre în contact cu serviciul respectiv. În
acest caz clientul este utilizator, nu beneficiar, ca de exemplu: întreţinerea
reţelei de drumuri;
 servicii publice la realizarea cărora sunt implicate persoane din
rândul cetăţenilor şi destinate întregii colectivităţi umane, fără ca indivizii să
cunoască, în mod individual, rezultatul, ca de exemplu: apărarea naţională,
serviciul diplomatic etc.
Întrebarea 12
După nivelul la care se realizează, serviciile publice pot fi:

 servicii publice naţionale;
 servicii publice locale.
Serviciile publice naţionale sunt cele care se adresează ansamblului
colectivităţilor naţionale, iar serviciile de interes local se adresează
colectivităţilor la nivel de judeţ, oraş, comună etc.
Întrebarea 13
După forma de proprietate, serviciile publice pot fi:

 servicii publice monopolizate, oferite doar de instituţiile administrative
care deţin şi monopolul asupra activităţilor respective;
 servicii publice realizate de agenţi economici publici şi/sau privaţi.
Această categorie de servicii sunt oferite atât de instituţii publice, cât şi de
organizaţii private.
Întrebarea 14
Managementul public constă, în principal, în coordonarea şi controlarea

serviciilor publice pentru a le face eficace şi eficiente în raport cu obiectivele
lor.
Problematica managementului public trebuie studiat şi analizatat în
contextul unui mediu social şi politic foarte dinamic, ridicând probleme
permanente privind finanţarea, conţinutul, calitatea şi eficienţa acestui domeniu
de activitate.
27
Managementul public este influenţat în mare măsură de cultura
naţională şi de birocraţie.
Managementul public are ca obiectiv principal satisfacerea intereselor
sociale. Sectorul public al unei naţiuni constă în administraţia publică centrală
şi locală, precum şi toate organizaţiile publice care prestează servicii în
interesul general al societăţii.
Întrebarea 15
Managementul public are ca obiect cunoaşterea proceselor şi relaţiilor

de management din admininistraţia publică, prin elaborarea de principii şi
legităţi, urmărind perfecţionarea continuă a organizării şi funcţionării
structurilor administrative cu scopul realizării unor servicii publice eficiente, în
concordanţă cu nevoile sociale generale şi satisfacerii interesului public.
Caracteristicile obiectului managementului public decurg din
definiţia acestuia.
O primă caracteristică o reprezintă conţinutul managementului
public, care constă în cunoaşterea proceselor şi relaţiilor din administraţia
publică, în baza cărora emite principii şi legităţi de organizare şi funcţionare a
acesteia.
A doua caracteristică constă în activitatea de perfecţionare a
organizării şi funcţionării structurilor administrative pentru atingerea
obiectivelor stabilite, ţinând cont de dinamica mediului exterior, a schimbărilor
şi transformărilor care au loc în societate şi care determină schimbarea
permanentă a intereselor generale.
A treia caracteristică o reprezintă scopul managementului public,
adică satisfacerea interesului public, prin eficientizarea serviciilor publice şi
urmărirea realizării unei concordanţe între nevoile sociale şi serviciile publice
oferite.
Bibliografie capitolul 1
1. Androniceanu A., „Management public”, Editura Didactică, Bucureşti,

1999;
2. Filip, P., Managementul administraţiei publice, Editura Treira, Oradea,
2004;
3. Hanganu, S., Managementul şi învăţământul superior în România,
Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2008;
4. Hanganu, S., Sisteme şi metode de management în învăţământul
superior, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2008;
5. Profiroiu, A., Popescu, I., Bazele administraţiei publice, ediţia a II-a,
Editura Economică, Bucureşti, 2004;
6. Simon, H.A., Thompson, V.A., Smithburg, D.W., Administraţia publică,
Editura Cartier, Chişinău, 2003;
7. xxx Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de
revizuire nr.429/2003, M.O., partea I, nr.767/31.10.2003;
8. xxx Legea administraţiei publice locale nr.215, republicată, M.O.
nr.123/20.02.2007.
28
Lucrare de control nr. 1
Compuneţi un eseu despre principalele caracteristici ale sectorului

public şi ale managementului public?
Instrucţiuni:
Pentru întocmirea eseului trebuie să cunoşti conceptele prezentate în
capitolul 1.
Pentru securitatea lucrării îţi recomand să îţi scri numele pe fiecare
pagină.
De asemenea îţi recomand ca lungimea eseului să fie de 3-4 pagini.
Pentru îmbunătăţirea materialului te rog să faci orice comentarii.
Punctele tale de vedere sunt binevenite pentru îmbogăţirea
conţinutului prezentului material.
29
Capitolul 2. SISTEMUL DE MANAGEMENT AL
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

 mediul organizaţional al administraţiei publice;
 sistemul serviciilor publice;
 principiile de organizare şi funcţionare a serviciilor publice;
2.1. Mediul oraganizaţional al adminstraţiei publice
Organizaţiile administraţiei publice şi managerii lor acţionează, în zilele

noastre, într-o lume marcată de impactul noilor tehnologii de cunoaştere şi
comunicare, de efectul globalizării societăţii, al creşterii interdependenţei dintre
naţiuni şi culturi.
În această lume, succesul poate fi atins prin calitatea şi rapiditatea cu
care se iau deciziile.
Având în vedere că structura intereselor din societate depinde de mediul
fizic şi social, este firesc ca atunci când condiţiile de mediu se schimbă să se
schimbe şi interesele din societate. O modificare a mediului poate crea noi
interese, le poate intensifica sau diminua pe cele existente sau poate duce la
dispariţia unui interes.
Administraţia publică urmăreşte satisfacerea intereselor generale, prin
urmare este important să fie studiaţi factorii de mediu care acţionează asupra
sistemului.
Se consideră că organizaţia publică se găseşte sub acţiunea simultană a
două tipuri de factori: endogeni şi exogeni13.
2.1.1. Factorii de mediu exogeni (externi sistemului)
Factorii externi ai mediului, care acţionează asupra organizaţiilor

publice sunt:
 statul;
 legislaţia;
 tehnologia;
 forţa de muncă,
 sindicatele;
 clienţii;
 concurenţa;
 societatea.
13
Filip, P., Managementul administraţiei publice, Editura Treira, Oradea, 2004, pag.15.
30
1. Statul, prin puterea sa politică, are o influenţă deosebită asupra
organizaţiei publice, iar funcţionarii publici cu funcţii de conducere participă la
politica publică.
Managementul public este influenţat de voinţa politică, care operează
cu valori precum: reprezentativitate, sensibilitate, receptivitate, considerate
valori ale democraţiei constituţionale. Aceste valori intră însă în contradicţie cu
valorile promovate de ştiinţa managementului. Un rol important în
managementul public îl reprezintă pluralismul politic. Structurile
administrative cu rol de execuţie au o anumită reprezentare a societăţii într-o
ţară. Ca urmare, acest lucru reflectă valorile, conflictele şi forţele
competiţionale într-o societate în care funcţionează pluralismul politic. Fiecare
din aceste structuri urmăresc menţinerea sau creşterea susţinerii politice. Astfel,
această componentă a managementului public caută mereu reprezentare, deci
este mereu politizată, urmărind satisfacerea intereselor de reprezentare şi
accentuând astfel rolul valorilor politice în managementul public. Liderii
politici, în campaniile electorale, urmăresc să demonstreze că au capacitatea de
a conduce cel mai bine sectorul public.
În timp, s-a demonstrat că dominaţia politicului conduce la dezvoltarea
corupţiei şi ineficienţei.
Apare astfel necesitatea separării politicului de managementul public
prin selecţia şi promovarea funcţionarilor publici pe bază de competenţă,
eficienţă şi performanţă.
Din altă perspectivă, statul exercită influenţă asupra serviciilor publice,
prin intermediul funcţiilor sale.
Una din cele mai importante funcţii ale statului este aceea de a oferi
servicii publice la un preţ inferior costului de producţie, fie producându-le el
însuşi prin intermediul organizaţiilor publice, fie prin subvenţionarea unor
activităţi, sau chiar oferind servicii gratuite în domeniul educaţiei, sănătăţii etc.
O altă funcţie a statului este aceea de apărare a teritoriului naţional şi de
asigurare şi garantare a securităţii naţionale. În acest sens, statul asigură
securitatea persoanelor şi a bunurilor cu ajutorul poliţiei şi justiţiei şi apărarea
teritoriului naţional şi a intereselor naţionale cu ajutorul armatei şi diplomaţiei.
Alte servicii publice oferite de stat sunt serviciile publice de învăţământ
şi sănătate, servicii publice culturale (muzee, biblioteci, case de cultură etc.), de
cercetare, infrastructură etc.
O altă funcţie a statului este aceea de redistribuire cu scopul realizării
protecţiei sociale. Pentru aceasta, statul a constituit un sistem de asigurări
(boală, accidente de muncă, pensionari, şomeri etc.).
Pentru realizarea funcţiei de redistribuire, statul prelevează cotizaţii de
la cei care se asigură şi redistribuie aceste cotizaţii prin prestaţii sociale: pensii,
cheltuieli medicale, ajutoare de şomaj etc.
O altă funcţie a statului prin care influenţează managementul public este
aceea de reglare economică, prin intervenţia statului în economie în vederea
ameliorării principalilor indicatori economici (creşterea produsului intern brut,
creşterea numărului locurilor de muncă, stabilitatea preţurilor, diminuarea
inflaţiei, echilibrarea balanţei externe etc.). Reglarea economică se realizează
prin politici structurale, respectiv politica industrială, politica mediului
ambiant, politica energetică, dezvoltarea infrastructurii etc.
31
Alături de acestea, care reprezintă intervenţii ale statului pentru a regla
economia pe termen lung, statul mai poate interveni conjuntural pentru a
realiza relansarea sau stabilizarea economiei.
2. Legislaţia influenţează managementul public prin reglementările
actelor normative în vigoare aferente sectorului public.
Organizaţiile publice sunt foarte bine definite prin termenii legii.
Influenţa legislaţiei asupra managementului public poate fi privită sub
două aspecte:
- restricţii ale actelor normative;
- aspectul juridic de fundamentare al deciziilor administrative.
Restricţiile în funcţionarea sistemului public sunt cuprinse în
reglementările privind managementul resurselor umane şi protecţia muncii
(Codul Muncii, Legea privind contractul colectiv de muncă, Legea privind
sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor
pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică, Legea privind unele
măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, Legea privind sistemul
public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, Statutul funcţionarilor
publici, Statutul cadrelor didactice etc.), legea administraţiei publice cu privire
la organizarea, funcţionarea şi competenţa autorităţilor publice ş.a.
Alături de aceste reglementări există şi reglementări cu privire la
impozitele, taxele percepute de la persoanele fizice şi juridice, care constituie
sursele de finanţare a sectorului public.
În ceea ce priveşte aspectul juridic, se pot distinge 3 direcţii de
influenţă:
 procedura;
 drepturile individuale;
 aspectele juridice.
Procedura este bine definită în procesele administrative.
Drepturile individuale ale funcţionarilor publici sunt prevăzute în
Carta drepturilor.
Aspectele juridice se referă la influenţa asupra rezultatelor conflictelor,
a abaterilor de la prevederile legale şi acordarea egalităţii tuturor cetăţenilor în
faţa deciziilor administrative.
3. Tehnologia poate fi luată în considerare ca factor exogen de
influenţă a managementului public datorită noilor tehnologii informatice şi de
comunicare utilizate în administraţie, precum şi a cheltuielilor guvernamentale
pentru cercetare, transfer tehnologic şi aplicaţiile generării de cunoştinţe,
echipamente, dezvoltarea nanotehnologiei etc. Toate acestea exercită o
influenţă importantă asupra întregii economii şi, implicit, asupra sectorului
public şi a managementului lui.
Peter F. Drucker, în cartea sa „Managementul viitorului” sublinia că
„adevăratul impact al Revoluţiei informaţionale abia începe să se facă simţit.
Dar nu „informaţiile” sunt cauza acestui impact, şi nici „inteligenţa artificială”,
nici efectul computerelor şi al tehnologiei de calcul asupra luării deciziilor, al
stabilirii politicilor sau strategiilor, ci alt fenomen ce practic nu a fost prevăzut
de nimeni, la care nimeni nu s-a gândit cu zece, cincisprezece ani în urmă:
comerţul eletronic”14.
14
Drucker, F.P., Managementul viitorului, Editura ASAB, Bucureşti, 2004, pag.16.
32
Drucker consideră ca Internetul va deveni, la nivel mondial, principalul
mijloc de distribuţie al mărfurilor, al serviciilor şi al locurilor de muncă,
determinând modificări în profunzime a sistemelor economice, a pieţelor şi a
categoriilor de consumatori, a categoriilor de valori şi a comportamentelor
consumatorilor, a pieţei locurilor de muncă şi a forţei de muncă.
4. Forţa de muncă, privită ca o marfă, căutată pe piaţă pentru a putea fi
selecţionată şi angajată, constituie un alt factor exogen cu influenţă asupra
organizaţiei publice şi a managementului ei.
Dinamica forţei de muncă, schimbările în structura ei, politicile
guvernamentele legate de forţa de muncă determină dinamism şi în ceea ce
privesc condiţiile de selecţie, angajare şi promovare profesională, determinând
în acelaşi timp şi crearea de condiţii de muncă specifice unei categorii sau alta
de forţă de muncă.
5. Sindicatele constituie un factor exogen pentru sistemul public
datorită influenţelor pe care le exercită legat de nivelul salariilor şi al
condiţiilor de muncă. Cu cât sunt mai puternice, ele pot impune restricţii pentru
sistem, prin negocierea contractelor de angajare şi stabilirea nivelului salarial.
6. Clienţii, respectiv beneficiarii serviciilor publice, pot fi priviţi ca o
parte a mediului exterior, fără de care organizaţiile publice nu există. Exigenţa
şi necesităţile utilizatorilor de servicii publice exercită influenţe importante
asupra structurii şi calităţii serviciilor publice.
7. Concurenţa exercită o adevărată presiune asupra sistemului,
contribuind la îmbunătăţirea lui continuă. Dacă în sectorul public există
societăţi care deţin monopolul asupra unor activităţi, nu se pune problema
elaborării unor strategii concurenţiale, dar se pune problema unor strategii
privind calitatea mediului muncii. Spre exemplu, în cazul organizaţiilor care
produc energia electrică şi termică, se pune problema îmbunătăţirii calităţii
serviciilor oferite, influenţând atât input-urile, cât şi output-urile.
8. Societatea
Membrii societăţii pot exercita presiuni asupra organizaţiilor publice. Ei
ştiu că pot contribui la schimbare cu ajutorul voturilor, pe de o parte, iar pe de
altă parte, ca angajaţi, exercită influenţe asupra organizaţiilor în funcţie de
credinţele şi atitudinea societăţii. Ca urmare, organizaţiile publice trebuie să
adopte un comportament în concordanţă cu cerinţele societăţii şi să manifeste
responsabilitate socială.
Responsabilitatea socială constă în implicarea şi obligaţia de a servi şi
proteja interesele generale.
2.1.2. Factorii de mediu endogeni (interni sistemului)
Factorii de mediu endogeni sunt cei care acţionează în interiorul

sistemului, influenţând diferitele părţi componente.
Din această categorie fac parte:
 strategia managerială;
 stilul de conducere;
 angajaţii;
 relaţiile informale;
 sindicatele.
33
1. Strategia managerială constă în atragerea tuturor resurselor
necesare sistemului pentru atingerea obiectivelor stabilite, precum şi
planificarea ieşirilor din sistem.
În acest sens, managementul trebuie să transforme intrările de orice fel
(informaţii, resurse umane, financiare şi materiale) în ieşiri planificate (servicii
publice în concordanţă cu necesităţile şi cerinţele interesului general).
Gândirea strategică a managerilor din sistemul politic se aplică la
planurile şi programele de dezvoltare a sistemului public, ţinând cont de
influenţele mediului extern, care exercită influenţe asupra realizării obiectivelor
pe termen lung.
2. Stilul de conducere constă în modul în care managerul îşi exercită
atribuţiile şi competenţele care îi revin. Stilul de conducere al managerului
poate fi înţeles şi prin comportamentul managerilor faţă de angajaţi, modul de
comunicare cu aceştia în îndeplinirea rolului pe care îl are în organizarea,
dirijarea, motivarea şi controlul angajaţilor.
3. Angajaţii pot influenţa sistemul într-un mod determinat. Influenţa
angajaţilor este relevată de ştiinţa managerială, de psihologia muncii şi de
economie, demonstrând necesitatea adaptării maşinii la om, adaptarea mediului
intern la specificul muncii.
4. Relaţiile informale, ca factori ai mediului intern se referă la relaţiile
manager-lider-angajaţi, leader-ul fiind ales de organizaţie, chiar dacă este
numit, devenind astfel leader-ul formal al organizaţiei.
Relaţiile informale determină şi relaţii paralele cu structura oficială,
ceea ce poate conduce şi la efecte negative alături de cele pozitive. Datorită
faptului că oamenii sunt angajaţi în baza unor criterii care să evidenţieze
aptitudinile şi capacităţile fizice şi intelectuale necesare postului şi nu se au în
vedere şi criterii de compatibilitate cu ceilalţi angajaţi, din punct de vedere
afectiv, pot apărea conflicte, contradicţii şi animozităţi cu ceilalţi angajaţi, dar
şi relaţii cordiale, de prietenie.
5. Sindicatele pot avea influenţe pozitive sau negative asupra
sistemului, în funcţie de obiectivele lor. Sindicatele, ca factori de influenţă din
interiorul sistemului, pot fi privite ca forme superioare, organizatorice, ale
relaţiilor informale.
1. Enumeraţi şi prezentaţi pe scurt factorii de mediu exogeni ai

administraţiei publice?
34
2. Enumeraţi şi prezentaţi pe scurt factorii de mediu endogeni ai
administraţiei publice?
35
2.2. Sistemul serviciilor publice
2.2.1. Conceptul de sistem. Componentele sistemului.
Teoria sistemelor, cu aplicabilitate întâi în ştiinţă şi inginerie, a început

să fie utilizată şi în management, prin contribuţia şcolii cantitative de
management, la sfârşitul anilor 1950.
Această abordare porneşte de la faptul că întreaga lume înconjurătoare,
precum şi diferite părţi ale ei, pot fi considerate sisteme.
Sistemul poate fi definit ca o entitate compusă din părţi independente,
fiecare din ele contribuind la caracteristica unică a întregului15.
Conceptul de sistem se aplică şi organizaţiilor de orice fel, care au ca
părţi componente oamenii, maşini (tehnologia) şi alte resurse materiale,
financiare şi informaţionale.
Conform teoriei sistemelor, componentele unui sistem organizaţional
sunt: intrările de resurse umane, materiale, financiare şi informaţionale
necesare pentru a produce bunuri şi servicii; procesele de transformare, care
constau în capacităţile manageriale şi tehnologice utilizate de organizaţie
pentru a tranforma intrările în ieşiri; ieşirile, care constau în rezultatele obţinute
prin procesul de transformare, respectiv bunurile şi serviciile obţinute de
organizaţie; feedback-ul, care reprezintă informaţia despre rezultatele ei
primită din mediul ambiant16.
15
16
ibidem, pag.103.
36
Intrări Ieşiri
Resurse: Rezultate:
- umane Procese de - produse
- materiale transformare - servicii
- financiare - satisfacerea nevoilor
- informaţionale salariaţilor etc.
Feedback din mediu
Fig. 2 – Sistemul organizaţional
Sistemele, în general, pot fi închise şi deschise.

Sistemele închise funcţionează relativ independent de mediul lor, unde
intrările şi ieşirile sunt bine definite, dar nu se cunosc procesul de transformare
şi influenţele mediului.
Sistemele deschise se caracterizează prin interacţiunea cu mediul
extern. Ele au capacitatea de a se adapta la schimbările mediului extern pentru
a putea funcţiona în continuare.
Organizaţiile sunt considerate sisteme deschise, care se adaptează
continuu la schimbările mediului ambiant.
Managerii organizaţiilor iau în consideraţie factorii mediului şi
influenţele lor asupra organizaţiei şi se preocupă de alegerea metodelor şi
tehnicilor optime de management pentru a putea atinge obiectivele propuse.
Susbsistemele reprezintă părţi componente ale unui sistem complex,
care uneori pot fi considerate ele însele sisteme.
Faptul că organizaţiile sunt considerate sisteme deschise, care cuprind
subsisteme interdependente, influenţate de factorii de mediu exogeni şi
endogeni, prezintă o semnificaţie practică pentru manageri. Organizaţia îşi ia
din mediul extern resursele necesare (intrările) pe care le transformă în bunuri
şi servicii, pe care le livrează mediului extern. Dacă organizaţia este condusă
corect, prin procesul de transformare se adaugă valoare intrărilor.
Sistemele, indiferent de natura lor, prezintă unele caracteristici, cum ar
17
fi :
1. Structura sistemului, care arată modul de organizare, subsistemele
care-l compun şi relaţiile dintre ele;
2. Eficacitatea, care arată gradul de satisfacere a rezultatelor (ieşirilor);
3. Eficienţa, care exprimă raportul dintre rezultatele (efectele)
sistemului şi consumul de resurse (cheltuieli) ocazionat de funcţionarea
sistemului. Când acesta se exprimă în valori financiare avem de-a face cu
eficienţa economică (de exemplu rentabilitatea);
17
Hanganu, S., Managementul şi învăţământul superior în România, Editura Universităţii
„Aurel Vlaicu”, Arad, 2008 pag.154-155.
37
4. Robusteţea este proprietatea sistemului de a funcţiona normal în
condiţiile forţelor mediului extern, în limita unor restricţii;
5. Ultrafiabilitatea, care constă în capacitatea sistemului de a-şi
menţine eficacitatea în condiţiile în care o parte a sistemului îşi pierde
funcţionalitatea;
6. Adaptabilitatea constă în proprietatea sistemului de a-şi modifica
funcţionalitatea şi/sau structura în vederea menţinerii sau maximizării
eficacităţii şi eficienţei în condiţiile schimbărilor mediului extern;
7. Autoadaptarea constă în acumularea experinţei şi utilizarea ei în
vederea creşterii eficacităţii şi eficienţei;
8. Interdependenţa poate fi definită prin faptul că ieşirile dintr-un
sistem sunt utilizate ca intrări într-un alt sistem, cel puţin ca fluxuri de
informaţii. Interdependenţa presupune legăturile dintre sisteme. Legătura dintre
sistem şi mediu se numeşte interfaţă.
Interdependenţa presupune existenţa unor canale de comunicaţie dintre
interfeţele sistemelor interconectate. Deci, subsistemele unui sistem au
proprietatea de conectivitate;
9. Interoperativitatea reprezintă proprietatea sistemelor interconectate
de a funcţiona ca un sistem unic. Putem spune deci că subsistemele unui sistem
sunt interoperabile.
10. Sinergia, adică capacitatea elementelor şi/sau subsistemelor unui
sistem interconectat şi interoperabil de a produce mai mult împreună decât
separat. Sinergia arată că sistemul este mai mare, mai eficace şi mai eficient
decât suma subsitemelor componente.
Sinergia poate fi realizată dacă există:
 compatibilitate între obiectivele sistemelor;
 posibilitatea utilizării în comun a unor resurse.
2.2.2. Serviciile publice, componentă a sistemului terţiar
Sistemul terţiar, al serviciilor, reprezintă sectorul economiei în care se

desfăşoară activităţi utile, menite să satisfacă anumite nevoi sociale, care nu se
concretizează în produse, ca de exemplu: comerţ, transport, servicii destinate
întreprinderilor şi persoanelor fizice, sănătate, învăţământ etc.
Clasificarea economiei în trei sectoare a fost făcută de Jean Fourastie18:
1) Sectorul primar grupează, în principal, activităţile legate direct de
transformarea mediului natural (agricultura, pescuitul, activităţile forestiere,
industria extractivă).
2) Sectorul secundar cuprinde activităţile industriale prelucrătoare.
3) Sectorul terţiar include tot ceea ce nu apare în sectoarele primar şi
secundar (transporturi, telecomunicaţii, comerţ, turism, învăţământ,
administraţia de stat, cultura, sănătatea, gospodărirea comunală, băncile,
asigurările etc.).
Sfera serviciilor capătă dimensiuni tot mai mari în viaţa social-
economică, prin diversificarea şi amplificarea serviciilor determinate de nevoile
sociale.
18
Fourastie, J., Le grand espoir du XX-ième siècle, Paris Gallimard, 1963 din Plumb, I.,
Androniceanu, A., Abăluţă, O., Managementul serviciilor publice, ediţia a II-a, Editura ASE,
Bucureşti, 2003, pag.56.
38
Nevoia socială constă în ansamblul dorinţelor şi cerinţelor membrilor
societăţii, în conformitate cu nivelul de dezvoltare al societăţii.
Nevoile sociale pot fi împărţite în mai multe categorii, şi anume:
 nevoi individuale, care cuprind dorinţe şi cerinţe ale fiecărui individ;
 nevoi generale, care cuprind suma nevoilor individuale şi care, indirect,
reprezintă cerinţele întregii societăţi.
Nevoile individuale, la rândul lor, se împart în trei categorii:
1) nevoi fiziologice, indispensabile vieţii (hrană, îmbrăcăminte etc.);
2) nevoi spirituale, necesare instruirii şi educării (cultură, învăţământ etc.);
3) nevoi sociale determinate de interesul fiecărui individ în parte, dar şi al
întregii societăţi (sănătate, apărare etc.).
Dezvoltarea societăţii determină diversificarea nevoilor spirituale şi
sociale, care sunt satisfăcute de sfera serviciilor.
Serviciile prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. Serviciile au o formă nematerială, ceea ce înseamnă că, în general,
serviciile nu se concretizează în bunuri materiale, ci reprezintă activităţi ale
proceselor socio-economice. Uneori, însă, pot lua o formă materială specială,
cum ar fi benzi magnetice, soft-uri, comerţ electronic etc.
2. Serviciile sunt intangibile, deci nu pot fi percepute cu ajutorul
simţurilor (auz, miros, văz, gust etc.) în momentul cumpărării sau consumării
lor.
3. Serviciile nu pot fi separate în timp şi spaţiu, ceea ce înseamnă că
ele se consumă odată cu prestarea lor.
4. Serviciile sunt variabile de la o prestaţie la alta. Această trăsătură
rezultă din faptul că prin repetarea unei prestaţii nu se obţin servicii identice,
ele variază în funcţie de persoana care le face, dispoziţia acesteia, locul şi
momentul în care are loc prestaţia.
Serviciile publice, aşa cum s-a mai arătat, reprezintă ansamblul
activităţilor organizate şi autorizate de administraţia publică pentru a satisface
nevoi sociale în interes public.
În doctrina occidentală s-au conturat până în prezent trei definiţii care
au fost preluate şi de legislaţia comunitară19:
 Definiţia clasică, conturată la începutul secolului al XX-lea, consideră
că serviciul public este acea activitate de interes general prestată numai de o
persoană publică.
Dugnit consideră că serviciul public este „activitatea pe care guvernanţii
sunt obligaţi să o presteze în interesul celor guvernaţi”.
 Definiţia interbelică a apărut ca urmare a dezvoltării economice a
societăţii care solicita servicii publice variate, flexibile şi operative. Astfel, a
apărut ideea prestării unui serviciu public prin intermediul unei firme private.
Lanbodere defineşte serviciul public ca „activitate de interes general,
prestată de o persoană privată având prerogativele puterii publice sub controlul
administraţiei (1964)”.
 Definiţia actuală s-a conturat la sfîrşitul anilor ’80, ca urmare a
evoluţiei democraţiei şi subliniază faptul că unele servicii publice desfăşurate
de persoane private nu trebuie să se bucure neapărat de prerogativele puterii
publice. Această precizare este necesară deoarece o serie de servicii publice de
19
Plumb, I., Androniceanu, A., Abăluţă, O., Managementul serviciilor publice, ediţia a II-a,
Editura ASE, Bucureşti, 2003, pag.59-60.
39
interes social, cum ar fi cele de sănătate, cultură, învăţământ etc. se realizează
de persoane private dar fără prerogativele puterii publice. A apărut astfel
sintagma „servicii private de interes general”. Serviciile publice, însă, cel puţin
sub aspectul controlului, sunt subordonate administraţiei publice. Deci, pentru
ca un serviciu să fie public, trebuie să existe un control din partea puterilor
publice şi o concesionare a prerogativelor puterii publice către persoana
privată.
Putem conchide că serviciul public se identifică pe baza a trei
elemente:
 elementul material – serviciul public este orice activitate de interes
general;
 elementul organic – serviciul public este asumat de către o persoană
publică;
 elementul formal – serviciul public este supus dreptului administrativ.
2.2.3. Clasificarea serviciilor publice
În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a

serviciilor publice.
1) După natura lor:
- servicii publice administrative;
- servicii publice industriale şi comerciale.
2) După destinaţia serviciilor publice:
- servicii publice care urmăresc satisfacerea directă şi individuală a
cetăţenilor;
- servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod direct;
- servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu.
3) După raporturile cu serviciile private:
- servicii publice monopolizate;
- servicii ale administraţiei publice exercitate în paralel cu persoane
autorizate;
- servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei
autorităţi a administraţiei publice.
4) După posibilitatea de delegare:
- servicii publice care nu pot fi delegate altor persoane (starea civilă,
autoritatea tutelară, protecţia civilă);
- servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, iluminat
stradal, deratizare etc.).
5) După importanţa socială:
- servicii publice vitale (alimentarea cu apă, canalizare, termoficare);
- servicii publice facultative (amenajare parcuri şi locuri de distracţie etc.).
6) După sfera de cuprindere:
- servicii publice de importanţă naţională, organizate pe întreg teritoriul;
- servicii locale, de importanţă judeţeană, municipală, orăşenească sau
comunală.
7) După codul de Clasificare a Activităţilor din Economia Naţională
(CAEN), utilizat în practica internaţională.
Din acest punct de vedere, serviciile publice sunt încadrate pe secţiuni,
subsecţiuni, diviziuni, grupe şi clase, astfel:
40
Administraţie publică şi apărare; asigurări sociale din sistemul public
84 Administraţie publică şi apărare; asigurări sociale din sistemul public
841 Administraţie publică generală, economică şi socială
8411 Servicii de administraţie publică generală
8412 Reglementarea activităţilor organismelor care prestează servicii în
domeniul îngrijirii sănătăţii, învăţământului, culturii şi al altor
activităţi sociale, exclusiv protecţia socială
8413 Reglementarea şi eficientizarea activităţilor economice
842 Activităţi de servicii pentru societate
8421 Activităţi de afaceri externe
8422 Activităţi de apărare naţională
8423 Activităţi de justiţie
8424 Activităţi de ordine publică şi de protecţie civilă
8425 Activităţi de luptă împotriva incendiilor şi de prevenire a acestora
843 Activităţi de protecţie socială obligatorie
8430 Activităţi de protecţie socială obligatorie
Învăţământ
85 Învăţământ
851 Învăţământ preşcolar
8510 Învăţământ preşcolar
852 Învăţământ primar
8520 Învăţământ primar
853 Învăţământ secundar
8531 Învăţământ secundar general
8532 Învăţământ secundar, tehnic sau profesional
854 Învăţământ superior
8541 Învăţământ superior non-universitar
8542 Învăţământ superior universitar
855 Alte forme de învăţământ
8551 Învăţământ în domeniul sportiv şi recreaţional
8552 Învăţământ în domeniul cultural (limbi străine, muzică, teatru, dans,
arte plastice, etc.)
8553 Şcoli de conducere (pilotaj)
8559 Alte forme de învăţământ
856 Activităţi de servicii suport pentru învăţământ
8560 Activităţi de servicii suport pentru învăţământ
Sănătate şi asistenţă socială

86 Activităţi referitoare la sănătatea umană
861 Activităţi de asistenţă spitalicească
8610 Activităţi de asistenţă spitalicească
862 Activităţi de asistenţă medicală ambulatorie şi stomatologică
8621 Activităţi de asistenţă medicală generală
8622 Activităţi de asistenţă medicală specializată
8623 Activităţi de asistenţă stomatologică
869 Alte activităţi referitoare la sănătatea umană
8690 Alte activităţi referitoare la sănătatea umană
87 Servicii combinate de îngrijire medicală şi asistenţă socială, cu cazare
41
871 Activităţi ale centrelor de îngrijire medicală
8710 Activităţi ale centrelor de îngrijire medicală
872 Activităţi ale centrelor de recuperare psihică şi de dezintoxicare,
exclusiv spitale
8720 Activităţi ale centrelor de recuperare psihică şi de dezintoxicare,
exclusiv spitale
873 Activităţi ale căminelor de bătrâni şi ale căminelor pentru persoane
aflate în incapacitate de a se îngriji singure
8730 Activităţi ale căminelor de bătrâni şi ale căminelor pentru persoane
aflate în incapacitate de a se îngriji singure
879 Alte activităţi de asistenţă socială, cu cazare
8790 Alte activitati de asistenţă socială, cu cazare
88 Activităţi de asistenţă socială, fără cazare
881 Activităţi de asistenţă socială, fără cazare, pentru bătrâni şi pentru
persoane aflate în incapacitate de a se îngriji singure
8810 Activităţi de asistenţă socială, fără cazare, pentru bătrâni şi pentru
persoane aflate în incapacitate de a se îngriji singure
889 Alte activităţi de asistenţă socială, fără cazare
8891 Activităţi de îngrijire zilnică pentru copii
8899 Alte activităţi de asistenţă socială, fără cazare
Activităţi de spectacole, culturale şi recreative

90 Activităţi de creaţie şi interpretare artistică
900 Activităţi de creaţie şi interpretare artistică
9001 Activităţi de interpretare artistică (spectacole)
9002 Activităţi suport pentru interpretarea artistică (spectacole)
9003 Activităţi de creaţie artistică
9004 Activităţi de gestionare a sălilor de spectacole
91 Activităţi ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor şi alte activităţi
culturale
910 Activităţi ale bibliotecilor, arhivelor, muzeelor şi alte activităţi
culturale
9101 Activităţi ale bibliotecilor şi arhivelor
9102 Activităţi ale muzeelor
9103 Gestionarea monumentelor, clădirilor istorice şi a altor obiective de
interes turistic
9104 Activităţi ale grădinilor zoologice, botanice şi ale rezervaţiilor
naturale
92 Activităţi de jocuri de noroc şi pariuri
93 Activităţi sportive, recreative şi distractive
931 Activităţi sportive
9311 Activităţi ale bazelor sportive
9312 Activităţi ale cluburilor sportive
9313 Activităţi ale centrelor de fitness
9319 Alte activităţi sportive
932 Alte activităţi recreative şi distractive
9321 Bâlciuri şi parcuri de distracţii
42
9329 Alte activităţi recreative şi distractive
Alte activităţi de servicii

94 Activităţi asociative diverse
941 Activităţi ale organizaţtiilor economice, patronale şi profesionale
9411 Activităţi ale organizaţiilor economice şi patronale
9412 Activităţi ale organizaţiilor profesionale
942 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor
9420 Activităţi ale sindicatelor salariaţilor
949 Alte activităţi asociative
9491 Activităţi ale organizaţiilor religioase
9492 Activităţi ale organizaţiilor politice
9499 Activităţi ale altor organizaţii
95 Reparaţii de calculatoare, de articole personale şi de uz gospodăresc
951 Repararea calculatoarelor şi a echipamentelor de comunicaţii
9511 Repararea calculatoarelor şi a echipamentelor periferice
9512 Repararea echipamentelor de comunicaţii
952 Reparaţii de articole personale şi de uz gospodăresc
9521 Repararea aparatelor electronice de uz casnic
9522 Repararea dispozitivelor de uz gospodăresc şi a echipamentelor pentru
casă şi grădină
9523 Repararea încălţămintei şi a articolelor din piele
9524 Repararea mobilei şi a furniturilor casnice
9525 Repararea ceasurilor şi a bijuteriilor
9529 Repararea articolelor de uz personal şi gospodaresc
96 Alte activităţi de servicii
9601 Spălarea şi curăţarea (uscată) articolelor textile şi a produselor din
blană
9602 Coafură şi alte activităţi de înfrumuseţare
9603 Activităţi de pompe funebre şi similare
9604 Activităţi de întreţinere corporală
Activităţi ale gospodăriilor private în calitate de angajator de personal casnic; activităţi

ale gospodăriilor private de producere de bunuri şi servicii destinate consumului propriu
97 Activitati ale gospodariilor private in calitate de angajator de personal

casnic
casnic
casnic
98 Activitati ale gospodariilor private de producere de bunuri si servicii
destinate consumului propriu
981 Activitati ale gospodariilor private de producere de bunuri destinate
consumului propriu
9810 Activitati ale gospodariilor private de producere de bunuri destinate
consumului propriu
43
982 Activitati ale gospodariilor private de producere de servicii pentru
scopuri proprii
9820 Activitati ale gospodariilor private de producere de servicii pentru
scopuri proprii
Activitati ale organizatiilor si organismelor extrateritoriale

99 Activităţi ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale
2.2.4. Principii de organizare şi funcţionare a serviciilor publice
La baza organizării şi funcţionării oricăror servicii publice stau

următoarele principii fundamentale: principiul eficienţei, principiul echităţii şi
principiul descentralizării.
Principiul eficienţei constă în găsirea raportului optim între eforturile
făcute (cheltuieli) şi efectele obţinute (cantitatea şi calitatea serviciilor
prestate).
Având în vedere că resursele de finanţare a tuturor cheltuielilor din
sectorul public se obţin din taxele şi impozitele percepute de la contribuabili,
acest principiu este fundamental şi se aplică tuturor capitolelor de cheltuieli
bugetare prevăzute în legea bugetară anuală.
Principiul eficienţei serviciilor publice presupune, de asemenea, şi
satisfacerea interesului public prin cantitatea şi calitatea serviciilor prestate.
Principiul echităţii decurge din principiul egalităţii tuturor cetăţenilor
în faţa legii şi, prin urmare, toţi cetăţenii trebuie să beneficieze în mod egal de
serviciile publice.
Principiul descentralizării serviilor publice este prevăzut atât de
Constituţia României cât şi de Legea Administraţiei Publice Locale.
Descentralizarea serviciilor publice constă în organizarea unor servicii
publice de către comunităţile locale.
Principiile legii administrative se referă la procedurile administrative de
la toate nivelurile şi constau în:
 încredere şi previzibilitate (certitudine legală);
 deschidere şi transparenţă;
 responsabilitate;
 eficienţă şi eficacitate.
Încrederea şi previzibilitatea sunt principii de certitudine sau de
securitate juridică, de eliminare a arbitrariului din activităţile publice.
Administraţia publică trebuie să-şi desfăşoare activitatea în conformitate cu
legile în vigoare, iar autorităţile publice au obligaţia de a acţiona cu bună
credinţă, urmărind permanent interesul public prin proceduri corecte şi
nedescriminatorii. În acest sens, legea trebuie aplicată în mod clar şi imparţial,
fără a priva nici un om de drepturile sale fundamentale.
Încrederea şi previzibilitatea în administraţia publică se obţin prin
profesionalism şi integritate profesională.
Profesionalismul presupune o schemă de recrutare şi avansare bazate pe
merit, stimulând adevăratele valori, iar integritatea profesională presupune
imparţialitate şi independenţă profesională.
44
Imparţialitatea înseamnă absenţa preferinţelor personale, iar
independenţa profesională înseamnă a acţiona fără supunere necondiţionată faţă
de superiori. Pierderea independenţei profesionale este cauzată de corupţie
(mită), ambiţii politice şi lăcomia profesională (dorinţa asiduă de promovare).
Deschiderea şi transparenţa presupun controlul (evaluarea) din afară,
din partea unor instituţii autorizate.
Deschiderea şi transparenţa sunt necesare pentru respectarea legii,
pentru egalitate în faţa legii şi pentru responsabilitate.
Responsabilitatea înseamnă că o persoană sau o autoritate publică
trebuie să explice şi să justifice propriile acţiuni, adică să răspundă de actele
sale în faţa unei autorităţi administrative, legislative sau judecătoreşti.
Responsabilitatea este un instrument care verifică dacă principiile
privind respectarea legii, deschiderea, transparenţa, imparţialitatea şi egalitatea
în faţa legii sunt respectate.
Eficienţa şi eficacitatea reprezintă raportul dintre rezultatele obţinute şi
mijloacele angajate. Eficienţa atrage eficacitatea. Ea măsoară performanţele
administraţiei publice şi implementarea politicilor publice.
Administraţia publică din unităţile administrative-teritoriale din
România se bazează pe următoarele principii:
 principiul autonomiei locale;
 principiul descentralizării şi deconcentrării serviciilor puiblice;
 principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;
 principiului legalităţii;
 principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de
interes deosebit.
1) Principiul autonomiei locale
Principiul autonomiei locale reprezintă chintesenţa activităţii
administraţiei publice în unităţile administrative-teritoriale şi este stipulat în
Legea nr.215/2001.
Legea administraţiei publice locale este inspirată din Carta Europeană a
Autonomiei locale, conferind acestui principiu un loc central.
Autonomia locală constă în dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţeiei punlice locale de a soluţiona şi de a gestiona
problemele comunităţii locale în numele şi interesul colectivităţilor locale pe
care le reprezintă, în limitele prevăzute de lege. Prin urmare, autonomia locală
are doar caracter administrativ şi financiar, exercitându-se pe baza şi în limitele
prevăzute de lege şi se referă la organizarea, funcţionarea, competenţele,
atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor comunei, oraşului sau a judeţului.
În scopul asigurării autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice
locale au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale şi să
elaboreze şi să aprobe bugetele de venituri şi cheltuieli ale comunelor, oraşelor
sau judeţelor.
Legea administraţiei publice locale prevede că autonomia locală este
circumscrisă principiului soubsidiarităţii, potrivit căruia „exercitarea
competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin lege revine autorităţilor administraţiei
publice locale care se regăsesc cel mai aproape de cetăţean”.
De subliniat este faptul că între autorităţile administraţiei publice locale
şi cele de la nivel judeţean nu se stabileşte un raport de subordonare, ci se
bazează pe principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi
solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ.
45
De asemenea, legea stabileşte că autorităţile administraţiei publice
locale poate coopera şi asocia cu autorităţi ale administraţiei publice locale din
străinătate, precum şi de a adera la o asociaţie internaţională, cu avizul prealabil
al Ministerului Afacerilor Externe şi a Ministerului Administraţiei şi a
Internelor.
Respectarea limitelor şi a condiţiilor prevăzute de lege este verificată de
organele statului, prin exercitarera unui control administrativ şi financiar.
2) Principiul descentralizării şi deconcentrării serviciilor publice
constă în organizarea, funcţionarea, controlul şi desfiinţarea serviciilor publice
de către autorităţile administraţiei publice locale. Acest principiu nu are în
vedere însă descentralizarea absolută, deoarece nu este nici oportun şi nici
posibil ca toate activităţile de la nivel central să fie transferate la nivel judeţean
sau local, având în vedere multitudinea formelor în care se pot organiza
serviciile publice. Astfel, ministere, departamente, direcţii vor exista mereu la
nivel central, rolul lor fiind de a concepe şi asigura strategia Guvernului în
diferite sectoare de activitate, în baza căreia sunt realizate activităţile de la nivel
local.
Alături de serviciile publice descentralizate mai există, în teritoriu, şi
serviciile deconcentrate, care constau în serviciile ministerelor şi a altor organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale, deci serviciile statale în
teritoriu, dependente de ministere, conduse de către prefect.
3) Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale
Potrivit Legii nr.215/2001 şi Legii nr.70/1991 privind alegerile locale,
consiliile locale şi judeţene, precum şi primarii şi preşedinţii consiliilor
judeţene se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Viceprimarii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene se aleg prin vot indirect.
4) Principiul legalităţii constituie unul din elementele esenţiale ale
conceptului statului de drept, potrivit căruia toate subiectele de drept –
persoane fizice, juridice, autorităţi ale administraţiei publice locale – trebuie să
se supună legalităţii.
Principiul legalităţii presupune că toate aceste elemente trebuie să fie în
conformitate cu Constituţia, cu legile şi cu celelalte acte normative bazate pe
legi.
Nerespectarea acestui principiu atrage răspunderea juridică prevăzută de
lege şi aplicarea sancţiunilor corespunzătoare.
5) Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor
locale de interes deosebit este prevăzut de Legea nr.215/2001 art.43, alin.2,
care detaliază în mod concret problemele care sunt discutate întotdeauna în
şedinţă publică şi în legătură cu care primarul poate propune consultarea
cetăţenilor prin referendum, şi anume:
 bugetul local;
 administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului;
 participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de
cooperare transfrontalieră;
 organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea
teritoriului;
 asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii
neguvernamentale, persoane juridice române sau străine.
Referendum-ul local este organizat de primar în urma votului afirmativ
al consiliului local.
46
3.Definiţi conceptul de sistem organizaţional şi prezentaţi componentele

lui?
4. Prezentaţi caracteristicile unui sistem organizaţional?
47
5. Definiţi serviciul public şi prezentaţi cele trei elemente ale sale?
6. Clasificaţi serviciile publice după următoarele criterii:

a) după natura lor;
b) după destinaţia lor,
c) după raporturile cu serviciile private;
d) după posibilitatea de delegare;
e) după importanţa lor;
f) după sfera de cuprindere?
48
7. Care sunt principiile organizării şi funcţionării serviciilor publice?
8. Enumeraţi şi descrieţi pe scurt principiile unităţilor administrativ-

teritoriale?

49
autoevaluare
Întrebarea 1
Factorii externi ai mediului, care acţionează asupra organizaţiilor
publice sunt:
 statul;
 legislaţia;
 tehnologia;
 forţa de muncă,
 sindicatele;
 clienţii;
 concurenţa;
 societatea.
Statul, prin puterea politică influenţează managementul public şi
structurile administrative prin pluralismul politic. Fiecare structură
administrativă urmăreşte menţinerea sau creşterea susţinerii politice. Pe de altă
parte, statul exercită influenţa asupra serviciilor publice prin intermediul
funcţiilor sale, cum ar fii: oferta de servicii publice la un preţ inferior costului
de producţie prin subvenţii şi servicii gratuite (educaţie, sănătate etc.); apărarea
teritoriului national şi de asigurare a securităţii naţionale; servicii de
învăţământ, sănătate, cercetare, infrastructură etc.
Legislaţia influenţează managementul public prin reglementările
actelor normative în vigoare aferente sectorului public.
Influenţa legislaţiei acţionează fie prin restricţii ale actelor normative,
fie prin fundamentarea deciziilor administrative sub aspect juridic.
Tehnologia reprezintă un factor exogen de influenţă a managementului
public prin noile tehnologii informatice şi de comunicare, prin transfer
tehnologic şi aplicaţiile generării de cunoştiinţe, dezvoltarea nanotehnologiei
etc.
Forţa de muncă, prin dinamica mărimii şi structurii ei exercită
influenţă asupra politicilor guvernamentale legate de forţa de muncă.
Sindicatele exercită influenţă asupra sectorului public legat de nivelul
salariilor şi condiţiilor de muncă.
Clienţii (beneficiarii serviciilor publice) exercită influenţă asupra
sectorului public prin exigenţă şi necesităţi, determinând structura şi calitatea
Concurenţa influenţează sectorul public prin presiunea exercitată,
contribuind la îmbunătăţirea continuă a sa.
Societatea exercită şi ea presiuni asupra organizaţiilor publice, pe de o
parte prin voturile exprimate, pe de altă parte, ca angajaţi ai acestor organizaţii,
prin comportament si responsabilitate socială.
Întrebarea 2
50
Factorii de mediu endogeni sunt cei care acţionează în interiorul
sistemului, influenţând diferitele părţi componente.
Din această categorie fac parte:
 strategia managerială;
 stilul de conducere;
 angajaţii;
 relaţiile informale;
 sindicatele.
1. Strategia managerială constă în atragerea tuturor resurselor
necesare sistemului pentru atingerea obiectivelor stabilite, precum şi
planificarea ieşirilor din sistem.
În acest sens, managementul trebuie să transforme intrările de orice fel
(informaţii, resurse umane, financiare şi materiale) în ieşiri planificate (servicii
publice în concordanţă cu necesităţile şi cerinţele interesului general).
Gândirea strategică a managerilor din sistemul politic se aplică la
planurile şi programele de dezvoltare a sistemului public, ţinând cont de
influenţele mediului extern, care exercită influenţe asupra realizării obiectivelor
pe termen lung.
2. Stilul de conducere constă în modul în care managerul îşi exercită
atribuţiile şi competenţele care îi revin. Stilul de conducere al managerului
poate fi înţeles şi prin comportamentul managerilor faţă de angajaţi, modul de
comunicare cu aceştia în îndeplinirea rolului pe care îl are în organizarea,
dirijarea, motivarea şi controlul angajaţilor.
3. Angajaţii pot influenţa sistemul într-un mod determinat. Influenţa
angajaţilor este relevată de ştiinţa managerială, de psihologia muncii şi de
economie, demonstrând necesitatea adaptării maşinii la om, adaptarea mediului
intern la specificul muncii.
4. Relaţiile informale, ca factori ai mediului intern se referă la relaţiile
manager-lider-angajaţi, leader-ul fiind ales de organizaţie, chiar dacă este
numit, devenind astfel leader-ul formal al organizaţiei.
Relaţiile informale determină şi relaţii paralele cu structura oficială,
ceea ce poate conduce şi la efecte negative alături de cele pozitive. Datorită
faptului că oamenii sunt angajaţi în baza unor criterii care să evidenţieze
aptitudinile şi capacităţile fizice şi intelectuale necesare postului şi nu se au în
vedere şi criterii de compatibilitate cu ceilalţi angajaţi, din punct de vedere
afectiv, pot apărea conflicte, contradicţii şi animozităţi cu ceilalţi angajaţi, dar
şi relaţii cordiale, de prietenie.
5. Sindicatele pot avea influenţe pozitive sau negative asupra
sistemului, în funcţie de obiectivele lor. Sindicatele, ca factori de influenţă din
interiorul sistemului, pot fi privite ca forme superioare, organizatorice, ale
relaţiilor informale.
Întrebarea 3
Sistemul reprezintă o entitate compusă din părţi componente, fiecare
din ele contribuind la caracteristica unică a întregului.
Conform definiţiei sistemului, în general, organizaţiile pot fi privite ca
sisteme, cu următoarele componente: intrările de resurse materiale, financiare
şi umane; procesele de transformare, care constau în capacităţile manageriale
şi tehnologice; şi ieşirile, respectiv, bunurile şi serviciile obţinute de
51
organizaţie. La acestea se adaugă feedback-ul, respectiv informaţiile primite
din exterior despre rezultatele ei.
Întrebarea 4
Sistemele, indiferent de natura lor, prezintă unele caracteristici, cum ar
fi:
1. Structura sistemului, care arată modul de organizare, subsistemele
care-l compun şi relaţiile dintre ele;
2. Eficacitatea, care arată gradul de satisfacere a rezultatelor (ieşirilor);
3. Eficienţa, care exprimă raportul dintre rezultatele (efectele) sistemului
şi consumul de resurse (cheltuieli) ocazionat de funcţionarea sistemului. Când
acesta se exprimă în valori financiare avem de-a face cu eficienţa economică
(de exemplu rentabilitatea);
4. Robusteţea este proprietatea sistemului de a funcţiona normal în
condiţiile forţelor mediului extern, în limita unor restricţii;
5. Ultrafiabilitatea, care constă în capacitatea sistemului de a-şi menţine
eficacitatea în condiţiile în care o parte a sistemului îşi pierde funcţionalitatea;
6. Adaptabilitatea constă în proprietatea sistemului de a-şi modifica
funcţionalitatea şi/sau structura în vederea menţinerii sau maximizării
eficacităţii şi eficienţei în condiţiile schimbărilor mediului extern;
7. Autoadaptarea constă în acumularea experinţei şi utilizarea ei în
vederea creşterii eficacităţii şi eficienţei;
8. Interdependenţa poate fi definită prin faptul că ieşirile dintr-un sistem
sunt utilizate ca intrări într-un alt sistem, cel puţin ca fluxuri de informaţii.
Interdependenţa presupune legăturile dintre sisteme. Legătura dintre sistem şi
mediu se numeşte interfaţă.
9. Interdependenţa presupune existenţa unor canale de comunicaţie dintre
interfeţele sistemelor interconectate. Deci, subsistemele unui sistem au
proprietatea de conectivitate;
10. Interoperativitatea reprezintă proprietatea sistemelor interconectate de
a funcţiona ca un sistem unic. Putem spune deci că subsistemele unui sistem
sunt interoperabile.
11. Sinergia, adică capacitatea elementelor şi/sau subsistemelor unui sistem
interconectat şi interoperabil de a produce mai mult împreună decât separat.
Sinergia arată că sistemul este mai mare, mai eficace şi mai eficient decât suma
subsitemelor componente.
Sinergia poate fi realizată dacă există:
 compatibilitate între obiectivele sistemelor;
 posibilitatea utilizării în comun a unor resurse.
Întrebarea 5
Serviciul public reprezintă activitatea prestată sub autoritatea puterii
publice pentru satisfacerea interesului public.
Serviciul public se identifică pe baza a trei elemente:
 elementul material – serviciul public este orice activitate de interes
general;
 elementul organic – serviciul public este asumat de către o persoană
publică;
52
 elementul formal – serviciul public este supus dreptului administrativ.
Întrebarea 6
În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a
1) După natura lor:
- servicii publice administrative;
- servicii publice industriale şi comerciale.
2) După destinaţia serviciilor publice:
- servicii publice care urmăresc satisfacerea directă şi individuală a
cetăţenilor;
- servicii publice care oferă avantaje particularilor în mod direct;
- servicii publice destinate colectivităţii în ansamblu.
3) După raporturile cu serviciile private:
- servicii publice monopolizate;
- servicii ale administraţiei publice exercitate în paralel cu persoane
autorizate;
- servicii publice exercitate de persoane private, autorizate sub controlul unei
autorităţi a administraţiei publice.
4) După posibilitatea de delegare:
- servicii publice care nu pot fi delegate altor persoane (starea civilă,
autoritatea tutelară, protecţia civilă);
- servicii publice care pot fi delegate altor persoane (salubritate, iluminat
stradal, deratizare etc.).
5) După importanţa socială:
- servicii publice vitale (alimentarea cu apă, canalizare, termoficare);
- servicii publice facultative (amenajare parcuri şi locuri de distracţie etc.).
6) După sfera de cuprindere:
- servicii publice de importanţă naţională, organizate pe întreg teritoriul;
- servicii locale, de importanţă judeţeană, municipală, orăşenească sau
comunală.
7) După codul de Clasificare a Activităţilor din Economia Naţională
(CAEN), utilizat în practica internaţională.
Întrebarea 7
La baza organizării şi funcţionării oricăror servicii publice stau
următoarele principii fundamentale: principiul eficienţei, principiul echităţii şi
principiul descentralizării.
Principiul eficienţei constă în găsirea raportului optim între eforturile
făcute (cheltuieli) şi efectele obţinute (cantitatea şi calitatea serviciilor
prestate).
Principiul eficienţei serviciilor publice presupune, de asemenea, şi
satisfacerea interesului public prin cantitatea şi calitatea serviciilor prestate.
Principiul echităţii decurge din principiul egalităţii tuturor cetăţenilor
în faţa legii şi, prin urmare, toţi cetăţenii trebuie să beneficieze în mod egal de
serviciile publice.
Principiul descentralizării serviilor publice este prevăzut atât de
Constituţia României cât şi de Legea Administraţiei Publice Locale.
53
Descentralizarea serviciilor publice constă în organizarea unor servicii
publice de către comunităţile locale.
Întrebarea 8
Administraţia publică din unităţile administrative-teritoriale din
România se bazează pe următoarele principii:
 principiul autonomiei locale;
 principiul descentralizării şi deconcentrării serviciilor puiblice;
 principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;
 principiului legalităţii;
 principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de
interes deosebit.
1) Principiul autonomiei locale.
Principiul autonomiei locale reprezintă chintesenţa activităţii
administraţiei publice în unităţile administrative-teritoriale şi este stipulat în
Legea nr.215/2001.
Autonomia locală constă în dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţeiei punlice locale de a soluţiona şi de a gestiona
problemele comunităţii locale în numele şi interesul colectivităţilor locale pe
care le reprezintă, în limitele prevăzute de lege.
Legea administraţiei publice locale prevede că autonomia locală este
circumscrisă principiului soubsidiarităţii, potrivit căruia „exercitarea
competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin lege revine autorităţilor administraţiei
publice locale care se regăsesc cel mai aproape de cetăţean”.
2) Principiul descentralizării şi deconcentrării serviciilor publice
constă în organizarea, funcţionarea, controlul şi desfiinţarea serviciilor publice
de către autorităţile administraţiei publice locale.
Alături de serviciile publice descentralizate mai există, în teritoriu, şi
serviciile deconcentrate, care constau în serviciile ministerelor şi a altor organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale, deci serviciile statale în
teritoriu, dependente de ministere, conduse de către prefect.
3) Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale
potrivit căruia consiliile locale şi judeţene, precum şi primarii şi preşedinţii
consiliilor judeţene se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat. Viceprimarii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene se aleg prin vot
indirect.
4) Principiul legalităţii constituie unul din elementele esenţiale ale
conceptului statului de drept, potrivit căruia toate subiectele de drept –
persoane fizice, juridice, autorităţi ale administraţiei publice locale – trebuie să
se supună legalităţii.
5) Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor
locale de interes deosebit este prevăzut de Legea nr.215/2001 art.43, alin.2,
care detaliază în mod concret problemele care sunt discutate întotdeauna în
şedinţă publică şi în legătură cu care primarul poate propune consultarea
cetăţenilor prin referendum, şi anume:
 bugetul local;
 administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului;
 participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de
cooperare transfrontalieră;
54
 organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea
teritoriului;
 asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii
neguvernamentale, persoane juridice române sau străine.
Referendum-ul local este organizat de primar în urma votului afirmativ
al consiliului local.

1999;
2004;
4. Ionescu, Gh.Gh., Cazan, E., Negruşa, A.L., Management
organizaţional, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
5. Maior, C., Managementul funcţiei publice de conducere, Editura
V.Glodiş, Arad, 2004.
55
Lucrare de control nr.2
Prezentaţi într-un eseu mediul organizaţional al administraţiei

publice?
Instrucţiuni:
capitolul 2.
pagină.
56
Capitolul 3. PROCESUL MANAGEMENTULUI PUBLIC

 conţinutul şi caracteristicile procesului managementului public;
 principiile managementului public;
 funcţiile managementului public;
3.1. Conţinutul şi caracteristicile procesului managementului public
Procesul managerial constă în totalitatea activităţiulor prin care se

stabilesc obiectivele organizaţionale şi a subsistemelor sale, resursele şi
procesele de muncă necesare realizării obiectivelor, prin care se integrează şi
controlează munca personalului folosind metode şi tehnici de management
eficace şi eficiente.
Conţinutul procesului managerial depinde de sarcinile şi obiectivele
organizaţiei şi poate fi metodologic, funcţional, economic, organizaţional,
social şi informaţional.
Conţinutul metodologiei depinde de trăsăturile specifice ale activităţii
manageriale, prin care se stabilesc scopul şi obiectivele organizaţionale, se
identifică problemele, se analizează şi se iau decizii.
Conţinutul economic al procesului managerial constă în folosirea
resurselor (intrări) şi transformarea lor în servicii publice (ieşiri). Din acest
punct de vedere, managerii stabilesc necesităţile de resurse, le repartizează şi le
folosesc în procesul de transformare. Conţinutul social constă în participarea
angajaţilor la stabilirea obiectivelor, la analiza şi depistarea problemelor şi la
elaborarea deciziilor.
Conţinutul organizaţional constă în utilizarea pârghiilor organizaţionale
de cooperare la diferite niveluri de management, de stabilire a competeneţelor
şi responsabilităţilor.
Conţinutul funcţional constă în cele 4 funcţii ale procesului de
management: planificarea, organizarea, leading-ul (motivare, antrenare) şi
controlul.
Procesul managerial are următoarele caracteristici20:
- dinamismul;
- stabilitatea;
- continuitatea;
- consecvenţa;
- ciclitatea.
20
57
Test de autoevaluare – Scrieţi răspunsul în spaţiile libere din chenar.
1. Prezentaţi conţinutul şi caracteristicile procesului managementului

public?
Răspunsul la întrebarea din testul de autoevaluare îl vei găsi la

3.2. Principiile managementului public
Managementul public are la bază o serie de principii, cum ar fi:

1) Principiul conducerii unitare
Având în vedere complexitatea şi diversitatea serviciilor, în general, al
administraţiei de stat, în special, se impune conducerea unitară a acestui sector
pentru realizarea obiectivelor (satisfacerea interesului general). Numai
conducerea unitară a administraţiei publice de stat, asigurată de Parlament,
poate conduce la realizarea în bune condiţii a sarcinilor administraţiei de stat
într-o societate în continuă schimbare.
2) Principiul conducerii autonome
Principiul conducerii autonome se intercondiţionează cu principiul
conducerii unitare, deşi la prima vedere s-ar părea că se exclud. Conducerea
unitară asigură coeziunea administraţiei de stat, iar autonomia managerială
asigură adaptarea mai rapidă a administraţiei la schimbările şi transformările
care au loc în societate.
Autonomia conducerii instituţiilor publice asigură operativitate în
rezolvarea problemelor, dar în limita actelor normative în vigoare pentru a nu
se ajunge la anarhie.
3) Principiul flexibilităţii
Principiul flexibilităţii funcţionează în strânsă legătură cu principiul
autonomiei.
Principiul flexibilităţii constă în adaptarea rapidă la schimbările
permanente din viaţa socială, pentru a identifica în permanenţă nevoile sociale
4) Principiul restructurării
Principiul restructurării este strâns legat de dimensiunea şi structura
aparatului administrativ, care pentru a fi eficient trebuie să fie dimensionat şi
redimensionat în funcţie de varietatea şi complexitatea problemelor de rezolvat.
Principiul restructurării urmăreşte evitarea supradimensionării
aparatului administrativ, care ar presupune cheltuieli suplimentare, dar şi
58
evitarea subdimensionării, care ar putea conduce la diminuarea calităţii
serviciilor.
Restructurarea internă a organizaţiilr publice urmăreşte concordanţa
între resursele materiale, financiare şi umane cu obiectivele stabilite, în condiţii
de eficacitate şi eficienţă.
5) Principiul perfecţionării continue
Alături de restructurare, perfecţionarea continuă a managementului
public este importantă pentru îmbunătăţirea continuă a activităţii manageriale, a
metodelor folosite pentru rezolvarea problemelor.
Preocupările pentru perfecţionarea permanentă presupune construirea
unui sistem informaţional adecvat, stabilirea unei structuri organizatorice bine
dimensionate, iar deciziile să fie bine fundamentale.
6) Principiul legalităţii
Principiul legalităţii decurge din faptul că organizarea şi funcţionarea
organizaţiilor publice se face într-un anumit cadru legal.
Legea administraţiei publice şi Legea funcţionarilor publici prevede
organizarea şi funcţionarea instituţiilor administrative, competenţele
decizionale, sistemul de relaţii, drepurile şi obligaţiile funcţionarilor publici.
Între toate aceste principii ale managementului public există o strânsă
interdependenţă, iar respectarea lor evidenţiază caracterul ştiinţific, teoretic şi
pragmatic al managementului public.
2. Prezentaţi principiile managementului public?

3.3. Funcţiile managementului public
Funcţiile managementului general sunt planificarea, organizarea,

leading-ul (motivare şi antrenare) şi controlul.
În ceea ce priveşte managementul public, Luther Gulick este cunoscut
pentru abordările sale în acest domeniu21. El consideră că structura organizaţiei
21
59
şi valorificarea potenţialului creativ al angajaţilor sunt foarte utile pentru
eficacitatea managementului şi a eficienţei organizaţiei în ansamblu.
Astfel, managementului public trebuie să îndeplinească următoarele
funcţii:
- planificare;
- organizare;
- personal;
- dirijare-conducere;
- coordonare;
- informare;
- bugetară.
În acest mod sunt incluse toate funcţiile şefilor executivi.
Gulic consideră că cel mai eficient mod de exercitare a funcţiilor de
către un guvern este determinat de obiectivele sistemului (de exemplu în
domeniul educaţiei, al sănătăţii, asistenţei sociale), procesele desfăşurate
(contabilitate, finanţe), tipul de client pe care îl satisface (persoană fizică sau
juridică), resursele folosite (umane, materiale, financiare, informaţionale) şi de
locul unde se desfăşoară (sat, oraş, municipiu etc.).
În lucrarea lor „Papers on the Science of Administration”22, Gulick şi
Urwick au definit şapte funcţii distincte ale managementului public:
planificare, personal, conducere, coordonare, raportare şi elaborarea bugetului.
Planificarea constă în fundamentarea de planuri care conţin obiectivele
finale, dar şi pe cele derivate.
Organizarea constă în stabilirea structurii formale a autorităţii cu
scopul realizării eficace şi eficiente a obiectivelor.
Conducerea constă într-un proces continuu de fundamentare a
deciziilor administrative şi de formulare a ordinelor, instrucţiunilor necesare
pentru conducerea instituţiilor.
Coordonarea presupune o interconectare a diferitelor aspecte ale
muncii. În acest sens se utilizează delegarea de sarcini şi de competenţe.
Raportarea constă în informarea continuă a superiorilor şi a
colaboratorilor prin întocmirea unor evidenţe, rapoarte sau cercetări.
Elaborarea bugetului constă în întocmirea bugetului de venituri şi
cheltuieli folosind metode şi tehnici de fundamentare, control şi urmărirea
executării lui.
Adaptând funcţiile managementului general funcţiilor managementului
public, Armenia Androniceanu23 consideră că funcţiile managementului public
sunt: previziune, organizare, coordonare, motivare, administrare, control-
evaluare.
3.3.1. Funcţia de previziune
Constă în ansamblul activităţilor prin care se determină principalele

obiective ale organizaţiei publice, precum şi resursele necesare atingerii
obiectivelor stabilite.
În cadrul funcţiei de previziune (planificare), managerii trebuie să aibă
în vedere următoarele:
22
Gulick, L., Urwick L., Papers on the Science of Administration, Institute of Public
Administration, New York, 1937, pag.739 din Filip, P., op.cit., pag.25
23
Androniceanu, A., Management public, Editura Didactică, Bucureşti, 1999.
60
- fundamentarea ştiinţifică a obiectivelor ţinând cont de influenţele factorilor
exogeni şi endogeni şi de schimbările care au loc în viaţa socială;
- elaborarea planurilor să se facă cu realism şi să asigure flexibilitatea lor;
- consultarea specialiştilor din instituţie, şi chiar a unor consultanţi din afară,
pentru fundamentarea obiectivelor.
Etapele planificării în instituţiile publice sunt:
- identificarea şi analiza oportunităţilor în ceea ce priveşte piaţa, competiţia,
dorinţele clienţilor, punctele tari şi slabe ale organizaţiei;
- fundamentarea obiectivelor;
- analiza mediului endogen şi exogen pentru a identifica influenţele pozitive
şi negative în evaluarea premizelor de aplicare a planurilor;
- compararea alternativelor şi stabilirea variantei optime pentru atingerea
obiectivelor;
- stabilirea necesarului de resurse materiale, umane şi financiare.
Perioada de planificare variază în funcţie de mărimea organizaţiei,
domeniul în care funcţionează şi scopurile urmărite.
Planificarea este un proces creativ, prin excelenţă decizional. Caracterul
creativ este determinat de flexibilitatea procesului de planificare în vederea
adaptării la schimbările care apar în viaţa socială, pe de o parte, iar pe de altă
parte de găsirea celor mai eficace şi mai eficiente mijloace de realizare.
Prin planificare, managementul public urmăreşte:
- creşterea eficienţei serviciului public;
- evaluarea corectă a resurselor şi valorificarea lor la maximum;
- transformarea permanentă a organizaţiei, adaptarea ei la viitor.
Specialiştii în domeniul managementului au efectuat numeroase studii
pentru a vedea dacă între planificare şi performanţă există legătură. În urma
acestor studii au fost trase următoarele concluzii24:
- planificarea dă naştere unor rezultate pozitive;
- calitatea procesului de planificare şi implementare corespunzătoare a
planurilor determină o performanţă ridicată;
- planificarea trebuie să ţină seama de mediul organizaţional schimbător, să
exploateze oportunităţile, să înlăture ameninţările pentru a atinge performanţa.
Prin planificare se elaborează programe de acţiune în care sunt
specificate obiectivele, căile de urmat, poziţia organizaţiei în momentul
planificării şi performanţa pe care doreşte să o realizeze.
Prin planificare, pe lângă obiective se stabilesc strategii şi planuri de
integrare şi coordonare a activităţile organizaţiei.
Strategiile cuprind căile şi modalităţile de acţiune, precum şi resursele
necesare atingerii obiectivelor, într-o perioadă de timp determinată.
Planul cuprinde exact căile şi mijloacele create pentru atingerea
obiectivelor.
Planurile pot fi clasificate după mai multe criterii.
1. După complexitatea şi importanţa lor, planurile sunt strategice şi
operaţionale.
2. După orizontul de timp, planurile sunt pe termen lung (peste 5 ani)
– planuri strategice – şi planuri pe termen scurt (de regulă, pe o perioadă mai
mică de 1 an) – planuri operaţionale.
24
„Aurel Vlaicu”, Arad, 2008 pag.82.
61
3. După specificul lor, planurile sunt specifice şi direcţionale (care
facilitează flexibilitatea).
Planurile strategice privesc întreaga organizaţie, stabilesc obiectivele
şi misiunea organizaţiei şi poziţionează organizaţia în mediul organizaţional.
Planurile operaţionale deteliază obiectivele generale ale organizaţiei,
oferind căile şi modalităţile de atingere a lor.
Realizarea funcţiei de previziune a managementului public se
concretizează în formularea şi implementarea programelor şi planurtilor de
cercetare pentru sectorul public.
3.3.2. Funcţia de organizare
Organizarea constă într-un proces de utilizare eficientă a resurselor, de

armonizare şi mobilizare a lor prin strategii şi planuri de creare a unor structuri
judicioase de organizare, de creare a unui sistem informaţional adecvat, care să
permită adaptarea rapidă a organizaţiei la schimbările vieţii sociale pentru
atingerea obiectivelor în condiţii de performanţă.
Procesul de organizare prezintă două componente:
- compartimentarea optimă a organizaţiei în conformitate cu obiectivele şi
strategiile proprii pentru stimularea performanţei;
- stabilirea relaţiilor de autoritate, între managementul de vârf şi cel de nivel
inferior, precum şi cu personalul de execuţie.
Prin organizare se urmăreşte formarea sistemului de conducere, capabil
să stimuleze în mod corespunzător sistemul condus, cu ajutorul unor metode şi
tehnici moderne de management, în vederea atingerii obiectivelor stabilite.
În cadrul administraţiei publice, îndeplinirea obiectivelor de interes
general este împărţită între administraţia publică centrală şi administraţia
publică locală, cărora le revine rolul de a organiza corespunzător activităţile,
pentru satisfacerea interesului public.
În ceea ce priveşte stabilirea relaţiilor de autoritate, trebuie lămurite
conceptele de „delegare”, „responsabilitate” şi „autoritate”.
Delegarea reprezintă încredinţarea sarcinilor unei persoane, investirea
ei cu autoritate, precum şi responsabilitatea acesteia pentru sarcinile trasate.
Responsabilitatea constă în executarea definitivă şi satisfăcătoare a
sarcinilor delegate. Persoana căreia i s-au delegat sarcini este „răspunzătoare”
faţă de managerul care a delegat-o, privind performanţa îndeplinirii sarcinilor.
Responsabilitatea se referă şi la îndeplinirea corectă a sarcinilor de către
angajaţi. Angajaţii răspund faţă de superiorii lor pentru eventualele greşeli.
Ceea ce trebuie subliniat în legătură cu delegarea şi responsabilitatea
este faptul că, deşi prin acceptarea sarcinilor delegate, persoana delegată şi-a
asumat responsabilitatea, ea rămâne şi în sarcina managerului care a făcut
delegarea.
Autoritatea constă în dreptul limitat de folosire a resurselor
organizaţiei şi canalizarea eforturilor unor oameni pentru executarea sarcinilor.
În ceea ce priveşte compartimentarea optimă a organizaţiei se utilizează
o serie de mecanisme de coordonare verticală şi orizontală.
Coordonarea verticală presupune legarea activităţilor de la vârful
organizaţiei de cele de la nivelul de mijloc şi inferioare pentru îndeplinirea
obiectivelor.
62
Coordonarea orizontală presupune legarea activităţilor între
departamentele de la acelaşi nivel.
Un alt mecanism al structurii organizaţionale este reprezentat de
centralizare şi descentralizare.
Centralizarea arată măsura în care puterea şi autoritatea sunt reţinute la
nivelurile de vârf.
Descentralizarea arată măsura în care puterea şi autoritatea sunt
delegate la nivelurile inferioare.
O altă activitate importantă a funcţiei de organizare este proiectarea
slujbei (postului).
La proiectarea slujbei (postului) trebuie să se ţină seama de
următoarele:
- sarcinile trebuie grupate într-o manieră logică pentru a conduce la o
activitate eficientă;
- sarcinile trebuie grupate astfel încât să fie motivatoare pentru salariat.
Atât eficienţa cât şi motivarea slujbelor trebuie să conducă la obţinerea
performanţei.
Un rol important în managementul administraţiei publice îl are
birocraţia.
Birocraţia presupune numărul funcţionarilor publici care activează în
administraţia publică.
În ultimul timp s-a constatat o creştere a birocraţiei, atât la nivel
naţional, cât şi la nivel local.
Creşterea birocraţiei se datorează atât progresului ştiinţei şi tehnologiei,
cât şi întervenţiei statului în economie pentru protejarea pieţelor, prin agenţii
administrative. De asemenea, responsabilitatea Guvernului pentru creşterea
bunăstării sociale determină creşterea birocraţiei.
O administraţie publică puternică, centrală şi locală, conferă populaţiei
mai multă încredere în rezolvarea problemelor. Programele guvernamentale
pentru combaterea sărăciei şi rezolvarea problemelor sociale conduc însă la
apariţia unor noi autorităţi publice, care determină creşterea birocraţiei.
3.3.3. Funcţia de coordonare
Reprezintă procesul de influenţare a activităţilor individuale şi colective

dintr-o organizaţie publică pentru realizarea obiectivelor.
Pentru realizarea unei coordonări eficiente este absolut necesară o
comunicare adecvată. O bună comunicare depinde atât de calitatea
managementului, nivelul de pregătire şi experinţa managerilor, capacitatea lor
de a stabili obiective realiste, care să fie înţelese de către toţi angajaţii, dar şi de
nivelul de pregătire generală şi de specialitate a angajaţilor, de receptivitatea lor
la nou şi de interesul lor în rezolvarea problemelor.
Coordonarea, ca funcţie a managementului public, prezintă importanţă
datorită influenţei factorilor mediului: politici, tehnico-ştiinţifici, juridici,
economici etc. Rolul managementului este acela de a lua decizii rapide de
adaptare la schimbările vieţii sociale cu scopul păstrării stabilităţii sistemului
public şi coordonarea subsistemelor lui în noile condiţii.
3.3.4. Funcţia de antrenare
63
Funcţia de antrenare sau leading-ul (antrenare şi motivare) constă în
mobilizarea personalului unei instituţii publice pentru a munci cu eficienţă în
scopul atingerii obiectivelor propuse în condiţii de performanţă.
„Motivarea, în context managerial, reprezintă procesul mişcării unora
din membrii organizaţiei prin alţii pentru atingerea obiectivelor individuale şi
organizaţionale”25.
Motivarea are rol important în fundamentul antrenării, deoarece îmbină
satisfacerea necesităţilor şi intereselor personalului cu realizarea obiectivelor
organizaţiei.
Motivarea se poate face prin acordarea de recompense celor care
contribuie la realizarea obiectivelor instituţiei, obţinând rezultate performante.
O altă modalitate de antrenare este prin intermediul comenzii, care
trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici:
- dispoziţiile trebuie să fie bine formulate, să fie clare şi directe;
- conducătorul trebuie să aprecieze corect concordanţa dintre capacităţile
personalului şi sarcinile trasate acestuia;
- conştientizarea subordonaţilor în importanţa pe care o prezintă implicarea
lor în realizarea obiectivelor instituţionale;
- îmbinarea corectă a stimulării materiale cu stimularea morală;
- promovarea disciplinei la locul de muncă.
Procesul de reformă în administraţia publică trebuie să aibă în vedere şi
instrumentele care trebuie utilizate pentru motivarea funcţionarilor publici,
ţinând cont de caracteristicile fiecărei persoane şi ale fiecărui acolectiv de
muncă, în strânsă corelaţie cu aportul pe care îl are în realizarea obiectivelor şi
renunţând la tratarea standardizată a tuturor.
3.3.5. Funcţia de control şi evaluare
Funcţia de control şi evaluare constă în ansamblul activităţilor prin care

se controlează şi se măsoară performanţele instituţiei sau a subsistemelor ei,
comparativ cu obiectivele stabilite, pentru a lua măsuri de eliminare a
eventualelor deficienţe şi/sau de integrare a abaterilor pozitive.
Activitatea de control, ca funcţie a managementului, implică patru faze:
 măsurarea rezultatelor;
 compararea rezultatelor cu obiectivele şi standardele stabilite iniţial şi
determinarea abaterilor;
 identificarea cauzelor care au determinat abaterile constatate;
 corectarea obiectivului şi a standardelor necorespunzătoare şi/sau
valorificarea oportunităţilor care au fost descoperite.
Pentru a fi eficient este necesar ca procesul de control să se desfăşoare
continuu, de-a lungul perioadelor de îndeplinire a obiectivelor planificate.
Din acest punct de vedere, există trei tipuri de control, şi anume:
- control preventiv;
- control concurent;
- postcontrol (control feedback).
25
64
Controlul preventiv se desfăşoară înainte de începerea activităţii,
urmărind dacă obiectivele sunt bine stabilite, ţinându-se cont de resursele
disponibile pentru îndeplinirea lor.
Controalele concurente sunt cele care au loc în timpul desfăşurării
activităţilor organizaţiei şi urmăresc ceea ce se întâmplă în procesul muncii,
pentru a putea lua eventualele măsuri corective înainte de definitivarea
obiectivelor. Controalele concurente se axează pe calitatea activităţilor, pe
înlăturarea risipei, intervenind imediat pentru corectarea şi îndreptarea
lucrurilor.
Postcontroalele sau controalele postacţiune, au loc după ce munca a
fost finalizată şi urmăresc identificarea responsabilităţilor pentru succes sau
eşec. Ele se axează pe urmărirea calităţii rezultatelor finale şi pe răspunsurile
consumatorilor (beneficiarilor), de aceea se mai numesc şi controale feedback.
Feedback-ul furnizează, prin procesul de control, informaţii necesare
îmbunătăţirii lucrurilor în viitor.
Controlul constituie ultima verigă în lanţul procesului de management,
la toate cele trei nivele de management: tehnic, administrativ şi instituţional,
cărora le corespund diferite tipuri de controale26.
La nivel tehnic controalele urmăresc feedback-ul pentru performanţa
operaţională şi ţintesc la performanţa standardizată de îndeplinire a obiectivelor
stabilite.
La nivel administrativ controalele urmăresc folosirea resurselor şi
realizarea obiectivelor la nivelul standardelor tehnice.
La nivel instituţional controalele urmăresc dacă obiectivele au fost
corect stabilite şi dacă a fost adoptată strategia corespunzătoare pentru
atingerea lor.
O altă formă de control instituţional îl reprezintă controlul social,
respectiv controlul societăţii asupra organizaţiei.
Societatea, prin intermediul Guvernului, urmăreşte ca mediul
orgaziţional să fie curat şi sigur, iar serviciile publice să fie, de asemenea,
curate şi sigure.
Necesitatea exercitării funcţiei de control şi evaluare a managementului
public în administraţia publică poate fi argumentată astfel27:
- permite verificarea legalităţii şi oportunităţii deciziilor
administrative, respectiv a eficienţei măsurilor adoptate de organele controlate;
- identifică acele cauze care constituie o frână în desfăşurarea
normală a activităţii;
- oferă posibilitatea corectării conţinutului deciziilor, astfel încât
acestea să fie în concordanţă cu realităţile sociale;
- determină iniţierea unor noi decizii;
- verifică dacă sunt utilizate toate mijloacele juridice de care dispun
autorităţile administrative pentru realizarea pe cale democratică a sarcinilor;
- permite urmărirea gradului de îndeplinire a misiunilor autorităţilor
administrative, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, în raport cu volumul
resurselor consumate, cu ajutorul cărora se realizează şi se verifică dacă
legalitatea a fost asigurată;
26
„Aurel Vlaicu”, Arad, 2008, pag.117.
27
Filip, P., Managementul administraţiei publice, EdituraTreira, Oradea, 2004, pag.78.
65
- oferă posibilitatea informării exacte a administraţiei privind calitatea
funcţionarilor săi, în vederea aprecierii judicioase a capacităţii acestora şi a
unei raţionale repartizări a posturilor şi a funcţiilor în sistem;
- pune bazele reorganizării activităţii şi a structurii administraţiei în
raport cu dezvoltarea socială şi cu modul de adaptare a aparatului administrativ
la schimbare.
Eficacitatea şi eficienţa managementului public sunt strâns legate de
profesionalismul funcţionarilor publici permanenţi şi/sau aleşi în funcţii
publice.
Eficienţa managerilor publici depinde de abilităţile lor manageriale
manifestate în procesul de management cu ocazia exercitării acestor funcţii în
vederea realizării obiectivelor.
3. Care sunt funcţiile managementului public?
4. În ce constă previziunea managementului public?
66
5. În ce constă organizarea managementului public?
6. În ce constă coordonarea managementului public?
7. În ce constă antrenarea şi motivarea managementului public?
8. În ce constă controlul şi evaluarea managementului public?
67

autoevaluare
Întrebarea 1
Procesul managerial constă în totalitatea activităţiulor prin care se
stabilesc obiectivele organizaţionale şi a subsistemelor sale, resursele şi
procesele de muncă necesare realizării obiectivelor, prin care se integrează şi
controlează munca personalului folosind metode şi tehnici de management
eficace şi eficiente.
Conţinutul procesului managerial depinde de sarcinile şi obiectivele
organizaţiei şi poate fi metodologic, funcţional, economic, organizaţional,
social şi informaţional.
Procesul managerial are următoarele caracteristici:
- dinamismul;
- stabilitatea;
- continuitatea;
- consecvenţa;
- ciclitatea.
Întrebarea 2
Principiile managementului public sunt:

- Principiul conducerii unitare;
- Principiul conducerii autonome;
- Principiul flexibilităţii;
- Principiul restructurării;
- Principiul perfecţionării continue;
- Principiul legalităţii.
Între principiile managementului public există o strânsă
interdependenţă, iar respectarea lor evidenţiază caracterul ştiinţific, teoretic şi
pragmatic al managementului public.
Întrebarea 3
68
Funcţiile managementului public sunt:
- funcţia de planificare;
- funcţia de organizare;
- funcţia de personal;
- funcţia de dirijare-conducere;
- funcţia de coordonare;
- funcţia de informare;
- funcţia bugetară.
Întrebarea 4
Funcţia de previziune constă în ansamblul activităţilor prin care se

determină principalele obiective ale organizaţiei publice, precum şi resursele
necesare atingerii obiectivelor stabilite.
În cadrul funcţiei de previziune (planificare), managerii trebuie să aibă
în vedere următoarele:
- fundamentarea ştiinţifică a obiectivelor ţinând cont de influenţele
factorilor exogeni şi endogeni şi de schimbările care au loc în viaţa socială;
- elaborarea planurilor să se facă cu realism şi să asigure flexibilitatea lor;
- consultarea specialiştilor din instituţie, şi chiar a unor consultanţi din
afară, pentru fundamentarea obiectivelor.
Planificarea este un proces creativ, prin excelenţă decizional. Caracterul
creativ este determinat de flexibilitatea procesului de planificare în vederea
adaptării la schimbările care apar în viaţa socială, pe de o parte, iar pe de altă
parte de găsirea celor mai eficace şi mai eficiente mijloace de realizare.
Prin planificare, managementul public urmăreşte:
- creşterea eficienţei serviciului public;
- evaluarea corectă a resurselor şi valorificarea lor la maximum;
- transformarea permanentă a organizaţiei, adaptarea ei la viitor.
Realizarea funcţiei de previziune a managementului public se
concretizează în formularea şi implementarea programelor şi planurtilor de
cercetare pentru sectorul public.
Întrebarea 5
Organizarea constă într-un proces de utilizare eficientă a resurselor, de

armonizare şi mobilizare a lor prin strategii şi planuri de creare a unor structuri
judicioase de organizare, de creare a unui sistem informaţional adecvat, care să
permită adaptarea rapidă a organizaţiei la schimbările vieţii sociale pentru
atingerea obiectivelor în condiţii de performanţă.
Procesul de organizare prezintă două componente:
- compartimentarea optimă a organizaţiei în conformitate cu
obiectivele şi strategiile proprii pentru stimularea performanţei;
- stabilirea relaţiilor de autoritate, între managementul de vârf şi cel
de nivel inferior, precum şi cu personalul de execuţie.
Prin organizare se urmăreşte formarea sistemului de conducere, capabil
să stimuleze în mod corespunzător sistemul condus, cu ajutorul unor metode şi
tehnici moderne de management, în vederea atingerii obiectivelor stabilite.
69
Întrebarea 6
Funcţia de coordonare reprezintă procesul de influenţare a activităţilor

individuale şi colective dintr-o organizaţie publică pentru realizarea
obiectivelor.
Pentru realizarea unei coordonări eficiente este absolut necesară o
comunicare adecvată. O bună comunicare depinde atât de calitatea
managementului, nivelul de pregătire şi experinţa managerilor, capacitatea lor
de a stabili obiective realiste, care să fie înţelese de către toţi angajaţii, dar şi de
nivelul de pregătire generală şi de specialitate a angajaţilor, de receptivitatea lor
la nou şi de interesul lor în rezolvarea problemelor.
Întrebarea 7
Funcţia de antrenare sau leading-ul (antrenare şi motivare) constă în

mobilizarea personalului unei instituţii publice pentru a munci cu eficienţă în
scopul atingerii obiectivelor propuse în condiţii de performanţă.
Motivarea se poate face prin acordarea de recompense celor care
contribuie la realizarea obiectivelor instituţiei, obţinând rezultate performante.
Procesul de reformă în administraţia publică trebuie să aibă în vedere şi
instrumentele care trebuie utilizate pentru motivarea funcţionarilor publici, în
strânsă corelaţie cu aportul pe care îl are în realizarea obiectivelor şi renunţând
la tratarea standardizată a tuturor.
Întrebarea 8
Funcţia de control şi evaluare constă în ansamblul activităţilor prin care

se controlează şi se măsoară performanţele instituţiei sau a subsistemelor ei,
comparativ cu obiectivele stabilite, pentru a lua măsuri de eliminare a
eventualelor deficienţe şi/sau de integrare a abaterilor pozitive.
Activitatea de control, ca funcţie a managementului, implică patru faze:
 măsurarea rezultatelor;
 compararea rezultatelor cu obiectivele şi standardele stabilite iniţial şi
determinarea abaterilor;
 identificarea cauzelor care au determinat abaterile constatate;
 corectarea obiectivului şi a standardelor necorespunzătoare şi/sau
valorificarea oportunităţilor care au fost descoperite.
Pentru a fi eficient este necesar ca procesul de control să se desfăşoare
continuu, de-a lungul perioadelor de îndeplinire a obiectivelor planificate.
Din acest punct de vedere, există trei tipuri de control, şi anume:
- control preventiv;
- control concurent;
- postcontrol (control feedback).
70
1. Dănăiaţă, I., Bibu, N.A., Predişcan, M., Management: bazele teoretice,

Editura Mirton, Timişoara, 2004;
2004;
4. Ionescu, Gh.Gh., Cazan, E., Negruşa, A.L., Management organizaţional,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
5. Plumb, I., Androniceanu, A., Abăluţă, O., Managementul serviciilor
publice, ediţia a II-a, Editura ASE, Bucureşti, 2003.
71
Realizaţi un eseu în care să prezentaţi principiile şi funcţiile

managementului public?
Instrucţiuni:
capitolul 3.
pagină.
72
Capitolul 4. SISTEMUL DECIZIONAL ÎN
MANAGEMENTUL PUBLIC

 conţinutul şi caracteristicile procesului managementului public;
 principiile managementului public;
 funcţiile managementului public;
4.1. Definiţia şi clasificarea deciziilor
Decizia reprezintă actul final al procesului de management prin care

managerul, alegând din mai multe variante, hotărăşte linia de acţiune, pe care o
consideră optimă în realizarea obiectivului propus.
Deciziile pot fi clasificate în mai multe categorii, luând în considerare
următoarele criterii:
1) După cunoaşterea probabilităţii realizării rezultatelor, deciziile
pot fi:
 decizii în condiţii de certitudine;
 decizii în condiţii de risc;
 decizii în condiţii de incertitudine.
Deciziile în condiţii de certitudine sunt cele care în urma acţiunii duc
la un rezultat determinat. În procesul managerial există mai multe variante
pentru soluţia căutată, chiar şi în condiţii de certitudine. Variabilele implicate în
luarea deciziei sunt însă controlabile şi au evoluţii cunoscute.
Acest tip de decizii sunt caracteristice managementului de nivel mediu
şi de execuţie, când hotărârile se iau pe termen scurt.
Deciziile în condiţii de risc sunt cele care se iau atunci când există mai
multe condiţii obiective, cu probabilităţi diferite de realizare.
Riscul este dat de condiţiile care determină ca pentru un anumit rezultat
să existe o anumită soluţie cu probabilitatea de realizare între 0 şi 1. Luarea
acestor decizii se face apelând la metode matematice, pe baza unor evaluări şi
prin aproximarea probabilităţii apariţiei unui fenomen.
Deciziile în condiţii de incertitudine sunt cele care se iau în condiţiile
în care probabilitatea de obţinere a rezultatelor aşteptate este necunoscută.
Aceste decizii se iau pe baza unor reguli specifice jocurilor strategice.
2) După natura obiectivului şi dimensionarea acestuia în timp,
deciziile pot fi:
 decizii tactice (programate);
73
 decizii strategice (neprogramate);
 decizii semiprogramate.
Deciziile tactice se iau pentru situaţii concrete, fără un grad mare de
complexitate. Ele nu vizează organizaţia în ansamblu, ci componente ale
acesteia, fiind specifice managementului la nivel de execuţie.
Deciziile tactice se iau pentru utilizarea raţională a resurselor
disponibile, fiind modalităţi de transformare a strategiilor în acţiuni concrete.
Ele se adoptă, de regulă, în condiţii de certitudine.
Deciziile strategice se referă la probleme noi, cu un grad mare de
complexitate, pentru a căror rezolvare sunt necesare soluţii originale. Deciziile
strategice sunt specifice managementului de vârf, unde un rol important îl are
gândirea strategică a managerului.
Gândirea strategică este o gândire creatoare, capabilă să genereze idei
noi care să ducă la realizarea unor obiective stabilite pentru viitor28.
3. După numărul persoanelor care participă la elaborarea deciziei
distingem:
 decizii individuale;
 decizii colective.
Deciziile individuale sunt cele care se adoptă pentru rezolvarea
problemelor curente ale organizaţiei.
Deciziile colective se adoptă în condiţiile creşterii complexităţii
activităţii organizaţionale, urmărind diminuarea riscului, deoarece un grup, faţă
de o persoană, deţine mai multe informaţii şi o capacitate de creativitate mai
mare.
4. După periodicitatea elaborării lor, deciziile pot fi:
 decizii unice;
 decizii repetitive.
Deciziile unice se elaborează o singură dată sau de mai multe ori, dar la
intervale mari de timp.
Deciziile repetitive sau periodice sunt cele care se elaborează la
perioade de timp determinate. Ele pot apărea şi în mod neregulat, la intervale
aleatorii, în condiţiile apariţiei unor factori necontrolabili.
Luând în considerare specificul sistemului public, managementul public
din administraţie adoptă decizii care au o anumită tipologie proprie.
Deciziile administraţiei publice pot fi şi ele, la rândul lor, clasificate
după mai multe criterii.
1) După situaţia concretă la care se referă:
 decizii normative;
 decizii individuale.
Deciziile normative se regăsesc în conţinutul actelor normative. Ele
sunt rezultatul efortului comun a mai multor funcţionari publici.
Deciziile individuale sunt elaborate de funcţionari publici cu
competenţe decizionale şi se elaborează în anumite situaţii concrete.
2) După nivelul ierarhic pe care se află decidentul:
 decizii de nivel superior, elaborate de preşedinte, parlament, guvern;
 decizii de nivel mediu, elaborate, de regulă, de instituţiile
administrative situate pe nivel mediu al managementului public;
28
Hanganu, S., Sisteme şi metode de management în învăţământul superior, Editura
Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2008 pag.68.
74
 decizii de nivel inferior, elaborate de instituţiile publice, de
funcţionarii publici ai instituţiilor şi autorităţilor locale situate pe nivelurile
inferioare ale structurilor organizatorice din administraţia publică centrală şi
locală.
3) După orizontul de timp la care se referă:
 decizii administrative pe termen nelimitat, elaborate parlament şi
guvern sub forma decretelor, legilor, ordonanţelor de urgenţă etc;
 decizii administrative pe termen lung, elaborate la nivelul
administraţiei centrale şi locale;
 decizii administrative pe termen mediu, elaborate la nivel de guvern
şi la nivelul administraţiei locale;
 decizii curente, elaborate la toate nivelurile sistemului public pentru
perioade scurte de timp.
4) După frecvenţa adoptării:
 decizii periodice, adoptate la anumite intervale de timp, regulate, de
către organele administraţiei de stat;
 decizii aleatorii, adoptate la intervale neregulate de timp;
 decizii unice, care au caracter excepţional, fără a se repeta într-un
interval de timp previzibil, elaborate atât la nivelul administraţiei de stat cât şi
locale.
5) După amploarea sferei decizionale a decidentului:
 decizii integrale;
 decizii avizate.
Deciziile integrale sunt cele elaborate un decident de la nivelul
administraţiei locale, fără a fi necesar ca decizia să fie avizată de un funcţionar
public de la nivelul administraţiei publice centrale.
Deciziile avizate sunt cele care impun avizarea de către un funcţionar
public de la nivel ierarhic superior.
6) După numărul persoanelor care participă la procesul de
fundamentare:
 decizii de grup;
Deciziile de grup sunt elaborate atât la nivelul administraţiei publice
centrale, cât şi la nivelul administraţiei publice locale, de către mai multe
persoane reunite în birouri, comisii sau consilii, ministere, guvern, parlament.
Deciziile individuale sunt cele elaborate de un funcţionar public de la
nivelul administraţiei publice locale cu scopul rezolvării unor probleme curente
ale unui compartiment sau ale instituţiei publice în ansamblu.
7) După conţinutul şi modificările pe care le aduc în ordinea
juridică:
 decizii generale;
 decizii specifice;
 decizii determinate de cererea de servicii publice;
 decizii determinate de schimbările în structura unei instituţii
publice.
Deciziile generale se referă la o situaţie generală şi contribuie la crearea
unui cadru juridic corespunzător desfăşurării proceselor de management şi de
execuţie din instituţiile publice.
75
Deciziile specifice se referă la statuarea unei persoane sau funcţionar
public desemnat pentru a se implica în realizarea obiectivelor compartimentului
şi/sau instituţiei publice în ansamblul ei.
Deciziile determinate de cererea de servicii publice se referă la
deciziile elaborate pentru crearea unor drepturi şi facilităţi utilizatorilor de
servicii publice, de exemplu decizia de eliberare a autorităţilor administrative.
Prin aceste decizii se impun obligaţii de a da, de a face, precum şi interdicţii de
a nu da, de a nu face.
Deciziile determinate de schimbările în structura unei instituţii
publice se referă la numirea unor funcţionari publici, la drepturile şi obligaţiile
lor.
8) După competenţa decidentului:
 decizii executorii;
 decizii de administrare.
Deciziile executorii sunt elaborate de autorităţile administrative.
Competenţa autorităţii administrative pentru a lua decizii executorii are un sens
larg. Astfel, primul ministru, miniştrii de stat, prefectul şi primarii, precum şi
şefii pe diferite niveluri pot lua decizii executorii, ele au un pronunţat caracter
practic şi vizează prin conţinutul lor modul de desfăşurare a activităţilor în
instituţiile publice.
Deciziile de administrare au un pronunţat caracter teoretic şi vizează
prin conţinutul lor procesul de management, respectiv realizarea funcţiilor sale
de planificare, organizare, coordonare, antrenare, motivare, control şi evaluare
pentru atingerea obiectivelor organizaţionale.
Deciziile administrative trebuie să îndeplinească condiţii de legalitate,
adică să respecte cadrul legal pentru a putea fi valabile.
1. Care este definiţia deciziei?
2. Clasificaţi deciziile după probabilitatea realizării rezultatelor lor?
3. Clasificaţi deciziile după natura obiectivului şi dimensionarea acestuia

în timp?
4. Clasificaţi deciziile după numărul persoanelor care participă la

elaborarea deciziei?
76
5. Clasificaţi deciziile după periodicitatea elaborării lor?
6. Clasificaţi deciziile administrative după situaţia concretă la care se

referă?
7. Clasificaţi deciziile administrative după nivelul ierarhic al

decidentului?
8. Clasificaţi deciziile administrative după orizontul de timp la care se

referă?
9. Clasificaţi deciziile administrative după frecvenţa adoptării?
10. Clasificaţi deciziile administrative după conţinutul şi modificările

aduse în ordinea juridică?
77
11. Clasificaţi deciziile administrative după competenţa decidentului?

4.2. Elementele sistemului decizional
Elementele sistemului decizional care determină fundamentarea şi

elaborarea deciziilor sunt: decidentul, mulţimea variantelor decizionale,
mulţimea criteriilor decizionale, mediul ambiant, mulţimea obiectivelor
decizionale.
Decidentul este persoana sau grupul de persoane care urmează să
aleagă varianta optimă pentr realizarea obiectivului din mulţimea de variante
posibile. Alegerea variantei optime depinde de personalitatea decidentului, de
autoritatea şi competenţa sa, precum şi de adaptabilitatea lui la condiţiile noi
care pot apărea.
Mulţimea variantelor decizionale poate fi infinită sau finită. Pentru
alegerea variantei optime decidentul utilizează modele matematice situaţiei
date.
Mulţimea criteriilor decizionale este reprezentată de punctele de
vedere ale decidentului în legătură cu rezolvarea situaţiei date, de exemplu:
profitul, gradul de utilizare a capacităţii de producţie, preţul, calitatea, termenul
de recuperare a investiţiilor.
Mediul ambiant însumează factorii exogeni şi endogeni care pot
influenţa decizia. Evoluţia mediului ambiant influenţează procesul decizional în
mod favorabil, ca de exemplu: creşterea complexităţii activităţii organizaţiei,
sau în mod favorabil, ca de exemplu: creşterea nivelului de pregătire de
specialitate.
Mulţimea obiectivelor deciziei decurge din faptul că prin decizie se
urmăresc mai multe obiective în funcţie de mulţimea criteriilor de apreciere a
variantelor. O caracteristică a obiectivelor deciziei este că depinde de factorul
timp, ceea ce duce la o permanentă actualizare, în funcţie de complexitatea
factorilor de mediu, care sunt într-o continuă schimbare.
Între elementele componente ale sistemului decizional există o strânsă
interdependenţă.
Sistemul decizional în sistemul public prezintă unele particularităţi care
decurg din specificul domeniului de activitate al instituţiilor publice.
78
Astfel, în sistemul public pot fi delimitate două categorii de participanţi
la fundamentarea şi elaborarea deciziilor administrative, în funcţie de:
- modul de implicare;
- poziţia în structura organizatorică.
După modul de implicare în procesul decizional distingem:
- funcţionari publici implicaţi direct;
- funcţionari publici implicaţi indirect;
- cetăţeni consultaţi şi/sau specialişti implicaţi direct sau indirect.
Răspunderea revine tuturor persoanelor care, într-un fel sau altul, au
luat parte la adoptarea unei decizii administrative. Gradul de răspundere însă,
este diferit, în funcţie de contribuţia fiecăruia.
Prin consultarea cetăţenilor se urmăreşte adeziunea populaţiei la
deciziile administrative.
În funcţie de nivelul administrativ din care fac parte funcţionarii publici
implicaţi în fundamentarea deciziilor, distingem:
- funcţionari publici din administraţia centrală;
- funcţionari publici din administraţia locală.
12. Prezentaţi succint elementele sistemului decizional?

79
4.3. Caracteristicile deciziilor administrative
Deciziile administrative sunt urmarea unei voinţe politice a

administraţiei de stat care constau în alegerea variantei optime pentru realizarea
scopurilor propuse.
Deciziile administrative prezintă următoarele caracteristici:
1. Adoptarea deciziilor administrative se face în condiţii de loc şi timp.
2. Deciziile administrative adoptă o soluţie unică, fundamentată în urma
unui proces complex de analiză a mai multor informaţii şi propuneri formulate,
dintre care se alege una care se prezintă organului de decizie din administraţia
publică. Organul de decizie are libertatea de a alege sau de a respinge
propunerea respectivă sau poate să o modifice parţial.
3. Deciziile administrative trebuie să asigure egalitatea în drepturi a
tuturor cetăţenilor. Prin decizia administrativă nu se poate hotărî ca un cetăţean
să aibă drepturi mai puţine decât altul, indiferent de naţionalitate, rasă, sex,
religie etc.
4. Eficienţa şi valoarea unei decizii administrative depinde de29:
- modul în care este înţeleasă problema care trebuie rezolvată;
- realismul soluţiei adoptate;
- oportunitatea acesteia;
- îndeplinirea la timp a acţiunii pentru realizarea soluţiei aleasă.
Pentru eficacitatea şi eficienţa lor, deciziile administrative trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie fundamentate ştiinţific;
- să aibă un caracter realist;
- să intervină în timp util;
- să fie integrate în ansamblul deciziilor administrative adoptate anterior;
- să fie oportune.
Datorită ierarhizării sistemului administrativ, deciziile organelor de la
nivelurile superioare sunt obligatorii pentru organele de la niveluri inferioare,
care trebuie să le execute întocmai.
13. Prezentaţi caracteristicile deciziilor administrative?

sfârşitul
29 capitolului. administraţiei publice, Editura Treira, Oradea, 2004, pag.89.
Filip, P., Managementul
80
4.4. Fundamentarea deciziilor administrative
Procesul de fundamentare a deciziilor administrative constă în

ansamblul activităţilor şi operaţiilor prin care se culeg şi se prelucrează
informaţiile necesare, se identifică mulţimea variantelor posibile şi mulţimea
criteriilor de apreciere şi se alege varianta optimă, ţinând cont de factorul timp
şi de riscuri.
Etapele elaborării deciziei:
- sesizarea necesităţii deciziei;
- pregătirea deciziei;
- alegerea soluţiei optime şi elaborarea deciziei;
- aplicarea deciziei.
Sesizarea necesităţii deciziei este etapa în care decidentul sesizează
disfuncţiile din sistem, care impun luarea unor măsuri corective concretizate în
decizii. Această etapă se exercită în cadrul funcţiei de control şi evaluare a
managementului.
Pregătirea deciziei este etapa în care se culeg informaţiile necesare, se
prelucrează informaţiile şi se formulează problema care impune elaborarea
deciziei.
În această etapă se elaborează mulţimea variantelor de soluţii şi
mulţimea criteriilor de apreciere, se analizează şi se evaluează modul în care
obiectivele urmărite pot fi atinse.
Alegerea soluţiei optime este etapa esenţială a procesului decizional în
care decidentul apreciază care este varianta optimă, ţinând cont de riscul pe
care îl implică variantele de decizie, raportul optim între eforturi şi rezultate,
factorul timp care poate determina creşterea eficienţei deciziei prin reducerea
ciclului: informaţie-decizie-acţiune.
Aplicarea deciziei este etapa în care sunt declanşate acţiunile
membrilor unui colectiv de muncă, pe baza antrenării şi motivaţiei, care să
conducă la realizarea obiectivelor.
În fundamentarea deciziilor administrative se parcurg următoarele
etape30:
1. Iniţierea deciziei administrative – constă în crearea unui cadru care
să determine fundamentarea deciziei. Cadrul este constituit din iniţiativele
decizionale.
30
Filip, P., op.cit., pag.93-95.
81
Iniţiativa decizională poate să aparţină organului care o emite sau altor
factori, exteriori organului emitent.
Organul emitent va adopta obligatoriu decizia, numai în cazul în care
organul emitent este subordonat celui care a avut iniţiativa.
Unele iniţiative pot veni din partea cetăţenilor, care sesizează unele
nevoi sociale, pentru a căror satisfacere este nevoie de decizie administrativă.
2. Definirea obiectivului decizional şi a mijloacelor de realizare a
acestuia constituie o altă etapă a fundamentării deciziei administrative.
În această etapă se stabileşte în mod precis nevoia socială care trebuie
satisfăcută, precum şi mijloacele necesare satisfacerii ei. De asemenea, se are în
vedere gradul de prioritate, respectiv urgenţa satisfacerii unei anumite nevoi
sociale.
3. Documentarea în vederea formulării deciziei administrative –
presupune un proces complex de culegere şi prelucrare a informaţiilor necesare.
Cu cât acest proces este mai riguros şi mai detaliat, cu atât va creşte calitatea
deciziei administrative.
4. Selectarea şi analiza informaţiilor culese constă în activitatea de
selectare a informaţiilor strict corelate cu obiectivul decizional, urmată de
analiza acestora. În acest sens, vor fi selectate informaţiile care asigură o
eficienţă sporită, respectiv obţinerea de rezultate maxime cu cheltuieli minime,
dar în condiţiile satisfacerii depline şi optime a nevoilor sociale care au stat la
baza iniţierii deciziei administrative.
5. Conturarea şi analiza alternativelor decizionale este etapa în care
sunt consultaţi specialişti în domeniul în care se încadrează decizia
administrativă. În această etapă se conturează clar şi bine fundamentat varianta
optimă de soluţie care să rezolve problema pusă în discuţie.
De asemenea, se precizează resursele umane, materiale, financiare şi
informaţionale atrase în aplicarea deciziei administrative.
6. Adoptarea deciziei constă în activitatea de transmitere a
propunerilor fundamentate membrilor orgnului de decizie, în timp util pentru ca
aceştia să le analizeaze şi să formuleze, fie alte variante, fie puncte de vedere
pentru completarea materialelor rezultate în urma şedinţelor de dezbatere, dacă
este cazul.
Decizia optimă se obţine prin reţinerea soluţiilor argumentate şi
conforme cu realităţile sociale.
În final, este aleasă şi avizată varianta care ulterior dobândeşte caracter
obligatoriu pentru a fi implementată.
7. Urmărirea aplicării şi respectării deciziei administrative se face
de persoane specializate sau de reprezentanţii instituţiilor publice, care exercită
funcţia de control în cadrul sistemului public. În această etapă se urmăreşte
modul în care se derulează procesele de aplicare a deciziei adoptate. Pentru
aceasta, organele administraţiei de stat adoptă o serie de măsuri organizatorice
privind mobilizarea şi utilizarea resurselor umane, materiale şi financiare
necesare executării.
În procesul de executare este necesar un control riguros şi permanent
pentru a se evita eventualele abateri, întârzieri sau chiar erori.
Controlul este necesar şi pentru a se depista dacă decizia corespunde
situaţiei-problemă, cu scopul de a interveni la timp cu unele corecturi în
conţinutul deciziei respective.
82
8. Formularea concluziilor după aplicarea deciziei administrative
pe baza feedback-ului din mediul ambiant.
Pe baza informaţiilor primite în urma aplicării deciziei administrative,
organul administraţiei de stat poate modifica sau chiar anula o decizie printr-o
altă decizie care să corespundă noilor condiţii.
Aplicarea unei decizii administrative poate declanşa apariţia unor noi
aspecte ale realităţii sociale, sau se poate constata că obiectivele deciziei pot fi
realizate cu alte mijloace, uneori mai eficiente şi într-un timp mai scurt.
În această etapă se formulează concluzii cu privire la procedura de
aplicare a deciziei administrative şi la cheltuielile implicate cu documentarea,
pregătirea şi motivarea personalului.
Procesul de fundamentare şi elaborare a deciziilor administrative
necesită o permanentă legătură cu realitatea socială, pentru a stabili corect
nevoile sociale, precum şi cu obiectivele economice, sociale şi politice ale
societăţii la un moment dat.
14. Prezentaţi etapele procesului de elaborare a deciziilor?
15.Prezentaţi etapele de fundamentare şi elaborare a deciziilor

administrative?


83
autoevaluare
Întrebarea 1
Decizia reprezintă actul final al procesului de management prin care
managerul, alegând din mai multe variante, hotărăşte linia de acţiune, pe care o
consideră optimă în realizarea obiectivului propus.
Întrebarea 2
După cunoaşterea probabilităţii realizării rezultatelor, deciziile pot

fi:
 decizii în condiţii de certitudine;
 decizii în condiţii de risc;
 decizii în condiţii de incertitudine.
Întrebarea 3
După natura obiectivului şi dimensionarea acestuia în timp,

deciziile pot fi:
 decizii tactice (programate);
 decizii strategice (neprogramate);
 decizii semiprogramate.
Întrebarea 4
După numărul persoanelor care participă la elaborarea deciziei

distingem:
 decizii individuale;
 decizii colective.
Întrebarea 5
După periodicitatea elaborării lor, deciziile pot fi:

 decizii unice;
 decizii repetitive.
Întrebarea 6
După situaţia concretă la care se referă, deciziile administrative pot

fi:
 decizii normative;
84
Întrebarea 7
După nivelul ierarhic pe care se află decidentul, deciziile

administrative sunt:
 decizii de nivel superior, elaborate de preşedinte, parlament, guvern;
 decizii de nivel mediu, elaborate, de regulă, de instituţiile
administrative situate pe nivel mediu al managementului public;
 decizii de nivel inferior, elaborate de instituţiile publice, de
funcţionarii publici ai instituţiilor şi autorităţilor locale situate pe nivelurile
inferioare ale structurilor organizatorice din administraţia publică centrală şi
locală.
Întrebarea 8
După orizontul de timp la care se referă, deciziile administrative
sunt:
 decizii administrative pe termen nelimitat, elaborate parlament şi
guvern sub forma decretelor, legilor, ordonanţelor de urgenţă etc;
 decizii administrative pe termen lung, elaborate la nivelul
administraţiei centrale şi locale;
 decizii administrative pe termen mediu, elaborate la nivel de guvern
şi la nivelul administraţiei locale;
 decizii curente, elaborate la toate nivelurile sistemului public pentru
perioade scurte de timp.
Întrebarea 9
După frecvenţa adoptării, deciziile administrative se clasifică astfel:

 decizii periodice, adoptate la anumite intervale de timp, regulate, de
către organele administraţiei de stat;
 decizii aleatorii, adoptate la intervale neregulate de timp;
 decizii unice, care au caracter excepţional, fără a se repeta într-un
interval de timp previzibil, elaborate atât la nivelul administraţiei de stat cât şi
locale.
Întrebarea 10
După conţinutul şi modificările pe care le aduc în ordinea juridică,

deciziile administrative sunt:
 decizii generale;
 decizii specifice;
 decizii determinate de cererea de servicii publice;
 decizii determinate de schimbările în structura unei instituţii
publice.
Întrebarea 11
85
După competenţa decidentului, deciziile administrative sunt:
 decizii executorii;
 decizii de administrare.
Întrebarea 12
Elementele sistemului decizional care determină fundamentarea şi

elaborarea deciziilor sunt: decidentul, mulţimea variantelor decizionale,
mulţimea criteriilor decizionale, mediul ambiant, mulţimea obiectivelor
decizionale.
Decidentul este persoana sau grupul de persoane care urmează să
aleagă varianta optimă pentr realizarea obiectivului din mulţimea de variante
posibile.
Mulţimea variantelor decizionale poate fi infinită sau finită. Pentru
alegerea variantei optime decidentul utilizează modele matematice situaţiei
date.
Mulţimea criteriilor decizionale este reprezentată de punctele de
vedere ale decidentului în legătură cu rezolvarea situaţiei date, de exemplu:
profitul, gradul de utilizare a capacităţii de producţie, preţul, calitatea, termenul
de recuperare a investiţiilor.
Mediul ambiant însumează factorii exogeni şi endogeni care pot
influenţa decizia.
Mulţimea obiectivelor deciziei decurge din faptul că prin decizie se
urmăresc mai multe obiective în funcţie de mulţimea criteriilor de apreciere a
variantelor. Obiectivele deciziei depind de factorul timp, ceea ce duce la o
permanentă actualizare, în funcţie de complexitatea factorilor de mediu, care
sunt într-o continuă schimbare.
Întrebarea 13
Deciziile administrative prezintă următoarele caracteristici:

1. Adoptarea deciziilor administrative se face în condiţii de loc şi timp.
2. Deciziile administrative adoptă o soluţie unică, fundamentată în urma
unui proces complex de analiză a mai multor informaţii şi propuneri formulate,
dintre care se alege una care se prezintă organului de decizie din administraţia
publică.
3. Deciziile administrative trebuie să asigure egalitatea în drepturi a
tuturor cetăţenilor.
4. Eficienţa şi valoarea unei decizii administrative depinde de:
- modul în care este înţeleasă problema care trebuie rezolvată;
- realismul soluţiei adoptate;
- oportunitatea acesteia;
- îndeplinirea la timp a acţiunii pentru realizarea soluţiei aleasă.
Pentru eficacitatea şi eficienţa lor, deciziile administrative trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie fundamentate ştiinţific;
- să aibă un caracter realist;
- să intervină în timp util;
86
- să fie integrate în ansamblul deciziilor administrative adoptate anterior;
- să fie oportune.
Întrebarea 14
Etapele elaborării deciziei sunt:

- sesizarea necesităţii deciziei;
- pregătirea deciziei;
- alegerea soluţiei optime şi elaborarea deciziei;
- aplicarea deciziei.
Întrebarea 15
În fundamentarea deciziilor administrative se parcurg următoarele

etape:
1. Iniţierea deciziei administrative;
2. Definirea obiectivului decizional şi a mijloacelor de realizare a acestuia;
3. Documentarea în vederea formulării deciziei administrative;
4. Selectarea şi analiza informaţiilor culese;
5. Conturarea şi analiza alternativelor decizionale;
6. Adoptarea deciziei;
7. Urmărirea aplicării şi respectării deciziei administrative;
8. Formularea concluziilor după aplicarea deciziei administrative.

2004;
V.Glodiş, Arad, 2004;
publice, ediţia a II-a, Editura ASE, Bucureşti, 2003;
Editura Economică, Bucureşti, 2004.
87
Definiţi şi clasificaţi într-un eseu deciziile administrative; prezentaţi

modul de fundamentare a acestora?
Instrucţiuni:
capitolul 1.
pagină.
88
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Abrudan, I., Premise şi repere ale culturii manageriale româneşti, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1999;
2. Alexandru, I., Administraţie publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999;
1999;
4. Dănăiaţă, I., Bibu, N.A., Predişcan, M., Management: bazele teoretice,
Editura Mirton, Timişoara, 2004;
5. Drucker, F.P., Managementul viitorului, Editura ASAB, Bucureşti, 2004;
2004;
8. Hanganu, S., Sisteme şi metode de management în învăţământul
superior, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2008;
9. Ionescu, Gh.Gh., Cazan, E., Negruşa, A.L., Management organizaţional,
Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
10. Ionescu, Gh.Gh., Ionescu, E., Toma, A., Ionescu, A.L., Managementul
general – Funcţiile managementului, Editura Mirador, Arad, 1997;
V.Glodiş, Arad, 2004;
12. Mihalcea, R., Androniceanu, A., Management, Editura Economică,
Bucureşti, 2000;
13. Nicolescu, O., Verboncu, I., Management, Editura Economică,
Bucureşti, 1996 şi 1999;
publice, ediţia a II-a, Editura ASE, Bucureşti, 2003;
Editura Economică, Bucureşti, 2004;
16. Simon, H.A., Thompson, V.A., Smithburg, D.W., Administraţia
publică, Editura Cartier, Chişinău, 2003;
17. xxx Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de
revizuire nr.429/2003, M.O., partea I, nr.767/31.10.2003;
18. xxx Legea administraţiei publice locale nr.215, republicată, M.O.
nr.123/20.02.2007.
89

Management Public - CURS PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Management Public - CURS PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MANAGEMENT

Capitolul 1. OBIECTUL MANAGEMENTULUI PUBLIC...................................................

Obiectivele capitolului 1................................................................................................. pag. 5

Capitolul 2. SISTEMUL DE MANAGEMENT AL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. pag.30

Obiectivele capitolului 2................................................................................................. pag.30

Capitolul 3. PROCESUL MANAGEMENTULUI PUBLIC.......................................... pag.57

Obiectivele capitolului 3................................................................................................. pag.57

Obiectivele capitolului 4................................................................................................. pag.73

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ........................................................................................ pag.89

„Managementul public” este un curs care se adresează studenţilor de la

După studiul acestui curs, vei fi suficient de pregătit în legătură cu

După studiul acestui capitol, vei acumula cunoştiinţe referitoare la:

1.1. Concepte generale şi caracteristicile de management public

Managementul public operează cu concepte fundamentale ale

Test de autoevaluare – Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar.

1. Enumeraţi şi definiţi conceptele cu care operează managementul

3. Enumeraţi şi definiţi conceptele cu care operează managementul

4. Care sunt aptitudinile pe care trebuie să le posede managerul pentru a

1.2. Delimitări şi clarificări cu privire la stat şi administraţia

Managementul public operează cu concepte şi abordări fundamentale

Test de autoevaluare – Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar.

5. Definiţi conceptul de „stat” ?

6. Ce este „administraţia” şi „administraţia publică”; asemănări şi

8. Prezentaţi structura organizatorică, politică şi administrativă a

Răspunsurile la întrebările din testul de autoevaluare le vei găsi la

Aşa cum s-a mai arătat anterior, administraţia publică cuprinde

Test de autoevaluare – Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar.

9. Prezentaţi serviciile publice şi caracteristicile lor?

10. Clasificaţi serviciile publice după criteriul juridic?

12. Clasificaţi serviciile publice după nivelul la care se realizează?

13. Clasificaţi serviciile publice după forma de proprietate?

Răspunsurile la întrebările din testul de autoevaluare le vei găsi la

1.4. Definiţia şi caracteristicile obiectului managementului public

Managementul public presupune o problematică deosebită, care, pentru

din administraţia publică

Satisfacerii interesului public prin:

Fig.1- Definiţia obiectului managementului public

Caracteristicile obiectului managementului public decurg din

Test de autoevaluare – Scrieţi răspunsurile în spaţiile libere din chenar.

15. Definiţi obiectul managementului public şi prezentaţi caracteristicile

Răspunsurile la întrebările din testul de autoevaluare le vei găsi la

Concepte legate de funcţionarea sistemului public: autonomie,

Concepte legate de conducerea sistemului: informaţia, verificarea,

Un rol important în eficientizarea managementului îl are managerul.

Statul, în sens larg, constă în colectivitatea umană cu o istorie comună,

Administraţia, în sens larg, poate fi definită ca fiind activitatea unui

Autoritatea publică reprezintă „colectivul organizat de oameni care

Structura organizatorică, politică şi administrativă a României este

Serviciul public reprezintă ansamblu de activităţi organizate şi

După criteriul juridic, serviciile publice pot fi:

După modul de cooperare la satisfacerea interesului public,

După nivelul la care se realizează, serviciile publice pot fi:

După forma de proprietate, serviciile publice pot fi:

Managementul public constă, în principal, în coordonarea şi controlarea

Managementul public are ca obiect cunoaşterea proceselor şi relaţiilor

1. Androniceanu A., „Management public”, Editura Didactică, Bucureşti,

Compuneţi un eseu despre principalele caracteristici ale sectorului

După studiul acestui capitol, vei acumula cunoştiinţe referitoare la:

2.1. Mediul oraganizaţional al adminstraţiei publice

Organizaţiile administraţiei publice şi managerii lor acţionează, în zilele

2.1.1. Factorii de mediu exogeni (externi sistemului)

Factorii externi ai mediului, care acţionează asupra organizaţiilor

2.1.2. Factorii de mediu endogeni (interni sistemului)