RAPORTUL DINTRE ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

ȘI MEDIUL POLITIC, ECONOMIC ȘI SOCIAL

1. Administrație publică – definiții, caracteristici

Statul reprezintă forma organizată și exteriorizată a puterii publice de pe un
anumit teritoriu exercitată asupra întregii colectivități umane aflate în acel loc.
Dreptul administrativ este ramura dreptului public, care cuprinde un ansamblu
de norme juridice care reglementează anumite raporturi sociale din sfera de
administrare a treburilor statului și ale colectivităților locale.
Noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a dreptului
administrativ şi constituie noţiunea fundamentală pentru ştiinţa administraţiei,
analizată sub multiple accepţiuni, în conţinutul complex al acesteia fiind cuprinse
imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona și a controla.
Administrația publică este activitatea de organizare și executare concretă a
legii, cu caracter dispozitiv și prestator, realizată în principal de organele
administrației publice, și în subsidiar și de celelalte organe ale statului, precum și de
organizații particulare de interes public. Administrația publică se realizează de către
acele structuri statale care formează sfera executivului, funcția executivă fiind
exercitată prin intermediul organelor cuprinse în sistemul administrației publice. Ea
reprezintă prestatorul de servicii pentru cetățeni.
Puterea executivă este constituită dintr-o categorie distinctă a autorităților
publice, respectiv administratia publică sau de stat este formată din :
• la nivel central sau național :
- guvernul - autoritate supremă a întregului executiv, având atribuții generale în
materie administrativă;

1
- ministerele și celelalte autorități ale administrației publice, centrelor de specialitate,
dintre care majoritatea sunt în subordinea guvernului , cu o sferă limitată de acțiune,
• la nivel local sau teritorial :
- prefecții, reprezentanți ai guvernului în teritoriu;
- serviciile publice deconcentrate, aparținând autoritătilor centrale de specialitate ale
administrației publice cu acțiune limitată în sectoare, precum finanțele, învățământul,
sănătatea etc.
-consiliile locale și cele județene, autorități autonome reprezentative ale
colectivităților locale,
-primarii, organe executive ale consiilor locale;
În dreptul administrativ și în știința administrației noțiunile de putere executivă
și cea de administrație publică sunt utilizate în principal, în două sensuri și anume :
sensul formal-organic și cel material-funcțional.
În sens formal organic, prin aceste noțiuni se desemnează totalitatea acelor
autorități sau organe ale statului reunite, de regulă, într-un sistem unitar, având în
mod obișnuit, în frunte guvernul, corespunzător funcției pe care o exercită și a
atribuțiilor comune pe care le îndeplinesc.
În sens material funcțional, aceleași noțiuni desemnează o anumită funcție sau
o activitate fundamentală prin care se realizează sau se exercită puterea publică,
numită și activitate administrativă sau executivă.
Noțiunea de administrație publică este importantă în studiul dreptului
administrativ și cel al științei administrației, doarece sub aspect organic sistemul
adminstrativ este cel care înfăptuiește, în principal activitatea executivă a statului, iar
sub aspect funcțional actul decizional administrativ reprezintă cea mai importantă
formă concretă prin care se manifestă autoritatea acestui sistem.
Administrația publică are următoarele caracteristici generale:

2
- reprezintă un sistem unitar ce reunește în cadrul ei, în baza relațiilor juridice
autorităti, aflate pe diferite nivele ale organizării administrative condus de guvern;
-activitatea executivă îndeplinită de ea este constituită de acțiuni de prescriere sau de
dispoziție, constituite din reglementări și acțiuni de prestație declanșate din oficiu
sau la cerere, vizând activitatea concretă de aplicare a legii în situații și asupra unor
subiecte strict determinate (de exemplu: stabilirea și încasarea impozitelor,
sancționarea contravențiilor, emiterea autorizațiilor etc.);
- administrația este structurată funcțional și teritorial, fiind alcătuită din autorități
publice și instituții publice ce dispun de stabilitate instituțională și continuitate
funcțională, necesare îndeplinirii sarcinilor de durată și de moment care le revin;
- activitatea executivă este formalistă întrucât se realizează cu respectarea anumitor
proceduri – sub sancțiunea nevalabilității acțiunilor săvârșite cu încălcarea regulilor,
în cea mai mare parte a ei este și juridică prin efectele produse, adică prin drepturile
și obligațiile rezultate.
Administrația publică îndeplinește și funcții concrete rezultate din atribuțiile
care-i revin, de natură fiscală, educațională, sanitară, culturală etc.
Administrația publică prin funcția ei concretă delimitează sarcinile
determinate care alcătuiesc conținutul funcției generale și care trebuie îndeplinite de
către o autoritate determinată.
În acest sens apreciem ca funcții formale ( și nu de conținut ) următoarele
acțiuni ce revin administrației :
a). funcția de conducere, manifestată în special prin acte de reglementare (normative)
în cadrul cărora locul central îl ocupă decizia administrativă;
b). funcția de coordonare, ca activitate de corelare a acțiunilor executive în vederea
realizării unitare a sarcinilor și atribuților ce revin administrației;

3
c). funcția de îndrumare, ca activitate de orientare a acțiunilor executive în vederea
realizării lor în deplină unitate ca baza legală care le determină,
d). funcția de control ca activitate de constatare a stadiului îndeplinirii sarcinilor și de
măsurare a rezultatelor acțiunii administrative;
e). funcția de punere în executare concretă a măsurilor dispuse conform legii.
Prin toate aceste funcții se pune în evidența principala trăsătură a
administrației, respectiv latura organizatorică a ei, adică asigurarea derulării normale
a raporturilor sociale în urma intervenției executive a statului.
Pentru a defini administraţia publică, este necesar, în primul rând, să se
determine graniţele generale ale acesteia şi să se enunţe principalele concepte ale
disciplinei şi practicii administraţiei. În al doilea rând, definirea administraţiei publice
trebuie să releve locul şi rolul acesteia în contextul politic, economic şi social al
statului de drept, bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat.
Societatea omenească organizată în stat suveran are interesul, dar şi calitatea ca
între persoanele fizice şi juridice să domnească ordinea, înlăturând dezordinea, să
păzească graniţele ţării şi securitatea statului, să asigure o instruire a populaţiei,
circulaţia cetăţenilor, asigurarea veniturilor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor
funcţionarii organelor sale, gospodărirea domeniului public şi alte necesităţii pentru
buna funcţionare a statului. Pentru realizarea acestor sarcini, statul înfiinţează servicii
publice, de menţinere a ordinii, de educaţie, finanţe publice, de pază a graniţelor ţării
etc.
Toate aceste servicii publice, organizate într-un sistem de organe, alcătuiesc
administrația publică. Raporturile sociale dintre organele administrației publice,
precum și dintre acestea și particulari ( persoane fizice și juridice ) sunt reglementate
de normele dreptului administrativ și devin raporturi juridice de drept administrativ.
2. Raportul dintre administrația publică și mediul politic, economic și social

4
 În orice societate există mai mulți factori care stabilesc obiectivele și sarcinile,
organizarea internă și competențele administrației publice. Toți acești factori depind,
însă, de puterea politică, de organizarea politică a statului și de structura forțelor
politice, economice și sociale, respectiv de partidele politice și de grupurile de
presiune.
În România, capacitatea de adaptare a instituţiilor la cerinţele în schimbare ale
mediului socio-economic, precum şi la statutul de stat membru al Uniunii Europene
constituie una din priorităţile reformei administraţiei publice româneşti. Acest proces,
care se desfăşoară atât la nivel central, cât şi la nivel local, are ca obiective de
referinţă elaborarea şi promovarea politicilor publice şi a actelor normative naţionale
în conformitate cu standardele Uniunii Europene şi cu acquis
-ul comunitar şi crearea cadrului instituţional adecvat pentru desfăşurarea procesului
de descentralizare administrativă şi financiară.
Atingerea acestor obiective presupune adoptarea unor instrumente şi metode
moderne de management în diferite domenii de interes public şi creşterea capacităţii
de gestionare eficientă a programelor cu finanţare externă, în contextul creşterii
gradului de transparenţă în relaţiile publice.
Principiile administraţiei publice reprezintă un ansamblu unitar de reguli de
bază având o natură politică, economică, socială şi juridică care determină în mod
esenţial organizarea, funcţionarea şi activitatea sistemului executiv de organ
e al statului. În acest sens Constituţia României, republicată în anul 2003 prevede că
„administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”.
Aceste principii sunt amplu evidenţiate pe parcursul acestei lucrări fiind
analizate principalele dispoziţii cuprinse în Legea administraţiei publice locale

5
- Legea nr. 215/2001, republicată în anul 2007 şi modificată prin O.U.G. nr. 20/2008
şi prin Legea nr. 35/2008. Acest act normativ, reglementează regimul general al
autonomiei locale, precum şi organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei
publice locale.
Administraţia publică ca sistem de autorităţi reprezentând puterea executivă
este un subsistem în cadrul autorităţilor statului şi, implicit, o componentă a
sistemului social global. Ea reprezintă o reunire de elemente dispuse într –o anumită
structură şi supuse unor interacţiuni atât între părţile care o compun, cât şi între
ansamblul propriu- zis raportat la mediile social, politic şi juridic în care acesta se
integrează.
2.1 Administrația publică și mediul politic
Politica reprezintă o formă a acţiunii sociale constând dintr -un ansamblu de
concepţii, instituţii, relaţii şi măsuri menite a consacra, apăra şi promova într -un mod
organizat şi eficient interese specifice ale unui grup, colectivităţi, instituţii,
organizaţii, autorităţi şi stat. De cele mai multe ori instituţiile şi acţiunile politice
vizează modul de exercitare a puterii publice (legislative, parţial executive) sau se
află în strânsă legătură ori în raport de acest mod (după cum, de exemplu, partidele se
află sau nu la guvernare sau sunt în opoziţie).
Administrația publică este, prin însăși natura sa, strâns legată de partidul
(partidele politice) care se află la guvernare. Caracterizând administraţia publică drept
o activitate în principal organizatorică, se desprinde poziţia sa de intermediar între
planul conducerii politice şi planul în care se realizează valorile politice, deciziile
politice. Administraţia publică, în statul de drept, reprezintă principala pârghie prin
care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic.
În regimurile politice cu partide unice, administrația publică are caracteristici
speciale, pe care nu le regăsim în regimurile multipartidiste. Organizarea puterii într-

6
un asemenea regim va realiza, întotdeauna, două aparate administrative distincte,
unul controlându-l pe celălalt. Administrația propriu-zisă va fi subordonată, în
principiu, guvernului, dar, în fond, controlată și direcționată de aparatul de partid
central.
În dreptul public contemporan, problema fundamentală o constituie distincţia
dintre legislativ şi executiv, distincţie ce reprezintă şi esenţa structurii puterii politice.
La început s-a apreciat că fiecare autoritate dispunea de o putere proprie ce îi
permitea să contrabalanseze influenţa celorlalte autorităţi, legislativul şi executivul
aflându-se pe poziţii antagonice, de unde şi ideea separaţiei puterilor în stat, idee
regăsită şi în Constituţia României.
În prezent, adevărata divizare nu mai este cea dintre puterea de a face legea şi
puterea de a o executa, ci dimpotrivă, între puterea care aparţine executivului de-a
conduce politica naţională, utilizând administraţia publică, pe de o parte, şi libertatea
lăsată legislativului de a controla acţiunea executivului.
Cu alte cuvinte, la ora actuală poate fi identificată tendința de a da guvernului
misiunea, dar și posibiltatea luării marilor decizii politice, care se traduc prin legi sau
prin măsurile executive, corpurilor legiuitoare rezervându-li-se rolul de organisme de
reflecție și de control al acțiunilor guvernului.
În relaţia executiv-legislativ, guvernului nu i se mai rezervă doar un rol
secundar, ci deseori primordial, el devenind „elementul motor şi dinamic al întregului
sistem politic”. Limitarea puterii în regimurile constituţionale actuale se realizează
prin: asigurarea independeţei autorităţii judecătoreşti, promovarea unor principii cum
sunt principiul supremaţiei Constituţiei şi legii, principiul respectării ierarhiei
normelor juridice, înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control, etc.

7
 În practică este dificil de stabilit unde începe şi unde se sfârşeşte impulsul
politic la nivelul puterii executive. Atât preşedintele, cât şi guvernul se comportă
preponderant ca autorităţi politice în raport cu parlamentul.
În orice societate există mai mulţi factori care stabilesc obiectivele, sarcinile,
oganizarea internă şi competenţele administraţiei publice. Toţi aceşti factori depind
însă de puterea politică, de organizarea politică a statului şi de structura forţelor
politice, economice şi sociale, respectiv de partidele politice şi de grupurile de
presiune. Subordonarea administraţiei publice organelor politice este explicată prin
faptul că prima, spre deosebire de a doua nu are o ideologie proprie, de unde rezultă
faptul că va trebui să o primească întodeauna din exterior.
Între administraţia publică şi puterea politică există o colaborare foarte strânsă
în toate domeniile vieţii economice şi sociale, dar mai ales în domeniul organizării
executării şi executării concrete a actelor normative. Astfel, într-un regim
prezidenţial, şeful administraţiei, preşedintele şi secretarii de stat nu răspund în faţa
legislativului. În acest regim, administraţia, nu dispune de un ecran politic protector
în faţa legislativului, acesta găsindu-se în contact direct şi transmiţându-i influxul său
politic, mai ales prin legea bugetară. Controlul este uşor de realizat, administraţia nu
beneficiază de nici o protecţie politică ce să o protejeze de întrebările legislativului.
Administraţia publică are o existenţă autonomă relativ mare, guvernul fiind
reprezentat de majoritatea parlamentară, iar funcţia publică este supusă impulsului
politic al Parlamentului, prin intermediul Guvernului.
Relaţia dintre cele două medii este hotărâtor influenţată şi de regimul politic,
democratic sau nedemocratic, care guvernează viaţa social-politică, situaţie de care
depinde, în bună măsură, recurgerea sau nu la mijloace exclusiv administrative, de
autoritate ori de constrângere sau, dimpotrivă, la mijloace stimulative de cointeresare,
economico-financiare, civile şi comerciale, lăsate la aprecierea factorilor sociali.

8
 Metodele de guvernare ale deţinătorilor puterii politice influenţează şi ele
organizarea şi funcţionarea administraţiei publice. De exemplu, dacă deţinătorii
puterii politice şi-au fixat ca obiectiv o transformare rapidă a structurii economice şi
sociale ale unei socieţăţi, dacă se doreşte o transformare şi o dezvoltare bazată pe
jocul pieţii şi al forţelor economice, se vor folosi procedee democratice, iar
administraţia va avea atunci competenţe determinate prin lege şi mai multă
preocupare pentru activitatea de respectare a legalităţii.
Toate regimurile politice se caracterizează prin existenţa unor autorităţi cu
caracter constitutional şi origine politică aflată în fruntea administraţiei, diferite de la
o guvernare la alta.
Deși organele administrative reprezentative de conducere la nivel central
(guvern, miniştri) sau teritorial (prefecţi, subprefecţi, conducătorii serviciilor publice
decon-centrate) ori local (primarii, viceprimarii, consilierii) sunt desemnate (prin
alegere sau numire) pe criterii de opţiune politică, totuşi, în marea lor majoritate,
funcţionarii publici sunt numiţi în afara acestor criterii, potrivit pregătirii şi
competenţei lor profesionale, uneori chiar împotriva oricărui considerent de natură
politică.
Administrația publică are ca principala sarcină executarea deciziilor politice,
fapt ce face ca, în acest domeniu, ea să nu mai poate fi neutră. Aceasta întrucât
executarea deciziilor politice implică și intervenția a numeroase decizii
administrative. Administrația publică poate interveni și în etapa procedurii de
elaborare a deciziilor, fie că este consultată, fie că are chiar ea sarcina să realizeze
proiectul respectiv.
De asemenea, însăşi administraţia, mai ales la nivel central, are competenţa de
a adopta acte de politică internă sau externă (declaraţii, mesaje, comunicate ale

9
guvernului, premierului, miniştrilor) prin care se exprimă o anumită atitudine faţă de
evenimente sau împrejurări ori reuniuni produse pe plan intern sau internaţional.
Funcționarul public beneficiază de toate drepturile care sunt acordate, prin
constituție, tuturor celorlalți cetățeni, însă ei nu pot să-și exprime opiniile sau să
desfășoare activitate politică. Controlul modului de exprimare a opiniei politice a
funcționarilor publici poate constitui obiectul celor mai diverse modalități. Astfel, de
exemplu, în regimurile cu partid unic, situația funcționarilor publici nu este
fundamental diferită de cea a altor concetățeni, în afara faptului că ei sunt obligați să
se înscrie în partid dacă doresc să ocupe posturi importante.
Conform Statutului funcționarului public, obligația ca, în exercitarea
atribuțiilor ce-i revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a
convingerilor și preferințelor lui politice, să nu favorizeze vreun partid politic și să nu
participe la activități politice în timpul programului de lucru. De asemenea, este
interzis ca funcționarii publici să facă parte din organele de conducere ale partidelor
politice.
Administrația publică, de la formele incipiente până la formele cele mai
moderne, poate fi înțeleasă atât prin instituțiile sociale, cât și prin determinările
impuse membrilor societății, cu alte cuvinte, realizată prin normele care fixează
structura și mijloacele de acțiune, ea are ca sarcină esențială punerea în executare a
normelor legislative, precum și a celor pe care administrația însăși le elaborează
pentru organizarea executării acestora.
Ca atare, administrația publică din societatea modernă, pe de o parte,
constituie, ea insăși, un mediu juridic, ca expresie și instrument al numeroaselor
reguli de drept, iar, pe de alta parte, se găsește înserată într-o reglementare juridică,
formulată de principiile puterii politice.

10
 Administrația publică, sub aspectul structurii și al activității sale, trebuie să se
fundamenteze pe lege. Indiferent de regimul politic, de structura și forma de
guvernământ a statului, administrația publică, prin rolul conferit în cadrul societății,
are obligația de a se supune, în mod obiectiv, unor comandamente dominante ale
etapei respective. Aceste comandamente sunt mult mai evidente în cazul statului de
drept și „democratic”, bazat pe separarea puterilor în stat și pe respectul drepturilor și
libertăților fundamentale ale cetățenilor.
2.2 Administrația publică și mediul economico-social
Societatea reprezintă un sistem de colectivitate umană organizată având o
infrastructură (economică) determinantă, o structură (socială) ce reflectă
componentele categoriale ce o alcătuiesc (grupuri, clase, etc.) şi o suprastructură
edificată din diverse elemente şi fenomene diversificate (ideologice, relaţionale şi
instituţionale).
Administrația publică este un fenomen organizațional, un ansamblu de structuri
sociale, care ocupă un loc aparte preeminent în societatea globală unde ea este
înserată în raport cu celelalte organizații sau grupuri cu care ea poate fi comparată -
biserica, asociațiile, sindicatele, societatea civilă, într-un cuvânt, grupuri sociale
structurate și ierarhizate.
Administrația publică, precizează Charles Debbasch, reprezintă aparatul de
gestiune al problemelor publice. Ea constituie, de asemenea, organizarea care se dă
oricărui grup social evoluat, instrumentul de coeziune și de coordonare
indispensabilă, fără de care societatea se dezintegrează. Este, prin natura sa,
subordonată unor scopuri care îi sunt exterioare. Rolul, structurile și metodele sale
depind de societatea în care ea se găsește înserată, de mediul său.
Este chemată să promoveze, să realizeze şi să apere acele valori social- juridice
consacrate de puterea legislativă, de regulă şi în principal, prin reglementări primare,

11
originare, superioare şi exterioare executivului, dar conforme unor interese sociale
generale derivate din nevoi social-economice fundamentale pentru colectivitate şi
indivizii care o compun.
Din cele prezentate reiese că administrația publică, întotdeauna va acționa într-
un cadru sau, mai precis, într-un mediu social constituit dintr-un ansamblu de
sisteme, de structuri sau din alte forme de organizare, exterioare acesteia, care sunt
susceptibile de a influența puternic structurile, formele și conținutul activității
autorităților administrative ca și psihologia și comportamentele colective și
individuale ale personalului acestora.
De asemenea, este de subliniat, în acest context, și faptul că administrația
comunică cu toate celelalte structuri sociale prin relații de colaborare, de subordonare
sau chiar de constrângere, reacționând corespunzător în raport cu mediul social dat,
astfel încât administrația ar putea să apară fie în armonie cu acesta, fie profund diferit
și separat de el.
Există o serie de criterii, bazate pe experimentari, observații și verificări, care
pot determina o anumită personalitate socială pentru administrație.Un prim criteriu îl
constituie ritmul social. Realitatea socială arată că totul se realizează după cum
societatea acționează, fie prin evoluții rapide, fie prin revoluții, astfel ca,
administrația, cu structurile sale, va avea un ritm corespunzător vieții sociale,
adaptându-se acestei stări de fapt, prin „reforme succesive” ori prin „măsurile luate în
urma presiunilor sociale”.
Un alt criteriu, este cel al mobilității și dispersării în spațiu. Acest criteriu are
în vedere modalitatea de implantare teritorială a administrației, care determină
legătura sa strânsă cu mediul social. În acest sens, sunt unele tipuri de administrații
caracterizate prin „fixitate” sau prin „ mobilitatea” orizontală în spațiu ori prin
„ dispersare” sau prin „ concentrare” teritorială a serviciilor.

12
 Raporturile de compatibilitate între administrații și mediul social pot îmbrăca
două forme:
a). forma, care există între o structura parțială (ca ansamblu de structuri
administrative) și societatea globală, atunci când organizarea sau grupul respectiv
este integrat în societate, adică deschis la influențele acesteia și actionând în
colaborare cu ea,
b). forma, care se rezultă din corespondența ce se stabilește între intenția
administrației sau a grupurilor administrative și intenția publicului, a cetățenilor ori a
grupurilor de cetățeni aflați în contact cu competențele administrației. Din această
perspectivă, ne punem problema de a ști dacă rolul pe care administrația îl joacă în
cadrul societății coincide cu rolul pe care opinia publică dorește să-1 joace
administrația în societatea respectivă.
Administrația publică este structura socială care, alături de guvernanți, ca și de
alte grupuri ce constituie societatea, se găsește mereu pregătită pentru realizarea unor
acțiuni cu efecte concrete, imediate și directe, care să o evidențieze în fața cetățenilor,
deși rezultatele obținute sau eșecurile sunt percepute de aceștia ca fiind ale puterii
politice, considerată după caz, eficientă sau inoperantă. În această privință,
nemulțumirile și satisfacțiile vor fi astfel, receptate de către administrație, potrivit cu
răspunsul dat societății sau cu eșecurile suferite din nerealizarea proiectelor pe care
societatea le-a pretins.
Există o diferență de natură care separă două categorii de raporturi sociale,
unele care se instaurează între administrație și alte organizații sau grupuri sociale,
altele, între administrație și cetățeni.
În raporturile cu grupurile sociale, administrația publică, se poate afirma că,
este într-un continuu dialog, datorat problemelor care se pun în fața lor, pentru faptul
că există o instituționalizare a formelor de consultare, ca și sentimentul drepturilor și

13
obligațiilor pe care îl au fiecare dintre ele. Fiecare dintre acestea au convingerea că își
aduc o contribuție însemnată la rezolvarea anumitor probleme, chiar dacă au și puncte
de vedere divergente.
Dimensiunile sociale ale administraţiei se bazează pe anumite criterii:
a). criteriul structural are în vedere centralizarea sau dispersarea teritorială a
administraţiei sub aspectul indiviziunii sau diviziunii modului de îndeplinire a
sarcinilor de către executiv, fie într-un mod unitar - grupat la nivelul unei singure
autorităţi centrale sau de către centre superioare care concentrează anumite servicii
publice ori, dimpotrivă, implantarea autorităţilor şi, în general, a serviciilor, în
teritoriu are loc în strânsă legătură cu satisfacerea unor nevoi specifice colectivităţilor
locale (de exemplu, în materie fiscală până la nivelul comunei, percepţia rurală).
b).criteriul de natură funcţională are în vedere durata şi ritmul în care
executivul reacţionează în timp la nevoile sociale prin stabilitatea sau mobilitatea
structurilor, atribuţiilor şi acţiunilor sale, în care sens se poate vorbi de o
administraţie rigidă, formalistă, birocratică sau, dimpotrivă, de una flexibilă, mobilă
şi suplă, care se adaptează din mers nevoilor sociale reale.
Sarcinile economice și sociale ale administrației sunt, în principiu, cele inițial
stabilite prin programul guvernamental al partidului care a câștigat alegerile și care
sunt transformate ulterior, în acte legislative de către Parlament. Urmează apoi, ca
administrația publică să definitiveze ordinea de prioritate a acestor sarcini, să
interpreteze actele normative la cazurile concrete și să prevadă, detaliat, măsurile de
aplicare și de executare a actelor normative respective.
Ca fenomen suprastructural de natură instituţională, ce se include în fenomenul
statal, mai general, şi se alătură celorlalte fenomene de natură politică, etică,
religioasă, artistică, etc., şi administraţia publică este determinată în mod esenţial –
dacă nu într -un mod direct vizibil – de fundamentele economice pe care se sprijină,

14
de relaţiile sociale în care se află, cât şi de modul de alcătuire şi funcţionare a însăşi
statului din care face parte, inclusiv regimul politic de guvernare. Astfel, într-o
economie de piaţă executivul trebuie să vegheze la asigurarea derulării normale şi
legale a relaţiilor specifice proprietăţii private, iniţiativei particulare şi liberei
concurenţe (loiale), intervenind, după caz, în situaţia în care este necesară rezolvarea
unei solicitări ce i-a fost adresată ori atunci când se încalcă regulile ce guvernează
relaţii economice în vederea restabilirii lor pe cât posibil în conformitate cu legea,
fără a avea, prin aceasta, o atitudine voluntaristă sau dirijistă pe plan economic. În
acest sens, de exemplu, sunt emise numeroase reglementări de natură administrativă
pentru aplicarea măsurilor legislative sau executive cu conţinut economic din
sectoarele industriei, agriculturii, comerţului, finanţelor, vamal, apoi acte individuale
necesare aceloraşi sectoare precum autorizaţiile, aprobările, acordurile ori numeroase
acte de sancţionare contravenţională ori de câte ori se constată abateri specifice
aceloraşi domenii şi aflate sub jurisdicţia administraţiei.
Administraţia este şi cea care are în proprietate sau în administrare bunuri din
domeniul public – de interes naţional sau local – şi din domeniul privat, având în
subordine regii autonome şi companii de interes naţional sau local, o gamă largă de
prestatori de servicii publice, înfiinţează, coordonează şi controlează societăţi
comerciale cu capital integral sau majoritar de stat.
Tot administraţia este aceea care, prin organe specializate, urmăreşte
constituirea, repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti necesare trebuinţelor
publice, adică constituirea bugetelor necesare autorităţilor şi instituţiilor publice. O
gamă largă de servicii publice în cele mai variate sectoare cum sunt învăţământul,
sănătatea, cultura, asigurarea ordinii publice, etc.,sunt realizate de administraţie
constituind cadrul de exercitare şi asigurare a unor drepturi şi libertăţi, inclusiv

15
inviolabilităţi cetăţeneşti fundamentale într -un stat de drept în care acestea trebuie să
se realizeze într-un mod nestingherit.
În măsura în care administraţia vine în întâmpinarea nevoilor sociale
fundamentale şi corespunde exigenţelor de satisfacere a acestora avem un raport de
compatibilitate între ea şi mediul social, întrucât este deschisă la pătrunderea acestui
mediu.
În măsura în care administraţia nu reuşeşte să vină în întâmpinarea acestor
nevoi, iar cadrul său instituţional şi funcţional nu este receptiv la impulsurile şi
informaţiile mediului social nereacţionând ca atare, neadoptând măsurile şi corecţiile
necesare, raportul dintre cele două medii devine de incompatibilitate, situaţie în care
nu se mai pune problema reformelor sau reorganizărilor administrative totale sau
parţiale de adaptare la nevoile sociale, ci pur şi simplu înlăturarea şi schimbarea ei.
Iniţiativa şi participarea cetăţenilor – în forme organizate neguvernamentale,
sindicale, organizaţionale sau individuale – prin acţiuni de colaborare şi sprijin a
autorităţilor locale, utilizarea unor raporturi civile, stimulative şi diminuarea celor
autoritare, de subordonare, facilitează în mare măsură integrarea executivului în
mediul social aferent competenţelor sale, evitând penetrarea forţată a executivului
prin măsuri de constrângere, dar şi pătrunderea în acelaşi mod, silit, a socialului în
administraţie prin intervenţia grupurilor şi acţiunilor de presiune socială.

16
 BIBLIOGRAFIE

1. Alex Negoiță, Drept administrativ și știința administrației, Editura Atals Rex SRL ,
Bucuresti 1993
2. I.Alexandru, Drept administrativ, Editura Omnia, Brașov, 1999
3. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. R , Ediția 4, Ed. All. Beck,
București, 2005
4.Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constitutional şi instiţuţii politice,
Editura C. H. Beck, Ediția 15, Volumul II, 2017
5. Nedelcu M. Iulian - Drept administrativ și elemente de știința administrației- Ed.
Universul Juridic, Bucuresti, 2009, Vol. II, ed. a XIV -a , Ed. C.H. Beck, București,
2013
6. LEGEA nr. 188/1999, Actualizata 2019, privind Statutul funcționarilor publici –
republicată, actualizată 2019 prin Legea 156/2018 pentru modificarea si completarea
Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici (publicată în M.Of. 554 din
03 iulie 2018)

17
 CUPRINS

1. Administrația publică – definiții, caracteristici..............................................1

2.Raportul dintre administrația publică și mediul politic, economic și social...4
2.1Administrația publică și mediul politic.........................................................6
2.2 Administrația publică și mediul economico social ...................................10
Bibliografie.......................................................................................................16

18