INTERPRETAREA TRATATELOR INTERNAȚIONALE

1. Dreptul internațional public –noțiuni introductive

Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care guvernează
raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.
Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional
(organizaţiile internaţionale guvernamentale, organizațiile internaționale nonguvernamentale,
chiar individul, ca actor în relațiile internaționale etc), guvernate de normele dreptului
internaţional public, formează societatea sau comunitatea internaţională.
Procesul de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul
comunităţii internaţionale reprezintă ordinea juridică internaţională. Statele acceptă faptul că, un
corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în
raporturile cu alte state şi entităţi internaţionale.
Dreptul internaţional public contemporan se poate defini, ca „totalitatea normelor
juridice, create de către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice
(tratate, cutumă), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea
internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de
necesitate, prin sancţiunea individuală sau colectivă a statelor”.
Din această definiţie de mai sus rezultă că, obiectul dreptului internaţional public îl
constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte subiecte de drept
internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea competenţelor, a drepturilor şi
obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale.
Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor, rezultă anumite
particularităţi ale dreptului internaţional public:
a). Modul de elaborare a normelor - în societatea internaţională nu există un for legislativ unic,
similar parlamentului din dreptul intern şi supraordonat statelor, care să elaboreze o legislaţie
internaţională. Statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin acordul lor de voinţă,
exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutumă, tot statele fiind şi destinatarele acestor
norme. Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de
normele dreptului internaţional public .
b). Modul de aplicare a normelor - În societatea internaţională nu există organe executive,
asemănătoare guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în
raporturile dintre subiectele acestuia. Această atribuţie revine tot statelor.

1
c). Modul de control al respectării normelor - În comunitatea internaţională, nu există organe
judecătoreşti cu competenţă generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind
sancţiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista
organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, competenţa acestora fiind condiţionată însă
de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca un stat să poată figura în
calitate de parte în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, este necesar consimţământul acestuia. În
alte cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale,
acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Curtea Europeană de Justiţie ).
d). Modul de sancționare a încălcării nomelor – trăsăturile specifice ale dreptului internațional
public, în mod special caracterul său consensual, fac dificilă introducerea de sancțiuni împotriva
eventualelor încălcări. Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni
pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de normele dreptului intern, ceea ce nu înseamnă
că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele
internaţionale, prin tratate sau cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta.
e). Natura consensuală a dreptului internaţional public – este principala caracteristică a acestuia.
Normele dreptului internaţional iau naştere prin acordul de voinţă al statelor: "regulile de drept
obligatorii pentru toate statele sunt emanaţia propriei lor voinţe, liber exprimate, aşa cum rezultă
aceasta din convenţii sau cutume general acceptate ca exprimând principii de drept"(Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională, hotărârea din cauza Lotus, 1927).
2. Izvoarele dreptului international public
Prin izvor al dreptului internaţional public, înţelegem instrumentele juridice (cum sunt
tratatul sau cutuma internaţională) care dau formă exterioară normelor juridice internaţionale,
prin acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional public, în primul rând al statelor.
Acordul de voinţă al statelor (convergenţa voinţelor exprimate de două sau mai multe state),
care este fundamental în procesul de consacrare, într -o formă determinată, a normelor juridice
aplicabile relaţiilor dintre ele, devine relevant (se manifestă, este probat) prin mijloacele juridice
în care norma se concretizează: tratatul, cutuma şi celelalte izvoare de drept internaţional.
Doctrina, încercând o clasificare a izvoarelor dreptului internaţional public, acceptă
criteriul importanţei lor în apariţia şi consacrarea normelor juridice internaţionale, concretizat în
clasificarea:
a) izvoare principale – în această categorie fiind cuprinse tratatele internaţionale şi cutuma
internaţională;
b) izvoare subsidiare (auxiliare) - hotărârile instanţelor judecătoreşti, legislaţia naţională

2
a statelor, unele acte ale organizaţiilor interguvernamentale.
După criteriul formei concrete de exprimare distingem:
a) izvoare exprese – tratatele internaţionale,
b)izvoare tacite – cutumele internaţionale.
3.Tratatele internaționale
Dreptul tratatelor, ca ramură a dreptului internațional reprezintă totalitatea normelor
convenționale și cutumiare, ce reglementează ordinea de încheiere, acțiune și încetare a
tratatelor internaționale. Aceasta este una dintre cele mai vechi și mai importante ramuri ale
dreptului internațional.
Tratatul este cel mai utilizat instrument juridic de reglementare în relațiile internaționale
contemporane; este considerat ca fiind izvorul cel mai important al dreptului internaţional
public, mai ales datorită faptului că exprimă consimţământul expres al statelor cu privire la
normele sale, precum şi din punctul de vedere al frecvenţei şi stabilităţii.
Pentru a fi izvor de drept internațional, tratatul trebuie să fie intrat în vigoare, să
îndeplinească cerințele de validitate stabilite de normele dreptului internațional și să nu-și fi
încetat existența.
Tratatul este un acord încheiat în scris între subiectele de drept internaţional (în special
între state, state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale) şi guvernat de
dreptul internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într -un
instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe. Este cel mai important
instrument în relaţiile internaţionale, fiind cadrul juridic al acestora şi modalitatea principală de
creare a normelor dreptului internaţional. Tratatul stabileşte drepturi şi obligaţii pentru părţi.
Tratatul internațional reprezintă – în sens larg – un acord sau o înțelegere – care se
încheie între membrii comunității internaționale și care este destinată să producă efecte de drept
internațional. Reprezintă acordul dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea,
modifica sau abroga normele existente. Ansamblul normelor care reglementează încheierea,
aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate și de încetare a tratatelor
constituie dreptul tratatelor.
Sunt tratate internaționale nu numai acordurile încheiate între state, ci și acelea încheiate
între organizații internaționale, între acestea și state practică frecventă în perioada postbelică și
consacrată juridic prin Convenția de la Viena din 1986. Deasemenea actele consecutive ale
organizațiilor internaționale guvernamentale au valoare de tratate internaționale încheiate între
membii acestora. Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei, Carta Organizației Statelor

3
Americane, Carta Organizației Unității Africane sunt tratate internaționale și, prin urmare,
izvoare ale dreptului internațional public.
Este recunoscută importanţa considerabil mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului
internaţional şi ca mijloc de dezvoltare a cooperării paşnice între naţiuni, indiferent de
regimurile lor constituţionale şi sociale. Suveranitatea şi egalitatea în drepturi, dreptul naţiunilor
de a-şi hotărî singure soarta au ca finalitate asigurarea libertăţii şi dezvoltarea potrivit voinţei şi
intereselor lor fundamentale. Conţinutul juridic al suveranităţii de stat presupune că şi condiţie
esenţială egalitatea în drepturi şi protecţia deplină din partea legislaţiei internaţionale pentru
toate statele, dreptul de decizie în problemele interne şi externe. Concomitent, obligaţia fiecărui
stat de a respecta drepturile suverane ale altor state, de a nu se amesteca în afacerile lor interne
este o condiţie esenţială a aplicării tratatelor internaţionale.
Tratatele internaţionale, bi- sau multilaterale, au devenit cea mai utilizată formă de
reglementare a drepturilor şi obligaţiilor statelor în raporturile dintre ele, inclusiv prin
codificarea unor domenii de mare importanţă în cadrul comunităţii internaţionale: dreptul mării,
relaţiile diplomatice şi consulare, dreptul umanitar ş.a. Nu toate tratatele pot fi, însă, considerate
izvoare ale dreptului internaţional public, ci numai cele licite. Un tratat este ilicit dacă, prin
obiectul şi scopul său, contravine unei norme imperative de drept internaţional sau dacă a fost
încheiat cu vicierea consimţământului unui stat.
Principalele izvoare ale dreptului tratatelor sunt: Convenția de la Viena cu privire la
dreptul tratatelor din 23 mai 1969 și Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor
încheiate între state și organizații internaționale sau între organizații internaționale din 21 martie
1986. Definiția legală a tratatului internațional se află în art.2 alin. 1 al Convenției de la Viena
din 1969 privind dreptul tratatelor: este un acord internațional încheiat între state în forma scrisă
și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un instrument sau în mai multe
instrumente conexe și oricare ar fi denumirea lor particulară. După cum vedem, această definiție
are mai degrabă un caracter funcțional, procedural, fără însă a se raporta la conținutul și
trăsăturile de fond ale acestui act juridic internațional. Ambele convenții constată totodată
menținerea cutumei în calitate de izvor al dreptului tratatelor, confirmând că problemele ce nu
și-au găsit rezolvare prin dispozițiile acestor convenții, vor continua să fie guvernate de dreptul
internațional cutumiar.
Tratatul internațional este, așadar, acordul de voință intervenit între subiecte ce au
capacitate de a îl încheia în mod valabil cu intenția de a stabili raporturi juridice în conformitate
cu dreptul internațional.

4
 4. Interpretarea tratatelor internaționale
4.1 Considerații generale
Interpretarea este o operațiune implicită aplicării oricăror norme juridice fie de drept
intern, fie de drept internațional. În dreptul intern interpretarea privește, pe de o parte, aplicarea
actelor normative la diverse situații particulare, iar pe de altă parte, aplicarea clauzelor
contractelor în raporturile dintre părți.
În dreptul internațional procesul interpretării este mult mai complex, datorită numărului
și diversității participanților la relațiile convenționale, în principal state suverane și egale din
punct de vedere juridic, urmărind scopuri și interese specifice.
În general, orice tratat fiind un document negociat, reprezintă un compromis între pretențiile
diferite și adesea contradictorii ale părților, în anumite cazuri. În cursul negocierilor, părțile nu
obțin satisfacerea deplină a intereselor urmărite, fiind obligate la concesii. În consecință tratatul
poate conține formulări generale, insuficient precizate sau ambigue.
Pentru a preveni eventuale neînțelegeri în cursul aplicării, multe tratate, atât bilaterale cât și
multilaterale, cuprind, în primele articole, clauze interpretative, prin care se definește sensul
unor termeni, frecvent utilizați în textul tratatului.
Interpretarea unui tratat este operațiunea prin care se determină sensul exact al unui
cuvânt, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziții. Prin interpretare se
încearcă să se regăsească ”voința comună ” a părților contractante, în momentul redactării
textului, se urmăreşte aflarea sensului şi conţinutului normelor respective, "pentru a se asigura o
justă şi corectă aplicare a normelor juridice".
Se constată că interpretarea tratatelor este o operaţiune necesară în efortul de "descifrare
a conţinutului exact al unui text convenit pe plan internaţional".
Urmărindu-se lămuririle textului tratatului, deslușirea sensului adevărat al normei,
interpretarea are deci drept scop aplicarea corectă al tratatelor și respectarea acestora în spiritul
și litera lor. Ea nu poate conduce la revizuirea tratatelor.
Tratatul deţine un rol fundamental în cadrul relaţiilor şi raporturilor juridice dintre state.
Acest fapt a impus reunirea, sistematizarea şi dezvolarea regulilor de drept care guvernează
încheierea, aplicarea şi interpretarea tratatelor internaţionale.
În practica convențională a statelor s-a format o serie de reguli cutumiare, privind pe de
o parte, autoritatea competentă privind interpretarea tratatelor, pe de altă parte, reguli și mijloace
de interpretare (art.31-33 Convenția de la Viena).

5
 Acorduri interpretative pot interveni și posterior încheierii tratatelor. În general, ca o
consecință a egalității suverane a statelor, fiecare stat parte la un tratat interpretează independent
clauzele acestuia, în cursul aplicării lui. În cazurile în care interpretările date de părții nu
coincid, între acestea pot interveni acorduri interpretative, prin care se înlătură divergențele și se
asigură o aplicare uniformă a tratatului.
Scopul interpretării este de a lămuri înţelesul textului pe care părţile au intenţionat să-l
dea „în raport cu circumstanţele în legătură cu care problema interpretării s-a născut”, cum arăta
profesorul Oppenheim. Astfel, interpretarea tratatelor are ca scop aplicarea lor corectă şi
respectarea acestora în spiritul şi litera lor. Obiectul interpretării îl reprezintă textul tratatului.
Interpretarea poate să fie făcută în primul rând de către statele părţi la tratat, dar poate fi
făcută şi de un organ internaţional special desemnat, cum ar fi Curtea Internaţională de Justiţie
prin avizele sale consultative, de către instanţele judiciare sau organele arbitrale în procesul de
soluţionare a unor litigii ori diferende sau de către orice altă persoană cu o pregătire adecvată, în
cadrul interpretării doctrinare. Interpretarea făcută de către statele-părţi este cea mai importantă
şi poartă denumirea de interpretare autentică.
4.2 Principii și reguli de interpretare
Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii Internaţionale, Raportorul Comisiei de Drept
Internaţional, Sir Gerald Fitzmaurice a elaborat următorul set cuprinzător de principii de
interpretare:
• Principiul I: realitatea textului – adică tratatele se interpretează în starea în care sunt, în
baza textelor lor reale.
• Principiul II: înţelesul natural şi comun – adică, sub rezerva principiului
contemporaneităţii (când este aplicabil), cuvintelor particulare şi frazelor trebuie să li se dea
sensul lor normal, natural şi neforţat în contextul în care au apărut. Acest principiu poate fi
înlăturat doar dacă există o evidenţă directă că termenii utilizaţi vor fi înţeleşi într-o manieră
diferită de înţelesul lor ordinar şi natural, în caz contrar o astfel de interpretare va conduce la un
rezultat nepotrivit sau absurd.
• Principiul III: integrarea – adică tratatele trebuie interpretate ca un întreg.
Acest principiu este de importanţă fundamentală şi presupune că părţile individuale, capitolele
sau secţiunile tratatului nu vor fi interpretate decât în întregul lor context.
În practica internaţională s-au elaborat o serie de reguli ori principii generale de
interpretare, după care trebuie să se călăuzească organele ce interpretează tratatele
internaţionale. Vom enumera aici principalele reguli generale de interpretare:
a) interpretarea în strictă conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional;

6
b) respectarea principiului bunei-credinţe;
c) unitatea de interpretare, indiferent de caracterul tratatului. În doctrina occidentală unii autori
stabilesc reguli diferite pentru aşa-zisele tratate legi, spre deosebire de tratatele contract;
d) interpretarea să nu afecteze drepturile statelor şi, în primul rând, suveranitatea şi egalitatea
lor, orice clauze privind aceste drepturi trebuie să fie interpretate restrictiv;
e) interpretarea să asigure eficacitatea tratatului (principiul efectului util al tratatului), să nu
ducă la neaplicarea lui (interpretarea magis ut valeat quam pereat – mai bine să producă efecte
decât să dispară –);
f) acordarea priorităţii dispoziţiilor pohibitive faţă de cele imperative şi a acestora din urmă faţă
de cele supletive;
g) interpretarea clauzelor cu un sens ambiguu împotriva statelor care le-a redactat (interpretare
contra-proferentem);
h) interpretarea clauzelor ambigue prin care se stabilesc obligaţii ale statelor, în favoarea acelor
state (in dubio mitius);
În aplicarea regulilor de interpretare sus-menţionate şi care nu sunt limitative, atunci când textul
tratatului dezvăluie intenţia părţilor contractante, sau a uneia din ele, de a viola pacea şi
securitatea popoarelor, tratatul trebuie socotit ca fiind ilicit, potrivnic dreptului internaţional.
Regulile de interpretare a tratatelor internaţionale potrivit Convenţiei de la Viena:
1. Regula bunei credinţe constă în aceia că interpretarea să aibă în vedere ceea ce părţile au avut
de gând să spună în realitate şi pornindu-se de la elementele intrinseci ale tratatului şi aplicând
metodele de interpretare atunci când textele nu au un înţeles clar cuvintele folosite vor fi
interpretate în sens uzual.
Un tratat trebuie sa fie interpretat cu buna credinta potrivit sensului obisnuit ce urmeaza a fi
atribuit termenilor tratatului in contextul lor si in lumina obiectului si scopului sau, stabilește
Conventia de la Viena din 1969, în articolul 31, ali.1.
Buna credință presupune, in esenta, interpretarea rationala a termenilor tratatului, cu respectarea
atat a normelor de drept aplicabile in materie, cat si a vointei partilor la momentul incheierii
tratatului.
2. Regula de interpretare prin context potrivit căreia să fi avut în vedere fraza în care figurează
termenul respectiv, alineatul în care se găseşte termenul în cauză, o anumită parte a textului
tratatului sau chiar textul tratatului în întregul său.
3. Regula sensului obişnuit al termenilor tratatului presupune ca la interpretare trebuie reţinută
semnificaţia uzuală a cuvintelor afară de cazurile când acestea sunt utilizate într-un sens special.

7
4. Regula interpretării în lumina obiectului şi scopului său. Aceasta presupune raportarea
interpretării la sensurile şi scopurile pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea tratatului în
cauză.
5. Regula sensului clar care înseamnă că nu trebuie interpretate dispoziţiile unui tratat care au
sens clar.
6. Regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen sau a oricărei dispoziţii a
tratatului să se facă astfel încât să producă un efect util asupra aplicării tratatului, dar nu să-l
facă nul.
7. Regula neadmiterii termenilor tratatului în sens absurd.
Convenţia de la Viena din 1969 prevede şi unele mijloace complementare de interpretare:
lucrările pregătitoare şi împrejurările în care a fost încheiat tratatul fie pentru a se confirma
sensul rezultând din aplicarea articolului 31, fie pentru a se determina, sensul atunci când
interpretarea data conform art. 31:
a) lasă sensul ambiguu sau obscur, sau
b) duce la un rezultat vădit absurd sau nerațional.
Daca un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are aceeași valoare în
fiecare dintre aceste limbi, în afară de cazul în care părțile au convenit să acorde prioritate unuia
dintre texte, în caz de divergență. În situația în care din comparația textelor autentice rezultă o
deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea mai mare măsură
obiectului și scopului tratatului.
4.3 Modurile de interpretare a tratatelor internaţionale
Tratatele internaţionale pot fi interpretate fie într-un cadru internaţional (interpretare
internaţională), fie într-un cadru intern (interpretare internă), în funcţie de particularităţile şi
nevoile interpretării. În ambele cazuri, există mai multe organe care pot interpreta tratatele,
interpretarea putând avea efecte diferite, în raport cu organele de la care emană.
4.3.1 Interpretarea internaţională
a) Interpretarea de către statele contractante prin acordul dintre ele este singura
interpretare cu caracter general obligatoriu şi de aceea ea este denumită interpretare autentică
sau expres şi liber exprimată. Acordul statelor referitor la o asemenea interpretare poate fi
exprimat în însuşi tratatul care se încheie, indicându-se expres modul în care trebuie interpretaţi
anumiţi termeni folosiţi.
b) Interpretarea de către un organism jurisdicţional internaţional (interpretare
jurisdicțională) este obligatorie, în principiu, numai pentru speţa pentru care a fost dată şi faţă de
părţile în litigiu. Art. 59 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că hotărârea Curţii

8
nu este obligatorie decât între părţi şi numai cu privire la cauza care a fost rezolvată. Potrivit art.
63, însă, dacă se ridică problema interpretării unei convenţii la care, în afara părţilor în litigiu,
participă şi alte state, grefierul Curţii va înştiinţa imediat toate aceste state. Dacă un stat astfel
înştiinţat intervine în cauză, interpretarea care se va da prin hotărâre va fi deopotrivă obligatorie
şi pentru el.
c) Interpretarea dată de O.N.U., prin organele sale, a actelor lor constitutive ori a altor
convenţii elaborate sub egida să nu se poate face decât prin acordul statelor membre, în
conformitate cu procedura stabilită.
4.3.2 Interpretarea internă
Interpretarea internă a tratatelor, este, evident, limitată prin aceea că nu este opozabilă
decât organelor statului în cauză şi nu şi altor state.
Ea poate să constea într-o interpretare guvernamentală internă, făcută de organele
oficiale, sau într-o interpretare jurisdicţională internă, pronunţată de organele judecătoreşti cu
prilejul rezolvării unor cauze în care se face aplicaţia unor tratate.
Problema interpretării actelor juridice, în general, este o problemă de tehnică
jurisdicţională care nu este susceptibilă de soluţii rigide, imperative şi uniforme, ceea ce
înseamnă că nu există reguli de interpretare a tratatelor a căror respectare să fie obligatorie.
Statele sunt suverane în a interpreta sau modifica un tratat, după cum pot să-l desfiinţeze. Statele
contractante, lucrând în întelegere, pot deci să dea o interpretare tratatului conform voinţei lor.
Dar dacă statele contractante vor da tratatului o interpretare care ar nesocoti regulile de
interpretare a tratatelor, vom avea de a face nu cu o interpretare, ci cu o modificare a
tratatulului, care va fi valabilă în măsura în care nu se încalcă dreptul internaţional imperativ.
Malgosia Fitzmaurice arată că, în general, există trei moduri principale de interpretare: –
Interpretarea subiectivă (intenţia părţilor), interpretarea obiectivă (textuală) şi interpretarea
teleologică (sau a obiectului şi scopului).
Aceste trei moduri de interpretare nu se exclud reciproc, iar Convenţia de la Viena
(1969) le consacră pe toate trei. O asemenea consacrare exprimă, de fapt, încercarea de
conciliere între interpretarea obiectivă şi subiectivă care este foarte dificilă, controversată şi,
într-un fel spus, imposibil de realizat.
4.4 Metodele de interpretare
Metodele de interpretare a tratatelor internaţionale prezintă o serie de trăsături specifice,
în raport cu metodele de interpretare a normelor juridice interne. Asemenea trăsături specifice
decurg, de exemplu, din faptul că tratatele sunt redactate în mai multe limbi şi nu se poate vorbi

9
decât în mod limitat de o interpretare sistematică în sensul celei din dreptul intern, întrucât în
dreptul internaţional nu există o codificare generală.
Principalele metode şi procedee tehnice folosite în interpretarea tratatelor internaţionale sunt:
a) Interpretarea gramaticală, care ia în consideraţie interpretarea cuvintelor din textul
tratatului în litigiu în accepţiunea pe care o au în limbajul obişnuit, dacă nu au un înţeles tehnic
aparte sau un alt înţeles decât cel comun. În cazul când există deosebiri între textele unui tratat
încheiat în mai multe limbi, interpretarea se face în raport de limba în care a fost redactat textul
original, eliminându-se formulările confuze.
b) Interpretarea logică, care constă în folosirea contextului unei dispoziţii din tratat prin
analiza unui text dintr-un articol, a mai multor articole, precum şi a tratatului în ansamblul lui,
căutându-se a se lămuri înţelesul în conformitate cu interesele părţilor contractante.
c) Interpretarea după scop, care constă în luarea în considerare a scopului în care a fost
încheiat tratatul, a raţiunii lui, pornindu-se de la ideea că părţile urmăresc întotdeauna un scop
rezonabil şi licit.
d) Interpretarea sistematică, care se face prin compararea unui tratat cu altele încheiate
anterior de aceleaşi părţi între ele, sau de una din părţi cu state terţe.
e) Interpretarea istorică înseamnă că la stabilirea sensului dispoziţiilor unui tratat trebuie
să se ţină seama de condiţiile istorice concrete în care a fost încheiat.
f) Interpretarea restrictivă şi extensivă. În cazul interpretării restrictive, nu se poate
atribui unei clauze un conţinut mai larg decât cel ce rezultă din termenii ei expreşi. În ceea ce
priveşte interpretarea extensivă a tratatelor internaţionale, ea nu poate fi admisă decât cu titlu de
excepţie, în cazuri speciale, deoarece tinde a lărgi sfera de obligaţii de drept internaţional
opozabile unui stat suveran şi duce la elaborarea unor norme pentru care, prin ipoteză, lipseşte
expresia clară a acordului unor state care urmează a fi supuse acestor norme. Din acest motiv
trebuie să se recurgă la interpretarea extensivă a unui tratat cu cea mai mare prudenţă şi numai
dacă este absolut sigur că o asemenea interpretare este conformă cu scopul tratatului. De altfel,
doctrina, practica şi jurisprudenţa internaţională se pronunţă împotriva folosirii interpretării
extensive.
g) Interpretarea în lumina comportării părţilor în aplicarea tratatului (denumită
„interpretare practică sau cvasiautentică”) constă în a deduce sensul unei clauze din modul în
care părţile au aplicat-o pornindu-se de la prezumţia că ele au acţionat cu bună-credinţă.
h) Interpretarea tratatelor în lumina lucrărilor pregătitoare (cum sunt procese-verbale ale
negocierilor, ale discuţiilor unor conferinţe, schimburi de note, diferite versiuni ale proiectului
tratatului etc.) este un procedeu frecvent folosit în practica internaţională. Cu toate acestea,

10
materialele pregătitoare nu trebuie folosite decât pentru a lămuri înţelesul unui text, a-i stabili
conţinutul, nu pentru a-i completa lacunele. O asemenea interpretare nu poate fi opozabilă decât
statelor care au participat la încheierea tratatului, iar nu statelor care au aderat după încheierea
lui.
4.5 Interpretarea tratatelor internaționale plurilingve
O problemă care priveşte interpretarea tratatelor poate apărea în cazul tratatelor redactate
în mai multe limbi. Comisia de Drept Internaţional a afirmat, legat de această problemă, că:
„….majoritatea tratatelor formale conţin o prevedere expresă determinând statutul diferitelor
versiuni lingvistice. Dacă nu există o asemenea prevedere, se pare că se acceptă în general că
fiecare din versiunile în care textul tratatului a fost încheiat să fie considerată autentică, şi de
aceea autoritară pentru scopul interpretării. Câteva tratate plurilingve, conţinând mai mult de
unul sau două articole, sunt fără discrepanţe între texte (…) pluralitatea de texte poate fi o
serioasă sursă adiţională de ambiguitate şi obscuritate în termenii tratatului. Pe de altă parte,
atunci când înţelesul tratatului este ambiguu sau obscur într-o limbă, dar este clar şi convingător
în ce priveşte intenţia părţilor în altă limbă, caracterul plurilingv al tratatului facilitează
interpretările textului al cărui sens este îndoielnic”.
4.6 Concluzie
Interpretarea tratatelor internaţionale este operaţiunea prin care se determină sensul şi conţinutul
acestora în scopul aplicării lor corecte în relaţiile internaţionale.
În concluzie, necesitatea interpretării unui tratat intervine în momentul în care prevederi sau
părţi ale tratatului devin obiect al disputei între statele semnatare. Astfel, pentru o aplicare
corectă a tratatului trebuie să se lămurească clauzele ambigue și să se determine intenția reală a
părților pentru a pune capăt oricărei dispute existente între părțile tratatului.
Convenția privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a
tratatului, reguli ce au fost enunțate deja, stabilind o regulă generală de interpretare (art.31),
mijloace complementare de interpretare (art.32), precum și regulile aplicabile tratatelor
autentificate în mai multe limbi (art.33).
Regula generală constă în obligativitatea interpretării unui tratat cu bună-credință, ceea
ce presupune interpretarea raţională a termenilor tratatului, cu respectarea atât a normelor de
drept aplicabile în materie, cât şi a voinţei părţilor la momentul încheierii tratatului. O
interpretare raţională presupune luarea în considerare a termenilor tratatului potrivit sensului lor
obişnuit, reţinându-se semnificaţia uzuală a cuvintelor, în afara situaţiilor în care acestea sunt
utilizate într-un sens tehnic sau specific determinant.

11
 BIBLIOGRAFIE

1. Bianca Selejan-Guțan, Laura Maria Crăciunean, Drept Internațional Public, Ediția a 2-a,
Editura Hamangiu, 2014
2. Trocan Laura-Magdalena, Drept international public,Ed. CH. Beck, Bucuresti, 2014
3. Dumitru Mazilu, Drept Internaţional public, Vol. 2, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internaţional public, Casa de Editură şi Presă
"Şansa" - S.R.L, Bucuresti, 1997,
5. Dumitru Mazilu, Interpretarea normelor juridice, în Teoria Generală a Dreptului, Ediţia a
II-a, Revizuită şi Adaugită, Ed. All-Beck, Bucureşti, 2000,
6. Aurel Preda - Matasaru, Tratat de Drept Internațional Public, Ed. Lumina Lex, București
2007
7. http//www.juspedia.ro/13181/interpretarea-tratatelor/, accesat la 01.06.2019
8. Convenția de la Viena cu privire la dreptul Tratatelor din 23 mai 1969 (Publicată în ediţia
oficială a Monitorului Oficial „Tratate Internaţionale”,

12
CUPRINS

1. Dreptul internațional public –noțiuni introductive..........................................................3

2. Izvoarele dreptului international public...........................................................................4
3. Tratatele internaționale....................................................................................................5
4. Interpretarea tratatelor internaționale
4.1 Considerații generale................................................................................................7
4.2 Principii și reguli de interpretare..............................................................................8
4.3 Modurile de interpretare a tratatelor internaţionale...............................................10
4.3.1 Interpretarea internaţională............................................................................10
4.3.2 Interpretarea internă......................................................................................11
4.4 Metodele de interpretare .........................................................................................11
4.5 Interpretarea tratatelor internaționale plurilingve....................................................13
4.6 Concluzie.................................................................................................................13
Bibliografie....................................................................................................................14

13
14