Sunteți pe pagina 1din 38

UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAM DE STUDII: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ – ID

TEMĂ DE CONTROL
DISCIPLINA
DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC
ORGANIZAȚII ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE

TITLUL TEMEI DE CONTROL


PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI

CADRU DIDACTIC COORDONATOR:

ANUL DE STUDIU: I CENTRUL:

1
2019

PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI

CUPRINS
1. Drepturi fundamentale – noțiuni, definiții.............................................................................3
2. Introducere în dreptul international al drepturilor omului.....................................................4
3. Principalele sisteme de protecţie a drepturilor omului..........................................................6
3.1 Sistemul ONU de protecţie a drepturilor omului................................... .........................6
3.1.1 Charta Organizaţiei Naţiunilor
Unite.....................................................................7
3.1.2 Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului..........................................................8
3.1.3 Pactele internaţionale cu privire la drepturile
omului..........................................10
3.1.3.1 Pactul privind drepturile civile şi politice ( PIDCP)....................................10
3.1.3.2 2Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
( PIDESC)....................................................................................................12
3.1.4 Alte convenţii ONU privind drepturile
omului....................................................13
3.1.5 Proceduri extra-convenţionale de protecţie a drepturilor omului la nivelul
ONU...................................................................................................................13
3.1.5.1 "Procedura 1503".........................................................................................15
3.1.5.2 Procedura "Protocolului facultativ".............................................................16
3.1.5.3 Alte proceduri de comunicare înfiinţate prin tratate....................................16
3.2 Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului.....................................................17
3.2.1 Sistemul European de promovare a Drepturilor Omului.......................................18
3.2.1.1 Protecţia Drepturilor Omului în sistemul Consiliului Europei....................18
3.2.1.1.1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.............................................19
3.2.1.1.2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului...................................................22
3.2.1.1.3 Charta Socială Europeană.........................................................................28
3.2.1.2 Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene............................29
3.2.1.2.1 Charta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.............................30
3.2.1.3 Convergenţa celor două sisteme europene de protecţie a drepturilor
omului..........................................................................................................31
3.2.1.4 Protecţia drepturilor omului în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa.....................................................................................31
3.2.2 Sistemul interamerican a drepturilor omului........................................................32
3.2.3 Sistemul african a drepturilor omului...................................................................33
3.2.4 Carta arabă a drepturilor omului...........................................................................34
4. Protecţia minorităţilor în dreptul internaţional public...........................................................35
Bibliografie............................................................................................................................38

2
1.Drepturi fundamentale – noțiuni, definiții
Omul beneficiază de drepturi inerente ființelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de
statutul sau regiunea unde s-a născut, locuiește, muncește sau trăiește, indiferent de
naționalitate, rasă, sex, credințe religioase și filozofice, stare materială, fiindcă acestea au un
caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale și inalienabile, ca un
corolar al libertății, dreptății, securității și păcii în lume.
Respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constituie esenţa unei
societăţi democratice, nu poate exista democraţie fără a asigura recunoaşterea şi respectarea
acestor valori recunoscute universal.
Analiza înţelesului juridic al noţiunii de drepturi ale omului presupune luarea în
considerare a dublei ei accepţiuni în ordinea de drept. Mai întâi trebuie să ne raportăm la ceea
ce alcătuieşte dreptul obiectiv al drepturilor omului, adică la totalitatea instrumentelor
internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi la eventualele
mecanisme instituţionale de garantare a respectării lor. În al doilea rând, atunci când evocăm
noţiunea de drepturi ale omului , trebuie să avem în vedere şi înţelesul de drepturi subiective,
conferite unui anumit titular. După cum se ştie dreptul subiectiv reprezintă un ansamblu de
prerogative recunoscute unui anumit subiect de drept; acest concept presupune facultatea,
pentru titular, de a declanşa, la nevoie, imperativul conţinut în norma de drept, spre a asigura
punerea în valoare a ansamblului de posibilităţi juridice pe care acesta i le recunoaşte.
Faţă de cele expuse mai sus, putem defini drepturile omului, ca ansamblul de norme
juridice internaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi facultăţi care îi asigură
demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de garanţii
instituţionale apropriate.
Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului este
reglementată de dreptul constituţional în plan intern, garantate prin Constituţie şi legi şi este în
acelaşi timp obiect al reglementărilor de drept internaţional public.
Deoarece normele constituţionale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice,
acestea trebuind să fie conforme cu normele constituţionale, urmarea este că drepturile

3
fundamentale, deoarece sunt prevăzute şi garantate de Constituţie, se ridică prin forţa lor
juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective.
În lumea contemporană instituția drepturilor omului reprezintă o cerință majoră și
că în timp concepțiile cu privire la drepturile omului au suferit importante corective, în prezent
instituția fiind deosebit de complexă. Se poate vorbi chiar de un proces al elaborării drepturilor
omului pe plan internațional, dat fiind substanțialele dezvoltări ale acestora,
determinate în principal de adoptarea a numeroase convenții internaționale.
Se poate aprecia că instituția are un caracter bivalent, fiind în același timp și o ,,instituție
de drept intern, integrată normelor constituționale ale unei țări sau alteia, afectând un numar
considerabil de ramuri de drept”. De subliniat, dincolo de aceste aspecte, cauza lor
determinantă, respectiv esența științei drepturilor omului, aceea de a fi ,,ramura specială a
stiințelor sociale care are ca obiect studiul raporturilor dintre oameni în funcție de demnitatea
umană, determinând drepturile și facultățile al căror ansamblu este necesar înfloririi
personalității fiecărei ființe umane”.
În contextul lumii contemporane, problematica drepturilor omului constituie una din
temele centrale ale vieţii politice, ocupând un rol proeminent în dezbaterile opiniei publice, în
cadrul multor organizaţii şi reuniuni internaţionale, în prezent existând trei mari sisteme de
protecţie şi garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: sistemul european,
(cel mai vechi, cel mai eficient şi complex sistem) african şi intreramerican.
2. Introducere în dreptul international al drepturilor omului
Ideea protecției unor drepturi fundamentale ale persoanei nu aparține doar timpurilor
noastre. Ideologii revoluțiilor burgheze au folosit ca port-drapel ideea drepturilor naturale,
inerente persoanei. Stau mărturie declarațiile de drepturi de la sfârșitul sec. al XVIII-lea:
Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, declarațiile de drepturi din America de
Nord, Bill of Rights al Constituției americane, din 1791. Cu toate acestea, problema protecției
acestor drepturi nu putea depăși, în acel stadiu al dezvoltării dreptului și relațiilor
internaționale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în sec. al XIX-lea au apărut firave încercări de
internaționalizare a unor categorii de drepturi, dar aceasta numai în considerarea unor interese
geopolitice ale marilor puteri vis-a-vis de drepturile propriilor cetățeni aflați în străinătate. În
epoca, statutul străinilor era guvernat de un corp de reguli cutumiare, cunoscute sub numele de
„standard minim”, aplicabil persoanelor și averilor străinilor. Aceste reguli aveau însă un
conținut destul de imprecis.
Un alt domeniu în care protecția drepturilor s-a impus la nivel internațional a fost dreptul
umanitar, care are ca scop protecția victimelor conflictelor armate. În 1864 a apărut la Geneva

4
prima Convenție internațională destinată ameliorării situației militarilor răniți în luptă,
completată apoi de alte acte ce vizau protecția civililor și a prizonierilor.
Sfârșitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi etape în dezvoltarea
dreptului internațional, în special în domeniul a ceea ce încă nu se numea „protecția drepturilor
omului”. Una din direcțiile majore ale acestei dezvoltări a fost protecția minorităților.
Una dintre cele mai importante direcţii de dezvoltare a dreptului internaţional după cel
de-al doilea război mondial a fost preocuparea pentru protecţia drepturilor omului. Protecţia
drepturilor omului prin intermediul acţiunilor internaţionale a fost o idee revoluţionară, care
nu-şi găsea locul în dreptul internaţional tradiţional. Aceasta pentru că dreptul internaţional
clasic este construit în jurul intereselor statelor. În acest context, ordinea politică internaţională
se confundă, uneori, cu ordinea juridică internaţională. De aceea, orice normă de drept
internaţional are o dimensiune şi o semnificaţie politică în egală măsură cu cea juridică. În plus,
dreptul internaţional clasic este puternic marcat de principiul suveranităţii statelor, iar punerea
sa în practică depinde exclusiv de organele politice ale statelor. Observăm, astfel, că întreaga
structură a dreptului internaţional clasic este construită în afara perspectivei drepturilor omului.
Potrivit concepţiei clasice, problema drepturilor omului trebuie să rămână în competenţa
exclusivă a statelor. Cu toate acestea, în a doua jumătate a sec. al XX-lea, a luat naştere ceea ce
se numeşte “dreptul internaţional al drepturilor omului”, care depăşeşte această contradicţie a
dreptului internaţional clasic, potrivit căreia protecţia individului se poate realiza doar prin
intermediul unui drept interstatal, creat de către şi pentru state.
Dreptul internaţional al drepturilor omului diferă în mod substanţial de concepţia
tradiţională a dreptului internaţional, prin aceea că oamenii sunt consideraţi a avea drepturi
garantate internaţional, dar ca persoane individuale, şi nu ca cetăţeni ai unui anumit stat.
Această concepţie a dus la adoptarea unor instrumente juridice internaţionale de protecţie a
drepturilor individuale şi la crearea unor instituţii internaţionale în a căror competenţă intră
protecţia indivizilor împotriva încălcărilor drepturilor lor de către state. Aceste instrumente
juridice şi instituţii au internaţionalizat problema protecţiei drepturilor omului care a devenit,
treptat, şi în ordinea politică internaţională, una din cele mai importante preocupări.
Totalitatea normelor juridice internaţionale care au ca obiect apărarea drepturilor
omului alcătuiesc astăzi o ramură distinctă a dreptului internaţional public – dreptul
internaţional al drepturilor omului. În cel mai larg sens, dreptul internaţional al drepturilor
omului cuprinde tot ce înseamnă norme juridice internaţionale având ca obiect protecţia fiinţei
umane, indiferent de împrejurare. Totuşi, o distincţie trebuie făcută în raport cu dreptul
internaţional umanitar. Astfel, dreptul internaţional al drepturilor omului, într-un sens mai

5
restrâns, reprezintă doar ansamblul normelor juridice internaţionale care au ca obiect de
reglementare apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în timp de pace şi,
sub anumite aspecte, în timp de conflict armat.

3. Principalele sisteme de protecţie a drepturilor omului


La nivel internaţional, respectarea drepturilor omului este atent monitorizată de către
organisme specializate ale Naţiunilor Unite (Comisia pentru Drepturile Omului, Comitetul
pentru Drepturile Omului etc.) dar şi de către organizaţii non-guvernamentale cu vocaţie
globală (Human Rights Watch). Rapoartele de monitorizare realizate obligă statele să-şi
reevalueze politici, decizii administrative, legislaţia etc., pentru a stopa încălcarea drepturilor
omului şi pentru a da posibilitatea tuturor cetăţenilor să le valorifice, în condiţiile unui
tratament egal şi non-discriminatoriu.
Principalele acte internaţionale referitoare la drepturile omului cu caracter de
universalitate au fost adoptate după cel de- al doilea război mondial sub egida Organizaţiei
Naţiunilor Unite ( ONU), prin care drepturile omului au cunoscut substanţiale dezvoltări şi care
dau expresie preocupărilor comunităţii internaţionale pentru apărarea şi garantarea drepturilor
omului. Aceste acte stau la baza întregii construcţii juridice internaţionale referitoare la
drepturile omului. Ele influenţează legislaţiile naţionale ale statelor în această materie,
prevederile lor constituind standarde internaţionale ale drepturilor omului.
3.1 Sistemul ONU de protecţie a drepturilor omului
Preocupările în dreptul internaţional pentru protecţia fiinţei umane sunt relativ vechi,
dar despre un sistem juridic coerent consacrat acestui obiectiv se poate vorbi abia din a doua
jumătate a secolului al XX-lea.
Crearea ONU, prin adoptarea Chartei Naţiunilor Unite la 26 iunie 1945 , a permis
redefinirea preocupărilor în domeniul drepturilor omului, preluând mare parte din ceea ce se
dovedise a fi valoros în perioada anterioară, mai ales în acţiunile Societăţii Naţiunilor, chiar
dacă aceasta s-a dovedit a fi falimentară prin propria ei neputinţă de a împiedica un nou război
mondial, dar şi prin crearea unui veritabil sistem juridic cu vocaţie universală - Sistemul
Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului.
Sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, spre
deosebire de alte drepturi, îşi găsesc ocrotire şi într- o serie de documente internaţionale, cum ar
fi Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată la 10 decembrie 1948 şi cele două Pacte
din 1966, elaborate, adoptate și aplicate de Adunarea Generală a O.N.U., Pactul Internaţional

6
cu privire la Drepturile Civile şi Politice (şi protocoalele sale opţionale) și Pactul Internaţional
cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.
Documentele acestea formează aşa-numita “Chartă internaţională a Drepturilor Omului”, care
constituie cadrul juridic internațional și care marchează începutul ” erei drepturilor”.

3.1.1 Charta Organizaţiei Naţiunilor Unite


Charta Naţiunilor Unite, adoptată în urma Conferinţei de la San Francisco proclamă, în
preambulul său, “credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitate şi în valoarea
persoanei umane, în egalitatea de drept a bărbaţilor cu femeile, ca şi a naţiunilor, mari şi mici”.
Dacă, până la înfiinţarea ONU, preocupările pentru drepturile omului au avut un
caracter limitat şi circumstanţiat la anumite aspecte, odată cu adoptarea Chartei ONU
problemele drepturilor omului s-au putut afirma pentru prima dată, în întreaga lor, plenitudine,
dat fiind faptul că însăşi Carta ONU proclama în art. 1, pct. 3 că unul din scopurile organizaţiei
este acela de a „realiza cooperarea internaţională… şi de a promova şi încuraja respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă
sau religie”.
Aceasta este prima consacrare de ordin general a protecţiei drepturilor omului la nivel
internaţional, printr-un tratat internaţional fundamental cu vocaţie de universalitate.
Articolele 55 şi 56 ale Cartei Naţiunilor Unite prevăd obligaţiile O.N.U. şi ale statelor
membre care împreună, dar şi separat, vor crea condiţiile de stabilitate şi de bunăstare
necesare unor legături paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi ale popoarelor şi a dreptului de a dispune de ele însele.
Charta Naţiunilor Unite aduce ca noutate prin conţinutul său internaţionalizarea
drepturilor omului, acestea devenind obiectivul comunităţii internaţionale şi nu doar al
reglementărilor interne ale statelor. Faptul că un stat care a ratificat Carta nu poate susţine
că drepturile omului ca subiect cad sub incidenţa exclusivă a jurisdicţiei interne nu înseamnă
totuşi că orice încălcare a drepturilor omului de către un stat membru al O.N.U. este o
problemă de interes internaţional. Înseamnă însă că şi în cazul absenţei unor obligaţii asumate
printr-un tratat un stat nu mai poate afirma că prejudicierea propriilor săi cetăţeni, indiferent
în ce proporţie sau cât de sistematic s-ar produce, este o problemă ce ţine exclusiv de
jurisdicţia sa internă. Charta reprezintă un tratat internaţional multilateral, iar statele care sunt
părţi la ea recunosc drepturile omului aşa cum sunt consacrate în cuprinsul dispoziţiilor
acesteia.

7
Totodată, Charta precizează obligaţia statelor membre O.N.U. de a coopera cu
organizaţia pentru promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Pe baza dispoziţiilor Chartei Naţiunilor Unite şi a noii concepţii ce rezultă din aceasta
cu privire la drepturile omului, Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, ca un prim instrument internaţional referitor la drepturile
omului. Aceasta a dobândit o importanţă politică şi juridică deosebită de-a lungul timpului
datorită valorilor pe care le promovează şi le apără.
3.1.2 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către
Adunarea Generală a ONU, este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului,
adoptat de o organizaţie internaţională.
Declaraţia universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. ca rezoluţie, neavând putere de lege. Scopul său, conform preambulului este de a
oferi un mod de înţelegere comun al drepturilor fundamentale şi de a servi tuturor popoarelor
și naţiunilor drept standard comun de înfăptuire. Însă, odată cu trecerea timpului, situaţia s-a
schimbat, Declaraţia transformându-se dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un
document cu valoare de normă juridică. Ceea ce a determinat acest lucru este faptul că
O.N.U., organizaţiile internaţionale sau guvernele, de fiecare dată când doreau să invoce
prevederi referitoare la drepturile omului sau să reclame o încălcare a acestora, făceau referire
şi se bazau pe Declaraţie ca reprezentând standardul ce trebuia respectat.
Acest document va avea un ecou imens şi va deveni un veritabil instrument
internaţional care va declanşa construcţia celui mai dezvoltat sistem de protecţie a drepturilor
omului cunoscut în istorie. El va sta la baza Cartei Internaţionale a Drepturilor Omului, adică
a unui ansamblu de 5 documente - Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi 4
instrumente juridice: Pactul referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, Pactul
referitor la drepturile civile şi politice, ambele adoptate în anul 1966 , şi cele două protocoale
adiţionale la Pactul referitor la drepturile civile şi politice, primul adoptat în anul 1966 şi al
doilea în anul 1989 - documente care constituie nucleul sistemului Naţiunilor Unite de
protecţie a drepturilor omului. Pornind de la aceste instrumente de bază, sistemul ONU s-a
dezvoltat progresiv, înregistrând astăzi peste 100 de tratate internaţionale şi un număr
aproape egal de alte documente internaţionale, sistem care enunţă şi garantează aproximativ
60 de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, dar şi unele îndatoriri ale acestuia.
Întrebarea care se pune încă este dacă acest sistem al ONU are un caracter universal sau
numai o vocaţie de universalitate. Este clar că, prin felul cum este conceput şi promovat,

8
sistemul Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului se vrea un sistem universal,
pentru că însăşi ONU, cadrul în care este promovat, are un caracter universal. Totuşi, acest
sistem, deşi cu vocaţie de universalitate, nu este astăzi recunoscut şi promovat de întreaga
comunitate internaţională. La o analiză mai atentă, constatăm că tratatele cele mai importante
din domeniul drepturilor omului nu au fost ratificate de toate statele membre ale ONU.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, deşi larg recunoscută de comunitatea
internaţională, nu are caracter juridic, deci nu este opozabilă membrilor Naţiunilor Unite.
Doar tratatele - pacte, convenţii, protocoale etc. - au forţă juridică şi leagă statele părţi de
obligaţiile pe care le stipulează.
Datorită importanţei juridice şi politice dobândite de-a lungul timpului, Declaraţia
constituie alături de Magna Charta, Declaraţia franceză a drepturilor şi Declaraţia de
independenţă a Americii, un reper important în lupta omenirii pentru libertate. Deşi cuprinsă
într-un cadru nu întotdeauna sistematic, Declaraţia are meritul incontestabil de a fi proclamat
ca fundamentale o gamă foarte largă de drepturi şi libertăţi. Din punctul de vedere al sferei
acestor drepturi şi libertăţi, Declaraţia universală este mult mai cuprinzătoare şi mai
complexă decât oricare altă declaraţie de drepturi ale omului elaborată până în acel moment
pe planul legislaţiei interne.
La mai bine de 50 de ani de la adoptare, "Declaraţia îşi păstrază locul său de onoare
în istoria mişcării pentru drepturile omului. Nici un alt document - sublinia Henry Steiner- n-
a surprins mai bine momentul istoric, n-a atins aceeaşi forţă morală sau a exercitat influenţă
mai mare asupra mişcării în ansamblul său… Declaraţia a exprimat într-un limbaj elocvent
speranţele şi idealurile unei lumi eliberate de ororile celui de al doilea război mondial. Oricât
de evident ar părea astăzi, Declaraţia aduce un mesaj mult mai radical decât au intenţionat
poate chiar şi promotorii săi. Ea a repus mereu în discuţie doctrinele tradiţionale din dreptul
internaţional, a îndreptat constant discursul relaţiilor internaţionale asupra unor probleme
vitale pentru demnitatea umană şi pentru pace."
Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi
politice şi drepturile economice, sociale şi culturale.
Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la
securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau
degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la
un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie. Se mai recunoaşte dreptul la viaţă privată şi
dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire şi

9
dreptul la liberă circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv
dreptul acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei
la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plată egală pentru
muncă egală, dreptul la o retribuţie echitabilă şi satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la
educaţie. Articolul 27 se referă la drepturile culturale: “orice persoană are dreptul de a
participa liber la viaţa culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de a
beneficia de progresul ştiinţific şi avantajele acestuia”.
3.1.3 Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului
Pactele internaţionale cu privire la drepturile omului au fost adoptate de către
Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1966, trecând apoi un deceniu până când acestea să intre
în vigoare în 1976. Au intrat în vigoare prin ratificarea de 35 de state.
Cele două Pacte conţin unele prevederi comune. Astfel, în preambulul lor se enunţă
principiul general că “recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a
drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamental libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”
(alin.1). Tot o prevedere comună o constituie şi obligaţia statelor părţi de a asigura egalitatea
în drepturi a bărbatului şi femeii. Ele interzic de asemenea discriminarea pe bază de rasă,
cultură, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională sau socială,
avere sau naştere. Având statut de tratat, aceste Pacte instituie obligaţii juridice pentru statele
părţi, în acest fel problemele legate de recunoaşterea şi respectarea drepturilor garantate de
cele două Pacte reprezentând probleme de interes internaţional.
3.1.3.1 Pactul privind drepturile civile şi politice ( PIDCP)
Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe drepturi din această categorie
decât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Pactul privind drepturile civile şi politice
consacră mai multe drepturi decât Declaraţia Universală şi cu o specificitate mai mare.
Unele dintre aceste drepturi sunt:
a)Dreptul la viaţă:” Nimeni nu poate fi lipsit de viaţa sa, în mod arbitrar” (art.6,alin.1).
Referitor la pedeapsa cu moartea, printre altele, Pactul prevede că aceasta nu poate fi
pronunţată împotriva minorilor şi nu poate fi executată împotriva femeilor gravide
(art.6,alin.5),
b)Interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante.
Este interzisă supunerea unei persoane la astfel de practici şi la experienţe medicale sau
ştiinţifice, fără consimţământul acesteia (art.7);
c)Interzicerea sclaviei, comerţului cu sclavi şi a muncii forţate (art.8);

10
d)Dreptul omului la libertate şi securitatea persoanei, adică nimeni nu poate fi deţinut
sau arestat în mod arbitrar şi nici nu poate fi lipsit de libertatea sa, decât pentru motive legale
şi în conformitate cu procedura legală (art.19);
Printre drepturile garantate de Pact care nu sunt menţionate de DUDO se numără:
libertatea de a nu fi închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor private de libertate de a
fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane, dreptul
copilului de a dobândi o cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri de protecţie decurgând din
statutul său de minor. Cu toate acestea, există şi drepturi enunţate de DUDO care nu se
regăsesc în Pact: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita şi a primi azil şi dreptul la
cetăţenie
e) Nimeni nu poate fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute
o obligaţie contractuală (art.11);
f)Dreptul fiecărui om la libera circulaţie şi de a-şi alege liber reşedinţa (art.12);
g)Un străin poate fi expulzat numai pe baza unei hotărâri luată în conformitate cu
legea. Expulzarea se face numai pe baza unei hotărâri legale, întemeiată pe raţiuni de
securitate naţională. Cel supus expulzării trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta
considerentele care pledează împotriva expulzării sale (art.13):
h)Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalului şi curţilor de justiţie (art.14);
i)Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituie un act
delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care actele au fost
săvârşite (art.15);
j)Se interzice amestecul arbitrar sau ilegal în viaţa particulară a omului, în aceea a
familiei sale, în domiciliul şi corespondenţa sa, ca şi să i se aducă atingeri ilegale onoarei şi
reputaţiei sale (art.17),
k) Dreptul omului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi
religioasă (art.18);
l) Nimeni nu trebuie să sufere din cauza opiniilor sale (art.19);
m)Dreptul la întruniri paşnice (art.21);
n)Orice copil, fără nici o discriminare, are dreptul la ocrotire din partea familiei sale, a
societăţii şi statului (art.24);
o)Dreptul persoanelor care aparţin unor minorităţi etnice, religioase sau lingvistice de
a avea, în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă culturală, de a profesa şi
practica propria religie şi de a folosi propria lor limbă (art.27).

11
Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile a înfiinţat un Comitet al
drepturilor omului, compus din 18 membri. Ei sunt aleşi de către statele părţi la Pact pentru
un mandat de 4 ani şi pot fi realeşi. Statele părţi au obligaţia de a prezenta Comitetului
rapoarte asupra măsurilor adoptate de ele pentru aplicarea drepturilor prevăzute în Pact.
Comitetul are competenţa de a studia rapoartele statelor şi de a prezenta propriile rapoarte
care cuprind şi observaţiile sale generale.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost completat prin două
Protocoale facultative.
Primul este Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile si politice. Acest tratat adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. ca document
separat, a fost elaborat pentru a suplimenta măsurile de realizare a scopurilor Pactului. El
oferă persoanelor particulare care se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea
de a înainta Comitetului drepturilor omului comunicări sau plângeri individuale. Persoanele
particulare pot adresa aceste plângeri Comitetului drepturilor omului, doar dacă au epuizat
toate căile interne de recurs (art.2). Comitetul drepturilor omului nu va admite acele plângeri
ale persoanelor particulare care sunt anonime, constituie un abuz al dreptului de petiţionare
sau sunt incompatibile cu dispoziţiile Pactului (art.3). Plângerile persoanelor particulare
acceptate de către Comitet vor fi transmise statelor vizate, care în termen de 6 luni trebuie să
dea explicaţii Comitetului sau dacă este cazul, vor comunica măsurile luate pentru remedierea
situaţiei (art.4). Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea unei
persoane particulare, dacă această plângere este în curs de examinare de către o altă instanţă
internaţională.
Al doilea este Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile si politice referitor la abolirea pedepsei capitale, adoptat de Adunarea Generală a
O.N.U. în 1989. În acest scop se prevede, în primul rând, că din momentul în care un stat
ratifică Protocolul, nici o persoană aflată sub jurisdicţia sa nu va fi executată şi în al doilea
rând, că fiecare stat parte are obligaţia de a lua măsurile care se impun pentru abolirea
pedepsei cu moartea, pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa. Acest Protocol facultativ nu admite
rezerve la prevederile sale, însă permite aplicarea pedepsei capitale în timp de război, pentru
crime cu caracter militar (art.2)
3.1.3.2Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
( PIDESC)
Acest Pact conţine o listă mai lungă şi mai cuprinzătoare de drepturi economice,
sociale si culturale decât Declaraţia universală. El recunoaşte următoarele drepturi: dreptul la

12
muncă; dreptul de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi
de a face parte din sindicate; dreptul la socială, inclusiv asigurare socială; dreptul la protecţia
familiei; dreptul la un standard de viaţă satisfăcător; dreptul de a se bucura de cel mai înalt
standard posibil de sănătate fizică şi psihică; dreptul fiecăruia la educaţie; dreptul de a
participa la viaţa culturală.
Statele care ratifică acest Pact nu se angajează să confere tuturor drepturilor
enumerate un efect imediat, ci au obligaţia de a lua măsuri pentru utilizarea la maximum a
resurselor lor disponibile cu scopul de a ajunge treptat la deplina înfăptuire a acestor drepturi
(art.2). PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem de plângeri interstatale. Pactul
cere statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat şi asupra
progresului înregistrat în respectarea drepturilor recunsocute prin Pact (art.16). Aceste
rapoarte sunt adresate Secretarului general O.N.U. care le transmite Consiliului Economic şi
Social al organizaţiei.
Pactul nu înfiinţa nici un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează
doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic şi Social al ONU (ECOSOC).
Începând cu 1976, ECOSOC a adoptat o serie de rezoluţii care au culminat cu înfiinţarea
Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi culturale, compus din 18 experţi aleşi cu
titlu personal, şi nu în reprezentarea statului de unde provin. Din punct de vedere tehnic,
Comitetul nu este un organ convenţional, ci un organ al ONU, mandatul său fiind acela de a
asista ECOSOC în examinarea rapoartelor statale.
3.1.4 Alte convenţii ONU privind drepturile omului
La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii
specializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi sau de beneficiari. Dintre
acestea, "nucleul" (core treaties) îl formează următoarele convenţii:
- Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială (1965; intrată în
vigoare în 1969);
- Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei (1979; intrată
în vigoare în 1981);
- Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (1984; intrată în vigoare în 1987);
- Convenţia pentru drepturile copilului (1989; intrată în vigoare în 1990);
- Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi a membrilor de familie ai acestora
(1990; intrată în vigoare la 1 iulie 2003).
Alături de acestea, trebuie menţionate :

13
- Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951) şi protocolul acesteia din 1967;
- Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (1948);
- Convenţia asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid (1973) ş.a.
3.1.5 Proceduri extra-convenţionale de protecţie a drepturilor omului la nivelulONU
Procedurile extra-convenţionale sunt acele proceduri de implementare a drepturilor
omului fără caracter obligatoriu, dezvoltate în cadrul ONU şi bazate în primul rând pe Charta
organizaţiei, dar care îşi au originea în rezoluţii ale Adunării Generale (non-conventional
procedures). Aceste proceduri se numesc astfel pentru a le deosebi de procedurile
convenţionale, care îşi au originea în tratatele şi convenţiile din materia drepturilor omului
(treaty-based procedures).
Cel mai important rol în cadrul acestor proceduri îl joacă Comisia Drepturilor
Omului, organ înfiinţat de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) în 1946, în baza art. 68
al Chartei ONU. Comisia este un organ politic, alcătuit din reprezentanţi ai 53 de state
membre, alese pe o perioadă de 5 ani după criteriul repartizării geografice echitabile. Comisia
are mandatul de a elabora propuneri de declaraţii şi convenţii internaţionale, pe care le
înaintează, prin ECOSOC, Adunării Generale a ONU. În 1947, Comisia a înfiinţat
Subcomisia pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, compusă din 26 de
membri independenţi, aleşi pe o perioadă de 4 ani, pe acelaşi criteriu al repartizării geografice
echitabile.
Denumirea Subcomisiei nu a însemnat limitarea activităţii acesteia: activităţile sale
depăşesc cadrul dat de denumire, extinzându-se la acelaşi nivel cu cele ale Comisiei.
La prima sa întrunire, în 1947, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului a
subliniat că sunt necesare proceduri care să permită comunicarea încălcărilor flagrante ale
drepturilor omului. Procedurile stabilite s-au îmbunătăţit devenind, în timp, un instrument
important în procesul implementării şi respectării drepturilor omului.
În 1959 Consiliul Economic şi Social a decis ca o listă confidenţială de comunicări adresate
Naţiunilor Unite cu plângerile referitoare la încălcările drepturilor omului să fie trimisă la
Comisia pentru Drepturile Omului şi Sub-Comisia pentru prevenirea Discriminării şi
Protecţia Minorităţilor. Guvernele şi statele la care se făcea referire primeau copii, iar
răspunsurile lor erau, de asemenea, trimise comisiei pentru Drepturile Omului.
Începînd din 1967, Consiliul Economic şi Social a autorizat Comisia pentru Drepturile
Omului şi Sub-Comisia pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor să
examineze informaţiile relevante pentru încălcările flagrante ale drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale din toate statele. Consiliul a decis să mandateze Comisia cu

14
"realizarea unor studii detaliate asupra situaţiilor care ar pute releva încălcări flagrante şi
constante ale drepturilor omului, a unor rapoarte şi recomandări adresate Consiliului."
Un alt pas important a fost făcut în 1970, odată cu adoptarea de către Consiliul Economic şi
Social "a procedurii de analiză a comunicărilor referitoare la încălcările drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale". Aceasta este cunoscută sub numele de "procedura 1503" după
numărul rezoluţiei Consiliului care a adoptat-o. Ea nu se ocupă de cazurile individuale, ca
atare, ci cu situaţiile care afectează un număr mare de oameni pe o perioadă îndelugată de
timp. Posibiliatea de a trata cazurile individuale a devenit efectivă din 1976, odată cu intrarea
în vigoare a primului Protocol Facultativ al Convenţiei asupra Drepturilor Civile şi Politice.
Deosebirea dintre cele două proceduri constă în faptul că prima se referă la examinarea
situaţiilor şi cea de a doua la analiza plângerilor individuale.
3.1.5.1"Procedura 1503" este destinată examinării situaţiilor care conduc la
"încălcări flagrante" ale drepturilor omului. Lunar, un Grup de lucru, alcătuit din cinci experţi
ai Sub-Comisiei pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor - actualmente Sub-
Comisia pentru Promovarea şi Protecţia Drepturilor Omului - primesc de la Secretarul
General al Naţiunilor Unite o listă de comunicări, cu descrierea fiecărui caz, şi a răspunsurilor
primite de la guverne. Lista este, de asemenea, remisă membrilor Comisiei pentru Drepturile
Omului. Grupul de lucru analizează toate comunicările şi răspunsurile primite de la guverne,
şi selectează, pentru a fi supuse dezbaterii Sub- Comisiei, cazurile pentru care exită dovezi
ale încălcării flagrante a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, respectiv, situaţii care
afectează un mumăr mare de oameni, pe perioade îndelungate de timp. Sub-Comisia, la rîndul
său analizează comunicările remise de Grupul de lucru şi decide dacă situaţiile respective
terbuie aduse la cunoştinţa Comisiei pentru Drepturile Omului. Comisia decide dacă este
necesar un studiu detaliat al unei anumite situaţii particulare, precum şi instituirea unui grup
ad hoc pentru a realiza o investigaţie la faţa locului (dar numai cu consimţămîntul statului în
care au loc încălcările menţionate în comunicare).
Toate acţiunile întreprinse în cadrul "procedurii 1503" rămîn confidenţiale cel puţin
pînă în momentul în care Comisia raportează Consiliului Economic şi Social. Pînă in acest
stadiu, documentele şi întîlnirile organismelor implicate au caracter privat şi confidenţial. Din
1978, Preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului anunţă, în cadrul sesiunilor publice,
numele ţărilor care sunt examinate.
3.1.5.2 Procedura "Protocolului facultativ" a fost reglementată de Convenţia
Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice şi primul său Protocolul Facultativ.
Ambele documente au intrat în vigoare la data de 23 martie 1976. Statele părţi la Convenţie şi

15
Protocol recunosc dreptul Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului de a primi
şi analiza comunicări remise de persoane fizice care pretind că drepturile civile şi politice le-
au fost încălcate de stat. Comunicările primite de la persoanele fizice sunt analizate de
Comitet în sesiuni speciale, care nu sunt publice. Scrisorile şi documentele Comitetului sunt
confidenţiale.
Grupul de lucru pentru Comunicări poate cere presupusei victime sau statului să
furnizeze, într-un termen precizat, în formă scrisă, informaţii suplimentare. Odată ce
comunicarea a fost declarată admisă Comitetul cere statului implicat să explice şi să clarifice
problema precum şi ce anume a întreprins în acest scop. Statul are la disoziţie un termen de 6
luni pentru a răspunde. Autorul plângerii are, de asemenea, posibilitatea de a face comentarii
pe marginea răspunsului statului. Procedura Protocolului facultativ pune în poziţie de
egalitate autorul plângerii şi statul implicat. Fiecare parte are posibilitatea de a face
comentarii şi intervenţii pe marginea motivelor invocate de cealaltă parte. Ulterior Comitetul
îşi exprimă punctul propriu de vedere şi îl remite autorului plângerii şi statului în cauză.
Procedura de analiză a comunicărilor este confidenţială. Sunt însă întotdeauna făcute publice
punctele de vedere formulate de Comitetul pentru Drepturile Omului în cazul comunicărilor
admise precum şi deciziile care le resping.
3.1.5.3 Alte proceduri de comunicare înfiinţate prin tratate
În afară de cele două sisteme descrise mai sus, alte trei tratate asupra drepturilor
omului reglementează proceduri care permit remiterea, în anumite condiţii, de plângeri
individuale, respectiv Convenţia asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare Rasială,
Convenţia împotriva Torturii şi altor Tratamente şi Pedepse Crude, Inumane sau
Degradante, precum şi Convenţia asupra Eliminării Tuturor formelor de Discriminare
împotriva Femeii.
Articolul 14, paragraful 1, din Convenţia asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare
Rasială prevede că "orice stat parte poate declara, în orice moment, că recunoaşte Comitetului
competenţa de a primi şi examina comunicări provenind de la persoane sau grupuri de
persoane, ţinând de jurisdicţia sa, care se consideră victime ale încălcării, de către statul parte,
a unor drepturi prevăzute în prezenta Convenţie. Comitetul nu primeşte nici o comunicare
privind un stat parte care nu a făcut o astfel de declaraţie."
Comunicările sunt admise doar dacă au fost epuizate toate căile interne de soluţionare.
În cadrul Convenţiei împotriva Torturii şi a altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane sau
Degradante articolul 22 prevede că "orice stat parte la prezenta Convenţie, poate, în virtutea
prezentului articol, să declare în orice moment că recunoaşte competenţa Comitetului de a

16
primi şi examina comunicări prezentate de către sau în numele unor persoane particulare care
ţin de jurisdicţia sa şi care pretind că sunt victime ale unei încălcări, de către statul parte, a
prevederilor Convenţiei. Comitetul nu va primi nici o comunicare în care este implicat un
stat parte care nu a făcut o asemenea declaraţie."
În cadrul reglementărilor din Convenţia asupra Eliminării Tururor Formelor de
Discriminare împotriva Femeii, începînd din martie 1999, odată cu adoptarea Protocolului
facultativ de către Comisia cu privire la Statutul Femeii, sunt admise comunicări individuale
cu privire la încălcările drepturilor prevăzute de această convenţie. Plângerile pot fi adresate
Comitetului pentru Eliminarea Discriminării împotriva femeii.
Tot de la această dată, Comitetul se poate implica mai activ în încălcările flagrante şi
sitematice ale drepturilor femeii.
Există şi alte mecanisme de supraveghere a implementării şi respectării drepturilor
omului, care funcţionează sub egida unor agenţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) au creat diferite mecanisme de apărare a drepturilor
omului. De exemplu, o procedură specială de apărare a dreptului la asociere funcţionează în
cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Pe baza ei pot fi formulate plîngeri împotriva
statelor care nu s-au obligat, prin alte tratate, să respecte acest drept. De asemenea,
Comitetele de experţi care funcţionează în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite Pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, primesc regulat rapoarte de la guvernele statelor care au adoptat
documentele acestei agenţii cu privire la măsurile de implementare a drepturilor din acest
domeniu.
În ce priveşte Convenţia pentru Drepturile Copilului, din păcate, nu reglementează
vreo procedură specială de comunicare a încălcării drepturilor copilului. Comitetul pentru
Drepturile Copilului poate cere, conform prevederilor art.44, par.4, "informaţii relevante
referitoare la implementarea Convenţiei". De asemenea, astfel de informaţii pot fi soliciate de
la Guverne, dacă există date care indică încălcări grave ale drepturilor copilului.
3.2 Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului
În contextul lumii contemporane, problematica drepturilor omului constituie una din
temele centrale ale vieţii politice, ocupând un rol proeminent în dezbaterile opiniei publice, în
cadrul multor organizaţii şi reuniuni internaţionale.
O perioadă îndelungată de timp regionalizarea drepturilor omului nu a fost o idee
agreată de Naţiunile Unite. "Ea a fost privită cu suspiciune, considerată o tendinţă de
fragmentare a mişcării pentru drepturile omului care pune sub semnul întrebării

17
universalitatea acestor drepturi. Odată cu elaborarea şi adoptarea, în 1966, a celor două pacte
Organizaţia Naţiunile Unite a devenit mai receptivă la ideea de regionalism în domeniul
drepturilor omului."
În 1977, prin rezoluţia 32/127 Adunarea Generală a Naţiunilor Unite recomanda
statelor membre să realizeze înţelegeri regionale pentru promovarea şi proteja drepturilor
omului, în prezent existând trei mari sisteme de protecţie şi garantare a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului: sistemul european (1950), (cel mai vechi, cel mai
eficient şi complex sistem) african (1986) şi intrer-american (1978).
Pe lîngă aceste trei sisteme, doctrina semnalează propuneri pentru crearea unui sistem
asiatic al drepturilor omului.
3.2.1 Sistemul European de promovare a Drepturilor Omului.
3.2.1.1 Protecţia Drepturilor Omului în sistemul Consiliului Europei
Întreg complexul de factori care a condus ONU la preocuparea deosebită pentru
protecţia drepturilor omului a avut un efect similar în Europa. Unul din aceşti factori a fost, în
mod special, reacţia împotriva sistemelor fasciste care au provocat cel de-al doilea război
mondial. Negarea existenţei drepturilor omului nu a fost doar un rezultat incident al acestor
sisteme, ci “un instrument deliberat de politică internă şi chiar o precondiţie a ascensiunii
lor.”
Un alt factor a fost necesitatea protecţiei sistemelor democratice ale Europei Occidentale, nu
doar împotriva unei renaşteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci şi împotriva unui alt fel de
regimuri care preluaseră controlul asupra unei jumătăţi a continentului: regimurile comuniste.
1949 – naşterea Consiliului Europei.
Consiliul Europei fusese înfiinţat la Londra, la data de 5 mai 1949, de către zece
guverne: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia
şi Marea Britanie.
Consiliul Europei era în primul rând o organizaţie inspirată din nevoia de a lupta
contra oricărei posibile reveniri a fascismului caşi contra unei posibile expansiuni a influenţei
comunismului, ceea ce se vede din preambulul Statutului Consiliului Europei, unde statele
semnatare îşi reafirmă “devotamentul faţă de valorile morale şi spirituale care constituie atât
moştenirea comună a popoarelor lor cât şi adevărata sursă a libertăţii individuale, a libertăţii
politice şi a statului de drept, principii care sunt baza oricărei democraţii adevărate”. Conform
Art. 3 din Statut, fiecare stat membru al Consiliului Europei trebuie să accepte “principiile
statului de drept şi ale faptului că toţi cetăţenii aflaţi sub jurisdicţia sa se bucură de drepturile
şi libertăţile omului”. Orice stat european considerat capabil şi dornic să îndeplinească

18
aceste standarde poate fi invitat sădevină membru al Consiliului Europei. Pe de altă parte, dac
ă un stat deja membru al Consiliului Europei nu mai îndeplineşte standardele necesare, poate
fi suspendat sau chiar eliminat din organizaţie. O astfel de situaţie nu a avut loc decât o
singură dată, în 1969, când Grecia s-a retras din organizaţie deoarece era pe cale de a fi
exclusă din cauza încălcărilor drepturilor omului comise de dictatura militară.
Organele Consiliului Europei :
Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din
miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi la
Strasbourg.
Adunarea Parlamentară este prima adunare europeană din istoria continentului şi
totodată are cea mai extinsă reprezentare: 46 de state sunt reprezentate în cadrul ei.
Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor strategice ale programului de lucru
al Consiliului Europei şi asupra bugetului organizaţiei şi supraveghează organizarea şi
funcţionarea curentă a Consiliului.
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CALRE) este un organ
creat de Summit-ul de la Viena din anul 1993, care are menirea de a reprezenta atât
colectivităţile locale, cât şi colectivităţile regionale din Europa care aplică prevederile Chartei
Autonomiei Locale adoptată de Comitetul Miniştrilor în 1985.
Comisarul Drepturilor Omului a fost creat în 1999 şi este o instituţie independentă,
ce are ca scop promovarea educaţiei în domeniul drepturilor omului, a conştientizării şi
respectării drepturilor omului în statele membre.
3.2.1.1.1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Convenţia a fost încheiată în cadrul Consiliului Europei.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost semnată la Roma în luna noiembrie
1950 de către treisprezece reprezentanţi ai “guvernelor ţărilor europene care au aceleaşi
concepţii caşi o moştenire comună ce cuprinde tradiţia politică, idealurile, libertatea şi statul
de drept” . A fost precedată atât de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cât şi de
Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului. A intrat în vigoare la 3
septembrie 1953, după depunerea a trei ratificări. Ea a fost urmată de 13 protocoale
adiţionale.
Acest mecanism european, oferă însă imaginea unui sistem mult mai integrat faţă de
sistemul de protecţie a drepturilor omului existent în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului oferă posibilităţi sporite pentru repararea
încălcărilor drepturilor omului în cazurile în care acestea au fost nesocotite. Dacă sistemul

19
O.N.U. se întemeiază în general pe ideea relaţiilor de la stat la stat, fără a pune în discuţie
modul în care o serie de drepturi ale omului se realizează în practică, sistemul european
stabileşte o serie de proceduri prin care statele pot fi chemate şi obligate a da explicaţii, iar în
final să execute hotărârile prin care au fost stabilite anumite încălcări ale drepturilor omului
în detrimentul propriilor cetăţeni.
Convenţia Europeană este primul instrument internaţional ce se referă la drepturile
omului având că scop protecţia unui larg evantai de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi
instaurează un sistem de control asupra aplicării drepturilor de nivel intern în cazul în care
procedura este pornită de un individ şi nu de către stat. Un element nou, important pentru
protecţia internaţională a drepturilor omului, este cel stipulat în art. 1 al Convenţiei Europene,
potrivit căruia părţile contractante recunosc „oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor”,
drepturile şi libertăţile fundamentale. Expresia „oricărei persoane”, pe care o regăsim şi în
alte importante texte internaţionale, subliniază natura universală adrepturilor omului
recunoscute de Convenţie. Aşadar, textul protejează nu numai drepturile cetăţenilor unui stat,
dar şi pe acelea aparţinând străinilor, apatrizilor şi incapabililor, cum sunt copiii şi persoanele
puse sub interdicţie.
Drepturile garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În forma iniţială,
CEDO garanta următoarele drepturi:
 dreptul la viaţă
 dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente sau pedepse inumane sau
degradante
 dreptul de a nu fi ţinut în sclavie; interzicerea muncii forţate
 dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei
 dreptul la un proces echitabil
 dreptul de a nu fi supus unor legi şi pedepse ex post facto
 dreptul la viaţă privată şi de familie
 libertatea de gândire, conştiinţă şi religie
 libertatea de expresie
 libertatea de asociere şi de întrunire paşnică
 libertatea de a se căsători şi de a întemeia o familie
Convenţia a prevăzut şi un sistem de aplicare a obligaţiilor asumate de statele
contractante. Trei instituţii au fost create în acest sens: Comisia Europeană a Drepturilor
Omului (înfiinţată în1954), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1959) şi

20
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, ultimul organ fiind alcătuit din miniştri
afacerilor externe a statelor membre sau reprezentanţii lor.
Convenţia mai conţine o clauză de nediscriminare (art. 14) şi obligaţia de a se acorda
un remediu eficace prin instanţele naţionale oricărei persoane ale cărei drepturi au fost violate
(art.13). Catalogul drepturilor garantate a fost lărgit prin Protocoalele adiţionale ulterioare:
 Protocolul 1: - dreptul la proprietate; dreptul la educaţie; angajamentul statelor de a
organiza alegeri libere şi secrete la intervale de timp rezonabile.
 Protocolul 4: - interzicerea privării de libertate pentru nerespectarea obligaţiilor
contractuale; dreptul la liberă circulaţie; interzicerea expulzării propriilor cetăţeni şi a
expulzării colective a străinilor.
 Protocolul 6: - abolirea pedeapsa cu moartea pe timp de pace
 Protocolul 7: - garanţii acordate străinilor înainte de a fi expulzaţi din ţara unde îşi au
reşedinţa; dreptul la recurs în procesele penale, dreptul la reparaţii în caz de eroare judiciară,
dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă; egalitatea în drepturi şi obligaţii
între soţi.
 Protocolul 12 a introdus principiul general al non-discriminării.
 Protocolul nr. 11 restructura mecanismul de control, a modificat structura instituţiilor
abilitate cu examninarea şi soluţionarea plîngerilor individuale. Comisia pentru drepturile
omului a fost desfiinţată iar Curtea, cu o nouă organizare, devine Curtea Europeană
Permanentă de Drepturi ale Omului. Noua organizare permite soluţionarea mai multor cauze
într- un timp mai scurt etc.
 Protocolul 13 a introdus abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.
Principiile sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului:
Principiile directoare ale sistemului european de protecţie a drepturilor omului se divid în
două categorii: principii rezultate din economia Convenţiei, sau principii convenţionale
şi principii rezultate din jurisprudenţa Curţii, sau principii jurisprudenţiale.
I. Principiile convenţionale:
A. Principiul solidarităţii
a). - non-reciprocitatea
- aplicabilitatea directă
B. Principiul suveranităţii:
a). Protecţia suveranităţii statelor prin nuanţarea obligaţiilor acestora,
b). Protecţia suveranităţii prin asigurarea respectării intereselor statelor

21
II. Cele două mari principii jurisprudenţiale ale sistemului CEDO sunt efectivitatea și
subsidiaritatea.
A. Principiul efectivităţii dispoziţiilor Convenţiei
B. Principiul subsidiarităţii mecanismului Convenţiei
a. Autorităţile naţionale se bucură de autonomie în aplicarea Convenţiei.
b. Autorităţile naţionale dispun de o marjă de apreciere variabilă în aplicarea
Convenţiei.
3.2.1.1.2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ al Consiliului Europei, cu
caracter jurisdicţional, creată printr-un tratat internaţional, Convenţia Europeanăa Drepturilor
Omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este singura curte internaţională în materia
drepturilor omului la care particularii au acces direct. Este un tribunal internaţional, cu
activitate permanentă şi cu jurisdicţie obligatorie, specializat în materia garantării drepturilor
omului.
Activităţile desfăşurate de Consiliul Europei au în centrul lor respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, iar Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor
omului, adoptată în 1950 şi organul judiciar instituit prin aceasta, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, sunt cele mai importante instrumente şi mijloace prin care Consiliul
Europei îşi duce la îndeplinire principalul scop al activităţilor sale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a început să funcționeze la 01 noiembrie
1998, data intrării în vigoare a protocolului 11. După această dată numărul cazurilor Curții a
crescut enorm și se pune, din nou, problema unei reforme.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are sediul la Strasbourg, în Franţa, la Palatul
Drepturilor Omului. Ea funcţionează permanent, fiind organul judiciar european ce are
sarcina să protejeze drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a instituit o procedură judiciară care permite si
persoanelor fizice să introducă acţiuni împotriva guvernelor dacă acestea consideră că au fost
victimele unei violări a vreunui drept sau a unei libertăţi garantate de Convenţia Europeană
pentru protecţia drepturilor omului.
Dacă ar trebui să enumerăm pe scurt drepturile pe care Curtea Europeană a
Drepturilor Omului şi protocoalele ei le garantează, am aminti:
- dreptul la viaţă, la libertate şi la siguranţă;
- dreptul la un proces echitabil în cauzele civile sau penale;
- dreptul de a vota şi de a participa la alegeri;

22
- dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie;
- dreptul la libertatea de exprimare (incluzând libertatea media);
- dreptul de a poseda bunuri şi de a se bucura de ele;
- de întrunire şi de asociere.
Curtea Europeană a Drepturilor interzice:
- tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante;
-pedeapsa cu moartea;
-sclavia şi munca forţată;
- discriminarea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie;
-expulzarea cetăţenilor unei ţări şi refuzul de a-i lăsa să revină;
- expulzarea selectivă a străinilor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are două categorii de competenţe:
soluţionarea litigiilor şi emiterea de avize consultative. Competenţa ei acoperă toate
problemele privind interpretarea şi aplicarea CEDO şi a Protocoalelor sale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este compusă în acest moment din 41 de
judecători, adică un număr egal cu acela al statelor părţi la Convenţie. Referitor la cetăţenia
acestor judecători, deşi Convenţia nu prevede nici o restricţie referitoare la numărul de
judecători de aceeaşi cetăţenie, în practică, fiecare stat parte la aceasta are un judecător
membru al Curţii.
Judecătorii noii Curţi Europene a Drepturilor Omului sunt, conform art. 20-24 ale
Convenţiei, în număr egal cu acela al statelor-părţi la CEDO.
Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să
îndeplinească acele condiţii cerute pentru exercitarea de înalte funcţii judiciare sau să fie
jurişti posedând o competenţă notorie. Judecătorii sunt independenţi şi imparţiali şi îşi
exercită funcţiile fără a reprezenta statele ai căror cetăţeni sunt. Ei se pronunţă în funcţie de
convingerile lor juridice şi neavând în vedere alte considerente. Judecătorii nu pot exercita pe
durata mandatului lor nici o activitate politică sau administrativă şi nici vreo activitate
profesională incompatibilă cu obligaţia lor de independenţă şi de imparţialitate.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un mandat de 6
ani, după următoarea procedură. Curtea îşi desfăşoară activitatea în: Adunarea Plenară a
Curţii; Comitete; Camere; Marea Cameră. Pentru celelalte activităţi ale Curţii decât cea de
examinare a cauzelor aduse înaintea sa, în structura Curţii se regăsesc: Adunarea Plenară a
Curţii; Preşedintele Curţii; 1 sau 2 vicepreşedinţi; preşedinţii Camerelor.
Principala sarcină a noii Curţi Europene a Drepturilor Omului este asigurarea

23
respectării angajamentelor care decurg pentru statele părţi la CEDO. Sesizarea Curţii privind
încălcarea drepturilor garantate de CEDO se poate face fie de un stat-parte, fie de un
particular.
Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la Curtea Europeană
a Drepturilor Omului. Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de admisibilitate prevăzute de articolul 35 al
Convenţiei:
A. Epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs interne;
B. Introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la data deciziei interne definitive;
C. Cererea să nu fie anonimă;
D. Cererea să nu fie esenţial aceeaşi cu o cerere anterior examinată de Curte;
E. Cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanţe internaţionale, dacă nu
conţine fapte noi;
F. Cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei, manifest nefondată sau abuzivă.
Curtea poate cerceta numai plângeri referitoare la drepturile enumerate în Convenţie.
Plângerile trimise spre soluţionare Curţii trebuie să fie făcute împotriva unui stat parte
contractantă care a ratificat Convenţia.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este o instanţă de apel împotriva
hotărârilor instanţelor naţionale şi nu poate anula sau modifica deciziile lor, după cum nici nu
poate interveni direct pe lângă autoritatea de care partea se plânge.
Curtea poate fi sesizată cu privire la probleme ce ţin de responsabilitatea unei
autorităţi publice (legislaţie, instanţe de judecată, etc.). Curtea nu poate cerceta plângeri
împotriva persoanelor fizice sau a organizaţiilor private.
Înainte de a sesiza Curtea, trebuie ca reclamantul să fie încercat să-şi afirme dreptul ce
i-a fost încălcat exercitând toate remediile în statul respectiv adresându-se tuturor autorităţilor
juridice sau administrative care ar fi putut rezolva cererea.
Această epuizare a căilor de atac interne include şi sesizarea celei mai înalte instanţe
de judecată care este competentă a rezolva cererea.
După ce a fost pronunţată decizia de către cea mai înaltă instanţă de judecată sau
autoritate competentă, părţile dispun de un termen de 6 luni pentru a se putea adresa Curţii.
Dacă nu se trimit detalii ale plângerii părţilor, chiar şi într- o formă sumară, în cele 6 luni,
Curtea nu va putea să examineze cererea, deoarece termenul de 6 luni este un termen de
decădere, neexercitarea dreptului de a introduce plângerea în intervalul indicat ducând la
pierderea acestui drept.

24
În ceea ce priveşte procedura de examinare a admisibilităţii cererii, odată ajunsă la
Curte, plângerea formulată este înregistrată de grefa Curţii şi este repartizată unei Secţii.
Plângerea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să cuprindă următoarele
elemente: - numele, data naşterii, naţionalitatea, sexul, profesia şi adresa petentului;
- dacă este cazul, numele, profesia şi adresa reprezentantului său;
- partea împotriva căreia este îndreptată petiţia;
- o expunere succintă a faptelor;
- o expunere succintă privind respectarea de către petent a criteriilor de admisibilitate
a cererii;
- obiectul petiţiei, ca şi descrierea în linii mari a cererii unei satisfacţii echitabile, pe
care petentul poate dori să o formuleze;
- copii ale tuturor documentelor pertinente, în mod special ale deciziilor judiciare sau
de alt fel, cu privire la obiectul petiţiei.
Preşedintele Secţiei numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori care întocmesc un
raport cu privire la admisibilitatea petiţiei.
Pentru pregătirea raportului, judecătorul raportor poate cere părţilor să prezinte
informaţii necesare şi documente.
Raportul judecătorului raportor conţine:
- o expunere succintă a faptelor;
- indicarea problemelor de drept ce se ridică în cerere;
- propunerea motivată, pe scurt, privind admisibilitatea sau respingerea petiţiei.
Raportul judecătorului raportor este înaintat Comitetului de filtraj compus din trei
judecători. Comitetul de filtraj examinează cererea şi având în vedere şi raportul, va lua
decizia asupra admisibilităţii cererii. Dacă, în unanimitate, toţi cei trei judecători ai
Comitetului de filtraj decid respingerea cererii, atunci petiţia este declarată inadmisibilă şi
radiată de pe rolul Curţii. Această decizie este definitivă.
Dacă însă, Comitetul de trei judecători nu ajunge la o concluzie unanimă privind
respingerea cererii aceasta este înaintată spre examinarea unei Camere. În cazul în care
Camera consideră că este necesar, din oficiu sau la cererea unei părţi, poate să decidă ţinerea
unei audienţe şi abia după aceasta se va pronunţa sub aspectul admisibilităţii cererii.
Camera se pronunţă asupra admisibilităţii cererii cu majoritate de voturi. În decizia
pronunţată de Cameră cu privire la admisibilitatea cererii se va menţiona dacă această
hotărâre a fost luată în unanimitate sau cu majoritatea de voturi.

25
Dacă decizia Camerei este de a respinge cererea, cazul în discuţie se încheie aici.
Decizia luată de Cameră este comunicată părţilor şi publicată în „Culegerea de decizii
oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.” Dacă însă decizia luată a fost în favoarea
admisibilităţii cererii, părţile au la îndemână două posibilităţi: fie să încerce reglementarea
situaţiei dintre ele pe cale amiabilă, fie să continue procedura contencioasă posterioară
deciziei de admisibilitate a cererii.
Referitor la reglementarea pe cale amiabilă, dacă cererea formulată de reclamant este
reţinută ca fiind admisibilă, grefierul intră în legătură cu cele două părţi ale litigiului în
vederea concilierii.
În vederea reglementării pe cale amiabilă, părţile încep negocierile. Negocierile
purtate în vederea ajungerii la o reglementare amiabilă sunt confidenţiale şi nu prejudiciază
observaţiile părţilor din procedura contencioasă. Nici o comunicare scrisă sau orală, nici vreo
ofertă sau concesie intervenite în cadrul negocierilor nu pot fi menţionate sau invocate în
procedura contencioasă.
În cazul în care părţile ajung la o reglementare pe cale amiabilă a conflictului dintre
ele, comunică acest lucru Grefei care va încunoştinţa Camera asupra acestui aspect.
În condiţiile în care Camera constată că reglementarea amiabilă între părţi s-a făcut cu
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum sunt ele prevăzute de Convenţie,
radiază cauza de pe rol, încetând astfel procedurile în cazul respectiv.
În situaţia în care părţile nu reuşesc sau nu doresc să ajungă la o înţelegere pe cale
amiabilă, atunci procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se desfăşoară
continuând cu procedura contencioasă posterioară deciziei cu privire la admisibilitate.
În ceea ce priveşte procedura contencioasă posterioară deciziei de admisibilitate a
cererii, odată ce Camera a hotărât să reţină cererea spre judecare, în principiu procedura va
cuprinde două faze: faza scrisă şi faza orală.
În cadrul fazei scrise, Preşedintele Camerei ce are în sarcină soluţionarea plângerii, va
fixa, după consultarea prealabilă a părţilor, anumite termene în interiorul cărora părţile
trebuie să depună toate documentele şi observaţiile lor scrise cu privire la fond.
În mod normal faza scrisă este urmată de faza orală, faza audierilor. În timpul
audierilor se discută numai probleme legate de fondul cauzei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului procedează la examinarea cauzei în şedinţa
publică, audierile fiind orale, publice şi contradictorii.
Ordinea luării cuvântului este stabilită de Preşedintele Camerei în care reclamantul are
primul dreptul la cuvânt, apoi în replică are dreptul la cuvânt pârâtul, urmărindu-se ca timpul

26
acordat părţilor să fie acelaşi. Odată încheiate audierile, procedura orală se încheie şi ea
începând deliberările în vederea pronunţării unei hotărâri. Dezbaterile sunt secrete şi se fac în
Camera de Consiliu. Doar judecătorii iau parte la deliberări , nici o altă persoană nu poate fi
admisă la deliberări. Înainte de a supune la vot o anumită problemă, Preşedintele Curţii îi
invită pe judecători să-şi exprime opinia.
Hotărârea se va lua cu majoritatea voturilor judecătorilor Camerei, precedentele
juridice având o importanţă deosebită în luarea deciziilor Curţii Europene a Drepturilor
omului.
În termen de un an de la data pronunţării, respectiv comunicării, oricare dintre părţile
interesate are dreptul de a cere Curţii să interpreteze anumite puncte din dispozitivul hotărârii,
pe care le consideră neexplicite.
Hotărârea Curţii este obligatorie pentru statele părţi la Convenţie. Dacă Curtea
Europeană a Drepturilor Omului găseşte o încălcare a Convenţiei, ea nu are dreptul să caseze
hotărârea instanţelor naţionale sau să ordone alte măsuri. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului poate să acorde conform principiilor echitabilităţii, o sumă de bani compensatorie
pentru daunele morale şi materiale pe care le-a suferit reclamantul, precum şi rambursarea
tuturor cheltuielilor ocazionate de soluţionarea acelui litigiu.
Controlul executării hotărârilor este asigurat de către Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei. De asemenea, este tot în sarcina Comitetului de Miniştri să verifice dacă
statele care au comis încălcări ale Convenţiei au găsit şi au adoptat măsuri care să prevină pe
viitor astfel de încălcări, în conformitate cu obligaţiile privind respectarea Convenţiei, aşa
cum şi le-au asumat la semnarea şi ratificarea Convenţiei.
În situaţia în care un stat refuză să aplice hotărârile care-l privesc, Comitetul de
Miniştri va face statului în cauză o recomandare în acest sens. Dacă însă, statul în cauză nu
înţelege să-şi îndeplinească obligaţiile, acest conflict poate merge până acolo încât statul
recalcitrant să fie exclus sau să se retragă el însuşi din Consiliul Europei.
Obligaţiile care rezultă din hotărârile judecătoreşti sunt de natură reparatorie. Ele au o
importanţă individuală, acordându-se părţii vătămate o satisfacţie echitabilă constând fie
într-o sumă de bani, fie în retragerea unei măsuri, fie în simpla constatare a violării unui drept
recunoscut prin Convenţie.
În ceea ce priveşte procedura necontencioasă, trebuie precizat că rolul Curţii
Europene a Drepturilor Omului este nu numai acela de a soluţiona litigiile ce au ca obiect
încălcarea unui drept fundamental sau a unei libertăţi, dar şi emiterea de avize consultative

27
care să conducă la o interpretare şi aplicare unitară de către statele membre a dispoziţiilor
convenţiei.
Procedura prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului emite aceste avize
consultative este o procedură necontencioasă. Avizele consultative sunt adoptate prin
majoritate de voturi de către Marea Cameră.
3.2.1.1.3 Charta Socială Europeană
Charta Socială Europeană a fost semnată la Torino, sub auspiciile Consiliului Europei,
la 18 octombrie 1961 şi a intrat în vigoare la 26 februarie 1965. Charta este destinată a
complete prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care cuprinde în principal
drepturi civile şi politice, cu un catalog de drepturi economice, sociale şi culturale.
Este considerat documentul de referinţă al secolului XXI în material drepturilor
sociale. Autorii ei au lucrat cu asistenţă OIM, inspirându-se în principal, din convențiile şi
recomandările OIM. Reprezintă un corespondent în domeniul social al Convenției europene a
drepturilor omului.
Pentru a deveni parte la Chartă, un stat trebuie să accepte cel puţin 10 din cele 19
articole care formează partea a II-a a Chartei sau 45 din cele 72 de paragrafe numerotate ale
acestor articole. În urma acestui algoritm, un stat trebuie să accepte doar între jumătate şi
două treimi din obligaţiile prevăzute de Chartă.
Charta Socială Europeană a accelerat procesul de reformă din domeniul social, ca
rezultat al procesului de monitorizare a aplicării dispoziiţilor acceptate care fac obiectul
mecanismului de control al Cartei, a impulsionat procesul complex de transpunere în dreptul
intern a acquis-ului comunitar relevant.
3.2.1.1.4 Alte convenţii privind drepturile omului elaborate în cadrul Consiliului
Europei
Cu titlu exemplificativ, enumerăm următoarele tratate:
 Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante (1987; intrată în vigoare în 1989);
 Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (1994; intrată în vigoare în
1998);
 Convenţia privind drepturile omului şi bio-medicina (1997);
 Charta europeană a limbilor regionale sau minoritare (1992);
 Convenţia europeană cu privire la extrădare (1957);
 Convenţia europeană asupra cybercriminalităţii (2001).

28
3.2.1.2 Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene
Uniunea Europeană este o structură organizaţională internaţională cu caracter
interguvernamental, la nivel regional european, care posedă propria sa personalitate juridică
internaţională. Uniunea Europeană este fondată pe principiul libertăţii, al democraţiei şi al
respectului drepturilor omului. Deşi promovarea drepturilor omului a fost unul dintre
motivele esenţiale ale procesului de integrare iar respectarea acestora, atât în relaţiile sale
interne cât şi externe, a fost prioritară, Uniunii i-a lipsit un instrument propriu şi o politică
coerentă în acest domeniu.
În cadrul Uniunii Europene, sistemul de protecţie a drepturilor omului este
esenţialmente jurisprudenţial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop, inspirându-se
din texte scrise de drept primar şi de drept derivat, din tradiţiile constituţionale naţionale şi
din CEDO. Totuşi, absenţa unei enumerări a acestor drepturi implică inevitabil recursul la
Curtea de Justiţie.
Practic, înainte de Tratatul de la Maastricht (semnat în 1992, intrat în vigoare în 1993)
conceptul de drepturi fundamentale n-a fost prezent în Tratat. Cu toate acestea Curtea
Europeană de Justiţie a afirmat, încă de la începutul anilor 60, că respectul pentru drepturile
fundamentale face parte integrantă din moştenirea juridică a Comunităţii. Măsurile care
contravin acestor drepturi au fost considerate incompatibile cu valorile democrate ale
Uniunii. Practic, din acest moment protecţia drepturilor fundamentale a devenit unul dintre
principiile de bază ale ordinii juridice Comunitare.
Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999,
conţine importante dispoziţii relative la drepturile omului, care a reprezentat un important
pas înainte. El cuprinde intenţia statelor de a mări posibilitatea de intervenţie a Curţii de la
Luxembourg în acest domeniu. Tratatul consacră competenţa Curţii de Justiţie în domeniul
controlului respectului drepturilor fundamentale de către organele comunitare. De asemenea,
Tratatul pune în lumină importanţa garanţiei politice a drepturilor omului, al căror respect
deplin a devenit o condiţie de adeziune şi de apartenenţă la Uniune. În cazul încălcării grave
şi persistente a principiilor enunţate în art. 6 al Tratatului –
libertatea, democraţia, respectul drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale, statul de
drept – Consiliul UE, reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern, poate, în anumite condiţii,
să suspende cu o majoritate calificată, unele drepturi ale statului în cauză, inclusiv dreptul său
de vot în cadrul Consiliului.

29
3.2.1.2.1 Charta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
Integrarea politică şi extimderea Uniunii au adus în prim plan o serie de probleme,
între care, necesitatea imperativă a clarificării statutului protecţiei drepturilor omului la
nivelul Uniunii. Obstacolele de natură constituţională evidenţiate de opinia 2/94 a Curţii
Europene de Justiţie referitoare la aderarea Uniunii la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului au condus la decizia elaborării unui document propriu în materia drepturilor omului.
Acestă decizie a fost adoptată de Consiliul European de la Cologne în iunie 1999.
Reamintind că respectarea drepturilor fundamentale este unul dintre principiile fundamentale
ale Uniunii Europene şi condiţia indispensabilă pentru legitimitatea sa, Consiliul european a
apreciat că „în stadiul actual al dezvoltării Uniunii este necesară elaborarea unei Carte a
drepturilor fundamentale care să facă vizibile aceste drepturi pentru cetăţenii Europei.”
Consiliul European de la Cologne a stabilit, de asemenea, calendarul elaborării Cartei.
Încă înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam Consiliul de Miniştri
a iniţiat un proiect de elaborare a unui document propriu al Uniunii Europene în materia
drepturilor omului- Carta Drepturilor Fundamentale, care a fost doptată la Nisa, în anul 2000.
Deşi nu a fost integrată încă într-un Tratat Carta permite ameliorarea sistemului actual
de protecţie a drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană. În tratatele actuale, singurul
temei explicit în materia protecţiei drepturilor omului este reprezentat de articolul 6 din
versiunea consolidată a Tratatul asupra Uniunii Europene. Paragraful 1 din acest articol, aşa
cum observam mai sus, stabileşte principiile generale în materia protecţiei drepturilor
fundamentale. Încălcarea lor gravă şi persistentă poate conduce la declanşarea procedurii de
suspendare a statului în cauză, conform art.7 din TUE. Aliniatul 2 al art.7 precizează sursele
drepturilor fundamentale respectate de Uniune cu titlul de principii generale de drept
comunitar, respectiv „tradiţiile constituţionale comune ale Statelor membre”.
Carta, abstracţie făcând de statutul său juridic actual, oferă un conţinut precis şi
previzibil drepturilor fundamentale vizate de art.6 alin.2, le face direct cunoscute instituţiilor
şi cetăţenilor Uniunii Europene.”
Charta conţine o serie de principii generale, care privesc în primul rând câmpul său de
aplicare, autonomia sa, limitările aduse drepturilor. Cât priveşte catalogul drepturilor,
documentul reafirmă drepturile clasice – demnitatea umană, libertăţile, egalitatea, justiţia,
conţinând însă un bogat catalog de drepturi sociale: dreptul la muncă, la securitate socială, la
ajutor social, la grevă. Charta a fost integrată în Tratatul privind Constituţia pentru Europa,
semnat la Roma, la 29 octombrie 2004.

30
3.2.1.3 Convergenţa celor două sisteme europene de protecţie a drepturilor
omului
Tratatul asupra unei Constituţii pentru Europa Reglementează în Titlul III Partea I,
art.I-9 Drepturile fundamentale ale cetăţenilor Uniunii Europene. Aliniatul 2 al articolului
I-9 prevede că Uniunea va adera la Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale(...) .Aliniatul 3 al aceluiaşi asrticole prevede că:
Drepturile fundamentale garantate de Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în acord cu tradiţiile constituţionale comune ale
Statelor Membre vor constitui principii generale ale Dreptului Uniunii Europene.
De asemenea textul constituţional menţionează, că în cea priveşte Carta Drepturilor
Fundamentale (Partea II a Constituţiei) drepturile comune cu Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului ele vor fi interpretate conform jurisprudenţei Curţii de la Strasburg.
Mai larg, apropierea celor două sisteme europene de protecţie a drepturilor omului nu
reprezintă altceva decât procesul convergenţei celor două căi europene de integrare - cea
comunitară ( iniţiată de Tratatul de la Paris din 1952) şi cea ne-comunitară iniţiată de
Consiliul Europei.
3.2.1.4 Protecţia drepturilor omului în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa
Din punct de vedere cronologic, primul sistem internaţional de protecţie a drepturilor
omului a fost cel european, originile sale aflându-se în deceniile şi ale secolului XX. Acest
sistem regional se caracterizează prin complexitatea sa, el funcţionând în cadrul a trei
organizaţii internaţionale distincte: Uniunea Europeană, Consiliul Europei şi Organizația
pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt şi
state membre ale Consiliului Europei şi ale O.S.C.E., aşadar consacrarea drepturilor omului
se asigură în mod eficient prin instrumente juridice şi accesul la structurile instituţionale de
protecţie din cadrul tuturor celor trei organizaţii internaţionale.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (fosta Conferinţă pentru
Securitate şi Cooperare în Europa) este o organizaţie politică ce are ca principal scop
asigurarea păcii şi securităţii la nivel regional european. Unul din principalele domenii de
acţiune în acest cadru larg al organizaţiei este aşa-numita dimensiune umană, adică protecţia
drepturilor fundamentale, precum şi "stabilirea contactelor umane şi alte probleme cu caracter
umanitar". Dimensiunea umană a OSCE îşi are originea în principiul VII enunţat în Actul
Final de la Helsinki (1975).

31
Particularitatea drepturilor consacrate prin sistemul OSCE constă în faptul că, pe
lângă drepturile fundamentale, el include şi drepturi ale minorităţilor, aspecte privind
preeminent dreptului sau valorile democraţiei.
3.2.2 Sistemul interamerican a drepturilor omului
Sistemul regional interamerican de consacrare şi garantare a drepturilor omului
functionează în cadrul Organizaţiei Statelor Americane. Organizatia Statelor Americane este
principala organizaţie internatională interguvemamentală la nivel regional interamerican.
Tratatul constitutiv al acestei organizatii intemationale este Carta Organizatiei Statelor
Americane, cu amendamentele ulterioare.
Declaraţia Americană asupra Drepturilor şi Obligaţiilor Omului, 1948. Declaraţia este
bazată pe aceeaşi viziune "holistică", globală, asupra drepturilor: cuprinde toate categoriile de
drepturi inerente persoane umane. Ceea ce aduce nou declaraţia este legătura dintre drepturi
şi obligaţii.
Comisia Inter-americană a drepturilor omului a fost creată prin Rezoluţie a OAS în
1959, la Santiago de Chile. Convenţia Inter-americană a drepturilor omului a fost adoptată în
1969 şi a intrat în vigoare în 1978, instituind un sistem mai eficient, bazat pe examinarea
petiţiilor individuale privind încălcări ale drepturilor omului în statele părţi. Prin Convenţie,
statele-părţi îşi asumă obligaţia complexă de a respecta şi de a asigura drepturile enumerate
(se subliniază astfel existenţa obligaţiilor pozitive în sarcina statelor).
Principalele instituţii create de Convenţie sunt Comisia Inter-americană a drepturilor
omului şi Curtea Inter-americană a drepturilor omului.
Convenţia a fost completată prin două protocoale adiţionale: Protocolul adiţional în
domeniul drepturilor economice, sociale şi culturale (1988) şi Protocolul privind abolirea
pedepsei cu moartea (1990). Tot la nivelul sistemului inter-american, în 1985 a fost adoptată
Convenţia Inter-americană pentru prevenirea şi pedepsirea torturii.
Curtea Interamericană a Drepturilor Omului este un organ principal al OSA, cu
caracter jurisdictional, o curte internaţională specializată în materia drepturilor omului. Ea nu
este înfiinţată prin tratatul constitutiv al acestei organizaţii internaţionale, Carta Organizatiei
Statelor Americane, ci printr-un tratat distinct, Convenţia american relativ la drepturile
omului. Curtea interamericană ( a drepturilor Omului are o competenţă materială generală
(drepturile civile şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale) şi o competenţă
teritorială limitată la nivelul regional interamerican.

32
Curtea interamerican a drepturilor Omului asigură garantarea drepturilor omului
consacrate prin: Conventia americană relativă la drepturile omului şi protocoalele la aceasta,
Conventia interamericană asupra prevenirii, sanctionării şi eliminării violenței contra femeii.
Curtea interamerican a drepturilor Omului are o competență contencioasă şi o
competenţă consultativă.
3.2.3 Sistemul african a drepturilor omului
Sistemul international regional african de consacrare şi garantare a drepturilor
omului este organizat în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane. Specifice sistemului
african sunt, pe de o parte, promovarea şi protejarea nu numai a drepturilor omului, dar
şi a drepturilor popoarelor, iar, pe de altă parte, consacrarea şi a obligaţiilor individului.
Sistemul african are la bază Charta africană a drepturilor omului şi popoarelor,
adoptată la Nairobi, în 1981, de către Organizaţia Unităţii Africane şi intrată în vigoare în
1986. În 2001, Organizaţia Unităţii Africane s-a transformat în Uniunea Africană. Alte
instrumente de61 protecţie a drepturilor omului din cadrul sistemului african: Convenţia
africană asupra refugiaţilor, Charta africană a drepturilor şi bunăstării copilului, Protocolul
asupra drepturilor femeii.
Mecanismul de aplicare a Chartei se desfăşoară prin Comisia africană a drepturilor
omului şi popoarelor şi, de anul acesta şi prin Curtea africană a drepturilor omului şi
popoarelor. Comisia este formată din 11 membri, înalţi funcţionari guvernamentali aleşi de
Conferinţa Şefilor de Stat şi de Guvern a Uniunii Africane pe o perioadă de 6 ani.
În cazul constatării unor violări ale drepturilor, statele au următoarele obligaţii:
- obligaţia de încetare a violării;
- obligaţia de restitutio in integrum prin reparaţii în natură sau prin echivalent;
- obligaţia de a nu repeta violarea.
Comisia poate indica statelor măsurile speciale şi generale pe care trebuie să le ia în
vederea eliminării efectelor violării drepturilor.
În vederea reformării sistemului african, subiect al unor serioase lacune, s-a impus
idea creării unui organism jurisdicţional de protecţie a drepturilor omului la nivel african.
Prin Protocolul adoptat în 1998, şi intrat în vigoare în iulie 2004, se instituie Curtea
africană a drepturilor omului şi popoarelor. Curtea va fi formată din 11 judecători
independenţi, resortisanţi ai statelor membre ale Uniunii Africane, jurişti cu o înaltă autoritate
morală, competenţă şi experienţă juridică, judiciară sau academică recunoscută în domeniul
drepturilor omului şi popoarelor. Judecătorii sunt aleşi de Conferinţa UA pe o perioadă de 6
ani. Curtea va avea o competenţă consultativă şi una contencioasă.

33
Atribuţiile Comisiei Africane a Drepturilor Omului şi Popoarelor sunt următoarele:
- promovarea drepturilor omului şi popoarelor, în special prin: adunarea documentaţiei,
întocmirea de studii şi cercetări asupra problemelor africane în domeniul drepturilor omului
şi popoarelor, organizarea de seminarii, colocvii şi conferinţe, difuzarea de informaţii,
încurajarea organismelor naţionale- locale care se ocupă de drepturile omului şi popoarelor şi,
după caz, emiterea de avize sau recomandări pentru guverne, formularea şi elaborarea, spre
servi ca bază a adoptării textelor legislative pentru guvernele africane, principii şi reguli care
permit rezolvarea problemelor juridice referitoare la exercitarea drepturilor omului şi
popoarelor şi a libertăţilor fundamentale, cooperarea cu alte instituţii africane sau
internaţionale care se interesează de promovarea şi protejarea drepturilor omului şi
popoarelor,
- asigurarea protejării drepturilor omului şi popoarelor, în condiţiile fixate de Carta africană a
drepturilor omului şi popoarelor,
- interpretarea oricărei dispoziţii a Cartei africane a drepturilor omului şi popoarelor, la
cererea unui stat parte, a unei instituţii a Organizaţiei Unităţii Africane sau a unei organizaţii
africane recunoscute de Organizaţia Unităţii Africane,
- efecutarea oricăror alte sarcini conferite de Conferinţa șefilor de Stat şi
Guvern a Organizaţiei Unităţii Africane.
Mijloacele procedurale de garantare a drepturilor omului şi popoarelor de Comisia
Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor sunt: controlul pe calea rapoartelor, procedura
avizelor consultative, controlul pe baza comunicărilor statale, controlul calea comunicărilor
individuale.
Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor este un organ al Organizaţie
Unităţii Africane, cu caracter judiciar, având rolul de a asigura protecţia drepturilor
omului şi popoarelor, împreună cu Comisia Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor.
În materia drepturilor omului, ea are o competenţă materială general ( drepturile civile şi
politice şi drepturile economice, sociale şi culturale) şi o competenţă teritorială limitată
la nivel regional african.
3.2.4 Carta arabă a drepturilor omului
În luna mai 2004, Liga Statelor Arabe (Liga Arabă) a adoptat versiunea revizuită a
Cartei arabe a drepturilor omului. Textul iniţial al Cartei fusese adoptat de către Liga Arabă
în anul 1994, însă nu a fost ratificat de niciun stat membru. Acelaşi text iniţial a fost destul de
vehement criticat de organizaţiile din domeniul drepturilor omului pentru că nu era considerat
ca îndeplinind standardele internaţionale în materie. Acesta a fost motivul pentru care, în anul

34
2002, Consiliul Ligii Arabe a adoptat o serie de rezoluţii prin care încuraja „modernizarea
Cartei pentru a corespunde cu standardele internaţionale ale drepturilor omului”. Această
revizuire a însemnat reformularea majorităţii articolelor Cartei, precum şi adăugarea unor
drepturi noi.
Considerată ca fiind un pas înainte faţă de predecesoarea sa, Carta Arabă revizuită
conţine încă unele devieri de la standardele internaţionale consacrate în materie (de exemplu,
în privinţa dreptului la viaţă prin permiterea prevederii pedepsei cu moartea pentru persoanele
sub 18 ani), dar reprezintă, cu toate acestea, o reafirmare a începutului angajării statelor
membre ale Ligii Arabe spre protecţia drepturilor omului, cu posibilitatea consolidării acestei
angajări prin îmbunătăţirea viitoare a textului şi a aplicării Cartei. Carta Arabă revizuită va
intra în vigoare la două luni după ce va fi ratificată de şapte state membre ale Ligii Arabe.
Prima parte consacră dreptul la autodeterminare al popoarelor, drept colectiv la care
se adaugă, în aceeaşi categorie, şi dreptul minorităţilor de a beneficia de cultura lor şi de a-şi
manifesta propria religie. În această primă parte, Carta condamnă rasismul, sionismul,
ocupaţia şi dominaţia străină, pe care le consideră practici care sfidează demnitatea umană şi
care constituie un obstacol major în calea drepturilor fundamentale ale popoarelor.
A doua parte consacră câteva principii generale şi drepturile civile, politice,
economice, sociale şi culturale.
Partea a treia a Cartei' stabileşte alegerea prin scrutin secret, de către statele membre
ale Consiliului Ligii Statelor Arabe, a unui Comitet de experţi al drepturilor omului.
Comitetul va fi compus din 7 membri, nu mai mult de câte un resortisant al aceluiaşi stat,
aleşi pentru un mandat de 3 ani.
4. Protecţia minorităţilor în dreptul internaţional public
Comunitatea internaţională a devenit conştientă de gravitatea problemelor ridicate de
existenţa minorităţilor abia după primul război mondial. Ca urmare a prăbuşirii celor trei mari
imperii europene: austro-ungar, otoman si ţarist, noi state au apărut pe harta politică a
Europei: Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Bulgaria. Pe teritoriile acestor
state trăiau grupuri etnice, religioase şi lingvistice care difereau din punct de vedere al
culturii, religiei şi limbii de principalul segment al populaţiei. În consecinţă, Marile Puteri au
hotărât stabilirea, prin intermediul tratatelor, a unor obligaţii speciale pentru ocrotirea acestor
grupuri minoritare.
Ca urmare, au fost încheiate cinci tratate speciale privind minorităţile: cu Polonia
(Versailles, 1919), cu Cehoslovacia şi Iugoslavia (St. Germain en Laye, 1919), cu România
(Trianon, 1920) şi Grecia (Sevres, 1920).

35
Tratatele de pace care au pus capăt războiului au inclus de asemenea prevederi
speciale cu privire la drepturile minorităţilor.
Nu există nicio definiţie stabilită, oficială, a termenului minoritate în dreptul
internaţional şi nici în instrumentele juridice existente de protecţie a drepturilor omului.
Unele state, în special latino-americane, au susţinut că nu au niciun fel de minoritate pe
teritoriile lor, în timp ce alte state au inclus sau au intenţionat să includă drepturile
minorităţilor în constituţiile lor. Această situaţie ambiguă a generat dezbateri la nivelul ONU,
în vederea elaborării unei definiţii.
După cel de-al doilea război mondial, sarcina ocrotirii drepturilor omului şi a creării
normelor juridice pentru îndeplinirea acestui scop a fost încredinţată Organizaţiei Naţiunilor
Unite. După expunerea principiilor generale ale recunoaşterii şi ocrotirii drepturilor omului în
Carta ONU, alte documente au fost adoptate pentru a da eficienţă acestei protecţii universale.
Primul document asupra drepturilor omului adoptat sub egida Naţiunilor Unite a fost
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO). În ceea ce priveşte drepturile
minorităţilor, nici Charta, nici Declaraţia nu conţin prevederi specifice. După promulgarea
DUDO, importanţa protecţiei drepturilor minorităţilor a crescut. Referiri speciale au fost
incluse în tratatele asupra drepturilor omului adoptate în următorii ani. Articolul 14 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1950) se referă la non-discriminare “pentru orice
motiv ca (...) rasă, culoare, limbă, (...), asociere cu o minoritate naţională”.
Minorităţile sunt de asemenea menţionate indirect în Convenţia asupra Prevenirii şi
Pedepsirii Crimei de Genocid (1948). Convenţia asupra Eliminării Tuturor Formelor
de Discriminare Rasială prevede în art. 1 că “măsurile speciale luate doar în scopul asigurării
avansării adecvate a anumitor grupuri sau indivizi nu va fi considerată discriminatorie cu
condiţia ca aceste măsuri să nu ducă la menţinerea de drepturi separate pentru diferite grupuri
rasiale.” Alte referiri la minorităţi apar în Convenţia UNESCO împotriva Discriminării în
Domeniul Învăţământului.
Cea mai importantă şi directă referire la protecţia minorităţilor se află în articolul 27
al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, articol care este considerat
parte a dreptului cutumiar internaţional. Textul art. 27 prevede: “În acele state în care există
minorităţi etnice, religioase şi lingvistice, persoanelor care aparţin acestor minorităţi nu le va
fi negat dreptul, în comunitate cu ceilalţi membri ai grupului, de a se bucura de propria lor
cultură, de a profesa şi practica propria lor religie, sau de a folosi propria lor limbă.”
Formularea art. 27 ridică unele probleme de interpretare, dintre care cele mai importante sunt:

36
stabilirea beneficiarilor acestor drepturi, determinarea naturii obligaţiei impuse asupra
statelor, determinarea drepturilor propriu-zis garantate.
Dreptul internaţional ar fi lipsit de eficienţă şi valoare practică dacă nu s-ar reflecta la
nivel naţional. Statele trebuie să se conformeze normelor internaţionale şi să-şi adapteze
acestora politica lor internă. Cazurile de încălcare a drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor trebuie rezolvate eficient la nivel naţional prin procedurile corespunzătoare, şi
dreptul naţional trebuie să asigure ca restricţiile asupra drepturilor membrilor minorităţilor să
aibă “o justificare rezonabilă şi obiectivă şi sunt necesare pentru continua viabilitate şi
bunăstare a minorităţii în întregul ei.”
Problema minorităţilor rămâne un aspect complex al dreptului internaţional
contemporan. Tensiunile etnice de pe cuprinsul lumii cer maxima ei considerare de către state
şi organizaţiile internaţionale.

37
BIBLIOGRAFIE

1. Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole


– vol.I - drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005;
2. Bianca SELEJAN-GUTAN.- Protectia europeana a drepturilor omului, Bucuresti,
Editura All Beck, 2004
3. Victor Luncan, Victor Duculescu, Drepturile omului – studiu introductiv, culegere de
documente internaționale și acte normative de drept intern – LUMINA LEX – 1993,
4. Bianca Selejan-Guţan, Laura Maria Crăciunean, Drept Internațional Public, Ed. 2-a ,
Ed. Hamangiu, 2014,

5. Legislaţie

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului


2. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice
3. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice Sociale şi Culturale.
11. Constituţia României

38