Universitatea “Ștefan cel Mare” din Suceava

Facultatea de Drept și Științe Administrative

“Perspective asupra unor principii,

drepturi și libertăți constituționale în
actualul context social”

Coordonator Științific – Lector Univ. Dr. Lucian-Sorin Stănescu

Absolvent - Dan Marius-Florian
CUPRINS

I Principii și concepte constituționale, drepturi și libertăți

I.1 Considerații introductive pe marginea drepturilor și libertăților omului…………………..pag. 3

I.2 Libertatea individuala și valorizarea acestui concept în actuala constituție……………….pag. 4

I.3 Restrângerea exercitării unor drepturi sau a unor libertăți și limitele acestei restrângeri…pag. 9

I.4 Interpretarea articolului 53 din Constituție………………………………………………..pag. 10

I.5 Justificarea necesității restrângerii exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale...pag. 11

I.6 Publicitatea si previzibilitatea normei………………………………………………….….pag. 15

I.7 Pluralismul ca principiu fundamental și participarea cetățenilor la viața democratică……pag. 17

I.8 Concepte valorice versus concepte juridice……………………………………………….pag. 18

II. Universalitate, normativitate, egalitate

II.1 Universalitatea drepturilor omului……………………….……………………………….pag. 20
II.2 Caracterul normativ al universalității drepturilor omului………………………………...pag. 21
II.3 Limitele normativității într-o societate democratică……………………………………...pag. 24
II.4 Egalitatea in Drepturi si Criteriile de nediscriminare…………………………………….pag. 27

III. Egalitate și nediscriminare

III.1 Viziunea și jurisprudența CEDO..……………………………………………………….pag. 28

III.2 Exercitarea dreptului la vot din perspectiva egalității și non-discriminării……………..pag. 30

III.3 Egalitatea formală și diferențele de tratament juridic……………………………………pag. 33

III.4 Dreptul la libera circulație si libera alegere a domiciliului………………………………pag. 35

IV Concluzii

IV.1 Concluzii generale……………………………………………………….………………pag. 40

IV.2 Parte Practică - Daune morale – încălcarea libertății de circulație……………………..pag. 43

IV.3 Analiza speței…………………………………………………………………………....pag. 47
Bibliografie……………………………………………………………………………………pag. 49

2
 I Principii și concepte constituționale, drepturi și libertăți

I.1 Considerații introductive pe marginea drepturilor și libertăților omului

Istoria relativ îndelungată dar și sinuoasă a libertății individuale, permanentele conflicte care
au apărut mereu între lege și doctrină sau între lege și practica autorităților, au dus la nevoia de a
avea norme constituționale cât mai clare și care, pe cât posibil, să nu mai fie supuse interpretărilor
sau speculațiilor.1 În doctrina franceză, s-a arătat că “starea naturală a omului este aceea de a fi
liber, societatea având obligația de a respecta și proteja libertatea acestuia. Exercitarea libertății
individuale, este pentru omul care trăiește în societate, cel mai important bun, cel a cărui
conservare interesează cel mai mult fericirea lui. Guvernanții și legea, trebuie deci să o protejeze și
să o apere cu o atenție religioasă contra oricărui atac arbitrar din partea miniștrilor sau agenților
lor.”23

Drepturile și libertățile fundamentale, sunt mai mult decât o realitate a societății democratice,
devin chiar un scop al umanității contemporane. Organizarea vieții politice și sociale într-o societate
liberală ar fi de neconceput fără exercitarea, respectarea sau garantarea drepturilor omului. Nu
putem concepe însă libertatea fără asumarea responsabilității de către fiecare individ în parte, așa
încât limitele ce se impun pentru o bună funcționare a societății în general, să fie la rândul lor,
acceptate și asumate de fiecare individ. J.P. Sartre, spunea că “omul este condamnat să fie liber.
Condamnat pentru că nu el s-a creat pe sine însuși și deoarece este responsabil de tot ceea ce face”.
3

Dintre drepturile și libertățile omului, cele așa numite fundamentale, sunt acelea a căror forță
juridică și ale căror garanții sunt date de norma juridică ce le consacră. În adunarea constituantă din
1991, Ioan Muraru spunea că oamenii au multe drepturi, libertăți, dar și multe îndatoriri, însă numai
cele care se regăsesc în Constituție sunt fundamentale, celelalte fiind drepturi subiective, ocrotite și
ele, dar neavând aceeași importanță juridică pe care o au cele stipulate în Constituție. 4

În doctrina franceză, drepturile fundamentale au fost numite de Leon Duguit ca fiind libertăți
publice, iar mai târziu, s-a considerat că prin drepturi fundamentale ale omului, se înțeleg totalitatea
drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor fizice prin Constituție sau norme internaționale.
Montesquieu, arăta că “libertatea constă în exercitarea voinței noastre, sau cel puțin în convingerea
pe care o avem că facem acest lucru și că libertatea politică ar consta în siguranța sau cel puțin
1 I. Muraru, Gh. Iancu „Drepturile, libertățile și îndatoririle constituționale” partea I, Edit. IRDO, București 1992, p. 42
2 A se vedea A.Colliard, „Libetes publiques” Edit. Dalloz, Paris, pag. 233
3 S. G. Barbu, „Dimensiunea constituțională a libertății individuale” Editura Hamangiu, București 2011, pag. 3
4 I. Muraru, „Geneza Constituției României din 1991”, R.A. Monitorul Oficial, București, 1998, pag.341

3
convingerea pe care o avem cu privire la siguranța noastră, sau că libertatea reprezintă dreptul de a
face tot ceea ce ne permit legile, iar dacă cineva ar putea face ceea ce ele interzic, el și-ar pierde
libertatea tocmai pentru că și ceilalți ar putea face la fel.”5 Este o definiție a libertății ce se
aseamănă cu cea dată de romani: “Libertatea juridică, consistă în facultatea de a executa propria sa
voință, în limitele dreptului”.6

Promovarea libertății individuale, deși a început odată cu actele constituționale engleze de

acum mai bine de 800 ani, Magna Carta Libertatum în 1215 și Habeas Corpus în 1679, se
conturează cel mai bine odată cu Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789, Declarația
Universală a Drepturilor Omului din 1948 sau în Convenția europeana pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale în 1950, dar este o temă de actualitate și în prezent, dovadă
fiind Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. In doctrină s-a afirmat că libertățile
fundamentale nu sunt o nouă religie sau morală ci realitatea vieții cotidiene într-o societate
democratică și o limbă comună pentru toți oamenii.7

I.2 Libertatea individuala și valorizarea acestui concept în actuala constituție

Profesorul Dan Claudiu Dănișor afirmă că liberalismul este nu doar greu de realizat, ci și
greu de înțeles. Deși vorbim practic de fundamentul noii societăți liberale pe care tot încercăm s-o
construim după revoluția din 1989, constituția României este destul de lapidară în tratare acestei
libertăți în Art. 23 statuând doar că este inviolabilă, în restul de 13 alineate se tratează siguranța
persoanei, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, prezumția de nevinovăție, etc. Egalitatea
este și ea relativ devalorizată în actuala constituție, probabil și datorită faptului că societatea de tip
socialist s-a bazat pe această egalitate în drepturi, mult mai importantă în acest context decât
libertatea individuală, astfel că libertatea individuală, care ar trebui să fie fundamentul actualei
societăți liberale, este doar lapidar amintită.
În contextul în care în statele europene din ale căror constituții ne-am inspirat, au avut la
momentul conceperii acelor constituții o problemă legată de inegalitate socială, la noi, după căderea
regimului comunist și a societății egalitare caracteristice acestui regim, tocmai că nu egalitatea era
cea mai mare problemă. S-a creat astfel un dezechilibru, între filosofia care stă în spatele constituției
actuale și nevoile sociale concrete pe care poporul român le are în acest moment, și din păcate

5 Ch.L. de Secondat Montesquieu, „Despre spiritul legilor”, traducere în limba română, Editura Științifică, București
1970, pag. 232
6 C. Dissescu, „Dreptul Constituțional”, Editura Librăriei SOCEC-CO, Societate Anonimă, București 1915, pag. 440
7 I. Muraru, E.S. Tănăsescu „Drept Constituțional si Instituții Politice” ediția a 13-a, vol. I, editura C.H.Beck, București,
2008 pag. 135

4
această filozofie e mai degrabă de tip social, egalitarist și mai puțin una liberală care să pună în prim
plan libertatea individuală. Acesta este și motivul pentru care este foarte important să valorizăm
această libertate individuală, chiar în pofida acestei redactări mai puțin fericite a constituției în
această materie.
În primul rând, trebuie subliniat că deși alăturate în constituție și chiar de unii profesori
români , suntem de acord cu părerea exprimată recent de dl. profesor Dan Claudiu Dănișor, că
8

libertatea individuală nu trebuie să se confunde siguranța persoanei, ci pot fi chiar contradictorii, în

anumite situații, prea multă siguranță putând genera lipsă de libertate. Aceasta este o controversă tot
mai des întâlnită în prezent, când pentru contracararea fenomenului terorist, apar idei sau soluții care
luptă cu acest fenomen încercând să crească gradul de siguranță, dar acest lucru se face de multe ori
în detrimentul celui de libertate individuală. Întrebarea care se ridică, pe bună dreptate, este cât de
departe putem merge pe acest drum în căutarea siguranței fără să pierdem din vedere sau să afectăm
libertatea individuală. O astfel de căutare a siguranței cu orice preț, ne poate foarte ușor duce în
punctul din care am plecat, adică într-un stat totalitar, în care siguranța primează libertății
individuale sau devine chiar un pretext pentru restrângerea celei din urmă. Impunând siguranța
persoanei înaintea libertății, nu obținem decât o restrângere a acesteia iar o astfel de stare de fapt
este incompatibilă cu societatea liberală, siguranța neînsemnând sau neconfundându-se cu libertatea.
Dominația statului asupra libertății individului creează un efect distructiv asupra libertății
chiar și în situația în care statul în mod obișnuit nu intervine sau nu are o intervenție abuzivă asupra
individului, simpla existență a unui asemenea raport de dominație anulând libertatea. Pe de altă
parte, când un stat își dorește să devină autonom, el devine de fapt un stat totalitar. Individul este cel
care trebuie să fie autonom, pentru că individul este suveran, de la el emanând puterea, după cum
este de părere și profesorul Muraru, când afirmă că prin stat, înțelegem “forma organizată a puterii
poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal.”9
Libertatea, presupune deci ca o astfel de relație sau raport dominant între stat și individ, să nu
poată exista, iar aici libertatea are mai multe sensuri, primul (habeas corpus) referindu-se strict la
libertatea fizică, iar un al doilea sens, mai extins, privind spațiul intim, sfera impenetrabilă în care
statul nu poate intra decât în anumite condiții restrictive, iar aici ne referim la inviolabilitatea
domiciliului, protecția vieții intime și a celei de familie, a vieții private, s.a.m.d. Ne întrebăm in
acest caz, dacă libertatea nu înseamnă mai mult decât atât, și anume nu doar lipsa intruziunii etatice
în această sferă intimă a persoanei ci și lipsa unei dominații din partea puterii. Libertatea aceasta (ca
non-dominație), poate să fie psihică, economică, structurală sau doar simbolică, iar ea trebuie nu
doar să nu existe ci chiar să nu poată exista într-o societate liberală unde libertatea individuală este o
condiție sine qua non.

8 Muraru, Tănăsescu, Deleanu, Drăganu, Iancu, Vrabie, Dissescu, Alexianu,

Negulescu, etc. 9 I. Muraru, „Drept Constituțional și Instituții Politice”, vol, II, Iași, 1992,
pag. 8

5
 Art. 45 din Constituție face referire la libertatea economica ca la un drept distinct, iar acest
lucru s-ar traduce pin lipsa de dominație a statului, din punct de vedere economic, asupra individului
și nu doar dreptul la inițiativă privată așa cum este interpretat în sens restrictiv. Considerăm că aici
vorbim mai degrabă de un drept de non-dependență economică, care ar putea presupune și un nivel
minim de trai, decât de simpla libertate de a avea o afacere, la fel cum de altfel și proprietatea
privată are ca funcție garantarea non-dependenței economice față de stat, putând fi considerată deci,
mai degrabă o libertate fundamentală decât un drept.
O altă fațetă a libertății individuale și un alt sens al non-dominației etatice, este cel structural.
Structura întotdeauna autonomizându-se față de cel care o compune, aceste structuri sociale fiind nu
doar mijloace de eliberare a individului față de anumite constrângeri, ci pot deveni ele însele
constrângeri devenind dominatoare pentru individ atunci când apartenenta la o structura asociativă
este obligatorie, așa cum de multe ori se întâmplă.
Suntem de părere că a obliga pe cineva să facă parte dintr-o astfel de structură, poate fi
considerată o limitare fundamentală a libertății individuale, chiar dacă în anumite condiții se poate
dispune ca această încadrare să fie obligatorie, așa cum este cazul în exercitarea funcțiilor publice
într-un cadru privat (avocatură, notariat, executor judecătoresc, etc) tocmai pentru garantarea
exercițiului funcției publice în bune condiții. “Aceste profesii liberale sunt asimilate funcționarilor
publici deși funcționează în baza unei legi speciale și nu sunt finanțate de la bugetul de stat, exercită
un serviciu de interes public și sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorități publice. În
acest sens, profesiile liberale se organizează și se exercită numai în condițiile legii, ale statutului
profesiei și codului deontologic și au statutul unor funcții autonome, care se exercită în birouri,
cabinete ori în cadrul asociațiilor profesionale înființate potrivit legii.”9
Nu putem așadar vorbi la modul general de o încadrare obligatorie în aceste structuri, tocmai
datorită dreptului de a nu fi dominați de aceste structuri sociale, mai ales atunci când ele sunt prin
lege, structuri unice. Trebuie să fim liberi de a ne încadra sau nu, de a ne retrage dacă și când dorim,
și de a nu se tine cont de această apartenență în nici o situație. Contractul colectiv de muncă de
pildă, este valabil pentru toți angajații, tocmai în virtutea acestui drept de a nu se face vreo
diferențiere juridică între cei care sunt membrii de sindicat și cei care nu sunt. Această tendință de
autonomizare a structurilor sociale trebuie ponderată de așa manieră încât ele să nu devină
dominante față de indivizi, ceea ce, trebuie să recunoaștem, că nu este totuși un lucru facil. Statul
însuși este o structură socială dominantă, de care aparținem a priori, prin naștere și cetățenie, dar în
același timp, suntem liberi să renunțăm la ea, tocmai datorită faptului că nu ne poate obliga să-i
aparținem. Această filozofie este totuși relativ nouă, Hegel de pildă, fiind de părere că individul are
existență și realitate morală doar în virtutea faptului că este membru al statului, în afara acestei
apartenențe el neexistând ca individ. Statul este numai una din formele de putere politică, una relativ

9 Soluții rezumate din practica judiciară a instanțelor de judecată – Revista Română de Drept Penal, anul XXI, nr
3/2014 pag. 199 – extras din decizia ICCJ nr.20/2014

6
nouă, și așa cum Uniunea Europeană nu poate fi considerată un stat, probabil că viitorul ne rezervă
și alte forme de putere politică în afara statului.
Un alt tip de non-dominație este non-dominația juridică. Ordinea juridică însăși este
dominatoare, dreptul având o funcție bivalentă, protejându-ne pe de o parte, dar pe de alta
constrângându-ne, el fiind tocmai mijlocul de propagare a puterii și deci trebuie bine delimitat până
unde poate dreptul sau ordinea juridică să meargă fără să afecteze libertatea individuală. Tocmai
această bivalență însă, poate da posibilitatea ca ordina juridică să fie folosită în scopul de a domina
societatea în loc de a o proteja.
Securitatea juridică a persoanei, rezultă în sistemul nostru normativ constituțional, direct din
alineatul art. 1 al. 3 care statuează România ca stat de drept, ori într-un asemenea tip de stat, ordinea
juridică nu poate fi decât limitată. Ca o observație, în aproximativ 25 de ani de la revoluția din 1989,
în țara noastră s-au adoptat circa 12000 de acte normative cu putere de lege, ori această avalanșă
legislativă contravine puternic unui drept fundamental al cetățenilor la o anumită continuitate a
acțiunii statale și a ordinii juridice, ceea ce nu face decât să submineze încrederea legitimă a
cetățenilor în această continuitate statală sau securitate juridică. Această securitate juridică este
tocmai mijlocul de protecție al cetățenilor împotriva folosirii abuzive a ordinii juridice sau a
dominației de ordin juridic, situație în care ne întrebăm retoric desigur, cum ar putea fi acceptată din
acest punct de vedere, acțiunea unui guvern, care emite aproape zilnic câte o ordonanță de urgență
sau a unui parlament care adoptă peste 1500 de legi într-un singur an…
Aceeași situație o putem lesne identifica și în ceea ce privește codul civil și codul penal, care
la foarte scurt timp de la adoptare au suferit modificări substanțiale, situație în care nu putem vorbi
de stabilitate legislativă sau securitate juridică și nici de non-dominație juridică a statului asupra
indivizilor. Această non-dominație juridică are în vedere tocmai situații de acest gen, când puterea
are tendința de a deveni arbitrară prin modificarea excesivă a ordinii juridice afectând printr-un
astfel de comportament libertatea individuală a persoanelor.
În această privință, este unanim acceptat în țara noastră, că ordonanțele de urgență sunt
mijlocul prin care este reglementată o situație excepțională care necesită o astfel de reglementare și
că urgența trebuie motivată, însă nu ne-am pus încă de acord asupra instituției care trebuie să decidă
dacă o situație este cu adevărat urgentă sau nu.
Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra urgenței nefiind vorba de o chestiune de
conținut a normei raportat la drepturile constituționale, ci mai degrabă de o practică care raportată la
drepturile constituționale fundamentale, cum e cel de a ne bucura de o anumită continuitate a
acțiunii statale și de a nu fi dominați din punct de vedere juridic prin folosirea excesivă a acestui
mijloc de legiferare.

7
 Recent, referindu-se la cererea de soluționare a unui conflict de natură juridică prin ancheta
DNA asupra modului în care o ordonanță de urgență (nr 13/2017) a fost emisă de guvern, cu referire
directă la oportunitate, Curtea Constituțională a statuat următoarele:
“Curtea reține că aprecierea oportunității adoptării unei ordonanțe de urgență, sub aspectul
deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat, care poate fi cenzurat doar
în condițiile prevăzute expres de Constituție, respectiv doar pe calea controlului parlamentar (...).
Așadar, doar Parlamentul poate decide soarta actului normativ al Guvernului, adoptând o lege de
aprobare sau de respingere. (...) Având în vedere prevederile constituționale invocate, Curtea
constată că nicio altă autoritate publică, aparținând altei puteri decât cea legislativă, nu poate
controla actul normativ al Guvernului din perspectiva oportunității actului de legiferare". În
motivare, se mai arată că: "Declanșarea unei ample anchete penale care s-a concretizat prin
descinderi la Ministerul Justiției, ridicarea de acte, audierea unui număr mare de funcționari
publici, secretari de stat și miniștri a determinat o stare de tensiune, de presiune psihică, chiar pe
durata derulării unor proceduri de legiferare, creându-se premisele unui blocaj în activitatea de
legiferare. Astfel, sub imperiul unei temeri declanșate de activitatea de cercetare penală și de
formularea unor viitoare acuzații care pot determina incidența răspunderii penale, Guvernul este
blocat în activitatea sa de legiuitor. Împrejurarea creată golește de conținut garanția constituțională
referitoare la imunitatea inerentă actului decizional de legiferare, de care beneficiază membrii
Guvernului, garanție care are ca scop tocmai protejarea mandatului față de eventuale presiuni sau
abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcția de ministru, imunitatea asigurându-i
acesteia independența, libertatea și siguranța în exercitarea drepturilor și a obligațiilor ce îi revin
potrivit Constituției și legilor". 10
Sub aspectul deciziei de a legifera prin ordonanță de urgență, Curtea reține deci, că
legiuitorul delegat poate fi controlat sau cenzurat numai pe calea controlului parlamentar, numai
acest for putând decide soarta unei astfel de ordonanțe care nu s-ar justifica prin caracterul urgent
determinat la rândul său de caracterul excepțional al situației respective, prin adoptarea unei legi de
respingere a ordonanței în cauză. Este o chestiune delicată și va rămâne de văzut cât de eficient va fi
pe viitor acest mijloc de control, având în vedere că de regulă majoritatea parlamentară este cea care
formează și guvernul.
Pentru a concluziona, fiecare sens al libertății individuale ca non-dominație, se transpune
într-o anumită categorie de drepturi și libertăți: Non-dominația fizică se transpune în dreptul la viață,
la integritate fizică, liberă circulație, etc; non-dominația psihică, în dreptul la integritate psihică, la
învățătură, la cultură, viață intimă familială și privată, la libertatea de conștiință, de exprimare, etc.;
non-dominația economică se transpune în dreptul la muncă, dreptul la protecția socială a muncii,
interzicerea muncii forțate, libertatea și protecția proprietății private, libertatea economică, etc.; non-

10 Decizia CCR nr 68 din 27.02.2017 consultat la data de 11.06.2017, disponibil la adresa

https://www.ccr.ro/files/products/decizia_68+opinie.pdf

8
dominația structurală se transpune la rândul ei în libertatea întrunirilor, libertatea de asociere, de a te
retrage din asociație sau dreptul de a nu fi legat de vreo consecință juridică de apartenență sau
neapartenență la o asociație sau alta, etc.; non-dominația simbolică se transpune în dreptul la propria
imagine, libertatea presei, protecția secretelor personale, a corespondenței, etc.; iar în fine, non-
dominația juridică se transpune în securitatea juridică, ce presupune dreptul la previzibilitatea
normelor, dreptul de a cunoaște norma, etc.
Când ne referim la previzibilitate, ne referim la faptul că ea nu poate fi modificată pentru
trecut, dar nici intempestiv, pentru viitor, iar când vorbim de libertate individuală, trebuie să ne
gândim la aceasta ca la un fundament al acestor drepturi și nu ca la o sumă a lor, ea nefiind doar un
drept printre celelalte drepturi ci structura de rezistență a acestora.
Din păcate, constituția noastră nu a reușit să valorizeze direct această libertate nici după
revizuire, lipsindu-ne înțelegerea politică de a puncta altfel structura sistemului constituțional, decât
statele occidentale din a căror constituții ne-am inspirat și care reacționau la un regim diferit de
ierarhizare a societății și nu la un regim de egalizare forțată așa cum este cel la care noi am
reacționat în 1989. S-a valorizat în continuare egalitatea în drepturi, prevăzută în art. 4 alături de
fundamentul statului (unitatea poporului și solidaritatea cetățenilor) și egalitatea ca nondiscriminare
pe criterii de afiliere la grupurile primare de identificare sau afiliere politică. Spre deosebire de
libertate, se constată deci că egalitatea are o consistență normativă puternică și o plasare simbolică
printre principiile fundamentale de organizare a întreg sistemului politic și normativ, o poziție care
face cinste egalității, dar care ne pune totuși într-o situație delicată, valorizând o tendință de
egalizare a unei societăți care a suferit tocmai de pe urma unei astfel de încercări de egalizare forțată
și excesivă în regimul comunist, o lungă perioadă de timp.

I.3 Restrângerea exercitării unor drepturi sau a unor libertăți și limitele acestei restrângeri

Așa cum s-a arătat în doctrină, “drepturile omului au apărut în istorie ca instrument de
protecție a individului în raport cu comunitatea, având ca principală funcție limitarea puterii politice,
tocmai pentru a permite libera și deplina manifestare a ființei umane.” 11 În acest domeniu, al
drepturilor omului, statul este deci limitat în exercitarea funcției sale de reglementare, iar aceste
limite îi sunt impuse constituțional, prin art.53 care se intitulează “Restrângerea exercițiului unor
11 I. Muraru, E.S. Tănăsescu „Drept Constituțional si Instituții Politice” op.cit.,
pag. 136 13 Art.53 Constituția României

9
drepturi sau al unor libertăți”. Textul articolului statuează că: “Exercițiul unor drepturi sau al unor
libertăți, poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea
securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor si libertăților
cetățenilor; desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale
unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.”13

“Restrângerea sau limitarea exercitării unor drepturi fundamentale, este posibilă doar dacă
dreptul fundamental în cauză nu are caracter absolut. Spre exemplu, dreptul la viață este un drept
absolut și ca urmare, exercitarea lui nu poate fi nici limitată și nici restrânsă.”12
Forța și claritatea textului constituțional, ne fac să acceptăm de la bun început, că în materia
drepturilor și libertăților fundamentale, statul nu poate interveni pentru a le restrânge, decât în
condițiile și limitele impuse de constituție prin acest articol. De altfel, fiind vorba de drepturile
omului, acesta este și scopul general al textului citat, de a garanta libertatea individului împotriva
oricăror eventuale abuzuri sau ingerințe ale statului și nu de a da o autorizare statului pentru
limitarea acestor libertăți, așa cum uneori, greșit, a fost interpretat. Modul în care astfel de texte sunt
interpretate, face pana la urmă diferența între o societate democratică și una totalitară, unde prima
vede în aceste prevederi limitări impuse statului pentru protecția și garantarea unor drepturi
fundamentale ale individului iar cealaltă, le percepe ca pe o autorizare de a limita aceste drepturi și
libertăți sau chiar o datorie.

Un exemplu elocvent, este chiar o decizie a Curții Constituționale prin care se ajunge la
concluzia că legiuitorul trebuie să reglementeze delictele de presă. Practic, se transformă o limită
impusă legiuitorului de a nu putea reglementa altfel delictele de presă, într-o autorizare dată
legiuitorului de a reglementa astfel de delicte de presă. De aici se desprinde idea că nu putem apăra
demnitatea persoanei și dreptul ei la propria imagine, decât dacă statul reglementează astfel de
infracțiuni în domeniul presei. Nu înțelegem nici de ce s-a ales folosirea sintagmei “delicte de
presă”, atâta vreme cat acest termen a fost scos din uz odată cu renunțarea la clasificarea
infracțiunilor în "crime și delicte” dar nu acesta este subiectul aici. Putem însă să afirmam că acest
mod de interpretare transformă logica elementară a constituției și anume aceea că întotdeauna
libertatea are prioritate.

Tot astfel și articolul 53, trebuie interpretat în favoarea persoanei și în defavoarea autorității.
Autoritatea este cea care suportă o constrângere atunci când e pusă în situația de a ne constrânge
libertățile și nu invers. Libertatea într-o societate liberală este prioritară atât în timp cât și în spațiu,
fiind necesar pe de o parte, ca restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți să dureze numai
atât timp cât durează și cauza sau amenințarea pentru care au fost restrânse, iar pe de alta parte, o
demarcație clară a spațiului efectiv unde această restrângere își produce efectele și a persoanelor

12 Gh. Iancu, A. I. Iancu „Evoluția unor drepturi fundamentale în contextul social actual” Editura C.H. Beck, București
2017, pag.117

10
vizate, pentru ca aceasta să nu creeze efecte față de persoane aflate în afara ariei de aplicare a
normei respective.13 Cu privire la caracterul limitat al marjei de apreciere de care dispun statele
contractante C.E.D.O. referitor la limitele dreptului la libertate a unei persoane, Corneliu Bîrsan
afirmă că “statele trebuie să aibă în vedere menținerea unui just echilibru între apărarea instituțiilor
democratice și interesul comun al apărării drepturilor individuale, fără însă a se atinge substanța
dreptului la libertate a unei persoane.”14

În ultimii ani, nu doar instituțiile democratice au nevoie de apărare, statele confruntându-se

tot mai mult cu o nouă provocare, cea a securității naționale, afectată grav de fenomenul terorist.
Apărarea și garantarea securității naționale fără a afecta drepturi și libertăți individuale devine tot
mai dificil de realizat, dar nici alternativa restricționării fără limită a acestora nu poate fi o soluție
atâta timp cât securitatea nu este decât o himeră și mai mult decât atât, una ce ar putea fi ușor
exploatată. Ne aducem aminte de perioada comunistă în care pentru clădirea socialismului, a omului
nou, a societății multilateral dezvoltate, sau a comunismului în general, s-au afectat drepturi și
libertăți fundamentale ale cetățenilor și nu putem permite ca acest lucru să se întâmple din nou, sub
un alt pretext. Considerăm că putem și că va trebui să găsim soluții alternative de apărare a
securității naționale fără afectarea drepturilor și libertăților individuale câștigate cu sânge de-a
lungul a sute de ani. Nu putem schimba drepturi și libertăți cât se poate de concrete pe concepte
virtuale sau abstracte, ori pe promisiuni.

Considerăm că, actuala constituție și jurisprudență a Curții Constituționale, nu permit

afectarea unor drepturi și libertăți de bază, pe perioade nedefinite și nici independent de situația sau
amenințarea concretă și restrictiv prevăzută de constituție, în considerarea căreia acele măsuri au
fost instituite. Avem ca argument, decizia nr. 872/2010 care consacră prioritatea temporală a
libertății prin ideea că restrângerea exercițiului unui drept, nu poate dura mai mult decât durează
amenințarea care a stat la baza măsurii restrictive.

I.4 Interpretarea articolului 53 din Constituție

Tehnica de interpretare a unor texte legislative care restrâng competentele autorității, nu este
la latitudinea interpretului ci trebuie să interpreteze în sens restrictiv această terminologie. Atunci
când art. 53 de pildă, afirmă că restrângerea acestor drepturi și libertăți nu se poate face decât prin
lege, acesta se referă la sensul restrictiv, tehnic, al termenului și anume acela de act normativ emis

13 D. C. Dănișor, „Justificarea necesității restrângerii exercițiului drepturilor ori libertăților într-o societate liberala”,
Revista Romana de Drept Privat nr 1/2014, pag 48
14 C. Bîrsan, „Convenția Europeana a Drepturilor Omului – comentariu pe articole” vol. I Drepturi și Libertăți, Editura
C.H. Beck, București 2005, pag. 277

11
de parlament, care reglementează primar un domeniu și nu de o extindere a conceptului așa cum se
întâmplă în jurisprudența drepturilor omului, unde sintagma “restrângere prin lege” este înțeleasă
lato sensu, tocmai pentru a putea include în această accepțiune a termenului și dreptul anglo-saxon,
unde restrângerile exercitării unor drepturi pot fi făcute și prin jurisprudență. În țara noastră,
jurisprudența nefiind izvor de drept, numai legea poate opera aceste restrângeri și deci, când vorbim
de lege, nu putem extinde termenul la Hotărâri, Ordonanțe sau Ordonanțe de Urgenta ale
Guvernului, chiar dacă sunt acte de natură legislativă și au capacitatea de a modifica legi sau de a
reglementa primar un domeniu, ele nu pot interveni in domeniul restrângerii unor drepturi sau
libertăți.

În tehnica interpretării normei constituționale, odată stabilit scopul acelei norme, va trebui ca
interpretarea să respecte această direcție, deci interpretarea teleologică va prima față de celelalte
metode de interpretare. Așa se face că în materia dreptului de proprietate de exemplu, intenția
legiuitorului constituțional a fost tocmai aceea de a întări acest drept, acordându-i o protecție
suplimentară, considerând necesare îndeplinirea atât a condițiilor generale din art. 53 dar
suplimentându-le cu cele din art 41 referitor la proprietatea privată. În acest caz, considerăm deci că
s-ar aplica prioritar metoda teleologică de interpretare și nu regula tehnică de interpretare “specialia
generalibus derogant” după care s-ar putea considera că prin întrunirea condițiilor din art. 41(norma
speciala), nu ar mai fi nevoie de întrunirea condițiilor din art 53 (norma generală). Dacă așa ar sta
lucrurile, ar însemna ignorarea intenției legiuitorului constituant, aceea de a da o protecție
suplimentară dreptului de proprietate privată, având în vedere modul în care regimul comunist a
vidat de conținut acest drept, iar după o astfel de interpretare tehnică s-ar realiza exact contrariul și
anume s-ar subția această protecție, îndeplinind doar condițiile normei speciale.
Utilizarea tehnicilor de interpretare credem că trebuie făcută sistemic, ierarhizat și fără a
deroga nici o clipa de la scopul normei respective. Una din regulile de baza a interpretării este că
textul normativ se interpretează în primul rând în sensul limbajului comun, astfel încât oricine să
poată înțelege sensul normei respective. Norma fiind practic un ordin, el trebuie mai întâi înțeles de
către cel căruia i se adresează, pentru ca mai apoi sa poată fi executat. Astfel stând lucrurile, credem
că întotdeauna, ar trebui să primeze interpretarea gramaticală și nu cea tehnică sau juridică. În acest
sens, art. 53 se intitulează “Restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți” astfel încât
cetățeanul poate lesne să înțeleagă că acest text se referă la orice drepturi și libertăți, nu doar la cele
fundamentale, sau constituționale și deci atât timp cât nu se face precizarea că e vorba numai de
drepturile prevăzute în constituție, credem că ar trebui să se aplice tuturor drepturilor nu doar celor
fundamentale.

12
I.5 Justificarea necesității restrângerii exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale

O altă condiție importantă, impusă prin art. 53, este că restrângerea unor drepturi sau
libertăți, poate fi făcută numai pentru anumite motive expres prevăzute în constituție. Aceste motive
sunt prevăzute de alineatul 1 al art. 53, care spune: “Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți,
poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității
naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor;
desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru
ori ale unui sinistru deosebit de grav.”15

Fiind vorba de un text care restrânge posibilitatea de acțiune a statului, considerăm că doar
aceste motive strict prevăzute de constituție pot fi invocate, textul fiind de interpretare restrictivă,
neputând extinde prin analogie aceste motive. Nu putem așadar extinde prin interpretare sfera de
aplicare a acestui text, așa cum legiuitorul a făcut-o într-o anumita situație, spunând că restrânge
dreptul la muncă, restricționând acel drept (la salarii majorate cu 25%), în numele securității
naționale, pentru că securitatea națională ar include de fapt securitatea economică, iar aceasta la
rândul ei ar implica echilibrul bugetului, care și el necesită restrângerea cheltuielilor… S-a ajuns
astfel printr-o interpretare de altfel corectă din punct de vedere economic și administrativ, să se
opereze o restrângere a drepturilor respective printr-o interpretare extensivă a textului care se referă
strict la securitatea națională, deși Curtea Constituțională avusese anterior o jurisprudență clară, în
care spunea că aceste restrângeri nu pot fi altele decât cele care rezultă din art. 53 din Constituție.
Din punct de vedere istoric, acest concept poate fi întâlnit încă din vremea Cărvunarilor, în
constituția ce le poarta numele, de la 1822, art. 3 care spune: “Libertate absolută pentru fiecare de a
uza după bunul sau plac de averea sa, precum și de rodul oricărei osteneli sau iscusințe. Numai prin
lege se pot impune îndatoriri”. Aceste cuvinte amintind parca de articolul 4 din Declarația
Drepturilor Omului și ale Cetățeanului, care statuează că libertatea constă în a putea face tot ce nu
vatămă altuia; astfel exercițiul drepturilor naturale al fiecărui om nu are margini decât pe acelea care
asigură celorlalți membri ai societății folosința acelorași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate
decât de lege.16

Dacă ar fi să punem în balanță drepturile și libertățile unui individ, cu interesul general,

aparent interesul general va prima, dar o societate liberală se bazează tocmai pe opusul acestei
prezumții și anume că întotdeauna primează drepturile și libertățile individuale. Principiul de bază al
unei societăți liberale este acela că o libertate de bază, nu poate fi restrânsă decât pentru a garanta o
altă libertate de bază, și nu în numele unui interes general sau al unei valori perfecționiste. Cu alte
cuvinte, nu poți invoca aceste valori perfecționiste cum ar fi bunele moravuri sau morala publică, ori
interesul general decât pentru a garanta drepturi și libertăți de bază ale oamenilor și nu pentru

15 Constituția României, art. 53 alin.1

16 D. V. Barnoschi (1922) Originile Democrației Romane, Editura Viața Românească, Iași, pag. 137

13
protejarea interesului general sau a națiunii în ansamblul ei. De altfel națiunea în ansamblul ei, sau
ființa statului, nu sunt decât niște concepte abstracte, și până la urmă tot în interesul cetățenilor
lucrează sau exista, ele însele neavând drepturi ci numai competente pentru a asigura libertățile și
drepturile cetățenești. Considerăm așadar incorect să fie invocate motive de interes general în sine,
ci numai dacă prin intermediul acestora ar fi protejate drepturi și libertăți de bază ale cetățenilor care
sunt membri acestui stat.

În ce privește alineatul al doilea al art. 53, el se referă la condițiile generale de limitare a

puterii statului de a invoca acele motive pentru care s-ar impune restrângerea exercițiului unor
drepturi sau libertăți si ele pot fi subsumate unei noțiuni de necesitate a acestei măsuri într-o
societate democratică. Textul subliniază faptul că restrângerea se impune pentru a atinge un scop și
că este neapărat necesară. De pildă, pentru a garanta drepturile și libertățile cetățenilor prin
intermediul apărării securității naționale, este nevoie ca acea restrângere să fie absolut necesară, și
nicidecum nu este la latitudinea autorității statului să acționeze în sensul restrângerii unor drepturi,
dacă acest scop poate fi realizat și prin alte mijloace. Nu este deci suficient ca restrângerea să fie
posibilă, ci este imperios ca ea să fie și absolut necesară într-o societate democratică și să se impună
în vederea îndeplinirii acelor obiective expres prevăzute de constituție cum ar fi apărarea securității
naționale, a ordinii, a drepturilor și libertăților cetățenilor, etc.

Într-o societate liberală, bazată pe ideile fundamentale ale liberalismului politic, așa cum de
altfel statuează și constituția, libertatea individului trebuie să fie mai importantă decât structurile
sociale. O astfel de societate are niște principii fundamentale, cum ar fi cel al priorității libertății, a
justului asupra binelui, prioritatea autodeterminării individului sau neutralitatea statului de la care nu
se poate deroga. Din fiecare dintre aceste axe structurale rezulta niște limitări ale posibilității statului
de a invoca interesul general sau acele valori perfecționiste pentru a dispune restrângerea unor
drepturi sau libertăți fundamentale, limitări peste care statul nu ar trebui sa treacă în nici o
circumstanță.

Într-un alt plan, textul art. 53 mai invocă pe lângă acele cauze care țin de interesul general și
anumite „motive preventive” când aceste restrângeri ale drepturilor și libertăților pot opera. E vorba
aici, de “prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori sinistru deosebit de
grav” (Art. 53 Constituție). Este esențial să înțelegem că aceste masuri preventive, nu pot fi instituite
ca masuri generale decât pentru aceste cauze enumerate restrictiv de art. 53, neputând fi folosite si în
dreptul celorlalte situații enumerate anterior, cum ar fi de pilda, pentru prevenirea atingerilor aduse
securității naționale sau ale ordinii publice. O criză economică nu poate fi considerată dezastru sau
sinistru și nici nu atentează la siguranță națională, așa cum s-a încercat în trecut a se consideră,
pentru a face operabilă și inatacabilă decizia restrângerii unor drepturi de către guvernanți. Dacă am
accepta această interpretare, art. 53 ar putea din acel moment să fie folosit ca bază pentru orice
restrângere și acest lucru ar fi foarte periculos pentru democrație. Aceste măsuri generale preventive,

14
nu pot fi instituite decât pentru acele motive pentru care constituția impune, celelalte motive,
neputând fi bază decât într-un sistem represiv de exercitare a drepturilor omului.

Într-o societate liberală, sistemul general de exercitare a drepturilor este așadar sistemul
represiv (libertate deplină până în momentul în care depășim limitele afectând drepturile altora,
moment în care sistemul ne reprimă), pe de altă parte, sistemul preventiv este o excepție care nu
poate opera decât în acele situații expres prevăzute de constituție, motiv pentru care de pilda, acele
legi poreclite „big brother” au fost declarate neconstituționale, tocmai pentru că nu poți institui un
sistem preventiv într-un domeniu în care un asemenea sistem nu este compatibil cu societatea
liberală, așa cum e cel al securității naționale, în locul domeniilor expres prevăzute în constituție
unde un asemenea sistem este autorizat, cum ar fi cel al prevenirii unor calamități naturale. Dacă
admitem așadar că sistemul preventiv este excepția și nu regula, el va fi implicit în sine, o
restrângere a drepturilor și libertăților fundamentale, motiv pentru care va trebui să respecte
condițiile stabilite in art. 53 din Constituție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a declarat de pildă o lege din Franța, ca fiind
contrară Convenției Europene a Drepturilor Omului, tocmai pentru că folosea un sistem preventiv în
materie de siguranță rutieră, sistem care aducea atingere dreptului la viața privată, prin folosirea
înregistrărilor video în care apărea nu doar mașina (cu viteza înregistrată de radar) ci și pasagerii ei.
Iată că pentru a nu abuza de aceste sisteme preventive, ele trebuie considerate ca fiind restrictive,
pentru că un astfel de sistem generalizat nu poate fi compatibil cu o societate liberală.

Libertatea într-o societate liberala, trebuie sa fie prioritară din mai multe puncte de vedere,
dintre care primul pe care-l vom analiza este cel valoric. Din această prioritate valorică a libertății
individuale, rezultă anumite limite procedurale impuse statului atunci când este în situația de a
invoca interesul general sau valorile perfecționiste pentru a justifica limitarea drepturilor sau
libertăților fundamentale. Ideea care se desprinde este că numai libertatea individuala este o valoare
în sens moral și etic, deci și juridic într-o societate liberală. Interesul general, siguranța națională,
ordinea și morala publică, sau buna desfășurare a instrucției penale, nu sunt valori prin ele însele ci
numai instrumente sau mijloace prin care se atinge un scop, și anume acela de a asigura protecție
valorii fundamentale a societății liberale, și anume libertatea individuală a cetățenilor săi. Există însă
riscul ca aceste mecanisme să fie transformate în scopuri, dând prioritate valorică interesului
general, tocmai de aceea considerăm că argumentul Curții Constituționale prin care se spune că:
“printr-o normă imperativă, legiuitorul poate da prioritate interesului general” nu poate să fie unul
valid, tocmai pentru că în această logică, apărarea interesului general ar deveni un scop în sine.

Pe de altă parte, nu pot fi considerate valori nici așa numitele valori perfecționiste, cum ar fi
morala publică sau ordinea publică, tocmai pentru că nimeni nu ar putea sa determine în abstract ce
înseamnă aceste sintagme, ele fiind întotdeauna determinate în concret, funcție de atingerea pe care
ar aduce-o drepturilor și libertăților fundamentale, o încălcare a acestor percepte. Prioritatea valorică

15
a libertății poate fi deci transpusă în ideea că întotdeauna acele motive sunt instrumente și nu scopuri
în sine, iar pe de altă parte că întotdeauna conținutul lor este determinat conjunctural și nu în
abstract, în raport de modul cum protejezi dreptul unor persoane prin restrângerea drepturilor altora
când ar putea constitui de pilda un pericol pentru siguranță națională, ordinea publica, si așa mai
departe. Aplicarea acestor motive de restrângere trebuie făcută prin determinarea în prealabil și în
concret a drepturilor pe care legiuitorul le apară prin această măsură.

Un alt aspect care ține de prioritatea libertății față de autoritate, într-o societate liberală, este
prioritatea spațială. Libertatea nu se impune numai față de oricine, ci se impune și peste tot, deci fără
limite spațiale. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, extinde spațiul de aplicare a
convenției la cetățenii unui stat care nu este parte din convenție, daca agenții unui stat membru,
controlează acel teritoriu, așa cum de pilda s-a întâmplat în Afganistan, unde cetățenii afgani au
beneficiat de protecția convenției europene, pentru că acea libertate este garantata oriunde, când un
stat membru are răspunderea de a o garanta. Pe de altă parte, putem vorbi și de un spațiu abstract al
libertății, nu doar de unul concret. Curtea Constituțională a României, a statuat că libertatea de
circulație de pildă, nu implică și libertatea de a conduce un automobil pe drumurile publice,
restrângând sfera de cuprindere a libertății, în timp ce Curtea Europeana a Drepturilor Omului face
exact contrariul, statuând că orice ține de retragerea permisului de conducere (având în vedere că
acesta este esențial pentru libera circulație mai ales în zilele noastre), ține de o acuzație în materie
penală, extinzând sfera de aplicare a acestei libertăți. Curtea Europeana a Drepturilor Omului,
apreciază pe bună dreptate, credem noi, că libera circulație, nu poate fi restrânsa la libertatea de a
merge pe jos, pentru simplul fapt că deplasarea cu automobilul ține de nivelul civilizației actuale,
fiind indispensabil acest mod de deplasare, fără de care este afectată inclusiv posibilitatea de a
munci și deci dreptul la muncă.

Dreptul statului de a invoca motive de interes general, pentru a opera restrângeri ale
drepturilor și libertăților fundamentale, cunoaște și anumite limite procedurale ce decurg din
conceptul de libertate inerentă ființei umane. Acest lucru înseamnă că trebuie ca modul în care sunt
limitate consecințele restrângerii la persoanele expres vizate, să fie determinabil. Atunci când o
restrângere vizează o categorie de persoane, nu se poate lărgi prin analogie, această sferă de aplicare
față de o altă categorie de persoane. Ca exemplu, atunci când o lege a statuat ca “pot fi urmăriți
pentru neplata impozitului pe venitul agricol, atât titularul fondului funciar, cât și toți cei care
gospodăresc împreună cu acesta”, a încălcat acest principiu, tocmai prin extinderea sferei de aplicare
a restrângerii (înțelegând aici prin restrângere, obligația de a plăti statului o cotă parte din profit).

Considerăm așadar, că această extindere are la bază un raționament eronat, prin care nu
numai proprietarul terenului este dator să plătească impozit (deci să suporte o restrângere), ci pot fi
urmăriți pentru neplată și toți cei care concură împreună cu acesta la producerea acelui venit.
Tragem deci concluzia, că orice normă care nu determină sau nu oferă criterii clare de determinare a

16
celor care sunt vizați de măsură restrângerii, este neconstituțională. Putem spune că acest aspect tine
de previzibilitatea normei, această cerință esențială nerezumându-se numai la claritatea textului de
lege, ci si la claritatea determinării subiecților de drept cărora li se adresează.
I.6 Publicitatea și previzibilitatea normei

Legea trebuie la rândul ei să îndeplinească anumite condiții pentru a putea opera astfel de
restrângeri ale drepturilor noastre în mod constituțional. Prima condiție este publicitatea legii, adică
posibilitatea ca legea să poată fi cunoscută în mod real, de către cei interesați. Deși pare o condiție
lesne de cumplinit, această modalitate de aducere la cunoștința publicului a normei juridice trebuie
totuși să fie apropriată scopului, în sensul de a putea în mod real să fie cunoscută. Ca exemplificare,
putem aminti textul controversatei și ulterior abrogatei ordonanțe 13/2017 care prevedea că în afara
art.1, ea intra în vigoare de la data publicării ei în monitorul oficial. Practic, în câteva ore de la
adoptare ea a fost publicată în Monitorul Oficial, și în consecință 0nu putem decât prezuma că
cetățeanul ar fi avut timpul și posibilitatea reală de a se pune la curent cu această normă, realitatea
fiind desigur că noaptea, cetățenii se odihnesc, nu consultă Monitorul Oficial. Este și motivul pentru
care legiuitorul constituant a introdus în anul 2003 acea prevedere care spune că legea intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării ei, anterior acestei date situația legii fiind similară cu cea a
ordonanțelor de astăzi printre care am amintit și cazul celei de mai sus.

Deși în mod tradițional, prezumția că cetățenii sunt la curent cu legea din momentul
publicării ei, este considerată a fi una irefragabilă și că nu este permis a proba contrariul, îndrăznim
să afirmăm că în realitate, trebuie admis că există situații în care legea să nu poată fi cunoscută cu
adevărat de către cetățeni. Putem să ne imaginam de exemplu, situația unei calamități naturale, în
care o parte a teritoriului țării rămâne izolată, rețelele de comunicații nu mai funcționează, etc. În
această situație, ar fi nedrept să nu admitem înlăturarea prezumției prin proba contrarie.

De altfel, există sisteme de drept sau state care au abordat această problemă diferit, cum este
de pildă cazul Franței, unde legiuitorul a prevăzut că legea intră în vigoare la trei zile libere de la
data la care Monitorul Oficial a ajuns la șeful departamentului (echivalentul prefectului la noi).
Practic, în acest mod se probează ca Monitorul Oficial a ajuns în teritoriu și chiar data la care a
ajuns, iar în situația în care n-a făcut-o, nu va fi nimeni acuzat că n-a cunoscut o lege pe care nici
statul n-a reușit s-o trimită reprezentantului său în teritoriu.

În acest sens, putem aminti că în constituția Cărvunarilor de la 1822 articolul 17 statua (și nu
pentru prima dată) ca: “Legile țarei în completul lor, să se aducă la cunoștința generală, ca fiecare
să știe care-i sunt datoriile și drepturile, ce este și ce nu este permis.” Acest principiu al publicării
legilor este proclamat încă din pravila lui Alexandru cel Bun sau a lui Vasile Lupu și nu știm dacă nu
cumva era chiar un “vechi obicei al pământului” pe care aceste pravile l-au consacrat în scrierile lor

17
(așa cum de altfel au făcut cu multe alte obiceiuri ale locului), după care “dreptul se aplica după ce
a ajuns la cunoștința generala”.17 Iată așadar că acest principiu nu este deloc nou în istoria
constituționalismului românesc, chiar dacă implementat precar, el există încă din vremuri străvechi
si nu ca prezumție, ci ca obligație a dregătorilor de a face mai întâi cunoscută legea înainte de a cere
respectarea ei.

Este de notorietate faptul, că la fel ca și celelalte popoare, românii au avut legi

consuetudinare cu mult înaintea celor scrise și mai apoi paralel cu ele, legea scrisă, alimentând-se
întotdeauna din legea nescrisă, dar întipărită în conștiința publică, prin vechile obiceiuri așa cum
frumos a subliniat și Dimitrie Cantemir când a scris referitor la opera lui Alexandru cel Bun, că:
“obiceiurile cele multe… nu le-au putut sminti” sau cu referire la legile dinaintea cuceririi romane,
că “voia domnitorilor și dreptul firesc, au avut putere ca și legile scrise” toate acestea, plus multele
referiri istorice la legile Dacilor, ne întăresc convingerea că stă în firea și obiceiul acestui popor să
trăiască “după lege și dreptate”.18

Uneori aceste legi scrise erau chiar subordonate celor consuetudinare, așa cum reiese din
Pravila lui Vasile Lupu cap. 56, paragraful 3: “Giudețul giudecca câteodată și împotriva pravilei
pentru acest obiceiu al locului și de multe ori face cum ii voia lui”. Așadar nu numai ca publicitatea
legii o regăsim ca principiu constituțional cât se poate de vechi, dar putem cel puțin bănui ca pe cale
de “obicei al pământului”, el vine din vremuri cu mult mai vechi decât primele încercări
constituționale din țara noastră. Acesta este doar unul din argumentele puternice împotriva teoriei
conform căreia democrația românească este incompatibilă cu tradiția. Constituția de la 13
septembrie 1822 este numai o primă încercare de a transpune în litera legii liberalismul ce se găsea
de multă vreme în firea și în obiceiurile pământului românesc dar și a principiilor democratice
dominante deja în lumea civilizată la acea epocă.

Referitor la previzibilitatea legii, nu este suficient a se considera că legea este previzibilă

numai prin faptul că ea este publică. Ea trebuie să fie și suficient de clară așa încât cetățeanul mediu
să o poată înțelege. E vorba de acel limbaj comun de care am amintit mai sus, astfel încât cetățeanul
mediu să poată înțelege textul normei fără a avea nevoie de cunoștințe de specialitate juridică.
Previzibilitatea implică de asemenea ca subiectul de drept să poată cel puțin să intuiască momentul
în care o modificare legislativă îl poate afecta, așa încât o astfel de modificare să nu fie intempestivă
și să-l ia prin surprindere. Acest lucru se bazează pe realitatea faptului că nimeni nu va citi
Monitorul Oficial zilnic, ci poate doar atunci când prevede că o normă ce-l poate privi în mod direct,
va intra în vigoare sau este pe cale de a fi modificată. În realitate, nu de puține ori s-a întâmplat ca o
lege de modificare a unei alte legi importante să fie modificată la rândul său printr-o ordonanță de
urgență la numai câteva zile de la promulgare. O astfel de modificare a modificării este contrară

17 D. V. Barnoschi (1922) Originile Democrației Romane, Editura Viața Românească, Iași, pag. 154
18 Dimitrie Cantemir Descriptio Moldavie

18
principiului previzibilității, tocmai pentru faptul că nimeni nu se așteaptă ca modificarea recent
aprobată, uneori după o lunga dezbatere publică în parlament, să fie la rândul său modificată subit și
în mod cu totul neașteptat de către public.

În acest context, considerăm că este rezonabil să ne punem întrebarea dacă nu cumva ar fi

necesar a se proba peste prezumția de cunoaștere a legii în condițiile în care modificarea a fost
intempestivă și în mod rezonabil neașteptată. Ca ultim exemplu, amintim Noul Cod Civil, care după
ani de dezbateri și de variante propuse, a fost aprobat de către parlament ca intrând în vigoare la un
an de la adoptare, fiind necesară o lege de punere în aplicare. Această lege însă, nu a venit doar să-l
pună în aplicare așa cum ar fi fost de așteptat și cum de altfel reiese și din titulatura sa, ci a venit cu
peste 400 de articole modificate. Impreviziunea legii pentru viitor considerăm că este în această
situație mai mult decât certă.

Adoptarea actelor normative, se supune și ea principiului previzibilității, prin aceea că ele

sunt adoptate de organe clar stabilite și după proceduri la fel de clar stabilite. Atunci când
modalitatea de adoptare, sau procedura prin care o normă este adoptată sunt neclare, se poate pune
pe buna dreptate, problema neconstituționalității respectivei norme, chiar și în situația în care
conținutul acelei norme este constituțional. În final, pentru ca un act normativ să fie în acord cu art.
53 din Constituție, trebuie ca subiectul să poată prevedea în mod rezonabil că acel act va putea fi
executat, când va putea fi executat, dar și în ce mod se va produce acea executare. Dacă aceste
cerințe nu sunt suficient de clare, orice lege care ar restrânge anumite drepturi sau libertăți, ar fi
neconstituțională. Principiul general pe care această previzibilitate se bazează este principiul
încrederii legitime a persoanelor, în continuitatea acțiunii statale (enunțat de Curtea Constituțională
germană). Deși la noi acest principiu nu este formulat expres, el rezultă totuși din prevederile art. 53
din Constituție.

“În general, poporul își manifestă aversiunea față de o lege pe care o consideră întemeiat
neconstituțională sau față de un act al puterii executive, revoltându-se. Acest drept, a fost formal
recunoscut și de art. 35 al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului care a figurat și ca
preambul al Constituției Franceze din 1793, potrivit căruia, când guvernul încalcă drepturile
poporului, insurecția este pentru popor și pentru fiecare parte a acestuia, cel mai sacru dintre
drepturi și cea mai indispensabilă dintre îndatoriri.”19

Subscriem ideii că atât publicitatea, cât și previzibilitatea legii, n-ar mai constitui o
problemă, dacă s-ar implementa și la noi principiile democrației participative, cetățenii fiind astfel
mult mai aproape de lege, chiar implicați în elaborarea ei așa încât le va fi și cunoscută și
previzibilă. “Democrația, în oricare dintre conceptualizările ei, reprezintă mult mai mult decât
alegeri libere, acestea fiind temelia acestei forme de guvernare. Existența guvernării cu și pentru
oameni necesită o abordare partenerială între cetățeni și aleșii în care ei și-au investit încrederea,
19 C. Ionescu, „Drept Constituțional și Instituții Politice” curs universitar, pag. 47

19
cu extensia contemporană către funcționarii publici și instituțiile administrative ca reprezentanți ai
statului. În societățile democratice încrederea se realizează prin onestitate, transparență din partea
aleșilor și mai ales oportunitatea oferită oamenilor de a juca un rol important în procesul
guvernării, și chiar în activitatea de zi cu zi”.20

I.7 Pluralismul ca principiu fundamental și participarea cetățenilor la viața democratică

Într-o societate liberală, există un principiu esențial al pluralismului. Acest pluralism, este
atât categorial, cât și intra-categorial. Am stabilit deja, că orice restrângere a dreptului de asociere
trebuie operată în limitele art. 53 din Constituție. În interiorul fiecărei categorii asociative, trebuie să
poată exista de asemenea, o pluralitate de asocieri, cu excepția acelor asocieri care privesc persoane
ce exercită o funcție publică în mod privat (exercițiul autorității de stat). Aceasta este de pildă
situația barourilor si a Uniunii Naționale a Barourilor din Romania.

Acest pluralism își are originea în faptul că societatea liberală este în esență o societate
deschisă în principiu oricăror idei, interese sau grupuri, atât timp cât nu acționează împotriva
principiilor democrației sau ale statului de drept. Orice doctrină, este așadar compatibilă în principiu
cu democrația, iar într-o societate liberală, statul nu joacă decât un rol de arbitru între aceste doctrine
sau grupuri asociative politice sau apolitice. Acest lucru însă, nu se poate întâmpla decât dacă statul
garantează proceduri de arbitraj just, nepărtinitor și transparent aplicat, între aceste interese și dacă
aceste proceduri sunt prioritare față de oricare aceste interese. De aceea, în cadrul procedurii pe care
statul o declanșează pentru restrângerea unor drepturi sau libertăți, trebuie ca procedura de alegere a
modalității de restrângere să fie prioritară procedurii însăși de restrângere. Este obligatoriu așadar,
ca procedura de alegere justa să fie prioritară față de oricare procedură de a impune interesul
general, morala publica, sau oricare altă valoare perfecționistă.

Tot în ideea pluralismului și al rolului de arbitru al statului, subscriem ideii includerii unui
nou capitol în Constituția României cu ocazia unei viitoare revizuiri, al cărui titlu ar putea fi
“Participarea cetățenilor la viața democratică”, capitol care “să dea expresie funcțională
următoarelor principii: principiul luării deciziilor cât mai aproape de cetățean (subsecvent
principiului subsidiarității); principiul consultării de către autoritățile publice în vederea luării
deciziilor, a cetățenilor și a asociațiilor reprezentative; al consultării sindicatelor și patronatelor de
către autoritățile publice și al facilitării dialogului social între autorități, pe de o parte, sindicate și
patronate, pe de altă parte, cu respectarea autonomiei celor din urmă; Reiterăm și ideea că

20 L. S. Stănescu, M. Slusarciuc „Advocacy sau reinventarea contemporană a democrației participative” articol pag.1,
consultat la data de 15.06.2017, disponibil la adresa
http://www.ugb.ro/Juridica/Issue1RO/4_Democratia_participativaStanescuRO.pdf

20
participaționismul realizează joncțiunea dintre democrația directă și cea reprezentativă, advocacy
ca mediu instituțional, procedură legală și canal comunicațional prin care cetățenii pot participa la
ameliorarea procesului decizional, are capacitatea de a contribui la redobândirea semnificațiilor
nediluate, originare ale mecanismelor constituționale reprezentative contemporane, adică inițiativa
și procedura legislativă, votul electoral, referendumul.”21

De asemenea, pentru creșterea și facilitarea acestui dialog social, susținem ideea “creșterii
rolului Avocatului Poporului în facilitarea acestui dialog ca măsură alternativă sau complementară
liberului acces la justiție; reformarea dreptului la inițiativă legislativă al cetățenilor în sensul
simplificării mecanismului constituțional; adoptarea referendumului abrogativ, ca posibilitate a
unui număr de cetățeni să inițieze o consultare populară având ca obiect o lege votată de Parlament
pentru nașterea unui dialog autentic între națiune și reprezentanții ei etc”24

I.8 Concepte valorice versus concepte juridice

O altă consecință ce decurge din prioritatea justului asupra binelui, ar fi aceea că noțiunile
unui text juridic, chiar dacă vin din alte domenii sau științe sociale, trebuie juridicizate, iar această
juridicizare presupune transformarea lor din concepte valorice, cum ar fi de pildă morala publică, în
concepte formale, vidându-se de conținutul valoric pe care în mod obișnuit acestea le au. Dacă am
admite conținutul valoric al moralei, ar însemna că prin această procedură am impune o morala față
de alta, lucru de evitat într-o societate ce se dorește a fi una liberală și democratică.
Nici un organ al statului nu poate impune o morală în detrimentul alteia, chiar dacă există o
influență a moralei în drept, ea trebuie totuși să rămână la stadiul de influență, arbitrajul constituind
mai degrabă un atribut mai potrivit atât dreptului cat si organelor statale, tocmai pentru că morala
are un conținut valoric, în timp ce dreptul, nu are acest tip de conținut. De altfel, neutralitatea
statului față de orice grup social, este o condiție a liberalismului către care am tânjit și noi ca
societate și pentru care am înfăptuit chiar o revoluție. Dacă am reușit, sau dacă există liberalism în
societatea în care trăim astăzi, este o altă întrebare legitimă, la care însă nu vom reuși sa răspundem
în această lucrare. În orice caz, într-o astfel de societate spre care tânjim și astăzi, statul este neutru,
justul este considerat a fi o prioritate, iar individul, egal în drepturi, este pus mai presus de toate
acestea.
21 L. S. Stănescu, M. Slusarciuc „Advocacy sau reinventarea contemporană a democrației participative” articol pag.8,
consultat la data de 15.06.2017, disponibil la adresa
http://www.ugb.ro/Juridica/Issue1RO/

4_Democratia_participativaStanescuRO.pdf 24 G. Sartori, „Teoria democrației

reinterpretată”, Ed. Polirom, Iași, 1999, p.120

21
 Conceptele juridice în general, sunt concepte formale, care adoptă un conținut concret în
funcție de realitatea concretă pe care o avem de judecat într-o anume situație sau cauză. De altfel,
nici libertatea nu are un conținut concret, ci numai limitările ei. La fel de lipsită de conținut trebuie
să fie și sintagma interes general. “Din punct de vedere juridic, interesul general fiind o procedură
accesibilă tuturor și neavând un conținut concret. În măsura în care interesul general nu mai este
accesibil tuturor, invocarea lui devine neconstituțională, pentru că în societatea liberală,
generalizarea unui interes nu poate fi suficientă pentru limitarea unor drepturi sau libertăți. El este
de altfel de aceeași natură cu libertatea și nu superior acesteia. Diferența între acest interes general și
libertatea individuală, este de perspectivă pentru stat, el având o forma concretă, în timp ce libertatea
este ceva abstract, iar din perspectiva cetățeanului este exact invers, interesul general fiind o noțiune
abstracta iar libertatea, una cât se poate de concretă.” 22

Iată ca un alt principiu fundamental ce rezulta din aceasta prioritate a justului asupra binelui,
este disponibilitatea tuturor motivelor ce ar putea fi invocate ca bază a restrângerii unor drepturi și
libertăți. Putem afirma deci, că orice restrângere bazată pe invocarea interesului general sau a
oricăror valori perfecționiste, invocare care face aceste valori sau interes general indisponibile
pentru o anume categorie de persoane, este neconstituțională. Ideea centrală este aceea că într-o
societate liberală, o libertate de bază, nu poate fi niciodată restrânsă în numele interesului general
sau a oricărei valori perfecționiste, ci numai pentru apărarea unei alte libertăți de bază și bineînțeles,
numai dacă este necesară într-o societate democratică. Această necesitate implică în mod obligatoriu
suveranitatea individului și proceduri juste de decizie din partea statului.

II. Universalitate, normativitate, egalitate

II.1 Universalitatea drepturilor omului

Contextul general în materia drepturilor omului, este cel al unui pozitivism juridic etatist, ce
încearcă să acrediteze idea că statul este creatorul și stăpânul dreptului și în afara acestei creații a
statului, nu există nimic altceva. În același timp, există și un curent care încearcă să cultive ideea de
umanizare a drepturilor omului, încearcă să dovedească că aceste drepturi sunt total în afara puterii
de reglementare a statului, fiind drepturi naturale și imprescriptibile ce țin de însăși natura umană și
care nu au nici o legătură cu statul, ba chiar îl limitează. În ce privește universalitatea drepturilor
omului, putem vorbi tocmai despre o asemenea tendință de reintroducere a valorilor in drept, de
recunoașterea unui drept care aparține naturii umane si care nu poate fi afectat de către stat, ba chiar
se constituie într-o limită a puterii statale de reglementare.

22 Dan Claudiu Danisor – Revista de Stiinte Juridice, vol. 26 nr 1/2015 Editura Universul Juridic

22
 Referitor la aceste drepturi, Ion Deleanu, aprecia că prin “drepturile omului se înțeleg
drepturile oricărei persoane care se află în spațiul suveranității unui stat, indiferent de raportul său
cu statul respectiv, iar prin drepturile cetățeanului, dimpotrivă se înțeleg drepturile specifice acelei
persoane care prin raportul de cetățenie, aparține statului respective”.23
Constituția României dedică un articol universalității drepturilor omului, primul articol din
titlul referitor la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, art. 15, dar care are din nefericire
o formulare care nu generează nici un fel de efecte universalizante cu privire la aceste drepturi,
statuând că “cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin constituție și prin alte
legi și au obligațiile prevăzute de acestea”. Acesta este cam tot textul referitor la universalitate, deși
nici el pe de-a-ntregul, pentru ca se refera la cetățeni, ori cetățeanul este individul afiliat politico-
juridic la un stat anume, deci nimic universalizant în această noțiune, iar in subsidiar, se vorbește de
consacrarea prin constituție și prin alte legi, a unor drepturi care se aplica tuturor cetățenilor. Practic
acest articol nu se refera deloc la vreo universalizare a drepturilor așa cum reiese din denumirea
marginala.
Așa stând lucrurile, ne putem pune întrebarea dacă avem cu adevărat o reglementare juridică
a universalității drepturilor omului în Romania și dacă simpla denumire marginală a unui articol este
sau nu normativă. În această privință, Curtea Constituțională consideră că interpretarea sistemică
este obligatorie și că titlul creează consecințe normative, în concluzie și acest titlu este normativ. De
altfel, ar fi deplasat să credem că este întâmplător că un capitol poartă un titlu sau altul, pentru că
atunci când se elaborează constituția, titlurile sunt și ele supuse la vot odată cu articolele pe care le
sistematizează.
Faptul că avem o utilizare nefericită sau abuzivă a termenului de cetățean într-un text care se
referă la universalitatea drepturilor, nu înseamnă că s-a dorit vreo restrângere a acestor drepturi, ci
mai degrabă este obligatorie interpretarea textului în raport de titlul care-l precedă. Practic, putem
spune că avem o extindere a interpretării acelor noțiuni care se utilizează în textul subsecvent
titlului. De altfel, nu este singulară în constituția României folosirea abuzivă a noțiunii de cetățean,
așa cum de pildă o face când spune că egalitatea în drepturi privește pe cetățeni. Este mai mult decât
evident că nu s-a dorit discriminarea cetățenilor străini, ci mai degrabă este o utilizare in extenso a
noțiunii de cetățean, nefiind vorba de cetățenii romani ci de orice cetățeni, ba chiar de apatrizi,
pentru că vorbim de drepturi universale ale omului și nu ale cetățeanului.
Gregorio Peces-Barba Martinez, fost judecător la Curtea Internațională de la Haga, spunea
într-o lucrare a sa că “această universalitate se desfășoară pe trei planuri: pe plan rațional, unde
universalitatea desemnează atribuirea drepturilor tuturor ființelor umane; pe plan temporal,
universalitatea presupune drepturi generale și abstracte, situate în marginea timpului și valide în

23 I. Deleanu, „Instituții și Proceduri Constituționale”, Editura Servo-Sat, București 2003, pag. 138

23
orice moment istoric; și pe plan spațial, unde universalitatea sugerează extinderea culturii
drepturilor omului la toate societățile politice, fără excepție”24

II.2 Caracterul normativ al universalității drepturilor omului

O primă consecință a caracterului normativ al universalității drepturilor omului este tocmai

limitarea dreptului statului, de a lega existența sau exercițiul acestor drepturi, de cetățenie. Cu alte
cuvinte, odată ce drepturile aparțin tuturor ființelor umane, statul nu le poate lega de cetățenie, acest
lucru însemnând o restrângere a unui drept fundamental iar aceasta ar implica respectarea condițiilor
stabilite in art. 53 referitoare la restrângerea unor drepturi. Fără respectarea acestor condiții, legarea
acestor drepturi de cetățenie, ar însemna o încălcare a universalismului drepturilor omului.
O a doua consecință este atemporalitatea drepturilor și libertăților fundamentale, conform art.
152 din constituție, “nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și
a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora”.28 Practic, odată un drept
câștigat, el poate fi limitat în exercițiul său (in condițiile art. 53), dar nu mai poate fi retras sau nu-i
poate fi afectată existența niciodată. În această accepțiune, universalitatea presupune ca aceste
drepturi devin atemporale și valide în orice moment sau conjunctură istorică. Drepturile
fundamentale, nu pot fi niciodată dependente de situația materială sau conjuncturală a momentului,
iar statul nu poate invoca propria culpă pentru a nu-și executa obligațiile, așa cum într-o speță
referitoare la folosirea limbii materne (decizia 112/2001 deci înainte de revizuirea din 2003), Curtea
Constituțională a statuat, că societatea nu-și poate permite costurile aferente utilizării limbii materne
în raport cu administrația, acolo unde grupul etnic nu reprezintă cel puțin 20% din populația
județului respectiv. Practic, Curtea răspunde într-un mod cu totul contrar principiului universalității,
argumentând că atâta timp cât nu există resurse, este constituțională această prevedere.
O altă consecință a acestei normativizări a universalității drepturilor omului, este extinderea
validității lor în orice spațiu sau conjunctură politică. Aceste drepturi nu pot depinde de tipul de
putere politică ce conduce un stat la un moment dat. Această extindere spațială, presupune o
internaționalizare a drepturilor omului, ce se transpune prin două mecanisme, și anume caracterul
obiectiv al drepturilor omului și atenuarea condiției naționalității. Primul mecanism, cel al
caracterului obiectiv, presupune ca aceste drepturi să nu fie dependente de stat și de comportamentul
acestuia la nivel internațional, fiind prevăzute în tratate internaționale în care nu se aplică condiția

24 G. Peces-Barba Martinez (2004) Theorie generale des droit fondamentaux, L.G.D.J., Paris,
pag. 271 28 Constitutia Romaniei, art. 152

24
reciprocității. Cu alte cuvinte aceste drepturi devin obiective pentru că nu mai țin de subiectivismul
statului care poate încălca acel tratat.
Atenuarea condiției naționalității se concretizează prin crearea unui drept de imixiune a unui
stat în treburile interne ale altui stat, atunci când se încalcă drepturile omului, indiferent de
naționalitatea persoanei respective, tocmai pentru o mai buna garantare a protecției drepturilor și
libertăților persoanei. Un stat poate reclama încălcarea drepturilor omului de către un alt stat,
indiferent de naționalitatea persoanei ale cărei drepturi se încalcă, ea putând fi de orice naționalitate.
O altă consecința ce decurge din universalitatea drepturilor omului este principiul conform
căruia tot ce nu-i interzis, este permis. Acest principiu se regăsește foarte concret și în proiectul de
constituție al cărvunarilor de la 1822, in art. 4 care spune: “Să nu poată fi nimeni oprit, să facă orice
nu-i împotriva legilor”.25 Acest principiu presupune universalitatea libertății și restrângerea
exercițiului autorității. A existat chiar și la discuția primei variante a constituției actuale, un
amendament (nr.101/1991) care ar fi statuat că „cetățenii au dreptul de a face orice nu este interzis
potrivit legii”. Se pare totuși, că adunarea constituantă din 1991 a considerat că acest amendament
este inutil, deoarece principiul este de la sine înțeles, însă din păcate, poate și datorită trecutului
nostru totalitar, există totuși o tendință de a universaliza autoritatea, considerând că autoritatea poate
face orice iar libertatea cetățeanului este întotdeauna îngrădită, situație înțeleasă deci, exact invers.
Pe de altă parte, dacă admitem ca legiuitorul să reglementeze un drept sau o libertate, trebuie,
după cum decidea Consiliul Constituțional Francez in 1982 ca aceasta reglementare să nu cuprindă
mai mult decât ar fi necesar garantării exercițiului acelor drepturi sau libertăți. Libertatea cu alte
cuvinte, nu trebuie reglementată, căci ea este universala și nu are nevoie de reglementare decât în
situația în care aceasta ar fi necesară pentru garantarea exercițiului ei.
În ce privește sfera titularilor drepturilor, considerăm că nu mai este nevoie să subliniem că e
vorba de o sfera generală ce cuprinde pe toți oamenii, însă întrebarea care se pune este daca și
persoanele juridice sunt titulare ale acestor drepturi fundamentale, sau nu. Curtea Constituțională a
statuat deja că nu se poate garanta egalitatea în drepturi între persoanele fizice și cele juridice. În
optica Curții, egalitatea ar fi încălcată numai dacă persoanele fizice asociate în cadrul unei persoane
juridice ar fi discriminate, deci drepturile și libertățile fundamentale aparțin în optica Curții
Constituționale numai persoanei fizice și mai mult decât atât, în cazul egalității în drepturi, aparțin
numai cetățenilor români, iar legislația transpune aceste principii. Alte constituții stabilesc însă
expres, că in sfera titularilor drepturilor intra și persoanele juridice, dar numai cu privire la drepturile
care prin natura lor pot aparține acestora. O persoana juridica are de pilda dreptul la existenta, la
proprietate, etc. Constituția Portugaliei afirma de pilda in Art. 12 al. 2 sub denumirea marginala
“Principiul universalității” că “toate persoanele juridice se bucura de drepturile si sunt ținute de
obligațiile care sunt compatibile cu natura lor”.26 După cum vedem, nu se face nici o distincție între
persoanele juridice pe criterii de naționalitate.
25 D.V Barnoschi (1922) Originile Democratiei Romane, Edit. Viata Romaneasca, Iasi, pag. 138

25
 Iată cum, o interpretare ad litteram, poate să ne duca în situații ambigue, așa cum se întâmplă
și în acest domeniu, unde dacă textul se referă la cetățean, nu implică și persoanele juridice române,
prin prisma faptului că la noi, vorbim de cetățenie în cazul persoanelor fizice și de naționalitate când
ne referim la persoane juridice, în timp ce în alte sisteme de drept, se folosește numai termenul de
naționalitate.
Este esențial totuși ca atunci când ne referim la persoane fizice, între acești termeni să nu se
pună un semn de egalitate, pentru că a fi cetățeanul unei țări nu presupune implicit a avea și aceeași
naționalitate, așa cum de pildă avem în țara noastră cetățeni români de naționalitate maghiară, sau
așa cum este situația oricărui cetățean străin când dobândește cetățenia română și devine cetățean
român, dar de altă naționalitate. Este la fel de adevărat totuși, că acele sisteme de drept care nu fac
aceste distincții, nu le fac tocmai din dorința de a nu crea o discriminare pe bază etnică sau de
origine între proprii cetățeni. Într-o epocă în care vorbim tot mai mult de globalizare, într-un context
European unde trăim într-o Uniune Europeana în care toți suntem cetățeni, egali în drepturi, poate că
este de dorit ca distincțiile pe bază de origine etnică între cetățeni să nu mai fie relevante.
Considerăm în consecință, că nu este întâmplător nici faptul că în constituția Portugaliei de
pildă, dar și în altele, nu se face această distincție nici între persoanele juridice. Putem aminti aici, că
și din acest punct de vedere, Constituția Cărvunarilor de la 1822 se dovedește din nou a fi fost una
vizionară, pentru că această distincție nu exista, ea folosind mai degrabă termenii de naționalitate și
cel de naturalizare, statuând în articolul 14 că: “De naționalitate Moldovan este acel născut în țară,
din părinți moldoveni, oameni liberi. Aceștia se bucură de toate drepturile legale ale pământenilor.
Devine Moldovan, tot străinul major, care se așază în țară și care se căsătorește cu o moldovancă ce
are proprietate nemișcătoare, iar apoi petrece în țară zece ani fără întrerupere și având purtare
bună. După împlinirea acestui termen, va dovedi toate acestea judecătoriei ținutale, care-i va
elibera un certificat.” Chiar dacă una din condițiile esențiale ale acestei naturalizări era pe atunci
căsătoria cu o localnica bogată iar acest lucru ne pare acum cel puțin bizar, putem observa totuși că
această deosebire pe considerente etnice de care vorbeam mai sus nu se face, străinul devenind prin
căsătorie moldovean. Practic, termenul de naționalitate îl îngloba și pe cel de cetățenie, acesta din
urmă apărând în următorul articol, 15 care spune că “guvernul decide în chip suveran, dacă acordă
sau nu, cetățenia acelor cari au îndeplinit cerințele articolului precedent”. Termenul de naturalizare
apare in art. 16 unde se vorbește despre pierderea calității de moldovan: “Calitatea de moldovan se
pierde prin naturalizare în altă țară. Mai pierde calitatea de moldovan acel vinovat de complot sau
alta crima impotriva ocârmuirii și a liniștei publice. Aceștia nu pot fi niciodată întrebuințați în vreo
slujba.”27

26 Art. 12, al. 2 din Constitutia Portugaliei, consultat online la data de 18.06.2017, disponibil la adresa
http://cj.md/uploads/Portugalia.pdf
27 D. V. Barnoschi (1922) Originile Democrației Romane, Editura Viața Românească, Iași, pag. 152

26
 Când vorbim de universalitatea drepturilor omului, nu trebuie pierdut din vedere faptul că ele
însele constituie o universalitate juridică și în consecință putem judeca un drept sau altul in raport de
această universalitate, ceea ce justifică și derogarea de la anumite criterii formale de protecție a unui
drept, pentru a garanta mai bine ansamblul, universalitatea. Așa cum de exemplu, nu putem crea
regimuri juridice diferite în raport de etnie, putem deroga totuși de la criteriile de egalitate formală
între persoane, creând niște regimuri diferite tocmai pentru a garanta mai bine egalitatea de șanse,
egalitatea în drepturi. De multe ori, a nu face discriminare, înseamnă a menține discriminarea, așa
cum este cazul egalității de șanse dintre bărbați și femei.
Universalitatea drepturilor omului implica de asemenea și inalienabilitate lor. Acest lucru
presupune că ele nu pot fi nici înstrăinate nici cedate de bună voie. Declarația drepturilor și
îndatoririlor omului social din 1793 a națiunii Genoveze Art. 6 “Drepturile omului, fiind inerente
calității sale de om, sunt inalienabile. Omul nu a putut deci renunța la ele, reunindu-se în societate
cu semenii săi”. Iată așadar cum nici persoana însăși nu poate afecta existenta dreptului respectiv
prin propriile acte de voință, iar dacă și-ar restrânge voluntar exercițiul acestor drepturi, ar trebui
respectate aceleași condiții ale Art. 53 din Constituție. Acest lucru, ne face să considerăm legitimă
întrebarea dacă procedura simplificată din dreptul penal prin care făptuitorul recunoaște fapta,
pentru a primi o pedeapsă mai ușoară și a beneficia de procedura simplificată, este constituțională,
având în vedere că și în acest caz este vorba de o cedare voluntară a unor drepturi care sunt
inalienabile.

II.3 Limitele normativității într-o societate democratică

Într-o societate democratică și liberală, nu putem considera că dreptul trebuie să

reglementeze orice situație concretă, ci dimpotrivă el are niște limite bine conturate, existând
domenii în care dreptul trebuie să intervină minimal, cum ar fi de pildă domeniul economiei de
piață. Pe de altă parte, nu putem nici să acceptăm ideea că atunci când o reglementare este greșit
aplicată, ea trebuie în mod automat schimbată. Legea nu trebuie să rezolve probleme sociale sau
disfuncții ci doar să le încadreze normativ. Societatea, la fel ca și economia, trebuie să se regleze în
mod natural, reacționând la un context social specific, și nu forțând schimbarea sistemului legislativ
ori de câte ori apare o problemă socială. Acest principiu este la fel de adevărat și în ce privește
dreptul constituțional așa încât nu putem schimba constituția ori de câte ori apare o problemă de
interpretare a ei sau o situație chiar nereglementată în constituție.
Într-o societate liberală bazată pe pluralism, diversitatea de forme de asociere ale unei
societăți civile bine structurate profită statului, tocmai prin prisma multiplelor canale prin care

27
probleme concrete ale societății sunt transmise sistemului, astfel încât nu statul creează legi pentru
situații ipotetice ci situațiile concrete prin care trece societatea civila se transmit sub formă de
informații sau cerințe pe baza cărora mai apoi, se legiferează. De altfel, principiul conform căruia
legea trebuie să fie expresia voinței generale și că la elaborarea ei au dreptul să concure toți
cetățenii, fie în mod direct, fie prin reprezentare, îl găsim nu doar in declarația drepturilor omului.
Așa cum am mai amintit, pluralismul de care vorbește constituția este unul esențial în structurarea
societății pe noi principii si trebuie sa existe in toate domeniile sociale, nu doar in domeniul
partidelor politice.
Considerăm că în ce privește pluralismul politic, sistemul constituțional românesc este unul
bine structurat și organizat și considerăm că nu există nici motiv suficient de temeinic pentru
modificări în această structura, dar putem mai degrabă să constatăm o lipsa a temelor reale de
dezbatere, care să poată structura societatea sau sistemul pluripartit in raport de aceste teme,
partidele rotindu-se la guvernare dar fără ca societatea sa poată constata vreo-o schimbare majoră
odată cu schimbarea partidului de guvernământ, iar acest lucru chiar dacă ne face să credem că nu
avem un sistem de partide funcțional, nu-l putem pune în sarcina constituției. Cu toate acestea,
credem ca o soluție pentru această destructurare a societății, ar putea fi găsirea unor pârghii prin care
sa se încurajeze pluralismul, nevoia de pluralism nefiind doar de ordin politic, ci la fel de bine
societatea are nevoie de un pluralism funcțional în orice domeniu, conceptual, sindical, ideologic,
care să transforme în final societatea de masă într-una bine structurata fără de care nu putem vorbi
de liberalism și democrație.
De peste un sfert de secol, țara noastră este într-un proces continuu de consolidare a
democrației si a statului de drept, proces care are a se lupta încă, pe alocuri, cu unele reminiscente
ale autoritarismului care a caracterizat practicile statale o lunga perioada de timp, societatea fiind
încă preocupată, în a elimina aceste reflexe din comportamentul celor care dețin puterea politica. In
acest context, au fost adoptate reglementari destinate pe de o parte sa elimine sau cel puțin să
tempereze excesul de putere al factorilor de decizie, sau abuzuri care ar putea fi justificate ca fiind în
interesul statului și pe de alta parte, să garanteze exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Limitarea acestor drepturi și libertăți, este după cum am mai amintit o situație de excepție,
reglementată strict, limitată în timp și determinată de evenimente extrem de grave și determinate
restrictiv.
Cadrul legislativ actual, descrie acele stări sau situații care necesită măsuri speciale în
vederea gestionării unor situații grave și care pot avea ca urmare instituirea unor obligații sau
constrângeri noi pentru cetățeni, restrângerea unor drepturi sau libertăți fundamentale, pe o durată
strict limitată în timp. Așa de pilda, O.U.G. nr. 1/1999 privind Regimul Stării de Asediu si Regimul
Stării de Urgentă, definește starea de asediu ca fiind “ansamblul de măsuri excepționale de natură
politică, militară, economică, socială și de altă natură, aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în
unele unități administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacitații de apărare a țării la

28
pericole grave, actuale sau iminente, care amenință suveranitatea, independența, unitatea ori
integritatea teritorială a statului.” 28

Aceeași ordonanță, statuează că “starea de urgență, reprezintă ansamblul de măsuri

excepționale, de natură politică, economică și de ordine publică, aplicabile pe întreg teritoriul țării,
sau în unele unități administrativ-teritoriale, care se instituie în următoarele situații: existența unor
pericole grave, actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației
constituționale; iminența producerii ori producerea unor calamități, care fac necesară prevenirea,
limitarea, sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.”
O.U.G. nr 21/2004 privind Sistemul National de Management al Situațiilor de Urgenta,
definește aceste situații ca fiind “un eveniment excepțional, cu caracter non-militar, care prin
amploare și intensitate, amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile
materiale și culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare
adoptarea unor măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și managementul unitar
al forțelor și mijloacelor implicate.”29
Opinia majoritară este că “starea excepțională, este urmarea unei declarații a autorităților
statului, atunci când, o situație extraordinară amenință securitatea țării. Numai în acest context, se
pot restrânge sau suspenda exercițiul unor drepturi ale omului sau al unor libertăți
civile.”30Observația ce se impune a fi făcută, este că restrângerea aceasta trebuie să fie limitată în
timp, sau cel puțin să fie cunoscute criteriile de determinare a acestei limitări, ori limitarea să
înceteze odată cu încetarea evenimentului care o provoacă.

Prioritatea temporală a libertății, (și aici vorbim de limite care se impun statului datorită
acestui tip de prioritate a libertății), înseamnă că indiferent de evoluția circumstanțelor în timp,
libertatea va trebui să se impună, iar statul să prevadă în mod clar, care este limita temporală a
restrângerilor pe care le dispune prin lege. Practic nu putem restrânge drepturi sau libertăți
fundamentale, fără să avem o limită temporală bine definită. Curtea Constituțională afirmă în decizia
872/2010 că “este evident că restrângerea exercițiului unui drept, trebuie să dureze numai atât timp
cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată”35 Aici subiectul
acestei decizii era restrângerea drepturilor salariale, iar în legătură cu această restrângere Curtea,
afirmă că ea nu poate fi nedefinită în timp, ci că ea trebuie să dureze doar atât timp cât amenințarea
în considerarea căreia a fost luată, se va menține. Odată cu încetarea acestei amenințări, restrângerea
va trebui să înceteze.

28 O.U.G. nr, 1/1999 privind Regimul Stării de Asediu si Regimul Stării de Urgenta
29 O.U.G. nr 21/2004 privind Sistemul National de Management al Situațiilor de Urgenta
30 F. Maciu (2011), Regimul Juridic al Starilor Exceptionale, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, pag. 15 35 Decizia 872/2010 a Curtii Constitutionale a Romaniei

29
 Problema care se pune în legătură cu această decizie este dacă amenințarea crizei economice
în care se găsea țara noastră, poate fi considerată ca fiind una din acele situații restrictiv prevăzute în
Constituție, în care se impune o restrângere a drepturilor sau libertăților fundamentale. Revenind la
subiect, dacă această limită temporală nu poate fi exact determinată, ea trebuie totuși să fie cel puțin
determinabilă, sau să indice cel puțin mijloacele prin care se poate determina durata restrângerii,
lipsa acestor indicii, ar atrage după sine neconstituționalitatea modalității de invocare a cauzei în
baza căreia s-a dispus această restrângere.
Conform unor autori, o stare excepțională, exercită o presiune enormă atât asupra statului,
cât și asupra societății, astfel încât, pentru a-i face față într-un mod cât mai eficient, statul are nevoie
de întreaga cooperare din partea societății. În acest sens, orice restrângere abuzivă sau neîntemeiată
a unor drepturi, va submina această cooperare și va face cu atât mai dificilă misiunea statului în al
cărui interes este deci să gestioneze această stare excepțională într-un mod cât mai responsabil. 31

II.4 Egalitatea în Drepturi și Criteriile de nediscriminare

La o primă vedere, primul sens al legalității este cel de non-discriminare și anume a nu face
diferență de tratament juridic între persoane, în funcție de anumite criterii enumerate în Constituție
în art. 4 al.2. O primă problemă, ar fi dacă mai există și alte criterii de nediscriminare în afara celor
strict enumerate de Constituție în funcție de care să nu poată fi construite regimuri juridice diferite
în ordinea noastră juridică. Probabil că am putea face acest lucru, dacă n-ar exista art. 20 care ne
spune că interpretarea dispozițiilor constituționale se face în raport de tratatele internaționale privind
drepturile omului la care România este parte și dacă toate aceste tratate n-ar utiliza enumerări
exemplificative ale criteriilor de nediscriminare, putând deci ca acestea să fie extinse în cazul în care
există și alte criterii de natura celor enumerate.
Considerăm că suntem deci în fața unei dispoziții constituționale care, deși este redactata ca
o enumerare limitativă, ea trebuie interpretată ca una exemplificativă, putând a fi introduse prin
interpretare și alte criterii, care să garanteze egalitatea între persoane, altele decât cele strict
prevăzute de textul constituțional în art 4.
Pentru a putea însă să facem acest lucru, (să introducem alte criterii), elementul esențial este
așadar natura acelora enumerate exemplificativ: rasă, etnie, limbă, religie, s.a.m.d. iar dacă revenim
la cele afirmate anterior, că libertatea individuală este de fapt un drept la non-dominație, întelegem

31 F. Maciu (2011), Regimul Juridic al Starilor Exceptionale, Editura Universul Juridic, Bucuresti, pag. 16

30
că de fapt este vorba de evitarea oricărui tip de relație de dominație a unui grup de persoane în
detrimentul altuia, care a existat la un moment dat în istorie și s-a permanentizat în conștiința
colectivă, așa încât este nevoie de o intervenție normativă care să corecteze acest tip de
comportament, dând șanse egale tuturor.
Acest lucru, se realizează tocmai prin eliminarea acestor relații de dominație bazate pe trăsături
asupra cărora persoana respectivă nu are nici un control. Nimeni nu poate alege să se nască de o
anumită rasă sau etnie, naționalitate, etc. Deși religia pare la prima vedere să fie controlabilă,
existând aparent posibilitatea schimbării acesteia, tendința generală este de a urma religia în care
fiecare s-a născut. Asupra acestei identificări primare, persoana neavând nici un control, așa cum
sunt exemplele de mai sus referitoare la faptul că cineva s-a născut negru și nu alb, român și nu
german, etc.
Practic, rațiunea pentru care nu putem face discriminare în funcție de aceste criterii instituind
regimuri juridice speciale, este pentru că aceste persoane nu au nici un control asupra apartenenței la
aceste grupuri sau daca aparent au, cum este cazul religiei, cel puțin social vorbind, le este indusă
ideea că nu pot părăsi acest grup, sau foarte puține persoane îl părăsesc.
În ce privește extinderea prin interpretare a acestor criterii de nediscriminare, spuneam că
extinderea se face în situația în care criteriul deși neprevăzut expres în constituție, este totuși de
aceeași natură ca cele exemplificativ enumerate. Ca exemple, putem aminti aici, vârsta, în raport de
care nu putem admite discriminări de genul celor care se întâlnesc uneori când un tânăr dorește a se
angaja în muncă și este respins pe motivul lipsei de experiență. Dacă unui tânăr i se refuză dreptul
de a se angaja în muncă, implicit i se limitează și posibilitatea de a dobândi experiență,
discriminarea fiind deci în esență una în raport de vârstă. Putem deci extinde aceste criterii de
nediscriminare dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la natura identică a acestora și la
imposibilitatea persoanei respective de a controla apartenența sa la acel grup.
Un al doilea exemplu ar putea fi cetățenia, asupra căreia există ipotetic, ca și în cazul religiei,
un control, în sensul că oricine poate renunța la cetățenia cu care se naște, dar practic, acest lucru nu
se întâmplă decât arareori. Nici în acest domeniu nu putem crea regimuri juridice diferite în raport
de cetățenie, decât în anumite condiții.
Cu atât mai puțin, considerăm că nu ar trebui create regimuri juridice diferite pentru cetățenii
români care au domiciliul în tara, față de cei care domiciliază într-un alt stat al Uniunii Europene,
dar asupra acestui aspect vom reveni detaliat în următorul capitol. Curtea Constituțională a statuat că
poziția cetățeanului pe teritoriul unui stat unitar, nu poate constitui un criteriu de discriminare,
extinzând conceptul de egalitate, care în acest context înseamnă nu doar că persoanele au aceleași
drepturi, ci că au aceleași drepturi peste tot, indiferent de poziția lor geografică pe acel teritoriu al
statului unitar, egalitatea nefiind numai între toți, ci și peste tot. Și din această perspectivă, legea
privind organizarea partidelor politice, care stipula obligația ca la înființarea unui partid politic

31
aderenții acestuia să provină din cel puțin 18 județe ale tării, era neconstituțională, tocmai pentru că
instituia un regim juridic diferit, oltenii fiind de pildă discriminați în situația în care și-ar fi dorit să
săunem, formarea unui partid al oltenilor, neavând în regiune decât cinci județe.

III. Egalitate și nediscriminare

III.1 Viziunea și Jurisprudența CEDO

Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, consacră interzicerea discriminării

statuând că “orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție, trebuie
să fie asigurată, fără nici o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională,
avere, naștere sau orice altă situație.”
Art. 1 din Protocolul nr 12 al Convenției Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale, statuează că “exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, trebuie să fie
asigurată fără nici o discriminare bazata în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine națională sau socialî, apartenență la o minoritate națională,
avere, naștere, sau oricare altă situație.”
După cum este lesne de constatat, diferența intre art. 14 al Convenției si art. 1 al Protocolului
nr. 12 constă în esență, în aceea că Protocolul a fost încheiat tocmai pentru a interzice discriminarea
în baza criteriilor non-exhaustive enumerate de Art. 14, cu privire la orice drept sau obligație
prevăzută de lege la nivel de drept intern și nu doar în legătură cu drepturile și libertățile omului
ocrotite de Convenție.32

Jurisprudența CEDO cu privire la dreptul la vot, este una destul de bogată, din care amintim
aici numai câteva cauze: Yumak si Sadak contra Turciei33; Sitaropoulos contra Greciei34; Shindler
contra Marii Britanii35; Oran contra Turciei36.

32 M. Mazilu-Babel – “Obligația fundamentală de a eficientiza dreptul de vot al expatriaților și răspunderea statului în

fața CEDO” – Articol publicat online pe juridice.ro in 28.11.2014, consultat online la data de 20.06.2017, disponibil la
adresa:
https://www.juridice.ro/348137/obligatia-fundamentala-de-a-eficientiza-dreptul-de-vot-al-expatriatilor-si-raspunderea-pe
cuniara-a-statului.html
33 consultat online la data de 20.06.2017, disponibil la adresa http://hudoc.echr.coe.int/eng#{"itemid":["001-122097"]}
34 consultat online la data de 20.06.2017, disponibil la adresa
http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-109579#{"itemid":["001-109579"]}
35 consultat online la data de 20.06.2017, disponibil la adresa

32
 Ca jurisprudență C.E.D.O. amintim numai hotărârea Sitaropoulos contra Greciei, unde
reclamanții s-au plâns de faptul că imposibilitatea acestora de a vota la locul de reședință, a
constituit o ingerință disproporționată în exercitarea dreptului reclamanților la vot.
Articolul 51 din Constituția Greciei dispunea: (înainte de redactarea Constituției în 2001)
“1. Numărul deputaților este stabilit prin lege. Acesta nu trebuie să fie mai mic de două sute sau mai
mare de trei sute.
2. Deputații reprezintă națiunea.
3. Deputații sunt aleși prin sufragiu direct, universal și exprimat prin vot secret de cetățenii cu
drept de vot, după cum prevede legea. Legea nu poate să restrângă dreptul de vot al vreunui
cetățean, exceptând cazurile când acesta nu a atins vârsta legală minimă, în cazuri de incapacitate
legală sau din cauza unei condamnări penale irevocabile pentru anumite infracțiuni.
4. Alegerile parlamentare au loc simultan pe întreg teritoriul țării. Condițiile exersării
dreptului de vot al persoanelor aflate în afara țării pot fi specificate prin lege.
5. Exercitarea dreptului de vot este obligatorie. Excepțiile și sancțiunile penale sunt stabilite în
fiecare caz prin lege.”37

În 2001, art. 51 paragraful 4 a fost modificat în felul următor:

„4. Alegerile parlamentare au loc simultan pe întreg teritoriul țării. Modalitățile exercitării
dreptului de vot al alegătorilor cu reședința în afara țării pot fi stabilite printr-o lege adoptată cu o
majoritate de două treimi din numărul total al deputaților. În cazul acestor persoane, principiul
votării simultane nu exclude exercitarea dreptului de vot prin poștă sau prin alte mijloace adecvate,
cu condiția ca numărarea voturilor și anunțarea rezultatelor să aibă loc în același timp ca și pe
teritoriul țării.”
Camera a hotărât, cu cinci voturi la două, că a existat o încălcare a art. 3 din Protocolul nr. 1. al
Convenției.
“Hotărârea camerei (la care facem trimitere mai jos) a fost supusă recursului în fața Marii Camere:
În hotărârea sa din 8 iulie 2010, camera a ajuns la concluzia că a existat o încălcare a art. 3 din
Protocolul nr. 1 al Convenției. În opinia ei, prezenta cauză nu viza recunoașterea dreptului de vot ca
atare al reclamanților, drept deja garantat de Constituția greacă, ci, mai degrabă, modalitățile
exercitării acestui drept de către cetățenii greci domiciliați în străinătate. La acest punct, Curtea a
notat că art. 51 paragraf 4 din Constituția Greciei, adoptat în 1975 și clarificat în timpul redactării
constituționale din 2001, împuternicește organul legislativ să stabilească modalitățile în cauză. Deși

http://hudoc.echr.coe.int/eng#{"fulltext":["Shindler"],"documentcollectionid2":
["GRANDCHAMBER","CHAMBER”]," itemid":["001-119229"]}
36 consultat online la data de 20.06.2017, disponibil la adresa
http://hudoc.echr.coe.int/eng#{"fulltext":["Oran"],"documentcollectionid2":["GRANDCHAMBER","CHAMBER"],"ite
mid":["001-142188"]}
37 Constituția Greciei, consultat online la data de 20.06.2017, disponibil la adresa
https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/grecia.pdf

33
reclamanții puteau oricând să se deplaseze în Grecia pentru a vota, în practică acest lucru complica
considerabil exercitarea dreptului de vot, implicând cheltuieli și perturbări în viața lor profesională
și de familie.
Camera a admis că art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției nu impunea nicio obligație de garantare
a dreptului de vot al alegătorilor domiciliați în străinătate la alegerile legislative. Cu toate acestea,
prevederea constituțională în cauză (art. 51 paragraf 4) nu putea să rămână inaplicabilă pe termen
nelimitat, lipsind conținutul său și intenția celor care au redactat-o de orice valoare normativă. Or,
după treizeci și cinci de ani (la momentul hotărârii) de la adoptarea acestei prevederi, legislatorul
grec tot nu a dat efect conținutului ei.
Camera a constat, de asemenea, că această omitere a concretizării pe cale legislativă a dreptului de
vot al expatriaților se traducea printr-o atitudine inechitabilă față de grecii expatriați – mai ales
față de cei care se află la o distanță mare – în raport cu cei ce locuiesc în Grecia, deși Consiliul
Europei le-a cerut Statelor membre să le permită cetățenilor lor din străinătate să participe cât mai
mult posibil în procesul electoral. Bazându-se pe un studiu comparat de drept din treizeci și trei de
State membre ale Consiliului Europei, camera a observat că o mare majoritate din ele aveau deja
implementate o serie de proceduri în acest sens și a ajuns la concluzia că, în această privință,
Grecia nu făcea parte din numitorul comun al Statelor membre.”38

III.2 Exercitarea dreptului la vot în străinătate din perspectiva egalității și nondiscriminării

Considerăm că în contextul Uniunii Europene, chiar dacă nu vorbim de un stat unitar, odată
cu garantarea dreptului la libera alegere a domiciliului în orice stat membru, conform art. 45 din
Tratatul European privind Funcționarea Uniunii Europene, împreună cu toate drepturile conexate
acestuia, nu putem crea regimuri juridice diferite, în ce privește exercitarea unui drept cetățenesc
cum este dreptul la vot, împiedicând sau îngreunând exercițiul acestui drept cetățenilor care nu
locuiesc în țară. De altfel, art. 36 din Constituție consacră dreptul de vot tuturor cetățenilor români
care au împlinit vârsta majoratului, indiferent de țara unde aceștia își au reședința sau domiciliul.
Aici apar două direcții pe care le vedem problematice:
Prima este cea a obligației statului român la asigurarea și eficientizarea dreptului de vot al
expatriaților săi. Aici problema se pune daca toti cei prezenți la secțiile de votare au reușit să-și
exercite acest drept; dacă pentru exercitarea acestui drept fundamental au fost puși în situația de a
aștepta timpi nerezonabili, în comparație cu cetățenii aceluiași stat care au votat pe teritoriul țării;
sau dacă au existat cazuri în care cetățenii români din străinătate au fost puși în postura de a nu mai

38 M. Mazilu-Babel – “Obligația fundamentală de a eficientiza dreptul de vot al expatriaților și răspunderea statului în

fața CEDO” – Articol publicat online pe juridice.ro in 28.11.2014, op.cit.

34
participa la vot urmare a unor situații care se repetă deja de ani buni și prin care acest grup de
cetățeni este descurajat în a mai participa la vot. Ca exemplu pozitiv, relativ recent, într-un regat din
inima munților Himalaya, Bhutan, 18 alegători care locuiau într-un sat situat la peste șapte mii de
metri altitudine, au avut de mers pe jos șapte zile, până la cea mai apropiată secție de votare pentru
ași exercita dreptul la vot într-un scrutin legislativ din 2013. Pentru a compensa efortul acestor
cetățeni și lipsa unei secții de votare mai apropiate, Autoritatea Electorala le-a plătit diurnă pentru
cele șapte zile de călatorie.
O a doua problemă pe care dorim s-o supunem analizei este modul în care autoritățile
reglementează reședința sau domiciliul cetățenilor români în străinătate, pentru că de cele mai multe
ori, datorită reglementării deficitare din acest domeniu, cetățenii despre care vorbim, nu beneficiază
de statutul de cetățean român cu domiciliul în străinătate ci de cel de rezident în cele mai fericite
cazuri, sau de statutul unui simplu turist, ceea ce complică și mai mult lucrurile. Această stare de
fapt se datorează lipsei de actualizare a acestor reglementări odată cu aderarea țării noastre la spațiul
comunitar, unde putem acum călători liber, în baza cărții de identitate și mai mult decât atât, ne
putem stabili liber reședința sau domiciliul. Păstrând active vechile norme în domeniu, care
prevedeau că cetățean român cu domiciliul în străinătate este numai acela care posedă un pașaport
de cetățean român cu domiciliul în străinătate, pașaport care se eliberează numai în schimbul
renunțării la cartea de identitate, se creează nu doar disfuncționalități în procesul electoral, dar și
regimuri juridice diferite între cetățeni ai aceluiași stat pe criteriul domiciliului (în țara sau in
Uniunea Europeana), unora reținându-li-se cartea de identitate, moment din care exercitarea
anumitor drepturi pe teritoriul statului ai căror cetățeni sunt se face cu dificultate, pașaportul fiind în
general un document de identitate acceptat pe teritoriul României, numai în cazul străinilor.
Este adevărat că aceștia pot solicita o carte de identitate provizorie, cu care își pot rezolva
orice chestiuni de natură administrativă sau juridică, dar ne punem întrebarea dacă a retrage cartea
de identitate cetățenilor care declară că au domiciliul în străinătate și a-i pune în situația să solicite o
carte de identitate provizorie, nu este în sine, un regim juridic discriminatoriu față de ceilalți cetățeni
care locuiesc pe teritoriul țării? Până la urmă, totul ține de o simplă declarație a persoanei în cauză,
care dacă declară că are reședința în străinătate, nu va preda cartea de identitate și nu va avea nevoie
de un pașaport, iar dacă spune adevarul și declară că are locuința principală, adică domiciliul în
străinătate, va suporta toate aceste consecințe pe care le consideram nu doar discriminatorii ci și
umilitoare într-o oarecare măsură.
Pentru a putea fi considerat de autoritățile române rezident în străinătate, lucrurile sunt ceva
mai simple, neajungându-se la retragerea cărții de identitate, ci simpla deținere a documentelor cu
privire la domiciliu, emise de statul de reședință, este suficientă pentru înscrierea de pilda în
Registrul Electoral, pentru a putea vota în străinătate. Totuși nici votul acestora nu este unul facil,
din punct de vedere al eficientizării votului expatriaților, este loc de mai bine. Organizarea și
numărul secțiilor de votare nu sunt singurele impedimente în exercitarea acestui drept, existând o

35
serie întreagă de formalități prealabile necesare care descurajează participarea la scrutin. Așa de
pildă, pentru a putea vota la cea mai apropiată secție de votare, un rezident sau un cetățean român cu
domiciliul în acel stat, va trebui mai întâi să se înscrie în Registrul Electoral. Acest lucru, conform
MAE, se face în mai mulți pași:
1. “Primul pas este completarea unei cereri în care pe lângă datele personale, este necesar
a se opta pentru votul prin corespondență sau pentru votul la secția de votare specială,
neexistând posibilitatea de a-ți schimba opțiunea ulterior completării acestei cereri. În
cazul completării greșite sau incomplete a cererii, înscrierea în Registrul Electoral nu va
fi operată iar votul va putea fi exercitat numai la una din secțiile organizate pe lângă
sediile misiunilor diplomatice, oficiilor consulare sau institutelor culturale românești.
2. Cel de-al doilea pas este anexarea unor documente doveditoare referitoare la domiciliu
sau reședință în țara respectiva;
3. Pasul următor privește expedierea prin poștă sau depunerea lor personal la misiunea
diplomatică sau oficiul consular;
4. Ultimul pas, privește verificarea de către cetățean a efectuării înscrierii în Registrul
Electoral.”39

Consideram elocvent exemplul de mai sus în ce privește modul în care statul român înțelege
să eficientizeze și să faciliteze un drept fundamental al unei societăți democratice cum este dreptul la
vot, într-un context în care nu mai este de mult o situație izolată faptul că unii cetățeni au domiciliul
sau reședința într-un alt stat European. Crearea unor regimuri juridice nu doar diferite, dar și mult
mai dificile în comparație cu alți cetățeni ai aceluiași stat, doar pe considerentul domiciliului (în țară
sau în afara ei), consideram că este un exemplu care ar trebui să cadă sub incidența acelor criterii de
nediscriminare.
Chiar dacă decizia Curții Constituționale pe care am amintit-o mai sus a statuat că poziția
cetățeanului pe teritoriul unui stat unitar, nu poate constitui un criteriu de discriminare, extinzând
conceptul de egalitate, care în acest context nu doar că au aceleași drepturi, ci că au aceleași drepturi
peste tot, indiferent de poziția lor geografică pe acel teritoriu al statului unitar, egalitatea nefiind
numai între toți, ci și peste tot, considerăm că prin interpretare, în contextul în care Romania este
membră a Uniunii Europene, putem și ar trebui chiar, să extindem aceste criterii de nediscriminare
dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la natura identică a acestora și la imposibilitatea sau
dificultatea persoanei respective de a controla apartenența sa la acel grup. Desigur nimeni nu s-a
născut imigrant, dar în contextul în care libera circulație și libertatea de a ne stabili domiciliul pe
teritoriul oricărui stat al Uniunii sunt deja atribute consacrate ale calității de membru al acestei
Uniuni, nu am putea să pretindem nimănui ca pentru exercitarea dreptului la vot, să se întoarcă în
țara de origine. În această situație, este numai normal să creăm regimuri juridice și situații sau
facilități similare atât celor din interiorul țării cât și celor din afara ei.
39 consultat online la data de 22.06.2017, disponibil la adresa www.mae.ro

36
 De altfel, situația este una periculoasa și din alte puncte de vedere. Primul este cel al
fraudării sau manipulării rezultatului scrutinului, prin crearea unui regim mai favorabil sau din
contra mai nefavorabil exercitării dreptului la vot al cetățenilor din diaspora în funcție de ceea ce se
știe că va fi votul majoritar al acestora. Iar cel de-al doilea este că o înscriere dificilă în Registrul
Electoral, poate duce la favorizarea fraudei electorale în secțiile de votare de la domiciliul
persoanelor cunoscute ca fiind plecate din țară, unde acestea figurează ca având domiciliul, deci sunt
înregistrate pe listele permanente și s-ar părea că nu este imposibil ca cineva să voteze în locul
acestora.
Dificultățile prin care unui cetățean i se recunoaște domiciliul în străinătate și faptul că i se
retrage cartea de identitate nu fac altceva decât sa descurajeze punerea lor in legalitate, aceștia
preferând să rămână simpli rezidenți, iar dacă nu se înscriu prin procedura mai sus amintita în acel
Registru Electoral pe baza cererii, ei rămân practic pe listele electorale permanente. Așa se face că
avem un număr de votanți mult mai mare pe aceste liste decât cel real, și un număr de cetățeni
români cu domiciliul în străinătate foarte mic în comparație cu cifra reala. Restul… sunt fie rezidenți
(prin documentele de ședere eliberate de statul respectiv), fie un număr mare de simpli turiști, după
cum un fost ministru de externe declara că a întâlnit la ultimele alegeri prezidențiale, la Paris,
surprins fiind se pare, de numărul celor care votau cu buletinul.
Conform M.A.E., în cazul alegerilor parlamentare, numai cei care pot dovedi că locuiesc în
străinătate au drept de vot în afara țării, iar documentele prin care se recunoaște unui cetățean
român, dreptul de a vota în străinătate, sunt documente eliberate de autoritățile străine, care atestă
dreptul de rezidență al persoanei în cauză, considerând că au reședința în acel stat, însă ne punem
întrebarea, de ce autoritățile noastre recunosc reședința și nu domiciliul acestor persoane în baza
acelorași documente, care confirmă realitatea că aceștia își au locuința principală în acel stat. 40

III.3 Egalitatea formală și diferențele de tratament juridic

O altă serie de criterii enumerate în Constituție, de această dată diferite ca natură de cele
despre care am vorbit mai sus, sunt apartenența politică și opinia politică. Acestea nu pot crea
consecințe restrictive într-o societate democratică, ținând de însăși esența acestei societăți. Și nu
numai apartenența politică, ci orice apartenență la o structură socială pluralistă, pentru că
pluralismul în sine este și el o condiție esențială a societății democratice. Și ne referim aici la
pluralismul în genere și nu doar la cel politic, apartenența la orice structură pluralistă gen sindicate,

40 consultat online la data de 22.06.2017, disponibil la adresa

http://mae.gov.ro/sites/default/files/file/anul_2016/2016_alegeri/omae500.pdf

37
patronate, asociații profesionale sau de altă natură este liberă și nu poate fi condiționat în nici un fel
regimul persoanelor de asocierea sau neasocierea la o astfel de structură.
În teorie cel puțin, nu putem condiționa un fermier de pildă, să facă parte dintr-o anume
asociație agricolă, la fel cum de altfel nu-l putem condiționa nici măcar să facă parte din oricare
asociație ar dori el, tocmai pentru că libera asociere, așa cum am mai amintit, presupune nu doar
alegerea liberă a asociației ci și opțiunea de a nu te asocia. În practică, constatăm că se mai întâmplă
însă ca anumite fonduri structurale, anumite subvenții sau ajutoare de stat să fie acordate sub
condiția de membru al unei asociații.
Principiul general valabil, este deci că nu se pot face diferențieri de tratament juridic pornind
de la criterii de apartenență a persoanei la un grup primar de identificare, (rasă, etnie, limbă,
naționalitate, etc), dar nici de la criterii structurale fundamentale ale unei societăți liberale și
democratice (apartenența politică, sau opinia politica), dar putem spune că e vorba aici de toate
criteriile care structurează pluralist opinia sau acțiunea socială într-o astfel de societate. Practic, nu
greșim dacă spunem că tot ce ține de acest element esențial al societății liberale, și anume
pluralismul, este de natura criteriilor de nediscriminare.
Există situații însă, când statul are nevoie de unele acțiuni sociale, tocmai pentru a corecta
anumite inegalități, iar acestea ar fi blocate dacă statul ar fi încadrat strict între aceste criterii de
nediscriminare, și am perpetua la nesfârșit anumite inegalități, fără a avea pârghiile necesare pentru
a le corecta. Elementul esențial, trebuie să fie justificarea. Practic, atât unitatea, cât și diferența de
tratament, pot și trebuie să fie justificate, iar statul să nu acționeze într-un mod arbitrar, creând
tratamente diferențiate atunci când ele ar trebui să fie unice și tratamente unice când s-ar impune
diferențieri. În anumite situații deci, pentru a corecta inegalități sociale, puterea etatică poate
interveni asigurând șanse egale derogând de la egalitatea formală. Așa este de pilda situația locurilor
din învățământul superior destinate rromilor, tocmai pentru a corecta o astfel de inegalitate creată
prin faptul că ei au fost multa vreme izolați în sistemul de învățământ, ceea ce a dus la un acces mai
dificil la învățământul superior.
În acest sens, trebuie respectate anumite condiții pentru ca această egalitate să poată fi
realizată într-o societate democratică. Atunci când ne referim la egalitate, ne referim de fapt la o
prohibire a unor comportamente arbitrare ale statului, iar ideea de baza este ca atât uniformitatea
tratamentului cât și diferența de tratament, au nevoie de o justificare. Simplul fapt de a aplica un
tratament unic tuturor, nu ar putea însemna o reală implementare a principiului egalității în drepturi.
Exista o serie de condiții care trebuie respectate pentru ca această egalitate ca prohibire a
arbitrariului să poată fi realizată. În primul rând, atât diferența cât și uniformitatea tratamentului
trebuie să fie bazate pe un motiv obiectiv dar și rezonabil. Acest caracter obiectiv și rezonabil,
rezultă din compararea situațiilor obiective în care se află persoanele în cauză. Orice diferențiere de
tratament bazată pe un criteriu care formal este interzis, nu poate exista decât în condițiile în care
situațiile în care se găsesc cele doua grupuri ar fi relevant diferite.

38
 Aplicarea unui tratament uniform sau a unuia diferențiat, nu înseamnă în principiu nici
încălcarea egalității, dar nici respectarea ei. Putem vorbi de o încălcare a egalității de tratament atât
în cazul în care grupuri în situații relevant diferite primesc același tip de tratament, cât și în cazul
contrar, în care tratamente diferențiate sunt aplicate unor grupuri care se găsesc în situații similare.
Justificarea obiectivă și rezonabilă a aplicării unui tratament fie el diferențiat sau unitar, este
obligatorie, iar pentru aceasta este nevoie de compararea celor două grupuri, această comparare
trebuie să pornească de la diferențele relevante de situație, iar aceste diferențe relevante sunt cele
care pun un grup într-o situație de inferioritate socială.
Când un caracter de diferențiere socială devine relevant pentru participarea la beneficiile
spațiului public, sau exercitarea puterii democratice în diverse modalități de participare, diferența de
situație devine relevantă și odată cu ea se justifică și diferența de tratament juridic. Astfel, diferența
de tratament în ce privește femeia, se justifică prin prisma faptului că multă vreme femeia a fost
lipsită de unele drepturi și nu pentru că este mai slabă (această idee fiind una social indusă și nu
rațională). Nu doar situațiile relevant diferite, ci și unitatea de tratament are nevoie de aceeași
justificare, ea trebuie să fie bazată pe ideea că există o unitate de situație. Nu putem aplica
tratamente uniforme când ne găsim în situații relevant diferite, aceasta constituind de asemenea o
încălcare a egalității. Totuși, numai diferențele relevante trebuie să fie stimulate și nu cele
nerelevante. Relevanța diferenței de situație este demnă de luat în seamă numai dacă afectează
participarea la exercițiul puterii democratice sau la beneficiile spațiului public și trebuie să
presupună deci compararea situațiilor de fapt sau de drept, atât a celor pe care legea îi include cât și
pe cei pe care îi exclude din zona ei de aplicare.
O altă chestiune este luarea în considerare a interesului general, a dreptății sau a justiției
sociale pentru a deroga de la egalitatea formală. Dreptatea sau justiția au de regulă funcția de a
tempera formalismul sistemului. Anumite valori sunt esențiale pentru sistem, iar la noi acestea sunt
chiar bine determinate constituțional in art. 1 al. 3 unde se vorbește de valorile supreme ale statului
român. Rolul acestor valori supreme este tocmai acela de a tempera formalismul sistemului,
bazându-l axiologic pe aceste valori. Sunt situații în care putem deroga de la egalitatea în drepturi
sau de la uniformitatea de tratament, în raport de un criteriu care de regulă e interzis, pentru a realiza
un anumit tip de justiție socială. Este vorba de pildă de “justa așezare a sarcinilor fiscale” pe care o
consacră și constituția, în vederea asigurării unor servicii publice prin această justă așezare a
sarcinilor așa cum se întamplă în situația impozitării progresive. Aici nu mai vorbim de unitate de
tratament, în funcție de situația juridică sau socială, ci de invocarea unui principiu general de
organizare a unei societăți, cum este justiția socială, pentru a justifica un anumit tip de derogare de
la egalitatea în drepturi.
In baza acestor valori supreme care substanțializează sistemul, se pot crea iată, regimuri
diferențiate, deși nu este vorba de situații relevant diferite. Opinia Curții Constituționale a fost că
această “așezare justă” implică luarea în considerare atunci când se stabilesc sarcini fiscale, atât a

39
situației materiale, cât și a posibilității crescute a celor care dețin mai mult, de a contribui prin aceste
taxe la cheltuielile și serviciile publice în interesul general al societății. Limitele invocării interesului
general pentru restrângerea unor drepturi, rămân totuși cele trasate de Constituție în Art. 53, deși în
numele acestor valori supreme ale statului se pot face derogări de la egalitatea formală în drepturi.

III.4 Dreptul la libera circulație si la libera alegere a domiciliului

Cu privire la raportul dintre interesul general și libertatea cetățenilor, am stabilit deja că o

libertate de bază nu poate fi limitată decât pentru a proteja o altă libertate de bază și nicidecum un
interes general, iar Curtea Constituțională a României, căreia îi revine sarcina de a supraveghea
acest raport, statuează de pildă, că decizia nr. 139 din 1994 care privea dreptul la liberă circulație
prin impunerea unei taxe de trecere a frontierei, presupune ca legiuitorul să stabilească în folosul
căror drepturi anume a fost instituită acea taxă, determinarea acestor drepturi trebuind să se facă în
mod concret și nu la modul general. Interesul general neavând un conținut determinat și neputând fi
considerat un scop, ci numai un mijloc, nu poate fi invocat ca motiv de restrângere a unei libertăți,
decât în situația în care prin apărarea interesului general se apără de fapt altă libertate.
Practic, Curtea a declarat respectiva măsură neconstituțională, tocmai pe considerentul că
limitarea acestui drept fundamental, fără a arăta în mod concret care anume drepturi sau libertăți
sunt apărate prin această limitare, este inadmisibilă în virtutea principiului liberal al priorității
justului asupra binelui și a ideii că o libertate nu poate fi limitată decât pentru apărarea unei alte
libertăți.

Linia acestei jurisprudențe nu a fost din păcate păstrată pentru multă vreme, în unele decizii
de mai târziu, referitoare la anumite opere de arta încadrate la acea vreme ca materiale obscene,
considerând că morala publică trebuie apărată de astfel de creații artistice. Nu putem fi de acord cu
acest raționament și considerăm că nu morala publică trebuie protejată, ci persoanele vulnerabile. În
acest caz intruziunea minimă a statului, nu este încarcerarea unui astfel de artist ale cărui opere sunt
considerate obscene (de morala publică), ci mai degrabă protecția persoanelor vulnerabile, cum ar fi
în acest caz minorii. Intervenția statului, cu atât mai puțin trebuie să fie disproporționată în acest caz
și probabil acesta este și motivul pentru care această infracțiune nu a fost păstrată în noul Cod Penal.
“Odată cu schimbările geopolitice din ultimii douăzeci de ani, dar în mod special odată cu
integrarea țării noastre în Uniunea Europeana, o serie de instituții juridice cum ar fi cetățenia,
naționalitatea, domiciliul, reședința sau rezidența, au suferit anumite transformări. În ceea ce
privește domiciliul și reședința, după aderarea la Uniunea Europeana, aceste atribute de
identificare a persoanei fizice au primit o extindere a sferei de exercitare, mai ales odată cu
dobândirea dreptului la liberă circulație în baza cărții de identitate și cu garantarea dreptului la

40
liberă alegere a domiciliului”41, conform art. 45 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii
Europene și a directivei nr. 38/2004/CE. “Cetățenii Uniunii, au dreptul să se deplaseze și să
locuiască unde doresc pe teritoriul statelor membre - dreptul la liberă circulație și au dreptul să
voteze în țara de rezidență sau să fie candidați în alegerile locale și în cele ale Parlamentului
European.”
În accepțiunea codului civil român, lucrurile par relativ simple: “cetățenii, au dreptul să își
stabilească ori să își schimbe în mod liber domiciliul sau reședința în țară sau în străinătate, cu
excepția cazurilor prevăzute de lege. Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoana fizică nu poate
să aibă în același timp decât un domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai
multe locuințe. Domiciliul persoanei fizice, este acolo unde aceasta declară că își are locuința
principală, iar reședința este locul unde își are locuința secundară art 86,87 Cod Civil.”
Deși din punct de vedere al codului civil, lucrurile par destul de clare, putem să facem totuși
observația că din modul în care s-a redactat acest text, pare că legiuitorul prezumă că majoritatea
cetățenilor dețin cel puțin două locuințe – una principală și una secundară, ceea ce este totuși departe
de realitate.
Din punct de vedere al constituției, libera circulație este unul din drepturile și libertățile
fundamentale enumerate în capitolul II art. 42 care spune că “dreptul la liberă circulație în țară și în
străinătate, este garantat și că fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau
reședința în orice localitate din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țara.” Nu putem să nu
remarcăm că legiuitorul folosește din nou termenul de cetățean când e vorba de domiciliu, deși din
punct de vedere al drepturilor omului, nu doar cetățenii au dreptul la un domiciliu, iar
inviolabilitatea domiciliului, cu atât mai puțin, nu se garantează doar cetățenilor.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, domiciliul are o semnificație
autonomă, mult mai largă decât cea de locuință în sensul strict al cuvântului, și nu se rezumă la
spațiul legal ocupat sau dobândit, ci la orice alt spațiu folosit ca locuință de o persoană, dacă există
legături suficiente și continue cu acesta. În această accepțiune, domiciliu este considerat a fi inclusiv
o rulotă pe care o persoană o folosește ca locuință.
Pe teren constituțional, noțiunea de domiciliu, va avea o accepțiune mai apropiată de
jurisprudența CEDO decât de dreptul civil, cuprinzând practic și sensul acestuia, dar având totuși o
semnificație mai largă, incluzând orice loc unde trăiește o persoană și familia sa, inclusiv
dependințele, curtea, grădina, sau orice alt loc împrejmuit ținând de acestea. În practica noastră
judiciară s-a stabilit că există violare de domiciliu și atunci când o persoană pătrunde fără drept într-
o camera de cămin studențesc, chiar daca imobilul aparține unei instituții publice, sau când un soț

41 M. F. Dan – „Domiciliul si reședința, atribute de identificare a persoanei fizice” - articol consultat online, la data de
42 .06.2017, disponibil la adresa
https://www.juridice.ro/439883/domiciliul-si-resedinta-atribute-de-identificare-a-persoanei-fizice-in-spatiul-european.ht
ml

41
despărțit de soție, pătrunde fără drept ân fosta locuință comună, ori când o persoană a pătruns în
grădina casei altei persoane.43
De asemenea, în doctrina penală română, s-a interpretat că noțiunea de locuință nu se rezumă
doar la imobile construite cu destinație de locuit, ci orice altă construcție în care o persoană înțelege
să locuiască, chiar dacă în mod normal aceasta nu ar putea servi ca locuință, cum ar fi un grajd, o
barcă, o cabană, etc.
Conform Codului Civil, “cetățenii români, au dreptul să își stabilească ori să își schimbe în
mod liber domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevăzute
de lege. Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană nu poate să aibă în același timp decât un
singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe.” Iată așadar
că noțiunea de domiciliu din codul civil, nu este legată în nici un fel de țara de origine și că nu există
practic, nici o limită pentru stabilirea acestora. Avem pe de o parte statuată libertatea de alegere a
domiciliului în țară sau în străinătate, iar pe de alta parte, avem dreptul de a ne declara domiciliul
prin libera voință, conform art. 87 Cod Civil care spune că “domiciliul este acolo unde acesta
declară că își are locuința principală.”
Concret, în ce privește libera circulație și libera alegere a domiciliului, lucrurile nu sunt atât
de libere cum par a fi. Dacă pentru libera circulație este suficientă cartea de identitate și un dram de
voință, pentru libera alegere a domiciliului, situația e ceva mai complicată din punct de vedere
administrativ. Astfel că cetățenii care domiciliază de fapt în afara țării, în sensul că își au locuința
principală acolo unde locuiesc cea mai mare parte din an, din punct de vedere al legislației naționale,
nu pot avea domiciliul în statul respectiv decât dacă solicită eliberarea unui pașaport de cetățean
român cu domiciliul în străinătate CRDS, formalitate ce implică retragerea cărții de identitate. Acest
mod de reglementare a domiciliului în străinătate, considerăm că este un alt exemplu negativ de
procedură care duce la crearea unui regim juridic diferențiat între cetățeni ai aceleiași țări, pe baza
criteriului domiciliului intern sau extern.
Situația este cu atât mai incoerentă normativ, cu cât avem garantate pe de o parte dreptul la
libera circulație și la libera alegere a domiciliului pe întreg teritoriul Uniunii Europene doar în baza
cărții de identitate, dar pe de alta parte, statul român, își pune cetățenii în situația de a solicita un
pașaport dacă doresc să-și stabilească domiciliul într-un alt stat membru, doar pentru că pe pașaport
ar putea el să facă această mențiune a domiciliului în străinătate. Nu mai vorbim aici, de situația și
mai absurdă în care aceste persoane sunt obligate să renunțe în această situație la cartea de identitate,
moment din care putem vorbi iarăși de un regim juridic diferențiat, între cetățeni care au sau nu au
carte de identitate.
Sunt doar câteva aspecte legate de libera circulație și domiciliu, pentru care considerăm că s-
ar impune o reevaluare a normelor referitoare la domiciliu, în contextul actual, iar de lege ferenda,

43 Decizia Penala 341 din 1995 Curtea de Apel Pitești

42
considerăm că autoritățile ar putea sa renunțe la a mai impune propriilor cetățeni folosirea
pașaportului în Uniunea Europeana, în situația în care aceștia doresc să-și exercite dreptul la libera
alegere a domiciliului oriunde în UE, iar pașaportul să rămână document de călătorie numai acolo
unde este strict necesar. De altfel, considerăm că ar fi mult mai avantajos ca mențiunile referitoare la
domiciliul din străinătate să se facă pe verso-ul cărții de identitate, situație în care vechiul domiciliu
din Romania, ar deveni reședință, ceea ce ar fi și conform cu realitatea în cazul marii majorități a
celor care domiciliază în afara țării, și care își au locuința secundară în Romania și revin aici pentru
perioade mai lungi sau mai scurte de timp pe parcursul anului. Este de altfel numai normal să
presupunem că acolo unde pașaportul este document de călătorie obligatoriu, mențiunile cu privire
la domiciliu să se facă în paginile lui, iar acolo unde Cartea de Identitate este suficientă, aceste
mențiuni să se facă pe Cartea de Identitate.
Drepturile constituționale, civile sau cetățenești, dar mai ales caracterele juridice ale
domiciliului cum ar fi stabilitatea, unicitatea, obligativitatea sau inviolabilitatea 44 nu trebuie sub nici
o formă prejudiciate. “Scopul domiciliului este unul bivalent, pe de o parte de a lega din punct de
vedere juridic, un individ de o anume adresă, așa încât să poată fi găsit la nevoie, în beneficiul
autorității statale, iar pe de altă parte, acela de a-l proteja pe om de orice violare sau abuz, desigur,
în beneficiul său de aceasta dată.”4546
Tot din perspectiva unității de tratament, am dori să analizăm în cele ce urmează un proiect
de lege care înțelege să promoveze un regim juridic diferit, de această dată favorizând cetățenii
români cu domiciliul în străinătate. În cursul anului 2016, parlamentul a elaborat un proiect de lege
pentru stabilirea de măsuri privind eliberarea cu mai mare celeritate a unor documente, cetățenilor
români cu domiciliul sau reședința în străinătate. În calitate de practician cu experiență în materia
evidenței persoanelor, ca director adjunct al unuia dintre serviciile publice care este direct vizat de
acest proiect, dl Adrian Relu Tănase, analiza într-un articol publicat în același an, conținutul acestui
proiect și fundamentarea adoptării sale, în scopul îmbunătățirii și creșterii calității serviciilor publice
oferite cetățenilor români, indiferent de domiciliul sau reședința acestora.
“În expunerea de motive, pentru a se justifica necesitatea emiterii de documente, cu
celeritate, în 5 zile lucrătoare, doar pentru cetățenii români cu domiciliu sau reședința în
străinătate, se arată că, potrivit ultimelor estimări, aproape 5 milioane de români au părăsit țara
pentru un loc de muncă mai bine plătit, în baza numărului mare de emigranți români, conform
datelor oficiale din 2013, peste 2.340.000, s-a constatat un flux mare de cetățeni români care se
întorc în țară pentru perioade scurte de timp, în special în luna august când este perioada
vacanțelor școlare și a concediilor de odihnă în țările din occident. În această perioadă, cetățenii

44 A. R Tănase, Evidența persoanelor de la teorie la practică, Editura Alpha, Buzău 2010, p. 135.
45 M. F. Dan – „Domiciliul si reședința, atribute de identificare a persoanei fizice” - articol consultat online la data de
46 .06.2017, pe Juridice.ro, disponibil la adresa
https://www.juridice.ro/439883/domiciliul-si-resedinta-atribute-de-identificare-a-persoanei-fizice-in-spatiul-european.ht
ml

43
români cu domiciliul sau reședința în străinătate apelează la instituțiile publice din țară pentru
rezolvarea problemelor personale ca eliberarea de documente, solicitarea de avize, acorduri,
aprobări și cereri personale.
Aici trebuie să readucem în atenție prevederile de rang constituțional prevăzute de art. 16
din Constituția României, potrivit cărora cetățenii români sunt egali în fața legii, fără privilegii și
fără discriminări. Din acest punct de vedere, inițiatorii se referă exclusiv la cetățenii români cu
domiciliul sau reședința în străinătate, care ar trebui să beneficieze, o lună pe an, de facilități,
termene mai scurte și prioritate absolută în soluționarea mai multor categorii de cereri, iar cetățenii
români cu domiciliul în România trebuie să înțeleagă că în toată luna august a fiecărui an,
cetățenilor plecați la muncă în străinătate trebuie să le fie soluționate cu preeminență cererile
depuse la diferite instituții și autorități publice.
Din perspectivă constituțională, fără a se identifica existența unei motivații obiective,
raționale și rezonabile, în baza căreia să se poată justifica acest proiect de lege, acesta va fi
declarat neconstituțional la sesizarea apriori ori aposteriori făcută Curții Constituționale a
României. Potrivit jurisprudenței constante a CCR, inspirată din cea a CEDO, principiul
constituțional al egalității în fața legii și al nediscriminării presupune instituirea unui tratament
egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci,
dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. Prin Hotărârea din 6 aprilie 2000,
CEDO, în cauza Thlimenos c. Greciei, a statuat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de
Convenție, este încălcat nu numai când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații
analoage, fără a exista justificări obiective și rezonabile, ci și atunci când statele omit să trateze
diferit, tot fără a exista justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite.
Discriminarea pozitivă pe care doresc să o legifereze inițiatorii proiectului nu este în niciun caz
scuzabilă, cetățenii români cu domiciliul sau reședința în străinătate neconstituind o categorie
defavorizată care ar trebui sprijinită prin măsuri de ordin legislativ care să nu fie considerate
discriminări. Potrivit doctrinei, „discriminarea pozitivă reprezintă o întrerupere a egalității
justificată de o situație inegalitară și destinată să restabilească egalitatea. În realitate,
discriminările pozitive nu sunt discriminări, ci diferențieri care sunt admisibile; ele sunt în mod
particular obiective și rezonabile. Concluzionând, proiectul de lege analizat este unul
discriminatoriu, neavând la bază rațiuni obiective și rezonabile, cetățenii români fiind egali în
drepturi și tratament juridic, indiferent dacă domiciliul sau reședința acestora este stabilită în țară
sau străinătate.”47 arată Adrian Relu Tănase în articolul citat.

47 A. R. Tănase, „Managementul perfectibil și discriminatoriu al obținerii cu celeritate a documentelor oficiale de către

cetățenii români cu domiciliul sau reședința în străinătate” articol publicat pe Juridice.ro 2016, consultat online, la data
de 01.07.2017, disponibil la adresa
https://www.juridice.ro/463041/managementul-perfectibil-si-discriminatoriu-al-obtinerii-cu-celeritate-a-documentelor-of
iciale-de-catre-cetatenii-romani-cu-domiciliul-sau-resedinta-in-strainatate.html

44
 IV Concluzii

IV.1 Concluzii generale

Concluzionând, libertatea, presupune ca raportul dominant dintre stat și individ, nu doar să

nu existe, ci chiar să nu poată exista, conceptul de libertate având aici mai multe sensuri; primul
fiind libertatea fizică, iar cel de-al doilea sens, mai extins, privește spațiul intim, sfera impenetrabilă
în care statul nu poate intra decât în anumite condiții restrictive, iar aici ne referim la inviolabilitatea
domiciliului, protecția vieții intime și a celei de familie, a vieții private, etc. Deși vorbim de
fundamentul unei societăți liberale, Constituția României tratează din păcate destul de superficial
acest fundament, mulțumindu-se să afirme că este inviolabilă.
Interesul general, deși la o primă vedere atârnă greu în balanță față de drepturile și libertățile
unui individ, o societate liberală trebuie să se bazeze pe opusul acestei prezumții, drepturile și
libertățile individuale trebuind să fie prioritare în fața interesului general, în virtutea acelui principiu
conform căruia o libertate de bază nu poate nu poate fi restrânsă decât pentru garantarea altei
libertăți nefiind suficientă simpla invocare a unui interes general sau al vreunei valori perfecționiste.
De altfel, nu trebuie să uităm că interesul general, siguranța națională sau ordinea și morala publică
nu sunt valori prin ele însele, ci numai niște instrumente prin care se atinge un scop și anume acela
de a asigura protecția valorii fundamentale a societății – libertatea individuală.

Nu doar instituțiile democratice sunt vulnerabile, ci în ultima perioadă, din ce în ce mai mult
securitatea națională sau siguranța personală sunt încercate, statele confruntându-se la nivel global
cu o nouă provocare, cea a terorismului. În acest context, apărarea și garantarea securității naționale
fără a afecta drepturi și libertăți individuale devine tot mai greu de înfăptuit, însă nici alternativa
restricționării fără limită a acestora nu poate fi o soluție atâta timp cât securitatea nu este decât o
himeră ușor de exploatat. Nu s-a șters încă din memoria colectivă perioada comunistă, în care pentru
clădirea socialismului, a omului nou, a societății multilateral dezvoltate, sau a comunismului în
general, s-au afectat drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor și ne vine greu să acceptăm ca
acest lucru să se întâmple din nou, sub un alt pretext. Considerăm că putem și că va trebui să găsim
soluții alternative de apărare a securității naționale fără afectarea drepturilor și libertăților
individuale câștigate cu sânge uneori, de-a lungul a sute de ani. Nu putem schimba drepturi și
libertăți cât se poate de concrete pe concepte virtuale sau abstracte, ori pe promisiuni.

Considerăm de altfel, că actuala constituție și jurisprudență a Curții Constituționale, nici nu

permit afectarea unor drepturi și libertăți de bază, pe perioade nedefinite și nici independent de
situația sau amenințarea concretă și restrictiv prevăzută de constituție, în considerarea căreia acele
măsuri au fost instituite. Avem ca argument, decizia nr. 872/2010 care consacră prioritatea temporală

45
a libertății prin ideea că restrângerea exercițiului unui drept, nu poate dura mai mult decât durează
amenințarea care a stat la baza măsurii restrictive.

“Actuala perioadă marcată de acțiuni teroriste ce vizează slăbirea statelor cu democrație

consolidată, a determinat ca guvernele să adopte măsuri prin care au adaptat aplicarea garanției
procesuale de habeas corpus, însă acestea nu pot încălca drepturile de bază prevăzute în Declarația
Universală a Drepturilor Omului… Printre aceste drepturi, sunt enumerate dreptul la viață, dreptul
la libertate și libertatea de mișcare, dreptul la egalitate în fața legii, dreptul la prezumția de
nevinovăție, dreptul de a fi recunoscut ca persoană în fața legii, garanția că autoritățile competente,
vor da urmare oricărui recurs care a fost recunoscut ca justificat.”48

Nu s-a stabilit încă nici o limită temporală exactă pentru deținerea unei persoane suspectate
de terorism înainte de a fi pusă sub acuzare, sau de a fi eliberată, astfel că riscul de a încălca
drepturile omului într-o astfel de situație este destul de mare, ceea ce a condus la o lipsă de încredere
reciprocă între state și în consecință la o cooperare pe alocuri, defectuoasă. În doctrina noastră
constituțională, chestiunea a fost tranșată, individualismul având câștig de cauză în fața
comunitarismului, cu mențiunea că restrângerea exercițiului libertății nu poate fi justificată decât
dacă însăși libertatea ca valoare de bază ar fi în pericol.
În același timp, trebuie să admitem că “problema limitelor dreptului de a restrânge exercițiul
unor drepturi sau libertăți, nu este nici nouă, nici rezolvată. În această chestiune este important de
stabilit care este natura juridică a primei generații de drepturi ale omului și de libertăți publice, din
care face parte și dreptul la libertate individuală și habeas corpus – principala sa garanție
procesuală, iar pe de altă parte, de cine anume trebuie ele apărate, cu alte cuvinte, cine a fost și
cine este inamicul lor cel mai important. Așa fiind, trebuie să reținem în primul rând, că la
momentul apariției lor, in secolul al XVIII-lea, acestea sunt libertăți revendicate și obținute contra
statului și prin raportare la el. În lumea contemporană, termenii binomului contractual și
deopotrivă conflictual, stat-individ, s-au modificat, în sensul că drepturile omului nu mai sunt
absolute ca în sec. al XVIII-lea, ci ele se întemeiază pe o așa numită stare a conștiinței colective în
cadrul căreia binele comun se exprimă prioritar, prin noi determinative precum securitatea
națională sau ordinea publică, în locul desuetului drept la fericire.”49
Achiesăm la opinia conform căreia libertatea individului într-o societate democratică trebuie
să fie mai importantă decât orice alte concepte, himere sau noțiuni abstracte, iar prioritatea justului
asupra binelui, sau neutralitatea statului să fie principii de la care să nu se poată deroga. Într-o astfel

48 L.S. Stănescu „Evoluția comparativă a garanției procesuale de habeas corpus în era terorismului. Cazul României”
pag. 4, articol consultat online, la data de 05.07.2017, disponibil la adresa
https://drive.google.com/drive/folders/0BxqrtyE6KBHbaHh2b214M0ludXc
49 L.S. Stănescu „Evoluția comparativă a garanției procesuale de habeas corpus în era terorismului. Cazul României”
pag. 3, articol consultat online, la data de 05.07.2017, disponibil la adresa
https://drive.google.com/drive/folders/0BxqrtyE6KBHbaHh2b214M0ludXc

46
de societate spre care încă tindem, statul este neutru, justul este o prioritate iar individul egal în
drepturi, este chiar mai presus de toate acestea.
“Un conflict, între necesitatea apărării ordinii și libertatea individuală trebuie tranșat în
cadrul unei societăți democratice, ținând cont de faptul că ordinea este necesară pentru libertate,
dar că libertatea este scopul ordinii, statul neputând impune ordinea pentru ordine. Impunerea
ordini este prin restrângerea exercițiului libertății, este necesară, doar dacă această restrângere
este făcută pentru a favoriza realizarea libertății. Când în joc este un conflict între necesitatea
eficienței instrucției penale, care tinde să impună ordinea și dreptul la apărare, care tinde să
păstreze libertatea, nevoia socială imperioasă care ar justifica necesitatea restrângerii dreptului,
într-o societate democratică, trebuie să fie în mod particular imperioasă pentru apărarea ordinii
sociale. Ea nu poate rezulta din simpla nevoie a eficienței instrucției penale, pentru apărarea ordinii
sociale”.50

Libertatea înseamnă mai mult decât lipsa intruziunii statului in sfera intimă a persoanei ci și
lipsa unei relații de dominație, sau mai mult decât atât, imposibilitatea existenței unui raport de
dominație ce ar anula practic libertatea individuală. Un raport de dominație între stat și individ poate
fi de tip psihic, economic, structural, juridic, sau chiar simbolic, dar el nu trebuie să existe sub nici o
formă pentru a putea vorbi de libertate ca non-dominație. Deși dreptul are o funcție duală, pe de o
parte protectivă iar pe de altă parte constrângătoare, ordinea juridică poate fi dominatoare și tocmai
această dualitate poate da posibilitatea de a fi folosită mai degrabă in scopul de a domina societatea.
Securitatea juridică a persoanei rezultă din art. 1 al.3 al constituției, care consacră ideea de stat de
drept. Analizând logic, într-un asemenea stat de drept, ca măsură de protecție a cetățenilor împotriva
folosirii abuzive a ordinii juridice, ea ar trebui să fie limitată, pentru a nu submina încrederea
cetățenilor în continuitatea acțiunii statale spre binele societății în general. Din acest punct de
vedere, considerăm că ar fi nevoie de o schimbare de mentalitate dar și de practică în ce privește
tendința puterii de a modifica excesiv ordinea juridică printr-o avalanșă lunară de acte normative,
cele mai multe dintre ele ordonanțe de urgență ale guvernului, care tinde să devină principalul for
legislativ al statului.
Putem concluziona grupând fiecare sens al libertății individuale ca non-dominație, cu o
anumită categorie de drepturi și libertăți și anume, non-dominația fizică se transpune în dreptul la
viață, integritate fizică sau liberă circulație, non-dominația psihică în dreptul la integritate psihică, la
învățătură, cultură, viață intimă, libertate de conștiință; non-dominația economică se poate transpune
în dreptul la muncă, proprietate privată, libertate economică; non-dominația structurală în libertatea
de întrunire sau asociere; cea simbolică în dreptul la propria imagine, protecția secretelor personale,
sau a corespondenței, iar cea juridică se transpune în securitatea juridică – adică previzibilitatea
normelor, publicitatea lor, etc.

50 D.C. Dănișor, „Drept Constituțional și Instituții Politice” vol.1, Editura C.H. Beck, București 2007, pag. 697

47
 În ce privește egalitatea în drepturi și nediscriminarea, acest lucru se realizează prin
eliminarea acestor raporturi de dominație care pot exista nu numai în relația cu statul ci și între
grupuri de persoane, raporturi de dominație bazate pe trăsături asupra cărora persoanele respective
nu pot avea control. Prin interpretare, considerăm că putem extinde criteriile de nediscriminare
enumerate în constituție, dacă ele sunt de natură identică și dacă nu pot fi controlate de persoana în
cauză. Așa cum suntem cu toții de acord că nu putem crea regimuri juridice diferite pentru cetățenii
aceleași țări pe baza locului unde acestea își au domiciliu.
Referitor la libertatea individuală, publicitatea legii dar și modul în care instituțiile de forță
ale statului înțeleg să o aplice, considerăm că este nevoie de o revizuire a actelor normative și a
regulamentelor interne după care aceste instituții funcționează, în vederea unei mai bune puneri în
acord cu prevederile europene și jurisprudența C.E.D.O. astfel încât acea măsură administrativă a
“conducerii unei persoane la secție” în vederea legitimării să fie mai bine reglementată și mai mult
decât atât, procedura și normele să fie publice. Nu puține sunt cazurile din ultima perioadă când
poliția sau jandarmeria sunt acuzate de opinia publică de abuz, în ce privește această procedură,
cazuri în care persoane aparent de bună credință, care ar trebui cel mult sancționate contravențional,
sunt conduse la secție doar pentru motivul că nu posedă asupra lor un act de identitate.
De altfel, în octombrie 2015, o organizație non-guvernamentală a acționat în instanță IGPR și
MAI pentru refuzul acestora de a face publice informațiile referitoare la procedurile de legitimare,
amprentare, controlul corporal, al bagajelor sau al vehiculului, ori măsura administrativă de
conducere la secția de poliție. Instituțiile în cauză au susținut că divulgarea acestor informații ar
putea favoriza “elemente criminogene” care ar putea specula aceste informații dacă ele ar deveni
publice. Cu alte cuvinte autoritățile au susținut ca argument elementul surpriză. Instanța însă nu a
fost de acord nici la fond și nici în recurs cu această justificare, așa încât în 9 septembrie 2016, la
finalizarea recursului, hotărârea a rămas definitivă iar poliția obligată să facă publice aceste
proceduri.

IV.2 Parte Practică

Daune morale.
Dreptul persoanei – încălcarea libertății sale de circulație

“Restricționarea dreptului reclamantului de a pleca din România nu a fost justificat ca o

măsură necesară pentru a ocroti securitatea națională, ordinea publică, sănătatea ori moralitatea
publica sau drepturile si libertățile altora, ci pentru că s-a considerat că prin afirmarea dreptului de

48
alegere a domiciliului în altă țară reclamantul are o activitate ostilă, dușmănoasă regimului politic
de la acea vreme pe care o manifesta sub acoperirea cultului adventist de ziua a șaptea – reformat.
Printr-o cerere formulată la 15 noiembrie 2007 și depusă la Tribunalul Tulcea reclamantul
V.I. a solicitat să se constate, în contradictoriu cu Serviciul Român de Informații, că între anii 1980-
1989 i-au fost îngrădite libertatea de circulație, dreptul la justiție, dreptul la gândire și la
informație.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că în anul 1980 a depus la Serviciul Pașapoarte al
Județului Tulcea o cerere de plecare definitivă din țară, fapt ce a atras numeroase persecuții și
îngrădiri ale unor drepturi care îi erau garantate, formându-i-se dosar informativ pentru că este
adventist de ziua a șaptea și pentru că audia știrile postului de radio Europa Liberă, fiind învinuit
apoi de cele mai grave infracțiuni – atentat care pune în pericol securitatea statului, mărturie
mincinoasă, ofensă adusă autorității de stat – cu scopul de a fi privat de libertate.
Ulterior, prin precizările depuse la termenul din 19 iunie 2008, reclamantul V.I. a solicitat
obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor morale în sumă de
500.000 euro pentru încălcarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, respectiv îngrădirea libertății și vieții private prin întocmirea dosarului de
urmărire informativă, limitarea dreptului la emigrare și la gândire, indicând ca temei al cererii sale
art. 14 alin. 1 și 5 Cod procedură penală și apoi art. 21 alin. 1 din Constituția României și art. 13
din Convenția europeană a drepturilor omului.
Reclamantul a renunțat la judecată în cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Serviciul
Român de Informații, instanța luând act de această renunțare prin încheierea din 6 martie 2009.
Prin sentința civilă nr. 615 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Tulcea a respins ca nefondată cererea
reclamantului V.I.
În considerentele hotărârii tribunalul a reținut că Statul Român nu poate fi obligat la
repararea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a unei fapte ilicite câtă vreme
reclamantul nu a indicat care este fapta ilicită și culpabilă a Statului Român și nici nu s-a făcut
dovada vreunei erori judiciare săvârșite în procesele penale care să dea dreptul la reparare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul V.I. care a susținut că în mod greșit i-a
fost respinsă acțiunea formulată în temeiul art. 21 alin. 1 din Constituție şi art. 13 din CEDO
deoarece a depus dovezi suficiente în susținerea cererii privind îngrădirea dreptul la gândire din
cauza opiniilor sale religioase.
Examinând legalitatea sentinței pronunțate în raport cu criticile formulate de reclamant, instanța
constată că apelul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea formulată reclamantul a solicitat să se recunoască faptul că, în perioada
anterioară evenimentelor petrecute în România în decembrie 1989, Statul Român, prin organele

49
sale de securitate, i-au încălcat o serie de drepturi fundamentale, respectiv dreptul la liberă
circulație, dreptul la justiție, dreptul la gândire și la informație și a solicitat să-i fie reparate
daunele produse prin aceste încălcări, cuantificate de reclamant la 500.000 euro.
Deși temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv art. 21 alin. 1 din Constituție – accesul
la justiție – și art. 13 din CEDO – dreptul la un recurs efectiv – nu susține în fond dreptul afirmat ci
doar dreptul reclamantului de a se adresa unei instanțe care să-i examineze pe fond cererea, temeiul
juridic arătat de reclamant nu este obligatoriu pentru instanță, în virtutea dispozițiilor art. 129 Cod
procedură civilă care consacră principiul rolului activ al judecătorului instanța fiind aceea care
trebuie să dea acțiunii calificarea juridică exactă și în funcție de aceasta să verifice condițiile de
admisibilitate a cererii.
Cu privire la existența unei ingerințe în dreptul reclamantului la liberă circulație, la justiție,
în dreptul la gândire și la informație instanța este competentă să se pronunțe atât în virtutea art. 21
alin. 1 din Constituție și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, dar și în virtutea
dispozițiilor art. 1 și 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, precum și a
dispozițiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative
asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Chiar dacă ultimul act normativ invocat nu era în vigoare la data introducerii cererii de
chemare în judecată și nici la momentul soluționării cauzei în primă instanță, incidența acestuia în
speța de față este evidentă în condițiile în care prin acesta se urmărește acordarea unor reparații
persoanelor care au suferit măsuri abuzive pentru manifestarea opiniilor și convingerilor lor
politice considerate o împotrivire față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Instanța observă că deși prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave
săvârșite asupra cetățenilor români, respectiv condamnări penale și sancțiuni administrative ca
dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea
de loc de muncă obligatoriu, ea recunoaște totuși la această epocă faptul că au avut loc încălcări
ale unor drepturi și libertăți manifestate și sub alte forme (art. 4 alin. 2), toate măsurile abuzive
având scopul susținerii și consolidării regimului politic comunist.
Instanța nu poate să nu remarce împrejurarea că Legea nr. 221/2009 a fost adoptată după
Discursul Președintelui României privind Condamnarea Comunismului, din 18 decembrie 2006, în
care se propuneau o serie de măsuri legislative menite să transforme condamnarea comunismului
dintr-o manieră declarativă într-o realitate juridică cu efecte clare.
Intenția statului român de a identifica abuzurile săvârșite în perioada regimului comunist în
legătură cu drepturile fundamentale ale omului și victimele acestor abuzuri, în vederea adoptării
unor acte sau măsuri cu scop reparatoriu, s-a concretizat și prin înființarea Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului în România, prin HG 1724/2005, al cărui scop este, printre

50
altele, și acela de a efectua demersurile legale pentru obținerea reparațiilor morale și materiale de
către victimele regimului comunist și ale fostei Securități (art. 3 alin. 1 lit. i).
Actele normative sus menționate, la care se adaugă și altele (ex. Decret-Lege nr. 118 din 30
martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de
dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori
constituite în prizonieri; Ordonanța de Urgență nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul
dosar și deconspirarea Securității) afirmă deci, în prezent, că în perioada de dictatură comunistă,
cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin
organele securității statului, parte a poliției politice, o permanentă teroare împotriva cetățenilor
țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale și că prin aceste acte se încearcă o reparație prin
obținerea unor satisfacții morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.
Reclamantul afirmă prin cererea adresată instanței că a fost o victimă a regimului comunist
din România, prin încălcarea libertății sale de circulație, a dreptului la justiție, a dreptul la gândire
și la informație, susținând că potrivit documentelor obținute de la C.N.A.S. a fost ținut permanent
sub observație de către organele de securitate, fiind bănuit de fapte ilegale pe care nu le-a comis –
trecerea frauduloasă a frontierei de stat; confecționarea de cartușe și arme artizanale; acțiuni de
atentat care pun în pericol securitatea statului; ofensă adusă organelor de stat; mărturie
mincinoasă.
Instanța constată din probele administrate de reclamant, respectiv copiile documentelor
eliberate de C.N.S.A.S. că, după ce a depus în februarie 1980 o cerere de plecare definitivă din
România, reclamantul V.I. și familia acestuia s-au aflat permanent sub supravegherea organelor de
miliţie și de securitate, până în anul 1989, rapoartele întocmite în legătură cu activitatea de
urmărire evidențiind încercarea agenților de securitate de intimidare a reclamantului, de
compromitere a sa printre vecinii și prietenii săi și chiar în fața familiei sale, în scopul de a-l
determina să renunțe la intenția de a părăsi țara și de a-i anihila orice intenție cu privire la mutarea
domiciliului său în altă țară, intenție care era considerată defăimătoare la adresa regimului
comunist din România pentru că prin manifestarea acestei intenții se nega, indirect, existența
democrației și a bunăstării poporului, proclamate de partidul comunist și de organele statului. Deși
România ratificase din anul 1974 Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care
în art. 12 stipulează că „orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv propria sa
țară” și promova la nivel declarativ drepturile și libertățile înscrise în Declarația universală a
drepturilor omului care, prin art. 13, afirmă că „orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară,
inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa”, solicitarea reclamantului V.I. de a i se permite să emigreze
în Australia, după o primă avizare favorabilă în decembrie1982, a fost ulterior respinsă.
Restricționarea dreptului reclamantului de pleca din România nu a fost justificat ca o
măsură necesară pentru a ocroti securitatea națională, ordinea publică, sănătatea ori moralitatea
publica sau drepturile si libertățile altora, ci pentru că s-a considerat că prin afirmarea dreptului

51
de alegere a domiciliului în altă țară reclamantul are o activitate ostilă, dușmănoasă regimului
politic de la acea vreme pe care o manifesta se pare, sub acoperirea cultului adventist de ziua a
șaptea – reformat.
Înscrisurile prezentate de reclamant susțin astfel concluzia că în mod abuziv în perioada
1980-1989 reclamantului i-a fost încălcat un drept fundamental, dreptul la liberă circulație și
dreptul de a-și alege domiciliul, care se regăsesc în prezent afirmate în art. 8 din Convenția
europeană a drepturilor omului.
Instanța nu poate reține și încălcarea celorlalte drepturi reclamate prin cererea de chemare
în judecată, respectiv dreptul la justiție, dreptul la gândire și la informație pentru că din
documentele prezentate de reclamant nu rezultă că acesta a fost împiedicat în vreun fel să obțină la
acea dată recunoașterea dreptului său în justiție ori că a încercat să obțină informații care i-au fost
refuzate.
Decretul nr. 31/1954 şi Legea nr. 221/2009 permit o reparare pecuniară a prejudiciilor morale
suferite.
Reclamantul afirmă că pentru încălcarea drepturilor sale i se cuvin despăgubiri de 500.000 euro.
Instanța nu neagă faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial prin
încălcarea de către autoritățile comuniste a dreptului său de a-și stabili domiciliul în altă țară, dar
nu poate să nu observe că reclamantul nu a adus nici o dovadă a vătămărilor cauzate prin
încălcarea acestui drept, respectiv consecințele negative suferite de reclamant pe plan psihic,
implicațiile acestora în viața sa socială.
De aceea, recunoașterea încălcării și acordarea unor despăgubiri în cuantum de 100 euro sunt
apreciate ca echitabile și reprezintă o satisfacție suficientă acordată reclamantului.”51
Decizia civilă nr. 219/C/30.09.2009 Dosar nr. 182/88/2009

IV.3 Analiza Speței

Având în vedere jurisprudența C.E.D.O., datele speței dar mai ales soluția ei, considerăm cel
puțin ciudat faptul că instanța nu neagă existența unui prejudiciu nepatrimonial, prin încălcarea
dreptului de a-și stabili domiciliul în altă țară, dar pe considerentul că reclamantul nu poate dovedi
acest prejudiciu, consideră că o sumă derizorie de în cuantum de 100 euro, împreună cu

51 Decizia civilă nr. 219/C/30.09.2009, consultat online la data de 05.07.2017, disponibil la adresa
http://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-qtbu025/

52
„recunoașterea încălcării” sunt echitabile și reprezintă o “satisfacție suficientă” acordată
reclamantului.
Practica a fost preponderent neunitară, așa de pildă “într-o speță soluționată de Judecătoria
Reșița, instanța a statuat că singura concluzie în acord cu practica CEDO, care a făcut o serie de
aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, este în sensul că proba faptei ilicite
este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând
să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite.
În același sens s-a pronunțat și Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul nr. 443/28/2007,
stabilind că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să
fie prezumate din simpla existență a faptei ilicite. Soluție pe care, deși o putem considera atipică în
raportul cu regimul general al răspunderii, aparent este una justificată, căci, dat fiind caracterul
subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă este practic imposibilă.
Alte instanțe, dimpotrivă, deși nu au respins acțiunile stric pe considerentul că nu s-a făcut
proba prejudiciului moral, au statuat că pentru acordarea unor daune morale este necesar ca cel
care pretinde daune morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce
măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate”.52
Actualul Cod Civil, recunoaște cel puțin formal posibilitatea reparației daunelor morale
pentru atingeri aduse onoarei, reputației, vieții intime, familiale sau private, integrității sănătății
fizice și psihice, ori dreptului la propria imagine.5354
Recunoscând că este vorba de una din chestiunile juridice delicate, problema stabilirii
sumelor cuvenite fiind foarte dificilă, ne raliem totuși la ideea conform căreia, prejudiciul
nepatrimonial, în cazul drepturilor personalității, este de regulă un prejudiciu a cărei valoare nu
poate fi cuantificată în bani și care este de regulă temporar, dar care, fără urmă de îndoială, trebuie
să fie în măsură să asigure o alinare celui care l-a suferit. Acesta presupune ca victima să fi resimțit
efectiv o suferință de ordin moral sau fizic, iar sumele să nu reprezinte o compensație financiară, ci
reparația lezării aduse unui drept fundamental, reparație care ar trebui în toate cazurile, să atenueze
suferința victimei.57

Fără a critica decizia instanței, considerăm totuși, că modul în care s-a reparat acest
prejudiciu în speța de față, dar și în multe altele care privesc lezări ale drepturilor omului din
perioada comunistă, este unul formal și nicidecum o „satisfacție suficientă”. Chiar dacă vorbim de

52 A. Luchin, „Repararea prejudiciului nepatrimonial” articol consultat online pe juridice.ro la data de 07.07.2017
disponibil la adresa https://www.juridice.ro/494182/repararea-prejudiciului-nepatrimonial.html
53 M. Nicolae, „Repararea prejudiciului moral, in lumina legislației românești” articol consultat online la data de
54 .07.2017, disponibil la adresa
http://www.xprimm.ro/download/cna2010_noi/
Repararea_prejudiciul_moral_in_lumina_legislatiei_romanesti.pdf 57 Ungureanu, C. Munteanu, „Revista Română
de Drept Penal”, nr 1/2012

53
ere diferite, dreptul consacrat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului la liberă circulație a
fost fără îndoială încălcat, iar prejudiciul suferit prin pierderea unei șanse, chiar dacă numai parțial,
el este totuși reparabil. În majoritatea statelor europene, acest tip de prejudiciu este recunoscut, iar în
situația în care întinderea lui nu poate fi clar determinată, se impune totuși o reparație echitabilă.
Deși vechiul cod civil nu făcea nici o referire clară în legătura cu conținutul noțiunii de
prejudiciu, el a fost totuși utilizat și considerat chiar un element esențial al răspunderii civile
delictuale, doctrina recunoscând ambele naturi ale prejudiciului, patrimonială sau nepatrimonială. Pe
cale jurisprudențială, au fost luate în considerare și prejudicii rezultate din pierderea unei șanse,
chiar dacă nu s-a folosit această denumire. Un exemplu ar putea fi o decizie a instanței supreme din
1992, în care se arăta că “este îndreptățită să obțină repararea prejudiciului, persoana care, deși nu
era încadrată în muncă la data evenimentului, din probele administrate, a rezultat cu certitudine că
urma să se angajeze, iar această întârziere se datorează neîndoielnic, săvârșirii faptei ilicite a cărei
victimă a fost.”55

Acest tip de prejudiciu, considerăm că privește consecințele negative cauzate de fapta ilicită
în speță, ce constau în ratarea posibilității reale și serioase, “privind producerea unui eveniment
favorabil pentru viața victimei, care i-ar fi putut aduce împliniri în viața personală sau în plan
economic, prin realizarea unor proiecte.”56
În situația pierderii unei șanse, restaurația situației inițiale nu este posibilă, victima în
general, nu reclamă nerealizarea unui rezultat cuantificabil, ci imposibilitatea fructificării unei
probabilități, obiectul probei nefiind paguba în sine, ci ocazia pierdută. Este ilogic să considerăm că
legiuitorul prin această reglementare expresă referitoare la prejudiciul rezultat prin pierderea unei
șanse, a urmărit altceva decât repararea acestuia în conformitate cu principiile dreptului civil, de
unde nu putem exclude nici principiul reparației integrale a prejudiciului.
De aceea, considerăm că recunoașterea încălcării nu este suficientă ca reparație și cu atât mai
puțin suma de 100 euro, iar dovada vătămărilor care se impută reclamantului nu este necesară atâta
vreme cât instanța a reținut faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial prin
încălcarea unui drept fundamental, încălcare probată în instanță cu înscrisuri doveditoare.

55 Curtea Supremă de Justiție, sentința civilă nr. 17/1992, apud I. Adam, „Drept Civil, Obligațiile, Faptul
Juridic” Editura C.H. Beck, București, 2003.
56 F. I. Mangu, „Răspunderea Civilă Constantele Răspunderii Civile” Editura Universul Juridic, București, 2014, pag.
160

54
 Bibliografie

1. I. Muraru, Gh. Iancu „Drepturile, libertățile și îndatoririle constituționale”, Edit. IRDO, București 1992
2. A.Colliard, „Libetes publiques” Edit. Dalloz, Paris
3. S. G. Barbu, „Dimensiunea constituțională a libertății individuale” Editura Hamangiu, București 2011
4. I. Muraru, „Geneza Constituției României din 1991”, R.A. Monitorul Oficial, București, 1998
5. Ch.L. de Secondat Montesquieu, „Despre spiritul legilor” Editura Științifică, București 1970
6. C. Dissescu, „Dreptul Constituțional”, Editura Librăriei SOCEC-CO, Societate Anonimă, București 1915
7. I. Muraru, E.S. Tănăsescu „Drept Constituțional si Instituții Politice” Editura C.H.Beck, București, 2008
8. Ioan Muraru, „Drept Constituțional și Instituții Politice”, Iași, 1992
9. Soluții rezumate, Revista Română de Drept Penal, anul XXI, nr 3/2014
10. Decizia CCR nr 68 din 27.02.2017 https://www.ccr.ro/files/products/decizia_68+opinie.pdf
11. Constituția României
12. Gh. Iancu, A. I. Iancu „Evoluția unor drepturi fundamentale în contextul social actual” Editura C.H. Beck,
București 2017
13. D. C. Dănișor, „Justificarea necesității restrângerii exercițiului drepturilor ori libertăților într-o societate
liberala”, Revista Romana de Drept Privat nr 1/2014
14. C. Bîrsan, „Convenția Europeana a Drepturilor Omului – comentariu pe articole” Editura C.H. Beck, București
2005
15. D. V. Barnoschi (1922) Originile Democrației Romane, Editura Viața Românească, Iași
16. Dimitrie Cantemir Descriptio Moldavie – online https://1md.online/ro/moldova/cultura/103-dimitrie-cantemir-
descrierea-moldovei
17. C. Ionescu, „Drept Constituțional și Instituții Politice” curs universitar
18. L.S. Stănescu, Marcela Slusarciuc „Advocacy sau reinventarea contemporană a democrației participative”
articol online http://www.ugb.ro/Juridica/Issue1RO/4_Democratia_participativaStanescuRO.pdf
19. G. Sartori, „Teoria democrației reinterpretată”, Ed. Polirom, Iași, 1999
20. D. C. Danisor – Revista de Stiinte Juridice, vol. 26 nr 1/2015 Editura Universul Juridic
21. I. Deleanu, „Instituții și Proceduri Constituționale”, Editura Servo-Sat, București 2003
22. G. Peces-Barba Martinez (2004) Theorie generale des droit fondamentaux, L.G.D.J., Paris
23. Constitutia Portugaliei (online) http://cj.md/uploads/Portugalia.pdf
24. O.U.G. nr, 1/1999 privind Regimul Starii de Asediu si Regimul Starii de Urgenta
25. O.U.G. nr 21/2004 privind Sistemul National de Management al Situatiilor de Urgenta
26. F. Maciu (2011), Regimul Juridic al Starilor Exceptionale, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011
27. Decizia 872/2010 a Curtii Constitutionale a Romaniei
28. M. Mazilu-Babel – “Obligația fundamentală de a eficientiza dreptul de vot al expatriaților și răspunderea
statului în fața CEDO” – Articol publicat online pe juridice.ro 2014:

55
 https://www.juridice.ro/348137/obligatia-fundamentala-de-a-eficientiza-dreptul-de-vot-al-expatriatilor-si-raspu
nderea-pecuniara-a-statului.html
29. Constituția Greciei, online https://constitutii.files.wordpress.com/2013/01/grecia.pdf
30. www.mae.ro
31. M.F. Dan – „Domiciliul si resedinta, atribute de identificare a persoanei fizice” - articol publicat online, pe
Juridice.ro, 2016
https://www.juridice.ro/439883/domiciliul-si-resedinta-atribute-de-identificare-a-persoanei-fizice-in-spatiul-eur
opean.html
32. Decizia civilă nr. 219/C/30.09.2009 http://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-qtbu025/
33. A.. Luchin, „Repararea prejudiciului nepatrimonial” articol publicat online pe juridice.ro
https://www.juridice.ro/494182/repararea-prejudiciului-nepatrimonial.html
34. M. Nicolae, „Repararea prejudiciului moral, in lumina legislației românești”
http://www.xprimm.ro/download/cna2010_noi/Repararea_prejudiciul_moral_in_lumina_legislatiei_romanesti.p
df
35. Ungureanu, C. Munteanu, articol „Revista Română de Drept Penal”, nr 1/2012
36. Adrian-Relu Tănase, Evidența persoanelor de la teorie la practică, Editura Alpha, Buzău 2010
37. Adrian Relu-Tănase, „Managementul perfectibil și discriminatoriu al obținerii cu celeritate a documentelor
oficiale de către cetățenii români cu domiciliul sau reședința în străinătate” articol publicat pe Juridice.ro 2016
https://www.juridice.ro/463041/managementul-perfectibil-si-discriminatoriu-al-obtinerii-cu-celeritate-a-docum
entelor-oficiale-de-catre-cetatenii-romani-cu-domiciliul-sau-resedinta-in-strainatate.html
38. I. Adam, „Drept Civil, Obligațiile, Faptul Juridic” Editura C.H. Beck, București, 2003.
39. F. I. Mangu, „Răspunderea Civilă Constantele Răspunderii Civile” Editura Universul Juridic, București, 2014
40. L.S. Stănescu „Evoluția comparativă a garanției procesuale de habeas corpus în era terorismului. Cazul
României” pag. 3, https://drive.google.com/drive/folders/0BxqrtyE6KBHbaHh2b214M0ludXc
41. D.C. Dănișor, „Drept Constituțional și Instituții Politice” vol.1, Editura C.H. Beck, București 2007

56