Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa

Departamentul Științe Juridice

Protectia international a drepturilor omului

- Note de curs -

An III

Lector univ.dr. Nicolau Ingrid

 CUPRINS

Introducere in problematica drepturilor si libertatilor 3

fundamentale ale omului
Principiile ce guverneaza drepturile omului 8

Protectia juridica a dreptului la viata 15

Dreptul de a nu fi supus torturii si altor tratamente sau pedepse 34

inumane sau degradante Dreptul la libertate si la siguranta
Dreptul la un proces echitabil 42

Interzicerea discriminarii 46

Dreptul la respectarea vietii private si de familie.Dreptul la casatorie 49

Dreptul la imagine 53

Libertatea de exprimare 64

Protectia domiciliului si a corespondentei 67

Protectia proprietatii prevazuta de Conventia Europeana a 68

drepturilor omului
Libertatea de gandire, de constiinta si de religie 71

Drepturile copilului; drepturile deţinuţilor; protecţia minorităţilor 76

naţionale şi drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale; drepturile omului şi biomedicina
Sesizarea si modul de lucru al Curtii Europene a Drepturilor 84
Omului
Bibliografie 95

2
 Curs 1

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DREPTURILOR ŞI

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

1.1. Noţiunea de “drepturile omului”

Preambulul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului a Revoluţiei franceze din

anul 1789 proclamă că ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze
ale nenorocirilor publice. Un secol şi jumătate mai târziu, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din anul 1948 reţine că ignoranţa şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la
acte de barbarie ce revoltă conştiinţa oamenilor, astfel că este esenţial ca drepturile omului
să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la
revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii.
Pe de altă parte, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
constituie esenţa unei societăţi democratice, nu poate exista democraţie fără a asigura
recunoaşterea şi respectarea acestor valori recunoscute universal.
Analiza înţelesului juridic al noţiunii de drepturi ale omului presupune luarea în
considerare a dublei ei accepţiuni în ordinea de drept. 1 Mai întâi trebuie să ne raportăm la
ceea ce alcătuieşte dreptul obiectiv al drepturilor omului, adică la totalitatea instrumentelor
internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi la eventualele
mecanisme instituţionale de garantare a respectării lor.
În al doilea rând, atunci când evocăm noţiunea de drepturi ale omului , trebuie să
avem în vedere şi înţelesul de drepturi subiective, conferite unui anumit titular. După cum se
ştie dreptul subiectiv reprezintă un ansamblu de prerogative recunoscute unui anumit subiect
de drept; acest concept presupune facultatea, pentru titular, de a declanşa, la nevoie,
imperativul conţinut în norma de drept, spre a asigura punerea în valoare a ansamblului de
posibilităţi juridice pe care acesta i le recunoaşte.2
Faţă de cele expuse mai sus, putem defini drepturile omului, ca ansamblul de norme
juridice internaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi facultăţi care îi

1
Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol.I - drepturi şi
libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p.7;
2
Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 8;

3
asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de
garanţii instituţionale apropriate.

1.2. Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului

Primele documente constituţionale care promovează şi apără drepturile omului au

apărut in Anglia. La 12 iunie 1215, regele Ioan fără de Ţară a semnat Magna Charta
Libertatum, un document în care erau stipulate importante drepturi şi libertăţi.
Punctul 39 al acestui important document prevede că ” Nici un om liber nu va fi
arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat sau
lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom trimite pe
nimeni împotriva lui, fără o judecată loiala a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării”. 3
Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante documente privind drepturile
omului : Petiţia drepturilor din 7 iunie 1628 care statuează că „ orice criminal indiferent de
condiţia sa, nu poate fi exceptat de la judecată şi de la pedeapsa stipulată în mod expres în
legea Regatului”4; Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 şi Bill of Rights din 13 februarie 1689
în care se declară că „a pretinde ca Regalitatea are puterea de a suspenda legile sau
executarea lor fără consimţământul parlamentului este ilegal”. Prin acelaşi Bill se statuează
că „ libertatea cuvântului, nici dezbaterile şi procedurile din Parlament, nu pot fi împiedicate
sau puse în discuţie de vreo curte”.
În Franţa, la 26 august 1789, un document celebru, elaborat şi promovat de Revoluţia
Franceză, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului, înscrie chiar in primul său articol ideea că „ oamenii se nasc şi rămân liberi si
egali în drepturi”.5
Declaraţia de independenţă a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază şi ea că „oamenii au
fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste
drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”. O idee deosebit de valoroasă pe care o
consacră acest document este aceea că toate guvernările au fost stabilite de oameni pentru a
garanta aceste drepturi; „Oricând o forma de guvernare devine contrară acestui scop, poporul
are dreptul de a o schimba, sau de a o aboli şi de a stabili un nou guvernământ”.6

3
Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p.23;
4
Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003, p. 51;
5
Duculescu Victor, op. cit., p.23;
6
Idem, op.cit., p.24

4
 Preocupările româneşti pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este
marcată încă de timpuriu de hrisovul emis in 1631 de Leon Vodă Tomşa, domn al Ţării
Româneşti. Acest document a fost considerat ca fiind pe acelaşi plan al importanţei cu
chartele emise în alte ţări, fapt ce evidenţiază integrarea ţărilor române în evoluţia generală a
societăţii europene.7
Acest document înscrie principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat, că
vinovăţia trebuie dovedită, în mod public, iar execuţia va fi hotărâtă numai dacă pentru o
atare vină legea prevede pedeapsa capitală. Documentul mai reglementa regimul străinilor,
modul de stabilire a dărilor, obligaţiile şi scutirile fiscale, organizarea judiciară, aspecte de
drept civil şi penal.
Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti care se referă si la
problemele ce privesc drepturile omului datează din secolul al XVIII-lea şi începutul
secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în aşezămintele lui
Constantin Mavrocordat şi în Pravilniceasca condică, tipărită în 1780 de către Alexandru
Ipsilanti.8 Norme juridice importante se găsesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimach din
1817, precum şi în Legiuirea Caragea din 1818.
Un ecou important îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu în
1821. Remarcabil este şi memoriul Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D,
Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”. 9 Chiar
dacă memoriul Cărvunarilor a fost in cele din urma înlăturat datorită opoziţiei marii boierimi,
el conţine o serie de idei valoroase care au marcat dezvoltarea constituţională ulterioară.
Documentul înscrie statutul de independenţă al Moldovei, care trebuia sa devina acelaşi ca pe
vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să
facă parte şi boierii de rang mai mic până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul
prevedea garantarea dreptului de proprietate, principiul exproprierii pentru cauză publică,
erau inserate norme cu privire la libertatea individului, era garantată libertatea religioasă,
egalitatea tuturor la dobândirea unei slujbe publice. Aceste prevederi, ca şi numeroase altele,
denotă faptul că proiectul de Constituţie a cărvunarilor anticipează o dezvoltare
constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele Române.10
Evenimentele care au dus la unirea principatelor au marcat încă o etapă pe drumul
cristalizării instituţiilor moderne ale României. Remarcăm în acest sens Statutul Dezvoltător

7
Duculescu Victor, op. cit., p.27;
8
Platon Ioan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană, Bucureşti, 1994, p 247-254
9
Duculescu Victor, op.cit.p.29;
10
Idem, op.cit. p.30;

5
al Convenţiei de la Paris (1864) proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde
importante dezvoltări constituţionale.11 Amintesc , de pildă, consacrarea ideii de
bicameralism , prin crearea Corpului Ponderator (precursor al Senatului de azi) care, alături
de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare.
Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza se instituie o locotenenţă domnească ,
formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae Haralambie. După refuzul
contelui Filip de Flandra de a primi tronul Principatelor Unite, este adresată o cerere prinţului
Carol de Hohenzollern , care acceptă. O comisie elaborează un proiect de constituţie ce este
supus Domnului şi Adunării elective.
Constituţia din 1866 – document ce interesează în cea mai mare măsură drepturile
omului – este inspirată din Constituţia belgiană din 1831 considerată la timpul respectiv cea
mai liberală din Europa. Documentul consfinţeşte o serie de idei democratice printre care :
principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială,
recunoaşterea drepturilor omului si cetăţeanului.12
După Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie
1923 document ce a reprezentat un instrument juridic mai elaborat decât Constituţia din 1866
şi care a fost orientat nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept.
Această constituţie cuprinde prevederi referitoare la caracterul de stat naţional unitar şi
indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, departajarea puterilor statului,
consfinţirea detaliată a drepturilor românilor.13
Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost
proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-
lea. Elaborarea acestei constituţii a fost determinată de degradarea climatului politic, de
climatul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în mâinile monarhului.
Această constituţie concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte
prerogative deosebit de mari. Documentul a fost suspendat în vara anului 1940 ca urmare a
evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Carol al II-lea.14
În toamna anului 1944 s-a dispus repunerea în vigoare a Constituţiei din 29 martie
1923. După ocuparea ţării noastre de trupele sovietice şi sub ameninţarea acestora, a fost
instaurat un regim de “democraţie populară”, drepturile omului suferind importante amputări

11
Duculescu Victor, op.cit., p.33;
12
Idem, op.cit., p. 34;
13
Banciu Angela, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1988;
14
Duculescu Victor,op.cit.p.36;

6
şi reduceri, ele fiind subordonate noii concepţii cu privire la organizarea statului, bazată pe
dominaţia unui singur partid şi interzicerea celorlalte partide, pe prohibirea oricăror atitudini
politice care ar fi contravenit ideologiei comuniste. Au fost eliminate garanţiile democratice
care asigurau judecata echitabilă şi corectă a proceselor, administrarea justiţiei efectuându-se
după criterii politice.
Constituţiile care au urmat – din 1948, 1952 şi 1965 – deşi pretindeau că asigură
puterea poporului, au legalizat grave abateri de la principiile democratice. Astfel a fost
eliminat sistemul pluripartid prin instaurarea unei singure forţe politice conducătoare în stat şi
anume partidul comunist; limitări grave ale dreptului de proprietate al cetăţenilor au fost
aduse de Constituţia din 1952; importante restricţii erau aduse libertăţii de opinie, de gândire
şi credinţă, libertăţii cuvântului, libertăţii presei, dreptului la educaţie ca şi drepturilor politice
propriu-zise. În ceea ce priveşte libertatea cuvântului, a presei şi educaţiei, acestea erau,
subordonate concepţiei marxiste despre societate, promovarea oricăror alte idei diferite de
linia oficială constituind fapte penale. De asemenea restricţii foarte mari au fost aduse
dreptului cetăţenilor de a circula peste graniţă, doritorii fiind supuşi unor numeroase
formalităţi şi verificări.
Revoluţia din 22 decembrie 1989 a creat condiţiile pentru edificarea unui autentic
sistem democratic al drepturilor şi libertăţilor omului. Primul document al Revoluţiei române
Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale a consacrat abolirea
dictaturii dar nu a specificat în mod concret regimul constituţional al ţării şi nici forma de
guvernământ a statului.
În perioada care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, România a devenit parte
la numeroase instrumente juridice internaţionale, adoptând prevederi pentru adaptarea
legislaţiei interne la exigenţele convenţiilor internaţionale. S-a adoptat proiectul de lege
pentru aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante, încheiată la New York la 10 decembrie 1984, Parlamentul
României votând legea pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi
Codul de procedură penală, spre a se asigura o concordanţă deplină între legislaţia ţării şi
noul instrument internaţional la care România a devenit parte. De asemenea, se poate
menţiona protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea la care ţara noastră a devenit parte
în ianuarie 1991, precum şi alte documente faţă de care vechiul regim avea rezerve
nejustificate şi a căror neacceptare de către România crea în rândul comunităţii internaţionale

7
dubii în legătură cu dorinţa ţării noastre de a aplica documentele fundamentale cu privire la
drepturile omului adoptate de comunitatea internaţională.15

CURS 2

PRINCIPIILE CE GUVERNEAZĂ DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE

FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt guvernate de principii care

circumscriu aplicarea reglementărilor în domeniu.
Potrivit autorului Frederic Sudre16, regimul juridic al drepturilor omului se
organizează în jurul a trei principii directoare, de origine în acelaşi timp convenţională cât şi
jurisprudenţială, şi anume:
- aplicabilitatea directă a normelor convenţionale de protecţie a drepturilor omului;
- subsidiaritatea normelor convenţionale de protecţie a drepturilor omului;
- eficienţa normei convenţionale de protecţie a drepturilor omului.
Pe lângă acestea regimul juridic al protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale
este guvernat şi de alte principii. Vom analiza mai jos principiile ce guvernează drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului, atât din prisma dreptului internaţional al drepturilor
omului cât şi din cea a dreptului comunitar, acesta având întotdeauna implicaţii asupra
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

A. Sistemul de protecţie instituit de Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor

Omului şi a libertăţilor fundamentale17 este guvernat de următoarele principii:

1. Principii convenţionale:
a. principiul solidarităţii;
b. principiul suveranităţii;
2. Principii jurisprudenţiale:
a) principiul efectivităţii (eficienţei – tradus diferit în diferite lucrări);
b) principiul subsidiarităţii.
15
Duculescu Victor, op.cit., p.53;
16
Frederick Sudre, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Bucuresti, 2006, p.
153
17
În continuare denumită CEDO

8
 Art. 7 § 2 din CEDO se referă în mod explicit la principiile generale de drept: „Acest
articol nu va prejudicia judecata şi sancţionarea oricărei persoane pentru orice acţiune sau
lipsa acesteia care, în momentul în care a fost comisă, era de natură penală conform
principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.18
Principiile generale de drept pot fi importante şi în afara contextului art. 7 CEDO.
Curtea a afirmat că întreaga Convenţie trebuie interpretată în lumina regulilor stabilite de
Convenţia de la Viena din 23 Mai 1969 cu privire la Legea Tratatelor.
Art. 31 § 3 (c) al Convenţiei de la Viena indică faptul că trebuie luate în consideraţie
„orice reguli relevante ale dreptului internaţional aplicabile în relaţia dintre părţi”. Prin
aceasta se includ principiile general acceptate ale dreptului internaţional.19

a) Principiul eficienţei (efectivităţii) protecţiei drepturilor fundamentale ale

omului

Potrivit acestui principiu protecţia drepturilor fundamentale ale omului trebuie să fie
eficientă şi efectivă.

Acest principiu are două dimensiuni principale20:

- existenţa unor obligaţii în sarcina statelor părţi în scopul aplicării eficiente a

Convenţiei;
- existenţa efectului util al dispoziţiilor convenţiei, materializat la nivel
jurisprudenţial, prin identificarea unor noţiuni autonome, sau a unor semnificaţii autonome,
potrivit CEDO şi jurisprudenţei Curţii precum şi prin aplicarea autonomă a unor dispoziţii ale
Convenţiei.
Convenţia Europeană pentru protecţia Drepturilor Omului şi a libertăţilor
fundamentale a contribuit eficient la formarea unui drept comun european al libertăţilor
publice.21

18
Textul Convenţiei nu clarifică ce se înţelege prin „principii generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate”. Un raport al Secretarului general ONU din 1993, preciza: „Din punctul de vedere al Secretarului
General, aplicarea principiului nullum crimen sine lege necesită aplicarea regulilor de drept umanitar
internaţional de către tribunal; aceste reguli fac parte din dreptul obişnuit”. Raportul enumera în continuare
documentele relevante. Această listă (incompletă) de principii generale poate fi luată în consideraţie la
interpretarea Art. 7 CEDO.
19
21 Februarie 1975, cauza Golder c. Marii Britanii; 7 Noiembrie 2002, Veeber c. Estoniei
20
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura All Beck, p. 38
21
Jean Claude Gautron, Droit europeen, 12 edition, Editura Dalloz, Paris, 2006, p. 40

9
 b) Principiul universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
Conform principiului universalităţii drepturilor omului toţi oamenii se bucură de toate
drepturile şi libertăţile fundamentale, care nu pot fi limitate decât în cazurile şi sub condiţiile
prevăzute de lege.

Acest principiu este prevăzut de art. 55 din Carta ONU conform căruia statele
membre vor promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Însăşi denumirea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului are în vedere
acest principiu, exprimat clar în preambulul său:
Prezenta Declaraţie Universala a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care
trebuie sa tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele si toate
organele societatii sa se straduiasca, având aceasta declaratie permanent în minte, ca prin
învatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure
prin masuri progresive, de ordin national si international, recunoasterea si aplicarea lor
universala si efectiva atât în sânul popoarelor statelor membre, cât si al celor din teritoriile
aflate sub jurisdictia lor.
Principiul universalităţii drepturilor omului nu este prevăzut expres în textul CEDO
dar dispoziţiile sale fac referiri implicite la universalitatea drepturilor omului în mai toate
articolele referitoare la drepturile fundamentale. Astfel de prevederi sunt, de exemplu, cele
ale art. 2, alin. (1), conform căruia dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege,
ale art. 5, alin. (1) conform căruia orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă, etc.
O aplicare a acestui principiu se regăseşte şi în faptul că prevederile CEDO pot fi
invocate de orice persoană fizică sau juridică împotriva unuia din statele membre, fără a fi
obligatoriu ca petenţii să fie cetăţeni ai statelor membre.

c) Principiul indivizibilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

Indivizibilitatea drepturilor fundamentale presupune că fiecare persoană se bucură de

toate drepturile şi libertăţile fundamentale, fiind imposibilă divizarea acestora. În esenţă,
principiul indivizibilităţii se referă la abordarea drepturilor omului în ansamblul lor.
Nici acest principiu nu cunoaşte o reglementare expresă în cadrul reglementărilor
internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, deşi nenumărate texte
fac referiri implicite la el.

10
 Principiul indivizibilităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se află în
strânsă legătură cu principiul universalităţii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
şi principiul egalităţii în drepturi, astfel încât, de cele mai multe se regăseşte implicit în
aceleaşi reglementări.

Principii generale de drept

a) Protecţia drepturilor fundamentale ale omului

Conform prevederilor art. 6 din Tratatul de la Maastricht, Uniunea Europeană se

întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre şi
respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie
1950, şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre.
Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept a căror
respectare o asigură organele comunitare de jurisdicţie şi, în acest sens, Curtea de Justiţie şi
Tribunalul de primă instanţă se inspiră din tradiţiile menţionate şi din orientările oferite de
tratatele internaţionale pentru protecţia drepturilor omului la care statele membre au colaborat
sau pe care le-au semnat, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având o semnificaţie
specială în acest sens.
Datorită faptului că drepturile fundamentale ale omului au format în ultima jumătate
de secol centrul preocupărilor unei parţi importante din activitatea politică, organizaţională,
juridică şi doctrinară a continentului european, ceea ce a dus la apariţia unei întregi şi
importante ramuri de drept internaţional, în dreptul comunitar, drepturile fundamentale nu au
primit o reglementare distinctă până în anul 2000.
La Consiliul European de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul
Uniunii Europene şi Comisia Europeană au proclamat solemn Carta drepturilor
fundamentale ale omului. Carta, nefiind un instrument juridic cu forţă obligatorie, a fost
considerată ca fiind o simplă Proclamaţie, înzestrată cu înaltă autoritate morală, dar fără
obligativitate juridică.
Carta a fost inclusă în Constituţia Europeană, devenind parte integrantă din aceasta,
astfel că la data intrării în vigoare a Constituţiei Carta va dobândit forţa juridică obligatorie.

11
 b) Principiul respectării dreptului la apărare
În aplicarea dreptului comunitar trebuie să fie luat în considerare principiul dreptului
la apărare sub toate aspectele sale şi trebuie să călăuzească întreaga procedură în faţa
organelor comunitare de justiţie.
Principiul respectării dreptului la apărare se impune sub următoarele aspecte:
- dreptul de a fi audiat - respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în
procedurile în care pot fi aplicate sancţiuni, chiar şi în procedurile administrative, cât şi în
problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută.
Practic respectarea acestui principiu se impune în orice procedură care ar putea avea ca
rezultat o decizie a unei instituţii comunitare care poate afecta drepturile sau interesele unei
persoane.
- dreptul de asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptul de asistenţă şi
reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal.
- dreptul de a obţine informaţii despre desfăşurarea anchetei de orice gen.
c) Principiul autorităţii de lucru judecat
Principiul autorităţii de lucru judecat presupune că o acţiune nu poate fi judecată decât
o singură dată – non bis în idem.
d) Principiul certitudinii juridice
Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căruia aplicarea
legii la o situaţie specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce
revine autorităţilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li
se aplică şi ca aceştia să poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea
va fi aplicată şi interpretată.22
e) Principiul egalităţii
Principiul egalităţii este consacrat de art. 14 din CEDO potrivit căruia exercitarea
drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o
deosebire bazată în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie.
f) Principiul loialităţii (solidarităţii)
Acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar,
presupune ca în orice acţiune statele membre să acţioneze în spirit de solidaritate :

22
O. Manolache, Tratat de Drept comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 36

12
 - statele membre vor lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale
sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratate ori din acţiunile
întreprinse de instituţiile Comunităţii;
- statele membre facilitează acesteia Comisiei îndeplinirea misiunilor ei,
- statele membre se vor abţine de la orice măsură care ar periclita realizarea
obiectivelor Tratatului.
g) Principiul proporţionalităţii

Potrivit acestui principiu mijloacele folosite pentru aducerea la îndeplnire a regulilor

comunitare trebuie să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi
trebuie să fie proporţionale cu scopul lor (nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe
decât este necesar să îl atingă).
De asemenea, atunci când există o posibilitate de alegere între măsurile ce urmează a
fi aplicate, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă. Caracterul oneros trebuie
analizat în ansamblu, pe termen lung, nu raportat doar la perioada imediat următoare aplicării
măsurii.

Principii specifice dreptului comunitar

a) Principiul atribuirii competenţelor
Conform acestui principiu Uniunea nu acţionează decât în domeniile şi în măsura în
care Tratatele i-au atribuit competenţe şi numai acolo unde acest lucru este necesar pentru
îndeplinirea obiectivelor Tratatelor. Cu toate acestea, pentru a nu bloca activitatea Uniunii,
aceasta va putea acţiona dacă este nevoie şi numai în măsura necesară soluţionării situaţiei
apărute, şi acolo unde nu are competenţe atribuite expres.

b) Principiul priorităţii dreptului comunitar.

Principiul priorităţii23 include obligaţia statelor membre de a aduce în dreptul lor
naţional, normele comunitare, care se vor aplica cu prioritate faţă de acesta, precum şi să lase
neaplicat dreptul naţional contrar în cadrul proceselor în curs de soluţionare la ele. Cu alte
cuvinte, în caz de conflict, contradicţie sau incompatibilitate între dreptul comunitar şi şi
dreptul naţional se va aplica dreptul comunitar.

23
In literatura de specialitatea acest principiu mai este denumit şi principiul primordialităţii – a se vedea în acest
sens, O. Ţinca, op. cit., p. 310-318

13
 Principiul este “împrumutat” din dreptul internaţional public şi a a fost accentuat de
practica Curţii Europene de Justiţie, în mai multe cazuri importante. De asemenea, principiul
priorităţii este menţionat expres în Tratatul pentru institutirea unei Constituţii pentru Europa.

c) Principiul eficacităţii dreptului comunitar

Mai este cunoscut şi sub denumirea de principiul efectelor utile în aplicarea dreptului
comunitar şi nu poate exista independent de principiul priorităţii. De asemenea se află în
strânsă legătură cu principiul subsidiarităţii şi al proporţionalităţii, toate fiind principii care
ţin de aplicarea dreptului comunitar şi de raportul dintre acesta ţi dreptul naţional.
Conform acestui principiu validitatea unei norme de drept comunitar poate să fie luată
în considerare numai în lumina dreptului comunitar iar eficacitatea ei în cadrul unui stat
membru nu poate să fie afectată chiar dacă se invocă faptul că ar contraveni drepturilor
fundamentale consacrate în constituţiile, legile sau principiile naţionale.
d) Principiul efectului direct al actelor comunitare

Conform acestui principiu actele comunitare au efect direct, în întreg spaţiul Uniunii
Europene încă de la intrarea lor în vigoare.
Principiul efectului direct nu are o reglementare expresă în cadrul normelor
comunitare, a fost însă dedus din acestea, în nenumărate rânduri prin jurisprudenţa Curţii
Europene de Justiţie.
De asemenea, efectul direct al actelor comunitare presupune că acestea:
- creează drepturi şi obligaţii în sarcina adresanţilor,
- pot fi invocate în faţa instituţiilor naţionale, spre deosebire de dreptul internaţional.
Pentru a putea avea efect direct normele comunitare trebuie să fie complete, şi anume
să nu necesite norme suplimentare pentru punerea lor în aplicare.
e) Principiul subsidiarităţii

Conform principiului subsidiarităţii Uniunea urmează să acţioneze numai în limitele

competenţelor care îi sunt conferite şi obiectivelor care îi sunt încredinţate prin Tratate.
Intervenţia Uniunii este condiţionată de măsura în care obiectivele acţiunii în cauză nu pot să
fie realizate de o manieră satisfăcătoare de către statele membre şi ar putea, prin urmare, să
fie mai bine realizate la nivel comunitar, avându-se în vedere dimensiunile şi efectele acţiunii
respective.

f) Principiul recunoaşterii reciproce

14
 Acest principiu obligă statele comunitare să-şi recunoască reciproc normele în
anumite domenii, în vederea facilitării consolidării pieţei unice.
A fost consacrat de practica Curţii Europene de Justiţie care a stabilit că statele
membre nu au dreptul să introducă restricţii tehnice de circulaţie a mărfurilor, decât atunci
când asemenea restricţii sunt justificate de motive non-economice: sănătate publică, etc.

Curs 3
Protectia juridica a dreptului la viata

Consideraţii generale privind dreptul la viaţă

Dreptul la viaţă, ”drept suprem al fiinţei umane”, ”cel mai fundamental drept”, este
primul dintre drepturile omului şi sesizează prerogativa oricărei ființe umane de a exista ca
atare, concomitent cu geneza sa în lume.
Dreptul la viaţă este un principiu fundamental, constituind izvorul tuturor celorlalte
drepturi.
Însemnătatea majoră pe care acest drept o poartă se regăseşte şi în reglementarea prin
art. 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului 24, fiind primul drept substanţial reglementat
de aceasta.
Prevederile art. 2 se întregesc cu cele cuprinse în Protocolul nr. 6 la Convenţie privitor
la abolirea pedepsei cu moartea şi în Protocolul nr.13 privitor la abolirea pedepsei cu moartea
în orice circumstanţe.
Importanţa pe care o are acest drept în ansamblul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului este relevată şi prin poziţionarea dreptului la viaţă în structura
Titlului I – Drepturi şi libertăţi. În acest sens, se vorbeşte de “sacralizarea dreptului la viaţă”
Însoţit de interdicţia torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante (art. 3), interdicţia
sclaviei şi a muncii forţate (art. 4), şi neretroactivitatea legii penale (art. 7), dreptul la viaţă

24
Art.2 ”Dreptul la viaţă” 1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în
care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar
rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

15
este inclus de literatura de specialitate în categoria aşa-numitelor drepturi intangibile, apărate
prin Convenţia europeană25.
Dreptul la viaţă, în sensul art. 2 al Conveţiei nu este altceva decât dreptul de a trăi, în
sensul uzual al termenului, şi nu dreptul la o viaţă decentă. Altfel spus, textul articolului 2
proteguieşte viaţa în sine, şi nu dreptul la anumite condiţii de viaţă26.
Potrivit Curţii de casaţie belgiene, dreptul la viaţă, prevăzut în art. 2 din Convenţia
europeană, nu este decât dreptul la viaţă fizică în sensul obişnuit al termenului, iar acest drept
nu trebuie confundat cu dreptul la un nivel de viaţă sigur, ce este un drept economic şi
social27.
Existenţa persoanei fizice este determinată de cele două evenimentele biologice:
naşterea şi moartea, implicând componentele biologice: corpul uman şi viaţa.
Pe de altă parte, art. 2 prevede şi împrejurările în care provocarea morţii se poate
îndreptăţi. Dispoziţiile acestui articol din Convenţie se clasifică printre textele fundamentale
din Convenţie care nu poate cunoaşte derogări pe timp de pace în condiţiile art. 1528.
Posibilitatea restrângerilor aduse dreptului la viaţă prevăzute de art. 2 paragraful 2 nu
transformă natura acestuia, dreptul la viaţă nu este condiţional, el rămâne un drept natural şi o
valoare fundamentală pentru toate ţările semnatare ale Convenţiei. Cu toate acestea,
principiul enunţat poate să cunoască anumite excepţii atunci când anumite situaţii impun
statelor apărarea altor valori sociale foarte importante29.

25
Patrick Lazăr, ”Naşterea şi moartea în dreptul civil”, Editura Europolis, Constanţa, 2011, p.76-77; J.-F.
Renucci, „Tratat de drept european al drepturilor omului”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 89; J.-B.
Lelandais, “L’article 2 de la Convention européenne des droits de l’homme face a la lutte contre le terrorisme”,
în Les annales de droit nr. 2/2008, Publications des Universités de Rouen et du Havre, Rouen, 2008, p. 29.
26
C. Bîrsan, ”Protecţia dreptului la viaţă în Convenţia europeană a drepturilor omului ”, în Curierul Judiciar,
9/2002, p. 11;
27
M. Udroiu, O. Predescu, ”Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român. Tratat”, Editura
C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 63;
28
Art. 15 ”Derogarea în caz de stare de urgenţă ”
1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua
măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune
şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu permite nicio derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte
licite de război, şi nici de la art. 3, 4 § 1 şi 7.
3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare informează pe deplin pe secretarul general
al Consiliului Europei despre măsurile luate şi motivele determinante. Aceasta trebuie, de asemenea, să
informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în
vigoare şi dispoziţiile convenţiei redevin aplicabile.
29
G. N. Coca, ”Interesul general şi drepturile fundamentale ale omului”, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009, p.260;

16
 Dreptul la viaţă este ocrotit în raport cu orice persoană, astfel că nu interesează dacă
este tânără sau bătrână, sănătoasă sau bolnavă, bărbat ori femeie sau dacă era viabilă sau nu.
Chiar şi un muribund are dreptul la ocrotirea vieţii30.

Începutul şi sfârşitul dreptului la viaţă

Convenţia Europeană protejează dreptul la viaţă, dar nu defineşte viaţa şi nici

persoana, ceea ce îngreunează stabilirea momentului de început al acestuia. Convenţia
americană a drepturilor omului, prin art. 4, este singura care precizează în mod expres că
dreptul la viaţă trebuie să fie apărat în general cu începere de la data concepţiei.
Tăcerea textelor a devenit o problemă cu atât mai îngrijorătoare cu cât consecinţele
manipulărilor genetice, ale experimentelor pe embrioni umani sau ale reproducerii medical
asistate pot fi foarte grave, iar protejarea minorului care urmează să se nască este la fel de
importantă ca cea a celui care este născut deja. Consiliul Europei s-a preocupat de aceste
chestiuni, însă incertitudinile rămân, mai ales că în Convenţia privind drepturile omului şi
biomedicina, care afirmă necesitatea de a proteja demnitatea şi identitatea fiinţei umane, nu
se defineşte persoana şi viaţa. Problema este delicată întrucât priveşte”acapararea corpului
uman în scopuri de interes general”, astfel încât ”raportul persoanei juridice abstracte cu
sinele său carnal” trebuie reinventat. Dificultatea vine şi din faptul că este foarte dificil de a
se prevedea progresele viitorului, astfel încât va fi cu siguranţă mai înţelept de se urma
Recomandarea europeană care îndeamnă la recunoaşterea dreptului la viaţă încă de la
concepţie31.
Recomandarea nr. 1064/1986 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cu
privire la utilizarea embrionului şi fătului uman în scopuri de diagnosticare, terapeutice,
ştiinţifice, industriale şi comerciale, din 24 septembrie 1986, instituie principiul potrivit cu
care o intervenţie chirurgicală nu este legitimă asupra fătului uman decât dacă ea are ca scop
protejarea existenţei copilului care urmează să se nască32.
S-ar putea spune, jurisprudenţial, s-a stabilit că momentul în care începe protecţia
internaţională a acestui drept este naşterea, deoarece reglementările vorbesc despre dreptul
oricărei persoane, ori embrionul nu este o fiinţă cu existenţă de sine stătătoare, nu este

30
M. Udroiu, O. Predescu, op. cit., p. 64 ;
31
J-Fr. Renucci, op. cit., , p. 100-102;
32
C. Bîrsan, ”Protecţia dreptului la viaţă în Convenţia Europeană a drepturilor omuluiu”, în op. cit., p. 7;

17
persoană. Această jurisprudenţă reflectă divergenţa de opinii la nivel internaţional, întrucât
statele au avut şi au încă reacţii diferite faţă de probleme precum avortul33.
Statele care interzic avortul sau doresc acest lucru folosesc, în principal argumentul
conform căruia ele protejează viaţa umană, deoarece fetusul este o persoană care beneficiază
de dreptul la viaţă, iar statul are dreptul şi este totodată obligat să protejeze acest drept34.
Însă dreptul la viaţă, astfel cum este protejat prin art. 2, poate şi trebuie să se aplice
embrionului şi fetusului: faptul că există viaţă înainte de naştere este o realitate care trebuie
protejată prin lege, şi care nu împiedică eventualele derogări, stipulate în mod strict de către
legiuitor, mai cu seamă în domeniul avortului sau al cercetării. Embrionul uman nu poate fi
redus, oricare ar fi circumstanţele şi motivele, la a fi un fel de ”lucru” definit în mod
defectuos. Este o fiinţă umană. Pot exista unele îndoieli, deoarece această realitate biologică
nu este unanim admisă, însă nu este mai puţin adevărat că in dubio, pro vitae. Aceasta este o
garanţie a justiţiei şi o consecinţă a principiului precauţiei corect înţeles. Aplicabilitatea art. 2
înainte de naştere se impune cu atât mai mult cu cât, dincolo de problema întreruperii
voluntare a sarcinii, toată dezbaterea privind modificările genetice sau interzicerea clonării
reproductive a fiinţelor umane are la bază faptul că protecţia vieţii se întinde până în faza
iniţială a fiinţei umane. Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind ”un instrument viu”,
şi deci receptiv evoluţiilor sociale, nu ar trebui să nu ia în considerare o astfel de
dezvoltare35.
Constituţia Irlandei este printre puţinele care proclamă dreptul la viaţă al copilului
conceput, dar nenăscut.
În ceea ce priveşte sfârşitul vieţii, acesta este inevitabil, căci negreşit ”viaţa vine pe
căile morţii” (A. Comte).
Sfârşitul dreptului la viaţă garantat de art. 2 din Convenţie rămâne o problemă
controversată. Se pune întrebarea dacă există un drept de a muri.
Legislaţiile statelor abordează diferit problema eutanasiei, deşi toate sunt părţi ale
Convenţiei. În Elveţia, eutanasia activă (moartea este accelerată printr-un act pozitiv) este
interzisă de Constituţie şi de legea penală. Unele cantoane elveţiene permit însă eutanasia
pasivă, adică dreptul de a refuza anticipat îngrijiri medicale sau prelungirea artificială vieţii.
În Franţa, legea din 22 aprilie 2005 recunoaşte pentru prima dată o astfel de formă a
33
R. Miga Beşteliu, C. Brumar, ”Protecţia juridică a drepturilor omului. Note de curs. Ediţia a IV-a, revizuită”,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 111;
34
R. Chiriţă, ”Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii. Ediţia 2”, Editura C. H.
Beck, Bucureţti, 2008, p. 53;
35
J-Fr. Renucci, op. cit., p. 103-105; F. Sudre, ”Drept european şi internaţional al drepturilor omului”, Editura
Polirom, Bucureşti, 2006, p.213-214;

18
eutanasie, care a mai fost admisă şi în Germania, Danemarca şi Marea Britanie. Doar
legislaţia Olandeză permite eutanasia de orice fel, din anul 2001 prin Legea privind controlul
eutanasiei şi al suicidului asistat36.
Recomandarea nr. 1418/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
încurajează statele memebre ale Consiliului să respecte şi să încurajeze demnitatea bolnavilor
incurabili sau muribunzi prin menţinerea interdicţiei absolute de a pune capăt de o manieră
intenţională a vieţii acestora, deoarece dreptul lor la viaţă este garantat de statele membre ale
Consiliului Europei, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 al Convenţiei Europene, care
dispune că moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat37.
În cauza Pretty c. Regatul Unit, din 29 aprilie 2009, judecătorul European s-a
pronunţat în mod tranşant, considerând că este imposibil ca art. 2, care garantează dreptul la
viaţă, să fie interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus, şi anume un drept la
moarte, indiferent dacă aceasta ar surveni printr-un terţ sau cu asistenţa unei autorităţi
publice. Respectarea dreptului la viaţă este condiţia necesară pentru exercitarea tuturor
celorlalte drepturi. Dreptul la viaţă trebuie protejat prin lege, iar statul trebuie nu numai să se
abţină de la a lua viaţa în mod intenţionat, dar el trebuie şi să ia măsurile necesare protejării
vieţii38.
36
B. Selejan-Guţan, ”Protecţia europeană a drepturilor omului. Ediţia 3”, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 86; pentru o abordare mai detaliată a se vedea şi: O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drept civil. Persoanele
în regelementarea noului Cod civil”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 102-103; J-Fr. Renucci, op. cit., p.
109-112; C. Bîrsan, ”Protecţia dreptului la viaţă în Convenţia Europeană a drepturilor omuluiu”, op. cit., p. 8-
11; P. Lazăr, op. cit., p. 182-198;
37
P. Lazăr, op., cit., p. 196-197; C. Bârsan, ”Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe
articiole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi”, supra cit., p. 174;
38
F. Sudre, op. cit., p. 214-215; Speţa cu care a fost confruntată Curtea în Cauza Pretty c. Regatul Unit, a fost
următoarea: reclamanta, în vârstă de 43 de ani, suferea de o boală neurodegenerativă progrsivă incurabilă, având
starea de sănătate deteriorată rapid în ultima perioadă, paralizată complet, nu se mai putea exprima coerent şi se
alimenta cu ajutorul unui tub; în ciuda stării sale, capacităţile sale intelectuale erau intacte. Având în vedere
starea sa de sănătate complet degradată, ea a dorit să se sinucidă, însă, incapabilă să acţioneze singură în
îndeplinirea acestui act, ar fi trebuit să fie ajutată în îndeplinirea actului suicidal de soţul ei. Numai că, potrivit
art. 2 parag. 1 din Legea engleză din anul 1961 privitoare la sinucidere, oricine ajută o persoană să comită un
asemenea act săvârşeşte o infracţiune şi se expune pedepsei prevăzute de acest act normativ. În data de 27 iulie
2001, reclamanta s-a adresat, prin avocatul ei, procuraturii, solicitând ca aceasta să se angajeze că nu va începe
urmărirea penală împotriva soţului ei, dacă el o va ajuta să se sinucidă. Printr-o scrisoare din 8 august 2001,
procuratura a refuzat să-şi asume un asemenea angajament, cu motivarea că oricât de neobişnuite ar fi
circumstanţele, nu poate autoriza comiterea unei infracţiuni. Reclamanta s-a plâns împotriva acestei decizii
instanţei competente şi a cerut acesteia să anuleze decizia procuraturii şi să constate că dispoziţiile legii britanice
în materie de sinucidere din anul 1961 sunt incompatibile cu diferite texte ale Convenţiei europene a drepturilor
omului, în primul rând cu cele ale articolului 2. Cererea i-a fost respinsă de instanţă, astfel încât reclamanta a
formulat recurs împotriva acestei hotărâri în faţa Camerei Lorzilor. În recursul astfel formulat şi admis spre
examinare de înalta jurisdicţie britanică, reclamanta a susţinut că art. 2 al Convenţiei europene apără nu numai
viaţa însăşi, ci şi dreptul la viaţă, ceea ce înseamnă că textul protejează individul împotriva evntualelor atingeri
aduse de autorităţile publice dreptului său la viaţă, pe de o parte, iar pe de alta, îi recunoaşte acestuia dreptul de
a alege între a trăi sau de a nu trăi. Aceasta înseamnă că o persoană ar putea să refuze un tratament medical de
natură să-i salveze viaţa sau să i-o prelungească, după cum ea ar putea să aleagă, în mod legal, să se sinucidă.
Dacă majoritatea persoanelor doresc să trăiască, a susţinut reclamanta, altele pot dori să moară, iar art. 2 ar
garanta ambele drepturi; dreptul de a muri nu ar apărea ca antiteza dreptului la viaţă, ci contrarul acestuia, iar

19
 Alături de problema controversată a începutului vieţii, se situează şi cea a sfârşitului.
Nu se poate stabili cu exactitate nici momentul începutului vieţii şi nici momentul sfârşitului
vieţii.
Determinarea momentulul morţii a variat de-a lungul istoriei. Doctrina medicală face
referire la moartea cerebrală, moartea clinică, moartea biologică sau reală şi moartea
aparentă.
Cu excepţia unor cazuri foarte rare, moartea nu constituie un fapt instantaneu, astfel
că viaţa nu părăseşte brusc întreaga emisferă cerebrală sau celelalte organe şi ţesuturi. Direct
legată de stabilirea cu exactitate a instalării ireversibile a morţii reale, este problema
prelevării de organe în vederea transplantului.
Moartea, deşi este chiar opusul vieţii, poate servi de multe ori acesteia. Aportul pe
care în prezent, moartea îl aduce salvării vieţii este considerabil. Pare că se afirmă din ce în
ce mai pregnant, rolul morţii în salvarea şi conservarea vieţii prin transplantul de organe,
ţesuturi şi celule de origine umană, ceea ce implică în mod necesar şi prealabil prelevarea de
la o persoană decedată.
Atunci când discutăm despre prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană
de la o persoană decedată, problemele ce apar se dovedesc a fi deosebit de complicate
întrucât aduc în discuţie momentele hotărâtoare existenţei pământene şi anume, naşterea şi
moartea. După cum bine se cunoaşte, nu există niciun punct de vedere unitar în ceea ce
priveşte stabilirea cu exactitate a începutului vieţii şi a morţii39.

statul ar avea obligaţia pozitivă să le protejeze pe amândouă. Camera a reţinut că, analizând jurisprudenţa în
materie a fostei Comisii şi a Curţii, nu găseşte un sprijin pentru cererea reclamantei în raport cu art. 2 din
Convenţie. Camera Lorzilor s-a referit în acest sens şi la cauza X c. Germania (1984), declarată inadmisibilă,
reţinând că fosta Comisie a stabilit că, din moment ce statele sunt obligate să apere dreptul la viaţă al oricărei
persoane, ele trebuie ca, in anumite situaţii, să adopte măsuri concrete pentru salvarea unei persoane aflate în
pericol de moarte, atunci când aceasta este sub controlul autorităţilor statului. De aceea, dacă o persoană
deţinută este în greva foamei, se poate ajunge la un conflict inevitabil între dreptul la integritate fizică al
persoanei şi obligaţia impusă de art. 2 statului sub a cărui jurisdicţie autoritatea se află, conflict pe care de altfel
Convenţia nu îl rezolvă. Dreptul german soluţionează acest conflict în sensul că permite hrănirea cu forţa a
acelei persoane, iar dacă viaţa deţinutului este în pericol, o asemenea hrănire este obligatorie. Prin decizia sa,
Camera Lorzilor a respins recursul reclamantei şi a confirmat soluţia primei instanţe, cu motivarea, în esenţă, că
dreptul englez face o distincţie netă între întreruperea cursului vieţii prin actul personal al celui în cauză -
sinuciderea - şi săvârşirea aceleaşi fapte, prin intervenţia unui terţ sau cu asistenţa acestuia. Potrivit legii din
1961 amintite, sinuciderea nu este pedepsită de lege, pe când participarea unui terţ la actul suicidal nu poate
scăpa sancţionării lui pe cale penală. Aşa fiind, nu se poate admite că neautorizând sinuciderea asistată, s-ar
încălca dispoziţiile Convenţiei, pentru că aceasta protejează dreptul la viaţă, nu şi dreptul la sinucidere asistată.
După exercitarea căilor interne de atac, reclamanta s-a adresat Curţii europene a drepturilor omului, la 21
decembrie 2001, motivând că refuzul autorităţilor engleze de a acorda soţului ei imunitate de urmărire penală în
cazul în care ar ajuta-o să se sinucidă reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 2 din Convenţie. În motivarea
cererii sale adresate Curţii europene, au fost reiterate argumentele susţinute şi în faţa instanţelor naţionale. (P.
Lazăr, op. cit., p. 192-196);
39
Pentru o abordare mai complexă, a se vedea H. Diaconescu, S. Cercel, R. D. Diţă, G.
Gazdovici,”Răspunderea juridică în domeniul prelevării şi transplantului în dreptul român”, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, p. 133 şi urm.;

20
 Diagnosticarea momentului morţii a constituit de-a lungul timpului obiect de
dezbatere. Multă vreme s-a spus că oprirea inimii şi a circulaţiei sangvine este momentul
morţii, însă datele medicale au relevat faptul că masajul cardiac permite readucerea la viaţă a
bolnavilor a căror inimă era oprită. Pe de altă parte, supravieţuirea anumitor organe ale unor
bolnavi, în special ansamblul inimă-plămâni se poate realiza cu ajutorul unor dispozitive
artificiale, chiar dacă alte organe esenţiale ale vieţii, cum ar fi sistemul nervos ar fi deja
moarte ireversibil40.
Doctrina medicală distinge între moartea cerebrală, moartea clinică, moartea biologică
sau reală şi moartea aparentă.
Potrivit descrierii acestui fenomen de către reputatul profesor doctor Vladimir Beliş,
moartea organismului nu este un moment, ci este un proces care evoluează în timp, un
fenomen cu executare succesivă. Primele celule care mor sunt neuronii, celulele cele mai
diferenţiate şi cele mai sensibile la anoxie (tulburare patologică provocată de scăderea, sub
valorile normale, a oxigenului din ţesuturile organismului, de diminuarea circulaţiei
sangvine). Gradul de sensibilitate la anoxie al neuronilor este în funcţie de vechimea lor
filogenetică; cei mai sensibili sunt neuronii corticali cerebrali, care rezistă la anoxie circa 3
minute, încetarea funcţiilor lor după acest interval traducându-se prin dispariţia conştienţei. O
rezistenţa ceva mai mare, 5-10 minute, o au neuronii subcorticali şi mezencefalici, pentru ca
neuronii pontini să reziste la anoxie 10-30 minute. Încetarea activităţii acestora din urmă este
urmată de dispariţia reflexelor corneene şi pupilare. Elementele figurate ale sângelui şi
minociţii cardiaci pot rezista la anoxie chiar câteva ore41.
Moartea clinică se caracterizează prin dispariţia funcţiilor vitale (cardiacă şi
respiratorie), dispariţia activităţii reflexe, vederea panoramică a vieţii, linişte electrică. În
funcţie de personalitatea şi structura psihică a muribundului, precum şi de metodele utilizate
pentru obţinerea informaţiilor de la acesta, se obţin date provenite din percepţii
extrasenzoriale (senzaţii asupra unor fapte petrecute la distanţă de puterea obişnuită de
percepere a organismului). În condiţiile aplicării intense a metodelor de terapie intensivă în
primele 3-5 minute de la instalarea morţii clinice, aceasta poate fi ireversibilă42.
Moartea cerebrală sau corticală reprezintă moartea ariilor corticale care conduc
funcţiile psihice. Se caracterizează prin încetarea oricărei activităţi şi prin linişte izoelectrică.

40
O. Ungureanu, C. Jugastru, ”Drept civil. Persoanele. Ediţia a 2-a revăzută”, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, p. 78;
41
Vladimir Beliş, ”Tratat de medicină legaă. Vol. I”, Editura Medicală, 1995, p.48-49;
42
P. Lazăr, op. cit., , p. 273;

21
 Moartea reală sau biologică se carcterizează prin stop cardiac ireversibil, apariţia
semnelor morţii reale, pentru un timp persistând manifestările postvitale43.
Moartea aparentă denumită şi letargie sau catalepsie se caracterizează prin reducerea
la minim a funcţiilor vitale, anestezie şi comă. Zgomotele cardiace sunt slabe, pulsul
imperceptibil, respiraţia nu poate fi percepută. Un caz celebru de moarte aparentă a fost acela
al lui Petrarca cel care, după o moarte aparentă de 20 de ore, şi-a revenit şi a mai trăit încă 30
de ani. Această stare poate opera în caz de înec, electrocutare, intoxicare cu monoxid de
carbon, epilepsie, comă alcoolică sau narcotică44.
Dezvoltarea ştiinţei şi practicii medicale a influenţat concepţiile morale şi juridice, dar
şi apriţia şi evoluţia reglementărilor legislative. Astfel, în prezent, în legislaţia României, noul
Cod civil, Legea nr. 95/2006, Legea nr. 104/ 27 martie 2003 privind manipularea cadavrelor
umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului
reglementează domeniul prelevării de organe, ţesuturi şi celule de la o persoană decedată45.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 104/2003, cadavrele umane sunt definite ca ”persoanele
care nu mai prezintă niciun semn de activitate cerebrală, cardiacă sau respiratorie şi care sunt
declarate decedate din punct de vedere medical, potrivit legii”. Aliniatul 2 al aceluiaşi articol
stipulează faptul confirmării medicale a morţii cerebrale pe baza criteriilor de diagnostic
stabilite conform legii.
Doctrina a adus critici exprimării prin noţiunea de ”persoană” a termenului ”cadavru”,
argumentând prin faptul că persoana este numai fiinţa umană vie; cadavrele fiind corpuri ale
fostelor persoane care au încetat din viaţă şi din punct de vedere medical sunt calificate drept
deceadate.
Însă, în această situaţie, problema terminologică nu pare a fi foarte importantă,
deoarece legiutorul nu a avut în vedere accepţiunea specifică dreptului civil a noţiunii de
”persoană”, ci accepţiunea comună a termenului, căutând o formulare cât mai inspirată din
punct de vedere lingvistic pentru a defini cadavrul46.
Pe de altă parte, deşi în alin. 1 al art. 1 se menţionează absenţa activităţii cerebrale,
cardiace sau respiratorii, alin. 2 se referă exclusiv la moartea cerebrală, ignorând existenţa a
două accepţiuni ale morţii, pe care le prezintă diferenţiat art. 147 din Legea nr. 95/2006.

43
Vladimir Beliş op. cit., , p. 50-53;
44
P. Lazăr, op. cit., , p. 274;
45
Legea nr. 104 din 27 martie 2003 publicată în Monitorul Oficial Nr. 222 din 3 aprilie 2003, cu modificări
aduse până în 14 septembrie 2011;
46
P. Lazăr, op. cit., p. 206;

22
 Declararea morţii cerebrale se face potrivit art. 147 din Legea nr. 95/2006, de către
medici care nu fac parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de organe, ţesuturi
şi celule de origine umană.
Cauza care a determinat moartea cerebrală trebuie să fie clar stabilită, cu excluderea
tuturor altor cauze reversibile care ar putea produce un tablou clinic şi un traseu EEG,
asemănătoare cu cele din moartea cerebrală, cum ar fi hipotermia mai mică de 35°C,
medicamente depresoare ale sistemului nervos central, hipertensiune arterială-presiune
arterială medie mai mică de 55 mm Hg47.
Stabilirea de către lege a momentului morţii ca fiind acela în care survine moartea
cerebrală este privită cu rezerve în doctrină. În cazul morţii cerebrale, aşa cum am văzut mai
sus, nu există încă o moarte reală, astfel este posibil ca activitatea cardiacă să mai
funcţioneze. În acest sens, o parte a doctrinarilor, din considerente deontologice, dar şi din
respect pentru corpul uman, consideră că prelevarea de organe, ţesuturi şi celule nu ar trebui
admisă decât în prezenţa morţii cardiace alături de moartea cerebrală48.
Pe de altă parte, dacă se doreşte succesul grefei, prelevarea de organe de la un cadavru
trebuie efectuată într-un termen foarte scrurt49.
Cu alte cuvinte, teama omului izvorâtă din faptul că”moartea se află într-o
neîntreruptă alternanţă cu viaţă” (H. Broch), de a fixa cele două frontiere ale existenţei
umane, duce la concluzia că acestea rămân fără a fi determinate cu rigurozitate şi precizie de
lege.
De un lucru suntem siguri, şi anume că omul este o frontieră nedeterminată, o fiinţă
dublă, care marcheză limita între două lumi. Dincoace de el, e creaţia materială, dicolo
misterul50.

Conceptul ”dreptului la viaţă”

47
I. Turcu, ”Dreptul sănătăţii. Frontul comun al medicului şi al juristului”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2010, p. 511;
48
O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drept civil. Persoanele în regelementarea noului Cod civil”, supra cit., p. 32;
C. Jugastru, ”Repararea prejudiciilor nepatrimoniale”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 247;
49
V. Duculescu, ”Protecţia juridică a drepturilor omului. Ediţia a III-a, revăzută şi completată”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p.318;
50
C. Bădescu, ”Reflecţii şi maxime. Vol. II”, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 91;

23
 Dreptul la viaţă este un drept absolut, opozabil erga omnes, toţi membrii societăţii
fiind obligaţi să-l respecte şi să se abţină de la orice acţiune care ar aduce atingere ori ar pune
în pericol această valoare socială supremă51.
De-a lungul timpului, acest drept a fost reglementat şi protejat în toate legislaţiile, însă
nu a fost definit. S-a omis a se defini în legislaţie şi în doctrină chiar şi nucleul dreptului la
viaţă, şi anume, noţiunea de ”viaţă”.
“Ce este dreptul la viaţă? Mai întâi de toate, o mare incertitudine”. Acest caracter de
incertitudine al dreptului la viaţă se referă în special la momentul de început al vieţii şi
implicit la momentul apariţiei dreptului la viaţă, la conţinutul concret al dreptului la viaţă, la
raportul dintre individ şi voinţa sa pe de o parte şi dreptul său la viaţă pe de altă parte, sau la
conflictul dintre eventualul drept la viaţă al copilului nenăscut şi posibilitatea avortului
nemotivat de un scop terapeutic. S-a opinat în doctrină că statutul dreptului la viaţă este
marcat de trei trăsături caracteristice: este primul dintre drepturile omului, prezintă un
caracter incert (în special din cauza faptului că deşi textele internaţionale enunţă dreptul la
viaţă, ele nu definesc “viaţa”) şi reprezintă condiţia necesară pentru exercitarea tuturor
celorlalte drepturi. Cea de-a treia trăsătură derivă din prima, astfel încât se poate discuta de
două mari caractere ale dreptului la viaţă: caracterul primordial şi caracterul incert (cu
speranţa că acest caracter se va estompa cât mai curând, atât prin tehnici de legiferare –
explicitarea în textele internaţionale – cît şi prin jurisprudenţa instanţelor internaţionale în
materia drepturilor omului)52.
Aşa cum s-a menţionat în doctrina franceză, dreptul la viaţă trebuie privit totuşi ca un
“principiu temperat”, chiar dacă avem de-a face, aparent, cu un paradox: se discută de
temperări când în dezbatere sunt drepturi intangibile; totuşi, paradoxul nu este decât aparent,
întrucât “absolutismul nucleului dur al drepturilor omului nu împiedică un anumit realism
care, fără să accepte veritabile excepţii de la principiu, permite totuşi o anumită supleţe şi
deci, temperări”53.
Doctrina a căzut de acord asupra faptului că ceea ce se poate proteja şi garanta prin
dreptul la viaţă este inviolabilitatea vieţii fizice, faţă de orice atingere ilicită sau chiar faţă de
orice încercare de atingere54.

51
O. Predescu, ”Convenţia Europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2006, p. 77;
52
P. Lazăr, op. cit, p. 73, 79-80;
53
Ibidem, p. 82;
54
N. M. Vlădoiu, ”Protecţia constituţională a vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice. Studiu de doctrină
şi jurisprudenţă”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.113;

24
 Dreptul la viaţă-obiect al preocupării internaţionale în materia protecţiei juridice a
drepturilor omului

La 26 ianuarie 1942, s-a semnat Declaraţia Naţiunilor Unite prin care s-a subliniat că
victoria deplină în război trebuie să conducă la luarea unor măsuri destinate să asigure
apărarea vieţii, libertăţii, independenţei şi libertăţilor religioase, precum şi garantarea
drepturilor omului în ţările lumii. Declaraţia Universală a drepturilor omului a pus bazele
protecţiei drepturilor omului, iar împreună cu cele două Pacte, adoptate ulterior, privind
drepturile civile şi politice şi privind drepturile sociale, economice şi culturale, alcătuiesc
Carta internaţională a drepturilor fundamentale. Dreptul la viaţă este unul dintre primele
drepturi consacrate în Declaraţia universală55.
Potrivit art. 3 din Declaraţia universală a drepturilor omului “orice fiinţă umană are
dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”. Art. 6 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice prevede că: “Dreptul la viaţă este inerent persoanei
umane. Acest drept trebuie protejat prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţă în mod
arbitrar”. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat
de Adunarea Generală a ONU în 16 decembrie 1966, reglementează în art. 10 pct. 2, aspecte
privind necesitatea unei protecţii speciale în perioada pre şi post natală, iar în art. 12 pct. 2
impune obligaţia statelor de a asigura diminuarea mortalităţii şi a mortalităţii infantile.
Virginia Bill of Rights (The Virginia Declaration of Rights – 12 iunie 1776) enumera
printre drepturile inerente ale omului “dreptul de a se bucura de viaţă”, iar Declaraţia de
independenţă a S.U.A. (4 iulie 1776) considera că “toţi oamenii sunt înzestraţi de către
Creator cu anumite Drepturi inalienabile”, printre acestea fiind şi dreptul la viaţă56.
Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor, adoptată la Nairobi, în Kenia, la 27
iunie 1981, intrată în vigoare la 21 octombrie 1986, prevede în Partea I, Capitolul I, art. 4,
următoarele: “Fiinţele umane sunt inviolabile. Fiecare fiinţă umană are dreptul la respectarea
vieţii sale şi a integrităţii persoanei sale. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de acest
drept”57.
Declaraţia Universală a drepturilor omului din Islam de la Cairo (19 septembrie
1981), proclamă în art. 2, dreptul la viaţă: “a) Viaţa este un dar de la Dumnezeu şi dreptul la
viaţă este garantat pentru fiecare om. Este de datoria indivizilor, a societăţilor şi a statelor să
protejeze acest drept de la orice încălcare, şi este interzis a se lua viaţa cuiva, cu excepţia
55
Ibidem, p.50-51;
56
P. Lazăr, op. cit, p. 74;
57
Ibidem, p. 75;

25
existenţei unui motiv prevăzut de Sharia. c) Ocrotirea vieţii omului pe întreaga durată de timp
voită de Dumnezeu este o datorie prescrisă de către Sharia.” Conform art. 3, în cazul folosirii
forţei sau a unui conflict armat, nu este permisă uciderea nonbeligeranţilor (bătrâni, femei,
copii); de asemenea, este interzisă mutilarea cadavrelor”. Art. 4 statuează inviolabilitatea
persoanei, precum şi caracterul sacru al său, care durează în timpul vieţii şi după moarte;
autorităţile statale trebuie să protejeze rămăşiţele pământeşti şi mormintele. Noua Cartă arabă
a drepturilor omului, adoptată la Tunis în luna mai a anului 2004, prevede în art. 5 că dreptul
la viaţă este inerent oricărei persoane umane, iar art. 9 interzice supunerea la experimente
medicale ori ştiinţifice şi utilizarea organelor persoanei fără liberul consimţământ şi deplina
cunoaştere a consecinţelor acestora; de asemenea, procedurile medicale de natură să
garanteze securitatea personală trebuie observate cu stricteţe, iar comerţul cu organe umane
este interzis58.
Potrivit Comitetului drepturilor omului, dreptul la viaţă este “dreptul suprem al fiinţei
umane”, iar Curtea europeană a drepturilor omului a afirmat că dreptul la viaţă este “una
dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei”
(cauza McCann), consacrând preemineţa dreptului la viaţă în cadrul dispoziţiilor Convenţiei,
pe care le consideră “primordiale” (cauza Pretty c. Regatul Unit - 2002) şi subliniind
“principiul caracterului sacru al vieţii, protejat de Convenţie”59.
Textele internaţionale pun în discuţie un drept care protejează fiinţa vie, şi nu fiinţa
care urmează a se naşte. Declaraţia universală face să se prevaleze criteriul vieţii spirituale
asupra celui al vieţii biologice pentru adefini fiinţa umană60.
Convenţia americană a drepturilor omului din 1969 este singurul text internaţional de
prim rang care apără explicit copilul nenăscut şi stabileşte că dreptul la viaţă trebuie protejat
“în general din momentul concepţiei” (art. 4, parag. 3). Asemănător, art. 6 parag. 5 partea
finală din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, interzice executatea
unei sentinţe de condamnare la moarte asupra unei femei însărcinate, rezultând astfel, că este
protejat însuşi dreptul la viaţă al copilului pe care femeia condamnată îl va naşte. Acestui text
internaţional i se adaugă şi Recomandarea nr. 874 din 04 octombrie 1979 a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, privind o Cartă europeană a drepturilor copilului,
conform căreia dreptul la viaţă al fiecărui copil ar trebui să fie recunoscut din momentul
concepţiei61.

58
Ibidem, p. 75-76;
59
F. Sudre, op.cit., p. 213.
60
Ibidem, p.213-214;
61
P. Lazăr, op. cit., p. 80-81;

26
 Consacrarea dreptului la viaţă în cadrul convenţiilor sau tratatelor internaţionale
reprezintă numai un standard minim de protecţie, acesta urmând a fi integrat în ordinea
juridică a fiecărui stat, prin intermediul unui întreg complex de acte normative din dreptul
public şi privat. La nivel constituţional, se pot consacra doar principii, ce trebuie analizate
detaliat în legile subsecvente. Spre exemplu, dreptul la viaţă este prevăzut în mod expres în
Constituţia Germaniei, la art.2:”Fiecare are dreptul la viaţă şi la integritate corporală.
Libertatea persoanei este inviolabilă. Aceste drepturi nu pot fi limitate decât în baza unei
legi”. Art. 13 din Constituţia Japoniei prevede că:”Toţi cetăţenii sunt respectaţi ca
persoane.Dreptul cetăţenilor la viaţă, libertate şi năzuinţa spre fericire, cu condiţia de a nu fi
folosite împotriva prosperităţii publice, se bucură de cel mai mare respect din partea legii şi
autorităţii statale”. Constituţia Bulgariei prevede că orice atingere adusă vieţii este pedepsită
ca ”cea mai gravă crimă”62.

Titularii dreptului la viaţă, în sensul art. 2 din Convenţie

Art. 2 paragraful 1 vorbeşte despre dreptul la viaţă ce este recunoscut oricărei

”persoane”, fiind clar că se referă la persoana fizică, persoana umană. Paragraful 2, referindu-
se la excepţii, aminteşte de: legitima apărare, arestarea sau evadarea unei persoane deţinute şi
reprimarea unei insurecţii.
Aşa cum deja s-a pututu observa, Convenţia nu defineşte noţiunile de ”persoana” sau
”viaţă”, ceea ce face să existe controverse cu privire la embrion şi fetus, deci cu privire la
momentul de început al vieţii. Urmează a se vedea dacă embrionul sau fetusul intra sau nu în
componenţa conceptului de ”persoană”.
În realitate, embrionul sau fetusul nu sunt nici persoane, nici bunuri, aflându-se la
graniţa dintre cele două. Respectul ce li se datorează, face ca acestea să aparţină mai mult
dreptului persoanelor. Dacă ar fi considerate bunuri, riscul ar fi ca ele să fie tratate ca obiecte
comerciale. Însă, legislaţiile nu le conferă deocamdată, calitate de persoane, iar legislaţiile
penale refuză să incrimineze ca omucidere din culpă suprimarea embrionului. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu poate fi considerat persoană, copilul care este
pe cale a se naşte, potrivit art. 2, întrucât dreptul său la viaţă, dacă există, este limitat implicit
prin dreptul la viaţă şi la sănătate al mamei sale. Se poate observa, în mod evident, faptul că
principiul rezidă din respectul oricărei fiinţe umane încă de la începutul vieţii, iar embrionul

62
N. M. Vlădoiu, op, cit., p.83-84;

27
numai cu greu şi cu sacrificarea genului uman, ar putea fi considerat un lucru, deoarece el
este o fiinţă vie, chiar o fiinţă umană63.
Spania şi unele state ale Statelor Unite ale Americii au recunoscut copilului încă
nenăscut, calitatea de subiect pasiv al infracţiunilor contra persoanei. Legislatorul Californian
a amendat Codul penal pentru a include şi uciderea unui făt în definţia omorului, exceptând
avortul voluntar. Ulterior s-a precizat că nu se cere condiţia viabilităţii pentru a fi subuiect
pasiv al infracţiunii de omor. Cu privire la acest element se diferenţiază jurisprudenţa
americană de cea franceză, care încă mai caută un criteriu definitiv al viabilităţii fătului64.
S-ar putea spune că deşi embrionul aparţine speciei umane din chiar momentul
concepţiei, el nu este încă persoană pentru că nu s-a dezvoltat suficient pentru a ajunge la
acest nivel; a început să existe, dar nu este încă terminat. În timpul vieţii intrauterine,
embrionul sau fătul au calitatea de fiinţe umane, dar nu au o existenţă autonomă. Dreptul la
viaţă al acestora ar putea să înceapă numai din momentul în care are o viaţă autonomă, adică
după ce s-a născut.
În opinia unor autori, embrionul este proteja ca fiinţă umană, atât timp cât nu intră în
opoziţie cu drepturile fundamentale ale mamei, moment în care acestea devin prioritare65.
Reglementarea intervenţiilor ştiinţifice asupra embrionului constituie una din dilemele
etice, dar şi juridice cu care se confruntă societatea şi dreptul. Convenţia europeană a
drepturilor omului şi biomedicinei stabileşte principiile de bază în acest domeniu: demnitatea
şi identitatea genetică a fiinţei umane trebuie protejate împotriva derapajelor ştiinţei; însă nu
defineşte termeni precum fiinţe umane, embrioni, viitori copii. Din analiza legislaţiilor
europene şi a Convenţiei, în ceea ce priveşte protecţia embrionului sunt interzise modificările
genetice ale embrionului, precum şi crearea oricăror hibrizi între animale şi om. Cercetările şi
intervenţiile de orice fel sunt permise doar până la 14 zile din momentul fecundării şi cu
consimţământul liber şi informat al cuplului care donează embrionul. Este interzisă
implantarea in utero a embrionilor supuşi cercetării66.
În legislaţia noastră, potrivit art. 61 alin. 2 din noul Cod civil, interesul şi binele fiinţei
umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei, iar art. 62
prevede că: ”(1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane. (2) Este interzisă orice
63
O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Eseu asupra clasificării bunurilor în dreptul civil”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p. 56-57;
64
N. M. Vlădoiu, op. cit., p.134;

65
R. Chiriţă, ”Dreptul constituţional la viaţă şi dreptul penal”, în Studii Universitatis Babeş Bolay nr. 2/2001,
p. 127;
66
N. M. Vlădoiu, op. cit., p.135-136;

28
practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor”. Art. 63 se referă la
intervenţiile asupra caracterelor genetice şi prevede: ”(1) Sunt interzise orice intervenţii
medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei persoanei,
cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice. (2) Este interzisă
orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe
umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare. (3)
Utilizarea tehnicilor de reproducere asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului
viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.”
În ceea ce priveşte crearea de embrioni în scopul folosirii lor în cercetare ştiinţifică,
acest lucru este interzis în majoritatea statelor. Marea Britanie este singurul stat European
care permite crearea embrionilor în scopuri ştiinţifice, dar cu o monitorizare foarte strictă,
având ca scop numai studii privind combaterea infertilităţii, a bolilor ereditare, îmbunătăţirea
contracepţiei. În alte state astfel de cercetări sunt premise doar asupra embrionilor obţinuţi
din întreruperi de sarcină, iar în unele cazuri doar dacă sunt neviabili sau morţi. Alte state
interzic cu desăvârşire orice fel de cercetări științifice asupra embrionilor şi incriminează
fecundarea unui ovul în alte scopuri decât reimplantarea sa în uter, cum este cazul Germaniei.
În cazul prelevării şi cercetării celulelor stem embrionare se conturează trei direcţii. Astfel,
unele state interzic asemenea cercetări, considerând că se încalcă ordinea etică, pe când altele
interzic în baza principiului precauţiei. Există şi state care consideră aceste practici
acceptabile în anumite scopuri şi sub o strictă supraveghere, dar numai cu privire la embrionii
supranumerari proveniţi ca urmare a tehnicilor de reproducere asistată (Finlanda, Grecia,
Olanda, Franţa). Dezbaterile cu privire la recurgerea la diagnosticul genetic preimplantoriu
sunt justificate de riscul folosirii acestui procedeu în practicile de eugenie, mai ales de
selecţie a persoanelor. Această practică este interzisă de Convenţia europeană a drepturilor
omului şi biomedicină, dar şi de Carta drepturilor fundamentale ale U.E. Scopul acestui
procedeu este de diagnosticare precoce a maladiilor genetice, pentru a se lua decizia
implantării sau nu în uter. La acest procedeu recurg cuplurile care prezintă riscul transmiterii
unor maladii genetice grave. Camera Lorzilor din Marea Britanie, reunită în calitate de
instanţă supremă, s-a pronunţat asupra problemei ”copilului medicament”. Mama unui copil
bolnav grav şi în nevoie de un transplant de măduvă, a recurs la sarcini succesive pentru a
concepe un copil compatibil genetic cu transplantul de care avea nevoie primul ei copil.
Eşecuri repetate, stabilite prin recurgerea la diagnosticul genetic preimplantoriu, s-au soldat
cu avorturi succesive. În faţa acestei situaţii, autorităţile britanice s-au sesizat şi au considerat
necesară oprirea şi chiar sancţionarea mamei, care aborda concepţia unui copil ca pe un set de
29
teste. Din cauza faptului că Marea Britanie are o legislaţie deosebit de permisivă în ceea ce
priveşte statutul embrionului, instanţa supremă a considerat că dreptul femeii de a avorta este
protejat chiar şi în aceste condiţii, având în vedere că diagnosticul genetic preimplantoriu
permitea depistarea precoce a compatibilităţii sau necompatibilităţii embrionului cu copilul
deja născut. Avortul putea avea loc într-o perioadă de timp suficient de scurtă raportată la
momentul fecundării, neîncălcând principiile care cer protecţia embrionului67.
Codul nostru penal incriminează provocarea ilegală a avortului, stabilind însă, şi
condiţiile în care întreruperea sarcinii poate avea loc. Este incriminat avortul atunci când
sarcina depăşeşte paisprezece săptămâni. Derogări de la protecţia vieţii fătului sunt premise
atunci când întreruperea sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, integritatea corporală şi
sănătatea femeii însărcinate, toate acestea primând asupra vieţii fătului.
Confruntată cu problema legitimităţii întreruperii voluntare de sarcină, Comisia
Europeană a Drepturilor Omului, a evitat, într-o primă fază să se pronunţe dacă aceasta cade
sau nu sub incindenţa dispoziţiilor art. 2 din Convenţie, cu motivarea că, în speţă, cererea a
fost introdusă de o persoană care nu putea pretinde că are calitatea de victimă directă a
legislaţiei naţionale puse în discuţie. În speţă, reclamantul, căsătorit şi tată a trei copii, s-a
plâns în anul 1975 că adoptarea de către legislativul austriac, la data de 29 ianuarie 1974, a
unei legi care permitea, în anumite condiţii întreruperea voluntară de sarcină, este de natură
să încalce art. 2 al Convenţiei, care protejează dreptul la viaţă. Comisia a statuat că nu este
competentă să examineze compatibilitatea unei legi naţionale cu dispoziţiile Convenţiei decât
cu privire la o situaţie concretă, nu in abstracto68.
Într-o a doua fază, în decizia X c. Anglia, fosta Comisie a examinat fondul problemei
puse în discuţie în următoarele împrejurări: reclamantul s-a plâns împotriva autorizării date
soţiei sale de instanţele engleze de a practica o întrerupere de sarcină, fără a i se cere şi
consimţământul lui. Cu toate că acesta a cerut aceloraşi instanţe să dispună interzicerea
practicării întreruperii de sarcină de către soţia sa, acestea i-au respins acțiunea, pe motiv că
legislaţia engleză nu acordă un asemenea drept soţului. El a susţinut că, prin autorizarea
întreruperii de sarcină, legislaţia engleză este contrară dispoziţiilor art. 2 din Convenţie,
deoarece se neagă, astfel, dreptul la viaţă al copilului conceput dar nenăscut încă. În speţă,
Comisia a ajuns la concluzia că dorinţa reclamantului de a deveni tată a fost afectată de
autorizarea practicării întreruperii de sarcină, ceea ce este de natură să-i confere calitatea de
victimă, astfel că cererea sa a fost declarată admisibilă. Comisia a constatat mai întâi, că

67
N. M. Vlădoiu, op. cit., p.135-138;
68
C. Bîrsan, op. cit., p. 160;

30
noţiunea de orice persoană nu este definită de Convenţie, dar că este utilizată în mai multe
texte ale acesteia. În concepţia Comisiei, Convenţia foloseşte noţiunea discutată în sensul de
persoană născută. Nimic nu indică faptul că dispoziţiile Convenţiei ar putea să se aplice unui
subiect de drept înainte de naşterea sa. Comisia a ajuns la o primă concluzie, în sensul că,
art.2 nu se aplică în privinţa copilului care se va naşte69.
Recent, într-o cauză împotriva Franţei, Marea Cameră a Curţii a reafirmat poziţia
conform căreia ”problema începutului dreptului la viaţă este una ce trebuie decisă la nivel
naţional: în primul rând, pentru că această chestiune nu a fost decisă în majoritatea statelor
care au ratificat convenţia; în al doilea rând, pentru că nu există un consens european asupra
definiţiei ştiinţifice şi legale a începutului vieţii”70.

Limitări aduse dreptului la viaţă , în sensul Convenţiei

Articolul 2 alin. 2 din Convenţia europeană statuează că moartea nu poate fi provocată

niciodată cu intenţie.
În partea finală a paragrafelor 1 şi 2 ale art. 2 din Convenţie este prevăzut faptul că, în
anumite situaţii strict determinate, cauzarea morţii nu poate fi considerată ca reprezentând o
încălcare a dreptului la viaţă, fie că este vorba despre executarea pedepsei capitale legal
pronunţate, fie că ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă71.
Termenului ”intenţionat” nu trebuie să i se aplice o interpretare strict literală. În
contextul limitărilor impuse dreptului la viaţă, cauzarea morţii ar trebui să fie întotdeauna
neintenţionată. Poziţia fostei Comisii Europene, în faza incipientă, a fost în sensul aplicării
interpretării literale a ideii de provocare intenţionată a morţii. Apoi, Curtea Europeană a
trebuit să accepte şi uciderea din culpă ca reprezentând o încălcare a dreptului la viaţă, astfel
că nu mai este necesar a se demonstra intenţia forţelor de ordine de a ucide, în cazul în care
recurgerea la forţă a acestora s-a soldat cu victime. Jurisprudenţa ulterioară a Curţii Europene
s-a concentrat asupra verificării dacă statul şi-a luat toate măsurile de precauţie pentru
protejarea vieţii şi dacă decesul unei persoane s-a datorat lipsei acestor măsuri72.
Potrivit art.2 alin. 2 din Convenţie, pedeapsa cu moartea este prima ipoteză în care
provocarea morţii nu este considerată o încălcare.

69
Ibidem, p. 161-162;
70
B. Selejan-Guţan, 2008, op. cit., p. 85;
71
C. Bîrsan, op. cit., p.188;
72
N. M. Vlădoiu, op. cit., p.121-122;

31
 În varianta originală a Convenţiei Europene, pedeapsa cu moartea nu este interzisă, cu
condiţia respectării principiului legalităţii. Abolirea de facto a acestei pedepse este consacrată
prin ratificarea cvasiunanimă a Protocolului nr.6, care interzice pedeapsa cu moartea în timp
de pace şi prin Protocolul nr. 13, semnat la Vilnius în 2002 şi intrat în vigoare la 1 iulie 2003,
care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe73.
În cauza Öçalan c. Turciei din 2003, Curtea Europeană s-a pronunţat asupra pedepsei
cu moartea. Aceasta refuzând să constate în speţă o violare a art. 2, a subliniat că executarea
unui condamnat la moarte care nu a beneficiat de un proces echitabil nu este autorizată de art.
3 din Convenţie. Instanţa europeană a deschis astfel calea unei interpretări originale a
Convenţiei, mai precis a interpretării art.3 “în lumina art.2”.74
Situaţiile reglementate de art. 2 paragraful 2 al Convenţiei privesc trei ipoteze în care
moartea un este considerată ca fiind provocată cu încălcarea acestui articol: recursul la forţă
considerat ca absolut necesar, pentru a asigura apărarea persoanei împotriva oricărei violenţe
ilegale; recursul la forţă absolut necesar pentru efectuarea unei arestări legale sau pentru a
împiedica evadarea unei persoane deţinute; recursul la forţă absolut necesar pentru a reprima,
în conformitate cu legea, o revoltă sau insurecţie.
Prima ipoteză este o aplicare a principiului legitimei apărări, însă priveşte numai
persoana, un şi bunurile sale.
După cum se poate observa, textul legal al acestor excepţii de strictă interpretare, ne
arată faptul că recursul la forţă trebuie să fie absolut necesar, toate celelalte mijloace
disponibile fiind epuizate.
În acest context, criteriul necesităţii este şi mai strict şi imperios decât cadrul obişnuit
al ”ingerinţei statului”, iar forţa utilizată trebuie să fie strict proporţională cu realizarea
scopului autorizat. Proporţionalitatea cu privire la pericolul pentru vieţile umane şi
integritatea corporală, se apreciază în raport cu natura scopului urmărit şi a situaţiei. Se ridică
această problemă în contextul luptei împotriva terorismului, recurgerea la forţă fiind
justificată atunci când se fondează pe o convingere sinceră, considerată valabilă în mod
întemeiat, chiar dacă ulterior se descoperă că a fost eronată75.
Utilizarea armelor pentru efectuarea sau evitarea unei arestări un trebuie niciodată să
pornească de la intenţia de a ucide şi că moartea un poate fi decât o consecinţă involuntară a
acestei utilizări. Relativitatea în ceea ce priveşte controlul proporţionalităţii, la care se ajunge
în urma recurgerii la forţa cauzatoare de moarte, a fost confirmată, Curtea concluzionând că
73
B. Selejan-Guţan, 2008, op. cit., p. 87;
74
Ibidem, p. 87;
75
J-Fr. Renucci, op. cit., p. 115;

32
un a fost încălcat art. 2 în timpul unei operaţiuni a poliţiei desfăşurată pentru eliberarea unei
tinere femei ţinută ostatică de logodnicul său, care a antrenat moartea a doi tineri, ciuruiţi de
gloanţe76.
Problema proporţionalităţii recursului la forţă apare ca relevantă într-unul din cazurile
judecate recent de Curte. În spetă, reclamanta locuieşte în satul Katyr-Yourt, din Cecenia. În
urma ocupării oraşului Grozny, de către trupele ruse, în februarie 2000, un important grup de
combatanţi ceceni au intrat în sat, unde, în acel moment, din cauza afluxului de refugiaţi,
populaţia era de aproximativ 25.000 de persoane. Combatanţii ceceni au apărut fără a anunţa,
locuitorii fiind nevoiţi să suporte bombardamentele puternice din partea armatei ruse.
Reclamanta, împreună cu familia sa şi alţi săteni au încercat să fuga din sat, însă în momentul
în care vehiculul reclamantei a ieşit din sat, acesta a fost atacat. Fiul acesteia a fost ucis, trei
persoane au fost rănite, iar reclamanta a rămas cu un handicap fizic sever. Curtea a admis că
situaţia existentă în Cecenia obligă statul la luarea unor măsuri excepţionale, însă a admis că
recursul la forţă este disproporţionat, existând o violare a art. 2, sub aspectul provocării morţii
de către agenţi ai statului pârât. Motivarea a fost că, deşi prezenţa unui număr important de
combatanţi ceceni în sat şi rezistenţa activă opusă de aceştia pot justifica recursul la forţă
capabilă să provoace moartea, totuţi un echilbru trebuie să existe între scopul vizat şi
mijloacele utilizate pentru a-l atinge. Utilizarea de bombe grele, ce provoacă pagube pe rază
de sute de metri dintr-o zonă de conflict, din care un s-au evacuat în prealabil civilii, este
inconciliabilă cu nivelul de precauţie pe care orice organ de aplicare al legii trebuie să-l aibă
într-o societate democratică77.
Potrivit art. 15 din Convenţie (”Derogarea în caz de stare de urgenţă ”), în caz de
război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă
poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura
strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte
obligaţii care decurg din dreptul internaţional. Alin. 2 ala cesui articol, prevede că dispoziţia
precedentă nu permite nicio derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din
acte licite de război.

Curs 4

76
Ibidem, p. 116;
77
R. Chiriţă, op. cit., p. 74;

33
 Dreptul de a nu fi supus torturii si altor tratamente sau pedepse inumane
sau degradante. Dreptul la libertate si la siguranta

Precizări asupra dreptului de a un fi supus torturii şi altor tratamente sau pedepse

inumane sau degradante

Actele de tortură au primit de-a lungul evoluţiei societăţii omeneşti, semnificaţii

social-juridice diferite. Unele sisteme de drept au admis în mod oficial actele de tortură, fie ca
mod de obţinere a unor probe, fie ca mijloc de pedepsire a unor infracţiuni (ordonanţele
regale din 1539 şi din 1670 din Franţa). Împotriva torturii s-au pronunţat importane
personalităţi ale perioadei iluministe şi ale şcolii clasice penale cum ar fi, Montesquieu,
Rousseau, Filangieri, Voltaire, Beccaria, fiind treptat exclusă din procedura judiciară.
Comunitatea internaţională a acordat o atenţie deosebită eliminării torturii ca mijloc utilizat
de persoanele care reprezintă puterea, autoritatea publică într-un stat78.
Pentru a spori eficacitatea luptei împotriva torturii şi altor pedepse inumane ori
degradante, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat la 10 decembrie 1984, Convenţia împotriva
torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, România aderând
la aceasta prin Legea 19/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112
din 10 octombrie 1990. Statele membre ale Consiliului Europei au adoptat la 26 noiembrie
1987 Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante. Aceasta din urmă un stabileşte înţelesul termenului de ”tortură”,
însă stabileşte un mecaniasm extrajudiciar, cu caracter preventiv, de verificare la faţa locului
de privare de libertate, a respectării de către statele părţi a prevederilor art. 3 din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale79.
Art. 3 din Convenţie europeană dispune că nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor
pedepse sau tratamente inumane ori degradante.

Articolul 3 nu este susceptibil de restricţii sau derogări, acesta edictând o ”prohibiţie

absolută” şi potrivit Curţii Europene, consacra una dintre valorile fundamentale ale
societăţilor democratice80.

78
P. Ovidiu, ”Convenţia Europeană a drepturilor omului şi dreptul penal român”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2006, p. 98;
79
N. Pavel, ”Consideraţii teoretice şi practice referitoare la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică”,
în Dreptul, nr. 5/2003, p.43-44;
80
F. Sudre, op. cit., p. 221;

34
 Prevederea acestui articol are ca scop apărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei,
demnitatea ei.
Tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante constituie o negare a
demnităţii fiinţei umane, protecţia internaţională a drepturilor omului ridicând dreptul de a un
fi supus unor asemenea tratamente la rangul de drept intangibil. De aceea acest drept are în
dreptul internaţional valoare de jus cogens81.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 3, Jurisprudenţa Curţii a impus ca şi criteriu
determinant, gradul de gravitate al suferinţelor provocate în urma aplicării torturii,
tratamentelor inumane sau degradante82.
Pentru a intra în sfera de aplicare a interdicţiei, un rău tratament trebuie să atingă un
minimum de gravitate83.
În cauza Irlanda c. Regatului Unit, 1978, următoarele practici, denumite şi ”cele cinci
tehnici”, ale forţelor poliţieneşti britanice au fost considerate tratamente inumane: statul în
picioare lângă perete sau forţarea deţinuţilor preventiv să rămână sprijiniţi doar în vârful
picioarelor timp de câteva ore, lângă un perete, cu mâinile întinse deasupra capului şi cu
picioarele depărtate; punerea unei pungi negre sau bleumarine pe capetele deţinuţilor şi
obligarea lor de a o purta tot timpul, cu excepţia interogatoriilor; ţinerea deţinuţilor, în timpul
interogatoriilor, într-o încăpere cu un zgomot continuu; privarea de somn pe perioade lungi,
în timpul interogatoriilor; privarea de apă şi mâncare84.
Criteriul gravităţii suferinţelor provocate serveşte atât la determinarea aplicabilităţii
normei, cât şi la stabilirea deosebirilor dintre cele trei noţiuni folosite în norma de
interdicţie85.
Potrivit Curţii Europene, statele au o serie de obligaţii pozitive pentru protecţia
integrităţii fizice şi psihice a persoanei. În cauza Costelo – Roberts c. Regatului Unit (1993),
Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia juridică a
individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private. În speţă era vorba de
aplicarea pedepselor corporale în şcolile private. Statele au deci, obligaţia generală de a
proteja orice persoană de pericolul încălcării dreptului la integritatea fizică86.
În ceea ce priveşte obligaţia statelor de a acorda tratament medical, în cauza Pantea c.
României ( 2003), constatând violarea art. 3 de către statul român, Curtea a subliniat obligaţia
81
R. Miga-Beşteliu, op. cit., p.115;
82
B. Selejan-Guţan, 2008, op. cit., p. 91;
83
F. Sudre, op. cit., p. 221;
84
B. Selejan-Guţan, 2008, op. cit., p. 96;
85
R. Miga-Beşteliu, op. cit., p. 115;
86
B. Selejan-Guţan, 2008, op. cit., p. 92;

35
pozitivă a autorităţilor de a proteja integritatea fizică şi psihică a persoanei, obligaţie ce are o
rezonanţă specială în cazul persoanelor deţinute. Această obligaţie implică responsabilitatea
statului chiar atunci când atingerile aduse integrităţii fizice şi psihice a persoanei deţinute au
fost săvârşite de alţi deţinuţi. În acest caz se impune obligaţia gardienilor de a preveni
violenţele şi de a asigura protecţia deţinuţilor în cazul unor asemena violenţe. La acestea se
adauga şi situaţia specială în care se afla reclamantul din cauza fragilităţii stării de sănătate,
care impunea o grijă sporită din partea autorităţilor, iar lipsa diligenţei acestora pentru
asigurarea îngrijirilor medicale necesare a contribuit la constatatea încălcării art. 387.

Tortura

Convenţia ONU privitoare la prevenirea torturii şi a tratamentelor şi pedepselor

inumane sau degradante conţine o definiţie a torturii la care, face referire şi Curtea Europeană
în jurisprudenţa sa. Astfel tortura este definită ca orice act prin care se provoacă unei
persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice fizice sau psihice, în special cu scopul
de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturii, de a o pedepsi pentru
un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis, sau este bănuită ca l-a comis, de a o
intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau pentru orice alt motiv întemeiat pe orice formă
de discriminare, atunci când o asemenea durere sau suferinţă este provocată de un agent al
autorităţii publice sau de orice persoană care acţionează cu titlu oficial ori la instigarea sau
cu consimţământul ei expres sau tacit.
Ceea ce deosebeşte tortura de tratamentele inumane sau degradante este intensitatea
durerii pe care ea o provoacă precum şi intenţia celui care, deţinător al autorităţii publice,
produce o suferinţă deosebită victimei88 .
România a fost recent “condamnată“ de Curtea Europeană pentru acte de tortură, în
cauza Bursuc c. României( 2004). Reclamantul a susţinut că a fost interceptat la data de 27
ianuarie 1997, la ora 20, de doi poliţişti, în timp ce se afla într-un bar. Aceştia i-au cerut
actele într-o manieră agresivă şi el le-a răspuns în acelaşi fel. În acel moment poliţiştii l-au
lovit cu bastoanele, apoi l-au încătuşat şi l-au târât afară spre o maşină parcată la 50 de m.
Reclamantul a mai fost bătut în maşină după care a intrat în stare de semiconştienţă. A fost
dus la sediul poliţiei unde pretinde că a fost agresat de aproximativ opt poliţişti, care l-au
aruncat pe podea, l-au bătut cu bastoanele, l-au stropit cu apă, au scuipat şi urinat asupra lui.
Reclamantul a fost supus acestor tratamente pentru mai mult de 6 ore timp în care şi-a pierdut

87
Ibidem, p. 93;
88
C. Bîrsan, op.cit., p. 205;

36
de mai multe ori cunoştinţa. Guvernul susţine că reclamantul s-a rănit el însuşi, aruncându-se
pe podea şi peste mobile.
Curtea a reamintit poziţia sa din jurisprudenţa anterioară, potrivit căreia dacă o
persoană suferă vătămări în timp ce se află în custodia autorităţilor, guvernul trebuie să dea
explicaţii plauzibile asupra cauzelor acestor vătămări.
Curtea a considerat că vătămările suferite de reclamant au fost provocate de
tratamentul pentru care este angrenată responsabilitatea autorităţilor. Relele tratamente au
durat câteva ore, iar reclamantul s-a aflat într-o poziţie vulnerabilă, fiind dus la secţia de
poliţie noaptea, singur, de cel puţin cinci poliţişti ca urmare a unui incident minor într-un bar.
În aceste circumstanţe Curtea a decis că violenţele la care a fost supus reclamantul au
fost deosebit de grave şi crude şi de natură a provoca durere şi suferinţă severă. Ca urmare,
aceste tratamente constituie tortură în sensul art. 3 din Convenţie.

Tratamente şi pedepse inumane

În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a definit pentru prima dată
tratamentele inumane ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii
suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice.89
Ca şi în materie de tortură, suferinţa trebuie să se situeze la un nivel de gravitate
deosebit, să fie provocată de agenţi ai statului, sau prin tolerarea ei din partea autorităţilor
statale, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi săvârşite asupra victimei chiar şi de către
particulari.90
Într-o cauză deferită instanţei europene, reclamanţii, persoane de o anumită vârstă (54,
respectiv 60 de ani), au susţinut că au trăit toată viaţa într-un sat situat în regiunea Turciei
locuită de populaţia kurdă şi că forţele de ordine le-au distrus casele şi cea mai mare parte a
bunurilor lor, privându-i astfel de mijloacele de subzistenţă și obligându-i să părăsească satul
în care locuiau. Această intervenţie a părut a fi premeditată şi s-a desfăşurat fără menajarea
sentimentelor reclamanţilor, care au fost luaţi prin surprindere şi obligaţi să asiste la
distrugerea prin foc a locuinţelor lor, fără a primi apoi vreun ajutor din partea autorităţilor.
Ţinând cont de modul în care s-a produs distrugerea locuinţelor reclamanţilor, Curtea a ajuns
la concluzia că, în condiţiile date, le-a fost provocată o suferinţă de o gravitate suficientă
pentru ac actele forţelor de ordine să fie calificate ca tratamente inumane în sensul art. 3 din
Convenţie.91
89
C. Bîrsan, op.cit., p. 211;
90
Curtea EDO, A .c .Regatul Unit (1998);
91
Curtea EDO, Ayder şi alţii c. Turciei (1998);

37
 Tratamente şi pedepse degradante
Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea gravă a unui
individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze împotriva voinţei sau
conştiinţei sale.92
Câmpul de aplicare al tratamentelor degradante acoperă: tratamente discriminatorii,
tratamente medicale experimentale, pedepse extrajudiciare corporale, pedepse corporale
aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.
Curtea a statuat cu valoare de principiu, în cauza Irlanda c. Regatului Unit, că un
tratament aplicat unei persoane va fi calificat degradant atunci când creează acesteia
sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi şi, eventual,
de a-i înfrânge astfel rezistenţa fizică şi morală.

Dreptul la libertate şi la siguranţă

Prevederile art. 5 al Convenţiei sunt destinate protecţiei libertăţii fizice a oricărei
persoane împotriva arestării sau detenţiei arbitrare sau abuzive. Noţiunea de “libertate”
desemnează în primul rând libertatea fizică a persoanei.
Primul paragraf al art. 5 enumeră limitativ cazurile în care un individ poate fi privat
de libertate. În doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincţie între o privare de libertate şi o
simplă restricţie a libertăţii. În cauza Guzzardi c. Italiei, de exemplu, impunerea unei
reşedinţe obligatorii reclamantului, pe o insulă îndepărtată, timp de 16 luni, într-o arie de 2,5
km şi împreună cu familia sa, cu posibilitatea de a se mişca liber în această arie, a fost
considerată o privare de libertate conform art. 5. 93 Gradul de libertate de mişcare nu este
determinant pentru aprecierea aplicabilităţii art. 5.
Comisia a statuat că persoana aflată sub o supraveghere specială, prin consemnarea
la domiciliu într-o comună dată, care nu se găsea situată pe o insulă, decisă pe temeiul unei
legi naţionale speciale, străinii constrânşi să aştepte în zona de tranzit a unui aeroport
internaţional o decizie privitoare la cererea lor de azil, fără a putea intra pe teritoriul ţării în
cauză, dar cu posibilitatea de a-l părăsi în orice moment, copiii abandonaţi de părinţii lor
naturali în vederea adopţiei, puşi sub tutela autorităţilor statale şi încredinţaţi unui cămin de
copii până la finalitatea anchetelor sociale impuse de normele naţionale aplicabile în materie
nu reprezintă situaţii de privare de libertate.94
92
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 90;
93
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 96;
94
C. Bîrsan, op. cit., p. 289;

38
 Potrivit art. 5 orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege şi efectuată în
conformitate cu procedura prevăzută de lege. Legalitatea detenţiei se apreciază atât sub
aspect procedural cât şi sub aspect material. O privare de libertate este arbitrară atunci când
nu este conformă cu scopurile prevăzute de art. 5. Caracterul arbitrar poate fi determinat şi de
absenţa proporţionalităţii măsurii privării de libertate cu scopul urmărit.
Art. 5 paragraful 1 din Convenţie prevede şase cazuri în care o persoană poate fi
privată de libertate. Aceste cazuri sunt precis determinate de text. Curtea Europeană a decis în
repetate rânduri că lista excepţiilor de la recunoaşterea dreptului la libertate şi la siguranţă
este limitativă, exhaustivă şi numai o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art.5 paragraful 1
este compatibilă cu scopul şi obiectul Convenţiei.95

Situaţii de privare de libertate licită

1. Deţinerea după judecată şi condamnare vizează persoana deţinută în mod legal
după condamnarea de către un tribunal competent.
2. Arestarea sau deţinerea decurgând dintr-o ordonanţă cu caracter judiciar sau
dintr-o obligaţie legală este prevăzută de art. 5 paragraful 1 lit.b). Această dispoziţie vizează
cazul persoanei care face obiectul unei arestări sau detenţii legale pentru nerespectarea unei
hotărâri judecătoreşti sau a unei obligaţii prevăzute de lege.
În cauza Vasileva c. Danemarcei ( 2003), Curtea a constatat violarea art. 5 paragraful
1 pentru durata excesivă ( 13 ore) a unei detenţii efectuate în scopul stabilirii identităţii
reclamantei, ca urmare a unui control al validităţii titlului de transport în comun.96
Aplicabilitatea acestui text a fost restrânsă prin prevederile art. 1 al Protocolului nr. 4
la Convenţie, potrivit cărora Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv
că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală.
3.Detenţia preventivă. Privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul său
este de a conduce persoana respectivă în faţa autorităţii judiciare competente,atunci când
există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive
temeinice a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia.
4. Detenţia minorilor este posibilă cu condiţia ca ea să aibă ca scop fie supunerea lor
unei educaţii supravegheate97, fie aducerea în faţa justiţiei.

95
Ibidem, p. 292;
96
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 99;
97
A se vedea Curtea EDO, Pantea c. României(2003);

39
 5. Detenţia unor bolnavi şi persoane defavorizate este prevăzută în art. 5 paragraful
1 lit. e) al Convenţiei. Această privare de libertate priveşte în special persoanele susceptibile a
propaga o boală contagioasă, alienaţii, alcoolicii, toxicomanii şi vagabonzii. Detenţia trebuie
să aibă loc într-un spital sau într-un stabiliment specializat.
Internarea forţată a unei persoane, urmată de izolarea şi plasarea sa într-o cameră
încuiată, sub controlul constant al personalului clinicii, fără posibilitatea de a părăsi clinica
sau de a avea contacte cu lumea exterioară şi neurmată de punerea sub tutelă a reclamantei , a
condus Curtea la concluzia, în cauza Storck c. Germaniei (2005), că a fost încălcată dispoziţia
pozitivă impusă de art. 5 din Convenţie de a o proteja pe reclamantă împotriva ingerinţelor în
dreptul său la libertate individuală.98
În ceea ce priveşte noţiunea de vagabond, dispoziţiile Convenţiei nu definesc acest
termen, iar jurisprudenţa în materie nu este abundentă. În cauza De Wilde, Ooms şi Versyp c.
Belgiei, Curtea a reţinut definiţia dată vagabondajului de Codul penal belgian, potrivit cu care
“vagabonzii sunt persoanele care nu au nici un domiciliu sigur, nici mijloace de subzistenţă şi
care nu exercită în mod obişnuit vreo meserie sau vreo profesie”. Curtea a apreciat că această
definiţie nu se depărtează de la noţiunea uzuală a cuvântului “vagabond”, astfel că ea a reţinut
că o persoană definită ca vagabond în sensul textului naţional citat, intră, în principiu, în
domeniul de aplicaţie a art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţie, putând fi privată de libertate,
în sensul acestei dispoziţii.99
În cauza Litwa c. Poloniei (2000), Curtea a avut ocazia să se pronunţe asupra noţiunii
de “alcoolic”. Astfel, Curtea a considerat că persoanele diagnosticate medical ca fiind
alcoolici, dar al căror comportament sub influenţa alcoolului reprezintă o ameninţare pentru
ordinea publică sau pentru ele însele, pot fi reţinute pentru protecţia ordinii publice sau a
interesului lor. Cu toate acestea, Curtea a stabilit ferm că art. 5 paragraf 1 lit. e) nu permite
detenţia unui individ doar pentru cî a consumat alcool. În speţa citată , Cureta a stabilit
existenţa unei violări a art. 5 deoarece circumstanţele concrete ale cauzei nu erau suficiente
pentru a dovedi că reclamantul, chiar sub influenţa alcoolului, ar constitui un pericol pentru
ordinea publică sau pentru el însuşi, pentru a justifica o detenţie de şase ore şi jumătate.100
6. Detenţia străinilor este autorizată de art.5 paragraful 1 lit. f), în scopul expulzării
sau extrădării sau pentru a împiedica o persoană să pătrundă în mod ilegal pe teritoriul
statului.

98
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 100;
99
C. Bîrsan, op. cit., p. 327;
100
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 101;

40
 Garanţiile instituite pentru persoanele private de libertate ( art.5 parag. 2-5)

Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională cu situaţia

care a determinat-o. de asemenea, privarea de libertate trebuie să fie dispusă şi executată de o
autoritate competentă. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.
Art. 5 parag. 2-5 conţine o serie de garanţii aplicabile persoanelor private de libertate.
Scopul acestor garanţii este acela de a permite apărarea împotriva oricărei atingeri arbitrare
aduse libertăţii persoanei.
1. Dreptul de a fi informat. Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul de a fi
informat, în cel mai scurt termen posibil şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor
arestării sau deţinerii şi a oricărei acuzaţii împotriva ei.
2. Dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător, de a fi trimis în judecată
într-un termen rezonabil sau eliberat.
3. Dreptul la recurs. Scopul acestei prevederi este asigurarea protecţiei împotriva
detenţiei arbitrare şi facilitarea eliberării persoanei atunci când detenţia este ilegală. România
a fost considerată responsabilă de violarea acestui art. în cauza Pantea101. În aceeaşi cauză,
Curtea a constatat şi violarea, de către statul român, a art. 5 paragraful 5 privind dreptul la
despăgubiri. Această hotărâre a Curţii a determinat, de altfel, importante modificări la nivelul
reglementărilor constituţionale şi legale româneşti sub aspectul duratei şi modului de luare a
măsurii arestării preventive, ca şi în privinţa dreptului la despăgubiri în cazul detenţiei
ilegale.
4. Dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală. Dreptul la despăgubiri presupune
reunirea unor condiţii: să existe o încălcare a condiţiilor prevăzute de celelalte dispoziţii ale
art.5; această încălcare să fi produs un prejudiciu.
Acest drept la despăgubiri nu trebuie confundat cu satisfacţia echitabilă prevăzută de
art. 41 al Convenţiei. Art. 5 paragraful 5 este, de altfel, singura prevedere specială a
Convenţiei privind acordarea unei compensaţii de către autorităţile naţionale pentru violarea
unui drept. Satisfacţia echitabilă, prevăzută de art.41 se pronunţă de către Curtea Europeană,
plata ei fiind în sarcina autorităţilor naţionale.102

Curs 5
Dreptul la un proces echitabil
101
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 103;
102
Ibidem, p. 106;

41
 Precizări prealabile
Dreptul la un proces echitabil este un drept de o importanţă considerabilă, ocupând un
loc deosebit într-o societate democratică şi într-un stat de drept. Acest drept este o garanţie a
exercitării celorlalte drepturi prevăzute de Convenţie. În jurisprudenţa sa recentă, Curtea
Europeană a stabilit chiar o excepţie de ordine publică europeană, instituind obligaţia
instanţelor naţionale de a nu acorda exequatur unei hotărâri judecătoreşti străine contrare art.
6; neîndeplinirea acestei obligaţii atrage, potrivit Curţii, violarea art.6 de către aceste
instanţe.103
Potrivit art. 6, garanţiile procesului echitabil se aplică oricărei persoane fizice sau
juridice. Protecţia pe care o instituie art. 6 nu acoperă toate litigiile, ci doar plângerile privind
drepturile şi obligaţiile cu caracter civil şi acuzaţiile în materie penală.
În privinţa noţiunii de proces, a fost consacrată o interpretare extensivă , art. 6
aplicându-se atât înainte , cât şi după procesul propriu-zis, inclusiv în toate căile de atac
prevăzute de lege, deoarece el priveşte şi executarea deciziei judecătoreşti.

Plângerile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil

Plângerile reprezintă orice cerere adresată unui organ jurisdicţional. Plângerea trebuie
să îndeplinească unele condiţii: să fie reală şi serioasă. Ea poate avea ca obiect chestiuni de
fapt sau chestiuni de drept, să se refere la existenţa sau la exerciţiul dreptului.
Judecătorii europeni au admis că noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter civil,
include tot dreptul privat. Ei au precizat însă că plângerile vizate nu sunt doar cele din
domeniul dreptului privat în sensul clasic al termenului. Astfel, sunt incluse aici şi litigiile
dintre un particular şi stat, atunci când acesta acţionează ca o persoană privată. Drepturile şi
obligaţiile persoanelor particulare în relaţiile dintre ele sunt întodeauna considerate ca având
caracter civil. În relaţiile indivizilor cu statul, aprecierea devine mai complicată. Dintre
drepturile al căror caracter civil a fost recunoscut de Curte în astfel de relaţii, menţionăm:
dreptul de proprietate, dreptul de a desfăşura activităţi comerciale, dreptul de a primi
compensaţii pentru pierderile materiale suferite ca urmare a unor acte ilegale ale statului ( de
exemplu, în cauza X c. Franţei (1992), Curtea a stabilit că dreptul reclamantului la
despăgubiri pentru a fi contractat SIDA în urma unei transfuzii sanguine din cauza neglijenţei
imputabile statului constituie un drept civil în sensul art.6 ).104
103
Ibidem, p. 108;
104
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 110;

42
 Domeniul de aplicare al textului analizat nu poate cuprinde drepturile constituţionale
şi politice, precum şi materia admiterii sau îndepărtării unui străin de pe teritoriu unui
stat.105Litigiile care privesc exercitarea dreptului de a fi ales şi de a-şi păstra mandatul nu intră
în câmpul de aplicare al art.6.

Acuzaţiile în materie penală

Pentru a asigura o protecţie cât mai eficientă drepturilor omului, judecătorii europeni
au dat o interpretare extensivă acestei noţiuni, ea devenind o noţiune autonomă faţă de
definiţia din dreptul intern al statelor. În general, prin acuzaţie se înţelege notificarea oficială,
din partea autorităţii competente, a învinuirii că o persoană a săvârşit o infracţiune. Vor fi
considerate ca acuzaţii în materie penală măsuri ca arestarea, deschiderea unei anchete
preliminare, deoarece ele se referă la infracţiuni.
O problemă mai dificilă se pune în cazul executării pedepselor; după o jurisprudenţă
constantă în sensul excluderii acesteia de la aplicarea art. 6, recent s-a decis că executarea
unei hotărâri judecătoreşti trebuie considerată ca fiind parte integrantă a procesului în sensul
art.6.106
Pentru a se stabili dacă o persoană este acuzată de săvârşirea unei fapte penale, Curtea
a stabilit în jurisprudenţa sa următoarele trei criterii107:
a) calificarea ei ca infracţiune în legea naţională;
b) natura infracţiunii;
c) natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii ce urmează a fi aplicată autorului ei.

Garanţiile unui proces echitabil

1. Dreptul de a fi judecat de un tribunal independent şi imparţial prevăzut de lege.
Deşi acest text nu prevede obligaţia instituirii unui dublu grad de jurisdicţie în materie civilă,
dacă statul a instituit un astfel de sistem, atunci el trebuie să asigure garanţiile unui proces
echitabil în faţa instanţelor superioare. În materie penală art. 2 al Protocolului nr. 7 la
Convenţie garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicţie.
Cu toate că nu este menţionat expres în textul art. 6 parag.1, dreptul la un proces
echitabil presupune şi dreptul de acces la un tribunal. Dreptul de acces la un tribunal
trebuie asigurat în mod efectiv, fără niciun fel de piedici. Astfel de piedici pot consta în lipsa
asistenţei judiciare pentru persoanele fără resurse suficiente (cauza Airey c. Irlandei) sau
105
C. Bîrsan, op. cit., p. 439;
106
B. Selejan-Guţan , 2006, op.cit., p. 115;
107
C. Bîrsan , op. cit., p. 444;

43
instituirea unor obstacole de ordin procedural în calea accesului la jurisdicţia unui tribunal
(cauza Brumărescu c. României). Acest drept nu este însă absolut. Statele păstrează o
anumită marjă de apreciere în asigurarea accesului la un tribunal, putând exista unele limitări
necesare într-o societate democratică în vederea atingerii unui scop legitim (cauza
Ashingdane c. Regatului Unit).108
Un exemplu de limitare a accesului la un tribunal, care poate fi justificată, este
imunitatea de jurisdicţie, imunitatea magistraţilor, imunitatea parlamentară.
2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil. Pentru aprecierea caracterului
rezonabil al duratei procedurii, judecătorii europeni utilizează diverse criterii, între care :
complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităţilor
competente. Numai atunci când aceasta din urmă stă la baza unui termen apreciat ca
nerezonabil, va fi antrenată răspunderea statului.
3. Publicitatea procedurii. Publicitatea procedurii presupune în primul rând
respectarea oralităţii acesteia. Există şi limite ale principiului publicităţii, expres prevăzute de
art. 6; accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei sau publicului în timpul procesului, în
interesul moralităţii, ordinii publice sau siguranţei naţionale., sau atunci când interesele
minorilor sau protecţia vieţii private a părinţilor o cer.

Garanţii acordate acuzatului într-un proces penal

Prezumţia de nevinovăţie. Potrivit art. 6 paragraful 2 orice persoană acuzată de o
infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa este legal stabilită. Prezumţia
de nevinovăţie este o regulă esenţială pentru existenţa unui proces echitabil în materie penală.
Câmpul de aplicare al acestei garanţii a fost extins considerabil de către Curtea
Europeană. S-a admis astfel că prezumţia de nevinovăţie profită oricărei persoane care nu a
fost condamnată prin hotărâre definitivă. S-a arătat că reprezentanţii statului trebuie să
respecte o anumită neutralitate în privinţa situaţiei juridice a unui suspect. Astfel, în cauza
Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei , Curtea a arătat că prezumţia de nevinovăţie
presupune, printre altele, ca membrii tribunalului să nu aibă nici o idee preconcepută că
inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat. 109 Această obligaţie o au, pe lângă
instanţele judecătoreşti, orice reprezentanţi ai autorităţilor publice, precum şi persoanele
private, mai ales jurnaliştii.

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 116;

108

B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 121;

109

44
 Dreptul la apărare. Garanţia dreptului la apărare este o garanţie complexă, care
cuprinde, la rândul ei, o serie de drepturi esenţiale pentru existenţa unui proces echitabil în
materie penală şi anume: dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei, dreptul de
a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării, dreptul de a se apăra în mod eficient,
dreptul la martori, dreptul la interpret.
Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării presupune posibilitatea
acuzatului de a comunica cu avocatul său, în vederea pregătirii apărării. Orice restrângere a
acestui drept trebuie să fie justificată de un scop legitim de interes public.110
Pentru a-şi organiza apărarea acuzatul trebuie să aibă acces la dosarul său. Într-o
primă etapă jurisprudenţială, accesul la dosar prin intermediul avocatului a fost considerat
suficient.111 Au apărut apoi controverse, mai ales deoarece Convenţia permite unui acuzat să
se apere singur. În urma evoluţiei jurisprudenţiale, este astăzi esenţial ca acuzatul să poată să-
şi consulte direct dosarul, fie că se apără singur fie că este asistat de avocat.112
Dreptul de a se apăra în mod eficient reprezintă necesitatea respectării principiului
liberei alegeri a apărătorului de către acuzat. Din momentul în care avocatul este ales,
autorităţile trebuie să asigure libera comunicare a acestuia cu clientul.
Noţiunea de martor este una din noţiunile autonome ale Convenţiei. Această noţiune
include şi experţii. Este considerat martor şi persoana ale cărei declaraţii scrise sunt
constituite ca probe în faţa instanţei, chiar dacă ele nu depun mărturie directă.
Dreptul la martori nu este absolut. Convocarea şi interogarea oricărui al apărării nu
este o obligaţie; tribunalul dispune de o putere suverană de apreciere, cu condiţia să respecte
obligaţia de motivare a unei asemenea decizii,113 precum şi principiul egalităţii armelor.
Orice acuzat are dreptul de a fi asistat de un interpret în mod gratuit dacă nu vorbeşte
sau nu înţelege limba folosită în şedinţă. Dreptul la interpret trebuie asigurat şi atunci când
avocatul acuzatului înţelege şi vorbeşte limba folosită în cadrul procedurii. De asemenea
autorităţile trebuie să se asigure că interpretul este competent.

Curs 6
Interzicerea discriminarii

110
Ibidem, p. 122;
111
Curtea EDO, Melin c. Franţei (1993);
112
Curtea EDO, Voisine c. Franţei (2000);
113
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 124;

45
 Universalitatea recunoaşterii şi apărării drepturilor omului impune în mod necesar
aplicarea lor egală pentru toţi indivizii; “toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în
demnitate şi în drepturi” proclamă primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului din 1948. Aceasta înseamnă că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt recunoscute
tuturor indivizilor, fără nicio discriminare.
Principiul nediscriminării este, practic, înscris în toate tratatele şi documentele
internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Art. 2 paragraful 1 din Declaraţia Universală
dispune că fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile pe care ea le
proclamă, fără nicio deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de
opinie politică sau de orice altă opinie, de originea sa naţională sau socială, de averea sa, de
naştere sau care ar decurge din orice altă situaţie. Acest principiu presupune aplicarea unui
tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.114
Art. 14 din Convenţie dispune că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care
ea le recunoaşte trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată pe sex, rasă, culoare,
limbă, religie,opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la
o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Convenţia europeană nu conţine o interdicţie generală a discriminării care să
privească toate drepturile şi libertăţile recunoscute în sistemele naţionale de drept ale statelor
contractante.
La 26 iunie 2000, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat Protocolul
nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare
deschis spre semnare la Roma la 4 noiembrie 2000. 115 Potrivit art. 1 al acestui Protocol,
exercitarea oricărui drept prevăzut de legea naţională a unui stat contractant este asigurată,
fără nicio discriminare întemeiată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate
naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie şi că nimeni nu poate face obiectul unei
discriminări din partea unei autorităţi publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din
motivele arătate.116 Acest protocol a intrat în vigoare la 1 aprilie 2005. Deci de la 1 aprilie
2005, toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor contractante vor putea invoca în faţa
instanţei europene încălcarea dreptului la nediscriminare de către autorităţile naţionale nu
numai cu privire la drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie ci şi cu privire la orice
drept recunoscut în legislaţia naţională a statului contractant în cauză, cu îndeplinirea
114
C. Bîrsan, op. cit., p.889;
115
Ibidem, p.890;
116
Ibidem;

46
condiţiilor necesare sesizării Curţii: epuizarea căilor interne de atac şi să nu fi trecut 6 luni de
la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti interne în care se concretizează încălcarea
invocată.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţie nu are o existenţă
independentă, deoarece nu poate fi invocat decât cu privire la drepturile şi libertăţile pe care
aceasta le reglementează. Art. 14 nu adaugă la lista drepturilor ci le întăreşte protecţia. 117 Cu
toate acestea, Curtea a decis că nu este imposibilă o aplicare oarecum autonomă a art. 14:
dacă art. 14 trebuie combinat cu un alt articol al Convenţiei ce garantează un drept, nu este
necesar ca acest drept să fie el însuşi violat. Curtea s-a pronunţat ferm, transformând obligaţia
negativă a statelor de a nu discrimina, într-o obligaţie pozitivă, de a asigura egalitate de
tratament. În jurisprudenţa sa, Curtea a respins teoria potrivit căreia nu poate exista o violare
a art. 14 fără încălcarea altui articol.
Într-o speţă, reclamanţilor, care aveau soţiile stabilite legal în Marea Britanie, li s-a
refuzat, în conformitate cu normele engleze ce reglementau imigrarea la epoca faptelor,
dreptul de a se stabili în calitate de soţi în această ţară; ei au invocat printre altele, încălcarea
de către autorităţile britanice a dreptului lor la viaţă privată, garantat de art. 8 din Convenţie,
considerat izolat sau în combinaţie cu art. 14. Pe terenul art. 8 Curtea a constatat că, în
realitate, litigiul nu privea atât viaţa familială a reclamanţilor, cât o problemă de imigraţie; or,
potrivit unui principiu de drept internaţional bine stabilit, statele au dreptul de a controla
intrarea nenaţionalilor pe teritoriul lor. Curtea a ajuns la concluzia că, prin refuzul incriminat,
autorităţile britanice nu au încălcat art. 8 sub aspectul obligaţiei respectării “vieţii de familie”.
În schimb , prin raportare la art. 14 din Convenţie, instanţa europeană a constatat faptul că
soţul stabilit în Marea Britanie putea obţine autorizaţia de a-şi aduce soţia, care nu avea
naţionalitatea britanică, să locuiască împreună cu el în această ţară. 118 Deci în speţă s-a produs
o încălcare a art. 14 din Convenţie.
Conform unor hotărâri ale Curţii, o diferenţă de tratament fiscal între rezidenţi şi
nerezidenţi este nejustificată (cauza Darby c. Suediei, 1990); diferenţa de tratament între
adulţi şi minori pentru detenţia provizorie este justificată ( cauza Boumar c. Belgiei, 1988). O
discriminarea bazată pe criteriul religios şi o violare a art. 14 combinat cu art. 8 au existat în
cauza Hoffmann c. Austriei (1993): reclamantei, membră a sectei Martorii lui Iehova, i se
refuzase acordarea custodiei copiilor pe motivul apartenenţei la această sectă, ai cărei
membri, între altele, sunt cunoscuţi pentru opoziţia la transfuziile de sânge.119
117
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 184;
118
C. Bîrsan, op. cit., p.894;
119
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p.183;

47
 Discriminarea pe criteriul orientării sexuale a făcut obiectul cauzei Karner c. Austriei
(2003). În speţă, Curtea a stabilit că diferenţa de tratament a partenerului supravieţuitor dintr-
un cuplu homosexual faţă de cel dintr-un cuplu heterosexual în privinţa dreptului de a rămâne
în domiciliul comun este nejustificată sub raportul art. 14 combinat cu art. 8 din Convenţie.

Curs 7

Dreptul la respectarea vietii private si de familie.Dreptul la casatorie

Precizări prealabile
Articolul 8 este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenţiei care protejează
drepturi ce semnifică respectul social datorat individului. El are, astfel, prerogative care-i
permit să pretindă respectarea vieţii sale private şi de familie, a dreptului său la domiciliu şi
la corespondenţă; de asemenea, el este îndrituit la respectarea libertăţii sale de gândire, de
conştiinţă şi de religie ( art. 9 ), a libertăţii sale de exprimare şi de informare (art.10) şi a
libertăţii de asociere (art.11).
Noţiunile de viaţă privată, domiciliu şi corespondenţă utilizate în art. 8 au fost
interpretate “dinamic” de Curtea Europeană, ele acoperind şi activităţi profesionale sau
comerciale. De asemenea este protejat şi dreptul la nume, înţeles ca un mijloc de identificare
personală şi de relaţie cu alţii. În plus Curtea a inclus în noţiunea de viaţă privată integritatea
fizică şi morală a persoanei, cuprinzând şi viaţa sexuală a acesteia. 120 Este protejat inclusiv
dreptul la un mediu sănătos ca făcând parte din sfera protecţiei vieţii private. Astfel , în cauza
Lopez – Ostra c. Spaniei, Curtea a decis că prin plasarea unei staţii de epurare a apelor
reziduale, cu efecte nefaste asupra vieţii private şi de familie a reclamantei, în apropierea
domiciliului acesteia, statul în cauză nu a asigurat justul echilibru între interesele generale,
concretizate în speţă de necesitatea de a construi asemenea instalaţie şi cele personale, în

120
Comisia EDO, X şi Y c. Olandei (1985)

48
speţă, dreptul reclamantei de a beneficia de un mediu înconjurător sănătos, drept apărat prin
art. 8 din Convenţie.121
De asemenea, în cauza Guerra ş.a. c. Italiei, Curtea a statuat în sensul că există
urmări directe ale producerii de noxe prin activitatea unei uzine chimice asupra vieţii private
şi familiale a reclamanţilor, iar statul italian nu a luat măsurile pozitive de a le comunica
informaţii esenţiale care le-ar fi permis să evalueze riscurile rezultate din activitatea acelei
uzine şi să decidă astfel dacă pot continua să locuiască în vecinătatea ei.122

Respectarea dreptului la viaţă privată

Noţiunea de viaţă privată la care se referă art.8 al Convenţiei nu poate fi definită cu

precizie. După cum s-a arătat în doctrină este o noţiune al cărei conţinut variază în funcţie de
epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăieşte şi chiar de grupul
social căruia acesta îi aparţine.
În cauza Chapman c. Regatului Unit, Curtea Europeană a statuat că “viaţa în caravană
face parte integrantă din identitatea ţigănească, pentru că se înscrie într-o lungă tradiţie a
călătoriei urmate de această minoritate”, de aceea “măsurile privitoare la staţionarea de
caravane influenţează facultatea acestei comunităţi de a-şi păstra identitatea şi de a avea o
viaţă privată şi familială conformă acestei tradiţii”.123
În concepţia instanţei europene, noţiunea de viaţă privată cuprinde, în primul rând,
integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intimă a individului. Respectul vieţii private
trebuie, de asemenea, să cuprindă, într-o anumită măsură, dreptul individului de a stabili şi
dezvolta relaţii cu semenii săi. Mai mult, în jurisprudenţa Curţii, protecţia conferită de art.8
dreptului la viaţă privată are în vedere îmbinarea vieţii personale cu cea socială a individului,
imposibil de disociat în societatea modernă în care se trăieşte în prezent.

Identitatea sexuală şi libertatea vieţii sexuale

Curtea Europeană a arătat că viaţa privată acoperă integritatea fizică şi morală a

persoanei şi include viaţa sexuală. Acest drept, fundamentat pe principiile toleranţei şi
pluralismului, se defineşte ca dreptul fiecăruia de a duce o viaţă sexuală la alegerea sa şi în
conformitate cu identitatea sa interioară, chiar dacă acest comportament sexual este
121
C. Bîrsan, op. cit., p. 599;
122
Ibidem, p.600.
123
C. Bîrsan, op. cit., p. 598;

49
susceptibil de a “şoca şi nelinişti” pe majoritatea oamenilor. Astfel, relaţiile sexuale între
persoane de acelaşi sex – adulţi ce consimt la aceasta – şi care au loc în intimitate nu pot face
obiectul unei represiuni penale.124 În plus, Curtea a subliniat că discriminarea pe motivul
orientării sexuale reprezintă o violare a art. 8. în cauzele Perkins şi R c. Regatului Unit (2002)
şi Beck, Copp şi Bazelez c. Regatului Unit (2002), Curtea a considerat trecerea în rezervă a
reclamanţilor, pe motivul orientării homosexuale, ca fiind o încălcare a art.8. Interzicerea şi
sancţionarea penală a unor activităţi homosexuale în grup şi înregistrarea unor casete cu
caracter pur privat constituie, de asemenea, o încălcare a art. 8.125
Una din materiile cele mai controversate este cea a transsexualismului. Curtea
Europeană a recunoscut implicit, în cauza Ress c. Regatului Unit (1986) şi apoi expres, în
cauza B. c. Franţei (1992), dreptul persoanei de a-şi schimba identitatea sexuală. Cu toate
acestea , Curtea a recunoscut că statul are o largă marjă de apreciere pentru a justifica refuzul
său de a recunoaşte în drept noua identitate sexuală a transsexualilor operaţi şi că nu se poate
impune o obligaţie pozitivă generală a statelor de a modifica sistemele de înregistrare a
naşterilor astfel încât să dea solicitanţilor dreptul de a aduce la zi sau de a adnota acest
registru pentru a figura în el o nouă identitate sexuală.126
Recent, în hotărârile de referinţă din cauzele I. c. Regatului Unit şi Christine Goodwin
c. Regatului Unit(2002),Curtea a arătat că poate exista o atingere gravă dusă vieţii private
dacă dreptul intern este incompatibil cu un aspect important al identităţii personale. Stresul şi
înstrăinarea generate de discordanţa dintre rolul adoptat în societate de o persoană
transsexuală operată şi condiţia impusă de drept, care refuză să consacre schimbarea de sex,
nu poate, în opinia Curţii, să fie considerate drept un inconvenient minor decurgând dintr-o
formalitate. Este vorba de un conflict între realitatea socială şi drept, care plasează persoana
transsexuală într-o situaţie anormală, inspirându-i sentimente de vulnerabilitate, umilire şi
anxietate.
În privinţa situaţiei de fapt, Curtea a reţinut că reclamantele, declarate de sex masculin
la naştere, au suferit o operaţie de conversie sexuală şi au, în prezent, viaţa socială a unei
femei. Totuşi, pe plan juridic, ele continuă a fi de sex masculin, cu consecinţe, spre exemplu,
în privinţa pensiilor şi a vârstei de pensionare.127 Curtea a constatat că operaţia de conversie
sexuală s-a produs în condiţii de deplină legalitate, legislaţia internă recunoscând o asemenea
posibilitate; or atunci când statul autorizează tratamentul şi intervenţia chirurgicală ce permit

124
Curtea EDO, Norris c. Rusiei ( 1988)
125
Curtea EDO, A.D.T. c. Marii Britanii (2000)
126
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 136;
127
C. Bîrsan, op. cit., p. 613;

50
unui transsexual să ajungă la schimbarea de sex dorită, când operaţia este finanţată de
asigurările sociale, apare ca ilogic refuzul recunoaşterii implicaţiilor ei juridice.
Curtea s-a exprimat foarte ferm: “în secolul XXI-lea, facultatea transsexualilor de a se
bucura pe deplin, precum concetăţenii lor, de dreptul la dezvoltarea personală şi la integritate
fizică şi morală nu poate fi considerat drept o chestiune controversată. Pe scurt, situaţia
nesatisfăcătoare a transsexualilor operaţi, care trăiesc între două lumi, deoarece nu aparţin cu
adevărat niciunui sex, nici celuilalt, nu mai poate dura.” În cauza citată, Curtea s-a pronunţat
în favoarea reclamantelor, constatând încălcarea art.8 din Convenţie.128
Dincolo de absenţa unui context european în această materie, Curtea a reţinut
existenţa unor elemente clare şi incontestabile care demonstrează o tendinţă internaţională
continua nu numai spre o acceptare socială crescândă a persoanelor transsexuale, dar şi spre o
recunoaştere juridică a noii identităţi sexuale a transsexualilor care au suferit o operaţie de
schimbare a sexului.129

Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie

Art. 12 al Convenţiei nu defineşte dreptul de a se căsători, plasându-l în cadrul

legislaţiilor naţionale care-i reglementează exerciţiul.
Art.12 garantează şi dreptul de a întemeia o familie, adică dreptul de a avea copii.130
Acest text nu implică însă posibilitatea de a procrea oricând, putând exista limitări ale acestui
drept, ca în situaţia restricţionării dreptului uni deţinut de a întreţine relaţii intime cu soţia sa.
Numărul copiilor dintr-o familie nu poate face obiectul unor limitări, dar art. 12 nu
poate însemna obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii şi alte ajutoare de acest fel.
Se exclude însă orice măsură de planificare familială forţată : contracepţie, avort sau
sterilizare forţată. Nu constituie încălcări ale acestui drept campaniile informative ale statelor
privind planificarea familială şi de promovare a unor metode contraceptive, atâta timp cât ele
nu conţin nici un element de constrângere.
De asemenea, nu constituie încălcări ale dreptului la căsătorie limitările fondate pe
lipsa capacităţii sau a consimţământului.
Art. 5 din Protocolul nr.7 la CEDO prevede că soţii se bucură de egalitate în drepturi
şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor, în ceea ce priveşte

128
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 137;
129
C. Bîrsan , op. cit., p. 614;
130
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 145;

51
căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu
împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.
Acest drept impune statului obligaţia pozitivă de a “oferi un cadru juridic satisfăcător”
pentru a garanta soţilor egalitatea în drepturi şi obligaţii, în mod special în relaţiile lor cu
copiii şi în cazul desfacerii căsătoriei.

Curs 8
Dreptul la imagine131

Precizări prealabile
Imaginea persoanei, la fel ca şi numele, constituie un element identificator al
persoanei. Cuvântul imagine derivă din lat. imago şi fr. image., iar sensul acestuia în situaţia
analizată, relevă reprezentarea trăsăturilor fizice ale persoanei, dimensiunea exterioară a
omului.
Protejarea juridică a persoanei împotriva atingerilor aduse imaginii sale poartă
denumirea de ”drept la imagine”.
Element identificator al persoanei, imaginea persoanei presupune că fiecare este
îndreptăţit să se opună divulgării prin orice mijloace a elementelor vieţii sale şi la
reproducerea imaginii fără consimţământul său. Posibilitatea persoanei de a împiedica
folosinţa imaginii sale se fundamentează pe autonomia individuală132.
Dreptul la imagine este un drept autonom, analizat totuşi în contextul protecţiei
personalităţii; însă mulţi autori l-au considerat inclus în dreptul al viaţa privată. O atingere a
dreptului la imagine trebuie să fie considerată independent de o atingere a vieţii private. Mai
mult, surprinderea imaginii unei persoane valorează la fel, indiferent că se face în locuri
publice sau în locuri private.
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut dreptul persoanei la
propria imagine ca o componentă a respectului vieţii private. Publicarea imaginii unei
persoane, fără consimţământul acesteia, ce ar avea ca efect prejudicierea materială sau morală
a acesteia, constituie o încălcare a art. 8 din Convenţie. În cauza Peck c. Regatului Unit,
2003, difuzarea la televiziune, în cadrul unei campanii de informare, a imaginii reclamantului
131
Nicolau Ingrid, Manuc Liliana, Protectia internationala a drepturilor omului, Ed. Sitech, Craiova,
2012,p.51;
132
O.Ungureanu, C. Jugastru, ”Drept civil. Persoanele. Ediţia a 2-a, revăzută”, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007, p. 44;

52
în cursul unei tentative de sinucidere, surprinsă de o cameră ce făcea parte dintr-un circuit
închis, a constituit o atingere gravă şi disproporţionată adusă vieţii private a acestuia şi, pe
cale de consecinţă, o violare a art. 8133.
Potrivit legislaţiei noastre, dreptul la propria imagine este prevăzut în prezent şi în
noul Cod civil, art. 58 (intitulat Drepturile personalităţii, cuprins Capitolul II ”Respectul
datorat fiinţei uumane şi drepturilor ei inerente” al Cărţii I ”Despre Persoane”) prezentându-
l ca un drept al personalităţii, un drept primordial pentru fiecare, alături de dreptul la viaţă, la
sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, la respectarea vieţii private134.
Dreptul la propria imagine este un drept particular deoarece caracterele acestuia nu
sunt întocmai caracterelor generale ale acestor drepturi. Atfel, dreptul la propria imagine
poate face obiectul unei convenţii cu titlu oneros, deci imaginea poate fi vândută, iar
extrapatrimonialitatea acesteia este doar relativă. Asistăm astăzi la o mutaţie a dreptului la
imagine, dintr-un drept absolut într-un drept relativ135.
Noţiunea ”bun în afara comerţului” a devenit relativă. Dacă transmisiunea corpului
uman este problematică136, nu acelaşi lucru se poate spune despre actele prin care dispunem
de noi înşine fără a ne aliena; aceste operaţiuni sunt perfect licite. Cu anumite rezerve, în
special respectul demnităţii umane, sunt perfect licite convenţiile prin care se acordă altuia un
drept de uz sau de folosinţă asupra ta însuţi, oricare ar fi partea din elementele personalităţii:
concesiunea folosinţei corpului, a forţei de muncă, a imaginii, a vocii şi a informaţiei
personale. Aceste convenţii pot fi încheiate cu titlu oneros, însă aceasta nu face din
elementele persoanei umane elemente ale patrimoniului deoarece acesta nu dobândeşte decât
bunurile alienabile137.
Art. 73 din noul Cod civil, cu titlul ”Dreptul la propria imagine” prevede: ”(1) Orice
persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea
poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţisării sale fizice ori a
vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân
aplicabile”138.
133
B. Selejan-Guţan, op. cit., 2008, p. 153;
134
I. Nicolau,”Drepturi şi libertăţi fundamentale”, Editura Europolis, Constanţa, 2007, p. 59; art. 58 din noul
Cod civil: „(1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la
propria imagine, la respectarea vieţii private, precul şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege. (2) Aceste nu
sunt transmisibile.”
135
O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drepturile personalităţii. Dreptul la propria imagine în noul Cod civil”, în
Noul Cod civil” în Acta Universitatis Lucian Blaga, nr. 1/2010, Editura Rosetti, Sibiu, p. 17-18
136
Pentru detalii, a se vedea, P. Lazăr, op. cit., p.198-216, 121-134, 159-182;
137
O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Eseu asupra clasificării bunurilor în dreptul civil”, op. cit., p. 165;
138
art. 75 din noul Cod civil reglementează limitele drepturilor personalităţii: ”(1) Nu constituie o încălcare a
drepturilor prevăzute în aceastp secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele
internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor

53
 După modelul art. 36 din Codul civil al provinciei Quebevc, noul Cod civil, în art. 74
prezintă exemplificativ 9 cazuri de atingere a vieţii private, însă interesează numai 3 din
acestea, şi anume: captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un
spaţiu privat fără acordul acesteia; difuzarea de materiale conţinând imagini privind o
persoană aflată în tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter
personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament,
circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără
acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este deceadată, fără acordul familiei
sau al persoanelor îndreptăţite; utilizarea cu rea-credinţă a numelui, imaginii, vocii sau
asemănării cu o altă persoană.
A doua situaţie exemplificată mai sus, privind starea de sănătate a fost reglementată şi
în art. 18 alin. 1 din Decizia nr. 248 din 1 iulie 2004 emisă de către Consiliul Naţional al
Audiovizualului, fiind bineveneintă deoarece adesea nu este respectată, chiar cu bune intenţii.
Colocviul Curţii de Casaţie franceză din 9 aprilie 2009 a fost consacrat mizei şi
perspectivelor secretului medical. Domnul V. Lamada, primul preşedinte al Curţii de Casaţie
franceze, în cuvântul său introductiv a subliniat că secretul medical este răspunsul la protecţia
intimităţii persoanei, protecţie pe care o aşteaptă toţi de la legiuitor şi al cărei garant este
judecătorul. Acesta este motivul pentru care, de mai mulţi ani, legislaţia a încercat să
definească conţinutul secretului medical, luând în considerare ceea ce este dorit din punct de
vedere moral, eficient din punct de vedere social şi posibil din punct de vedere ştiinţific.
Aceste trei obiective nu coincid neapărat. Dreptul la secretul medical se situează la graniţa
între etică şi juridic. Transmiterea de informaţii de către practician se confruntă cu o
intruziune în intimitatea pacientului şi a persoanelor apropiate acestuia. Este imposibil să se
ridice secretul medical, chiar dacă există consimţământul celui interesat şi chiar dacă
informaţiile sunt deja cunoscute de terţe persoane139.
Domnul P. Sargos, preşedinte de secţie la Curtea de Casaţie franceză, a prezentat
comunicarea intitulată ”Învăţămintele secretelor trădate de Jules Bastien-Lepage şi Francois
Mitterand”. El a subliniat că secretul medical trebuie să fie protejat pentru că aceasta este o
exigenţă a sănătăţii publice. Această nevoie a sănătăţii publice rămâne, mai mult ca oricând în
zilele noastre, de esenţa relaţiei dintre medic şi pacient. Francois Mitterand a murit la 8
ianuarie 1996, de un cancer diagnosticat în 1981. După câteva zile de la decesul său, medicul
său personal a violat secretul medical al pacientului, publicând împreună cu un coautor o
constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este
parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune”
139
I. Turcu, op. cit., p. 91;

54
carte numită ”Marele secret”, în care dezvăluia boala lui Mitterand. Secretul datelor
medicale, condiţie a sănătăţii publice, fundament al relaţiei de încredere între medic şi
pacient, precum şi componentă majoră a dreptului la respectul vieţii private, rămâne păstrat
de o remarcabilă doctrină jurisprudențială seculară140.
În cazul expus, succesorii preşedintelui au suferit un grav prejudiciu moral,
concretizat în atingerea adusă sentimentelor profunde faţă de defunct. Publicarea cărţii a avut
loc la câteva zile după decesul lui Mitterand în ciuda respectului datorat durerii familiei
îndoliate. În încercarea de a tranşa conflictul dintre respectarea vieţii private şi dreptul la
informare al publicului, instanţele franceze s-au aliniat opiniei că secretul medical are un
caracter general şi absolut. El este instituit atât în interesul pacientului, de a se confesa fără
rezerve medicului, cât şi în interes general141.
Reproducerea unei persoane printr-o fotografie, film, desen, reţeaua internet necesită
acordul acelei persoane. Cel care reproduce imaginea persoanei trebuie să aducă dovada
acordului subiectului, şi nu doar drepturile fotografului.
Acordul dat pentru realizarea imaginii nu înseamnă şi acordul dat pentru difuzarea
acesteia. Potrivit art. 88 din Legea nr. 8/1996, ”utilizarea unei opere care conţine portretul
unei persoane se poate face numai cu autorizarea persoanei reprezentate în acel portret.
Autorul, proprietarul sau posesorul acestora nu are dreptul să o reproducă sau să o utilizeze
fără consimţământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani
după moartea persoanei reprezentate”.
Actele juridice asupra imaginii sunt supuse cerinţelor de capacitate, iar
consimţământul acordat de o persoană trebuie să fie neviciat. Consimţământul acordat este
revocabil până la momentul publicării imaginii persoanei. În situaţia captării sau utilizării
imaginii persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, pentru acordarea consimţământului
este nevoie de autorizarea reprezentantului legal.
Consimţământul poate fi expres sau tacit. Noul Cod civil, în art. 76, intitulat
”Prezumţia de consimţământ”, dispune că atunci ”când însuşi cel la care se referă o
informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice
despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului,
consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris”.
Prezumţia operează până la proba contrară.

Ibidem, p. 92;
140

C. Jugastru, ”Încălcarea vieţii private-sursă a prejudiciilor extrapatrimoniale” în ”Acta Universitatis Lucian

141

Blaga 1-2/2001”, Editura Rosetti, Sibiu, 2001, p. 76;

55
 În doctrină, sunt formulate două excepţii importante de la principiul consimţământului
expres: acordul se prezumă la captarea imaginii în timp ce persoana participă la anumite
evenimente cu caracter public; acordul se prezumă la captarea şi/ sau difuzarea imaginii în
timp ce persoana îşi exercită profesia sau o activitate publică. Prezumţiile nu vor opera dacă
persoana se opune fixăriisau difuzării imaginii sale142.
Potrivit art. 88 alin. 2, 3, consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentată
în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza. Consimţământul
nu este necesar pentru utilizarea unei opere care conţine portretul unei persoane general
cunoscute şi dacă portretul a fost executat cu ocazia acţiunilor sale publice sau a unei
persoane a cărei reprezentare constituie numai un detaliu al unei opere ce reprezintă o
adunare, un peisaj sau o manifestare publică.
Imaginea-reproducere în cazul contractului de comandă, constituie un bun distinct de
personalitatea modelului pentru că este o operă de artă. În această situaţie, exploatarea
imaginii aparţine autorului operei dacă acesta a obţinut în prealabil acordul modelului de a
exploata imaginea sa, însă subiectul reprezentat nu poate exploata opera dacă artistul nu l-a
autorizat în acest sens deoarece acesta din urmă a încorporat în operă, pe lângă imaginea-
sursă, şi elemente ale personalităţii sale, care astfel vor fi protejate împotriva oricărei mutilări
sau distorsionări143. Autorul, având un anumit grad de responsabilitate faţă de operă şi din
dorinţa de a-şi proteja reputaţia, acesta poate solicita interzicerea exploatării de orice natură
sau oricărui act care ar aduce atingeri fizice operei sau care ar aafecta reputaţia sa144.
În cazul unui litigiu, judecătorul va trebui să interpreteze strict întinderea autorizaţiei
întrucât consimţământul persoanei nu are valoare decât pentru o situaţie anume precizată. De
exemplu, o actriţă care a acceptat să pozeze dezbrăcată pentru publicitatea unui produs
cosmetic avea temei să susţină că i s-a adus atingere intimităţii vieţii private atunci când un
periodic specializat în nuduri a reprodus fotografia în alte scopuri145.
Consimţământul dat pentru elaborarea unui catalog pe suport de hârtie nu poate fi
considerat tacit dacă acesta a fost basculat şi pe site-ul internet al unei societăţi. În absenţa

142
Ibidem, p. 25;
143
O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drept civil. Persoanele in reglementarea noului Cod civil”, Editura
Hamangiu, 2011, p.61;
144
E. G. Olteanu, S. Cercel, ”Dreptul moral la integritatea operei”, în ”Revista Română de dreptul proprietăţii
intelectuale. Nr. 3 (20) septembrie 2009”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 63;
145
O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drepturile personalităţii. Dreptul la propria imagine în noul Cod civil”, în
Noul Cod civil” în op. cit., p. 24;

56
consimţământului actual, imaginea nu va fi utilizată din nou, chiar în cadrul aceleiaşi
publicaţii146.
Pentru acordarea de daune-interese, nu este neceasar ca fotografia publicată fără
consimţământul celui reprezentat, să aibă un caracter ofensator sau jignitor, însă nu este
considerată atingere a dreptului la imagine, reproducerea care înfăţişează o mulţime anonimă
din care face parte şi subiectul.
Imaginea persoanei dispare odată cu aceasta, însă rămâne să fie protejată imaginea
corpului neînsufleţit. Noul Cod civil dedică o întreagă secţiune respectului datorat persoanei
şi după decesul său. În art. 79, legiuitorul precizează ”memoria persoanei decedate este
protejată în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţă”.
Apropiaţii defunctului pot cere sancţionarea reproducerii imaginii mortului pe baza
propriului lor drept la viaţa privată, deoarece dreptul la propria imagine, ca orice drept al
personalităţii nu este transmisibil (art. 58).
Potrivit art. 256 din noul Cod civil, ”(1) acţiunea pentru restabilirea dreptului
nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de
către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate,
precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al IV-lea inclusiv. (2)
acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate poate fi pornită de
cei prevăzuţi la alin.1”
Într-o altă opinie s-a afirmat că cel decedat rămâne o persoană chiar dacă este lipsit de
viaţă şi nu mai este subiect de drept. Pornind de la această premisă a fost lansată întrebarea
dacă se poate vorbi de protecţia dreptului la imagine aparţinând persoanei decedate. Într-o
jurisprudenţă franceză constantă, atingerile aduse intimităţii vieţii private privesc şi fixarea
imaginii persoanei în viaţă sau decedată. Aşadar dreptul la respectarea vieţii private nu se
stinge odată cu decesul, ci cunoaşte o extensie post-mortem. El poate fi apărat după
momentul morţii de către moştenitori147.
Actele juridice asupra imaginii sunt supuse cerinţelor de capacitate, iar
consimţământul acordat de o persoană trebuie să fie neviciat. Consimţământul acordat este
revocabil până la momentul publicării imaginii persoanei. În situaţia captării sau utilizării
imaginii persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, pentru acordarea consimţământului
este nevoie de autorizarea reprezentantului legal.

146
C. Jugastru, ”Expunerea drepturilor personalităţii”, în Acta Universitatis Lucian Blaga nr. 1/2008, Editura
Rosetti, Sibiu, p. 21
147
C. Jugastru, ”Încălcarea vieţii private-sursă a prejudiciilor extrapatrimoniale” în op. cit., p.79;

57
 Potrivit art. 73 alin. 2 din noul Cod civil, vocea este asimilată de dreptul la propria
imagine. Prin cuvânt şi voce se creează o imagine sonora a personalităţii ce trebuie protejată
împotriva oricărui ascultător neautorizat, chiar şi în lipsa unei înregistrări sau difuzări,
împotriva oricărei folosiri a vocii în scop de înregistrare sau de difuzare a vocii, împotriva
conservării neautorizate a vocii sau împotriva imitării vocii cu scopul de a crea confuzii între
persoane. Fac excepţie de la acestă ultimă situaţie, imitaţiile fanteziste de bun gust ale unor
grupuri artistice, chiar dacă au accente critice la adresa unor personalităţi148.

Limitele exercitării dreptului la imagine

Conform art. 253 al. 1 Noul Cod civil, persoana fizică ale cărei drepturi
nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei: interzicerea
săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; încetarea încălcării şi interzicerea pentru
viitor, dacă aceasta durează încă; constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă
tulburarea pe care a produs-o subzistă. Al. 3 al aceluiaşi articol precizează că,”cel care a
suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei
să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea
dreptului atins, cum sunt: obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de
condamnare; orice alte măsuri socotite necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru
repararea prejudiciului cauzat.”
Persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială
pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă
autorului faptei prejudiciabile, în aceste cazuri, dreptul la acţiune fiind supus prescripţiei
extinctive. (art. 253 al. 4 noul Cod civil).
Aşa cum s-a putut observa, vocea nu este menţionată disinct printre drepturile
personalităţii enumerate de art. 58, dar aceasta este inclusă în dreptul la propria imagine
deoarece regimul juridic aplicabil acestui din urmă drept, reglementat în art. 73 din noul Cod
civil, cuprinde referiri exacte şi la voce.
Vocea este considerată un atribut al personalităţii, prin cuvânt şi voce creându-se o
imagine sonoră a personalităţii. Această imagine trebuie protejată împotriva oricărui
ascultător neautorizat chiar şi în lipsa unei înregistrări sau difuzări, dar şi împotriva oricărei

O. Ungureanu, C. Munteanu, ”Drepturile personalităţii. Dreptul la propria imagine în noul Cod civil”, în
148

Noul Cod civil” în op. cit., p. 22;

58
folosiri a vocii în scop de înregistrare sau de difuzare fără o autorizare a persoanei
emitente149.
Exercitare dreptului la propria imagine nu poate fi absolută. Ordinea şi interesul
public aduc restricţii în ceea ce priveşte dreptul persoanei de a se împotrivi captării,
reproducerii sau utilizării imaginii sale.
Restrângerea exercitării dreptului la imagine, în special şi a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, în general, constituie o excepţie. Limitările de la respectarea drepturilor
fundamentale ale omului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie necesare într-o
societate democratică şi să fie expres prevăzute de lege; să protejeze securitatea naţională,
ordinea, sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi; să fie stabilite
exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică; să fie impuse
pentru membrii forţelor armate şi poliţiei150.
Reglementările interne şi internaţionale atunci când garantează drepturile omului nu
exclud posibilitatea limitării acestora deoarece în caz contrar, existenţa unor drepturi
necondiţionate nu poate fi admisă într-un sistem constituţional democratic. Dacă lipseşte
limita şi condiţionarea exercitării prevăzute de lege în cazul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale atunci se poate ajunge la abuz de drept. În lucrarea sa ”Despre limită”, Gabriel
Liiceanu sublinia faptul că libertatea are sens numai în condiţiile limitei, deoarece pentru a se
manifesta ea trebuie să depindă de ceva, să se circumscrie unor coordonate (”Libertatea
umană se interpretează într-un mănunchi de limite care sunt condiţia exerciţiului ei”)151.
Problema drepturilor fundamentale ale omului în contextul noilor realităţi ale lumii
contemporane, considerate a fi ”religia sfântă a mileniului III” şi cerinţa ascensiunii
interesului general al societăţii în contextul blocării abuzului de stat impun reexaminarea
raportului dintre interesul general şi drepturile fundamentale ale omului din perspectiva
principiului proporţionalităţii. Interesul general şi drepturile fundamentale ale omului în
general, sunt valori fundamentale, aflate în vârful piramidei ierarhiei valorilor, iar noi trăim
într-o societate în care acestă competiţie dintre interese şi valori începe să capete accente
uneori dramatice152.

149
O. Ungureanu, C, Jugastru, ”Drept civil. Persoanele. Ediţia a 2-a, revăzută”, Editura Hamangiu, 2007,
Bucureşti, p. 51;
150
Art. 4 din Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 prevede: ”Libertatea constă în
posibilitatea de a face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel exerciţiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are
limite decât pe acelea care asigură altor mombri ai societăţii folosinţa aceloraşi drepturi. Aceste limite nu pot să
fie determinate decât prin lege”
151
N., G., Coca, ”Interesul general şi drepturile fundamentale ale omului”, Editura Universul Juridic, 2009,
Bucureşti, p. 196-198;

59
 În prezent, se remarcă tot mai pregnant pluralismul cultural, în care trebuie să
reconsiderăm principiul demnităţii umane şi să înţelegem omul ca sistem unitar în totalitatea
aspectelor vieţii şi istoriei sale, caci aşa cum spunea renumitul profesor universitar Mircea
Djuvara ”ideea fundamentală care stă la baza dreptului este... respectul demnităţii omeneşti,
respectul omului faţă de om, simpatia faţă de semeni, prin urmare respectarea tuturor
drepturilor lui legitime, adică a acelora care nu reprezintă încălcarea libertăţilor celorlalţi.”
Astfel, este licită înregistrarea şi transmiterea imaginilor captate pe drumurile publice,
pentru depăşirea vitezei legale ori pentru regularizarea traficului sau folosirea mijloacelor de
video-supraveghere de către autorităţile publice pentru a asigura protecţia instituţiilor publice
ori pentru prevenirea sau constatarea atingerilor la securitatea persoanelor şi a bunurilor în
locuri expuse riscurilor de agresiune şi de furt, bineînţeles atunci când legea permite folosirea
acestor mijloace. În toate situaţiile, operaţiunile de video-supraveghere a locurilor publice
trebuie să fie realizate în aşa fel încât să nu se poată vizualiza imagini din interiorul
locuinţelor şi nici cele ale intrărilor lor, iar publicul trebuie să fie informat în permanenţă de
existenţa sistemului de video-supraveghere şi de persoana responsabilă de instalarea acestuia.
Potrivit art. 226 alin. 5 din noul Cod penal constituie infracţiune plasarea, fară drept, a
mijloacelor tehnice de înregistrare audio sau video. Tot licit este faptul că în cadrul unei
anchete judiciare să se procedeze la reproducerea imaginii unei persoane, fără a-i cere
acordul, cu scopul de a conserva caracteristicile sale morfologice sau în situaţia în care astfel
se dovedeşte săvârşirea unei infracţiuni153.
Prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor omului este protejat dreptul la
respectarea vieţii private şi implicit dreptul la imagine. Potrivit paragrafului 2 al acestui
articol, nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Rezultă faptul că o acţiune a statului care aduce atingere dreptului persoanei la
respectul vieţii private trebuie să îndeplinească unele condiţii (ingerinţa să fie prevăzută de
lege, ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, ingerinţa să aibă un scop legitim),
iar Curtea Europeană verifică riguros existenţa acestora. Neîndeplinirea unei obligaţii

152
Ibidem, p.11-13;
153
O. Ungureanu, C. Munteanu, 2010, ”Drepturile personalităţii. Dreptul la propria imagine în Noul Cod
civil”, op. cit., p.26-27;

60
pozitive a statului, care a dus la limitarea dreptului la respectul vieţii private şi de familie,
poate constitui o violare a art. 8 al Convenţiei154.
În cauza Peck c. Regatului Unit, soluţionată de instanţa europeană, reclamantul a
susţinut că divulgarea de către consiliul municipal a unor secvenţe filmate printr-un sistem de
televiziune cu circuit închis a unor imagini care reprezentau urmările tentativei sale de
sinucidere, constituie o încălcare a dreptului său la viaţa privată. Reclamantul a recunoscut că
imaginile respective, filmate fără ştirea sa, i-au salvat viaţa, deoarece au permis intervenţia
rapidă a poliţiei, însă el s-a plâns numai de difuzarea lor pe canalele publice de televiziune,
ceee ce a dus la identificarea sa de către numeroase persoane care îl cunoşteau155.
O altă limită a dreptului la imagine o reprezintă libertatea de exprimare.
Libertatea de exprimare are o importanţă covârşitoare într-un stat de drept şi
democratic, ea este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una din condiţiile
primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia. Statul trebuie să asigure libera circulaţie a
informaţiilor, să vegheze la menţinerea caracterului pluralist al informaţiei, iar informaţia
trebuie asigurată prin toate mijloacele tehnice. Prin protecţia libertăţii de exprimare, în
interpretarea Curţii Europene, nu se ocrotesc numai acele ”opinii sau informaţii primite
favorabil sau cu indiferenţa, ci şi pe cele care pot să ofenseze sau să şocheze autorităţile
statului sau o parte a populaţiei”. Ca o caracteristică a libertăţii de exprimare este faptul că
prin acesta se ocrotesc anumite activităţi cu un considerabil risc de a vătăma interesele altora
sau chiar interesul public. Astfel, este indispensabil stabilirea unui echilibru între protecţia
libertăţii de exprimare şi alte interese şi valori, astfel încât orice abuz în exercitarea acestui
drept să fie sancţionat156.
Libertatea de exprimare prevăzută în art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, cuprinde nu numai exprimarea prin cuvânt, ci şi prin imagini sau gesturi157.

154
B. Selejan-Guţan, 2008, ”Protecţia europeană a drepturilor omului. Ediţia 3”, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, p. 170-171;
155
O. Ungureanu, C. Munteanu, 2010, ”Drepturile personalităţii. Dreptul la propria imagine în Noul Cod
civil”, op. cit., p.27;
156
B. Selejan-Guţan, op. cit., p. 181-182;
157
art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede: ”1. Orice persoană are dreptul la libertate
de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără
amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să
impună societăţilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii,
restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru
securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

61
 Curtea Europeană a acordat preferinţă de cele mai multe ori, libertăţii de exprimare
faţă de alte scopuri şi intererse dorite a se ocroti158.
Criteriul principal al Curţii Europene, în stabilirea unei măsuri de limitare a unui drept
sau al altuia, în situaţia analizată, este cel al proporţionalităţii. În toate cazurile, imaginea
trebuie să fie exactă şi legitimă, iar alegerea imaginii trebuie să fie pertinentă în raport cu
informaţia.
Însă, în toate cazurile, principiul demnităţii trebuie respectat întocmai. Cauza
Hachette Filipacchi et Associes c. Franţei avea ca obiect publicarea de către revista franceză
Paris Match (1998), a unor fotografii luate imediat după asasinarea prefectului Erignac, în
Corsica, în februarie 1998, şi în care apăreau imagini ale cadavrului la locul atentatului.
Rudele prefectului au obţinut sancţionarea societăţii reclamante la publicarea unui
”comunicat judiciar” prin care să îşi ceară scuze pentru atingerea adusă sentimentulelor
acestora. Deşi subiectul fotografiilor a fost de interes general, modul şi mai ales momentul în
care ele au fost date publicităţii (în perioada de doliu) au avut drept consecinţă, în viziunea
Curţii, ”reînvierea traumatismului suferit de apropiaţii victimei ca urmare a asasinatului. De
aceea, aceste publicaţii au adus atingere dreptului acestor persoane la respectul vieţii private”.
Dreptul la viaţa privată, în acest caz, a avut întâietate faţă de libertatea de exprimare,
neexistând o încălcare a art. 10 din Convenţie.
Potrivit noului Cod civil, art. 75 reglementează limitele exercitării drepturilor
personalităţii (deci, inclusiv dreptul la propria imagine) astfel: ”(1) Nu constituie o încălcare a
drepturilor prevăzute în acestă secţiune, atingerile care sunt permise de lege şi de convenţiile
şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2)
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea
pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a
drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.”
În final se poate conchide faptul că una din problemele pe care umanitatea trebuie să o
desluşească este cea a înfăptuirii unei societăţi civile care să administreze în mod armonios şi
echitabil dreptul, să limiteze libertatea individului pentru a exista libertatea semenului său, să
protejeze şi să respecte drepturile personalităţii şi libertăţile fundamentale ale omului, dar şi
să vegheze la promovarea interesului general.

158
Curtea Europeană a dat prioritate libertăţii de exprimare în privinţa dezbaterii asupra ultimei boli a fostului
preşedinte francez Francois Mitterand- boală terminală, ţinută secret timp de peste 20 de ani și relevată de
medicl personal în cartea interzisă de autorităţi şi obiect al litigiului de la Strasbourg- ”Le grand secret” (CEDO,
Societe Plon c. Franţei, 2004);

62
 Curs 9
Libertatea de exprimare

Precizări prealabile
Libertatea de exprimare beneficiază de o poziţie specială într-un stat de drept şi
democratic.
În scopul unei protecţii eficiente a libertăţii de exprimare, statul nu are doar o
obligaţie generală negativă, de a se abţine de la orice îngrădire a acesteia, dar şi obligaţii
pozitive de acţiune. Astfel, de exemplu , statul trebuie să asigure libera circulaţie a
informaţiilor, să vegheze la menţinerea caracterului pluralist al informaţiei, iar informaţia
trebuie asigurată prin toate mijloacele tehnice sau prin orice alte forme de expresie.159
Sub aspectul conţinutului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a
subliniat că acesta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul la
informare.
Posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima o opinie minoritară este o componentă
esenţială a unei societăţi democratice. Cu toate acestea unele tipuri de exprimare nu cad sub
protecţia art. 10. De exemplu, în cauza Garaudy c. Franţei (2003), Curtea a arătat că negarea
Holocaustului şi al atrocităţilor naziste nu sunt forme de expresie ocrotite de art. 10, în speţă
făcându-se aplicarea art. 17 al Convenţiei.160
Este necesară stabilirea unui echilibru între protecţia libertăţii de exprimare şi alte
interese şi valori, astfel încât orice abuz în exercitarea acestui drept să fie sancţionat.
Sfera protecţiei art. 10 se întinde asupra tuturor formelor de exprimare : ea nu include
numai exprimarea prin cuvânt ci şi prin imagini sau gesturi ce exprimă o idee sau prezintă o
informaţie. Protecţia art. 10 se extinde asupra tuturor mijloacelor de difuzare a informaţiei
sau expresiei: publicaţii, radio, TV, sisteme de informare electronică.

Libertatea de opinie şi libertatea de exprimare

Libertatea de opinie este protejată în strânsă legătură cu libertatea de gândire şi

conştiinţă ( art. 9 ). În practică a apărut problema libertăţii de opinie a unor categorii de
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 161;
159

Ibidem;
160

63
persoane, în special a funcţionarilor publici. Libertatea lor de opinie poate fi limitată, ei
având, prin natura funcţiei lor, o obligaţie de neutralitate şi de rezervă161. Curtea nu a
considerat impunerea de către stat a acestei obligaţii ca fiind contrară art. 10.
În cauza Wille c. Lichtenstein (2000), limitarea accesului reclamantului la o funcţie
publică din cauza unor opinii divergente cu cele ale prinţului Hans Adam al II-lea, exprimate
în cadrul unei conferinţe ştiinţifice, a fost considerată de Curte o ingerinţă nejustificată cu
libertatea de exprimare.
Art. 10 garantează fiecăruia posibilitatea de a avea şi de a exprima o opinie, fie ea
minoritară sau chiar şocantă.
Libertatea de informare este, poate, cel mai important şi invocat element al libertăţii
de exprimare. În sfera acestei libertăţi nu intră, potrivit jurisprudenţei de la Strasbourg,
dreptul de a avea acces la orice informaţii şi nici acela de a căuta astfel de informaţii. 162
Curtea a arătat că statul are doar obligaţia de a nu împiedica accesul la informaţii disponibile,
care nu sunt confidenţiale sau secrete.
Cauza de referinţă în materia libertăţii de a primi şi de a difuza informaţii este
Sunday Times c. Regatului Unit (1979.) În hotărârea sa, Curtea a arătat că nu este protejat
doar un drept de a exprima opinii şi a transmite informaţii, ci şi un drept independent de a
primi aceste informaţii. Informaţiile care pot face obiectul acestei libertăţi pot proveni din
toate domeniile – politic, economic, artistic, comercial.
Libertatea de a primi şi comunica informaţii implică interzicerea oricărui sistem de
cenzură, chiar dacă libertatea de exprimare în general şi libertatea presei în special nu pot
exista fără anumite limite prevăzute de lege.
Libertatea presei a dobândit , în acest context, o importanţă deosebită, presa fiind
mediul cel mai larg de circulaţie a informaţiilor şi ideilor.
Referindu-se la libertatea presei Curtea a subliniat că principiile art. 10 sunt cu atât
mai importante în ceea ce priveşte presa. In opinia Curţii, libertatea presei constituie unul din
cele mai eficiente mijloace prin care publicul află sau îşi formează opinii despre ideile şi
atitudinile conducătorilor politici.
O protecţie efectivă a libertăţii presei se extinde, potrivit interpretării Curţii, şi asupra
surselor jurnalistice, pentru a asigura o informare cât mai corectă a opiniei publice. Astfel, în
cauza Goodwin c. Regatului Unit (1996), Curtea a arătat că protecţia acestor surse este una
din pietrele unghiulare ale libertăţii presei, deoarece absenţa unei asemenea protecţii ar putea

161
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 162;
162
Curtea EDO, Leander c. Suediei ( 1987);

64
descuraja sursele jurnalistice de a ajuta presa să informeze publicul asupra unor probleme de
interes general. Este consacrat astfel, un drept la tăcere în privinţa surselor jurnalistice, dar nu
fără anumite limite. În cauza menţionată, s-a pus problema furtului de documente în vederea
informării publice. Este dificil, a spus Curtea, ca o asemenea faptă penală să se justifice cu
ajutorul libertăţii de exprimare.163
În cauza Tammer c. Estoniei (2001), Curtea a stabilit totuşi că o condamnare a unui
jurnalist pentru insultă, ca urmare a publicării unor remarce despre viaţa privată a
colaboratoarei unui om politic, nu a constituit o violare a art. 10 , deoarece nu s-a putut stabili
că remarcile în cauză erau justificate de un interes public sau că se refereau la o chestiune de
interes general. În plus, Curtea a arătat că reclamantul putea să-şi exprime opinia fără a utiliza
formule injurioase.
Curtea s-a pronunţat recent , de pe poziţii de principiu în privinţa sancţiunilor aplicate
jurnaliştilor, în cauza Cumpănă şi Mazăre c. României (2004), care viza condamnarea la
închisoare a reclamanţilor pentru calomnie. Marea Cameră a Curţii a arătat ferm că dacă
stabilirea pedepselor este în principiu apanajul jurisdicţiilor naţionale, Curtea consideră că o
pedeapsă cu închisoarea aplicată pentru o infracţiune comisă în domeniul presei nu este
compatibilă cu libertatea de exprimare jurnalistică garantată de art. 10 al Convenţiei decât în
împrejurări excepţionale, în special atunci când alte drepturi fundamentale au fost afectate în
mod grav, de exemplu, în caz de difuzare a unui discurs ce incită la ură şi violenţă.164

Curs 10
Protectia domiciliului si a corespondentei

Protecţia domiciliului
Inviolabilitatea domiciliului este un drept ce ţine de siguranţa şi binele personal. În
cauza Niemietz c. Germaniei (1992), judecătorii europeni au extins această protecţie şi asupra
163
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 169;
164
Ibidem, p. 170;

65
localurilor profesionale, în scopul unei mai bune protecţii a drepturilor fundamentale. 165
Încălcarea acestui drept nu este posibilă decât în temeiul unui mandat judiciar.
Protecţia domiciliului persoanei se extinde dincolo de încălcările “fizice” din partea
autorităţilor. Astfel, statele pot fi răspunzătoare pentru încălcarea acestui drept şi în situaţia
cauzării sau permiterii poluării de orice fel care aduce atingere persoanei de a se bucura de
domiciliul său. Un disconfort şi o relativă împiedicare de a folosi normal domiciliul,
provocate de poluare (cum ar fi de exemplu, scurgerile de substanţe chimice sau chiar
poluarea fonică datorată avioanelor) pot reprezenta încălcări ale art.8 sub acest aspect.166
Curtea a recunoscut ca făcând parte din protecţia generală a domiciliului şi
următoarele drepturi : dreptul de acces şi ocupare a domiciliului şi dreptul de a nu fi evacuat
din domiciliu decât în situaţiile prevăzute de lege şi justificate potrivit art.8 paragraf 2.
Protecţia domiciliului combinată cu dreptul la condiţii de viaţă decente, ca aspect al
vieţii private, a făcut obiectul dezbaterii Curţii în cauza Moldovan ş.a. c. României (2005).167
Constatând că art. 8 este aplicabil condiţiilor de viaţă, Curtea a analizat dacă acest drept a fost
respectat de către autorităţile naţionale şi a constatat următoarele : deşi în incendierea
domiciliilor reclamanţilor au fost implicaţi agenţi ai statului, parchetul nu a început urmărirea
penală a acestora, ceea ce a împiedicat instanţele interne să le stabilească vinovăţia şi să-i
sancţioneze; instanţele interne au refuzat de-a lungul mai multor ani să acorde reclamanţilor
daune materiale pentru distrugerea caselor şi bunurilor; abia după 10 ani de la evenimente au
fost acordate astfel de indemnizaţii, dar doar pentru casele distruse nu şi pentru pierderea
bunurilor; cererile depuse de reclamanţi pentru acordarea de daune morale au fost respinse în
primă instanţă, deoarece instanţele civile au considerat că evenimentele nu au fost de natură a
cauza un prejudiciu moral; trei case nu au fost reconstruite, iar cele reconstruite de către
autorităţi sunt imposibil de locuit; cei mai mulţi reclamanţi nu s-au întors în satul lor şi trăiesc
împrăştiaţi în România şi Europa.
În opinia Curţii aceste concluzii demonstrează o atitudine generală a autorităţilor
române prin care a fost menţinută nesiguranţa reclamanţilor, ceea ce a afectat dreptul lor la
respectul vieţii private, familiale şi al domiciliului. Curtea a conchis că a existat o violare
gravă, cu caracter continuu, a art.8 din Convenţie.

Protecţia corespondenţei

165
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 149;
166
Curtea EDO, Powell & Rayner c. Ru (1990), Guerra c. Italiei (1998);
167
B. Selejan-Guţan Bianca, 2006, op.cit., p. 150;

66
 Art. 8 ocroteşte toate tipurile de corespondenţă. Astfel, în privinţa corespondenţei
scrise, accentul s-a pus mai ales pe corespondenţa deţinuţilor, care este supusă riscului de a fi
interceptată în mod ilegal sau cenzurată de autorităţi. Curtea Europeană a stabilit că art. 8 este
încălcat dacă există un singur obstacol pentru posibilitatea de a coresponda sau în caz de
confiscare a acelei corespondenţe.168 S-a stabilit chiar şi o prezumţie de cauzalitate : dacă
statul nu poate dovedi că scrisorile destinate deţinuţilor le-au parvenit, art. 8 este încălcat.169
Corespondenţa electronică reprezintă o relativă noutate în peisajul general al
protecţiei corespondenţei. Se pune în primul rând problema protecţiei acestui tip de
corespondenţă la locul de muncă. Deşi în majoritatea cazurilor angajatul primeşte şi trimite
această corespondenţă folosind computerul angajatorului, conţinutul textelor cu caracter
privat trebuie ocrotit, cu condiţia ca aceste mesaje să fie marcate în acest scop.

Curs 11
Protectia proprietatii prevazuta de Conventia Europeana a drepturilor
omului

Precizări prealabile
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului este alcătuit din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ( Convenţia) şi protocoalele care o
însoţesc. Dintre acestea, prin Protocolul adiţional – desemnat în mod obişnuit ca Protocolul
nr. 1 – şi prin Protocoalele 4, 6, 7 şi 12 au fost reglementate noi drepturi şi libertăţi alături de
cele iniţial cuprinse în Convenţie.
Dreptul de proprietate nu face parte dintre drepturile şi libertăţile prevăzute iniţial de
Convenţie, care pune în centrul reglementărilor sale, după cum se arată în Preambul
“libertăţile fundamentale ce constituie temelia justiţiei şi a păcii în lume, a căror menţinere se
bazează pe un regim politic cu adevărat democratic”.170
La 29 martie 1952 a fost semnat, la Paris, Protocolul adiţional intrat în vigoare la 18
mai 1954, care, în primul său articol, reglementează protecţia dreptului de proprietate în
sistemul internaţional, regional şi european de protecţie a drepturilor omului.

168
Cauzele Petra c. României (1998), Silver c. Regatului Unit (1983);
169
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 151;
170
C. Bîrsan , op. cit., p.965;

67
 Potrivit art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţia europeană orice persoană
fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitatea publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi
de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere
dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a
altor contribuţii sau a amenzilor.
Bunurile sau posesiunile, conform art. 1, includ bunurile mobile şi imobile, drepturi
contractuale, drepturi corporale şi incorporale, drepturi in personam ( drepturi născute din
raporturile de drept public şi din politici sociale).171
Condiţia pe care un bun trebuie să o îndeplinească pentru a intra sub incidenţa art. 1
este de a avea valoare economică. O categorie controversată este dreptul la moştenire.
Curtea a făcut distincţie între cele două drepturi incluse în dreptul complex la succesiune.
Astfel, deşi a recunoscut că dreptul persoanei de a dispune de posesiunile sale prin moştenire
este protejat de art. 1 ca atribut al proprietăţii, Curtea a hotărât că dreptul de a dobândi bunuri
pe calea succesiunii nu intră în domeniul de aplicare al art. 1. Art. 1 ocroteşte doar
proprietatea existentă.172
În sfera noţiunii de bun în sensul art. 1 intră şi drepturile de proprietate intelectuală.173

Conţinutul protecţiei dreptului de proprietate

Instanţa europeană a stabilit că protecţia dreptului de proprietate cuprinde trei norme
distincte, strâns legate între ele.
O primă normă, de ordin general, este cea din prima frază a primului alineat care
enunţă principiul general al necesităţii respectării dreptului de proprietate : “Orice persoană
fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”
A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acţiunea organelor
statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă anumitor condiţii. 174 Astfel, o problemă
des ridicată în faţa Comisiei şi Curţii, ca şi de către doctrină , este cea a aşa numitei
exproprieri de facto. Noţiunea a fost menţionată de Curte în cauza Sporrong şi Lonnroth c.
Suediei (1982) astfel : “În absenţa unei exproprieri formale, Curtea consideră că trebuie să
verifice dincolo de aparenţe şi să investigheze realitatea situaţiei reclamate. Trebuie stabilit

171
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p.186;
172
Ibidem;
173
Comisia EDO, Smith Kline c. RU (1990) ;
174
C. Bîrsan, op. cit., p.968;

68
cu certitudine dacă s-a ajuns la expropriere de facto”. Exproprierea de facto, nefiind
prevăzută de lege, constituie o încălcare a prevederilor art. 1.
Pentru a corespunde standardelor Convenţiei o expropriere trebuie să îndeplinească
două condiţii175:
- să fie efectuată în interes public;
- să respecte principiul proporţionalităţii.
Mai există două condiţii subsecvente, prevăzute de textul art. 1, şi anume să fie în
conformitate cu condiţiile prevăzute de lege şi cu principiile generale ale dreptului
internaţional.
Obligaţia de a plăti compensaţii este expresia principiului proporţionalităţii care se
aplică tuturor ingerinţelor în dreptul de proprietate. Odată îndeplinită condiţia interesului
public, trebuie realizat un echilibru echitabil între mijloacele folosite şi scopurile urmărite
prin respectiva interferenţă sau restricţie.
O menţiune specială se cuvine a fi făcută asupra hotărârilor pronunţate de Curte în
cauzele împotriva României în care reclamanţii au invocat încălcarea art. 1 al Protocolului nr.
1. Majoritatea acestor cauze au decurs din situaţia imobilelor naţionalizate în timpul
regimului comunist şi a retrocedării acestora după anul 1990.176
Începând cu hotărârea din cauza Brumărescu c. României (1990), Curtea a deschis o
jurisprudenţă constantă în sensul constatării încălcării de către statul român a dreptului de
proprietate împreună cu dreptul la un proces echitabil, consecinţă a recursurilor în anulare,
declarate împotriva hotărârilor de restituire a unor imobile şi soluţionate de către Curtea
Supremă de Justiţie. Privarea de proprietate pe această cale nu a putut fi justificată de statul
român, deoarece nu s-a putut invoca un interes public şi nu a corespuns nici criteriului
proporţionalităţii. În plus, anularea de către instanţa supremă a unor hotărâri definitive de
restituire deja executate a fost considerată o violare a art. 6 paragraful 1 prin încălcarea
principiului securităţii raporturilor juridice, generată de condiţiile de intentare a recursurilor
în anulare: în intentarea acestor recursuri procurorul general nu era ţinut de nici un termen,
astfel încât hotărârile judecătoreşti puteau fi oricând puse în discuţie.177
Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr.1,
recunoaşte statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosinţă a bunurilor
ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general.178

175
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p.191;
176
Ibidem, p.192;
177
Ibidem;
178
C. Bîrsan, op. cit., p.969;

69
 Principala deosebire dintre deposedare şi control al folosinţei este aceea că, în cazul
controlului, nu se produce un transfer de proprietate. Controlul folosinţei are drept consecinţă
restrângerea caracterul exclusiv al dreptului de proprietate şi al atributelor sale.179
Cele mai importante probleme asupra cărora s-a pronunţat Curtea în această materie
au fost: întinderea marjei de apreciere acordate statelor, principiul proporţionalităţii, obligaţia
de a plăti compensaţie. În toate cazurile, Curtea a enumerat diverse motive care îndreptăţesc
statele să ia măsuri de ingerinţă în dreptul de proprietate, dintre care în special interesul
economic şi social. Curtea a menţionat expres noţiunea de dreptate socială ca justificare a
naţionalizării şi respectiv a controlului chiriilor.
În hotărârea Hutten-Czapska c. Poloniei (2005), Curtea a considerat sistemul polonez
de control al chiriilor ca fiind disproporţionat faţă de scopul legitim urmărit (rezolvarea
problemelor locative, o adevărată povară socială pentru Polonia), deoarece restrânge în mod
excesiv drepturile proprietarilor; statul trebuie ca, prin măsuri adecvate legislative sau
administrative, să garanteze un nivel rezonabil al chiriilor, pentru reclamantă şi pentru
proprietarii interesaţi sau să le furnizeze un mecanism care să atenueze impactul sistemului
asupra dreptului lor de proprietate.180

Curs 12
Libertatea de gandire, de constiinta si de religie

Precizări prealabile
Art. 9 al Convenţiei garantează oricărei persoane libertatea de gândire, de conştiinţă şi
de religie şi dreptul de manifestare a convingerilor şi a religiei. Prin dispoziţiile art.
9 ,Convenţia europeană protejează valori fundamentale ale personalităţii umane – gândirea,
conştiinţa, religia – precum şi posibilitatea manifestării sociale a ideilor, a convingerilor
religioase, a concepţiei fiecărui individ despre lume şi societate. Apărarea dreptului la
libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie semnifică respectul datorat de autorităţile
statale diversităţii de convingeri ce pot fi exprimate în viaţa socială, în aşa fel încât fiecărui
individ să-i fie asigurată independenţa spirituală.181

179
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p.193;
180
Ibidem, p.194;
181
C. Bîrsan, op. cit., p. 699;

70
 O problemă complexă ridicată în această materie este răspunsul la întrebarea: cine
poate invoca dispoziţiile art.9?. La prima vedere răspunsul la problema pusă în discuţie pare
simplu : din moment ce este vorba despre libertăţi care privesc manifestări ale intelectului
unei persoane, “forul ei interior” ca o componentă a vieţii ei spirituale, s-ar putea susţine că
numai persoanele fizice pot să se bucure de protecţia instituită de text pentru libertatea de
gândire, de conştiinţă şi de religie.182 Este şi concluzia oarecum pripită pe care a tras-o şi fosta
Comisie într-una din primele sale decizii în materie, atunci când a statuat, cu referire la
libertatea religioasă, în sensul că o biserică, în calitatea ei de persoană juridică, nu ar putea să
pretindă că ar fi lezată în exerciţiul vreuneia dintre libertăţile prevăzute de art. 9 din
Convenţie.183 O asemenea concluzie face abstracţie de dispoziţiile cuprinse în cea de-a doua
parte a primului paragraf al art.9, care vorbeşte despre recunoaşterea dreptului la a-ţi
manifesta religia sau convingerile, individual sau colectiv, în viaţa publică sau în viaţa
privată, prin cult, învăţământ, practici sau rituri. Este raţiunea pentru care Comisia a revenit
asupra jurisprudenţei sale iniţiale în domeniu şi a decis în mai multe rânduri în sensul că o
biserică, în calitatea ei de persoană juridică, poate exercita drepturile definite prin art.9 din
Convenţie.184 Acelaşi drept a fost recunoscut unei asociaţii cu scop religios şi filosofic 185 sau
unui organ ecleziastic.
Protecţia libertăţii gândirii vizează interdicţia oricărui tip de îndoctrinare, de impunere
a unei ideologii, acţiune specifică regimurilor totalitare. Recunoaşterea libertăţii gândirii este
o marcă a statului democratic, aceasta atrăgând după sine şi protecţia libertăţii religioase.186
Recunoaşterea libertăţii conştiinţei creează obligaţia statului de a nu exercita nici un
fel de constrângere la nivelul conştiinţei individului. Comisia europeană a arătat că art. 9
protejează “forul interior” al persoanei, adică acele domenii ale convingerilor strict personale
şi actele strâns legate de acestea. Totuşi, acest text nu protejează orice comportament social
bazat pe anumite convingeri. De exemplu refuzul persoanei de a achita impozite pe motive de
conştiinţă nu intră în sfera protecţiei art. 9. De asemenea, acest articol nu îndreptăţeşte
persoana să invoce motive de conştiinţă pentru a se sustrage unor obligaţii impuse de lege.187

Libertatea de religie

182
C. Bîrsan , op. cit., p. 700;
183
Comisia EDO, Church of X, c. Regatului Unit (1968)
184
C. Bîrsan, op. cit., p. 700;
185
Comisia EDO, Demeester, c. Belgiei (1981)
186
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 155;
187
Ibidem, p. 155;

71
 Libertatea pusă în discuţie este o componentă inseparabilă a libertăţii de gândire şi de
conştiinţă. Această libertate implică dreptul de a adera sau nu la o religie, de a o practica sau
de a nu o practica sau de a o schimba. În concepţia Curţii, dreptul la libertatea religioasă
reprezintă, de asemenea, un “bun preţios al ateilor, agnosticilor, scepticilor sau
indiferenţilor”188. Autorităţile statale au obligaţia de a respecta toate cultele, în egală măsură;
ele nu pot impune aderarea la o anumită religie sau să o interzică, dincolo de limitele stabilite
restrictiv de dispoziţiile art. 9 paragraful 2 din Convenţie.
Un aspect distinct al libertăţii de religie este dat de raporturile dintre religie şi stat,
privite din punct de vedere al obligaţiilor impuse autorităţilor statale de dispoziţiile art. 9
paragraful 1 al Convenţiei.
Este cunoscut că anumite state semnatare ale Convenţiei, cum ar fi statele scandinave,
Anglia sau Grecia, cunosc sistemul declarării unei anumite religii – protestantă, anglicană sau
ortodoxă – ca religie de stat. Fosta Comisie a decis că art. 9 nu poate fi interpretat în sensul că
prevederile sale nu ar permite declararea unei anumite religii ca religie de stat; ele interzic,
însă, ca un asemenea sistem să conducă la recunoaşterea unei obligaţii de a adera la acea
religie.189
Pe planul raporturilor dintre religie şi stat, Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că
dreptul la libertatea religioasă, aşa cum este el înţeles de Convenţie, exclude orice apreciere
din partea statului a legitimităţii anumitor credinţe religioase sau a modalităţilor în care
acestea se exprimă.190
Instanţa europeană a sintetizat precis şi clar raporturile între stat şi religie atunci când
a decis că în exerciţiul prerogativei de reglementare în materie şi în relaţia sa cu diversele
religii, culte şu credinţe, statul trebuie să rămână neutru şi imparţial. 191

Libertatea de manifestare a religiei şi a convingerilor

Convenţia garantează nu numai libertatea de gândire,libertatea de conştiinţă şi cea de
religie, ci şi posibilitatea manifestării lor exterioare.
Art. 9 enumeră diversele forme pe care le poate lua manifestarea unei religii sau a
unei convingeri, anume cultul, învăţământul, practicile sau îndeplinirea anumitor rituri.
Textul nu protejează orice act motivat sau inspirat de o anumită convingere sau religie.192

188
C. Bîrsan, op. cit., p. 709;
189
Comisia EDO, Peter Darby, c. Suediei (1989)
190
C. Bîrsan, op. cit., p. 711;
191
C. Bîrsan, op. cit., p. 712;
192
Ibidem, p. 713;

72
 Noţiunea de “cult” are în vedere serviciile practicate de cultele religioase,oricare ar fi
acestea, independent de numărul credincioşilor care au aderat la ele sau de răspândirea lor
geografică pe teritoriul unui stat. “Învătământul” la care se referă art. 9 paragraful 1 din
Convenţie nu priveşte educaţia şcolară ca atare; aceasta este protejată de dispoziţiile art. 2 din
primul Protocol adiţional; textul analizat are în vedere învăţământul religios, conceput ca
posibilitatea desfăşurării unei activităţi de formare şi răspândire a unui cult determinat.
“Practicile şi îndeplinirea de ritualuri” privesc un anumit comportament religios
exteriorizat prin participarea la oficii, procesiuni sau prin purtarea unei îmbrăcăminţi
specifice.
Textul art.9 paragraf 1 nu are în vedere numai convingerile religioase ce pot fi
manifestate în anumite forme sau pot fi schimbate, ci şi alte convingeri ale individului, care
exprimă concepţia sa despre lume şi viaţă sau despre anumite fenomene sociale. Astfel, într-o
cauză în care o persoană cu idei pacifiste a invocat dispoziţiile art.9 pentru a-şi vedea, pe
această cale, protejate activităţile ce le desfăşura în cadrul mişcării proclamate ca atare, fosta
Comisie a recunoscut că pacifismul intră în domeniul de aplicare a dreptului la libertatea de
gândire şi de conştiinţă. Curtea a acceptat că declaraţiile publice prin care sunt proclamate
ideile mişcării pacifiste în sensul promovării nonviolenţei reprezintă manifestări normale şi
recunoscute ale unor asemenea convingeri. Numai că reclamanta a redactat texte prin care se
opunea politicii engleze în Irlanda de Nord, destinate nu publicului în general, ci militarilor
care urmau să plece în acea provincie, cu îndemnul la dezertare sau la refuzul plecării în zona
de conflict. De aceea, Comisia a considerat că, în realitate, în speţă, reclamanta nu a
desfăşurat o activitate pacifistă, protejată de dispoziţiile art. 9 paragraful 1 din Convenţie.193
Într-o altă cauză în care reclamanţii – de profesie farmacişti – au invocat încălcarea
dreptului lor la libertatea de manifestare a convingerilor religioase prin condamnarea aplicată
pentru refuzul de a vinde pilule contraceptive, refuz ce avea la bază convingerile lor
religioase, instanţa europeană a reamintit că, deşi art. 9 al Convenţiei garantează săvârşirea de
acte de cult sau devoţiune strâns legate de convingerile personale ce pot corespunde unei
anumite credinţe religioase, aceasta nu înseamnă că textul ar proteja întodeauna dreptul de a
se comporta în domeniul public conform acelei credinţe. 194 În speţă, Curtea a arătat că, din
moment ce vânzarea acestui produs este legală şi se face ca urmare a unei prescripţii
medicale, obligatoriu în farmacii, reclamanţii nu pot să se prevaleze de convingerile lor
religioase sau să le impună altor persoane pentru a justifica refuzul de a vinde respectivul

193
C. Bîrsan, op. cit., p. 715;
194
Ibidem, p. 716;

73
produs; ei pot să-şi manifeste convingerile religioase în multiple feluri în afara sferei
profesiei pe care o practică.195

Limitări ale libertăţilor înscrise în art. 9

Art. 9 paragraful 2 prevede posibilele restricţii ale libertăţii conştiinţei şi religiei.
Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri
decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.196
În cauza Mitropolia Basarabiei ş. a. c. Moldovei ( 2001), Curtea, declarând încălcarea
art.9 , a arătat că statul, prin nerecunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, şi-a încălcat obligaţia de
neutralitate şi imparţialitate privind aprecierea asupra legitimităţii credinţelor religioase, iar
ingerinţa nu a fost proporţională cu scopurile declarate de guvern – integritatea teritorială şi
“apărarea păcii sociale şi a înţelegerii între credincioşi”.
O situaţie interesantă este cea a jurământului religios. În cauza Buscarini ş.a. c. San
Marino (1999), Curtea a considerat că restricţia libertăţii de conştiinţă prin impunerea
jurământului pe Evanghelii de către membrii Parlamentului Republicii San Marino
echivalează cu obligaţia acestora de a face “act de supunere faţă de o religie determinată, ceea
ce nu este compatibil cu art. 9 al Convenţiei.”

CURS 13
Drepturile copilului; drepturile deţinuţilor; protecţia minorităţilor
naţionale şi drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;
drepturile omului şi biomedicina

195
Curtea EDO, Pichon şi Sajous c. Franţei (2001)
196
B. Selejan-Guţan, 2006, op.cit., p. 159;

74
 Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
când a luat naştere prima mişcare preocupată de aspecte referitoare la dezvoltarea copilului,
care pleda pentru protecţia copilului împotriva neglijării, exploatării şi a violenţei. În Europa,
această perioadă s-a caracterizat prin deschiderea unui număr considerabil de instituţii
publice de ocrotire, şcoli şi instituţii separate pentru copiii delincvenţi, precum şi de tribunale
pentru minori.
După Primul Război Mondial, ideea drepturilor copilului a captat pentru prima dată
atenţia lumii. În 1924, Liga Naţiunilor a adoptat Declaraţia de la Geneva. În 1959,
Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia drepturilor copilului.
Spre sfârşitul anilor ‘60, s-a pus accentul pe ideea drepturilor de PARTICIPARE ale
copilului. Mai mulţi lideri de opinie au susţinut că şi copiii au competenţele necesare pentru a
lua decizii în privinţa problemelor importante din viaţa lor şi că ar trebui lăsaţi să participe la
luarea acestor decizii.
Pe 20 noiembrie 1989, s-a adoptat Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului.
Aceasta a intrat în vigoare în septembrie 1991 şi a fost ratificată de majoritatea ţărilor din
lume, cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi a Somaliei.
România a ratificat Convenţia pe 28 septembrie 1990 prin Legea nr.18/1990 şi s-a
inspirat din aceasta atunci când a elaborat Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului.
Deseori am auzit întrebarea de ce avem nevoie de drepturi speciale pentru copii, în
condiţiile în care există drepturile omului, iar în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
din 1948 se atrage atenţia în mod explicit asupra necesităţii acordării unei asistenţe şi
susţineri speciale pentru mamă şi copil. În articolul 25 al acestei Declaraţii, la alin. 2 se
stipulează că „toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul căsătoriei sau în afara acesteia, se
bucură de aceeaşi protecţie socială". În plus, copiii sunt fiinţe umane, aşadar drepturile
omului se aplică şi în cazul lor.
Experienţa a arătat din păcate că copiii cad adesea victime inocente ale unor situaţii
problematice, vocea lor nefăcându-se auzită de cele mai multe ori. În cele ce urmează vă vom
prezenta unele exemple în ceea ce priveşte situaţia catastrofală în care se află copiii lumii197:

 peste 2 milioane de copii au murit în ultimii 10 ani în războaie.

 10 milioane de copii din toată lumea au suferit, ca urmare a războaielor prin care au
trecut, traume psihice severe.
197
http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_3/Kinderrechte/kinderrechte.html;

75
  30 de milioane de copii trăiesc în zone în care au loc confruntări armate.
 în 26 de ţări ale lumii, copiii sub 15 ani pot fi înrolaţi în armată.

Dacă mai luăm în considerare şi faptul că nenumăraţi copii mor de foame, nu

beneficiază de asistenţă medicală, cad victime exploatării sexuale şi prin muncă etc., vedem
de ce a fost necesară elaborarea unui document special, separat de „Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului", care să stabilească într-un mod mai precis şi obligatoriu  necesităţile
specifice ale copiilor şi tinerilor şi pentru a pune odată capăt faptului că copiii au un statut de
subordonare faţă de adulţi, care pot face cu ei ceea ce vor. Ideea a fost astfel de a veni în
întâmpinare necesităţii de protejare a copiilor prin emiterea unui act suplimentar.

Drepturile copilului aşa cum se reflectă ele în legea 272/2004

Drepturile copilului se regăsesc intr-o serie de documente internaţionale care definesc
drepturile şi principiile dezvoltării normale ale unui copil. În România, drepturile copilului
fac în prezent obiectul unei noi legi, aliniate la acquis-ul comunitar şi în concordanţă cu
convenţiile internaţionale în domeniu, la care România este parte.
Copiii au drepturi oriunde s-ar afla - acasă la părinţii naturali, în familii substitutive,
în instituţii de îngrijire sau la şcoala. Părinţii şi familiile, grupurile profesionale care lucrează
cu copii, dar şi orice cetăţean responsabil ar trebui să ştie de existenţa acestor drepturi.
Copiii trebuie să beneficieze de drepturile generale ale omului, la care suntem toţi
îndreptăţiţi încă din momentul naşterii. Drepturile omului înseamnă să îi tratezi pe ceilalţi aşa
cum ţi-ar plăcea ţie să fii tratat, şi anume cu demnitate, respect, egalitate şi dreptate, şi se
aplică fără deosebire de cetăţenie, naţionalitate, rasă, etnie, limbă, sex, orientare sexuală,
abilităţi sau orice alt statut.
Pe de altă parte, copiii diferă de adulţi. Ei sunt vulnerabili, trebuie să se joace, sunt în
proces de dezvoltare şi au nevoie de oarecare autonomie. De aceea ei au nevoie de drepturi
proprii, cu caracter special.
Drepturile copilului pot fi grupate in trei categorii198:
1. drepturile de protecţie – se referă la protecţia împotriva oricărei forme de abuz fizic sau
emoţional, precum si împotriva oricărei forme de exploatare; 
2. drepturile de dezvoltare – se referă la disponibilitatea şi accesul la toate tipurile de
servicii de bază, precum educaţia şi serviciile de îngrijire medicală 
3. drepturile de participare – se referă la dreptul copilului de a fi implicat în deciziile care îl

198
http://www.copii.ro/content.aspx;

76
privesc.
Poliţiştii şi judecătorii sunt cei care au sarcina sa aplice legea, dar toata lumea (în
special cine lucrează cu copii) are obligaţia să raporteze cazuri de abuz sau neglijenta
îndreptate asupra copiilor. Autorităţile publice locale şi centrale au obligaţia prin noua lege de
a garanta si promova drepturile copilului.
Noua lege pentru drepturile copilului stabileşte foarte clar, pentru prima dată, că
principala responsabilitate de a creşte un copil revine mai întâi de toate părinţilor naturali ai
acestuia. Legea obligă de asemenea comunitatea locala să sprijine copilul şi familia.
Statul are rolul de a fi garantul acestor drepturi şi de a asigura respectarea lor. Acest
lucru contrazice percepţia majoritară potrivit căreia statul poate înlocui părinţii, din moment
ce poate asigura copilului adăpost şi mâncare. Noua lege promovează ideea serviciilor
alternative de tip familial, acestea fiind un real sprijin pentru prevenirea separării copilului de
părinţii săi, spre deosebire de vechile “leagăne” de copii.
Dacă drepturile îi sunt încălcate, copilul este expus unor mari riscuri: dezvoltare fizica
şi mentală anormală, sănătate precară, neînscriere în sistemul de învăţământ, abandon şcolar,
lipsa unui adăpost. Este de datoria noastră, a tuturor, sa prevenim încălcarea drepturilor
copilului şi să facem posibilă aplicarea acestei noi legi, care îşi propune să promoveze
respectarea drepturilor tuturor copiilor din România.

Drepturile persoanelor private de libertate

Având în vedere obiectivele de bază şi principiile generale ce guvernează întreaga
activitate din penitenciare, Regulile europene pentru penitenciare, în partea a II-a a
documentului, detaliază care sunt acestea şi ce trebuie să aibă în vedere statele care le adoptă.
În acest context, pentru o corectă înţelegere a modului în care ţara noastră, ca membră
a Uniunii Europene, respectă recomandările făcute în acest sens, în cele ce urmează, vom
prezenta modul în care este statuată recomandarea, cum este reliefată în sistemul legislativ
românesc şi cum se aplică aceasta în penitenciarele din România199.

199
La litera a) se va face referire la prevederea din Regulile europene pentru penitenciare, iar la litera
b) şi în continuare până la următorul nr. curent, se va face referire la modul cum este prevăzută în legislaţia
românească şi cum se aplică în România.

77
 Primirea şi înregistrarea
a) nici o persoană nu va fi primită într-o instituţie fără un ordin valid de arestare. În
orice loc unde sunt închise persoane se va păstra un dosar complet şi sigur care să conţină
următoarele informaţii cu privire la fiecare deţinut primit:
- informaţii în legătură cu identitatea deţinutului;
- motivele arestării şi autoritatea care a făcut-o;
- ziua şi ora intrării sau liberării.
b) în Legea 275/2006 privind executarea pedepselor în procesul penal 200, precum şi în
ordine ale Ministrului justiţiei, sunt prevăzute documentele pe baza cărora se poate primi o
persoană în penitenciar.

Repartizarea şi clasificarea deţinuţilor

a) în repartizarea deţinuţilor la diferite instituţii sau regimuri trebuie să se ţină cont de
situaţia lor juridică şi legală, de cerinţele speciale ale tratamentului educaţional, de nevoile
medicale, de vârstă şi de sex.
b) în sistemul legislativ românesc sunt prevăzute criteriile de separaţiune care se au în
vedere la repartizarea şi clasificarea persoanelor private de libertate şi anume:
- arestaţii preventiv separat de condamnaţi;
- recidiviştii, separat de nerecidivişti;
- bărbaţii, separat de femei;
- minorii (minorele), separat de majori (majore);
În cadrul aceleiaşi categorii (recidivişti sau nerecidivişti), cei cu pedepse până la 10
ani se ţin separat de cei cu pedepse peste 10 ani, iar deţinuţii condamnaţi la detenţiune pe
viaţă, separat de toate celelalte categorii.
Lege de executare a pedepselor, stabileşte regimurile de executare a pedepselor
privative de libertate a fost împărţit astfel:
- regimul de maximă siguranţă;
- regimul închis;
- regimul semideschis;
- regimul deschis.
Fiecare regim a ţinut cont de natura infracţiunii şi de cuantumul pedepsei aplicate
pentru săvârşirea acesteia, menţinându-se şi celelalte criterii de separaţiune menţionate mai
sus.
200
În material se va folosi numai noţiunea de „Legea 275/2006”

78
Cazarea
a) în conformitate cu prevederile Regulilor Europene pentru penitenciare, deţinuţii
vor fi cazaţi pe timpul nopţii în celule individuale, sau în cazuri de excepţie, când situaţia o
impune în comun, asigurând condiţiile climaterice de igienă şi sănătate, spaţiu rezonabil,
lumină, căldură şi ventilaţie.
b) aşezămintele penitenciare din ţara noastră sunt construite de peste 50 de ani unele
chiar depăşind 100 de ani, astfel că, nu au fost concepute pentru a putea asigura cazarea
individuală, ci numai în comun, situaţiile de excepţie fiind acelea când un deţinut este cazat
individual.
Totuşi, modificările şi amenajările făcute în ultimii 15 ani au condus la realizarea unor
penitenciare în condiţiile cazării individuale, aşa cum sunt penitenciarele Craiova, Rahova,
Arad, Giurgiu, dar nici în acestea nu se poate asigura cameră individuală fiecărei persoane
private de libertate, datorită numărului mare faţă de capacitatea legală de deţinere pe care o
au penitenciarele din România.
Semnificativ în acest sens este numărul de deţinuţi existent la finele anului 2004 de
peste 39.000, faţă de capacitatea legală de deţinere pe care o aveau penitenciarele din
România de 33.720 de locuri.
Cu toate acestea, toate camerele de cazare sunt prevăzute cu ferestre care să asigure
iluminatul natural pe timpul zilei şi aerisirea corespunzătoare, spaţii şi amenajări tehnice
pentru necesităţile fiziologice şi de menţinere a igienei personale şi de grup.
Pentru asigurarea igienei, cel puţin odată pe săptămână, fiecare persoană privată de
libertate are acces la baie, asigurându-se în acelaşi timp în mod gratuit săpun şi alte materiale
de igienă şi de întreţinere.

Hrana
a) prevederile Regulilor Europene pentru penitenciare, prevăd că administraţia va
hrăni deţinuţii la orele normale cu mâncare potrivit preparată şi prezentată, care să satisfacă
normele dietetice şi igienice moderne.
b) hrănirea efectivelor de deţinuţi din penitenciare, se face în conformitate cu norme
stabilite prin ordine ale Ministrului justiţiei, după consultarea specialiştilor în nutriţie ( art.35
din Legea 275/2006).
Este demn de reţinut faptul că pentru cei care au preferinţe culinare datorate religiei
sau afecţiunilor medicale pe care le au, pot opta la meniuri diversificate pentru fiecare
79
categorie în parte. În acest context se subânţelege că accesul la orice religie sau cult din cele
recunoscute de legea română este liber, facilitându-se şi alimentaţia specifică acestora.

Serviciile medicale
a) Regulile Europene, prevăd că la fiecare instituţie vor fi accesibile serviciile a cel
puţin unui medic internist practician.
b) fiecare penitenciar din ţara noastră, are amenajat în incintă un cabinet medical cu
program permanent, asistenţa medicală, acordându-se la cerere sau pe baza planificărilor, iar
analizele periodice obligatorii se efectuează la tot efectivul.
Atunci când personalul din cabinetul medical nu poate asigura asistenţa de specialitate
corespunzătoare, sau afecţiunea de care suferă deţinutul nu poate fi tratată în penitenciar sau
într-unul din spitalele din reţeaua Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, persoana în
cauză este internată sub pază într-una din instituţiile de sănătate publică din reţeaua
Ministerului Sănătăţii, până la însănătoşire.
Toate tratamentele şi consultaţiile pentru persoanele private de libertate sunt gratuite
( art.50(2) din Legea 275/2006).

Contactul cu lumea exterioară

a) deţinuţilor li se va permite să comunice cu familiile lor legat de nevoile de
tratament, securitate şi ordine, cu persoanele sau cu reprezentanţii unor organizaţii din afară
şi să primească vizitele acestor persoane cât de des posibil, este prevăzut în Regulile
Europene pentru penitenciare;
b) asigurarea legăturii cu lumea exterioară a persoanelor private de libertate a
constituit şi constituie şi în prezent o preocupare majoră a personalului de penitenciare din
România, aceasta constituind una din principalele condiţii de menţinere a unui climat de
ordine şi disciplină în rândul efectivelor de deţinuţi.
Periodicitatea, durata şi modul de realizare a acestei legături este reglementată prin
Legea 275/2006 şi prin ordin al Ministrului justiţiei, iar pentru exemplificare, voi preciza
doar câteva din metodele de legătură cu lumea exterioară:
- toate persoanele private de libertate au dreptul nelimitat şi necenzurat la
corespondenţă;
- au dreptul la convorbiri telefonice cu persoane din exteriorul locului de deţinere de
cel puţin odată pe săptămână:

80
 - au acces pe baza unui program zilnic la programele TV şi nelimitat la programele
radio;
- zilnic au acces la presa locală şi centrală:
- în funcţie de categoria şi regimul în care execută pedeapsa, are posibilitatea de a fi
vizitat de membri de familie sau de alte persoane pe care doreşte să le primească;
- poate să se întâlnească cu apărătorul ales sau numit din oficiu, ori de câte ori doreşte
şi la orice oră;
În Regulile europene pentru penitenciare mai sunt prevăzute şi alte recomandări
pentru ţările europene, cum ar fi cele privitoare la disciplină şi pedepse, folosirea mijloacelor
de constrângere, dreptul deţinuţilor de a înainta plângeri, asistenţa moral-religioasă, păstrarea
bunurilor deţinuţilor, transferul deţinuţilor şi încunoştinţarea familiei despre acest lucru.
Toate recomandările stipulate în Regulile europene pentru penitenciare se regăsesc în
Legea nr.275/2006, regulamentul de aplicare al acesteia, precum şi în ordine ale Ministrului
justiţiei.

Drepturile copiilor instituţionalizaţi

Protecţia şi promovarea drepturilor copilului în general şi a celor instituţionalizaţi în
special, este reglementată în ţara noastră de lege.Sistemul legislativ românesc armonizat în
conformitate cu prevederile aquis-ului comunitar, a făcut să acorde atenţie deosebită acestei
categorii a populaţiei mizând pe faptul că ei reprezintă viitorul naţiei şi perpetuarea speciei.În
conformitate cu prevederile legii, noţiunea de copil este definită ca fiind acea persoană care
nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în condiţiile
legii.În principiu, creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului, revine în primul rând părinţilor,
însă în subsidiar, responsabilitatea revine şi colectivităţii locale din care face parte copilul,
autorităţilor administraţiei publice prin instituţiile sale de profil.Indiferent de modul în care se
realizează creşterea şi dezvoltarea copilului, prevederile Legii 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului cu modificările ulterioare, în conformitate cu prevederile
art. 7 din lege, drepturile copilului sunt garantate tuturor copiilor fără nicio discriminare,
indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate,
apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia materială, de gradul şi tipul unei deficienţe,
de statutul la naştere sau de statutul dobândit, de dificultăţile de formare şi dezvoltare sau de
alt gen ale copilului, ale părinţilor ori ale altor reprezentanţi legali sau de orice altă distincţie.
În acest context, principalele drepturi ale copilului sunt:
a) copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale;
81
 b) copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii,
rudele precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament;
c) copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime,
private;
d) copilul are dreptul la libertate de exprimare;
e) copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra
oricărei probleme care îl priveşte;
f) copilul are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie;
g) copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale şi informale, precum şi
libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege;
h) copilul aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice are
dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la
practicarea propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi
membri ai comunităţii din care face parte;
i) copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi
supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante;
j) copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor
sale fundamentale.

Curs 14
Sesizarea si modul de lucru al Curtii Europene a Drepturilor Omului

Organizarea şi funcţionarea Curţii

Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a fost
creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizaţii au fost: Belgia, Danemarca,
Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. În prezent
Consiliul Europei are 45 de membri.
Scopul Consiliului Europei, aşa cum este definit de Statut, este de a realiza o mai
mare unitate între membrii săi în scopul salvgardării şi realizării idealurilor şi principiilor,
care sunt moştenirea lor comună şi a facilitării progresului lor economic şi social.
Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea
principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub

82
jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 al Statutului poate atrage aplicarea unor
sancţiuni cum ar fi: suspendarea drepturilor de reprezentare; încetarea calităţii de membru al
Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.
În decursul existenţei sale, Consiliul Europei a desfăşurat o activitate bogată, în
special pe linia adoptării unor documente deosebit de importante – au fost adoptate peste 150
de convenţii şi tratate europene printre care şi Convenţia europeană a drepturilor omului din
1950. România a aderat la Convenţia europeană a drepturilor omului prin Legea nr. 30 din
1994.201
Protocolul nr. 11 la Convenţie aduce o modificare esenţială în sistemul european
instituţionalizat de protecţie a drepturilor omului care constă în instituirea unei jurisdicţii
unice şi obligatorii în acest domeniu, reprezentată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În sistemul anterior Protocolului nr. 11 existau două organisme cu funcţii
jurisdicţionale, Comisia şi Curtea, iar jurisdicţia lor era facultativă. Sistemul anterior intrării
în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie ( 1 noiembrie 1998), prevedea un anumit rol
jurisdicţional şi pentru Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Spre deosebire de
sistemul în funcţie până la 1 noiembrie 1998, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, nu
mai are în prezent, atribuţii jurisdicţionale în domeniu. Aceasta nu înseamnă că el nu mai are
niciun rol în ceea ce constituie esenţa activităţii Consiliului Europei. În temeiul art. 46
paragraful 2 din Convenţie, hotărârile definitive ale Curţii sunt transmise Comitetului de
Miniştri, care supraveghează executarea lor, iar modificările aduse acestui text, prin
Protocolul nr. 14 la Convenţie, urmăresc întărirea rolului său privitor la executarea acestor
hotărâri.

Judecătorii
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al Înaltelor Părţi
contractante, adică egal cu numărul statelor membre ale Consiliului Europei care au semnat si
ratificat Convenţia.
În ceea ce priveşte durata mandatul judecătorilor, în sistemul iniţial al Convenţiei în
vigoare până în anul 1998, aceasta era stabilită la 9 ani, cu posibilitatea reînnoirii sale.

C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol. II – Procedura în faţa
201

Curţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 3;

83
Vechea reglementare în materie nu conţinea nicio dispoziţie privitoare la limita de vârstă
până la care avea a fi exercitat acest mandat.202
Instituind Curtea unică, Protocolul nr.11 a stabilit o altă durată a mandatului de
judecător la Curte, reducându-l la 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui. Autorii Protocolului nr.
11, au voit , însă, să asigure reînnoirea judecătorilor şi din 3 în 3 ani. 203 După ce în prima sa
parte, art. 23 paragraful 1 prevede că durata mandatului judecătorilor este de 6 ani,în a doua
sa parte, acelaşi text dispune că mandatele unei jumătăţi dintre judecătorii desemnaţi la prima
alegere se vor încheia la sfârşitul a 3 ani de la data alegerii, aceşti judecători urmând a fi
desemnaţi prin tragere la sorţi, efectuată de Secretarul general al Consiliului Europei.
O noutate a actualei reglementări a duratei mandatului judecătorilor Curţii, introdusă
prin Protocolul nr. 11, este aceea că, în actuala sa redactare, mandatul judecătorilor se încheie
la împlinirea vârstei de 70 de ani.
Durata mandatului unui judecător ales se calculează începând cu data alegerii sale.
Totuşi, atunci când un judecător este reales la expirarea mandatului său, sau este ales să
înlocuiască un judecător al cărui mandat a expirat sau urmează să expire, durata mandatului
său se calculează începând cu data acestei expirări. Judecătorul ales în locul unui judecător al
cărui mandat nu a expirat duce la sfârşit mandatul predecesorului său. Pe perioada mandatului
lor judecătorii nu pot exercita nicio activitate politică sau administrativă ori vreo activitate
profesională incompatibilă cu obligaţia lor de independenţă, de imparţialitate sau de
disponibilitate impuse de o activitate integrală. Fiecare judecător declară Preşedintelui Curţii
orice activitate suplimentară. În caz de dezacord între Preşedinte şi judecătorul respectiv,
orice problemă ridicată este soluţionată de Adunarea plenară a Curţii.
Demisia unui judecător este adresată Preşedintelui Curţii, care o transmite
Secretarului General al Consiliului Europei. Un judecător nu poate fi revocat din funcţia sa
decât dacă ceilalţi judecători, întruniţi în sesiune plenară, decid cu o majoritate de două treimi
din numărul judecătorilor aleşi în funcţie, că el a încetat să mai corespundă condiţiilor
cerute.204 El trebuie să fie în prealabil audiat de Adunarea plenară a Curţii. Orice judecător
poate iniţia procedura de revocare din funcţie.
Adunarea plenară a Curţii îşi alege Preşedintele, cei doi Vicepreşedinţi şi Preşedinţii
Secţiunilor pentru o perioadă de trei ani, cu condiţia ca această perioadă să nu depăşească
durata mandatului lor ca judecători. Fiecare Secţiune îşi alege de asemenea un Vicepreşedinte
pentru o perioadă de trei ani, care înlocuieşte Preşedintele Secţiunii în caz de imposibilitate
202
C. Bîrsan, op. cit, p. 42;
203
Este raţiunea pentru care, în literatura de specialitate se vorbeşte uneori despre înnoirea trienală a Curţii;
204
Art. 2 Regulamentul CEDO;

84
de exercitare a funcţiei. Un judecător ales nu poate fi reales decât o singură dată pentru o
funcţie de acelaşi nivel. Preşedinţii şi Vicepreşedinţii continuă să-şi exercite atribuţiile până
la alegerea succesorilor lor.
Preşedintele Curţii conduce lucrările şi administrarea Curţii.205 El reprezintă Curtea şi,
în special, asigură relaţiile acesteia cu autorităţile Consiliului Europei. Preşedintele
prezidează şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale colegiului de cinci
judecători. Preşedintele nu participă la examinarea cauzelor aflate pe rolul Camerelor, decât
dacă este judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză.
Vicepreşedinţii Curţii îl asistă pe Preşedintele Curţii. Ei îl înlocuiesc în caz de
indisponibilitate sau de vacanţă a funcţiei, sau la cererea acestuia. Ei îndeplinesc, de
asemenea, funcţia de Preşedinţi ai Secţiunilor. În caz de indisponibilitate simultană a
Preşedintelui şi a Vicepreşedinţilor Curţii, sau în caz de vacanţă simultană a acestor funcţii,
preşedinţia este asumată de unul din Preşedinţii Secţiunilor sau, dacă niciunul din ei nu este
disponibil, de către un alt judecător ales.
Preşedinţii Secţiunilor prezidează şedinţele Secţiunii şi ale Camerelor din care fac
parte şi conduc lucrările Secţiunilor. Vicepreşedinţii Secţiunilor îi înlocuiesc în caz de
indisponibilitate sau de vacanţă a preşedinţiei Secţiunii, sau la cererea Preşedintelui Secţiunii.
În lipsa Vicepreşedinţilor, ei sunt înlocuiţi de membrii Secţiunii şi ai Camerelor. Membrii
Curţii nu pot exercita preşedinţia într-o cauză în care participă o Parte contractantă ai cărei
cetăţeni sunt sau pentru care au fost aleşi.

Grefa
Adunarea plenară a Curţii alege Grefierul. Candidaţii trebuie să se bucure de cea mai
înaltă consideraţie morală şi să aibă cunoştinţele juridice, administrative şi lingvistice,
precum şi experienţa necesare exercitării atribuţiilor.206
Grefierul este ales pentru o perioadă de cinci ani şi poate fi reales. Grefierul nu poate
fi revocat din funcţie decât dacă judecătorii, reuniţi în sesiune plenară, decid, cu o majoritate
de două treimi din numărul judecătorilor aleşi în funcţie, că cel în cauză a încetat să
corespundă condiţiilor cerute. Acesta trebuie să fie audiat, în prealabil, de Adunarea plenară a
Curţii. Orice judecător poate declanşa procedura de revocare.
Grefierul asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale şi răspunde de organizarea şi de
activităţile grefei, sub autoritatea Preşedintelui Curţii.

205
Art.9 alin. 1 din Regulamentul CEDO;
206
Art. 15 alin 1 din Regulamentul CEDO;

85
 El păstrează arhivele Curţii şi serveşte ca intermediar pentru comunicările şi
notificările adresate acesteia, sau făcute de ea, în legătură cu cauzele care-i sunt sau care
urmează să-i fie depuse.Grefierul, sub rezerva obligaţiei de discreţie impusă de funcţia sa,
răspunde la cererile de informaţii privitoare la activitatea Curţii, în special la cele care provin
din partea presei. Funcţionarea grefei este reglementată de instrucţiunile generale întocmite
de Grefier şi aprobate de Preşedintele Curţii.

Funcţionarea Curţii
Sediul Curţii este sediul Consiliului Europei din Strasbourg. Curtea poate totuşi, dacă
consideră că este util, să-şi exercite funcţiile în alte locuri pe teritoriul statelor membre ale
Consiliului Europei. Curtea poate decide, la orice stadiu al examinării unei cereri, că este
necesar ca ea însăşi sau ca unul sau mai mulţi dintre membrii săi să procedeze la o anchetă
sau să îndeplinească orice altă misiune în alte locuri.
Prin convocarea Preşedintelui său, Curtea se reuneşte în sesiune plenară ori de câte ori
o impune exercitarea funcţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei sau Regulamentului Curţii.
Preşedintele procedează la o astfel de convocare dacă cel puţin o treime din membri o
solicită, şi, în orice caz, o dată pe an pentru examinarea problemelor administrative.
Cvorumul Adunării plenare a Curţii este de două treimi din numărul judecătorilor aleşi. Dacă
cvorumul nu este întrunit, Preşedintele amână şedinţa.
Curtea deliberează în şedinţă închisă. Deliberările sale sunt secrete. Numai judecătorii
iau parte la deliberări. Sunt prezenţi la deliberare Grefierul sau persoana desemnată să-l
înlocuiască, precum şi alţi agenţi ai grefei şi interpreţi a căror asistenţă este necesară. Nicio
altă persoană nu poate fi admisă la deliberare decât în temeiul unei decizii speciale a Curţii.
Înainte de orice votare cu privire la o problemă supusă Curţii, Preşedintele poate invita
judecătorii să-şi exprime opinia.207
Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. În caz de
egalitate de voturi, votarea se repetă şi, dacă se obţine din nou egalitate, votul Preşedintelui
este preponderent.
Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale Camerelor sunt adoptate cu majoritatea
judecătorilor care fac parte din Marea Cameră sau din Cameră. Nu sunt admise abţineri în
privinţa votului final privitor la admisibilitatea sau la fondul cauzelor.
Formaţiunile de judecată

207
Art.22 din Regulamentul CEDO;

86
 Marea Cameră este compusă din şaptesprezece judecători şi cel puţin trei judecători
supleanţi. Fac parte din Marea Cameră Preşedintele şi Vicepreşedinţii Curţii, precum şi
Preşedinţii Secţiunilor. Atunci când un Vicepreşedinte al Curţii sau un Preşedinte al Secţiunii
nu poate face parte din Marea Cameră, acesta este înlocuit de către Vicepreşedintele acelei
Secţiuni. Judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză este membru de drept al
Marii Camere.
În cauzele atribuite ei în temeiul art. 43 al Convenţiei, Marea Cameră nu va include
nici un judecător care a făcut parte din Camera care a pronunţat hotărârea asupra cauzei
respective, cu excepţia Preşedintelui acestei Camere şi a judecătorului ales în numele Părţii
contractante în cauză, precum şi niciun judecător care a făcut parte din Camera sau Camerele
care s-au pronunţat asupra admisibilităţii cererii.
Colegiul de cinci judecători ai Marii Camere competent să examineze o cerere
formulată în temeiul art. 43 al Convenţiei este alcătuit din:
- Preşedintele Curţii. Dacă Preşedintele este indisponibil, el este înlocuit de
Vicepreşedintele cu cea mai înaltă precădere;
- Preşedinţii a două Secţiuni desemnate prin rotaţie. Dacă Preşedintele unei Secţiuni
astfel desemnate este indisponibil, el este înlocuit de Vicepreşedintele acestei
Secţiuni;
- doi judecători desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi din cadrul Secţiunilor
restante pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase luni;
- cel puţin doi judecători supleanţi desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi din
cadrul Secţiunilor pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase luni.
Atunci când examinează o cerere de retrimitere, colegiul nu trebuie să cuprindă nici
un judecător care a luat parte la examinarea admisibilităţii sau a fondului cauzei respective.
Un judecător ales în numele unei Părţi contractante interesate în cauza pentru care s-a cerut
trimiterea sau cetăţean al unei astfel de Părţi nu poate face parte din colegiu atunci când
acesta examinează cererea respectivă.
Camerele prevăzute de art. 26 (b) al Convenţiei (denumite „Secţiuni" în Regulamentul
Curţii) sunt constituite de Adunarea plenară a Curţii, la propunerea Preşedintelui, pentru o
perioadă de 3 ani începând cu alegerea titularilor funcţiilor prezidenţiale. Se constituie cel
puţin 4 Secţiuni.208
Fiecare judecător este membru al unei Secţiuni. Componenţa Secţiunilor trebuie să fie
echitabilă, atât din punct de vedere geografic, cât şi din punctul de vedere al reprezentării
208
Art. 25 alin. 1 Regulamentul CEDO;

87
sexelor şi ţinând cont de diversitatea sistemelor juridice existente în Părţile contractante.
Atunci când un judecător încetează să mai facă parte din Curte înainte de sfârşitul perioadei
pentru care Secţiunea a fost constituită, succesorul său îl înlocuieşte ca membru al acelei
Secţiuni. În mod excepţional, Preşedintele Curţii poate opera modificări în alcătuirea
Secţiunilor, dacă circumstanţele o impun. La propunerea Preşedintelui, Adunarea plenară a
Curţii poate constitui o Secţiune suplimentară.
Camerele de şapte judecători, prevăzute de art. 27 al Convenţiei pentru examinarea
cauzelor cu care a fost sesizată Curtea, sunt constituite în baza Secţiunilor, după cum
urmează: Camera este compusă, pentru fiecare cauză, din Preşedintele Secţiunii şi din
judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză. Dacă acesta nu este membru al
Secţiunii căreia i-a fost atribuită cererea în conformitate cu dispoziţiile art. 51 sau 52 ale
Regulamentului Curţii, el face parte de drept din Cameră, potrivit art. 27 al Convenţiei
În temeiul art. 27 alin. 1 al Convenţiei se constituie comitete de trei judecători care
aparţin aceleiaşi secţuni. După consultarea Preşedinţilor Secţiunilor, Preşedintele Curţii
stabileşte numărului comitetelor ce urmează a fi create. Comitetele sunt constituite pentru o
perioadă de 12 luni, prin rotaţie, dintre membrii Secţiunii, alţii decât Preşedintele ei. Membrii
Secţiunii care nu sunt membri ai unui comitet pot fi desemnaţi să înlocuiască membrii
indisponibili.
Orice judecător ce nu poate participa la şedinţele pentru care este convocat
înştiinţează despre aceasta, în cel mai scurt timp, Preşedintele Camerei. Niciun judecător nu
poate participa la examinarea unei cauze:209
(a) dacă are un interes personal în cauză, ce rezultă, de exemplu, dintr-o relaţie
conjugală sau de rudenie, dintr-o altă relaţie de rudenie apropiată, dintr-o relaţie apropiată
personală sau profesională, sau dintr-un raport de subordonare, cu oricare dintre părţi;
(b) dacă a intervenit anterior în cauză, fie ca agent, avocat sau consilier al unei părţi
sau al unei persoane ce are un interes în cauză, fie, la nivel naţional sau la nivel internaţional,
ca membru al unei alte jurisdicţii sau al unei comisii de anchetă, sau în orice altă calitate;
(c) dacă desfăşoară, în timp ce este judecător ad hoc sau fost judecător ales care
continuă să participe la examinarea cauzei în virtutea art. 26 alin. 3 al Regulamentului, o
activitate politică sau administrativă sau o activitate profesională incompatibilă cu
independenţa sau cu imparţialitatea sa;

209
Art. 28 alin.2 din Regulamentul CEDO;

88
 (d) dacă a exprimat în public, prin intermediul mass-media, în scris, prin acţiuni
publice sau pe orice altă cale, opinii care, în mod obiectiv, sunt de natură să afecteze
imparţialitatea sa;
(e) dacă, pentru oricare alt motiv, pot fi puse la îndoială, în mod legitim, independenţa
sau imparţialitatea sa.
Dacă un judecător se abţine pentru unul dintre motivele menţionate, el îl informează
pe Preşedintele Camerei, care-l dispensează de a mai participa la examinarea acelei cauze.
Dacă judecătorul interesat sau Preşedintele Camerei ezită asupra existenţei sau inexistenţei
uneia dintre cauzele de recuzare, Camera decide. Ea ascultă pe judecătorul în cauză, apoi
deliberează şi votează în absenţa lui.

Procedura în faţa Curţii

Instituirea procedurilor
Orice cerere formulată în temeiul art. 33 sau 34 al Convenţiei trebuie să fie prezentată
în scris şi semnată de reclamant sau de reprezentantul său. Când cererea este prezentată de o
organizaţie neguvernamentală sau de un grup de particulari, ea este semnată de persoanele
abilitate să reprezinte organizaţia sau grupul respectiv. Camera sau comitetul învestită
(învestit) cu soluţionarea cauzei respective decide asupra oricărei probleme privitoare la
împrejurarea de a şti dacă persoanele care au semnat cererea aveau această calitate. Când un
reclamant este reprezentat conform dispoziţiilor art. 36 al Regulamentului, reprezentantul sau
reprezentanţii săi trebuie să prezinte o procură sau o împuternicire scrisă.210
Partea sau Părţile contractante care doresc să introducă o cerere în faţa Curţii în
temeiul art. 33 al Convenţiei depun la grefă textul acesteia indicând211:
(a) numele Părţii contractante împotriva căreia este îndreptată cererea;
(b) o expunere a faptelor;
(c) o expunere a pretinsei sau a pretinselor violări ale Convenţiei şi a argumentelor
pertinente;
(d) o expunere privitoare la criteriile de admisibilitate (epuizarea căilor interne de atac şi
respectarea termenului de 6 luni) enunţate de art. 35 § 1 al Convenţiei;
(e) obiectul cererii şi, în linii mari, pretenţiile privitoare la satisfacţia echitabilă, formulate
în temeiul art. 41 al Convenţiei pentru partea sau părţile lezate;
(f) numele şi adresa persoanelor desemnate în calitate de agenţi;

210
Art 45 Regulamentul CEDO;
211
Art 46 Regulament CEDO;

89
la care urmează a se anexa:
(g) copii de pe toate documentele pertinente, în special de pe decizii, judiciare sau de altă
natură, privitoare la obiectul cererii.
Când o cerere este introdusă în temeiul art. 33 al Convenţiei, Camera constituită
pentru examinarea cererii numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori dintre membrii ei
pe care îl (îi) însărcinează să-i prezinte un raport cu privire la admisibilitatea cererii, după
primirea observaţiilor Părţilor contractante în cauză. Judecătorul sau judecătorii raportori
prezintă Camerei rapoartele, proiectele de texte şi alte documente susceptibile să ajute
Camera sau pe Preşedintele ei să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin. Când o cerere este
introdusă în temeiul art. 34 al Convenţiei şi cererea pare să justifice examinarea ei de o
Cameră, Preşedintele Secţiunii căreia cauza i-a fost atribuită desemnează un judecător care va
examina cererea în calitate de judecător raportor. În cursul examinării pe care o face,
judecătorul raportor212:
(a) poate să ceară părţilor să-i prezinte, într-un anumit termen, toate informaţiile privitoare
la fapte, orice documente sau orice alte elemente pe care ele le consideră pertinente;
(b) decide dacă cererea trebuie să fie examinată de un comitet sau de o Cameră, ştiut fiind
faptul că Preşedintele Secţiunii poate ordona ca cererea să fie supusă spre examinare unei
Camere;
(c) prezintă rapoarte, proiecte de texte sau alte documente ce pot ajuta Camera sau pe
Preşedintele ei să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin.

Procedura examinării admisibilităţii

Când o cerere este introdusă în temeiul art. 33 al Convenţiei, Preşedintele Curţii o
aduce imediat la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi o atribuie unei Secţiuni. Judecătorii
aleşi pentru Părţile contractante reclamante şi pârâte fac parte de drept din Camera constituită
pentru examinarea cauzei. Articolul 30 al Regulamentului CEDO se aplică şi cererii care a
fost introdusă de mai multe Părţi contractante sau dacă cererile având acelaşi obiect,
introduse de mai multe Părţi contractante, sunt examinate simultan. Odată cererea atribuită
unei Secţiuni, Preşedintele acesteia constituie Camera care o va examina, şi invită Partea
contractantă pârâtă să prezinte în scris observaţiile sale privitoare la admisibilitatea cererii.
Înainte de adoptarea deciziei privitoare la admisibilitatea cererii, Camera sau Preşedintele ei
pot decide să invite părţile să-i prezinte în scris observaţii complementare.

212
Art 49 alin 2 din Regulamentul CEDO;

90
 Camera poate să declare imediat o cerere inadmisibilă sau s-o radieze de pe rolul
Curţii. În caz contrar, Camera sau Preşedintele ei poate:
(a) să ceară părţilor să prezinte toate informaţiile privitoare la fapte, orice document sau
orice alt element considerat pertinent de Cameră sau de Preşedintele ei;
(b) să aducă cererea la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi s-o invite să-i prezinte
observaţii scrise privitoare la cerere şi, la primirea acestora, să-l invite pe reclamant să
răspundă la ele;
(c) să invite părţile să-i prezinte observaţii scrise complementare.
Înainte de a statua cu privire la admisibilitate, Camera poate decide, fie la cererea
uneia din părţi, fie din oficiu, să aibă loc o audiere, dacă ea consideră aceasta necesar pentru
îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei. În această situaţie, părţile sunt invitate
să se pronunţe cu privire la problemele de fond ridicate de cerere, afară dacă, în mod
excepţional, Camera decide altfel.
Odată ce Camera decide să reţină spre examinare o cerere introdusă în temeiul art. 33
al Convenţiei, Preşedintele ei, după consultarea Părţilor contractante interesate, stabileşte
termenul pentru depunerea observaţiilor scrise privitoare la fondul cauzei şi pentru depunerea
unor eventuale probe suplimentare. Preşedintele poate, totuşi, cu acordul Părţilor contractante
interesate, să decidă că procedura scrisă nu este necesară. Dacă una dintre Părţile contractante
interesate solicită sau Camera decide astfel din oficiu, este organizată o audiere privitoare la
fondul cauzei. Preşedintele Camerei stabileşte procedura orală.
Dacă o cerere este declarată admisibilă, Grefierul, acţionând potrivit instrucţiunilor
Camerei sau ale Preşedintelui ei, ia legătura cu părţile în vederea ajungerii la o reglementare
amiabilă a litigiului. În conformitate cu art. 38 alin. 2 al Convenţiei, negocierile purtate în
vederea ajungerii la o reglementare amiabilă a litigiului sunt confidenţiale şi nu trebuie să
influenţeze observaţiile făcute de părţi în cadrul procedurii contencioase. Nicio comunicare
scrisă sau orală, precum şi nicio ofertă de reglementare intervenită în cadrul acestor negocieri
nu va putea fi menţionată sau invocată în procedura contencioasă.
În cazul în care Camera este înştiinţată de Grefier că părţile acceptă reglementarea
amiabilă a litigiului şi după ce va verifica dacă această reglementare se bazează pe
respectarea drepturilor omului astfel cum acestea sunt recunoscute de Convenţie şi de
Protocoalele la aceasta, ea radiază cererea de pe rol, conform dispoziţiilor art. 43 alin. 3 al
Regulamentului.

Hotărârile Curţii
91
 Potrivit Convenţiei o hotărâre cuprinde213:
(a) numele Preşedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun Camera, precum şi
numele Grefierului sau al Grefierului-Adjunct;
(b) data adoptării sale şi data pronunţării;
(c) indicarea părţilor;
(d) numele agenţilor, avocaţilor sau al consilierilor părţilor;
(e) expunerea procedurii;
(f) faptele cauzei;
(g) un rezumat al concluziilor părţilor;
(h) motivele de drept;
(i) dispozitivul;
(j) dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de judecată;
(k) indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;
(l) dacă este cazul, indicarea textului autentic.
Orice judecător care a participat la examinarea cauzei are dreptul de a anexa la
hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, fie o simplă declaraţie de dezacord. În cazul în
care Camera acordă o satisfacţie echitabilă în temeiul art. 41 al Convenţiei, ea poate decide că
dacă plata nu se face în termenul indicat, atunci vor fi acordate dobânzi la aceste sume. În
cazul în care Curtea este înştiinţată despre intervenirea unui acord între partea lezată şi Partea
contractantă responsabilă, ea verifică dacă acesta este echitabil şi, dacă-l consideră astfel,
radiază cauza de pe rol.
Hotărârea este semnată de Preşedintele Camerei şi de Grefier. Ea poate fi dată citirii
la audiere de către Preşedintele Camerei sau de un alt judecător delegat de el. Hotărârea este
transmisă Comitetului de Miniştri. Grefierul comunică o copie certificată părţilor,
Secretarului General al Consiliului Europei, tuturor terţilor intervenienţi şi oricărei persoane
direct interesate. Exemplarul original, semnat şi sigilat, este depus în arhivele Curţii. Potrivit
art. 44 alin. 3 al Convenţiei, hotărârile definitive ale Curţii sunt publicate, în formă adecvată,
sub autoritatea Grefierului. Grefierul este de asemenea responsabil de publicarea culegerii
oficiale ce conţine hotărâri şi decizii alese, precum şi toate documentele pe care Preşedintele
Curţii le consideră utile pentru publicare. Oricare din părţi poate cere interpretarea unei
hotărâri în termen de un an de la pronunţarea ei. Cererea este depusă la grefă. Ea indică în
mod precis punctul sau punctele din dispozitivul hotărârii a cărui (căror) interpretare este
cerută.
213
Art 74 alin.1 din Regulamentul CEDO;

92
 În cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă
decisivă asupra soluţiei unei cauze judecate deja şi care, la pronunţarea hotărârii, nu era
cunoscut de Curte şi nu putea, în mod rezonabil, să fie cunoscut de parte, aceasta din urmă
poate, într-un termen de şase luni de la cunoaşterea faptului respectiv, să sesizeze Curtea cu o
cerere de revizuire a acelei hotărâri. 214 Cererea trebuie să menţioneze hotărârea a cărei
revizuire se cere şi trebuie să fie însoţită de o copie a oricărui document pe care se
întemeiază. Cererea cu anexele sale se depun la grefă.

Asistenta judiciară
Preşedintele Camerei poate, fie la cererea unui reclamant care a introdus o cerere în
temeiul art. 34 al Convenţiei, fie din oficiu, să acorde asistenţa judiciară acestuia pentru
susţinerea cauzei sale, din momentul în care, Partea contractantă pârâtă a prezentat în scris
observaţiile sale cu privire la admisibilitatea cererii sau când termenul ce i-a fost acordat în
acest scop a expirat.
Asistenţa judiciară nu poate fi acordată decât dacă Preşedintele Camerei constată215:
(a) că acordarea ei este necesară pentru o bună examinare a cauzei în faţa Camerei;
(b) că reclamantul nu dispune de mijloace financiare suficiente spre a face faţă, integral
sau parţial, cheltuielilor ocazionate de susţinerea cauzei sale.
Odată acordată asistenţa judiciară, Grefierul stabileşte:
(a) cuantumul onorariilor ce trebuie achitate, conform baremelor în vigoare;
(b) suma ce se va plăti pentru alte cheltuieli.

Bibliografie

 Bîrsan Corneliu,Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe

articole – vol.I - drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005;
 Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe
articole – vol. II – Procedura în faţa Curţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

214
Art. 80 alin . 1 din Regulamentul CEDO;
215
Art. 92 din Regulamentul CEDO

93
 Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
 Nicolau Ingrid, Manuc Liliana, Protectia internationala a drepturilor omului, Ed.
Sitech, Craiova, 2012
 Nicolau Ingrid, Drepturi şi libertăţi fundamentale – manual practic, Ed. Europolis,
Constanţa, 2007

94