Dr.

ANCA FLORINA MOROȘTEȘ

1
2
3
 Capitolul I
Concept şi evoluţie

I.1. Conceptul de drepturi fundamentale ale omului

În istoria contemporană, preocuparea constantă a societăţilor a fost
aceea de a reglementa prin legi organizarea şi funcţionarea statului,
pentru a limita puterea monarhilor şi a garanta drepturile şi libertăţile
fundamentale ale persoanelor. Adoptarea unor astfel de acte a fost
inspirată de anumite scrieri ale unor mari învăţaţi ai vremurilor, din
antichitate până în Evul Mediu şi până în contemporaneitate, care au
constituit baza filozofică a marilor mişcări spre libertate, au marcat
momente de răscruce în istoria popoarelor, şi au produs transformări
epocale cu profunde rezonanţe politice şi sociale.
Conceptul de drepturi şi libertăţi fundamentale, desemnează
categoria drepturilor cetăţeneşti, esenţiale pentru existenţa fizică şi
integritatea psihică a indivizilor, pentru dezvoltarea materială şi
intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active
la exercitarea puterii publice, garantate de Constituţie. Aşadar, ele intră în
categoria drepturilor subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru libertatea
şi demnitatea acestora în dezvoltarea personalităţii umane, stabilite şi
garantate prin Constituţii şi legi cu valoare constituţională.
În accepţiunea oricărei definiţii, ele aparţin persoanelor ca subiecţi
de drept determinaţi, şi pe cale de consecinţă, intră în categoria
drepturilor subiective, ca prerogativa conferită de lege, în temeiul căreia
titularii pot să desfăşoare o anumită conduită sau să pretindă altora o
anumită comportare, sub sancţiunea prevăzută de lege, în vederea
valorificării unui interes personal.
Drepturile fundamentale cetăţeneşti nu pot fi deosebite de celelalte
drepturi subiective, nici prin natura lor, nici prin obiectul lor specific. Ele
au însă un regim juridic propriu, fiind reglementate şi garantate prin
constituţii, conferindu-li-se o valoare juridică superioară.
Această categorie de drepturi, prin specificul raporturilor sociale în
cadrul cărora apar, au acelaşi obiect ca şi drepturile subiective, rezultate
din raporturile de dreptul muncii sau din raporturile juridice civile, ori de
drept administrativ. Dar, dacă nu au un specific propriu nici cu privire la
natura juridică şi nici cu privire la obiectul lor, ele reprezintă o categorie
distinctă de celelalte drepturi subiective, prin valoarea lor economică,
socială şi politică, fiind înscrise în chiar textul Constituţiei, care le
investeşte cu garanţii juridice speciale. Întrucât în ierarhizarea actelor
juridice, în vârful piramidei stau normele constituţionale, toate celelalte
norme juridice trebuind să li se conformeze, şi drepturile şi libertăţile
fundamentale, fiind prevăzute şi garantate de Constituţie, dobândesc o

4
valoare juridică specială, fiind în vârful ierarhiei celorlalte drepturi
subiective.
Această forţă juridică cu care sunt investite drepturile fundamentale
individuale faţă de alte drepturi subiective, apare şi mai pregnant în ţările
în care operează controlul jurisdicţionalizat al constituţionalităţii legilor,
ele fiind ocrotite pe căi procedurale speciale, prin care legile ordinare şi
organice prin intermediul cărora s-ar aduce atingere unui drept
fundamental individual, pot fi înlăturate din soluţia procesului, fie de
către o Curte Constituţională, fie de instanţele judecătoreşti de drept
comun, funcţie de sistemul adoptat.
După cum vom expune în continuare, drepturile fundamentale ale
cetăţenilor, cu terminologia de „drepturi ale omului” îşi găsesc ocrotire şi
în documente internaţionale, spre deosebire de alte drepturi, în principal
în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în cele două Pacte
adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1966, iar pentru Europa,
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Întrucât, astăzi drepturile fundamentale individuale sunt consacrate
fie prin constituţii, fie prin documente internaţionale care prin prestigiul
care l-au dobândit de-a lungul timpului sau impus respectului general, la
Colocviul de la AIX din ianuarie 1981, drepturile fundamentale
individuale au fost definite ca fiind: „ansamblul drepturilor şi libertăţilor
recunoscute atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice (de drept
privat şi de drept public) în virtutea Constituţiei, dar şi a textelor
internaţionale, şi protejate atât contra puterii executive, cât şi contra
puterii legislative de către judecătorul constituţional (sau de către
judecătorul internaţional)”.
Noţiunea de drepturi fundamentale ale cetăţenilor fiind definită
astfel, se desparte de şcoala dreptului natural reprezentată prin Hugo
Grotius, Thomas Hobbes, Samuel Pufendorf, John Locke, J.J. Rousseau şi
alţii, potrivit căreia această categorie juridică ar cuprinde un număr de
drepturi înnăscute pe care cetăţeanul le dobândeşte la naştere, fiind
indisolubil legate de persoana umană, indiferent de stadiul de dezvoltare a
societăţii.
Ideile şcolii naturale sunt criticate în literatura juridică de
specialitate şi depăşite de realitate, reglementarea lor variind de la o ţară
la alta şi de la o etapă istorică la alta, redobândind noi valenţe în raport de
programul ideilor democratice care stau la baza organizării politice a
statelor.

5
 I.2. Evoluţia reglementărilor drepturilor fundamentale şi a garanţiilor
lor, în realizarea principiilor statului de drept
Aceste concepţii valoroase exprimate în lucrările de referinţă încă
din antichitate în operele lui Aristotel, Platon, Protagoras, iar mai târziu
Immanuel Kant, J.J. Rousseau şi alţi adepţi ai şcolii dreptului natural, au
influenţat documente cu caracter constituţional prin care s-a structurat
categoria drepturilor şi libertăţilor omului.
Primele documente cu caracter constituţional au apărut în Anglia.
În anul 1215 a fost elaborată de către regele Ioan fără de Ţară,
Magna Charta Libertatum (Marea Cartă a Libertăţii), prin care acesta a
confirmat privilegiile marilor feudali şi a făcut unele concesii păturii
bogate, fără a îmbunătăţii şi viaţa poporului. Prin această Chartă se
urmărea îngrădirea puterii regelui, eliminarea abuzurilor comise de acesta
şi de reprezentanţii săi, precum şi pentru garantarea unui număr de
drepturi pentru toţi cetăţenii englezi. Prin articolul 14 s-a instituit Marele
Consiliu a Regatului care ulterior lărgit, a constituit germenul
organizatoric al Parlamentului englez cu cele două camere, Camera
Comunelor şi Camera Lorzilor, care din anul 1295 a devenit o instituţie
permanentă în stat. O copie rară a acestui document, a fost evaluată în
anul 2007 la un preţ de pornire de 30 milioane de dolari SUA, urmând a fi
scoasă la licitaţie.
În anul 1628 apare în Anglia, Petiţia Drepturilor, care a conţinut
norme cu caracter constituţional, instituind garanţii pentru a nu se putea
preceda la arestări şi confiscări de bunuri fără respectarea procedurilor de
judecată şi pentru a nu se putea percepe impozite fără aprobarea
parlamentului.
După Revoluţia burgheză din Anglia din anul 1679, burghezia a
determinat votarea în Parlament a actului numit Habeas Corpus, act prin
care s-a instituit dreptul de petiţionare şi s-a dat în competenţa
tribunalelor controlul reţinerii şi arestării cetăţenilor, garantându-se
siguranţa persoanei. Acest act stipulează că: „Nici un om liber nu poate fi
luat şi întemniţat, lipsit de drepturile şi de avutul său, scos în afara legii
sau folosită forţa împotriva sa, şi nu va fi permis altcuiva să o facă, dacă
nu va avea loc o judecată produsă de egalii săi, care vor dovedi că a
încălcat legile locului”.
Această prevedere a fost şi este principala pavăză împotriva
încălcării legilor, a folosirii puterii excesive a statului împotriva
cetăţeanului, fiind preluată de toate constituţiile democratice, în
reglementarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
În anul 1689 a fost adoptat Bill–ul drepturilor, act prin care a fost
declarată ca ilegală perceperea de bani de la cetăţeni pentru Coroană, în

6
alte condiţii decât cele stabilite de către Parlamentul englez, acesta fiind
convocat în mod regulat.
Deşi, criticată din punct de vedere ştiinţific, Şcoala dreptului natural
cu „Contractul social”, a dezvoltat concepţii filosofice şi a răspândit
aceste teorii constituind un factor determinant în istoria doctrinelor
politice, care au dus la declanşarea curentului revoluţionar din secolul
XVIII. Marea Revoluţie din Franţa de la 1789 a avut o influenţă decisivă
în afirmarea concepţiilor umaniste, proclamând în Declaraţia franceză a
drepturilor omului şi cetăţeanului, drepturile fundamentale ale omului
care se impuneau a fi respectate şi garantate în orice societate
democratică, demonstrându-se în practică legătura dintre ordinea de drept
şi garantarea acestora. Această Declaraţie a avut un mare rol progresist,
prin reglementarea unor drepturi şi libertăţi democratice, în art. 16
stipulându-se că: „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este
asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”.
Anul 1789 a însemnat triumful revoluţiei burgheze pentru Franţa, iar
pentru restul Europei curentul revoluţionar a determinat o coalizare a
reacţiunii feudale împotriva burgheziei în ascensiune, aşa încât
împotrivirea monarhiilor a fost zdruncinată în anul 1848 când fenomenul
revoluţionar s-a întins în toată Europa.
Cu toate influenţele şcolii dreptului natural, în procesul istoric de
organizare politică a statelor, adunările constituante nu au elaborat, alături
de o constituţie sau în cadrul acesteia, declaraţii prin care să fie
proclamate drepturile fundamentale pentru cetăţenii lor. Această idee
apare în America de Nord, în anul 1776, odată cu proclamarea
independenţei coloniilor engleze.
O astfel de declaraţie care viza coloniile engleze din America de
nord, a fost adoptată de Parlamentul englez în anul 1765, dar ca urmare a
opoziţiei manifeste din America, ea a fost abrogată în anul următor.
Ca urmare a faptului că burghezia americană, inspirată de şcoala
dreptului natural, a declarat drepturile fundamentale ca existând înainte
de constituirea statelor, le-au declarat ca atare prin declaraţii de drepturi,
fără a le institui prin lege. Aceste drepturi au fost considerate universale,
înnăscute şi netransmisibile chiar şi în afara graniţelor statelor. Şi cum
statul nu putea legifera decât în limitele teritoriului său şi pentru cetăţenii
săi, sau pentru apatrizii aflaţi pe aceste teritorii, statul nu putea recurge
decât la acte cu caracter declarativ, fără reglementări obligatorii.
La Congresul de la Philadelphia din mai 1776, statele formate din
fostele colonii engleze Nord-Americane, au hotărât să-şi adopte noi
constituţii, statul Virginia fiind primul care a adoptat o constituţie în
conţinutul căreia era inclusă o declaraţie de drepturi ale omului. Aceasta
cuprindea drepturi şi libertăţi tradiţionale precum, egalitatea, libertatea,
dreptul la viaţă, inviolabilitatea persoanei, siguranţa şi libertatea

7
religioasă, drepturi fundamentale care erau doar enunţate. La 4 iulie 1779,
Congresul de la Philadelphia a adoptat Declaraţia de independenţă a
statelor americane, după desprinderea de Marea Britanie. Ulterior alte
state au lansat astfel de declaraţii.
Acest curent a inspirat şi Declaraţia franceză a drepturilor omului şi
a cetăţeanului, adoptată în Franţa, după Revoluţia burgheză din anul
1789, care din definiţie se referea atât la drepturile omului şi ale
cetăţeanului, îmbrăcând o definire mai exactă a acestora cât şi la alte
drepturi şi libertăţi decât declaraţiile din America de Nord.
Profesorul Tudor Drăganu în opera citată, apreciază ca trăsătură
definitorie a Declaraţiei, caracterul ei formativ–juridic, întrucât drepturile
fundamentale şi libertăţile sunt recunoscute indivizilor fără a se menţiona
obligaţiile care revin statului, de-a asigura mijloacele materiale necesare
pentru a le exercita.
Influenţa Revoluţiei franceze a fost foarte puternică în Ţările
Române aşa încât aceste aspiraţii sau regăsit în documentele revoluţiei de
la 1848 din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
Curentul revoluţionar burghez s-a manifestat în primul rând în
Moldova, iar ulterior în Muntenia odată cu Proclamaţia de la Islaz din
1948, care pe lângă un program politic cuprindea şi principalele libertăţi
individuale burgheze, şi principii de organizare politică a statului.
Proclamaţia de la Islaz prezintă o mare valoare în dezvoltarea sistemului
constituţional din România, dar în aprecierea ei pe plan istoric nu este
asimilată unei constituţii, fiind o simplă declaraţie de drepturi inspirată
din Declaraţia Franţei.
Toate aceste declaraţii de drepturi erau proclamaţii de principii,
întrucât nu cuprindeau norme juridice obligatorii pentru cetăţeni şi
autorităţi şi nu cuprindeau nici o sancţiune în cazul încălcării lor.
Aceste declaraţii de drepturi nu proclamau drepturile fundamentale
ale cetăţenilor unui stat determinat, ci ale omului şi cetăţeanului în
general, ca entităţi abstracte, independente de timp şi spaţiu.
Ulterior, în România s-au cristalizat noi concepţii cu privire la
drepturile omului, inspirate de ideile umaniste afirmate în înfăptuirea
aspiraţiilor de libertate şi unitate naţională.
După Regulamentele Organice adoptate, în anul 1831 în Muntenia,
şi în anul 1832 în Moldova, în care au fost introduse reglementări noi de
organizare statală, la 9-21 iunie 1848 a fost adoptată sub presiunea
maselor Proclamaţia de la Islaz în care, după cum am văzut, se proclamă
independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor, egalitatea
drepturilor politice şi alte reglementări cu un profund spirit democratic.
Unirea Principatelor a marcat o nouă etapă în dezvoltarea sistemului
constituţional în România, când în 1864, Alexandru Ioan Cuza proclamă
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prin care se consacră

8
bicameralismul parlamentar, prin crearea Corpului Ponderator care
devine ulterior a doua cameră, Senatul.
În anul 1866 este adoptată Constituţia lui Carol I, inspirată din
Constituţia Belgiei şi considerată ca fiind cea mai liberală constituţie din
Europa. În ea este consfinţit principiul suveranităţii naţionale, separaţia
puterilor, principiul guvernământului reprezentativ, fiind recunoscute
drepturile omului şi cetăţeanului.
Pentru a da expresie noilor realităţi vizând întregirea ţării, după
Marea Unire din anul 1918, a fost adoptată în România, Constituţia din
1923 orientată spre cerinţele statului de drept. În ea sunt înscrise
prevederi privind caracterul naţional, unitar şi indivizibil al României,
inalienabilitatea teritoriului, consfinţirea drepturilor omului şi separaţia
puterilor. În articolul 21 al acestei Constituţii se consacră libertatea
muncii, în articolul 22 se consacră libertatea conştiinţei, iar în articolul 25
se consfinţeşte libertatea de comunicare şi libertatea presei.
Constituţia din 1923 a avut reglementări democratice cu privire la
dreptul de proprietate privată, inserând ca şi Constituţia din 1866,
limitativ, cazurile de expropriere pentru utilitate publică şi stipulând că
orice alte cazuri de expropriere decât exproprierea pentru necesităţile
comunicaţiilor, exproprierea pentru salubritate publică şi exproprierea
pentru lucrări de apărare, vor trebui să fie aprobate în Parlament cu o
majoritate calificată de două treimi.
În privinţa reglementărilor cu caracter social, această Constituţie a
consfinţit o serie de principii generale, menite să asigure o deplină
egalitate între cetăţeni, indiferent de clasa socială, naţionalitate, rasă sau
grad de cultură.
Constituţia din anul 1923 a fost repusă în vigoare la 2 septembrie
1944 prin Decretul–Lege nr. 1626, cu unele modificări, după lovitura de
stat a lui Carol al II-lea şi după Constituţia din 1938, prin care a fost
desfiinţat regimul democratic parlamentar bazat pe echilibrul puterilor
statului.
Partidul comunist a înlăturat pluralismul politic, determinând la 30
decembrie 1947 abdicarea regelui Mihai I, şi proclamarea Republicii.
La 3 aprilie 1948 a intrat în vigoare Constituţia din 1948 prin care s-
au creat două instrumente juridice de trecere a unor bunuri din
proprietatea privată în proprietatea de stat, naţionalizarea şi exproprierea,
în paralel cu colectivizarea forţată a agriculturii. Deşi această Constituţie
a proclamat declarativ egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, nu a
garantat prin instituirea unor garanţii reale aceste drepturi, anumite clase
beneficiind de privilegii.
Prin Constituţia din anul 1952 organele statului au fost subordonate
partidului comunist şi pentru prima dată pe plan constituţional, a fost
înscris rolul acestuia ca unică forţă politică conducătoare în România.

9
 Sistemul instalat prin această Constituţie a început să se transforme
într-o dictatură personală a secretarului general al partidului, concretizată
într-un cult al personalităţii prin Constituţia din 1965, rămasă în vigoare
până la Evenimentele din decembrie 1989.
De la Constituţia din 1944 până în decembrie 1989, actele cu
caracter constituţional au cuprins reglementări prin care s-au încălcat
drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Astfel, a fost eliminat sistemul
pluralismului politic, a fost îngrădit dreptul de proprietate privată şi au
fost create mecanisme juridice care eliminau afirmarea drepturilor
omului.
După Evenimentele din decembrie 1989, prin Comunicatul
Consiliului Frontului Salvării Naţionale au fost dizolvate toate structurile
de putere ale statului comunist şi s-a edificat cadrul juridic de formare al
noului stat de drept, pe principiul separaţiei puterilor în stat, înscris ca
atare în Comunicat.
În anul 1991 a fost adoptată noua Constituţie a României prin care
au fost reglementate noi instituţii ale statului de drept pentru reintegrarea
ţării în ordinea juridică internaţională.
După ce la Reuniunea de la Viena a reprezentanţilor statelor
participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
delegaţia română s-a desolidarizat de principiile novatoare referitoare la
drepturile omului, apreciind că acestea pot lăsa cale liberă amestecului
străin în treburile interne ale României, în ianuarie 1991, Ministerul
Afacerilor Externe a retras rezervele la declaraţiile interpretative cu
privire la documentul adoptat la Viena, confirmând acceptarea lui pentru
a fi aplicat şi în România.
În perioada care a urmat, România a semnat mai multe instrumente
juridice naţionale, adoptând reglementări pentru adaptarea legislaţiei
interne la convenţiile internaţionale. Astfel a fost adoptată Legea pentru
aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, iar în ianuarie 1991 a semnat Protocolul privind
abolirea pedepsei cu moartea din 15 decembrie 1989.
România şi-a dovedit ulterior intenţia de a respecta documentele
internaţionale cu privire la drepturile omului adoptate pe plan
internaţional.
În perioada istorică care a precedat crearea Organizaţiei Naţiunilor
Unite atenţia pentru drepturile omului a fost manifestată, dar cu caracter
limitat.
Odată cu înfiinţarea O.N.U. însă, au fost elaborate documente de o
valoare inestimabilă şi în primul rând, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din 10 decembrie 1948, alături de numeroase convenţii
internaţionale.

10
 La început, drepturile omului au dobândit noi garanţii, afirmându-se
în domeniul civil şi politic ca drepturi ale omului şi cetăţeanului de primă
generaţie. Preocupările ulterioare din plan social, au dus la includerea în
constituţiile statelor a drepturilor economice şi sociale, ca o a doua
generaţie a drepturilor omului, ele continuând cu cea de-a treia generaţie,
dreptul la dezvoltare, dreptul la viaţă, dreptul la pace, dreptul la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, şi dreptul de a beneficia de
patrimoniul comun al umanităţii.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 a fost
adoptată în concordanţă cu Carta O.N.U., în care este înscrisă promovarea
şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. În Declaraţie
sunt înscrise mai multe principii, de mare însemnătate, începând de la
ocrotirea drepturilor omului de către autoritatea legii, principiul libertăţii
şi egalităţii fiinţelor umane în demnitate şi drepturi, fără deosebire de
rasă, culoare, sex sau religie, siguranţa persoanei, egalitatea în faţa legii şi
altele. De asemenea, au fost înscrise prevederi privind libertatea gândirii,
iar pe plan economic dreptul la muncă, dreptul la salariu egal pentru
munca egală, dreptul de asociere în sindicate şi dreptul la odihnă.
Declaraţia mai cuprinde şi prevederi relative la, dreptul la învăţătură, cu
gratuitatea învăţământului elementar şi general şi accesibilitatea la
învăţământul tehnic şi profesional
Anticipând dezvoltarea ulterioară a reglementărilor privind
drepturile omului, Declaraţia prevede că orice persoană are dreptul la o
orânduire socială şi internaţională în care drepturile înscrise în ea să fie
înfăptuite şi mai înscrie libertatea de întrunire şi asociere, şi dreptul
fiecărui om de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale,
fie direct, fie prin reprezentanţi aleşi, stipulând că: „Voinţa poporului
trebuie să constituie baza puterii de stat”.
În Declaraţie sunt precizate şi anumite îndatoriri faţă de comunitate.
Acest document, de o inestimabilă valoare pentru protecţia
internaţională a drepturilor omului, constituie baza elaborării unor noi
instrumente juridice în cadrul O.N.U., prin care au fost aduse noi garanţii
acestor drepturi. Evoluţiile ulterioare ale acestor drepturi pe plan mondial
au adus recunoaşterea valorii juridice a Declaraţiei la noi dimensiuni
întrucât reafirmarea principiilor cuprinse în ea, a devenit o componentă a
dreptului internaţional.
Astfel, a fost adoptată Declaraţia privind acordarea independenţei
popoarelor coloniale, prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 14
decembrie 1960, Declaraţia Naţiunilor Unite asupra înlăturării oricăror
forme de discriminare rasială, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale
a O.N.U. din 20 noiembrie 1963 şi altele.

11
 Printre instrumentele juridice internaţionale vizând protecţia
drepturilor omului, este Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid, intrată în vigoare în ianuarie 1951, Convenţia cu
privire la drepturile politice ale femeii, intrată în vigoare în iulie 1954,
ratificată de ţara noastră, Convenţia privind lupta discriminării în
domeniul învăţământului, intrată în vigoare în mai 1962, la care România
a aderat, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială, intrată în vigoare în ianuarie 1969, la care România a
aderat.
Tot sub egida O.N.U., pentru apărarea, promovarea şi respectarea
drepturilor omului au fost adoptate: Pactul internaţional cu privire la
drepturile economice sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire
la drepturile civile şi politice, primul intrând în vigoare în ianuarie 1976,
iar al doilea în martie 1976, ambele fiind ratificate de România. Pactele
prevăd exercitarea acestor drepturi fără discriminare, consacrând dreptul
oricărei persoane de a se bucura de condiţii de muncă juste, cu
remuneraţie echitabilă şi egală pentru munca de valoare egală, ocrotirea
mamelor şi copiilor, ocrotirea familiei şi altele.
În cadrul drepturilor civile şi politice sunt înscrise, dreptul la viaţă,
interzicerea sclaviei şi muncii forţate, libertatea şi siguranţa persoanei,
libertatea conştiinţei, a gândirii şi a religiei şi altele. O dispoziţie
importantă a acestui document se referă la dreptul minorităţilor etnice,
religioase sau lingvistice de a avea propria lor viaţă culturală, de a
practica propria religie sau de a folosi limba maternă.
În prelungirea principiilor înscrise în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, a fost adoptată Convenţia internaţională cu privire la
drepturile copilului, la 20 noiembrie 1989, ratificată de România în anul
1990, în vederea acordării unei protecţii speciale copiilor.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, defineşte prin reglementări
drepturi fundamentale de natură civilă şi politică, drepturi economice
precum şi drepturi sociale şi culturale. Ea are valoarea unei Convenţii,
confirmate prin doctrină şi jurisprudenţă, ca şi cutumă internaţională.
O mare însemnătate pentru afirmarea cerinţelor respectării
drepturilor omului pe plan internaţional, este Actul Final al Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care are o mare valoare
politico–juridică, vizând cooperarea în domeniile economice, ştiinţei şi
tehnicii, mediului înconjurător şi altele, ca o recunoaştere a protecţiei
drepturilor omului prin reglementări internaţionale.
Elemente noi pe planul problemelor drepturilor omului sunt aduse
prin Documentul Reuniunii de la Copenhaga, a Conferinţei pentru
dimensiunea umană a C.S.C.E. din 29 iunie 1990, în care sunt înscrise
cerinţele de promovare în fiecare ţară a principiilor justiţiei şi ale statului

12
de drept. Documentul se referă, pe larg, la problemele minorităţilor
naţionale care pot fi rezolvate numai într-un cadru politic democratic
bazat pe un stat de drept, cu un sistem judiciar independent.
Un document de o mare importanţă politică şi juridică este Carta de
la Paris pentru o nouă Europă, care reconsideră dimensiunile colaborării
raporturilor de forţă, în urma prăbuşirii sistemelor totalitare din Europa de
răsărit şi trecerea la economia de piaţă. Prin această Cartă se stabilesc noi
mecanisme de acţiune în continuarea procesului C.S.C.E., întărirea
instituţiilor şi structurilor C.S.C.E. şi prevenirea conflictelor militare.
Constituţia României în art. 20 cuprinde reglementări constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cu obligaţia de a fi interpretate
şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. În situaţia în care
există neconcordanţe între reglementările interne şi cele internaţionale
referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În urma Congresului Europei din mai 1948, se reclama constant
adoptarea unei Carte a drepturilor omului pentru Europa şi pe cale de
consecinţă, la 4 noiembrie 1950, în cursul reuniunii de la Roma, a fost
semnată Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, care a intrat în vigoare la trei septembrie 1950. aceasta
avea drept scop, asigurarea recunoaşterii şi aplicării universale şi efective
a drepturilor omului, funcţie de reglementările aduse prin Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Încă în preambulul convenţiei este
precizat scopul Consiliului Europei pentru apărarea şi dezvoltarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Convenţia a fost concepută ca un instrument eficient pentru
garantarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
După adoptarea ei, până la 5 mai 2006 au fost adoptate paisprezece
Protocoale prin care s-au adus reglementări noi, altele au fost modificate
sau abrogate iar prin altele s-au simplificat procedurile jurisdicţionale.
Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, România a ratificat Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a
protocoalelor adiţionale la această convenţie.
În preambulul Convenţiei, după definirea motivaţiilor care au stat la
baza reglementărilor, cu privire la drepturile omului, sunt reglementate, în
Titlul I, drepturi şi libertăţi precum: dreptul la viaţă; interzicerea torturii;
interzicerea sclaviei şi a muncii forţate; dreptul la libertate şi la siguranţă;
dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea vieţii private şi la
familie; libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; libertatea de
exprimare; libertatea de întrunire şi asociere; dreptul la căsătorie; dreptul
la un recurs efectiv; interzicerea discriminării, precum şi derogările în caz

13
de stare de urgenţă, restricţii ale activităţii politice a străinilor,
interzicerea abuzului de drept şi limitele restrângerii drepturilor.
La 20 martie 1952 a fost adoptat primul Protocol adiţional la
Convenţie, care asigură garantarea colectivă a drepturilor şi a libertăţilor,
altele decât cele care erau deja înscrise în Titlul I al Convenţiei. Prin
acesta se reglementează protecţia proprietăţii.
În anul 1963, la 16 septembrie este adoptat Protocolul nr. 4 prin care
sunt recunoscute alte drepturi şi libertăţi, ca: interzicerea privării de
libertate pentru datorii; libertatea de circulaţie şi interzicerea expulzărilor
colective.
Prin protocolul nr. 6 adoptat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, a fost
abolită pedeapsa cu moartea, iar prin Protocolul nr. 7 semnat la 22
noiembrie 1984 s-a convenit asupra garanţiilor procedurale în cazul
expulzării străinilor, dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală,
dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat
sau pedepsit de două ori şi egalitatea între soţi.
Extinderea cooperării internaţionale a statelor în domeniul
drepturilor omului, a contribuit la perfecţionarea legislaţiilor naţionale ale
acestora, putând fi valorificate mecanismele juridice de realizare a
statului de drept. Raportul dintre mijloacele naţionale şi cele
internaţionale de protecţie a drepturilor omului a căpătat noi dimensiuni,
întrucât elaborarea unor noi documente internaţionale pentru garantarea
drepturilor omului a stimulat, fie adoptarea noii constituţii pe plan
naţional fie adoptarea unor legi care au reglementat domenii majore ale
protecţiei drepturilor omului.
În Europa procesul de constituţionalizare a drepturilor fundamentale
are la bază documente cu caracter internaţional de o inestimabilă valoare
cu privire la reglementarea lor, la garanţiile acestora şi la respectarea lor.
Prin modificările aduse Tratatului privind Comunitatea Europeană şi prin
adoptarea Tratatului Uniunii Europene, drepturile fundamentale au fost
integrate în tratate comunitare.
Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale, adoptată la
7 decembrie 2000 la Nisa, de către Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene şi Comisia Europeană, integrată în Tratatul pentru o
Constituţie Europeană semnat la Roma la 29 octombrie 2004, cuprinde
drepturile şi libertăţile fundamentale structurate în 6 capitole, respectiv,
demnitatea, libertăţile, egalitatea, solidaritatea, cetăţenia şi justiţia.
Tratatul asupra Uniunii Europene introdus la Maastricht, prevede că
Uniunea respectă drepturile fundamentale garantate prin Convenţia
europeană, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.
În Titlul I al Cartei privind „Demnitatea” sunt reglementate
demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei,
interzicerea torturii şi a pedepselor ori tratamentelor inumane sau

14
degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate. De asemenea,
cuprinde reglementări cu privire la interzicerea practicilor eugenice şi
interzicerea clonării reproductive a fiinţelor umane.
În Titlul II, privind „Libertăţile” sunt reglementate dreptul la
libertate şi la securitate, respectarea drepturilor private şi familiei,
protecţia datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi dreptul de a
întemeia o familie, libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei, libertatea de
întrunire şi asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie,
libertatea de a desfăşura o activitate comercială, dreptul de proprietate,
dreptul de azil, protecţia în caz de exilare, expulzare şi de extrădare.
În Titlul III intitulat „Egalitatea” sunt reglementări cu privire la
egalitatea tuturor persoanelor în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea
culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea între bărbaţi şi femei,
drepturile copilului, drepturile persoanelor vârstnice şi integrarea
persoanelor cu handicap.
În Titlul IV privind „Solidaritatea” este reglementat dreptul
lucrătorilor la informare şi consultare, dreptul la negociere şi la acţiuni
colective, dreptul de acces la serviciu de plasare, protecţia în caz de
concediere nejustificată, dreptul la condiţii de muncă juste şi echitabile,
interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă,
protecţia vieţii familiale şi a vieţii profesionale, securitatea socială şi
asistenţa socială, asistenţa medicală, accesul la servicii de interes
economic general, protecţia mediului şi protecţia consumatorilor.
În Titlul V intitulat „Drepturile cetăţenilor”, este prevăzut dreptul de
a vota şi de a candida în alegerile pentru Parlamentul European, atributele
sufragiului, dreptul de a vota şi de a candida la alegerile locale, dreptul la
o bună administraţie, dreptul de acces la documente, dreptul de a sesiza
Mediatorul European, dreptul de petiţionare, libertatea de circulaţie şi de
şedere, protecţia diplomatică şi consulară.
În sfârşit, în Titlul VI privind „Justiţia” este reglementat dreptul la
un recurs efectiv în faţa unui tribunal, dreptul la un proces echitabil şi
într-un termen rezonabil în faţa unui tribunal independent şi imparţial,
dreptul persoanei la consiliere, apărare şi reprezentare, prezumţia de
nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii
infracţiunilor şi pedepselor şi dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit penal
de două ori pentru aceeaşi infracţiune.

15
 Capitolul II
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în reglementarea
Constituţiei României din 1991

II.1. Consideraţii generale

Ca şi concept, după cum am arătat, drepturile fundamentale
reprezintă o categorie de drepturi subiective, esenţiale pentru dezvoltarea
materială şi intelectuală a cetăţenilor şi pentru participarea lor activă la
conducerea statului.
Profesorul Tudor Drăganu defineşte drepturile fundamentale ca fiind
acea categorie de drepturi subiective garantate de lege voinţei subiectului
activ al raportului juridic, în temeiul cărora acesta este în măsură ca
pentru valorificarea unui interes personal direct să desfăşoare o conduită
determinată sau să pretindă subiectului pasiv al raportului juridic o
anumită comportare care la nevoie poate fi impusă prin forţa de
constrângere a statului.
Constituţia României din anul 1991, reglementează garanţii juridice
speciale pentru această categorie de drepturi subiective. Având în vedere
ierarhizarea actelor normative în raport cu forţa lor juridică, Constituţia,
ca lege fundamentală este aşezată în vârful piramidei, toate celelalte
norme juridice trebuind să i se conformeze. Drepturile fundamentale fiind
prevăzute şi garantate chiar în Constituţie, sunt aşezate prin valoarea lor
juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective.
Reglementarea acestor categorii de drepturi subiective variază de la
o ţară la alta şi de la o etapă de dezvoltare istorică la alta.

II.2. Cadrul juridic de protecţie a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului în reglementări interne
În Constituţia României din anul 1991, în primul articol se
reglementează într-o formulare sintetică, elementele definitorii ale
statului român, vizând caracteristicile esenţiale ale acestuia cum sunt:
suveranitatea şi independenţa; unitatea şi indivizibilitatea statului român;
caracterul de stat naţional; forma republicană de guvernământ; atributul
de stat de drept care promovează drepturile omului precum şi trăsăturile
acestuia ca fiind stat democratic şi social în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane
şi pluralismul politic, reprezintă valori supreme garantate de Constituţie.
În reglementările care urmează îşi găsesc locul normele privind
suveranitatea, teritoriul, populaţia, sistemul politic al României, unitatea
poporului şi egalitatea între cetăţeni, inclusiv românii din străinătate,
pluralismul politic şi relaţiile internaţionale ale României.

16
 În sens restrictiv şi concret, statul reprezintă ansamblul autorităţilor
publice, care asigură guvernarea, reprezentând aparatul sau sistemul
acestor autorităţi. Statul se înfăţişează ca fenomen esenţialmente istoric,
el fiind produsul sau sinteza calitativă a câtorva factori, minimi necesari:
factorul demografic şi psihologic, factorul material şi factorul politic.
Aceşti factori, determină elementele constitutive ale statului, care sunt:
populaţia sau naţiunea; teritoriul; şi autoritatea politică, sau puterea de
stat sau suveranitatea.
Statul este, aşadar, o formă specifică de organizare a unei
colectivităţi umane, dimensiunea demografică şi cea psihologică fiind
inerente statului. Această formă specifică de organizare a colectivităţii
umane, se exprimă prin populaţie sau naţiune. Comunitatea este perenă şi
distinctă de alte colectivităţi tocmai prin legăturile specifice,
indestructibile, existente între membrii care o alcătuiesc, precum şi prin
voinţa de a constitui o naţiune. Naţiunea este o realitate complexă şi
reprezintă produsul unui îndelungat proces istoric, având la bază
comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură
psihică, de viaţă, de tradiţii şi de idealuri, dar mai ales de trecutul istoric
şi voinţa de a trăi pe acest teritoriu. Astfel, privită naţiunea constituie cel
mai puternic factor de coeziune şi permanenţă. Pentru asemenea motive,
statul român este definit, în chiar art. 1 alin 1 din Constituţie, ca stat
naţional.
Caracterul naţional al statului este străin ideii de şovinism sau
exclusivism. Dimpotrivă, el presupune ocrotirea minorităţilor, înlăturarea
oricăror discriminări, afirmarea şi garantarea egalităţii în drepturi a
tuturor cetăţenilor, coeziunea şi solidaritatea celor care alcătuiesc poporul
român.
Sub aspectul structurii sale, statul român este un stat unitar şi
indivizibil.
Statul este unitar sau simplu pentru că: el constituie o singură
formaţiune statală; are un regim constituţional unic, consacrat printr-o
singură constituţie; îşi construieşte un singur sistem de organe la vârf
(legislative, administrative, judecătoreşti), care exercită autoritatea lor la
nivel central, în raport cu întregul teritoriu şi cu întreaga populaţie;
populaţia sa are o singură cetăţenie; este el însuşi şi numai el subiect de
drept internaţional.
Statul unitar nu este incompatibil cu descentralizarea, adică cu
recunoaşterea autonomiei şi competenţei de decizie, în anumite limite,
organelor constituite în subdiviziunile teritoriale ale statului.
Statul român este aşadar un stat unitar, pentru că, organizat fiind pe
baza principiului unităţii, are un ansamblu unic de instituţii cu putere de
decizie politică şi juridică. Există cu alte cuvinte o singură autoritate
legislativă (Parlamentul), un singur executiv, chiar dacă conducerea

17
acestuia este bicefală (Preşedintele Republicii şi Guvernul), o singură
înaltă autoritate judecătorească (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Totodată, statul român este un stat indivizibil întrucât nu poate fi
segmentat, nu poate face obiectul unei divizări totale sau parţiale, cum
îndeobşte se poate întâmpla cu alte persoane morale.
Subdiviziunile teritoriale, cu caracter esenţialmente administrativ, nu
constituie state, chiar dacă autonomia acestora se află la limita
regionalismului.
Structura statului român nu este doar o problemă de tradiţie istorică.
Această structură este singura adecvată statului român, în condiţiile
existenţei unei populaţii omogene şi covârşitor majoritare, istoriceşte şi
afectiv constituită în naţiune. Se va înţelege deci de ce dispoziţiile
constituţionale privind caracterul unitar şi indivizibil al statului român, nu
pot forma obiectul revizuirii Constituţiei.
Statul român este un stat suveran şi independent. Suveranitatea,
este aceea calitate a puterii de stat, în temeiul căreia, această putere are
vocaţia de a decide, fără nici o imixtiune, în toate treburile interne şi
externe, cu respectarea suveranităţii celorlalte state, precum şi a
principiilor şi a normelor general admise de dreptul internaţional. Rezultă
că suveranitatea implică interacţiunea a două componente esenţiale:
supremaţia puterii de stat şi independenţa acestei puteri. Aceste
componente sunt inseparabile şi ele se condiţionează reciproc. Supremaţia
puterii sau suveranitatea de stat, exprimă dreptul puterii de stat de a
decide, fără nici un fel de îngrădire din partea altor puteri sociale, în toate
problemele ce ţin de guvernarea statală.
Şi totuşi, suveranitatea nu este absolută, întrucât este limitată sau
relativă. Pe plan intern, suveranitatea nu este absolută, întrucât autorităţile
publice chemate să o exercite sunt limitate în exercitarea prerogativelor
lor prin Constituţie. Totodată suveranitatea internă este limitată sau
relativă deoarece, într-un regim politic autentic democratic, puterea de
stat nu poate face abstracţie, de aspiraţiile şi deciziile altor puteri sociale
sau de formele de manifestare ale indivizilor, în raporturile lor cu puterea.
Pe plan extern suveranitatea nu este, şi nu poate fi, absolută. Statul
naţional este un element în sistemul internaţional şi, ca atare trebuie să
respecte suveranitatea altor state.
Stat democratic. Democraţia este un concept care cuprinde valorile
morale, politice şi juridice ale societăţii, într-un context social-istoric
determinat. Ea presupune: exercitarea suveranităţii de către naţiune,
asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice printr-un
sufragiu universal, eventual prin referendum, precum şi prin intermediul
unui organ legislativ autentic reprezentativ, partajarea prerogativelor
autorităţilor publice, colaborarea şi controlul reciproc între aceste
autorităţi, descentralizarea administrativă, pluralismul social îndeosebi cel

18
ideologic, organic sau instituţional, politic, sindical şi al altor corpuri
intermediare, aplicarea principiului majorităţii în activitatea deliberantă a
organelor colegiale, consacrarea şi garantarea constituţională a drepturilor
şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
Constituţia României din 1991 în art. 1 alin. 2, prevede că forma de
guvernământ a statului este Republica. Constituţia reglementează două
procedee de realizare a democraţiei semi-directe:
1. Iniţiativa legislativă populară este aplicabilă potrivit prevederilor
constituţionale în două ipoteze:
a) în domeniul legilor organice şi ordinare, iniţiativa legislativă
aparţine unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, care
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare
dintre aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate
un număr de cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul iniţiativei legislative
(art. 74 alin. 1 din Constituţie);
b) în domeniul revizuirii Constituţiei, iniţiativa legislativă aparţine
unui număr de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie
să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare dintre
aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate un
număr de cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei legislative
(art. 150 din Constituţie).
2. Referendumul este reglementat în Constituţie, atât sub forma
obligatorie, cât şi sub forma facultativă.
a) Referendumul obligatoriu este reglementat în Constituţie pentru
ca hotărârile parlamentului să fie valabile şi executorii în două situaţii:
- în ceea ce priveşte revizuirea Constituţiei, revizuirea legii
fundamentale fiind definitivă, numai după aprobarea ei prin referendum,
referendum care trebuie organizat într-un termen de cel mult 30 de zile de
la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire de către
parlament (art. 151 din Constituţie);
- în ceea ce priveşte demiterea din funcţie a Preşedintelui
Republicii, dacă propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României este aprobată de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă
comună cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, într-un termen de
cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea din
funcţie a Preşedintelui (art. 95 din Constituţie).
b) Referendumul facultativ este reglementat potrivit dispoziţiilor
constituţionale, ca o atribuţie a Preşedintelui României, acesta după
consultarea prealabilă a Parlamentului putând să consulte corpul electoral
cu privire la problemele de interes naţional (art. 90 alin. 3 din
Constituţie).
Stat de drept. În prezent statul de drept a devenit, mai ales în
democraţiile liberale, fundamentul societăţilor politice şi civile. El

19
semnifică subordonarea statului faţă de lege. Nici o persoană fizică sau
juridică ori autoritate publică nu poate fi mai presus de lege. Această
dimensiune fundamentală a statului de drept, a statului de legalitate
impune: elaborarea unei constituţii; organizarea puterii şi înfăptuirea
prerogativelor ei în condiţiile şi în limitele strict prevăzute prin
Constituţie; instituirea unui sistem de sancţionare a supremaţiei
Constituţiei; constituirea tuturor normelor juridice într-o unitate ierarhică
conforme unele cu altele, până la vârful piramidei, unde se află legea
fundamentală; consacrarea şi garantarea efectivă a drepturilor şi a
libertăţilor fundamentale, ca mijloace eficiente ale persoanei în raporturile
acesteia cu puterea; accesul liber la justiţie al oricărei persoane, pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, precum şi
înfăptuirea justiţiei în condiţiile unei reale independenţe şi imparţialităţi.
Asemenea reguli, ele însele garanţii pentru satisfacerea exigenţelor
statului de drept, sunt consacrate în Constituţia României din anul 1991.
Stat social. Pentru ca libertăţile individuale să se poată afirma, este
necesar ca puterea politică să nu se afle în mâinile celor ce deţin puterea
economică. Statul este un factor indispensabil pentru realizarea politicii
sociale. În acest sens, statul trebuie să asigure protecţia socială a muncii,
protecţia socială a copiilor şi a tinerilor, protecţia persoanelor cu handicap
şi un nivel de trai decent. Constituţia României din anul 1991, consacră
garanţii în realizarea acestor precepte.
Pluralismul în societatea românească este o garanţie a democraţiei
constituţionale.
Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile legii, contribuind la definirea şi la exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială,
ordinea de drept şi principiile democraţiei. Partidele politice sunt asociaţii
cu caracter politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în
mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o
misiune publică garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de
drept public, prin activitatea lor promovând valorile şi interesele
naţionale, pluralismul politic, participând cu candidaţi în alegeri şi la
constituirea unor autorităţi publice şi stimulând participarea cetăţenilor la
scrutin-uri. Acestea pot fi declarate neconstituţionale numai dacă prin
activitatea lor contravin suveranităţii naţionale, independenţei statului,
integrităţii lui teritoriale, principiilor statului de drept şi a democraţiei în
general.
Partidele politice se organizează şi funcţionează după criteriul
administrativ-teritorial, ele fiind rezultatul asocierii libere a cetăţenilor cu
drept de vot. Prin asociere, cetăţenii devin membri de partid. Nici o
persoană nu poate fi constrânsă sa facă parte sau să nu facă parte dintr-un
partid politic. De asemenea, o persoană nu poate face parte în acelaşi timp

20
din două sau mai multe partide politice. Nu pot fi membri de partid
judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii
activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite
prin lege organică.
Partidele politice, fiind din punct de vedere juridic asociaţii,
înfiinţarea şi funcţionarea acestora este supusă condiţiilor legale pentru
înfiinţarea oricărei asociaţii. Înregistrarea partidelor politice se face la
Tribunalul Municipiului Bucureşti cu respectarea condiţiilor stabilite în
legea partidelor politice, acestea dobândind personalitate juridică de la
data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii instanţei privind
admiterea cererii de înregistrare.
Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi-şi
desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor în condiţiile legii, contribuind
astfel la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale,
economice şi sociale ale membrilor lor.
Forţele politice imprimă spiritului democraţiei sensul dialogului,
opiniile, concepţiile şi atitudinile trebuind să fie licite şi să primeze în
adoptarea deciziilor, regula majorităţii. Acest principiu al majorităţii este
centrul guvernării democratice şi realizează puterea celor mulţi. Această
majoritate trebuie să manifeste toleranţă şi respect faţă de opiniile
minorităţii care poate deveni majoritatea de mâine.
Pluralismul instituţional se reflectă în instituţii populare (sufragiul şi
referendumul), instituţii deliberative (Parlamentul), instituţii executive
(Guvernul) şi instituţii jurisdicţionale (instanţele de judecată).
Din punct de vedere juridic statul apare ca o persoană juridică care
are în proprietate un teritoriu, fiind înzestrată cu drepturi subiective,
recunoscându-i-se o capacitate juridică amplă.
Personalitatea juridică a statului, este un proces tehnic, juridic,
creat de lege pentru ca în raporturile cu terţii, statul să apară ca subiect
unic de drept internaţional. România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice
cu toate statele, întemeiate pe principiile dreptului internaţional.
După adoptarea Constituţiei din anul 1991, au fost încheiate
numeroase tratate prin care se reafirmă drepturile omului.
Aproape, în unanimitate, constituţionaliştii consideră că statul
trebuie să aibă o populaţie, un teritoriu şi o autoritate publică, sau putere
de stat sau suveranitate.
Cu privire la populaţie, este de menţionat faptul că, statul, ca o
grupare umană instituţionalizată, cunoaşte variate forme de organizare. Se
consideră în general, că în stadiul actual al evoluţiei umanităţii, suportul
statului îl constituie naţiunea. Prin naţiune se înţelege un ansamblu de
aşezări omeneşti, între locuitorii cărora există o legătură de solidaritate.
Cât priveşte, naţiunea, două teorii s-au afirmat în doctrină. Potrivit
unei teorii, ceea ce leagă membri unei naţiuni este un fascicul de factori

21
materiali, cum sunt comunitatea de limbă, de rasă, de obiceiuri şi dorinţa
de a locui pe o unitate geografică mărginită prin graniţe naturale. A doua
teorie, pune la temelia solidarităţii naţionale, un fascicul de factori
spirituali, precum, comunitatea de tradiţii, de credinţe, de amintiri, de
suferinţe şi aspiraţii şi mai ales o voinţă puternică de a trăi împreună.
În realitate, numai prin îmbinarea acestor elemente ia naştere
naţiunea, realitatea de zi cu zi confirmând această teorie. Acestea fiind
sensurile în care este utilizată noţiunea de naţiune, nu poate fi acceptată
teoria potrivit căreia, populaţia unui stat trebuie să aparţină întotdeauna
aceleiaşi naţiuni, aşa cum spune profesorul M. Duverger: „Sunt în Elveţia
trei rase, patru limbi, două religii, dar o singură naţiune”.
Plecând de la realitatea incontestabilă că Unirea din anul 1918 s-a
înfăptuit prin libera manifestare de voinţă a majorităţii covârşitoare a
locuitorilor teritoriului ţării, exprimată în temeiul principiului
naţionalităţilor, atât Constituţiile noastre din anul 1923 şi din anul 1938,
cât şi Constituţia din anul 1991, au prevăzut că România, este un stat
naţional, pentru considerentele arătate.
Referitor la cetăţenie, în doctrina dreptului constituţional se susţine
că cetăţenia poate să fie privită ca o instituţie juridică precum şi ca statut
al persoanelor cărora li se recunoaşte calitatea de cetăţeni. Cetăţenia este
o instituţie întrucât există un anumit număr de norme juridice care
reglementează raporturi sociale, grupate în jurul necesităţii de a se asigura
plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi alte legi,
acelor persoane, care prin sentimente şi interese sunt legate de statul
român. În ceea ce priveşte considerarea cetăţeniei ca statut juridic,
calitatea de cetăţean al unui stat, implică dobândirea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale reglementate şi garantate de Constituţie, precum
şi asumarea obligaţiilor specifice.
Cetăţenia română îşi găseşte reglementarea în Constituţia României
şi în Legea cetăţeniei nr. 21/1991 privind cetăţenia română, completată şi
modificată.
Cetăţenia română se dobândeşte prin două modalităţi: de drept şi
prin efectul unui act juridic individual, în condiţiile legii, aceleaşi două
modalităţi fiind reglementate şi pentru pierderea cetăţeniei. Cu privire la
retragerea cetăţeniei, spre deosebire de renunţarea la cetăţenie, aceasta
intervine cu titlu de sancţiune şi se declară din oficiu faţă de persoana
care se face vinovată de săvârşirea vreuneia din faptele prevăzute de lege,
în condiţiile legii speciale.
Teritoriul statului cuprinde partea din globul pământesc care
cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi a
apelor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea. Solul este alcătuit
din stratul de uscat cu care oamenii vin în contact zilnic şi asupra căruia
exercită în mod curent activităţile materiale. Spaţiul acvatic este alcătuit

22
din apele interioare şi din marea teritorială, respectiv râurile, lacurile,
canalele, apele porturilor, a radelor şi a băilor maritime, iar marea
teritorială cuprinde fâşia maritimă de o anumită lăţime situată de-a lungul
litoralului unui stat şi supusă suveranităţii lui. În dreptul internaţional nu
s-a ajuns încă la un acord asupra distanţei până la care se întinde marea
teritorială în raport cu solul unui stat. România a stabilit întinderea mării
teritoriale, la 12 mile marine.
Subsolul este alcătuit din stratul care se află dedesubtul solului, sau a
spaţiului acvatic, iar spaţiul aerian este constituit din coloana de aer care
se află situată deasupra solului sau a spaţiului acvatic al unui stat.
Dreptul internaţional contemporan recunoaşte prin reglementările
înscrise în Legea nr. 17 din 1990 privind regimul juridic al apelor
maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei
economice exclusive ale României precum şi în Convenţia Naţiunilor
Unite asupra platoului continental, o prelungire prin aceste elemente a
teritoriului unui stat.
Autoritatea publică reprezintă elementul esenţial care a condus la
formarea statului prin apariţia în cadrul unei colectivităţi umane aşezate
pe un teritoriu determinat, fie a unor guvernanţi având în frunte un
monarh absolut sau un grup limitat de persoane, fie a unui sistem de
organe, cărora, li se atribuie capacitatea de a lua, pe calea unor
manifestări de voinţă unilaterale şi în afara oricărei subordonări faţă de
vreo autoritate superioară sau concurentă, măsuri obligatorii, susceptibile
de a fi impuse respectului general cu ajutorul forţei de constrângere care a
fost instituită în acest scop.
În literatura juridică şi politică, pentru desemnarea acestui element al
statului se utilizează fie termenul de putere de stat, fie termenul de
autoritate publică.
Uneori pentru a desemna puterea de stat se utilizează şi termenul de
suveranitate. Suveranitatea apare ca fiind acea calitate a puterii de stat,
care constă în faptul că ea este supremă.
Autoritatea publică ca element al statului este reprezentată de
puterea de stat, ca autoritate suverană care exercită funcţiile comunităţii
organizate în stat, respectiv, funcţia legislativă, funcţia executivă şi
funcţia jurisdicţională.
În acest context suveranitatea este analizată ca putere de comandă pe
cele două segmente, suveranitate internă - ca o însuşire a puterii de stat
de a-şi impune comandamentele indivizilor fără a putea fi mărginită - şi
suveranitatea externă – ca o însuşire de reprezentare a statului în
raporturile cu alte naţiuni în condiţii de egalitate.
Această putere publică, exercitată prin intermediul agenţilor ei ca
agenţi ai statului, este o putere de comandă pe un teritoriu determinat

23
dacă este legal învestită şi numai în limitele competenţelor conferite de
lege.
Ca atribute ale suveranităţii trebuie reţinut că:
– titularul suveranităţii este poporul;
– suveranitatea este inalienabilă, întrucât organelor reprezentative li
se transmite doar exerciţiul suveranităţii;
– suveranitatea este indivizibilă, deoarece nu poate fi fragmentată
între grupuri, şi între persoane;
– suveranitatea se exercită prin toate organele reprezentative ale
statului, adică prin acele organe ale statului care acţionează pe baza unei
învestituri populare, respectiv Parlamentul şi Preşedintele Republicii;
– suveranitatea nu este incompatibilă cu practicile democraţiei
directe, realizându-se astfel o democraţie semi-directă sau una indirectă.
Atunci când o comunitate umană devine societate, cei care o
alcătuiesc, având conştiinţa apartenenţei la această colectivitate, se
conturează puterea politică ca formă specifică a puterii sociale. Puterea
politică devine astfel putere instituţionalizată şi legitimă.
Puterea de stat se identifică cu un sistem de organe competente să
exercite funcţiile fundamentale ale statului, respectiv, funcţia legislativă,
funcţia executivă şi funcţia jurisdicţională.
Potrivit Constituţiei României din anul 1991, aceste organe sunt:
Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi celelalte organe centrale
ale administraţiei publice, inclusiv Consiliul Suprem de Apărare a Ţării,
autorităţile administraţiei publice locale, justiţia, Avocatul Poporului şi
Curtea Constituţională.
Constituţia echivalează noţiunea de organ cu conceptul de
„autoritate publică”. Astfel, Parlamentul este definit în art. 61 din
Constituţie, ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român, dar
şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
Toate organele amintite îşi au reglementată activitatea sub titlul
„autorităţile publice”. Constituţia identifică noţiunea de „autorităţi
publice” cu noţiunea de organe, ca structuri organizatorice care sunt
constituite şi instituţionalizate în vederea exercitării unor atribuţii în
cadrul funcţiilor statului, într-un sistem înzestrat cu forţă publică de
constrângere fiind numite „organe ale statului”.
Ca trăsături principale ale acestor organe, menţionăm faptul că,
unele dintre ele pot recurge la acte de putere concretizate în acte juridice,
fapte materiale-juridice şi operaţiuni tehnice materiale, altele la acte de
avizare şi consultative, iar altele sunt înzestrate fie cu atribuţia de a emite
pe cale unilaterală acte obligatorii, fie cu aceea de a participa la procedura
legală de elaborare a unor astfel de acte.
Din punctul de vedere al competenţei, unele organe sunt
unipersonale sau individuale, iar altele sunt pluripersonale sau colegiale.

24
 Din punctul de vedere al formelor principale de activitate, ele se
concentrează în realizarea celor trei funcţii ale statului în trei categorii,
reprezentând cele trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea jurisdicţională.
Funcţia legislativă se realizează prin intermediul unui organ colegial
cu întindere pe întreg teritoriul ţării (Parlamentul), având baza de formare
prin vot universal, egal, secret, direct şi liber exprimat de către corpul
electoral. Ea se caracterizează prin faptul că, are ca obiect, stabilirea unor
reguli de conduită umană generale şi impersonale, obligatorii şi
susceptibile de a fi sancţionate prin forţa de constrângere a statului.
Funcţia executivă se realizează de organele speciale, care dispun de
o forţă de constrângere organizată în cadrul propriilor structuri, pentru
asigurarea aplicării legii şi funcţionarea serviciilor publice (Preşedintele
României, Guvern, şi toată structura organelor administraţiei publice), şi
se caracterizează prin faptul că, are ca obiect organizarea aplicării şi
aplicarea în concret a legilor adoptate de către puterea legislativă,
asigurarea bunei funcţionării a serviciilor publice instituite în acest scop,
precum şi emiterea unor acte juridice care au, fie un caracter normativ, fie
unul individual, prin intermediul cărora se intervine în activitatea
particularilor.
Funcţia jurisdicţională se realizează prin intermediul organelor
independente faţă de legislativ şi executiv (instanţele de judecată),
chemate să soluţioneze cu putere de adevăr legal şi cu autoritate de lucru
judecat conflictele de natură socială.

II.3. Categorii de drepturi şi libertăţi fundamentale

Pentru examinarea lor din punct de vedere ştiinţific au fost făcute
mai multe clasificări ale drepturilor fundamentale, unele oglindite în texte
constituţionale iar altele în documente internaţionale. Având în vedere
scopul urmărit de constituţiile moderne prin reglementarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, acela de a stabili garanţii cât mai eficiente
pentru apărarea persoanei umane şi a vieţii ei private, pentru dezvoltarea
materială şi culturală a persoanelor şi pentru participarea lor la viaţa
politică, profesorul Tudor Drăganu, în operele citate, le clasifica în:
- libertăţi individuale;
- drepturi social-economice;
- drepturi politice;
- drepturi social-politice sau libertăţi politice
În cadrul „dispoziţiilor comune” înscrise în Constituţie, art. 15
stipulează că cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate
prin Constituţie şi prin alte legi, iar legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Acest principiu

25
constituţional, pentru rezolvarea conflictului de legi în timp este esenţial
pentru materia drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
întrucât în această materie, retroactivitatea sau ultraactivitatea legii
implică probleme complexe.
Neretroactivitatea legilor este un principiu esenţial pentru siguranţa
indivizilor, aceasta deoarece, desfăşurarea normală a activităţii lor, ar fi
pusă în primejdie dacă actele şi faptele lor, considerate legale în
momentul săvârşirii, ar putea fi declarate ulterior nelegale şi pe cale de
consecinţă, sancţionate penal sau declarate ilegale şi lipsite de efecte
juridice.
Principiul neretroactivităţii legii, are caracter imperativ pentru toate
ramurile de drept. El nu are nevoie de prea multe explicaţii, la prima
vedere. Aceasta deoarece, o lege nouă care intră în vigoare, produce
efecte juridice numai pentru viitor, adică reglementează numai acele acte
şi situaţii juridice, născute după punerea ei în aplicare.
Principiul neretroactivităţii legii se impune tuturor, atât celor care
sunt chemaţi să aplice dreptul cât şi celor care îl creează. Legiuitorul este
obligat să respecte acest principiu constituţional, neputând să dea legilor
un efect retroactiv. O eventuală încălcare a acestui principiu ar duce la
declararea neconstituţionalităţii legii retroactive.
Retroactivitatea este situaţia de excepţie, prin care se admite ca o
lege, să se aplice unor fapte care s-au petrecut înainte de intrarea în
vigoare a legii. Retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai
favorabile are o consacrare constituţională, şi constă în situaţia în care o
lege nouă care conţine dispoziţii mai favorabile se aplică unor fapte
penale sau contravenţionale, care au fost săvârşite anterior intrării ei în
vigoare, când acţiona o lege mai aspră. Legea penală sau contravenţională
mai favorabilă se va aplica faptelor respective, indiferent de stadiul
procesual în care acestea se află. În Codul penal, sunt reglementate şi
situaţiile în care legea penală mai favorabilă se aplică în mod obligatoriu
pedepselor definitive şi când aplicarea acesteia este facultativă.
Potrivit articolului 16 din Constituţie, cu privire la „egalitatea în
drepturi”, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege. Acest
principiu general al drepturilor trebuie raportat la dispoziţiile art. 4 alin 2
din Constituţie, care stabileşte conţinutul normativ al egalităţii
constituţionale, în sensul că, egalitatea în drepturi, presupune lipsa
oricărei forme de discriminare bazate pe rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, în sensul că la situaţii egale
trebuie să corespundă un tratament egal, iar la situaţii diferite tratamentul
juridic nu poate să fie decât diferit. Încălcarea principiului egalităţii şi
nediscriminării intervine atunci când se aplică un tratament diferenţiat

26
unor cazuri egale, fără existenţa unor motive obiective şi rezonabile, sau
în situaţia în care ar exista o disproporţie între scopul urmărit prin
tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Reglementările înscrise în art. 16
alin. (1) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 4 alin. (2) din legea
fundamentală, vizează numai "discriminarea negativă" nu şi
"discriminarea pozitivă", ţinându-se cont de specialitatea unor situaţii sau
de scopul realizării unei justiţii distributive, pentru a anula sau pentru a
diminua inegalităţile obiective. În acelaşi timp, textele constituţionale
arătate, vizează egalitatea între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea
în favoarea acestora a unor drepturi, şi nu identitatea în tratament juridic
în ceea ce priveşte exercitarea sau realizarea drepturilor. Funcţiile şi
demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate, în condiţiile legii,
de persoanele care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară, statul
garantând egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. În condiţiile aderării
României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc
cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administrative publice locale.
Art. 19 din Constituţie interzice extrădarea sau expulzarea
cetăţeanului român din România, cu excepţia situaţiilor prevăzute în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi
pe bază de reciprocitate. Extrădarea şi expulzarea, sunt instituţii juridice
care privesc dreptul la liberă circulaţie şi libertatea individuală.
Extrădarea este un act bilateral încheiat între două state care permite unui
stat pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor sau un condamnat să-l
predea la cerere altui stat în vederea judecării sau executării pedepsei la
care a fost condamnat. Expulzarea este instituţia juridică care permite
autorităţilor publice dintr-un stat să dispună scoaterea în afara teritoriului
ţării a cetăţeanului străin sau apatrid care au săvârşit o infracţiune,
apreciindu-se că rămânerea acestora pe teritoriul Românie ar constitui o
starea de pericol. Nu se poate dispune extrădarea sau expulzarea unei
persoane într-o ţară în care există riscul aplicării pedepsei capitale sau
există motive serioase de a se crede că aceasta urmează să fie supusă
torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Pentru a acorda reglementările constituţionale cu cele ale Convenţiei
Europene pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, vizând
obiectul şi scopul acesteia, prin care se oferă statelor contractante
posibilitatea de a alege între normele ei şi modul propriu de reglementare,
art. 20 alin. 2 din Constituţie recunoaşte prioritatea reglementărilor
internaţionale, atunci când există neconcordanţe între acestea şi legile
interne, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile.
Prin art. 21 în care se consacră ca drept fundamental „accesul liber la
justiţie”, sau multiplicat garanţiile constituţionale după revizuirea din anul

27
2003, întrucât părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea
cauzelor într-un termen rezonabil, jurisdicţiile speciale administrative
fiind facultative şi gratuite, fiind pus în acord textul, în acord textul cu
prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţie.
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
sunt interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte. Dacă există neconcordanţe între pacte şi tratate vizând drepturile
fundamentale la care România este parte şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, în conformitate cu art. 20
din Constituţie.
Revenind la clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în
literatura juridică de specialitate au fost abordate mai multe clasificări.
Ne-am raliat opiniei profesorului Tudor Drăganu cu privire la
clasificarea acestora, întrucât porneşte de la un criteriu unitar, funcţie de
gruparea fenomenelor în ansamblul lor, şi se întemeiază pe aspectele
fundamentale ale acestora, vizând scopul urmărit de către reglementări.
Aşadar, este de menţionat, în primul rând faptul că toate constituţiile
democratice, prin reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
au urmărit stabilirea unor garanţii cât mai puternice pentru apărarea
persoanei umane, a vieţii ei private, pentru dezvoltarea materială şi
culturală a cetăţenilor şi pentru participarea lor la viaţa politică a
societăţii.

I. Libertăţi individuale
Este firesc ca prima categorie de drepturi fundamentale cetăţeneşti
să includă acele drepturi care au ca obiect ocrotirea persoanei umane şi a
vieţii ei private. În această categorie intră:
- dreptul la viaţă şi integritatea fizică şi psihică;
- dreptul de a locui pe teritoriul statului şi libera circulaţie în ţară şi
străinătate;
- dreptul la un mediu sănătos;
- siguranţa persoanei;
- inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei;
- secretul corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare;
- libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă;
- dreptul la informare;
- libertatea economică.
O trăsătură comună a acestor drepturi fundamentale, este aceea că
ele se exercită individual de fiecare cetăţean fără concursul altora, motiv
pentru care în literatura de specialitate, sunt denumite, libertăţi
individuale.

28
 Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
Articolul 22 din Constituţia României din 1991, prevede că dreptul
la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt
garantate şi nimeni nu poate fi supus torturii sau la o pedeapsă ori
tratament inuman ori degradant, pedeapsa cu moartea fiind interzisă.
Prin această reglementare este interzisă orice atingere ilegală a vieţii
unei persoane, ca vătămarea corporală, tortura, lipsirea de libertate,
violul, omorul şi altele din partea altor persoane precum şi din partea
autorităţilor de stat. În acest sens, în Codul penal sunt incriminate într-o
secţiune distinctă intitulată „Omuciderea”, acele fapte prin care este
suprimată viaţa altei persoane. Ocrotirea vieţii începe, din momentul în
care copilul este expulzat şi îşi începe existenţa proprie şi încetează odată
cu producerea morţii. Desigur că, în interesul apărării ordinii publice sau
de natură sanitară, în baza legii, instanţele de judecată pot obliga părţile
dintr-un proces adus spre judecată să se supună la anumite examinări ori
expertize, la vaccinări, pentru a preveni răspândirea unor boli, la
tratamentul obligatoriu pentru toxicomani sau alcoolici, iar organele de
poliţie pot recurge la examinări alcooltest, nesupunerea constituind
infracţiune.
Constituţia, pentru ocrotirea integrităţii psihice, reglementează în art.
26 dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri,
autorităţile publice fiind obligate să respecte şi să ocrotească viaţa intimă,
familială şi privată, iar art. 48 stabileşte că familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi şi pe egalitatea acestora, prevăzând că,
condiţiile de încheiere sau de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se
stabilesc prin lege, iar căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după
căsătoria civilă.
Dreptul la viaţă este un drept fundamental absolut, opozabil erga
omnes, toţi membri societăţii fiind obligaţi să se abţină de la orice acte
sau fapte prin care s-ar aduce atingere ori s-ar pune în pericol această
valoare supremă.
Acest drept este reglementat şi în art. 2 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede
că, dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege, neputându-
se considera o încălcare a acestui articol, situaţiile în care moartea a fost
cauzată de o recurgere absolut necesară la forţă: pentru a se asigura
apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; pentru a se efectua
o arestare legală sau pentru a se împiedica evadarea unei persoane
deţinute legal şi pentru a se reprima, potrivit legii, tulburări, violenţe sau
o insurecţie.

29
 Dreptul de a locui pe teritoriul statului şi libera circulaţie în ţară
şi străinătate
În art. 25, Constituţia prevede că fiecărui cetăţean îi este asigurat
dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară,
de a emigra, precum şi a reveni în ţară. Acelaşi text garantează dreptul la
libera circulaţie, în ţară şi în străinătate, condiţiile exercitării acestui drept
fiind stabilite de lege, în funcţie de modalităţile de deplasare respectiv:
căi rutiere, căi ferate, aeriene, navale şi altele în raport cu specificul
fiecăreia.
Fiind garantată libertatea de circulaţie atât în ţară cât şi în străinătate,
prin Constituţie, garanţia se referă numai la teritoriul României, fiecare
stat străin având dreptul de a reglementa modul de circulaţie în propriul
teritoriu.
Acest drept este reglementat şi în art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional
la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adoptat la Strasbourg la 16 septembrie 1963, care prevede
că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, iar
dacă este stabilită în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule
în mod liber şi să-şi stabilească în mod liber reşedinţa.
Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor constrângeri
decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţă publică,
menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii
sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Siguranţa persoanei
Încă din anul 1679, în Anglia, burghezia a determinat votarea în
Parlament a actului numit Habeas Corpus, act prin care s-a dat în
competenţa tribunalelor controlul reţinerii şi arestării cetăţenilor,
garantându-se siguranţa persoanei. Acest act stipulează că „nici un om
liber nu poate fi luat şi întemniţat, lipsit de drepturile şi avutul său, scos în
afara legii sau deportat, privat de ceea ce-i aparţine în orice fel, nu va fi
folosită forţa împotriva sa, nu va fi permis altcuiva s-o facă, dacă nu va
avea loc o judecată produsă de egalii săi, care vor dovedi că a încălcat
legile locului”. Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului
din 1789, a prevăzut în art. 7 că: „nici un om nu poate fi acuzat, arestat,
deţinut decât în cazurile determinate de lege şi potrivit formelor prevăzute
de ea”.
Libertatea individuală presupune dreptul persoanei fizice de a se
putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi de a nu putea fi lipsită de
libertate decât în condiţiile stabilite de lege. Acţiunile cu caracter represiv
care pot să fie dispuse de către autorităţile publice împotriva unui individ

30
trebuie să fie proporţionale cu gravitatea încălcărilor, să fie strict
delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea individuală să fie
respectată şi nici o persoană nevinovată să nu fie lipsită abuziv de
libertate. Privită astfel, siguranţa persoanei reprezintă ansamblul
garanţiilor care protejează persoanele fizice aflate în situaţiile în care
organele statului dispun măsuri privative de libertate, în sensul,
posibilităţii de a se dispune aceste măsuri numai cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege.
Siguranţa persoanei ca libertate individuală, este reglementată de
Constituţia României din 1991 în art. 23, care prevede că:
(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt
permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul
procesului penal.
(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune
pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile,
fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de
180 de zile.
(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să
verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia
arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au
încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să
justifice menţinerea privării de libertate.
(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt
supuse căilor de atac prevăzute de lege.
(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba
pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel
mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenta
unui avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie,
dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii
prevăzute de lege.
(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în
libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, persoana este considerată nevinovată.
(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile şi în temeiul legii.
(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură
penală”.

31
 Funcţie de aceste prevederi, prin siguranţa persoanei, în
reglementarea art. 23 din Constituţie, se înţelege garanţia dată de legea
fundamentală cetăţenilor şi persoanelor fizice aflate pe teritoriul statului
român, împotriva unor acţiuni represive şi a unor măsuri arbitrare ale
organelor de stat, având ca obiect privarea de libertate.
Această reglementare este în deplină concordanţă cu prevederile art.
5 pct. 3 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. La baza acestor reglementări stau principii de bază ale
sistemului de drept ca:
- principiul legalităţii incriminărilor şi pedepselor, art. 23, pct. 12,
potrivit căruia, nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în
condiţiile şi în temeiul legii, şi art. 7 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, stipulând că nici o
persoană nu poate fi condamnată pentru o acţiune sau o omisiune care, în
momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului
naţional şi internaţional;
- principiul independenţei justiţiei;
- garantarea drepturilor la apărare, art. 24 din Constituţie potrivit
căruia, în cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat
ales, sau numit din oficiu, art. 126, pct. 5, interzicând înfiinţarea de
instanţe extraordinare şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale stipulând că orice persoană acuzată
de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să fie asistat de un apărător ales
de el sau de un avocat din oficiu, dacă nu dispune de mijloacele necesare
pentru a plăti un apărător.
- prezumţia de nevinovăţie constituie unul dintre principiile
fundamentale ale procesului penal, fiind reglementat în art. 23, pct. 11 din
Constituţie şi în art. 52 din Codul de procedură penală. Potrivit
dispoziţiilor constituţionale orice persoană este considerată nevinovată
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare.
Prezumţia de nevinovăţie îşi găseşte reglementarea şi în art. 6 pct. 2 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, care stabileşte că, orice persoană acuzată de săvârşirea unei
infracţiuni este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal
stabilită.
În cadrul procesului penal orice acuzat are, în special, dreptul:
- să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o
înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse
împotriva sa;
- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării
sale;
- să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi,
dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să

32
poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când
interesele justiţiei o cer;
- să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină
citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii
acuzării;
- să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită la audiere.
În sfârşit, art. 15, alin. 2 din Constituţie prevede că, legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile, reglementând astfel principiul neretroactivităţii legilor. Acest
principiu este şi un principiu general al Constituţiei, întrucât el
interesează nu numai problema drepturilor, libertăţilor şi a îndatoririlor
fundamentale. Dar, pentru siguranţa persoanelor reglementarea
constituţională este esenţială întrucât activitatea acestora ar fi pusă în
primejdie dacă actele şi faptele lor, considerate legale într-un moment dat,
ar putea fi considerate ulterior ilegale, sancţionate penal sau
contravenţional şi ca atare declarate fără efecte juridice. Măsurile penale
şi contravenţionale sunt măsuri punitive, măsuri de constrângere din
partea statului, în art. 15 alin. 2 fiind inserată excepţia potrivit căreia
legea penală sau contravenţională mai favorabilă poate opera şi retroactiv
dacă, un nou act normativ ar prevedea o sancţiune mai gravă.
Este de observat că, în raport cu gravitatea sancţiunii, în cazul
succesiunii de acte normative, legea poate retroactiva sau ultraactivă,
întrucât dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este mai uşoară se
va aplica aceasta, iar dacă, noul act normativ prevede o sancţiune mai
gravă, fapta săvârşită anterior va fi sancţionată conform dispoziţiilor
actului normativ în vigoare la data săvârşirii acesteia.
În contextul acestui principiu, retroactivitatea legii interpretative se
aplică doar din considerente doctrinare, nefiind prevăzută ca atare în
Constituţie, argumentele doctrinei juridice, recunoscând în general un
efect retroactiv legilor interpretative. Aceste legi nu stabilesc reguli
juridice noi, ci precizează conţinutul unor legi anterioare susceptibile de
interpretare, legea interpretativă fiind legată de legea interpretată şi
produce efecte ca atare în momentul în care această lege a intrat în
vigoare. De asemenea, legile de competenţă şi de procedură, noi,
conţinând dispoziţii de organizare şi funcţionare mai perfecţionate pentru
realităţile sociale ale momentului decât cele vechi, legile noi se plică de
îndată şi proceselor aflate în curs dinainte de intrarea lor în vigoare,
recunoscându-li-se aşadar un caracter retroactiv în doctrină.
Dreptul la libertate şi la siguranţă este reglementat în art. 5 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale care prevede că, orice persoană are dreptul la libertate şi la

33
siguranţă, nici o persoană neputând să fie lipsită de libertate decât cu
respectarea procedurilor legale în următoarele cazuri:
- deţinerea legală în baza unei condamnării pronunţate de către un
tribunal competent;
- arestarea sau deţinerea legală a unei persoane pentru nesupunerea
la o hotărâre pronunţată, potrivit legii, de către un tribunal ori pentru
garantarea executării unei obligaţii prevăzute de lege;
- reţinerea sau arestarea unei persoane în vederea aducerii sale în
faţa autorităţii judiciare competente dacă există motive verosimile de a
bănui că a săvârşit o infracţiune sau în scopul împiedicării săvârşirii unei
infracţiuni sau a fugii după săvârşirea acesteia;
- detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
- detenţia legală a unei persoane care ar putea să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui
vagabond;
- arestarea sau detenţia legală a unei persoane făcută în scopul de a o
împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se
află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
Persoana reţinută arestată trebuie să fie informată, în termenul cel
mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor reţinerii sau
arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii care este adusă împotriva sa.
În situaţia în care se dispune arestarea preventivă a unei persoane,
aceasta trebuie să fie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare având
dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea sa în libertate poate fi subordonată unei garanţii care
să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Persoana lipsită de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul să
introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să dispună într-
un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa
dacă deţinerea este ilegală.

Inviolabilitatea reşedinţei şi a domiciliului

Folosirea nestingherită a locuinţei aşa încât nimeni să nu poată
pătrunde în domiciliul sau locuinţa unei persoane fără consimţământul
acesteia, este un drept fundamentale garantat prin prevederile art. 27 din
Constituţia României din 1991, care stipulează că domiciliul şi reşedinţa
sunt inviolabile.
De la această regulă se poate deroga prin lege, potrivit aceluiaşi text
pentru următoarele situaţii:
- executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri
judecătoreşti;

34
 - înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau
bunurile unei persoane;
- apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
- prevenirea răspândirii unei epidemii.
Acelaşi articol prevede că percheziţia se dispune de judecător şi se
efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege, fiind interzisă în
timpul nopţii, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
Inviolabilitatea reşedinţei şi a domiciliuluieste prevăzută în art. 8 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale care prevede că, orice persoană are dreptul la respectarea a
domiciliului său.
Amestecul vreunei autorităţi publice în exercitarea acestui drept este
permisă numai în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi
dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau
a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Secretul corespondenţei
Prin acest drept fundamental reglementat în art. 28 din Constituţie,
se garantează dreptul persoanei, secretul scrisorilor, al telegramelor, al
altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace
legale de comunicare.
Deşi textul nu prevede, garanţia secretului corespondenţei nu
operează în cazul în care interceptările se impun în interesul urmării
penale urmând a se face potrivit legii, cu dispoziţia judecătorului.
Inviolabilitatea reşedinţei şi a domiciliului şi secretul
corespondenţei, sunt reglementate sub titulatura: „dreptul la respectarea
vieţii private şi de familie” fiind prevăzute în art. 8 al Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Libertatea conştiinţei
În reglementarea art. 29 din Constituţia României din 1991, se
prevede că:
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor
religioase nu pot fi îngrădite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi
constrâns sa adopte o opinie ori sa adere la o credinţa religioasă, contrare
convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie sa se manifeste în
spirit de toleranta şi de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor
proprii, în condiţiile legii.

35
 (4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte
sau acţiuni de învrăjbire religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat şi se bucura de
sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armata,
în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
Această libertate conferă fiecărei persoane dreptul de a avea orice
opinie sau credinţă, neputând fi constrânsă să adopte o opinie ori să adere
la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
Libertatea religioasă este una din formele libertăţii de conştiinţă,
garantată de Constituţie oricărei persoane.
Libertatea conştiinţei este garantată şi trebuie să se manifeste în
spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
Această libertate este înscrisă şi în art. 9 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care precizează
că orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie; acest drept incluzând şi libertatea persoanelor de a-şi schimba
religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta acest drept
în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. Această libertate nu poate
să facă obiectul altor restrângeri decât cele care fiind prevăzute de lege,
constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa
publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru
protejarea drepturilor şi a libertăţilor altora.

Dreptul la informaţie
Acest drept fundamental este strâns legat de libertatea conştiinţei,
întrucât pentru a-şi forma o opinie, în cunoştinţă de cauză, trebuie ca
persoanei să i se asigure accesul la informaţiile publice. Autorităţile
publice în conformitate cu art. 31 din Constituţie, potrivit competenţelor
ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor
asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal, iar
mijloacele de informare în masă, publice şi private sunt obligate să
asigure informarea corectă a opiniei publice.

Libertatea economică
Libertatea economică, reglementată ca drept fundamental în art. 45
din Constituţie, este definită în text ca fiind accesul liber al persoanei la o
activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile
legii. Garantarea libertăţii economice este în concordanţă cu principiile
economiei de piaţă şi cu obligaţia statului înscrisă în art. 135 alin. 2 din
Constituţie de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale,

36
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie.
În acelaşi context potrivit art. 50 din Constituţie statul asigură
realizarea unei politici naţionale de egalitatea şanselor pentru persoanele
cu handicap în vederea participării efective a acestora în viaţa
comunităţii.

II. Drepturi social-economice

A doua categorie de drepturi fundamentale, drepturile sociale-
economice au ca scop exclusiv asigurarea dezvoltării materiale şi
culturale a cetăţenilor. Din această categorie fac parte:
- dreptul la muncă;
- dreptul la ocrotirea sănătăţii;
- dreptul la grevă;
- dreptul la proprietatea privată;
- dreptul la moştenire;
- dreptul la învăţătură;
- dreptul la cultură;
- dreptul celui vătămat într-un interes al său de către o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în temeiul
legal al unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea
actului şi repararea pagubei.

Dreptul la muncă
Munca şi protecţia socială a muncii şi-au găsit reglementarea în art.
41 din Constituţie, care prevede că:
(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a
meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este libera.
(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea
privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor
şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul
săptămânal, concediul de odihna plătit, prestarea muncii în condiţii
deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii
specifice, stabilite prin lege.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”.
Prin acest drept fundamental se înţelege garanţia constituţională prin
care se asigură cetăţenilor posibilitatea de a-şi alege singuri profesia şi
locul de muncă şi de a desfăşura potrivit pregătirii o activitate concretă de
natură economică, administrativă, socială sau culturală remunerată, în
condiţii corespunzătoare de securitate şi igienă.

37
 Ca trăsături caracteristice ale acestui drept fundamental sunt de
menţionat:
- libera alegere a profesiei şi a locului de muncă;
- desfăşurarea unei activităţi concrete, în condiţii de securitate şi
igienă.
Articolul 42 din Constituţie interzice munca forţată, prevăzând în
alin. 2 că nu constituie muncă forţată:
a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele
desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase
sau de conştiinţă;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în
perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creata de calamităţi ori de alt pericol,
precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite
de lege.
Din reglementările constituţionale, rezultă următoarele obligaţii, care
revin statului:
- obligaţia pentru stat şi agenţii săi de a lua măsuri pentru
dezvoltarea economică şi pentru protecţia socială în vederea asigurării
unui nivel de trai adecvat pentru cetăţeni, obligaţie înscrisă în art. 47,
alin.1 din Constituţie;
- obligaţia statului şi agenţilor săi de a reglementa prin lege şi de a
plica măsuri de protecţie socială a muncii privind securitatea şi igiena,
regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, repausul săptămânal,
concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau
speciale, de efectuare a muncilor grele (art.41, alin. 2 din Constituţie),
dreptul la pensie, la concediul de maternitate plătit, la asistenţă medicală
în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări
sociale, publice sau private şi la măsuri de asistenţă socială potrivit legii (
art. 47, alin. 2 din Constituţie);
- sindicatele au libertatea de a recurge la negocieri colective în
vederea stabilirii condiţiilor de muncă şi obligativitatea convenţiilor
colective (art. 41, alin. 5 din Constituţie).
Acest caracter obligatoriu al convenţiilor colective de muncă a fost
înscris şi în Legea 130 din 16 octombrie 1996 privind contractul colectiv
de muncă.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale reglementează acest drept în art. 4 fiind interzisă sclavia
sau alte forme de aservire, precum şi munca forţată sau obligatorie,
precizând că nu constituie muncă forţată: munca impusă în mod normal
unei persoane aflate în detenţie sau în timpul în care se afla în libertate
condiţionată; orice serviciu cu caracter militar sau un alt serviciu în locul
serviciului militar obligatoriu, în cazul celor care refuză să efectueze

38
serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este
recunoscut ca legitim; orice activităţi impuse în situaţii de criză sau de
calamităţii care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii şi orice
prestaţii care fac parte din obligaţiile civile normale.

Dreptul la grevă
Acest drept este o măsură de presiune economică temporară, vizând
încetarea muncii de către colectivitatea salariaţilor, utilizată în scopul
îmbunătăţirii condiţiilor de muncă.
Articolul 43 din Constituţie prevede că, salariaţii au dreptul la grevă
pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale, stabilind
condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile
necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate. Ca atare nu pot fi
declarate greve în scopuri politice.
Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept sunt stabilite de Legea
nr. 168 din 12 noiembrie 1999, pentru soluţionarea conflictelor colective
de muncă.

Dreptul de proprietate privată

Articolul 44 din Constituţia României din 1991 prevede că:
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt
garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale
la care România este parte, pe baza de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate
publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită
în proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi
proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,
precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de
comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

39
 (8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al
dobândirii se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”.
iar art. 136 stipulează că:
(1) Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii
organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor
publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date
în folosinţa gratuită instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.
Din confruntarea articolelor menţionate rezultă că în sistemul de
drept românesc proprietatea este publică şi privată. Proprietatea publică
aparţine statului sau unităţilor administrativ–teritoriale şi este
inalienabilă. Pe cale de consecinţă, bunurile aparţinând domeniului privat
al statului care urmează regulile dreptului privat, pot fi înstrăinate în baza
normelor codului civil.
Cu privire la proprietatea privată, Constituţia prevede că ea este
inviolabilă respectiv, o dată dobândită în mod legal, bunul intră în
patrimoniul proprietarului, şi orice lege ulterioară nu poate modifica
substanţa acestui drept, ci, eventual să schimbe condiţiile de exercitare.
Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular, garanţia expresă fiind inclusă în text după revizuirea
Constituţiei din 2003.
Potrivit reglementărilor constituţionale cetăţenii străini şi apatrizii
pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor prin
moştenire legală sau numai în condiţiile rezultate din aderarea României
la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România
este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea
organică.
Prin Constituţie este interzisă trecerea silită în proprietate publică a
unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de
altă natură discriminatorie a titularilor. Ocrotirea juridică a dreptului de
proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este legată

40
de prezumţia dobândirii licite a averii, averea dobândită licit neputând fi
confiscată.
Excepţia de la această regulă o reprezintă măsurile de siguranţă
prevăzute în art. 118. lit. „b” din Codul penal, întrucât potrivit
Constituţiei pot fi confiscate bunurile destinate, folosite, sau rezultate din
infracţiuni sau contravenţii.
Exproprierea poate opera numai pentru o cauză de utilitate publică
stabilită potrivit legii cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, acestea fiind
două garanţii puternice înscrise în Constituţie.
Reglementările constituţionale înscrise în art. 136 din Constituţie,
stabilesc anumite limite ale conţinutului dreptului de proprietate privată şi
limite ale exerciţiului acestui drept.
Cât priveşte conţinutul dreptului de proprietate, art. 136 alin. 3 din
Constituţie, prevede că nu pot forma obiectul dreptului de proprietate
privată, bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică.
Referitor la exerciţiul dreptului de proprietate privată, operează două
limite. În primul rând, Constituţia prevede că pentru lucrări de interes
general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi
imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse
solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune
imputabile autorităţilor, despăgubirile urmând a fi stabilite de comun
acord cu proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie. În al doilea
rând, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.
Dreptul de proprietate este reglementat şi în art. 1 din Primul
Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale adoptat la Paris la 20 martie 1952, stipulându-se
în acest sens că, persoanele fizice sau juridice au dreptul la respectarea
bunurilor sale, nimeni neputând să fie lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional. Aceste reglementări nu
împiedică însă dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a
amenzilor.

Dreptul la moştenire
Acest drept fundamental este strâns legat de dreptul de proprietate
privată fiind reglementat şi garantat în art. 46 din Constituţie, care

41
prevede că, bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate pot fi
transmise succesorilor celui care le-a dobândit.

Dreptul la învăţătură
Articolul 32 din Constituţia României din 1991 prevede că:
(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general
obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin
învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de
perfecţionare.
(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În
condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limba de
circulaţie internaţională.
(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învaţă
limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în aceasta limbă sunt
garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin
lege.
(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă
burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii
defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.
(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat,
particulare şi confesionale, în condiţiile legii.
(6) Autonomia universitară este garantată.
(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit
cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios
este organizat şi garantat prin lege.
Acest drept fundamental asigură cetăţeanului libertatea de a se
instrui prin învăţământul liceal, profesional şi superior şi prin alte forme
de instrucţie şi de perfecţionare, învăţământul general fiind obligatoriu.
Cu privire la condiţiile în care se desfăşoară învăţământul,
Constituţia prevede că învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
limba română dar, admite că în condiţiile legii se poate desfăşura şi într-o
limbă de circulaţie internaţională. Constituţia garantează drepturile
minorităţilor naţionale de a învăţa limba maternă şi de a studia în această
limbă, în condiţiile stabilite de lege.
Sunt reglementate două forme de învăţământ de stat şi particular.
Cât priveşte învăţământul de stat, el este gratuit, iar învăţământul religios
este organizat şi garantat prin lege.
Pentru învăţământul de stat autonomia universitară este garantată,
pentru cel particular fiind de la sine înţeleasă.
Acest drept implică obligaţii pentru stat cu privire la organizarea
învăţământului, instituţiile de învăţământ inclusiv cele postliceale fiind
înfiinţate în condiţiile legii aşa cum îşi desfăşoară şi activitatea.

42
 Art. 2 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reglementează dreptul la
instruire, prevăzându-se că, niciunei persoane nu i se poate refuza dreptul
de instruire, statul fiind obligat, în domeniul educaţiei şi al
învăţămîntului, să respecte dreptul părinţilor de a asigura educaţia
copiilor şi învăţământul potrivit convingerilor lor religioase şi filozofice.

Dreptul la un mediu sănătos

Potrivit art. 35 din Constituţie, statul recunoaşte dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic asigurând
cadru legislativ pentru exercitarea acestui drept. Persoanele fizice şi
juridice au datoria de a proteja şi ameliora mediul înconjurător. Legea
294 din 27 iunie 2003, consacră dreptul la un mediu sănătos stabilind
principiile de exercitare, respectiv, participarea cetăţenilor la luarea
deciziilor, dreptul lor de a fi consultaţi şi dreptul de reparare a
prejudiciului, cu obligaţia poluatorului de a plăti.

Accesul liber la justiţie

Potrivit art. 21 din Constituţie orice persoană se poate adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un
termen rezonabil.
Cu privire la exercitarea acestui drept el nu poate fi îngrădit de nici o
lege, iar jurisdicţiile speciale administrative, sunt facultative şi gratuite.
Deşi este reglementat în capitolul 1 din Constituţie, ca un principiu
general pentru drepturile şi îndatoririle fundamentale, accesul liber la
justiţie, intră în categoria drepturilor fundamentale social economice,
întrucât operează, atât pentru promovarea intereselor materiale şi
culturale, cât şi pentru participarea la treburile comunităţii.
Ca bază de reglementare constituţională, el a fost inspirat din
Declaraţia universală a drepturilor omului, care în art. 8 prevede că:
„orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor
judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile
fundamentale care-i sunt recunoscute prin Constituţie sau prin lege”.
Ulterior, aceste prevederi au fost reluate şi dezvoltate în Pactul
internaţional cu privire la drepturile omului, ratificat de România în anul
1974.
Legea 304 din 2004, privind organizarea judiciară, prevede că,
instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a
celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.
Liberul acces la justiţie este legat de dreptul persoanei la o judecată
echitabilă garantat de art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea

43
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma în anul
1950 care prevede că: „orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public, şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către
o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.
Hotărârea judecătorească trebuie să fie pronunţată în mod public, iar
accesul în sala de şedinţe poate să fie interzis presei şi publicului pe
întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul
moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a
părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de
către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de
natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Acest drept fundamental, este reglementat în dispoziţiile art. 52 din
Constituţie, potrivit cărora persoana vătămată poate deschide o acţiune în
contencios administrativ atunci când ea a fost vătămată într-un drept sau
într-un interes legitim de o autoritate publică printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, fiind îndreptăţită să
obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea
actului şi repararea pagubei. Statul răspunde patrimonial, potrivit legii,
pentru prejudiţiile cauzate prin erorile judiciare iar răspunderea statului
nu înlătură, în condiţiile legii răspunderea magistraţilor care şi-au
exercitat funcţia, cu rea credinţă sau gravă neglijenţă. În acest mod se
reglementează constituţional acţiunea în regres împotriva magistratului.
Acest drept fundamental reglementat în Constituţie, pretinde în
primul rând, să se facă dovada vătămării unui drept subiectiv sau unui
interes legitim. Pe de altă parte vătămarea acestor interese trebuie să se
facă de o autoritate publică şi să se fi produs printr-un act administrativ
sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri.

III. Drepturi politice

A treia categorie de drepturi fundamentale intră sub conceptul
noţiunii de drepturi politice, care au ca obiect exclusiv asigurarea
participării cetăţenilor la conducerea statului.
În această categorie de drepturi sunt grupate dreptul de a alege
Preşedintele Republicii; dreptul de a alege reprezentanţii în Parlament;
dreptul de a alege reprezentanţii în Parlamentul European; dreptul de a
participa şi de a vota în cadrul referendumului; dreptul de a iniţia
revizuirea Constituţiei în condiţiile art. 150 din Constituţie; dreptul de a
iniţia adoptarea, modificarea sau abrogarea unei legi organice sau

44
ordinare în condiţiile prevăzute de art. 74 din Constituţie; dreptul de a fi
ales deputat sau senator, Preşedinte al Republicii, membru în consiliile
locale sau judeţene, primari în comune şi oraşe sau membru în
Parlamentul European.
Întrucât, aceste drepturi sunt supuse alegerilor, ele se mai numesc şi
drepturi electorale ale cetăţenilor. Condiţiile în care cetăţenii îşi exercită
drepturile electorale şi modul de organizare al alegerilor sunt
reglementate de legi speciale, care vizează structura şi funcţionarea
organelor alese.
Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale
statului sunt garantate şi reglementate în dispoziţiile art. 36 şi 37 din
Constituţie.
Dreptul de vot este recunoscut tuturor cetăţenilor cu excepţia
minorilor, debililor şi alienaţilor mintali puşi sub interdicţie, precum şi
condamnaţilor prin hotărâri judecătoreşti definitive, cu pierderea
drepturilor electorale. Cetăţenii cu drept de vot pot fi aleşi în organele
reprezentative ale statului sau pot fi desemnaţi prin sufragiu, pentru
funcţiile cu caracter reprezentativ dacă întrunesc condiţiile înscrise în
Constituţie, respectiv: să nu le fie interzisă asocierea în partide politice, să
fi împlinit vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera
Deputaţilor, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat, sau de
35 de ani, pentru a fi ales în funcţia de Preşedinte a României.
Raportat la dreptul de a alege şi de a fi ales, statului îi revin mai
multe obligaţii în organizarea alegerilor libere, pentru exercitarea
alegerilor prin scrutin secret, direct, egal şi liber consimţit.
În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii
români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European.
Primul Protocol adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, prevede în art. 3 că statele
semnatare se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri
libere cu vot secret, în condiţii care să asigueă libera exprimare a opiniei
poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.

IV. Drepturi social-politice

Drepturile social politice sau libertăţile publice au ca scop atât
asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a cetăţenilor, cât şi
participarea lor la conducerea treburilor statului.
Aceste drepturi se caracterizează prin faptul că cetăţeanul le poate
exercita numai în concurs cu alţi cetăţeni fiind numite şi libertăţi publice,
pentru acest motiv.
Din această categorie fac parte: libertatea de exprimare a gândurilor,
a opiniilor sau a credinţelor precum şi a creaţiilor de orice fel, prin viu
grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de

45
comunicare, libertatea cultelor, libertatea de asociere şi dreptul de
petiţionare.

Libertatea de exprimare
Articolul 30 din Constituţia României prevede că:
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor
şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini,
prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt
inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implica şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia
de a face publică sursa finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,
viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la
război de agresiune, la ura naţională, rasială, de clasă sau religioasă,
incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică,
precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la
cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii.
Delictele de presă se stabilesc prin lege.
Libertatea de exprimare se referă în fapt, la libertatea de informare
care implică anumite obligaţii din partea statului. Aceasta aparţine
oricărei persoane fizice sau juridice precum şi grupurilor de persoane care
îşi asumă îndatoriri şi responsabilităţi. Constituţia garantează
inviolabilitatea acestor forme de exprimare, interzicând cenzura de orice
fel. De asemenea, prevede că, această libertate nu poate prejudicia
demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria
imagine.
Sunt interzise prin text defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la
război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă,
incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică
precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
Marele canal comun de informaţii la care au fost legate popoarele de
pe tot globul, a lărgit incontestabil viaţa spirituală a omului făcându-l mai
grav, mai responsabil, mai reflexiv. Dezvoltarea tehnicii moderne, a
mijloacelor de comunicare în masă au adus noi reglementări
constituţionale dar şi alte reglementări prin lege, cu precădere pentru
presa scrisă, radio şi televiziune, asigurându-se astfel promovarea

46
libertăţii de exprimare a gândurilor, a opiniilor şi a credinţelor religioase
dar şi interzicerea excesurilor şi abuzurilor. Ca atare, au fost adoptate
reglementări privind autorizarea prealabilă, cauţiunea, cenzura,
avertismentul, suspendarea sau suprimarea publicaţiei.
Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la
cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare al postului de radio sau televiziune în conformitate cu
prevederile legale.
Delictele de presă sunt stabilite prin legi speciale.
În baza acestor prevederi constituţionale, prin Legea 504 din 2002 a
audiovizualului, Radioul şi Televiziunea română au fost reorganizate prin
legi organice în servicii publice autonome.
Persoanele juridice din aceste domenii sunt publice sau private. Dacă
persoanele juridice publice, sunt instituţii de stat sau societăţii comerciale
cu capital integral de stat, persoanele juridice private, sunt societăţi
comerciale române cu capital integral sau parţial privat român sau străin.
Pentru elaborarea licenţelor de emisie şi pentru controlul respectării
obligaţiilor care revin titularilor de licenţă de emisie, a fost înfiinţat
Consiliul Naţional al Audiovizualului, care-şi exercită atribuţiile sub
controlul Parlamentului.
În Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, această libertate este cuprinsă în art. 10, precizându-se că
acest drept cuprinde atât libertatea de opinie cât şi libertatea de a primi
sau de a comunica informaţii ori idei, fără nici un amestec din partea
autorităţilor publice şi fără a se ţine seama de frontiere. Prin această
reglementare statelor le este recunoscut dreptul de supune societăţile de
radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de
autorizare Exercitarea acestor libertăţi poate să fie supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, dacă ele
constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a
moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica
divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Libertatea întrunirilor
Acest drept este reglementat în dispoziţiile art. 39 din Constituţie,
este un drept fundamental care poate fi exercitat în grup şi se poate realiza
prin mitinguri, procesiuni sau orice alte întruniri, în scopul de a exprima
idei, opinii sau atitudini ori pentru apărarea propriilor interese. Aceste
forme de întrunire trebuie să se desfăşoare în conformitate cu prevederile

47
Legii nr. 60 din 1991, privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor
publice republicată în anul 2004. Atât Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului cât şi Convenţia Europeană proclamă această libertate. În acest
sens este recunoscut dreptul la libertatea de întrunire paşnică. Exercitarea
acestei libertăţi nu poate să fie supusă decât restricţiilor conforme cu
legea şi necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii
naţionale, al securităţii publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti
sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile şi libertăţile altora.

Dreptul de asociere
Acest drept fundamental, este reglementat în art. 40 din Constituţie,
ca o posibilitate garantată cetăţenilor de a se asocia liber în partide
politice, sindicate şi alte forme de asociere cu excepţia celor cu caracter
secret.
Partidele politice, după cum am văzut, sunt asociaţii cu caracter
politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber
la formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune
publică garantată de Constituţie, şi, contribuind prin activitatea lor la
promovarea valorilor şi intereselor naţionale, a pluralismului politic, la
formarea opiniei publice şi la stimularea participării cetăţenilor la scrutin-
uri, în condiţiile Legii nr. 14 din 2003, legea partidelor politice.
Sindicatele, contribuie la apărarea drepturilor prevăzute de legislaţia
naţională şi internaţională şi la promovarea intereselor economice,
sociale, culturale şi sportive ale membrilor acestora, în conformitate cu
Legea nr. 54 din 2003, cu privire la sindicate.
Partidele sau celelalte organizaţii , care prin scopurile ori activitatea
lor, sunt contrare pluralismului politic, principiilor statului de drept ori
suveranităţii, integrităţii sau independenţei României sunt
neconstituţionale. Neconstituţionalitatea lor poate fi declarată de către
Curtea Constituţională.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, în art. 11 proclamă aceste libertăţi, precizând însă că,
exercitarea acestui drept nu poate să facă obiectul altor restrângeri decât
dacă sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, siguranţă publică, apărarea
ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori
pentru protecţia drepturilor şi a libertăţilor altora.

Dreptul la petiţionare
Potrivit art. 51 din Constituţie, dreptul la petiţionare, garantează
cetăţenilor posibilitatea de a se adresa autorităţilor publice prin petiţii în
numele semnatarilor, acestea fiind scutite de taxe.

48
 Această reglementare impune astfel, condiţia ca petiţiile să fie
formulate numai în numele semnatarilor iar organizaţiile legal constituite
să le adreseze exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.
Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea
formulată în scris ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o
organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor
publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor
naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi
regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice.
Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenul şi
condiţiile stabilite de lege.
Prin O.G. 27 din 2002, privind reglementarea activităţii de
soluţionare a petiţiilor, a fost reglementată activitatea de soluţionare a
petiţiilor, respectiv, cereri, reclamaţii, sesizări sau propuneri formulate în
scris sau prin poştă electronică.

Egalitatea în drepturi
Aceasta este o garanţie constituţională înscrisă în art. 16 din
Constituţie, conform căreia, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminare, nimeni nefiind
mai presus de lege. Garanţia nu se referă numai la drepturile
fundamentale cetăţeneşti, ci la toate drepturile subiective şi obligaţiile
prevăzute în Constituţie sau alte legi, reglementare desemnată prin
noţiunea de „universalitate” prevăzută în art. 15 din Constituţie.
Această formulare generală a egalităţii în drepturi dată de art. 16 din
Constituţie, este întregită şi prin alte dispoziţii constituţionale.
În acest sens art. 4 alin. 2 din Constituţie prevede că: ” România este
patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de
rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”.
Legea fundamentală, vizând acelaşi scop, aduce şi reglementări
speciale cu privire la:
- organizaţiile cetăţenilor care nu întrunesc în alegeri numărul de
voturi pentru a fi reprezentaţi în Parlament, au dreptul la câte un loc de
deputat, în condiţiile legii electorale;
- articolul 41 din Constituţie, cuprinde norme de ocrotire a femeilor
în sensul că la muncă egală, femeile au un salariu egal cu bărbaţii;
- articolul 49 din Constituţie, cuprinde reguli prin care statul
manifestă interes special pentru formarea morală, intelectuală şi
profesională a noii generaţii privind regimul de muncă şi regimul de
protecţie socială.

49
 După revizuirea Constituţiei din 2003, printr-o nouă reformulare s-a
înlesnit accederea tuturor persoanelor care au cetăţenia română, la
funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, cu condiţia de a avea
domiciliul în ţară. De asemenea, s-a instituit obligaţia statului român de a
garanta egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor
funcţii şi demnităţi.
În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, art. 16 alin. 4
din Constituţie, prevede că cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele
legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi pentru constituirea
autorităţilor administrative publice locale.

II.4. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

În capitolul III, titlul al II-lea din Constituţia României sunt înscrise
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, respectiv, fidelitatea faţă de ţară,
dreptul şi obligaţia de a apăra ţara, obligaţia de a contribui prin impozite
şi taxe la cheltuielile publice.
Este de observat că unele îndatoriri fundamentale cum sunt
fidelitatea faţă de ţară, apărarea ţării şi contribuţiile financiare, sunt
caracteristice numai cetăţenilor români, iar respectarea legilor este o
obligaţie atât pentru cetăţenii românii cât şi pentru cetăţenii străini şi
apatrizi, care trebuie să-şi exercite aceste libertăţi fundamentale cu bună
credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi conform art. 57
din Constituţie.
În concluzie, reglementările vizând drepturile şi libertăţile
fundamentale şi garanţiile acestora prevăzute în Constituţia României din
anul 1991, cu privire la drepturile civile şi politice diferă ca nuanţă, ele
sunt inspirate din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Carta de la Paris.
Cu privire la, condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi, pe lângă precizarea iniţială înscrisă în
Constituţia din 1991, că această restrângere poate fi făcută numai prin
lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii şi a moralei publice, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru şi ale unui
sinistru deosebit de grav, după revizuirea Constituţiei din 2003, au fost
înscrise două condiţii. În primul rând restrângerea poate fi dispusă numai
dacă este necesară într-o societate democratică, iar în al doilea rând,
restrângerea să fie făcută în mod nediscriminatoriu.
Având la bază Convenţia Europeană, proporţionalitatea restrângerii,
este legată de situaţia care a determinat-o - dacă este necesară într-o

50
situaţie democratică -, reglementare legată de egalitatea în drepturi,
înscrisă în art. 16 alin. 1 din Constituţie.

51
 Capitolul III
Mecanisme juridice pentru garantarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale
Cu privire la garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în
opinia profesorului Ion Deleanu, ele se pot clasifica în două categorii:
garanţii de fond şi garanţii procedurale sau jurisdicţionale.

III.1. Garanţiile de fond ale drepturilor

şi libertăţilor individuale
Garanţiile de fond sunt cele relative la reglementările de natură să
asigure existenţa şi exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Garanţii de această natură, sunt dispoziţiile Constituţiei de aplicaţie
directă şi imediată, cu privire la drepturile şi la libertăţile fundamentale,
cum este spre exemplu, prevederea înscrisă în art. 23 alin. 4 Constituţie,
potrivit căreia, arestarea preventivă se dispune numai de către instanţele
de judecată sau prevederea înscrisă în art. 44 alin 3 din Constituţie,
potrivit căreia, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de
utilitate publică, stabilită potrivit legii cu dreaptă şi prealabilă
despăgubire, precizarea referindu-se la „cauza de utilitate publică”.
Aplicarea directă şi imediată a prevederilor constituţionale,
constituie garanţia esenţială pentru drepturile fundamentale în aceste
cazuri.
Pe de altă parte, materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale este
rezervată legilor organice, Guvernul neputând fi abilitat să emită
ordonanţe în domeniul acestor legi. În acest sens, în art. 115 din
Constituţie se stipulează că, ordonanţele de urgenţă nu pot afecta
drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, iar în art. 53
din Constituţie se prevede că, exerciţiul unor drepturi şi libertăţi poate fi
restrâns „numai prin lege”.
Cu privire la garantarea existenţei şi continuităţii drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, art. 152 alin. 2 din Constituţie, prevede că, nici
o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, în art.
53 din Constituţie prevăzându-se că restrângerea acestor drepturi nu poate
atinge existenţa dreptului sau a libertăţii. Restrângerea poate fi dispusă
numai dacă este necesară într-o societate democratică, în conformitate cu
art. 52 alin 2, teza 1 din Constituţie.
Această reglementare are ca suport art. 11, pct.1 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

52
 III.2. Garanţiile procedurale ale drepturilor şi libertăţilor individuale
Cât privesc garanţiile procedurale sau jurisdicţionale, ar putea fi
considerate:
a) generalitatea legii şi reglementarea prin lege a tuturor
raporturilor sociale;
b) controlul constituţionalităţii legilor;
c) controlul legalităţii actelor administrative;
d) independenţa justiţiei;
e) avocatul poporului.
Reglementările constituţionale cu privire la aceste garanţii
jurisdicţionale, generale şi speciale vizează direct sau indirect protecţia
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, constituind instrumente eficace
de protecţie a acestor drepturi şi libertăţi pentru persoana umană.
Analizând aceste garanţii jurisdicţionale, constatăm:
a) cu privire la generalitatea legii şi reglementarea prin lege a
tuturor raporturilor sociale
Reglementării prin lege, îi este supusă toată sfera raporturilor sociale
din societate, la un moment dat.
Legea este adoptată de organele care reprezintă voinţa generală şi ca
atare ocupă poziţia cea mai înaltă în ierarhia actelor normative aplicabile
pe teritoriul unui stat. Însă, şi alte organe ale statului cum sunt cele ale
puterii executive pot să emită norme juridice. Ceea ce caracterizează
legea în raport cu actele normative ale puterii executive, este faptul că
legea este învestită cu o forţă juridică superioară acestora, ele trebuind să
i se conformeze.
Având în vedere această ierarhizare a normelor juridice, ideea
statului de drept presupune nu numai respectarea strictă a legii, ci şi a
tuturor celorlalte acte normative în vigoare, cu condiţia ca acestea să fie
emise în baza legii şi să fie conforme cu ea şi cu constituţia, ca lege
fundamentală.
Caracterizarea legii poate fi făcută avându-se în vedere un criteriu
material, ca regulă de conduită socială, generală, obligatorie, impersonală
şi de aplicabilitate repetată, susceptibilă de a fi sancţionată prin forţa de
constrângere a statului, sau un criteriu formal, ca o manifestare de voinţă
care emană de la organele legislative ale statului, fiind adoptată cu
respectarea procedurii prevăzute în constituţie.
Aşadar, legea apare ca o exprimare a voinţei generale a naţiunii prin
intermediul organului legislativ, şi este firesc ca regulile de conduită
instituite de ea, cu respectarea procedurii prevăzute în constituţie în acest
scop, să fie înzestrate cu cea mai mare forţă juridică. Normele juridice
stabilite de ea nu pot fi modificate, suspendate sau desfiinţate prin acte
juridice normative emanate de la alte organe de stat, acestea trebuind să li

53
se conformeze, iar pe de altă parte, legea poate interveni în orice moment
pentru a modifica, suspenda sau desfiinţa o normă juridică stabilită printr-
un act administrativ.
b) cu privire la controlul constituţionalităţii legilor
Sancţiunea supremaţiei constituţiei se realizează în practică prin:
controlul exercitat de opinia publică; controlul prin referendum; controlul
judecătoresc; controlul printr-un organ unic, special şi specializat.

1. Controlul constituţionalităţii legilor

în ţările cu constituţii flexibile
Controlul constituţionalităţii legilor în cadrul unui astfel de sistem
nu se poate realiza, deoarece, o lege nouă care conţine dispoziţii contrare
constituţiei, nu constituie o încălcare a acesteia, ci o modificare a ei. Într-
un asemenea sistem în care o lege ordinară modifică oricând constituţia,
cu atât mai puţin se poate vorbi de un control al constituţionalităţii legilor
prin învestirea unui organ de stat competent să constate neconformitatea
unei legii ordinare cu Constituţia şi care, deci, să declare legea ordinară
neaplicabilă în tot sau în parte, fie între părţile din proces, fie cu efect
general.

2. Controlul constituţionalităţii legilor în ţările cu constituţii rigide

Constituţia rigidă este înzestrată cu o forţă juridică superioară legilor
ordinare, ca urmare a faptului că ea poate să le modifice oricând, dar nu
poate să fie modificată de acestea. În unele state cu constituţii rigide,
controlul constituţionalităţii legilor, a fost încredinţat unui organ
jurisdicţional distinct de parlament, înzestrat cu competenţa de a verifica
conformitatea legilor ordinare cu constituţia, urmând ca în situaţia în care
o asemenea lege ar fi contrară constituţiei, acest organ să o declare
inaplicabilă fie numai faţă de părţile în litigiu, fie faţă de orice persoană.
Aceasta nu înseamnă că în toate statele care au o constituţie rigidă,
controlul constituţionalităţii legilor în condiţii apropiate de cele ale
procedurii judiciare, este consacrat.

3. Controlul constituţionalităţii legilor

Adoptarea legilor presupune o procedură complexă , care cuprinde
mai multe faze, unele fiind anterioare adoptării legilor de către parlament,
altele fiind ulterioare adoptării acestora. Avându-se în vedere momentul
în care poate să intervină controlul de constituţionalitate al legilor, acesta
poate să fie: control de constituţionalitate asupra proiectelor de legi;
control de constituţionalitate anterior sancţionării sau promulgării
legilor şi control de constituţionalitate posterior intrării lor în vigoare.

54
 - Controlul de constituţionalitate asupra
proiectelor de legi

Controlul de constituţionalitate asupra proiectelor de legi, se

realizează de cele mai multe ori prin intermediul unor avize consultative,
adică a unor opinii pe care organul emitent este obligat să le ceară altui
organ de stat, fără să fie ţinut însă să li se conformeze. Aceasta este
situaţia în cazul avizelor emise de comisiile permanente de specialitate
ale parlamentelor cu ocazia analizării proiectelor de lege. Opiniile
exprimate prin aceste avize pot fi luate sau nu în considerare de adunările
legislative. Dar, un control al constituţionalităţii proiectelor de legi,
realizat prin acte care sunt în măsură să împiedice temporar sau definitiv
continuarea procedurii legislative este foarte rar întâlnit.

- Controlul constituţionalităţii legilor anterior sancţionării sau

promulgării

Această formă de control de constituţionalitate se caracterizează prin

aceea că, intervine după ce legea a fost adoptată de parlament, însă
înainte ca aceasta să fie sancţionată sau promulgată. Situaţia este diferită
după cum un anumit sistem de drept, consacră instituţia sancţionării
legilor de către şeful statului, sau numai instituţia promulgării lor. În
primul caz, intrarea în vigoare a legilor este condiţionată de sancţionarea
lor de către şeful statului, adică de o manifestare de voinţă prin care
acesta îşi dă acordul cu privire la actul normativ adoptat de către
parlament, sancţionarea devenind un element constitutiv al legii, prin
intermediul căruia şeful statului participă la exercitarea funcţiei
legislative a statului.
În a două situaţie, constituţia rezervă şefului statului sau unui alt
organ aşezat pe o înaltă treaptă a ierarhiei statale, dreptul de a promulga
actul normativ, adică de a confirma printr-un act oficial că o lege a fost
adoptată de parlament, cu respectarea procedurii prevăzute în acest scop
de constituţie şi de a dispune ca urmare punerea ei în executare de către
organele competente ale statului.

- Controlul constituţionalităţii legilor

posterior intrării lor în vigoare

Controlul constituţionalităţii legii în această modalitate se

caracterizează prin aceea că verificarea conformităţii legii cu constituţia,
se realizează după intrarea legilor în vigoare.
Controlul de constituţionalitate, în cazul asigurării supremaţiei
Constituţiei, se realizează printr-o comparare a formelor de adoptare şi a

55
conţinutului diferitelor legi ordinare cu dispoziţiile Constituţiei. Atunci
când o lege este comparată cu formele de adoptare a legilor prevăzute de
constituţie, se vorbeşte despre o constituţionalitate extrinsecă, iar atunci
când această comparaţie se face cu dispoziţiile Constituţiei, se vorbeşte de
constituţionalitate intrinsecă.
Raportat la organul competent să se pronunţe asupra
constituţionalităţii legilor, ulterior intrării în vigoare a acestora, sunt
cunoscute următoarele sisteme de organizare a controlului de
constituţionalitate:

a) Controlul înfăptuit de instanţele judecătoreşti de drept comun cu

ocazia soluţionării proceselor de competenţa lor.

Această modalitate este specifică Statelor Unite ale Americii şi se

caracterizează prin aceea că, orice tribunal de pe cuprinsul S.U.A., fie
federal, fie al unui stat membru este competent să se pronunţe dacă legea
pe care urmează să o aplice într-un litigiu este sau nu conformă
Constituţiei. Acest sistem este însoţit în practică de două precizări: a)
instanţele competente să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor pot
fi sesizate numai pe cale de excepţie (partea interesată nu poate să se
adreseze instanţelor judecătoreşti cu o acţiune care să aibă ca obiect
principal şi direct constatarea neconstituţionalităţii unei legi) şi b) iar
hotărârea dată de judecător are efect numai faţă de părţile din litigiu
(judecătorul sesizat cu judecarea unei cauze se va pronunţa asupra
constituţionalităţii legii în considerentele hotărârii, nu în dispozitivul
acesteia). În motivarea hotărârii, judecătorul va constata că legea este
neaplicabilă datorită faptului că este neconstituţională, şi prin urmare va
admite sau va respinge acţiunea ca şi când legea nu ar exista.

b) Controlul înfăptuit de instanţa judecătorească supremă, sesizată

să judece excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţelor
judecătoreşti inferioare.

Acest sistem a fost aplicat în România, Constituţia din anul 1923

prevăzând că numai Curtea de Casaţie şi Justiţie, în secţiuni reunite, avea
dreptul de a judeca neconstituţionalitatea legilor şi de a le declara, în
consecinţă inaplicabile în speţă, deoarece s-a pornit de la ideea că,
declararea neconstituţionalităţii unei legi are nu numai implicaţii juridice
ci şi implicaţii politice, punând în cauză raporturile justiţiei cu
parlamentul. Hotărârile pronunţate de Curtea de Casaţie şi Justiţie aveau
efecte numai între părţile din litigiu, neducând la anularea legii.

c) Procedura amparo

56
 Această formă de control a constituţionalităţii legilor, se
caracterizează prin aceea că se realizează pe cale de acţiune înaintată
tribunalului competent cu recurs la o instanţă superioară, având ca efect
în cazul unei hotărâri judecătoreşti de admitere a căii de atac, anularea
actului declarat neconstituţional ale cărui efecte sunt însă limitate la
părţile din proces. Această modalitate de verificare a constituţionalităţii
legilor oferă o protecţie mai largă cetăţenilor, în sensul că poate fi aplicată
şi atunci când se invocă o simplă ameninţare cu violarea unui drept
individual, ceea ce face ca sesizarea tribunalului competent să fie foarte
lesnicioasă.

d) Controlul înfăptuit de o Curte Constituţională specială constituită

în afara sau în cadrul puterii judecătoreşti.

Acest sistem, numit sistem european, întrucât este reglementat în

majoritatea constituţiilor Europei se caracterizează prin aceea că
încredinţează controlul constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în
vigoare unui organ distinct de organele care alcătuiesc puterea
judecătorească (ca în Italia), sau încadrat în sistemul organelor
judecătoreşti, dar ca entitate distinctă şi independentă de organul suprem
judecătoresc (ca în Germania). În statele care consacră acest sistem de
verificare a constituţionalităţii legilor se asigură Curţii Constituţionale un
prestigiu foarte înalt, aceasta putând să-şi exercite atribuţiile fără să poată
fi influenţată în activitatea pe care o desfăşoară de puterea legislativă sau
de puterea executivă. Curtea Constituţională verifică legile exclusiv prin
prisma conformităţii lor cu Constituţia, desfăşurându-şi activitatea prin
aplicarea unei proceduri judiciare pe baza principiului independenţei în
rezolvare, a contradictorialităţii şi a obligativităţii motivării soluţiei date.
Deosebindu-se de sistemul de control care încredinţează controlul
constituţionalităţii legii unor instanţe judecătoreşti de drept comun sau
instanţei supreme care nu pot fi sesizate decât pe cale de excepţie şi ale
căror hotărâri nu au efecte numai între părţi (inter partes), sistemul de
control al constituţionalităţii legilor prin intermediul Curţilor
Constituţionale permite ca sesizarea acestora să se realizeze şi pe cale de
acţiune (nu numai pe cale de excepţie), iar hotărârea pronunţată să aibă ca
efect anularea legii neconstituţionale, şi să fie opozabilă tuturor părţilor
(erga omnes).

4. Controlul constituţionalităţii legilor

consacrat de Constituţia României
Constituţia României din anul 1991 a introdus un sistem mixt în
ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate al legilor, în cadrul căruia

57
controlul de constituţionalitate anterior promulgării legii şi cel posterior
intrării în vigoare a legii înfăptuit pe cale de excepţie, sunt încredinţate
aceluiaşi organ, Curtea Constituţională.

1. Organizarea Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională a fost structurată după modelul Consiliului
Constituţional din Franţa fiind alcătuită din nouă judecători, aleşi sau
numiţi pentru un mandat de nouă ani, mandat care nu poate fi prelungit
sau înnoit. Trei dintre judecătorii Curţii Constituţionale sunt aleşi de către
Camera Deputaţilor, trei dintre judecători sunt aleşi de către Senat, iar trei
judecători sunt numiţi de către Preşedintele României.
Mandatul judecătorilor de la Curtea Constituţională începe de la data
depunerii jurământului. Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime
din judecătorii ei din trei în trei ani în condiţiile stabilite prin legea de
organizare a acesteia. Judecătorii Curţii Constituţionale aleg prin vot
secret, preşedintele curţii pentru un mandat de trei ani.
Pentru alegerea preşedintelui curţii, fiecare grupă de judecători
numiţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele Republicii
poate propune o singură candidatură. Alegerea preşedintelui se face cu
votul majorităţii judecătorilor.
Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă o pregătire juridică
superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18
ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, judecătorii Curţii
Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi
inamovibili pe durata acestuia.
Independenţa judecătorului de la Curtea Constituţională derivă din
calitatea inerentă justiţiei constituţionale, aceea de a se supune numai
Constituţiei şi legii ei organice în activitatea pe care o desfăşoară.
Inamovibilitatea este instituţia în temeiul căreia judecătorul nu poate
fi eliberat din funcţie, suspendat, pensionat prematur, avansat sau
transferat prin voinţa arbitrară a puterii executive sau al altei autorităţi
publice, fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

2. Atribuţiile Curţii Constituţionale

Potrivit dispoziţiilor constituţionale, Curtea Constituţională are
următoarele atribuţii:
- exercită un control al constituţionalităţii legilor, înainte de
promulgarea acestora (art. 146 alin. 1 lit. „a” din Constituţie);
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, Curtea Constituţională,
pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii

58
celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a
Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei.
Controlul de constituţionalitate al legilor anterior promulgării
acestora se realizează numai la sesizarea unor subiecţi expres şi limitativ
prevăzuţi de Constituţie, respectiv, Preşedintele României, unul dintre
preşedinţii celor două Camere, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori (art. 146 alin 1 lit. a din Constituţie) şi priveşte
legile înainte de promulgarea acestora de către Preşedintele României,
indiferent dacă acestea sunt legi organice sau ordinare.
Controlul de constituţionalitate anterior promulgării legii, este un
control de conformitate a legii cu Constituţia, iar prin decizia ei Curtea
Constituţională nu anulează legea sau dispoziţia dintr-o lege incriminată
sub motiv de neconstituţionalitate ci doar constată neconstituţionalitatea.
Sesizarea Curţii Constituţionale se poate face după votarea legii de
către Parlament, însă mai înainte de promulgarea acesteia de către
Preşedintele României. Promulgarea legii de către Preşedintele României
trebuie să se facă potrivit dispoziţiilor constituţionale în termen de cel
mult 20 de zile de la primirea ei. În acest termen Preşedintele României
sau un alt subiect din cei îndreptăţiţi să o facă, pot să sesizeze Curtea
Constituţională, pentru ca aceasta să se pronunţe asupra
constituţionalităţii legii. Sesizarea Curţii Constituţionale întrerupe
termenul de 20 de zile pentru promulgare şi suspendă dreptul de
promulgare a legii. Dacă obiecţia de neconstituţionalitate este admisă,
Parlamentul va trebui să reexamineze legea pentru a o pune de acord cu
prevederile Constituţiei, altfel dispoziţiile neconstituţionale încetându-şi
efectele. După reexaminarea legii de către Parlament sau după primirea
deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat consti-
tuţionalitatea, va începe să curgă un termen nou de 10 zile pentru
promulgarea acesteia de către Preşedintele României.
- se pronunţă din oficiu asupra constituţionalităţii iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei (art. 146 alin. 1 lit. „a” din Constituţie);
Potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuirea Constituţiei poate fi
iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o
pătrime din numărul deputaţilor şi al senatorilor, precum şi de un număr
de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, care trebuie să provină
din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare judeţ sau în
municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate un număr de cel puţin
20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei. Dispoziţiile constituţionale,
privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului

59
român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială a statului nu
pot să formeze obiectul revizuirii. De asemenea, nici o revizuire nu poate
să fie făcută dacă are ca obiect suprimarea drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, pe durata stării de
asediu, a stării de urgenţă sau în timp de război.
Această formă de control a constituţionalităţii se realizează din
oficiu, înainte ca autorul revizuirii să sesizeze Parlamentul cu proiectul
sau propunerea de revizuire a Constituţiei.
Proiectul sau propunerea legislativă având ca obiect revizuirea
Constituţiei trebuie să fie depusă de către iniţiatorul revizuirii la Curtea
Constituţională, aceasta pronunţându-se asupra constituţionalităţii
iniţiativei de revizuire printr-o hotărâre care se publică în Monitorul
Oficial al României.
- se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor
acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori (art. 146 alin 1 lit. „b” din Constituţie);
Acest control este un control exercitat înainte de ratificarea tratatului
sau acordului internaţional, fiind realizat la sesizarea Curţii
Constituţionale de către titulari expres prevăzuţi în Constituţie, respectiv,
unul dintre preşedinţii celor două Camere, un număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
Este un control de strictă conformitate cu dispoziţiile constituţionale
şi de conformare din partea Parlamentului, tratatul sau acordul
internaţional constatat a fi neconstituţional nu poate fi ratificat. În situaţia
în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost
constatată, acesta nu mai poate face obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate.
- se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori (146 alin 1 lit. „c” din Constituţie);
Este o formă de control care se realizează la sesizarea Curţii
Constituţionale de către subiecţii expres şi limitativ prevăzuţi şi poate să
aibă ca obiect orice regulament adoptat de Parlament sau de una dintre
Camerele sale.
În cadrul acestui sistem de control al constituţionalităţii,
reexaminarea regulamentului pe baza deciziei de neconstituţionalitate se
face numai pentru a se pune de acord prevederile cuprinse în regulament
cu cele ale Constituţiei.

60
 - hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile
şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de
Avocatul Poporului (art. 146 alin 1 lit. „d” din Constituţie);
Această formă de control de constituţionalitate se realizează prin
intermediul excepţiilor de neconstituţionalitate care se ridică în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate este mai larg cuprinzând atât legile cât şi
ordonanţele.
Excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie verificată de instanţa
de judecată în faţa căreia a fost invocată, sub aspectul pertinenţei ei, iar
sesizarea Curţii Constituţionale urmează să fie făcută de către instanţa de
judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, printr-
o încheiere. Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate,
instanţa de judecată dispune suspendarea judecăţii.
Preşedintele Curţii Constituţionale după primirea încheierii instanţei
de judecată, va desemna un judecător ca raportor şi va comunica
încheierea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernului, indicându-le data până la care acestea, pot să trimită punctul
lor de vedere. Judecata va avea loc în plenul Curţii Constituţionale,
avându-se în vedere raportul prezentat de către judecătorul raportor,
încheierea instanţei de judecată, punctele de vedere prezentate, probele
administrate şi susţinerile părţilor.
Curtea Constituţională adoptă cu majoritate de voturi o decizie. Unul
sau după caz mai mulţi dintre membri completului de judecată, pot face
opinie separată, motivând-o la sfârşitul deciziei.
În cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea
Constituţională urmează a se pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor
dispoziţii din actul atacat, de care nu pot fi disociate prevederile cuprinse
în actul de sesizare.
În ceea ce priveşte deciziile curţii, dispoziţiile constituţionale
precizează că acestea sunt general obligatorii şi au putere numai pentru
viitor. Dispoziţiile declarate neconstituţionale îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă,
în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţie. Pe durata acestui
termen, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale sunt suspendate de
drept.
Nu pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate: prevederile
constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii
Constituţionale şi tratatul sau acordul internaţional cu privire la care

61
constituţionalitatea a fost constatată de Curtea Constituţională înainte de
ratificarea acestora.
- soluţionează conflictele de natură constituţională dintre
autorităţile publice (art. 146 alin. 1 lit. „e” din Constituţie);
Sesizarea Curţii Constituţionale poate să fie făcută de către
Preşedintele României, de unul dintre preşedinţii celor două Camerele
Parlamentului, de către primul-ministru sau de către preşedintele
Consiliului Superior al Magistraturii.
Decizia prin care Curtea Constituţională soluţionează conflictul de
natură constituţională dintre autorităţile publice, este obligatorie pentru
părţile aflate în conflict, ea producând în acelaşi timp şi efecte erga
omnes.
- veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi confirmă rezultatele sufragiului (art. 146 alin 1 lit. „f” din
Constituţie);
Un exemplar al propunerii de candidatură la funcţia de Preşedinte al
României se înregistrează la Curtea Constituţională.
Candidatul la funcţia de Preşedinte al României, partidele, alianţele
politice sau cetăţenii pot să conteste înregistrarea sau neînregistrarea
candidaturii. Contestaţia se depune la Biroul Electoral Central, care o
înaintează spre soluţionare Curţii Constituţionale.
Curtea Constituţională se va pronunţa asupra contestaţiei depuse,
soluţia fiind definitivă şi urmează a se publica în Monitorul Oficial al
României.
Procesul-verbal care se încheie pentru fiecare tur de scrutin,
împreună cu dosarele electorale de circumscripţie, se înaintează Curţii
Constituţionale. Dacă Curtea Constituţională validează alegerile
prezidenţiale, rezultatul este publicat în Monitorul Oficial al României,
pentru fiecare tur de scrutin.
- constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele
constatate Parlamentului şi Guvernului (art. 146 alin 1 lit. „g” din
Constituţie);
Mandatul Preşedintelui României este de cinci ani şi se exercită de
la data depunerii jurământului, în şedinţa comună a celor două Camere
ale Parlamentului. Prelungirea mandatului preşedinţial, se realizează de
plin drept până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales sau, se
realizează prin lege organică în caz de război sau de catastrofă.
Vacanţa funcţiei preşedinţiale intervine în cazul demisiei din funcţie
a Preşedintelui României, a demiterii din funcţie, a imposibilităţii
definitive a exercitării atribuţiilor sau în caz de deces. Dacă funcţia de

62
Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie
sau dacă se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita atribuţiile,
interimatul se asigură, în ordine, de către preşedintele Senatului sau de
către preşedintele Camerei Deputaţilor.
Curtea Constituţională, potrivit dispoziţiilor constituţionale constată
existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului.
- dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a
Preşedintelui României (art. 146 alin 1 lit. „h” din Constituţie);
Pentru a interveni demiterea din funcţie a Preşedintelui României,
trebuie ca mai întâi să se procedeze la suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României de către cele două Camere ale Parlamentului în
şedinţă comună.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, Curtea Constituţională dă aviz
consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României.
Propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României,
împreună cu dovezile pe care se întemeiază, se trimit în copie Curţii
Constituţionale, de către preşedintele care a condus şedinţa comună a
celor două Camere a Parlamentului. Preşedintele Curţii Constituţionale,
numeşte trei judecători ca raportori, câte unul dintre judecătorii numiţi de
Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României.
Avizul care priveşte suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României se emite de plenul Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii
judecătorilor Curţii. Acest aviz se comunică celor două Camere ale
Parlamentului şi Preşedintelui României.
- veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia (art. 146
alin 1 lit. „i” din Constituţie);
După ce are loc centralizarea rezultatelor referendumului la nivel
naţional de către Biroul Electoral Central, cuprinzând numărul voturilor
valabil exprimate pentru fiecare răspuns de pe buletinul de vot şi numărul
voturilor nule, acestea se înaintează Curţii Constituţionale, pentru
validare.
Curtea Constituţională prezintă Parlamentului un raport cu privire la
respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului
naţional şi confirmă rezultatele acestuia. Rezultatele referendumului se
publică de către Curtea Constituţională în Monitorul Oficial al României.
Legea de revizuire a Constituţiei sau, după caz, măsura demiterii din
funcţie a Preşedintelui României, intră în vigoare la data publicării în

63
Monitorul Oficial a hotărârii Curţii Constituţionale prin care aceasta
confirmă rezultatele referendumului.
- verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni (art. 146 alin 1 lit. „j” din Constituţie);
Curtea Constituţională va verifica, pe baza sesizării primite de la
Preşedintele Camerei Parlamentului, la care s-a înregistrat iniţiativa,
caracterul constituţional al propunerii care face obiectul iniţiativei,
întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei şi
respectarea dispersiei teritoriale, precum şi îndeplinirea condiţiilor
referitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă listele de susţinători
prezentate sunt atestate.
Curtea Constituţională se va pronunţa în termen de 30 de zile de la
sesizare asupra propunerii legislative iar hotărârea curţii se va comunica
preşedintelui Camerei Parlamentului care a sesizat-o şi urmează a se
publica în Monitorul Oficial al României.
- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic (146 alin 1 lit. „k” din
Constituţie);
Curtea Constituţională poate fi sesizată de către preşedintele uneia
dintre Camerele Parlamentului sau de către Guvern cu o contestaţie
privind constituţionalitatea unui partid politic. Contestaţia va trebui să fie
motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.
În vederea soluţionării contestaţiei, preşedintele Curţii
Constituţionale va desemna un judecător ca raportor. Judecătorul raportor
va comunica în mod obligatoriu, contestaţia însoţită de actele pe care se
întemeiază, partidului politic la care se referă, precizându-i data până la
care poate depune un memoriu în apărare, însoţit de dovezile
corespunzătoare.
Contestaţia se judecă în plenul Curţii Constituţionale, urmând a se
cita contestatorul, partidul politic a cărui constituţionalitate este contestată
şi Ministerului Public, şi se va avea în vedere raportul prezentat de către
judecătorul raportor şi probele care se administrează.
Curtea Constituţională se pronunţă asupra contestaţiei printr-o
decizie care nu este supusă nici unei căi de atac, şi care se publică în
Monitorul Oficial al României. Dacă contestaţia este admisă, ea se va
comunica Tribunalului Municipiului Bucureşti, pentru radierea partidului
politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice legal constituite.
- îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii
Constituţionale (art. 146 alin. 1 lit. „l” din Constituţie).

64
 3. Actele Curţii Constituţionale
Curtea Constituţională, în exercitarea atribuţiilor prevăzute în
Constituţie se pronunţă prin decizii când: 1) se pronunţă asupra
constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, precum şi
asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, 2) se pronunţă asupra
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, 3) hotărăşte asupra
contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, 4)
hotărăşte asupra excepţiilor privind neconstituţionalitatea legilor şi a
ordonanţelor; prin hotărâri în cazurile în care: 1) veghează la respectarea
procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
acestuia, 2) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate
Parlamentului şi Guvernului, 3) veghează la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele
acestuia, 4) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni, şi prin avize consultative în cazul propunerii
de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Din interpretarea dispoziţiilor constituţionale se desprinde ideea că,
toate deciziile Curţii Constituţionale sunt general-obligatorii şi au putere
numai pentru viitor.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate a fi neconstituţionale, îşi încetează efectele
juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă,
în acest interval, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pun de acord
prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen de 45 de zile, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept.
În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de
promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze
dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii
Constituţionale. Dacă se va constata neconstituţionalitatea unui tratat sau
a unui acord internaţional, acesta nu mai poate să fie ratificat de către
Parlament.
c) cu privire la controlul legalităţii actelor administrative
Înfăptuirea legalităţii în administraţia publică are o sferă foarte largă
ca urmare a faptului că, ea presupune atât respectarea legilor cât şi
respectarea actelor normative emise de organele administrative
competente. Deoarece actele administrative normative sunt emise de către
organele statului, pe baza unei competenţe stabilite prin lege, acestea sunt
obligatorii atât pentru indivizi cât şi pentru organele statului întocmai ca
şi legea.

65
 Modalităţile prin care se asigură respectarea legilor în activitatea
executivă a statului se grupează în două categorii principale, după cum
sunt exercitate: a) în cadrul unui control al legalităţii organizat în
structura ierarhizată a administraţiei publice sau b) într-un cadru
specializat.
- Controlul legalităţii înfăptuit în structura ierarhizată a
administraţiei publice îmbracă două forme: recursul graţios şi recursul
ierarhic.
Recursul graţios constă într-o plângere prin care se cere însuşi
organului care a emis actul administrativ să revină asupra lui. În cazul în
care organul competent respinge recursul introducerea acestuia va rămâne
fără consecinţe juridice
Recursul administrativ ierarhic este tot o plângere, prin care partea
interesată cere să se revină asupra unui act administrativ, dar de această
dată reclamaţia se adresează organului ierarhic superior.
Recursul graţios şi recursul ierarhic nu sunt suficiente pentru a ocroti
în mod eficient drepturile şi libertăţile cetăţenilor, aceasta deoarece, în
cadrul controlului legalităţii înfăptuit în cadrul structural ierarhizat al
administraţiei publice, vorbim în realitate de spre un autocontrol.
- Controlul jurisdicţionalizat al legalităţii actelor administrative se
deosebeşte de controlul administrativ prin următoarele trăsături: a)
controlul jurisdicţional este exercitat de un tribunal, care constituie o
entitate distinctă de ierarhia organelor care formează puterea executivă în
timp ce controlul administrativ se realizează în cadrul structural al acestei
administraţii; b) exercitarea controlului jurisdicţionalizat presupune
întotdeauna o sesizare din partea particularului interesat, în timp ce
controlul administrativ se poate realiza atât la cerere cât şi din oficiu; c) în
cadrul controlului jurisdicţionalizat actul administrativ este verificat
numai din punct de vedere al legalităţii lui, în timp ce în cadrul
controlului administrativ se poate avea în vedere atât legalitatea cât şi
oportunitatea actului administrativ; d) controlul jurisdicţional poate duce
la anularea actului ilegal sau la înlăturarea lui din soluţia procesului, în
timp ce în cadrul controlul administrativ se poate ajunge numai la
anularea actului administrativ ci şi la reformarea actului administrativ; e)
controlul jurisdicţional se desfăşoară prin aplicarea procedurii judiciare,
bazată pe principiul contradictorialităţii, al motivării deciziei şi al
autorităţii de lucru judecat.
Controlul jurisdicţionalizat este reglementat în mod diferit după cum
este vorba despre acte administrative normative sau individuale.
Controlul jurisdicţionalizat al actelor administrative normative
porneşte de la ideea că, atunci când se invocă în faţa instanţei de judecată
o normă juridică care contravine alteia, judecătorul va trebui să aibă în

66
vedere la pronunţarea soluţiei, actul juridic învestit cu cea mai mare forţă
juridică.Ca atare, dacă, în cadrul unui proces, o parte susţine că actul
normativ administrativ invocat de cealaltă parte este ilegal, instanţa de
judecată va trebui să pronunţe hotărârea având în vedere legea, eliminând
din soluţia procesului actul administrativ normativ. Prin acest sistem nu
se ajunge la anularea actului administrativ normativ, ci numai la
neaplicarea lui în speţa respectivă, actul administrativ normativ rămânând
în vigoare. În acest sens în legea contenciosului administrativ se prevede
că instanţa de judecată este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii
actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii
actului supus judecăţii, deci instanţa se va putea pronunţa şi asupra
legalităţii actului normativ individual atacat în cauză, fără însă să poată să
anuleze actul administrativ individual.
Controlul jurisdicţionalizat al actelor individuale are în vedere
clasificarea actelor administrative în acte de gestiune şi acte de autoritate.
Actele de gestiune sunt acte juridice încheiate de către organele de stat cu
diferite persoane fizice, respectându-se principiul egalităţii între părţi, în
condiţiile legislaţiei civile, comerciale sau ale legislaţiei muncii. Actele de
autoritate sunt manifestări unilaterale de voinţă care provin de la organele
de stat competente, în temeiul puterii de comandă cu care au fost
înzestrate. În dreptul comparat, sunt cunoscute două sisteme în ceea ce
priveşte controlul actelor administrative de autoritate: - sistemul care
încredinţează această competenţă instanţelor judecătoreşti şi sistemul care
încredinţează această competenţă unor tribunale constituite în cadrul
puterii executive.
În articolul 52 din Constituţia României s-a stabilit că o persoană
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea
pagubei, dar nu se precizează dacă atribuţia de a ataca actul administrativ
sau de a acorda despăgubiri aparţine justiţiei. Condiţiile şi limitele
exercitării acestui drept se vor stabili prin lege organică.
d) cu privire la independenţa justiţiei
Pentru ca justiţia să fie independentă este necesar a fi constituit un
sistem de organe care să înfăptuiască activitatea jurisdicţională fără
influenţe din partea puterii legislative şi a puterii executive. Autorităţi
judecătoreşti îi revin atribuţii esenţiale pentru garantarea celorlalte
mecanisme juridice de înfăptuire a statului de drept.
Aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat, este deosebit de
importantă pentru realizarea ţelurilor statului de drept şi existenţa unei
justiţii independente, adică a unui sistem de organe chemat să

67
înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea legiuitoare şi de
cea executivă şi sustras oricărei influenţe a acestora.
Potrivit principiului independenţei justiţiei, instanţele judecătoreşti
competente sunt ţinute să soluţioneze litigiile cu care au fost sesizate,
întemeindu-se exclusiv pe normele juridice în vigoare, fără ca instanţele
judecătoreşti superioare sau organele aparţinând puterii legiuitoare sau
executive să le poată influenţa în activitatea lor prin ordine, instrucţiuni,
îndrumări sau sugestii. Cu alte cuvinte, principiul independenţei justiţiei
duce la concluzia că instanţa competentă nu se pronunţă asupra litigiului
ca parte integrată într-o ierarhie, ci ca organ care procedează în afara
vreunui raport de subordonare. Această constatare nu este infirmată de
faptul că prin lege se admite casarea unei hotărâri judecătoreşti de către
instanţa superioară cu trimitere la instanţa inferioară. O asemenea casare
cu trimitere nu echivalează cu o îndrumare în cadrul unui raport de
serviciu, ci are semnificaţia unei noi sesizări a instanţei inferioare care, în
limitele acestei noi sesizări, are o deplină independenţă în aprecierea
probelor şi în stabilirea stării de fapt potrivit intimei sale convingeri,
putând să facă aplicarea în funcţie de noile probe administrate şi a altor
dispoziţii legale decât cele cu privire la care s-a pronunţat instanţa de
casare.
Dacă principiul contradictorialităţii procedurii judiciare sau cel al
motivării hotărârilor favorizează stricta aplicare a legilor în activitatea
jurisdicţională, independenţa justiţiei face posibilă îndeplinirea ei în
condiţii de deplină imparţialitate.
Pentru caracterizarea activităţii jurisdicţionale este necesar a defini
obiectul ei specific, respectiv soluţionarea litigiilor juridice prin hotărâri
cu caracter de „putere de lucru judecat”. Aceste acte se bucură de o forţă
juridică superioară faţă de cea a actelor administrative, ca urmare a
faptului că după ce au fost pronunţate, exprimând adevărul, nu pot fi
modificate sau desfiinţate decât prin căile de atac şi nici un alt litigiu cu
acelaşi obiect de acţiune nu poate fi iniţiat.
Articolul 124 alin. 2 din Constituţie, justiţia este unică, imparţială şi
egală pentru toţi.
Garanţiile constituţionale ale înfăptuirii justiţiei constau în:

- Înfăptuirea justiţiei în numele legii

Constituţia României prevede în art. 124 că, justiţia se înfăptuieşte în
numele legii, este unică şi imparţială pentru toţi. Aceasta presupune ca
instanţele judecătoreşti să fie legal constituite şi să-şi exercite atribuţiile
în limitele competenţelor prevăzute de lege, în condiţiile art. 126 alin. 2
din Constituţie. Aşadar competenţa după materie şi după calitatea
persoanei, competenţa teritorială, incompatibilitatea şi strămutarea

68
judecării cauzei, procedurile privind judecata, sunt stabilite şi prevăzute
în lege, fiind de strică aplicabilitate.

- Independenţa şi inamovibilitatea judecătorului

Constituţia României prevede în art. 124 alin. 3 că, judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii, iar art. 125 alin. 1 din Constituţie,
stipulează că judecătorii sunt inamovibili. Aceasta pretinde ca hotărârea
judecătorească să nu poată fi influenţată de nici o autoritate, judecătorul
supunându-se numai legii şi conştiinţei sale. Pe de altă parte potrivit
principiului inamovibilităţii un judecător legal numit, nu poate fi revocat
sau retrogradat decât în baza unei sancţiuni disciplinare sau a unei
condamnări penale prin care se pronunţă şi sancţiunea accesorie a
pierderii funcţiei, iar transferarea lui într-o funcţie echivalentă sau
avansarea, nu poate avea loc fără consimţământul său nici în interes de
serviciu.
Inamovibilitatea ca instituţie pune magistraţii la adăpost de orice
revocare sau transfer cu excepţia încălcărilor grave la lege, constatate
după o procedură jurisdicţională.
Stabilind acest principiu, Constituţia a reintegrat justiţia în
coordonatele unei vechi tradiţii, potrivit căreia, inamovibilitatea
judecătorilor a fost considerată în tara noastră cea mai importantă garanţie
a independenţei lor în aplicarea legilor, şi prin aceasta, o pavăză puternică
a respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Prin reglementări
constituţionale şi ale legii de organizare judecătorească, au fost luate toate
măsurile menite să sustragă justiţia influenţelor politicianiste, cum ar fi
interdicţia adresată membrilor corpului judecătoresc de a se înscrie în
partide politice sau de a participa la manifestările publice ale acestora şi
de a fi aleşi în organe reprezentative centrale sau locale şi altele.

- Egalitatea în faţa legii

Constituţia României stipulează în art. 16 că toţi cetăţenii sunt egali
în faţa legii şi nimeni nu este mai presus de lege, ca un principiu
fundamental al egalităţii în drepturi.
Justiţia fiind unică şi egală pentru toţi, legea fundamentală interzice
înfiinţarea de instanţe extraordinare (art. 126 alin. 5).

- Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie

Procedurile judiciare se desfăşoară în limba română, persoanele care
aparţin minorităţilor naţionale se pot exprima în faţa instanţelor de
judecată, în limba maternă, în condiţiile stabilite de legea organică,

69
inclusiv prin folosirea de interpreţi sau prin traduceri ale actelor
procedurale.

- Dreptul la apărare
În art. 24 din Constituţie sunt instituite garanţiile dreptului la apărare
în sensul că, în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un
avocat ales sau numit din oficiu.
În prelungirea dispoziţiilor constituţionale, legea prevede că
asistenţa juridică este obligatorie atunci când învinuitul sau inculpatul
este minor, militar în termen sau arestat chiar şi în altă cauză precum şi în
toate cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de cinci ani sau când instanţa în virtutea rolului activ,
apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea.

- Prezumţia de nevinovăţie
Acesta este un principiu constituţional potrivit căruia, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare persoana
este considerată nevinovată. Aceasta este una dintre cele mai puternice
garanţii a demnităţii şi libertăţii umane, căreia i se subordonează întreaga
activitate jurisdicţională (art. 23 alin 11 din Constituţie).
e) cu privire la avocatul poporului
Instituţia Avocatului Poporului a apărut pentru prima dată în Suedia,
ca instrument complementar la controlul exercitat de către Parlament
asupra executivului. Prin intermediul ei, ca instituţie cu caracter
democratic, au fost luate garanţii suplimentare pentru apărarea spiritului
legilor şi protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale.
Cu privire la numirea şi rolul Avocatului Poporului articolul 58 din
Constituţia României din 1991 prevede că, Avocatul Poporului este numit
de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţă comună, pe o perioadă de
cinci ani şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. După revizuirea
Constituţiei din 2003, au fost instituite funcţiile de adjuncţi ai Avocatului
Poporului, specializaţi pe domenii de activitate.
Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului sunt
stabilite prin lege organică, activitatea Avocatului Poporului, a adjuncţilor
săi şi a salariaţilor care lucrează sub autoritatea acestora având un caracter
public. În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului nu se substituie
autorităţilor publice, acestea fiind obligate să comunice sau, după caz, să
pună la dispoziţia sa, în condiţiile legii, informaţiile, documentele sau
actele pe care le deţin în legătură cu cererile care au fost adresate

70
Avocatului Poporului, acordându-i sprijin pentru exercitarea atribuţiilor
sale.
Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea
persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, fiind abilitat să verifice
şi să constate faptele de încălcare a legii şi să sesizeze autorităţile
competente în vederea restabilirii legalităţii şi reparării prejudiciilor
cauzate. Avocatul Poporului are ca atribuţie generală, apărarea drepturilor
şi a libertăţilor tuturor persoanelor fizice, nu numai ale cetăţenilor.
Anual sau la cererea celor două Camere ale Parlamentului, Avocatul
Poporului prezintă rapoarte care pot conţine recomandări privind
legislaţia sau măsuri de altă natură pentru ocrotirea drepturilor şi a
libertăţilor cetăţeneşti.
Legea organică menţionată stabileşte modul de organizare şi
funcţionare a instituţiei şi stabileşte că Avocatul Poporului are
următoarele atribuţii: coordonează activitatea instituţiei Avocatului
Poporului; primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate
prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile
administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri; urmăreşte
rezolvarea legală a cererilor primite şi solicită autorităţilor sau
funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului
şi repararea pagubelor; formulează puncte de vedere, la cererea Curţii
Constituţionale; poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la
neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora; poate să
sesizeze direct Curtea Constituţională cu excepţii de neconstituţionalitate
a legilor şi a ordonanţelor; reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa
Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte autorităţi publice, precum
şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice; angajează salariaţii
instituţiei Avocatului Poporului şi exercita dreptul de autoritate
disciplinară asupra acestora; exercită funcţia de ordonator principal de
credite şi îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de
Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatului
Poporului.

III.3. Sesizarea organismelor internaţionale

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, privind ratificarea Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum
şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, cu modificările aduse
până la 5 mai 2006, de către România, avându-se în vedere faptul că, prin
Convenţie a fost fundamentat accesul direct al persoanei umane la
organismele de protecţie internaţională s-a reglementat şi pentru
persoanele care au cetăţenia română, dreptul de a se adresa în mod direct

71
acestor organisme. Această cale excepţională de apărare a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, după ratificarea Convenţiei, face parte din
dreptul intern al ţării, prevederile Convenţiei aplicându-se în mod
nemijlocit şi angajând direct statul român.
Curtea Europeană a Drepturilor omului poate să fie sesizată de orice
persoană fizică, O.N.G., sau grup de particulari care se pretind victime ale
unor violări ce provin de la un stat-parte. Minori, incapabili şi deţinuţii
pot sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aceleaşi condiţii ca
şi persoanele cu capacitate civilă deplină, fiind aplicabile reglementările
stabilite prin Acordul european privind persoanele care participă la
procedurile în faţa Curţii Europene Drepturilor Omului. De asemenea, şi
persoanele juridice, pot adresa cereri Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Nu pot sesiza Curtea cu o cerere individuală autorităţile publice.
Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile individuale
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de admisibilitate:
- sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului poate să fie făcută
numai după epuizarea căilor de recurs intern;
- introducerea cererii într-un termen de şase luni de la data deciziei
interne definitive;
- cererea de sesizare să nu fie anonimă;
- cerere să nu fie esenţial aceeaşi cu o cerere examinată de Curte;
- cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte instanţe
internaţionale, dacă nu conţine fapte noi;
- cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile Convenţiei,
manifest nefondată sau abuzivă.
În Titlul II, art. 19 din Convenţie, este reglementată activitatea Curţii
Europene a Drepturilor Omului, pentru a asigura respectarea
angajamentelor care decurg pentru părţile contractante din Convenţie şi
protocoalele adiţionale. Această Curte se compune dintr-un număr de
judecători, egal cu cel al statelor semnatare, aleşi pe o perioadă de şase
ani. După intrarea în vigoare a Protocolului 14, judecători vor fi aleşi
pentru o perioadă de nouă ani, fără posibilitatea realegerii lor, mandatul
acestora încetând atunci când împlinesc vârsta de 70 de ani.
Pentru a fi aleşi în funcţie, judecătorii trebuie să se bucure de cea
mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru
exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărui
stat semnatar al Convenţiei, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o
lista de trei candidaţi prezentaţi de atatul respectiv. Aceeaşi procedură
este urmată pentru a fi completată Curtea în cazul aderării de noi state sau
pentru a se ocupa locurile care au devenit.
Judecătorii aleşi îşi vor exercita mandatul cu titlu individual, şi nu în
reprezentarea statelor în numele cărora au fost aleşi. Aceştia pot să fie

72
eliberaţi din funcţie dacă ceilalţi judecători, reuniţi în sesiune plenară,
hotărăsc, cu o majoritate de două treimi din numărul total al judecătorilor,
că aceştia nu mai îndeplinesc condiţiile cerute pentru exercitarea funcţiei.
Mandatul de judecător la Curtea Europeană poate să înceteze prin
demisie, aceasta comunicându-se preşedintelui Curţii care urmează să o
transmită Secretarului general al Consiliului Europei.
În timpul mandatului, judecătorii Curţii nu pot să exercite o
activitate politică sau administrativă ori o altă activitate profesională care
să fie incompatibilă cu obligaţia lor de independenţă şi imparţialitate ori
cu disponibilitatea cerută de o activitatea cu caracter permanent.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este alcătuită din organe
administrative şi organe jurisdicţionale. Organele administrative sunt:
Adunarea Plenară a Curţii, preşedintele, vicepreşedinţii şi secţiunile, iar
organele jurisdicţionale sunt: Comitetele, Camerele, Marea Cameră şi
judecătorul unic.
Adunarea Generală a Curţii, alege pe o durată de trei ani, pe
preşedintele său şi pe unul sau doi vice-preşedinţi, constituie Camere
pentru o perioadă determinată, alege preşedinţii camerelor Curţii, care pot
fi realeşi adoptă regulamentul Curţii, alege grefierul şi unul sau mai mulţi
grefieri adjuncţi.
Pentru examinarea cauzelor deduse judecăţii Curţii, aceasta se
constituie în complete formate din judecător unic, Comitete de trei
judecători, Camere de şapte judecători şi Marea Cameră, formată din
şaptesprezece judecători, în conformitate cu art. 26 din Convenţie.
Comitetele sunt constituite de Camerele Curţii pentru o perioadă
determinată, de 12 luni, fiind alcătuite dintr-un număr de trei judecători.
Fiecare Comitet este prezidat de către judecătorul care are precădere în
cadrul secţiei. Protocolul nr. 14 va modifica competenţa comitetelor odată
cu introducerea formaţiunii jurisdicţionale a judecătorului unic. Astfel, pe
lângă pe lângă competenţa actuală a Curţii de a declara inadmisibilitatea
unei cereri sau de a o radia de pe rol, comitetele vor putea declara o
cerere individuală ca admisibilă şi o vor putea soluţiona pe fond atunci
când problema ridicată în cererea examinată face obiectul unei
jurisprudenţe bine stabilite a Curţii. Într-o astfel de situaţie, hotărârea
trebuie să fie adoptată cu unanimitate de voturi în cadrul comitetului, sub
toate aspectele: admisibilitate, fond, satisfacţie echitabilă. Judecătorul
statului naţional nu face parte de drept din comitet, însă poate să fie
invitat să participe la examinarea unei astfel de cereri îndreptate
împotriva statului respectiv, în orice stadiu a procedurii, dacă prezenţa sa
poate să fie utilă cauzei, judecătorul înlocuind un membru al comitetului.
Camerele sunt alcătuite din şapte judecători, fiind constituite în
cadrul secţiunilor Curţii, pentru o perioadă determinată de trei ani.
Judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu, face parte de drept din

73
cadrul Camerei. Camera urmează să se pronunţe concomitent atât asupra
admisibilităţii cererii cât şi asupra fondului acesteia.
Marea Cameră este alcătuită dintr-un număr de 17 judecători şi trei
supleanţi, respectiv: preşedintele Curţii, vicepreşedinţii, preşedinţii
Camerelor, alţi judecători desemnaţi potrivit regulamentului Curţii şi ca
membru de drept judecătorul ales în numele unui stat-parte la litigiu. Din
Marea Cameră nu pot să facă parte, judecătorii care au făcut parte din
Camera ce a pronunţat hotărârea atacată cu cerere de retrimitere în faţa
Marii Curţi, cu excepţia preşedintelui Camerei şi a judecătorului naţional.
Marea Cameră se constituie pe o perioadă de trei ani. În cadrul Marii
Camere, funcţionează un comitet alcătuit din cinci judecători din care nu
poate să facă parte judecătorul naţional, care se pronunţă asupra
admisibilităţii cererii de retrimitere a unei cauze, în faţa Marii Camere.
Judecătorul unic va începe să-şi desfăşoare activitatea, după intrarea
în vigoare a Protocolului nr. 14, putând să emită decizii de
inadmisibilitate sau de radiere de pe rol în privinţa cererilor care nu
impun o examinare suplimentară (atunci când lipseşte una dintre
condiţiile de admisibilitate prevăzute în Convenţie).
Judecătorul ad-hoc este desemnat de către statul-parte la litigiu,
atunci când judecătorul naţional este împiedicat să-şi exercite funcţia, se
abţine sau este dispensat de exercitarea acesteia. Necomunicarea de către
statul-parte, a persoanei desemnate să-l înlocuiască pe judecătorul
naţional într-o astfel de situaţie, într-un termen de 30 de zile, sau
desemnarea, de două ori a unei persoane care nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute în Convenţie, semnifică renunţarea la dreptul de desemnare.
În conformitate cu art. 32 din Convenţie, competenţa Curţii acoperă
toate problemele privind interpretarea şi aplicarea convenţiei şi a
protocoalelor sale cu privire la cauze interstatale (art. 33), cereri
individuale (art. 34), condiţii de admisibilitate (art. 35), intervenţia terţilor
(art. 36), scoaterea de pe rol (art. 37), examinarea în contradictoriu a
cauzei (art. 38) şi soluţionarea pe cale amiabilă (art. 39).
Cu privire la cererile individuale, art. 34 din Convenţie stipulează că:
„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică,
orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care
se pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor recunoscute în Convenţie
sau în protocoalele sale”. Audierea este publică cu excepţiile stabilite de
Curte, iar documentele depuse sunt accesibile publicului, în afara cazului
în care preşedintele Curţii nu decide altfel.
Dacă Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a
protocoalelor adiţionale şi dacă dreptul intern nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea poate
acorda o reparaţie echitabilă. În termen de trei luni de la data hotărârii
unei Camere, orice parte poate cere retrimiterea cauzei în faţa Marii

74
Camere, un colegiu de cinci judecători ai Marii Camere, putând accepta
cererea, dacă se constată că aceasta ridică probleme grave. Hotărârea
Marii Camere este definitivă.
Hotărârea unei Camere devine definitivă atunci când părţile nu cer
retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, sau la trei luni de la data
hotărârii, dacă retrimiterea nu a fost cerută sau atunci când Colegiul Marii
Camere, respinge cererea de retrimitere formulată,
Hotărârea definitivă a Curţii se transmite Comitetului Miniştrilor
care supraveghează executarea acesteia. În cazul în care Comitetul
Miniştrilor consideră că statul refuză să se conformeze unei hotărâri
definitive, acesta poate să sesizeze Curtea cu privire la această problemă.
În cazul în care Curtea constată o încălcare, trimite cauza Comitetului
Miniştrilor pentru luarea măsurilor care se impun, iar în cazul în care
constată că nu s-a produs o încălcare, va transmite cauza Comitetului
miniştrilor pentru a decide încetarea supravegherii executării.
Prin protocolul nr. 2 a fost atribuită Curţii, competenţa de a da avize
consultative, în condiţiile art. 47 din Convenţie. Ca atare, Curtea poate, la
cererea Comitetului Miniştrilor să dea avize consultative asupra
problemelor juridice privind interpretarea convenţiei şi a protocoalelor
sale. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conţinutul sau de
întinderea drepturilor şi a libertăţilor definite în titlul I al convenţiei şi în
protocoalele sale şi nici asupra altor probleme de care Curtea sau
Comitetul Miniştrilor ar putea să ia cunoştinţă ca urmare a introducerii
unui recurs prevăzut în Convenţie.
Cu privire la apărarea drepturilor omului recunoscute în Convenţie,
nici o dispoziţie a acesteia nu poate fi interpretată ca limitând sau
aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar
putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau
oricărei alte convenţii.

75
 Capitolul IV
Protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
în cazuri speciale
Pe plan internaţional au apărut reglementări speciale cu privire la
protecţia minorităţilor etnice, protecţia minorităţilor sexuale cu privire la
terorism şi cu privire la euthanasia legată de dreptul la viaţă.

IV.1. Minorităţile naţionale

Cu privire la minorităţile etnice, este de remarcat faptul că aproape
în fiecare stat trăiesc grupuri minoritare care în general se bucură de
ocrotirea pe care statele o acordă populaţiei majoritare.
Reglementări speciale au fost determinate în istorie atunci când
împotriva unor minorităţi s-au manifestat atrocităţi ori intervenţii armate,
aceste fapte stârnind dezaprobarea comunităţii internaţionale.
În dreptul internaţional public s-au impus respectului general câteva
principii relative la minorităţi şi drepturile omului cum sunt: rezolvarea
problemelor minorităţilor şi a drepturilor lor de către fiecare stat în parte
ca atribut al suveranităţii, fără nici un amestec din afară; cetăţenii
minoritari să beneficieze de drepturi egale cu cetăţenii majoritari şi să li
se respecte tradiţiile şi obiceiurile menţinându-le identitatea culturală şi în
sfârşit principiul cooperării internaţionale în domeniul dreptului
minorităţilor.
După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, problema
protecţiei drepturilor minorităţilor a căpătat noi dimensiuni. Documentul
Reunirii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană
C.S.C.E., semnat la 29 iulie 1990 a adus noi reglementări cu privire la
drepturile persoanei aparţinând minorităţilor naţionale.
Constituţia României din 1991 în art. 1 stabileşte că România este
stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil iar art. 6
stabileşte că statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea
identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Măsurile de
protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie
conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu
ceilalţi cetăţeni români.
Legea fundamentală, mai stipulează în art. 4 că România este patria
comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
Pe fondul acestor reglementări Guvernul României veghează alături
de celelalte instituţii ale statului român, la respectarea egalităţii în drepturi

76
a tuturor cetăţenilor şi a drepturilor persoanelor care fac parte din
minorităţi pentru păstrarea identităţii lor etnice, lingvistice, culturale şi
religioase.
Regimul juridic al minorităţilor din România dar şi din alte state
europene, ţine seama de standardele generale adoptate de Consiliul
Europei şi recunoscute de celelalte state.
În studiile privind problema aşa-ziselor drepturi colective ale
minorităţilor, profesorul Tudor Drăganu le analizează, în lumina
reglementărilor de drept intern dar şi în dreptul internaţional, pornind de
la definiţia conceptului de „minoritate naţională, concept definit în art. 1
al Recomandării nr. 1201, adoptată de Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei la 1 februarie 1993. În sensul acestei recomandări
prin minoritate naţională se înţelege un grup de persoane dintr-un stat
care locuiesc pe teritoriul acelui stat şi sunt cetăţenii lui, menţin legături
de lungă durată, trainice şi permanente cu acel stat, manifestă
caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte, sunt
suficient de reprezentative chiar dacă sunt în număr mic faţă de restul
populaţiei statului sau a unei regiuni din acest stat şi sunt preocupate
pentru păstrarea identităţilor comune, inclusiv cultura, tradiţiile, religia
sau limba lor.
În dreptul internaţional contemporan nu s-a ajuns la o definiţie
generală acceptată.
La 18 decembrie 1992 Adunarea Centrală a O.N.U. a adoptat
Declaraţia cu privire la drepturile minorităţilor etnice, religioase şi
lingvistice.
Aşadar drepturile respective sunt drepturi individuale exercitate în
colectiv şi nu drepturi de grup, persoanele aparţinând minorităţilor
naţionale neputându-le exercita în regiunile unde sunt majoritare decât în
regim de egalitate cu locuitori ai acestor regiuni. În acest sens Convenţia-
cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale adoptată de Comitetul ad-
hoc la 1 februarie 1995 semnată şi de România, precizează că protecţia
minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor personale aparţinând
acestora face parte integrală din protecţia internaţională a drepturilor
omului şi ca atare constituie domeniul de cooperare internaţională.

IV.2. Minorităţile sexuale

Încă din cele mai vechi timpuri problema protecţiei drepturilor
omului pentru minorităţile sexuale, ca o categorie aparte de persoane a
avut o evoluţie controversată, fiind analizată din punct de vedere religios,
filosofic şi politic. Deşi există diferenţe de opinii, în ţările occidentale şi
chiar şi în unele foste comuniste s-a remarcat o atitudine tolerantă faţă de

77
homosexuali, reglementări punitive având loc numai în cazul
constrângerii unei persoane la acte homosexuale.
Consiliul Europei a adoptat Recomandarea nr. 924 din 1 octombrie
1981 despre discriminarea homosexualilor, iar în februarie 1993 apare
Declaraţia Consiliului Europei nr. 227 privind drepturile homosexualilor.
Prin aceste documente se recomandă statelor să abolească acele legi
şi practici de îngrădire a libertăţilor acestor persoane, să restabilească
drepturile acestora şi să le garanteze prin noi sisteme legislative.
În România după Evenimentele din Decembrie 1989 au fost
înlăturate reglementările sancţionării în măsura în care aceste acte nu au
produs scandal public.

IV.3. Terorismul internaţional

Cu privire la terorismul internaţional acesta este unul dintre
fenomenele care afectează în acest moment drepturile şi libertăţile omului
întrucât urmăreşte să creeze o stare de panică, de teroare, ucigând oameni
nevinovaţi pentru a atrage atenţia asupra unor pretinse scopuri politice.
Îndreptat împotriva unor persoane sau colectivităţi ori şefi de state,
astfel de acte au creat de-a lungul vremii mari tensiuni generând
insecuritate pe toate planurile.
În cadrul O.N.U. problema combaterii terorismului internaţional a
constituit tema de dezbateri pentru adoptarea unor măsuri în vederea
combaterii acestui fenomen fiind creat în 1973 Comitetul special cu
privire la terorismul internaţional.
Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului adoptată la
Strasbourg la 27 ianuarie 1977 cuprinde norme pentru combaterea
terorismului vizând extrădarea, fiind enumerate o serie de infracţiuni care
au ca obiect acte de terorism. Urmărirea executării Convenţiei revine
Comitetului European pentru Problemele Criminale al Consiliului
Europei.
Pe plan intern au fost adoptate reglementări pentru încadrarea actelor
de terorism în norme penale.

78