PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI

I. NIVELUL CONCEPTUAL

1.1. Introducere

Pornind de la constatarea, foarte exactă, de altfel, că drepturile omului au fost ridicate,

în ultimele două decenii, la rangul de problemă crucială a relaţiilor internaţionale şi că ele au
căpătat, în consecinţă, proporţiile unui autentic fenomen politic şi juridic internaţional, un
specialist în materie afirma, la începutul deceniului trecut, că drepturile omului au atins „o
asemenea intensitate şi întindere pentru cele mai multe, dacă nu pentru toate popoarele, încît
este posibil ca lumea să fie. martora apariţiei unei forţe religioase transnaţionale al cărei
impact să fie tot atît de semnificativ pentru umanitate pe cît au fost vechile religii universale".
Intr-adevăr, mai ales în ultimii ani, drepturile omului au încetat să mai fie doar un
subiect extrem de dezbătut, devenind şi unul dintre factorii esenţiali graţie cărora s-au produs
ample mutaţii în fizionomia politică şi economică a unui mare număr de ţări ale lumii. S-au
dat numeroase exp1icaţii, unele chiar contradictorii, în ce priveşte sursele transformării
drepturilor omului într-un fenomen definitoriu al ultimei părţi a secolului al XX-lea.
În ce ne priveşte, considerăm că drepturile omului au devenit o sursă majoră de
dinamizare a evoluţiei istorice ca urmare a împletirii şi potenţării reciproce a câtorva tendinţe.
Afirmarea crescîndă a individului ca placă turnantă a dezvoltării sociale şi conştientizarea
faptului că investiţia în condiţia umană este benefică nu numai afirmarii personalităţii
indivizilor ca atare, ci şi societăţilor şi, într-un sens mai larg, umanităţii în ansamblul ei
reprezintă, în opinia noastră, atât fundalul cât şi liantul tuturor acelor procese a căror
confluenţă în timp a declanşat acest adevărat boom al problematicii drepturilor omului la care
asistăm astăzi.
Au contribuit, între altele, la aceasta şi anumite acumulări de ordin juridic, precum
adoptarea, pe baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a unui mare număr de
reglementări internaţionale. A fost adoptat în acest domeniu un număr important de convenţii
cu vocaţie de universalitate. Pe plan regional - în Consiliul Europei, în cadrul O.S.C.E., în
America Latină, în Africa şi în cadrul Ligii Arabe - au fost adoptate numeroase reglementări,
dintre care majoritatea în ultima perioadă. Fapt deosebit de important, multe dintre
documentele respective sînt însoţite de mecanisme de supraveghere a aplicării prevederilor
lor: comitete, grupuri de lucru sau chiar curţi de justiţie. Toate acestea au sprijinit conturarea
unor profunde mişcări în favoarea recunoaşterii şi respectării drepturilor omului în diferite
ţări, inclusiv în unele dintre cele în care performanţele în materie de protecţie a drepturilor
omului au fost sau mai sunt încă sub nivelul standardelor internationale.
Un alt factor - cu impact considerabil asupra creşterii transparenţei în ce. priveşte
respectarea de către state a obligaţiilor asumate prin semnarea diferitelor instrumente
internaţionale sau regionale - care a concurat la transformarea drepturilor omului într-un
fenomen juridic şi politic internaţional este reprezentat de mass media. Sau, mai exact spus,
de explozia informaţională. Graţie dezvoltării şi răspândirii noilor mijloace de comunicare în
masă, prin intermediul cărora informaţia se transmite aproape în timp real dintr-o parte într-
alta a Terrei, situaţiile de grave încălcări ale drepturilor omului nu mai pot fi disimulate de
autorii lor şi ajung să fie expuse aproape instantaneu oprobiului opiniei publice.
Prăbuşirea multora dintre regimurile care încălcau sistematic drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor din statele respective, în producerea căreia ofensiva drepturilor
omului a jucat un rol crucial, reprezintă, la ora actuală, un alt element favorizant pentru
promovarea mai amplă şi mai sistematică a drepturilor omului în întreaga lume. Astfel,

1
trecerea - ca urmare a proceselor revoluţionare ce au avut loc în ţările din estul continentului
şi a schimbărilor radicale, în plină desfăşurare, din cadrul fostei Uniuni Sovietice - la
generalizarea, în Europa, a societăţii democratice, bazată pe pluralismul politic, statul de
drept, principiile economiei de piaţă, valorile general-umane ale libertăţii, demnităţii şi
respectării drepturilor omului este, într-o măsură considerabilă, efectul dinamismului fără
precedent pe care l-a înregistrat problematica drepturilor omului în lumea contemporană.
Respectiv, al transformării performanţei statelor în acest domeniu nu numai într-o preocupare
de prim ordin a cetăţenilor acestora, ci şi într-un criteriu major de apreciere a concordanţei
dintre opţiunile lor politice şi exigenţele actuale ale dialogului şi cooperării internaţionale.
Evoluţiile internaţionale din ultimii ani, precum şi implicaţiile ce decurg, în planul
politicii externe a statelor şi, deci, al securităţii şi păcii mondiale, din afirmarea preocupării
pentru respectarea drepturilor omului ca una dintre axele centrale ale noii ordini
internaţionale, impun examinarea atentă a conotaţiilor şi dimensiunilor tot mai complexe
ale.acestui cîmp problematic, pe terenul căruia s-au produs şi continuă _ să se producă
schimbări de mare semnificaţie. Numeroasele dezvoltări conceptuale, normative şi
instituţionale din acest domeniu cer, la rîndul lor, o analiză aprofundată, în măsură să elimine
false1e dileme şi să deceleze încărcătura axiologică şi perspectivele pe care le oferă evoluţia
reglementărilor internaţionale în materie de drepturi ale omului.

1.2. Scurte precizări terminologice

Înainte de a trece la abordarea efectivă a unora dintre principalele elemente ale

complexului cîmp conceptual ce se circumscrie problematicii drepturilor omului, se impun
precizate unele aspecte de ordin terminologic.
Într-o primă etapă, drepturile omului erau denumite "drepturi naturale", formularea
"drepturi ale omului" fiind de dată relativ mai recentă. Întrucît s-a apreciat că expresia „rights
of man”, utilizată iniţial în limba engleză, avea o nuanţă discriminatorie, implicînd doar
drepturile bărbatului, încă din perioada celui de-al doilea război mondial a început să fie
folosită formula „human rights” (drepturi ale persoanei umane). În franceză continuă, însă, să
se menţjnă formula „droits de l'homme”, care ridică aceleaşi probleme ca şi cea utilizată
iniţial în limba engleză. Rămîne, desigur, la latitudinea vorbitorilor de franceză să hotărască
dacă şi când să procedeze la o eventuală schimbare a termenului care denumeşte, în această
limbă, conceptul de drepturi ale omului. Privitor la discuţiile actuale în jurul acestui subiect,
într-o recentă şi valoroasă lucrare de drept internaţional se relevă următoarele: „Se impune
menţionată controversa suscitată de formula drepturile omului (l'homme), căreia i se
reproşează o anumită tendinţă sexistă. Nu este, însă, vorba decât de o ceartă a cuvintelor.
Pentru că nimeni nu se gîndeşte să dea cuvîntului „homme” din expresia „droits de l'homme”
o accepţiune ce ar viza sexul persoanei. Nu există nici o îndoială că este vorba de drepturi
aferente condiţiei umane, fără deosebire de sex şi, de asemenea - dacă reluăm enumerarea ce
figurează în pgf. 1 al articolului 2 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului – „ fără
deosebire de rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de orice altă natură, de origine
naţională, socială, de avere, naştere sau de orice altă situaţie„… Ar putea fi, totuşi util să nu se
neglijeze nici un aspect al luptei împotriva discriminării femeii. În acest sens, este
neîndoielnic faptul că adoptarea expresiei engleze „human rights”, ce ar putea fi tradusă în
franceză prin „droits humains”, sau, chiar mai bine, prin „droits de la personne humaine”, s-
ar putea dovedi o opţiune recomandabilă” (K. Mbaye, „Les droits de l’homme et des
peuples”).
În ce priveşte limba română, faptul că noţiunea de „om” reprezintă genul proxim atît
pentru bărbat cît şi pentru femeie a rezolvat problema de la sine.
Irumperea problematicii drepturilor omului în viaţa internaţională a fost însoţită, cum
era şi firesc de o îmbogăţire considerabilă a ceea ce am putea numi "dicţionarul
terminologic" al drepturilor omului. Lăsînd în seama autorilor de dicţionare sarcina
inventarierii exhaustive a termenilor referitori la sfera drepturilor omului, ne rezumăm să
amintim noţiunile cel mai des utilizate în acest domeniu. Cu precizarea că, inclusiv în jurul
2
acestora, se desfăşoară în prezent ample dezbateri teoretice, menite să clarifice atît cîmpul lor
de referinţă cît şi raporturile reciproce dintre realităţile acoperite de diferitele noţiuni.
Principalele noţiuni ce pot fi întîlnite în literatura problemei sau auzite cu ocazia reuniunilor
ce dezbat la nivel guvernamental sau neguvernamental problemele ce fac obiectul examinării
noastre sînt: drepturi ale omului, libertăţi fundamentale, drepturi naturale, drepturi
fundamentale, drepturi comune (ecou al terminologiei de common law, adică a acelui drept
nescris, dezvoltat prin cutume, specific sistemelor juridice de tip anglo-saxon), drepturi ale
cetăţeanului, îndatoriri ale omului, îndatoriri fundamentale, drepturi ale popoarelor, drepturi
individuale, drepturi universale.
A doua precizare vizează sensurile noţiunii de „om”. Îndeobşte, termenul „om”
semnifică fiinţa umană în sens generic. Este adevărat însă că instrumentele juridice naţionale
şi internaţionale îl privesc pe om din diferite unghiuri: în calitate de cetăţean, femeie, copil,
muncitor, străin, refugiat etc. Alteori, utilizat la plural, termenul nu mai vizează exclusiv
individul ca atare, ci şi grupuri umane, precum popoarele.

1.3. Drepturile omului în perspectivă diacronică

În toate epocile, societăţile au definit, implicit sau explicit, în termeni juridici sau nu,
drepturile şi obligaţiile membrilor lor, în special natura nevoilor şi aspiraţiilor socialmente
acceptabile, ca şi restricţiile impuse pentru menţinerea ordinii sociale. În acest sens ni se pare
perfect valabilă aprecierea că: "Istoria drepturilor omului se confundă cu istoria oamenilor".
Dar nu şi aceea că istoria drepturilor omului a început odată cu istoria umanităţii. Pentru că,
inclusiv în antichitatea tîrzie, cînd conştiinţa de sine a individului a căpătat, cel puţin în
Europa, accente pe care le-am putea numi "renascentiste", nu putem vorbi decît de o
"preistorie" a conceptului de drepturi ale omului.
„Cat timp vor exista oameni, aceştia vor fi fiinţe care nu vor inceta sa se cucerească pe
ei insisi. Acela care se intreaba ce este Omul ar dori sa obţină singura imagine valabila si
veridica a Omului, sa vadă omul insusi si cu toate acestea el nu poate sa o facă. Demnitatea
omului este de a fi reprezentantul nedefinitului. Daca omul este ceea ce este, aceasta se
datorează faptului ca el recunoaşte aceasta demnitate in el insusi si la ceilalţi oameni." - K.
Jaspers.
Ideea de umanism a fost evocata, pentru prima oara, de Cicero, in timpul Republicii
Romane, pentru a exprima opoziţia dintre „omul uman” (educat) si „omul barbar” (needucat).
Termenul "umanism " se utilizează in doua sensuri distincte. Intr-unul restrâns, el desemnează
acea mişcare filozofica si literara, care s-a originat in Italia in a doua jumătate a secolului al
IV-lea si s-a difuzat apoi in celelalte tari ale Europei, (constituind unul din izvoarele esenţiale
ale culturii moderne). Intr-un sens general, termenul "umanism" se refera la toate concepţiile
care recunosc valoarea si demnitatea omului, la orice concepţie orientata antropocentric, in
cadrul căreia se afirma credinţa in posibilităţile de creaţie si cunoaştere ale omului, in
posibilitatea afirmării acestuia ca personalitate.
In gândirea vechilor greci, omul isi dobândeşte esenţa prin cultivarea si formarea
virtutilor; in creştinism, omul este definit fata de Dumnezeu; Renaşterea opune omul uman
omului inuman al evului mediu.
Următoarea etapa semnificativa in explicarea si modelarea condiţiei umane este
perioada luminilor. Cei mai insemnati reprezentanţi ai luminilor sunt: D.Diderot,
J.J.Rousseau, Voltaire. Aceasta perioada se afla sub deviza: „Lumineaza-te si vei fi!” şi
inaugurează o epoca de semnificaţie majora in istoria umanismului. Omul devine alfa si
omega pentru intreaga cunoaştere si acţiune, termenul de referinţa de la care pleacă si spre
care se indreapta totul. Luministii isi indreapta atenţia asupra Raţiunii, inteleasa drept
caracteristica a tuturor oamenilor, cu care Natura i-a înzestrat in esenţa in acelaşi mod.
Iluminiştii considerau ca mediul cultural - statul, biserica, superstiţiile, ignoranta,
prejudecăţile, sărăcia au corupt funcţionarea normala a Raţiunii. De aceea, potrivit lor,
realizarea omului ca fiinţa raţionala trebuie sa aibă ca principal obiectiv modificarea acelor
condiţii care impiedicau exprimarea libera a Raţiunii. Idealul social devine o lume raţionala,

3
iar modelul de om vizat - homo encyclopedicus. Daca ceea ce ii separa pe oameni nu este
diferenţierea lor naturala, ci cea datorata mediului social, in primul rând condamnarea la
ignoranta, atunci educaţia apare ca cel mai insemnat remediu al umanizării.
Un moment de o deosebita importanta in reflecţii asupra omului a constituit-o marea
filozofie germana de la sfârşitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea, prin
promovarea ideii de libertate umana. Kant argumentează ideea ca omul nu poate fi tratat
niciodată ca mijloc, ca el trebuie intodeauna considerat ca scop.
Valorile (stricto sensu) constituie acel gen particular de „fapte” in funcţie de care ne
ghidam apreciativ alegerile si ne statornicim opţiunile sub raportul valoric. Distribuite pe
domenii si organizate ierarhic, valorile sunt reperele de baza ale vieţii noastre sufleteşti si
spirituale, ca si ale comportamentelor si activitatilor noastre.
Unele valori sunt fundamentale sau cardinale, altele sunt secundare sau derivate; unele
ţin de scopuri si altele de mijloace; unele privesc lucrurile, altele privesc persoanele; anumite
valori au un caracter facultativ sau deziderativ, altele au un caracter obligativ si sunt
promovate de sisteme normative, prevăzute cu reguli si sancţiuni (morale, juridice). „Omul isi
creează valorile si astfel se creează si se face pe sine” (W. Windelband, „Einleitung in der
Philosophie”, ed. a Il-a, 1920, p. 254).
Pana la jumătatea secolului al XIX-lea, meditaţia asupra valorii a dat naştere unor
importante preocupări filozofice, dar nu si unei discipline specializate. Reflecţiile teoretice
erau canalizate decisiv asupra valorilor „clasice” de natura spirituala, recunoscute si venerate
din antichitate pana in preajma contemporaneităţii: binele, frumosul, adevărul si divinul
(sacrul) - valori de maxima semnificaţie si de incontestabila prioritate ierarhica. Nu numai ca,
in constinta acelor vremuri, orice alta valoare (dreptatea, sănătatea, fericirea), orice calitate
sau virtute se subordonează pe scara valorilor si implicit, ca relevanta teoretica acestor
„valori cardinale” (cum li s-a mai spus), dar a existat adesea chiar tendinţa de a stabili si a
argumenta supremaţia de drept a cate uneia dintre ele.

Repere istorice ale procesului de cristalizare şi afirmare a drepturilor omului

„Aria si ierarhia valorilor variază in funcţie de culturi, precum si in funcţie de

aprioricul existenţial al fiecărui individ. E sigur insa ca nu exista nicăieri un suflet atât de
cadaveric, cum spunea Rousseau, incat sa fie total indiferent fata de bine si de râu si sa
salasuiasca intr-o lume in care n-ar deosebi binele de râu” - Michel Dufrenne, „Pentru Om”

Din antichitate pana la începutul secolului al XVII-lea

"Omul este măsura tuturor lucrurilor" - filozoful Protagoras din Abdera

Întrebarea daca omul poate fi liber se naşte odată cu constatare ca, atât in natura, cat si
in societate, exista o anumita necesitate. Necesitatea isi face simţită prezenta in viata
oamenilor intr-o forma impersonala, ca Destin, Destinul intruchipa, pentru antici, caracterul
prestabilit si implacabil al cursului fiecărui individ.
In gândirea antica târzie, destinul va dobândi, pe lângă interpretarea religioasa, si o
interpretare naturalista, fiind conceput ca efect al inlantuirii implacabile a cauzelor si
efectelor: "Destinele sunt stăpânele noastre si durata vieţii noastre este curmata chiar din
prima ora de după naşterea noastră. Cauzele dau naştere efectelor lor, o inlantuire perpetua
determina evenimentele particulare, ca si pe cele generale. Daca trebuie sa acceptam totul cu
curaj, este pentru ca lucrurile nu sunt cum ne inchipuim noi, simple intamplari, ci sunt
rezultate. De mult au fost hotărâte toate dureriile si bucuriile noastre...(Seneca). Destinul
reapare astfel ca rezultat fatal al manifestării cauzalităţii in viata oamenilor.
Experienţa morala a anticilor a constituit, si ea, o sursa de concluzii pesimiste privind
limitele fatale ale libertăţii de care oamenii dispun. Aceasta experienţa dovedea ca adeseori
omul este prins, printr-un concurs de împrejurări independent de voinţa sa, in situaţii in care
nu poate iesii decât făcând sacrificii dramatice, sacrificii care dovedesc forţa fatalităţii si
limitele posibilităţii umane de a-si realiza aspiraţiile. Omul apare astfel ca fiind supus unei

4
necesitaţi fatale, manifestate prin imprejurari care impun alegeri tragice si sacrificii, care i-1
impiedica sa-si realizeze toate scopurile. Pentru a desemna acest tip de necesitate, grecii antici
au folosit termenul de „tuche”, prin care surprindeau forţa constrângătoare a ceea ce i se
intampla unui om, a situaţiilor in care este pus uneori in viata. Toate aceste constatări conduc
in cele din urma la o concluzie comuna: ca si in natura, si in sfera existentei umane domneşte
Necesitatea.
„Ideea ca fiinţa umana poseda, prin natura sa, anumite drepturi, valabile chiar acestora
nu le corespund sau le corespund numai imperfect dispoziţiile legiilor juridice pozitive, s-a
ivit in mintea omeneasca, după cum se ştie, inca din timpuri străvechi si a fost redata in
cuvinte strălucite gratie filosofici stoice si jurisprudentei, apoi in toate epocile următoare,
uneori inspirandu-se din dogmele religiei creştine, alteori numai din lumina raţiunii” (Giorgio
del Vechio, „Diritto Naturale e Unita Europea”, Roma, 1959, p. 95).
Sorgintea concepţiei drepturilor omului se găseşte in sistemele de gândire stoice,
naturaliste greceşti si romane din antichitate. Acest fapt s-a datorat extinderii relaţiilor
economice, politice si culturale ale Greciei antice, când spre anul 410 i.e.n. gânditori ai
acestei tari au inceput sa inteleaga relaţia dintre statul cetate laic, religie si individ. In aceasta
perioada, zisa antroponcentrica, sofiştii au fost primii care au avansat o teza revoluţionara
pentru epoca respectiva, după care omul este stăpânul destinului sau si nu se afla la discreţia
zeilor, cum se gândea inainte. Cu toate acestea, sofiştii n-au ajuns sa inteleaga existenta
normelor sau valorilor universale. O contribuţie deosebit de importanta in apariţia progresiva
a concepţiei unui ansamblu universal si etern de reguli si valori a avut-o Platon, care a stabilit
o neta distincţie intre idei si cultura sau tradiţie. Potrivit concepţiei marelui filozof grec,
„libertate” inseamna „o facultate de a incepe de la sine”; este liber tot ceea ce incepe in mod
spontan, „astfel incat sa nu fie nevoie de nici un alt temei care sa-i determine începutul”. De
asemenea, libertatea umana este posibila, deoarece „voinţa este conceputa ca o facultate de a
se determina pe sine insusi” si ea poate acţiona independent de cauze străine care sa o
determine.
La rândul sau Aristotel, in „Politica”, afirma ca „numai prin lege devine cineva sclav
ori liber, prin natura oamenii nu se deosebesc prin nimic”. Identificam aici primul germene al
ideii de drept uman, care va avea un rol important in istoria societăţii omeneşti. A trebuit,
insa, sa se aştepte mult timp inainte sa se ajungă a recunoaşte faptul ca demnitatea omului este
in acealasi timp si sursa si fundament.
Stoicii greci au fost primii care au elaborat noţiunea unui drept natural, conform căreia
legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern si imuabil aplicabil
cosmosului si ansamblului, iar legea laica nu are valoare decât daca corespunde legii
universale.
Pentru medievali cea mai buna dovada a existentei liberului arbitru este, raţiunea sau judecata
omului. Căci, in timp ce „unele lucruri acţionează fără judecata, aşa cum o piatra se mişca in
jos", omul "acţionează pe baza judecaţii” si „pentru ca aceasta judecata, in cazul unei anumite
acţiuni particulare, nu este bazata pe instinct natural, ci pe un act de comparare al raţiunii, el
(omul) acţionează pe baza judecaţii libere, pastrandu-si puterea de a inclina spre diverse
lucruri” (Toma D'Aquino). Aşadar omul poseda liber arbitru, căci alegerile sale nu sunt
dictate de instinctul natural (ca in cazul animalelor), ci de judecata. Concluzia lui Toma (din)
Aquino „omul fiind raţional, este necesar sa fie inzestrat cu liber arbitru” - ca o fiinţa morala,
a obligat gândirea creştina sa susţină existenta liberului arbitru.

Teoria dreptului natural

Mutaţiile semnificative pe planul gândirii social politice se vor produce in secolul al

XVIII-lea, când raţionaliştii vor pune, in mod progresiv, bazele stintifice ale doctrinei
drepturilor individuale ale omului. Substituind raţiunea revelaţiei, ei au fundamentat teoria
dreptului natural definindu-1 ca etern, insa nesupus unei ordini divine. „Dreptul natural este
intr-o asemenea măsura imuabil, incat nici Dumnezeu nu-1 poate schimba” ( Hugo Grotius,
5
„Despre dreptul războiului si al păcii”, Cartea prima, cap.I, pgf. 1.5, Edit. Stintifica, Buc.,
1968, p. 109).
Rousseau, Kant si alţi mari gânditori ai secolului al XVIII-lea considerau ca rolul
legilor si al statului este de a asigura condiţiile necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurării
normale a vieţii sociale, prin asigurarea respectării drepturilor si libertăţilor umane. In
viziunea lor, statul se subordonează societăţii, slujind-o prin crearea cadrului de drept necesar
activităţii libere a oamenilor si a grupurilor sociale. Din fericire, in secolul următor, raportul
dintre stat si societate va capătă si alte interpretări, dintre care unele vor avea consecinţe
nefaste pentru soluţionarea problemei libertăţii, însăşi ideea de a corela libertatea umana cu
Raţiunea, idee constituiva iluminismului francez si german - va avea, in acest sens, unele
consecinţe.
Primul gânditor care a afirmat ca lumea este supusa unor legi obiective a fost
Montesquieu. In lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, el aprecia ca „legile, in intelesul cel mai
larg, sunt raporturi necesare ce deriva din natura lucrurilor; si, in acest sens, tot ce exista are
legile sale”. Filozoful francez definea libertatea ca „dreptul de a face tot ceea ce ne ingaduie
legile”, subliniind ca daca un cetăţean ar putea sa facă ceea ce legile interzic „el nu ar mai
avea libertate pentru ca si ceilalţi ar putea sa facă la fel”. Pentru apărarea persoanei si
bunurilor acesteia, el preconiza contractul social, care este un pact, prin care individul isi
supune voinţa sa voinţei generale, care constituita in corpuri, stabileşte reguli morale pentru
membrii săi si implica reducerea guvernului la un singur individ. Suveranitatea nu aparţine
decât poporului, in calitate de corpuri constituite si fiecare individ trebuie sa i se supună.
In acest „secol al luminilor”, care a dus la revoluţiile americana si franceza de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, dreptul natural s-a orientat spre noi direcţii; incepe sa se
preocupe mai mult de drepturile individuale decât de normele obiective. Acest lucru se
remarca in declaraţiile solemne făcute in timpul revoluţiilor americana si franceza, unde sunt
enunţate principiile universale ale dreptului natural, pentru a recunoaşte omului, in calitatea
sa de cetăţean, drepturi eterne si inviolabile.
Declaraţia drepturilor omului si ale cetăţeanului, aprobata de Adunarea Constituanta la
26 August 1789, a reprezenta premisa constituţiei franceze din 1791. Precizând programul
revoluţiei franceze, Declaraţia a dobândit o importanta hotărâtoare, nu numai pentru istoria
Franţei, ci si pentru cea a numeroase alte state, determinând reforme radicale in constituţiile
lor. „Pe baza sa s-a stabilit in ştiinţa si in constinta comuna o distincţie neta intre statele
legitime sau „de drept” si statele subjugate regimurilor despotice care sunt inca prea
numeroase in lume” - apreciază ilustrul profesor al Universităţii din Roma, Giorgio Del
Vecchio.

Drepturile Omului in Constituţii si Declaraţii

„Congresul nu va intocmi o lege cu privire la stabilirea unei religii sau interzicerea

liberei practici religioase; sau la limitarea libertăţii cuvântului sau a presei; sau a dreptului
poporului la intrunire paşnica si la adresarea de cereri guvernului pentru rezolvarea
reclamatiilor.” - Primul amendament al Declaraţiei de Independenta a Statelor Unite -14 iulie
1776.
„Oamenii se nasc liberi si rămân liberi si egali in drepturi. Deosebirile sociale, nu pot
fi fondate decât pe utilitatea comuna” - Art. 1. - Declaraţia Drepturilor Omului si ale
Cetăţeanului din 26 August 1789.
Literatura juridica de specialitate consemnează ca legiferarea dreptului omului a avut
drept precursori „Magna Charta Libertatum”, „The Petitions of Right”, „Habeas Corpus Act”
si „Bill of Rights”.
„Marea Charta a Libertăţilor”, cum mai este denumita „Magna Charta”, este o
constituţie edictata la Runnymede, in Anglia, la 15 iunie 1215, in virtutea intelegerii
intervenite intre regele loan fără de Tara si baronii săi rebeli. Documentul este conceput in
termeni feudali, insa conţine elemente care, după mai multe secole, vor inspira evoluţia
teoriilor drepturilor omului. El a avut o dubla semnificaţie. Mai intai, el avea forma unui

6
contract intre partida regelui si cea a baronilor, contribuind astfel la teoria contractului social.
Apoi, conţine anumite norme care, câteva secole mai târziu, au inspirat documente ca
„Petition of Rights” (1628), adresata regelui de către Parlament si „Habeas Corpus Act”, lege
impusa de Parlamentul englez la 26 mai 1679, considerata ca a doua constituţie a Angliei,
după „Magna Carta”.
Intre aceste doua momente trebuiesc menţionate Tratatele Westphalice din 1648, care
conţineau dispoziţii relative la libertatea religioasa.
„Bill of Rights", a cărui titulara completa este „An Act Declaring the Rights and
Liberties of the Subject and Settling the Succession of the Crown" (Legea proclamând
drepturile si libertăţile supuşilor si reglementând succesiunea la tron), a reprezentat o
incercare de aplicare, la o scara mai mare, a principiilor enunţate in actele anterioare.
Conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire
intelectuală a revoluţiilor burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja în
antichitate sau în gindirea politică a Evului Mediu. Totuşi, numai in timpul revoluţiilor
burgheze, ideea drepturilor omului s-a afirmat şi în practica socială. Teoreticienii
liberalismului au fost primii care au proclamat egalitatea tuturor oamenilor, degajînd
principiile unei antropologii umaniste raţionaliste ca fundament al concepţiei drepturilor
omului, iar revoluţiile americană şi franceză au consacrat, pentru prima oară în istoria
umanităţii, principiile egalităţii in faţa legii, al libertăţii de gîndire şi al demnităţii umane, prin
adoptarea Declaraţiei Drepturilor Omului si ale Cetăţeanului din 26 August 1789 (Franţa) şi
Declaraţia de Independenţă a S.U.A..
In secolele ce au urmat revoluţiilor engleză, americană şi franceză s-a desfăşurat, cu.
precădere pe continentul european, un proces sinuos de generalizare treptată a recunoaşterii
de către state a drepturilor şi libertăţilor persoanei umane. Intr-o serie de cazuri, din motive
lesne de înţeles, o atare evoluţie nu s-a putut desfăşura anterior dobîndirii (sau redobîndirii)
independenţei şi suveranităţii respectivelor state. Prăbuşirea imperiilor otoman şi habsburgic
a jucat, in acest sens, un rol crucial în recîştigarea demnităţii de sine a numeroase popoare
europene, permiţînd statelor nou apărute să treacă la edificarea unor societăţi democratice.
Constituţiile acestora, inspirate adesea de cele ale statelor cu mai îndelungate tradiţii
democratice, au înscris între prevederile lor esenţiale drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.
Saltul echivalent celui reprezentat, pe plan naţional, de recunoaşterea constituţională a
drepturilor omului s-a realizat relativ tîrziu pe plan internaţional. Consacrarea propriu-zisă a
drepturilor omului ca valori-cadru ale raportului individ-societate în toate statele lumii,
respectiv ca imperativ al comunităţii mondiale, s-a produs abia după incheierea. celui mai
atroce dintre războaiele pe care le-a traversat umanitatea în întreaga sa istorie, prin adoptarea,
de către Organizaţia Naţiunilor Unite a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care, de
la crearea sa si pana in prezent, a creat, impreuna cu alte instituţii specializate din sistemul
sau, peste 100 de instrumente internaţionale (convenţii, pacte, protocoale) enunţând peste 60
de drepturi si libertăţi ale omului si, corelativ, indatoriile individului, la care se adaugă un
număr egal de alte documente. Instituţii si organizaţii regionale - precum Organizaţia pentru
Securitate si Cooperare in Europa, Organizaţia Statelor Americane Organizaţia Unităţii
Africane -, pornind de la tradiţiile lor, au adoptat problematica drepturilor omului la
specificul zonelor respective, consacrandu-le in documente programatice precum: Actul Final
al C.S.C.E., Documentul reuniunii de la Viena, Carta de la Paris, Documentul Reuniuni de la
Copenhaga (in Europa), Convenţia Americana privind drepturile omului (Pactul de la San
Jose din Costa Rica ), Carta Africana a drepturilor omului si drepturile popoarelor.
Un rol istoric in opera de afirmare si garantare a drepturilor omului il are Consiliul
Europei, din care fac parte (în ianuarie 2005 ) 46 de state, inclusiv România, numărând peste
500 de milioane de locuitori care, prin Convetia de Protecţie a Drepturilor Omului si
Libertăţilor Fundamentale si cele 14 protocoale ale acesteia, a instituit cel mai perfecţionat si
eficient mecanism de protecţie.
Desigur, n-am putea omite din aceasta enumerare organizaţii internaţionale
neguvernamentale, precum Institutul International al Crucii Roşii si altele, precum si unele
7
naţionale - Asociaţia Romana de Drept Umanitar,- Comitetul pentru Dreptul Umanitar si
Drepturile Omului din cadrul Ministerului de Interne, Asociaţia Romana pentru Libertate
Personala si Demnitate Umana, Liga de Apărare a Drepturilor Omului si altele.

1.4. Drepturile omului în perspectivă sincronică

Geometria variabilă a conceptului pe care îl analizăm nu este exclusiv de „factură

diacronică”. Ea are şi o factură sincronică, în sensul că „arhetipul" Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului nu va fi regăsit, ca atare, în nici una dintre societătile coexistente la ora
actuală în lume. Nici măcar în cele mai democratice. Această situaţie ţine în mod decisiv de
împrejurarea că între norma universală şi aplicarea ei se interpune, ca un factor modulator,
fizionomia distinctă a uneis societăţi date. Acesta este motivul pentru care examinarea pro-
blematicii drepturilor nu poate face abstracţie de studierea dinamicii naţional/internaţional
pentru a se desprinde, îndeosebi, specificul celor două categorii de reglementări.
În mod, cert, conţinutul concret al drepturilor omului este definit prin reglementările
interne ale statelor. De altfel, în cadrul statal reapare individul în situaţia sa socială exactă,
problematica drepturilor omului fiind adusă de la nivelul său abstract la realitatea socială
concretă.
În plan internaţional, este desemnat raportul abstract - centrat pe anumite valori
fundamentale - dintre individ şi societate. în plan naţional sint vizate raporturile dintr-o
societate dată, asupra organizării şi funcţionării căreia şi-au pus amprenta, de-a lungul
timpului, unele valori, tradiţii şi experienţe specifice. Din acest motiv, drepturile omului
reprezintă „drepturi cu conţinut variabil", conţinutul lor concret definindu-se in spaţiul
naţional în funcţie de matricea elementelor obiective date şi de cea a elementelor subiective.
Reglementările internaţionale în materie vizează doar anumite valori fundamentale
(existenţa, egalitatea, libertatea, munca, bunăstarea, demnitatea etc), cărora li se caută
promovarea într-o normă juridică, la nivel internaţional. Aceste valori, în stadiul actual de
dezvoltare al umanităţii, sînt operaţionalizate normativ - ca drepturi subiective (drepturi ale
cetăţeanului) în ordinea internă a statelor, dobîndind protecţia necesară în cadrul şi în limitele
fireşti ale suveranităţii de stat.
Universalismul drepturilor omului este, s-ar putea spune, nuanţat de un relativism
socio-istoric. Există, deci, două determinări de relativitate ale drepturilor omului: pe de
o.parte, cele care ţin de evoluţia istorică, şi, pe de altă parte, cele care ţin de contextul socio-
economic, politic şi cultural.
Diversitatea de abordări este, în ,ultimă instanţă, explicabilă prin eterogenitatea
comunităţii internaţionale. Aceasta nu înseamnă însă că anumite valori nu pot fi comune mai
multor culturi sau chiar tuturor şi prin aceasta, să aibă caracter universal. Pe de altă parte, nu
este mai puţin adevărat că universalitatea valorilor - şi cele exprimate de drepturile omului
beneficiază în cel mai înalt grad de un asemenea atribut - nu implică echivalenţa mecanică a
mijloacelor şi formelor fenomenalizării lor. Poate tocmai pentru că, asemenea indivizilor
înşişi, societăţile ”ascultă” de acea lege nescrisă a esenţei umane, graţie căreia evoluţia lor în
timp coincide cu o diversificare crescîndă a formelor de împlinire a umanului. Păcatul funciar
al comunismului, care explică inaderenţa subiectivităţii umane la precepte1e sale, a constat
tocmai în supoziţia că indivizii (societăţile) ar putea fi modelaţi (modelate) conform unor
tipare unice. O probă indirectă a "fugii de uniformitate" a societăţilor o oferă constatarea că
realizarea uniformităţii în aplicarea regulilor reprezintă, îndeobşte, o problemă deosebit de
dificilă. Inclusiv atunci cînd dreptul ce trebuie pus în aplicare are un conţinut relativ precis. Ea
devine şi mai dificilă atunci cînd conţinutul dreptului nu a fost încă definit în vederea aplicării
sale. Şi extrem de dificilă atunci cînd asupra interpretării dreptului de aplicat reverberează op-
ţiuni şi priorităţi contradictorii ale forţelor sociale şi politice, ale grupurilor etnice coexistente
într-o societate dată. Intrucît anatomia interna a unei societăţi nu o poate calchia perfect pe a
alteia - chiar în condiţiile în care structurile politice şi economice sînt de aceeaşi factură (stat

8
de drept, pluralism politic, piaţă liberă etc.) - nici modul concret de operaţionalizare a
exigenţei universale de respectare, garantare şi protejare a drepturilor omului într-o societate
dată nu se poate suprapune tale quale cu cel existent într-o alta.
Există, de altfel, şi un anumit relativism terminologic, generator de dispute mai mult
sau mai puţin false în jurul sensului şi semnificaţiei unor concepte. Ele reamintesc, nu de
puţine ori de celebra remarcă a lui Montesquieu: „Nu.exista cuvinte care sa fi primit mai
multe semmficaţii care sa fi impresionat spiritele în atâtea maniere ca cel de libertate".
Toate cele semnalate nu sunt, însă, de natură să legitimeze o conduită care, luând ca
pretext diversitatea contextelor şi modalită1ilor concrete de exercitare efectivă a drepturilor
omului, se abate de la norma acceptată ca universală, indepărtindu-se structural, şi nu doar
fenomenologic, de aceasta sau chiar încălcînd-o în mod flagrant. Pentru că, la fel ca şi în alte
domenii, în materie de drepturi ale omului, diferenţa specifică care "sare" peste genul proxim
încetează să mai aparţină cîmpului său de referinţă. În cazul drepturilor omului, asemenea
îndepărtări faţă de "arhetipul" consacrat pe plan internaţional coincid, aproape fără excepţie,
cu translaţia de la respectarea la violarea drepturilor omului.
Un ultim argument - s-ar putea spune chiar de autoritate, pentru că redă poziţia unei
personalităţi politice contemporane a cărei viziune şi conduită democratică sint mai presus de
"orice suspiciune" - în favoarea necesităţii de a se lua în calcul, în aprecierea performanţelor
unui stat dat în materie de respectare a drepturilor omului, existenţa unei determinări
naţionale îl oferă Margaret Thatcher. Reluînd, într-un discurs, cîteva dintre ideile sale de bază
referitoare la naţionalismul democratic, pe care îl considera o componentă posibilă şi necesară
a noii ordini mondiale post-comumste, fostul prim-ministru al Marii Britanii releva:
"Adevărata stabilitate constă în a crea structuri laxe ale cooperării internaţionale, în care
naţionialismele legitime sa poată, în egală măsură, să se exprime pe ele insele şi să forjeze
legături reciproce, bazate pe interese comune ( ... ) Demnitatea naţională, corelată cu
libertatea şi statul de drept, consolidează puternic guvernarea democratică".

1.5. Drepturile omului într-o concepţie axiologică

Mecanismele de schimbare se evidenţiază în dreptul internaţional în lumina raportului

dintre nivelurile structural (relaţiile internaţionale), axiologic (valorile existente) şi normativ
(regulile adoptate).
Dată fiind eterogenitatea membrilor comunitaţii internaţionale, nu poate exista un
consens general al subiectelor de drept internaţional. asupra tuturor dimensiunilor şi
configuraţiei unei table de valori unice la scară mondială. Trebuie menţionat că acest proces
este realizat de popoare şi este numai consacrat de catre state. Se poate spune însa că există
un consens în legătură cu recunoaşterea unora dintre valorile internaţionale ca fiind
fundamentale, esenţiale pentru viabilitatea sistemului internaţional însuşi, cum ar fi suvera-
nitatea, pacea, securitatea, dezvoltarea etc.
Poate fi evidenţiată o anumită dinamică a valorii pe plan internaţional, avînd o
putcrnică determinare social istorică şi care cuprinde patru faze importante: a) emergenţa
valorii, legată de dezvoltarea unor idei, concepte ca expresii ale unui proces de
"conştientizare" (spre exemplu, apariţia la sfîrşitul secolului al XVII-lea a conceptului
drepturi ale omului); b) recunoaşterea internaţională a valorii, subliniată tot mai des în
documentele politice uni, bi sau multilaterale, cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din 1948; c) protecţia juridică a valorii, obţinută prin consacrarea ei în reguli de drept
internaţional (pot fi menţionate, între altele, Pactele internaţionale referitoare la drepturile
omului, adoptate in 1966); d) realizarea valorii, transpunerea în practica însăşi a statelor,
confirmarea şi acceptarea valorii, de către state, inclusiv prin măsuri legislative de ordin
intern.
Dreptul internaţional este generat de un anumit cadru politico-economic, ca şi de
conştiinţa juridică, trecerea de la nivelul structural (al relaţiilor internaţionale) la cel normativ
realizîndu-se prin intermediul conştiinţei. Dreptul, de altfel, reprezintă o reflectare specifică,
prin intermediul conştiinţei juridice, a structurii relaţionale a societăţii, conştiinţa fiind o
9
componentă importanta, de natură spirituală, între factorii de configurare a dreptului. Deşi nu
se poate vorbi drespre o "conştiinţă juridică a statelor", este evident, totuşi, că procesul
normativ internaţional reflectă în mare măsură ideile ce există despre regula de drept
internaţional în fiecare stat.
Acest proces axiologic de reflectare şi de receptare a funcţionat pînă la primul război
mondial şi, în bună măsura, pînă la cel de-al doilea război mondial în mod izolat în fiecare
societate, neexistînd mecanisme de transmitere de acest ordin dincolo de spaţiul naţional, el
rămînînd astfel limitat. În ultimele trei decenii, datorită creşterii exponenţiale a
interdependenţelor (sub aspect obiectiv), dar şi a mijloacelor de comunicaţie (ca vectori),
informaţia tot mai larga şi circulaţia ideilor au permis cristalizarea unei conştiinţe juridice
comune a popoarelor ce tinde să se organizeze in legătură cu marile probleme contemporane
şi, pe baza unor permanente judecăţi de. apreciere, să consacre şi să realizeze valorile
internaţionale fundamentale. Ca atare, opinia publică - formă de exprimare a acestei
conştiinţe, de evidenţiere a unor idei şi sentimente ale colectivităţilor umane în legătură cu
evoluţiile structurale - şi-a dobîndit o dimensiune internaţională.
Tradiţional, s-a considerat că există o zonă de discontinuitate între social (în general)
şi juridic. Se stabilea, uneori, şi o corelaţie, tot discontinuă, între morală şi drept. În realitate,
în plan social (inclusiv prin aplicarea "socială" a dreptului) funcţionează o imensă "uzină" de
reflecţie juridică, într-un cadru bine circumstanţiat de resursele economice, tradiţiile şi cultura
spaţiului respectiv. În acest proces, cu determinări atât obiective, cât şi subiective, sînt
generate anumite valori care consemnează elementele importante, de interes pentru
comunitatea respectivă.
Aşa cum arăta şi V. Dimitrijevic, frontiera dintre dreptul internaţional şi celelalte
sisteme informative internaţiona1e nu poate rămîne absolută: "ea este mai curînd o membrană
delicată prin care noile elemente de valoare se infiltrează în sfera juridică. Formarea valorilor
precede formularea normelor juridice, dar valorile pot, de asemenea, să se exprime într-o
formă normativă. O astfel de exprimare poate fi simbolul dorinţei pentru o nouă situaţie,
împreună cu tot ceea ce o însoţeşte ( ... ); este suficient atunci să se dovedească convingerea
largă după care indivizii şi popoarele au dreptul respectiv".
În opinia noastră, drepturile omului îşi au fundamentul într-o zonă metajuridică, fiind
generate în afara dreptului, însă nu în afara societăţii, ci doar în alte zone ale socialului
(morală etc.). Această concepţie a cuplării dreptului cu alte zone, contingente, ale ansamblului
social pune accentul pe efectele dinamicii structurii iriternaţionale şi a unor straturi ale
suprastructurii, determinate de aceasta, asupra normativităţii internaţionale. Considerăm, de
asemenea, că valorile reprezintă un vector "privilegiat" între social (înţeles în sens larg) şi
normativ şi un senzor extrem de sensibil al transformărilor internaţionale, pe de o parte, şi al
dorinţei de schimbare, pe de altă parte, în condiţiile în care nu există o graniţă între "dat" şi
"construit". Atît doctrina clasică a dreptului natural (care. situează drepturile omului - din
punct de vedere ontologic – înainte de naşterea individului) cît şi pozitivismul (care consideră
că aceste drepturi sînt legate exclusiv de voinţa statului) reprezintă poziţii extreme în ceea ce
priveşte fundamentul drepturilor omului. Şi în opinia noastră, geneza acestor drepturi este
socială, dar ea se realizează într-o fază prejuridică şi extrajuridică, căpătînd doar ulterior, prin
consacrarea şi protecţia juridică a valorii respective, caracter normativ.
Procesul axiologic generator de drepturi ale omului se desfăşoară într-un cadru mai
îngust sau mai larg, în fiecare epocă istorică procesele de valorizare la nivel naţional
coexistînd şi influenţîndu-se reciproc cu cele ce se realizează la nivel internaţional. Este
important faptul că atunci cînd un astfel de proces a căpătat validare internaţională, valorile
respective nu mai pot fi "negate" in plan local.
Fiecare valoare fundamentală - existenţă, integritate, libertate, participare, legalitate,
egalitate, solidaritate, muncă, justiţie, educaţie, pace, dezvoltare - se exprimă prin numeroase
valori derivate, care sînt, de fapt, componente ale sale.
Astfel, spre exemplu, libertatea se evidenţiază prin libertatea de exprimare, libertatea
de participare la conducerea societăţii, libertatea de conştiinţă, libertatea de asociere etc. De
asemenea, egalitatea, ca valoare, are numeroase dimensiuni, spre exemplu: egalitatea în

10
justiţie, egalitatea şanselor în educaţie, egalitatea în drepturi între soţ şi soţie etc.
"Conglomeratul" axiologic realizat în jurul unei valori fundamentale este exprimat juridic
printr-un ansamblu de norme ce conturează in plan internaţional veritabile instituţii juridice.
O primă consacrare juridică, (nu neapărat din punct de vedere temporal) se realizează
la nivel. internaţional, documentele adoptate de către state formulînd ceea ce am numit
"drepturi ale omului cu conţinut variabil", conţinutul lor urmând să fie precizat la nivel
naţional, unde se realizează şi garantarea şi protecţia lor efectivă. Se poate spune deci că
"genul proxim" al drepturilor omului se află in afara dreptului, conţinutul lor materializîndu-
se, însă, in interiorul său. Drepturile omului prezintă un înalt grad de generalitate şi de
perenitate, ele nu au insă un continut imuabil, ci evoluează în concordantă cu dinamica
relaţiilor internaţionale, cu dinamica valorilor pc care le consacră. Astfel, pe parcursul
evoluţiei istorice, sistemul drepturilor omului se modifică pentru a reflecta aceste
transformări, apărînd drepturi noi, în funcţie de apariţia unor valori care se cer apărate şi
consacrate pe plan juridic. Un anumit drept - chiar dacă îşi găseşte geneza în nevoi
fundamentale (care şi ele au un caracter dinamic şi istoric) - apare uneori ca o contestare a
realităţii, a unei anumite situaţii de fapt. Această contestare îmbracă o formă axiologică în
măsura în care se autolegitimează prin practică socială, prin recunoaştere internaţională. Se
evidenţiază, credem, o triadă fundamentală pentru examinarea drepturilor omului: nevoi -
valori - drepturi. Valorile exprimă nevoile esenţiale şi, la rîndul lor, sînt operaţionalizate în
drepturi. Pentru orice drept există un "eşafodaj" construit din elemente obiective şi subiective,
care reflectă stadiul de dezvoltare al unei societăţi, dar şi opţiunile, valorile la nivelul
conştiinţei sociale.
În faza finală de "construire" a lor, drepturile omului se operaţionalizează, "se
pozitivează” transformându-se în drepturi cetăţeneşti. În ceea ce priveşte natura juridică a
drepturilor cetăţeneşti, pot fi evidenţiate următoarele teorii: teoria teocratică; teoria dreptului
natural; teoria individualistă; teoria drepturilor reflexe şi a autolimitării statului; teoria
situaţiei juridice a.cetăţeanului şi a obligaţiilor statului; teoria statutului juridic; teoria
capacităţii juridice; teoria drepturilor subiective. Deşi fiecare dintre ele conţine elemente
viabile, apreciem că aceea care consideră drepturile cetăţeneşti a fi o categorie a drepturilor ..
subiective calchiază cel mai bine realitatea.
Alături de fundamentul extrajuridic, axiologic, drepturile omului capătă, deci, în
momentul. recunoaşterii sau consacrării lor prin reglementările interne ale statelor, şi o natură
juridică distinctă - aceea de drepturi subiective. Se adaugă deci o dimensiune instrmentală şi o
determinare de tip pozitivist, decurgînd din geneza lor constitutională.
Pe baza celor expuse mai sus credem că putem defini drepturile omului ca fiind acele
prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ -
in raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale
fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii
legitime - in contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei anumite societăţi.

1.6. Dreptul internaţional al drepturilor omului – configurare şi subiecte

Dreptul internaţional a apărut şi s-a dezvoltat din nevoia formulării unui cadru
ordonat pentru relaţiile interstatale. Evoluţia sa, pornind de la elementele normative disparate
şi de natură strict bilaterală, încă din perioada antichităţii s-a caracterizat printr-o dinamică
exponenţială - o reflectare evidentă a creşterii interdependenţelor internaţionale pe care este
chemat să le guverneze.
În ce măsură poate dreptul internaţional contemporan să "ţină pasul" cu evoluţia
extrem de rapidă a relaţiilor internaţionale, cum va evolua ordinea normativă internaţională în
următoarele decenii, care sînt modalităţile de conectare şi armonizare între politica externă a
statelor şi dreptul internaţional, iată numai câteva probleme la care vor trebui să reflecteze
specialiştii în probleme internaţionale la acest început de mileniu. Dreptul internaţional şi
relaţiile internaţionale nu sînt şi nu pot fi două sisteme autistice; ele comunică şi se
11
influenţează reciproc. Desigur, determinant rămîne nivelul structural, cel al relaţiilor
internaţionale, dreptul internaţional - ca ansamblu normativ - fiind un nivel suprastructural, ce
reflectă modificările petrecute în relaţiile dintre state. El nu are însă un caracter strict pasiv, de
"fotografiere" a ceea ce se petrece în mediul internaţional. Se accentuează tot mai mult rolul
său de instrument, de factor al schimbării pentru relaţiile internaţionale.
În ceea ce priveşte dinamica celor două sisteme, se poate observa că relaţiile
internaţionale se caracterizează printr-o evoluţie continuă, în timp ce dreptul internaţional are
o evoluţie "discretă", discontinuă. Dezvoltarea sa se materializează prin coexistenţa unor zone
cu mişcare rapidă de codificare - în unele din subsistemele sale, privilegiate în anumite
perioade (dreptul diplomatic, dreptul consular, dreptul tratatelor, dreptul mării) - alături de
domenii care "stagnează" sub aspectul. reglementărilor multilaterale pentru perioade mai
îndelungate (cum a fost cazul cu domeniul dezarmării, în deceniul opt şi începutul deceniului
nouă).
In anumite momente istorice importante, dreptul internaţional "recuperează" însă
decalajul. existent faţă. de evoluţia relaţiilor internaţionale, realizînd saltul necesar pentru a
răspunde unor noi cerinţe, interese şi valori internaţionale. Astfel, spre exemplu, pot fi
menţionate Tratatele de la Westphalia (1648), Actul final al Congresului de la Viena (1815),
Pactul Ligii Naţiunilor (1919), Carta Naţiunilor Unite (1945) etc., care au evidenţiat existenţa
unei tendinţe de racordare a normelor dreptului internaţional la configuraţia shimbătoare a
relaţiilor internaţionale.
Reconstrucţia doctrinară a dreptului internaţional după cel de al doilea război mondial
este legată de mai multe etape, în primul rînd, confruntarea ideologică ce a dus la "războiul
rece" din anii '50. Apoi, începînd din a doua jumătate a anilor '60, realizarea. unui climat de
destindere politică, în condiţiile afirmării puternice a interesului naţional, ca fundament al
politicii externe a statelor (tendinţă amplificată de procesul decolonizării). Rezultatul, în
planul dreptului internaţional public, a fost afirmarea unui drept al coexistenţei paşnice, al
respectului reciproc pentru orânduirea social-politică şi organizarea internă a statelor.
In prezent, sîntem martorii unei noi etape în evoluţia relaţiilor internaţionale -cu implicaţii şi
în planul dreptului internaţional public -, caractezată de dispariţia confruntării ideologice Est-
Vest. In perioada postbelică, dreptul internaţional şi-a lărgit în permanenţă obiectul
reglementărilor pentru a reflecta evoluţia relaţiilor internaţionale şi emergenţa unor noi valori
şi domenii, care au căpătat şi dimensiuni internaţionale: energia nucleară, cosmosul, mările şi
oceanele, populaţia. Sub incidenţa unor astfel de preocupări, au intrat - mai ales după
adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului - şi drepturile omului, în special sub
aspectul promovării lor, în cadrul cooperării interstatale. Au fost adoptate numeroase
documente în acest domeniu dar confruntările s-au menţinut şi chiar s-au amplificat, inclusiv
în ceea ce priveşte soluţiile normative cuprinse în aceste documente. Concluzia este aceea că
dreptul pozitiv – dreptul internaţional al drepturilor omului, ca ansamblu de principii şi norme
care guvernează cooperarea statelor în ceea ce priveşte promovarea drepturilor omului – nu
reflectă un consens „universal”, un model unitar şi imuabil, general acceptat.
În funcţie de dezvoltarea normativă a dreptului internaţional, drepturile omului au fost
considerate, la un moment dat, o instituţie a dreptului internaţional. În prezent, se poate
afirma că există deja o ramură distinctă a dreptului internaţional – dreptul internaţional al
drepturilor omului. Problemele pe care le implică acceptarea acestei noi ramuri nu sunt încă
pe deplin lămurite, fiind vorba despre raportul dintre dreptul internaţional al drepturilor
omului şi dreptul internaţional general. Se încearcă să se acrediteze ideea că dreptul
internaţional al drepturilor omului reprezintă un ansamblu normativ distinct şi de acelaşi nivel
cu dreptul internaţional. O viziune echilibrată este aceea care potrivit căreia drpetul
internaţional al drepturilor omului constituie o ramură a dreptului internaţional public, dar ea
are „drepturi şi obligaţii” egale cu celelalte ramuri ale acestuia: dreptul tratatelor, dreptul
mării etc., fiind guvernat de principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Desigur,
alături de elementele comune cu celelalte ramuri ale dreptului internaţional, dreptul
internaţional al drepturilor omului are şi trăsături specifice.
Dacă există, în mod cert, un domeniu de drept pozitiv al drepturilor omului, există, de

12
asemenea, şi o ştiinţă autonomă a drepturilor omului. Noţiunea însăşi – drepturi ale omului –
sugerează cantonarea în domeniul strict al dreptului. Ea este însă asociată cu o concepţie
referitoare la drepturile omului, iar această concepţie poate fi juridică, filozofică, sociologică,
etică, după cum poate fi politică sau economică.
Neînţelegerile, uneori voite, apar datorită faptului că nu se face dinstincţie între nivelul
conceptual şi cel normativ, acesta din urmă fiind, în mod evident, juridic. Din complexitatea
abordărilor se trage concluzia că şi dreptunle omului au o natură complexă (ceea ce este
adevărat). Dar, spre exemplu, marea poate face obiectul de studiu pentru biologie, zoologie,
geografie, drept internaţional etc. Dreptul mării însă numai este direct relevant decît pentru
dreptul internaţional. Spre a se evita această logică, se afirmă că drepturile omului fac parte
din realitate. De fapt, însă, în planul realităţii se află omul şi societatea, care pot fi, desigur,
studiate şi în filosofie, şi în sociologie, şi în alte ştiinţe. Din momentul în care însă raporturile
dintre individ şi societate sint fixate printr-o grilă de tip juridic, problematica respectivă -
denumirea însăşi ne-o arată - intră sub incidenţa ştiinţelor juridice. Mai mult, abordarea
teoretică a unui segment al dreptului internaţional -dreptul internaţional al drepturilor omului
- se înscrie in ştiinţa dreptului internaţional, neexistind ştiinţe particulare pentru fiecare
ramură a sa (ştiinţa dreptului diplomatic, ştiinţa dreptului tratatelr etc.). Considerind că putem
admite existenţa in dreptul internaţional a acestei noi ramuri, rămine de rezolvat intrebarea
dacă există, în ordinea juridică internaţională, şi un principiu (fundamental) al respectării
drepturilor omului. Examinarea acestei chestiuni trebuie să plece, desigur, de la analiza
textelor şi a jurisprudenţei în materie. Astfel - in afara dispoziţiilor din Carta O.N.U., in
preambulul Convenţiei de la Viena privind Dreptul tratatelor se arată că statele părţi la
Convenţie "sînt conştiente de principiile de drept internaţional incorporate in Carta Naţiunilor
Unite, cum ar fi principiile privind egalitatea în drepturi a popoarelor şi a dreptului lor de a
dispune de ele însele, egalitatea suverana şi independenţa tuturor statelor, neamestecul in
afacerile interne ale statelor, interzicerea ameninţării cu forţa sau a folosirii forţei şi
respectarea universală efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamemale pentru
toţi".
In textul "Declaraţiei asupra principiilor. dreptului internaţional", din 1970, fără a se
formula un principiu distinct al respectării drepturilor omului, au fost introduse, totusi, unele
formulări în acest sens în cadrul principiului egalităţii in drepturi ale popoarelor şi a dreptului
lor de a dispune de ele insele sau al obligaţiei statelor de a coopera unele cu altele conform
Cartei. Preluînd aceste elemente, Actul final de la Helsinki al C.S.C.E. a prevăzut ca principiu
distinct, aplicabil relaţiilor dintre statele participante şi relaţiilor acestora cu alte state,
principiul respectării drepturilor omului, punându-l alături de celelalte principii fundamentale
ale dreptului internaţional, formulate sau reafirmate de Carta O.N.U. şi de alte documerite
subsecvente. Dacă importanţa respectării pe plan internaţional a drepturilor omului a
determinat, în mod evident, ridicarea acestei cerinţe la nivel de principiu, trebuie, totuşi,
examinat mai de aproape locul exact al acestui principiu in sistemul principiilor dreptului
internaţional. Principiile dreptului internaţional formează un sistem coerent ce guvernează
intreaga materie a relaţiilor interstatale. Datorită valorilor internaţionale ce formează
sâmburele lor ontologic, ele reflectă dinamica relaţiilor internaţionale şi, in acelaşi timp, o
influenţează, stabilind jaloane pentru conduita statelor în relaţiile interstate. În cadrul
sistemului se stabilesc legături de determinare şi de influenţare reciprocă între principiile
fundamentale şi principiile specifice anumitor domenii ale relaţiilor internaţionale. Principiile
fundamentale dau expresie unor valori internaţionale fundamentale pentru structura
internaţională, în timp ce principiile specifice se centrează pe valori ce apar şi se afirmă într-
un domeniu limitat al raporturilor dintre state. Este firesc, de aceea, ca principiile funda-
mentale să reprezinte cadrul de referinţă principal pentru principiile specifice, ele determinînd
limitele în care pot să apară principiile specifice. Principiile fundamentale reprezintă principii
cu valabilitate pentru întregul sistem al dreptului internaţional, în timp ce principiile specifice
- cu un grad mai mare sau mai mic de generalitate - sînt principii de subsistem, adică de
ramură.
Iniţial, principiul respectării drepturilor omului a apărut ca o componenta a
13
principiului cooperării dintre state - principiu fundamental al dreptului internaţional
contemporan. El s-a afirmat apoi ca principiu specific (de ramură), în prezent, pe fundalul
prăbuşirii comunismului, el fiind consacrat ca principiu fundamental. Astfel, ceea ce a fost
iniţial un obiectiv al Naţiunilor Unite ("promovarea şi încurajarea respectării drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau reli-
gie" -art. 1, pgf. 3 din Carta O.N.U.) a căpătat haină normativă, devenind, în acelaşi timp, şi
principiu al dreptului internaţional. Conţinutul sau, ca principiu, nu este pe deplin precizat;în
esenţă, însă, el implică dimensiunea de cooperare în ceea ce priveşte promovarea şi, în unele
cazuri - atunci cînd este vorba de încălcări ce pun în pericol pacea şi securitatea
internaţională - protecţia drepturilor omului. De asemenea, el determină şi unele consecinţe
interne, ca o manifestare firească a aplicării în spaţiul naţional a obligaţiilor asumate, dar nu
numai a acestora.
Consacrarea acestui principiu - care credem că s-a realizat în ultimii ani -trebuie să
ţină seama de faptul că el trebuie interpretat şi aplicat în contextul celorlalte principii, după
cum :se arată în Declaraţia Adunării generale a O.N. U. din 1970 asupra principiilor dreptului
internaţional.
Drepturile omului - ca ramură a dreptului internaţional - configurează un ansamblu de
principii şi de norme. Ele nu pot contraveni însă anumitor principii din alte domenii, care au
o importanţă deosebită şi in această materie: principiul nediscriminării, principiul egalităţii,
care vizează şi ele sistemul protecţiei drepturilor omului, deci drepturile cetăţeneşti. Este
vorba, în definitiv, de asumarea de către state a unor obligatii internationale privind
implementarea naţională a acestor principii. Un rol special în cadrul dreptului internaţional al
drepturilor omului îl are şi principiul autodeterminării popoarelor.
În ultimele decenii s-au. cristalizat unele reguli generale de drept internaţional în
domeniul drepturiior omului, reguli care instituie, în esenţă, o obligaţie a statelor de a
colabora pentru promovarea respectului drepturilor fundamentale ale omului, de a asigura
dreptul popoarelor la autodeterminare, egalitatea în drepturi a oamenilor şi nediscriminarea şi
de a combate practicile contrare acestor obligaţii. Dreptul internaţional al drepturilor omului
este o ramură care îşi caută, în continuare, configurarea normativă si de sistem, dinamica sa
fiind extrem de rapidă, reflectând preocupările şi tendinţele existente în planul relatiilor
internationale.
O problemă extrem de controversată legată de trăsăturile sale specifice este aceea
dacă individul a devenit, alături de stat, subiect al dreptului internaţional. Această idee,
evidenţiată de la sfârsitul secolului trecut de Heffter, Fiore, Westlake, Bonfils, Cavaglieri,
Kelsen, Verdross etc. se explica în acea perioadă îndeosebi prin lipsa de dezvoltare a
dreptului internaţional privat (spre exemplu, lipsa de reglementări internaţionale în ceea ce
pnveşte apatridia, aspectele de statut familial cu elemente de extraneitate etc.).
Într-un studiu întocmit la cererea Subcomisiei O.N.U. pentru prevenirea discriminării
şi protecţia minorităţilor, E. I. Daes, luînd în considerare diverse aspecte normative şi
instituţionale, înainte sau după cel de-al doilea război mondial, a examinat drepturile acordate
anumitor persoane de dreptul internaţional (apatrizi etc.) sau unele obligaţii decurgînd pentru
individ din regulile internaţionale (în special în cazul crimelor de război, a crimelor împotriva
umanităţii sau a celor împotriva păcii şi securităţii omenirii).
Pornind de la analiza concepţiilor referitoare la condiţia individului în dreptul
internaţional, raportorul special a ajuns la concluzia că individul "ar trebui să fie considerat
cel puţin cu acelaşi titlu ca şi statul, ca subiect al dreptului internaţional contemporan". Şi alţi
autori împărtăşesc aceeaşi opinie. Există, însă, la fel de mulţi care o resping.
Principala deficienţă a studiului la care ne-am referit şi a concluziilor sale este aceea
că amestecă formulările de lege lata cu cele de lege ferenda, ceea ce este cu ceea ce ar trebui
(sau ar putea) să fie. În stadiul actual al dreptului internaţional individul este subiect de
drepturi în plan internaţional.

14
II. NIVELUL NORMATIV

2.1. Dublul caracter sistemic al drepturilor omului

Prin dublul caracter sistemic al drepturilor omului înţelegem organizarea in sistem a

drepturilor omului, atît la nivelul conţinutului (drepturi şi obligaţii corelative) cît şi la nivelul
formei, respectiv al izvoarelor juridice ce le consacră.
Astfel, în ceea ce priveşte ansamblul normativ propriu-zis în această materie,
drepturilor şi indatoririlor le sunt asociate limite şi responsabilităţi. Acestea toate formează un
sistem echilibrat, destinat să asigure o legătură armonioasă între individ şi societate. Întrucît
această legătură se poate realiza efectiv doar la nivel naţional, s-ar putea spune că, mutatis
mutandis, cadrul normativ internaţional in domeniul drepturilor omului poate fi comparat cu
partea vizibilă a unui iceberg. Practic, elementele normative graţie cărora standardele inter-
naţionale se operaţionalizează, pentru a deveni fapt de existenţă se găsesc în legislaţiile
naţionale.
Pe de altă parte, izvoarele în care sînt prevăzute drepturile şi îndatoririle persoanei
formează şi ele un sistem coerent. Un sistem cu două axe. Una verticală, pe care ordinea de
prioritate este determinată de forţa juridică a documentului. Astfel, în timp ce, spre exemplu,
rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U. au, juridic vorbind valoare de recomandare,
convenţiile sînt obligatorii pentru toate statele care au devenit părţi la ele. Dată fiind factura
sa specifică, dreptul cutumiar în materia drepturilor omului este mai dificil de plasat pe
această axă. Această împrejurare explică, probabil, în bună măsură, interminabilele
controverse privitoare la sfera sa de valabilitate. Pe axa orizontală documentele se
diferenţiază între cele cu vocaţie universală, respectiv cele cu vocaţie regională sau sub-
regională. În timp ce primele au, în principiu, relevanţă pentru toate statele lumii, celelalte
dau expresie anumitor "diferenţe specifice" dintre diversele regiuni ale lumii. În consecinţă,
ele au prioritar relevanţă pentru statele ce aparţin regiunii respective. Desigur, oricare dintre
documentele regionale poate constitui o sursă de inspiraţie pentru alte arii geografice, dar ele
nu pot fi aplicate tale quale în afara sferei lor de "competenţă". Nu este, în schimb, mai puţin
adevărat, că „specificitatea" nu poate fi invocata drept argument pentru adoptarea unor
documente ale căror prevederi contravin principiilor sau obligaţiilor cu. relevanţă universală.
Acordurile regionale sau sub-regionale pot detalia şi îmbogăţi normele consacrate de O.N.U.,
dar nu pot, în nici un caz, să le eludeze sau, şi mai grav, să le incalce. O atare opţiune le
situează din start, în afara legalităţii internaţionale.
Inainte de a trece la examinarea mai detaliată a principalelor izvoare juridice
internaţionale şi regionale, care reglementează în prezent conduita statelor in sfera drepturilor
omului, considerăm utilă o succintă trecere în revistă a ceea ce s-ar putea numi "preistoria"
istrumentelor referitoare la acest domeniu. Atît pentru că ea poate pune în relief dinamica,
aproape inegalabilă, a acestei componente a dreptului internaţional cît şi pentru că efectele
negative pe care le-au avut, în planul relaţiilor dintre state, unele instrumente care au
consacrat standarde duble in materie de drepturi ale omului ar putea constitui, şi astăzi, un
prilej de lucidă reflecţie, în măsură să prevină repetarea unor erori ale trecutului.

2.2. Istoria instrumentelor internaţionale – înainte de cel de-al doilea război mondial
– referitoare la drepturile omului

Dacă istoria concepţiilor referitoare la drepturile omului poate fi considerată ca

începînd în secolul al XVII-lea, istoria propriu-zisă a instrumentelor internaţionale in
domeniul drepturilor omului începe după cel de-al doilea război mondial, când preocupările
în acest domeniu capătă un caracter guvernamental şi generalizat - vizând ansamblul
drepturilor omului.

15
 Desigur, căutînd în trecut, cu interesul specific abordărilor secolului nostru, putem
găsi fragmente informative, elemente care să dea expresie, nu unei viziuni sistemice a ceea ce
numim astăzi drepturile omului, ci, eventual, preocupării pentru soarta „supuşilor" unei ţări
învinse sau ai unei tări aliate.
Problematica drepturilor omului îşi face loc în tratatele internaţionale doar in perioada
modernă, şi aceasta numai sub aspectul interzicerii anumitor forme ale discriminării
religioase.
Dacă din secolul al XIII-lea pot fi relevate preocupări în ceea ce priveşte garantarea
egalităţii de tratament a minorităţilor religioase - intoleranţa religioasă şi interesele economice
adiacente fiind cauzele a numeroase războaie ce punctează istoria feudală a Europei - din
secolul al XIX-lea încep să intereseze problemele sclaviei. Deşi marile Declaratii, cea
americană şi franceză, recunoscuseră faptul că oamenii se nasc egali, sclavia a fost acceptată
sau tolerată pînă spre sfirşitul secolului al XIX-lea. Astfel, interzicerea comerţului (maritim
sau terestru) cu sclavi a format obiectul unor declaraţii sau convenţii succesive în a doua parte
a secolului al XIX-lea, dintre care cel mai important este Actul final al Conferintei
antisclavagiste de la Bruxelles, din 2 iulie 1890.
După primul război mondial problematica drepturilor omului şi-a făcut simţită
prezenţa mai ales sub forma preocupării faţă de protecţia minorităţilor. Din nefericire, s-a
optat, pentru o formulă - aceea a protecţiei internaţionale selective - care a generat serioase
dispute in momentul adoptării ei. Evoluţiile ulterioare aveau să confirme că dreptatea fusese
de partea celor care se opuseseră adoptării unui atare mod de garantare şi protejare a
drepturilor legitime ale persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Principalul argument în
favoarea adoptării unei alte măsuri a fost acela al lipsei de omogenitate, din punctul de vedere
al etniei, limbii sau religiei, a populaţiei diferitelor state. Cu toate că numărul acestora era
foarte ridicat,cuprinzind practic, aproape toate statele prezente la Conferinţa de pace, tratatele
speciale, denumite "pentru minorităţi", încheiate în anii 1919-1920, la Paris şi în alte localităţi
apropiate, au vizat doar cîteva ţări. Ele au fost semnate de către puterile aliate, pe de o parte,
şi Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, România (în 1919) şi Grecia (în 1920), pe de
altă parte. Obiecţia evidentă, formulată de multe state, inclusiv de România, era aceea că prin
aceste tratate se stabilea un sistem discriminatoriu, întrucît protecţia minorităţilor nu era
imperativă pentru toate statele.
În proiectul iniţial al Pactului Societăţii Naţiunilor figura următorul articol (desemnat
ca art. XIX şi, ulterior, art. XXI): "Înaltele părţi contractante consimt să nu adopte nici o
reglementare de interzicere sau limitare a exercitării libere a religiei şi să nu facă nici o
discrimare, fie în drept, fie în fapt, împotriva celor care practică o anumită credinţă, religie
sau convingere, ale căror practici nu contravin ordinii publice sau moralei publice". Acest
articol era sprijinit de delegaţia americană, dar criticat de delegaţiile belgiană, portugheză,
italiană şi franceză, care considerau că ar fi greu să fie formulat astfel încît să evite conflictul
cu constituţiile anumitor ţări şi că ar putea fi folosit de anumite partide politice împotriva
guvernelor din ţările respective.
În aceste condiţii, în cadrul dezbaterilor, reprezentantul Japoniei (baronul Makino) a
propus următorul amendament: "Egalitatea naţiunilor fiind un principiu fundamental al
Societăţii Naţiunilor, Înaltele părţi contractante consimt să acorde, cît mai curînd posibil,
tuturor cetăţenilor statelor membre ale Societăţii un tratament egal şi just în toate privinţele,
fără distincţie, în drept sau în fapt, după rasă sau cetăţenie". Reprezentantul Imperiului bri-
tanic a aratat însă că aceasta era o "chestiune extrem de controversată" şi că, "în ciuda
caracterului nobil al ideii ce l-a inspirat pe baronul Makino, el considera că ar fi mai înţelept
pentru moment să se amâne examinarea acestui amendament". Ca atare articolul a fost
eliminat din Pactul Societătii Natiunilor. În felul acesta, încercarea de a se introduce în Pactul
Societătii Natiunilor prevederi referitoare la drepturile omului,ăntr-o viziune globală, gene-
ralizată şi egală a eşuat, preferîndu-se o formulă ce s-a dovedit ulterior neviabilă şi riscantă.
Arătînd încă din 1923 că obligaţiile faţă de minorităţi trebuie să înceteze să fie o
deminutio capitis, impusă cîtorva guverne, A. Mandelstam sublinia că nici o dezvoltare în
acest domeniu nu este posibilă înainte de a se fi modificat caracterul său de drept particular
16
aplicat relaţiilor unui număr restrîns de state şi de minorităţi. "Pentru a asigura pacea în lume -
sublinia el - dreptul minorităţilor trebuie să fie transformat, cît mai curînd posibil, într-un
drept universal, obligatoriu pentru toţi membrii Societăţii Naţiunilor fără nici o excepţie".
Protecţia minorităţilor organizată de Societatea Naţiunilor s-a soldat cu un eşec.
Ulterior, caracterul inegalitar şi discriminatoriu al unui sistem ce a fost impus cîtorva state -
care, de altfel, din 1934 au refuzat în mod expres să-l mai aplice - a fost recunoscut inclusiv
de O.N.U. Într-un document E.C.O.S.O.C., dedicat valorii juridice a angajamentelor în
materie de minorităţi, impuse în cadrul Societăţii Naţiunilor celor şase state europene amintite
mai sus se precizează: "Tratatul de pace semnat la Paris, la 10 februarie 1947, nu conţine
dispoziţii privind protecţia minorităţilor, dar conţine dispoziţii referitoare la respectarea
drepturilor omului şi la non-discriminare". Motivînd renunţarea la regimul de protecţie a
minorităţilor, instituit prin tratatele de pace de după primul război mondial, documentul în
cauză prezintă două argumente principale: dispariţia Socictăţii Naţiunilor Unite, respectiv
"recunoaş terea, de către Carta Naţiunilor Unite, a drepturilor omului şi a principiului non-
discriminării". Consecinţa juridică formulată explicit de document este aceea că, în toate
statele în care s-a aplicat "vechiul regim al minorităţilor", acesta şi-a încetat valabilitatea. În
ce priveşte România, se afirmă următoarele: ,,,Dispoziţiile Tratatului de la Paris (este vorba,
evident, de Tratatul încheiat intre România şi principalele puteri aliate şi asociate, in 1919)
privitoare la protecţia minorităţilor trebuie considerate ca nemaifiind in vigoare".
Tratatele de pace din 1947 n-au restabilit acest sistem, tocmai datorită înţelegerii
faptului că standardele duble în materie încurajează politizarea problemei minoritătilor. De
altfel, incă din perioada interbelică, numeroase lucrări de specialitate reliefaseră faptul că
protecţia minorităţilor implică - în mod nejustificat o protecţie selectiva. Mai mult, întrucît
generalizarea drepturilor minorităţilor se dovedea imposibil de realizat, se contura încă de pe
atunci necesitatea înlocuirii lor cu un sistem generalizat al drepturilor omului. Astfel, în
Recomandarea Academiei Diplomatice Internaţionale din 8 noiembrie 1928, se sublinia că
toţi locuitorii unui stat au dreptul la protecţia deplină şi întreagă a vieţii şi libertăţii lor şi că
toţi cetăţenii unui stat sînt egali in faţa legii şi se bucură de aceleaşi drepturi civile şi politice
fără distincţie de rasă, limbă sau religie, exprimându-se dorinţa de a fi elaborată o convenţie
mondială sub auspiciile Societăţii Naţiunilor pentru protecţia şi respectarea acestor drepturi.
De asemenea, in Declaraţia drepturilor internaţionale ale omului, adoptată de Institutul
de Drept Internaţional la 12 octombrie 1929, se afirmă, între altele, că "este datoria fiecărui
stat de a recunoaşte tuturor indivizilor dreptul egal la exercitarea liberă, atît publică cît şi
privată, a oricărei credinţe sau religii a cărei practicare nu este incompatibilă cu ordinea
publică şi cu bunele moravuri " (art. 2).
Aceeaşi soluţie se regăseşte in Declaraţia drepturilor şi indatoririlor statelor, aprobată
sub formă de rezoluţie de Uniunea interparlamentară, la conferinţa ţinută la Berlin în august
1928.

2.3. Sistemul izvoarelor drepturilor omului după cel de-al doilea război mondial

După cel de-al doilea război mondial au loc numeroase dezvoltări normative în ceea ce
priveşte drepturile omului. Astfel, se trece de la preocuparea asigurării şi protecţiei unor
anumite categorii de persoane (străini, minorităţi), ori a unor drepturi considerate în mod
individual şi raportate la anumite domenii prioritare în perioada postbelică (dreptul la muncă,
protecţia minorităţilor), la asigurarea şi protecţia drepturilor într-o viziune de ansamblu,
globală.
Un rol important in acest proces l-au avut documentele internaţionale adoptate,
suportul „formal" în care au fost consacrate sau confirmate aceste drepturi. Ele prezintă o
deosebită varietate, atît prin problematica abordată, cit şi prin caracterul lor şi se referă fie la
aspecte cu caracter general, vizînd proclamarea unor drepturi, indicarea unor direcţii de
acţiune sub formă programatică, fie la anumite aspecte ce ţin de realizarea drepturilor omului.
Sub aspectul caracterului lor, pot fi distinse convenţii internaţionale care au valoare
obligatorie pentru statele care devin părţi la ele - şi alte instrumente internaţionale (rezoluţii
17
etc.), ce cuprind declaraţii sau recomandări avînd semnificaţie precumpănitor moral-politică.
Convenţiile internaţionale ale drepturilor omului an fost clasificate în patru categorii:
1) convenţii generale - care interesează ansamblul drepturilor omului sau un grup
larg al acestora şi care au fost adoptate într-un cadru universal sau regional;
2) convenţii specifice - care vizează garantarea anumitor drepturi ale omului şi
care privesc: genocidul, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, sclavia, comerţul
cu fiinţele umane, munca forţată, azilul, libertatea de informare, viaţa particulară, securitatea
socială etc.;
3) convenţii referitoare la protecţia anumitor categorii - care corespund necesităţii
de a proteja în mod special anumite categorii de fiinţe umane: refugiaţii, apatrizii, emigranţii,
muncitorii, femeile, copiii, combatanţii, prizonierii şi persoanele civile în timp de conflict
armat;
4) convenţii de interzicere a discriminării - care au ca obiect lupta împotriva
discriminării bazată pe sex, rasă, origine etnică etc., a discriminării în învăţămînt, a
discriminării în folosirea forţei de muncă şi în profesie.
Alături de convenţiile internaţionale, pot fi menţionate rezoluţiile unor organe ale
organizaţiilor internaţionale cuprinzînd declaraţii, planuri de actiune etc.
Instrumentele adoptate în domeniul drepturilor omului nu au toate aceeaşi valoare
juridică. Ca şi în alte domenii ale dreptului internaţional, rezoluţiile - chiar şi atunci cînd
poartă denumirea de Declaraţie - au valoarea unor recomandări, în timp ce convenţiile sînt
obligatorii pentru statele care le-au ratificat.
Funcţia principală a acestor instrumente este aceea de a defini drepturile omului la
care se referă, de a preciza elementele lor componente şi de a indica măsurile necesare pentru
punerea lor în aplicare. În acest fel, ele pot influenţa legislaţia internă a statelor, fie în mod
direct, pentru convenţiile internaţionale, fie în mod indirect, pentru instrumentele care nu au
valoarea unor convenţii (spre exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului).
2.4. Categorii de drepturi ale omului

Drepturile omului reprezinta un sistem echilibrat şi dinamic. Ele configurează poziţia

individului în societate, ataşînd drepturilor obligaţii şi definesc, în acelaşi timp, raportul
armonios (în termeni de drepturi şi obligaţii) între individ şi stat. „Corpusul" acestor drepturi
a fost şi este în continuă.evoluţie, dînd expresie pe de o parte nivelului la care a ajuns o
societate şi, pe de altă parte, valorilor pe care aceasta le consideră importante pentru existenţa
sa. Odată cu dezvoltarea relatiilor internaţionale si a cadrului constitutional intern al statelor,
catalogul drepturilor omului s-a extins continuu.
Ideea lui Ph. Alston – de altfel unul dintre cei mai intereesanţi specialişti în domeniul
drepturilor omului-, care propune, în vederea clasificării drepturilor omului un echivalent al
sistemului francez de appellations controlees (ce se aplică vinurilor provenind din cele mai
bune podgorii din Franţa) lasă mult loc pentru discuţii.
Problema de fond constă în realizarea unui echilibru între, pe de o parte, necesitatea
menţinerii integrităţii şi credibilităţii tradiţiei drepturilor omului şi, pe de altă parte, nevoia
unei abordări dinamice, în măsură să ţină pasul cu nevoile şi perspectivele în schimbare.
Drepturile omului pot fi clasificate în diferite categorii, în funcţie de diverse criterii.
In mod obişnuit, pornind de la conţinutul celor două Pacte, drepturile omului sînt împărţite
în drepturi civile şi politice şi drepturi economice, sociale şi culturale.
Există însă şi alte clasificări sau subclasificări, în special ale drepturilor civile şi
politice. Introducînd şi alte criterii, mai pot fi evidenţiate şi alte posibile clasificări: drepturi
convenţionale şi drepturi ,;cutumiare", drepturi dobindite de la naştere şi drepturi ce pot fi
exercitate la o anumită vîrstă (spre exemplu, dreptul de a te căsători, dreptul de a vota);
drepturi absolute (opozabile erga omnes) şi drepturi relative (ce nu pot fi opuse decât
anumitor subiecte de drept, spre exemplu, doar statului).
Sint, desigur, şi alte chestiuni ce rămîn a fi clarificate: spre exemplu, dacă pot exista
drepturi "regionale" ale omului. O altă problemă este aceea de a clarifica dacă toate
drepturile. omului sint fundamentale sau numai unele dintre ele. Majoritatea autorilor
18
consideră că este important să se facă distincţia intre drepturile fundamentale şi alte drepturi
ale omului.
Una din soluţiile propuse a fost aceea de a considera că drepturile nederogabile
(drepturile de la care nu se poate deroga - conform Pactelor - în nici o circumstanţă) ar
constitui drepturi fundamentale. În fond, problema care se pune este deosebit de complexă:
se poate face o ierarhizare a drepturilor omului, se poate considera că anumite drepturi ale
omului sînt mai importante decit altele? Din punct de vedere strict juridic şi ţinînd seama de
prevederile conţinute în instrumentele .internaţionale referitoare la drepturile omului, nu ar
putea fi susţinută ideea unei astfel de ierarhii, ele trebuind să fie respectate in mod egal.
Întrucât, în acest domeniu delicat, rezultatul disputelor asupra ierarhizării constă mai
degrabă în creşterea graduluide confuzie decît în eliminatea ambiguităţilor, optăm pentru
prezentarea sistematizată a drepturilor omului, aşa cum sint prevăzute în principalele
documente internaţionale:

A. Drepturi civile:
1) Dreptul la viaţă, la libertate şi la inviolabilitatea persoanei, inclusiv: dreptul de
a nu fi supus la tortură, tratamente şi pedepse crude sau inumane; dreptul de a nu fi ţinut în
sclavie; dreptul de a nu fi arestat, reţinut sau expulzat în mod arbitrar; dreptul de a nu fi
constrins la executarea unei munci forţate sau obligatorii; dreptul de a nu fi privat de libertate
decît pentru motive legale şi in conformitate cu procedura prevăzută de lege; dreptul oricărui
individ arestat de a fi informat în momentul arestării sale despre motivele acestei arestări şi de
a fi înştiinţat, în cel mai scurt timp, de orice invinuire ce i se aduce; dreptul oricărui individ
arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni de a fi adus, in termenul cel mai scurt, în.
faţa unui tribunal şi de a fi judecat într-un interval rezonabil sau de a fi eliberat; dreptul de a fi
prezent la proces şi de a se apăra; dreptul persoanei private de libertate prin arestare sau
detenţiune de a introduce o acţiune în faţa unui tribunal pentru ca acesta să hotărască asupra
legalităţii detenţiunii sale; dreptul persoanei private de libertate de a fi tratată cu. umanitate şi
cu respectarea demnităţii inerente persoanei umane; nimeni nu poate fi întemniţat pentru
simplul motiv că nu este in măsură să execute o obligaţie contractua1ă; dreptul individului de
a nu fi urmărit sau pedepsit din cauza unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr-o hotărîre definitivă; dreptul persoanei condamnate la un recurs în faţa unei
instanţe superioare; dreptul persoanei de a nu fi condamnată pentru o infracţiune care are la
bază săvîrşirea unei acţiuni sau inacţiuni care în momentul săvârsirii lor nu constituia o
infractiune;
2) Dreptul la egala ocrotire a legii (dreptul de restabilire efectivă în drepturi de
către tribunalele naţionale competente în cazul încălcării drepturilor fundamentale acordate de
Constituţie sau lege; dreptul de acces egal la serviciile publice; dreptul oricărei persoane ca
litigiul in care este parte să fie examinat echitabil şi public; orice persoană acuzată, de
comiterea unei infractiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp vinovăţia sa nu a fost
stabilită în mod legal; dreptul la apărare egală împotriva oricărei discriminări);
3) Dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept;
4) Egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie (dreptul egal al bărbaţilor şi
femeilor de a se bucura de drepturile civile şi politice; egalitatea în drepturi şi răspunderi a
soţilor în privinţa căsătoriei, in timpul căsătoriei şi atunci cînd ea se desface);
5) Dreptul la o cetăţenie (dreptul copilului de a dobîndi o cetăţenie);
6) Dreptul de a se căsători, şi de a întemeia o familie;
7) Dreptul la proprietate;
8) Dreptul de a nu fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale in viaţa particulară,
în familie, în domiciliul sau corespondenţa sa, sau unei atingeri ilegale aduse onoarei sau
reputaţiei sale (dreptul la protecţia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri).

B. Drepturi politice:
1) Dreptul la libertarea gindirii, conştiinţei şi religiei (libertate de a avea sau
adopta o re1igie; libertatea de manifestare a religiei; nimeni nu trebuie să aibă de suferit din

19
cauza opiniilor sale; dreptul la libertatea de exprimare);
2) Dreptul de întrunire paşnică;
3) Dreptul de liberă circulaţie (dreptul de a-şi alege domiciliul în graniţele
oricărui stat; dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv propria sa ţară, şi de a se întoarce în ţara
sa; dreptul străinului care se află in mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi expulzat decît in
executarea unei decizii luate în conformitate cu legea);
4) Dreptul cetăţeanului de a participa la conducerea statului (dreptul de a alege şi
de a fi ales; dreptul de a avea acces la funcţiile publice din ţara sa);
5) Dreptul la azil.

C. Drepturi economice şi sociaIe:

1) Dreptul la muncă (dreptul la libera alegere a muncii; dreptul la condiţii juste şi
prielnice de muncă; dreptul la apărare impotriva şomajului; dreptul la retribuţie egală pentru
muncă egală; dreptul la odihnă şi timp liber; dreptul la plata unui concediu periodic; dreptul la
securitarea şi igiena muncii; dreptul la promovare profesională; dreptul la remunerarea zilelor
de sărbătoare);
2) Dreptul la asigurare socială; dreptul mamelor la ocrotire socială; dreptul
copiilor şi adolescenţilor la o ocrotire specială;
3) Dreptul de asociere, inclusiv în sindicate;
4) Dreptul persoanei la un nivel de trai suficient pentru ea şi familia sa;
5) Dreptul persoanei la realizarea drepturilor în domeniile vieţii economice,
sociale şi culturale necesare pentru menţinerea demnităţii sale;
6) Dreptul la sănătate (dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate
fizică şi mentală pe care o poate atinge).

D. Drepturi culturale:
1) Dreptul la educaţie (dreptul prioritar al părţilor în alegerea felului de învăţătură
pentru copiii lor minori);
2) Dreptul de a participa la viaţa culturală;
3) Dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi de aplicaţiile sale;
4) Dreptul persoanei de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale
decurgînd din operele sale.
Drepturile şi libertăţile prevăzute în documente internaţionale nu pot fi efectiv
respectate şi garantate în mod universal decît numai prin crearea, la nivel naţional şi
internaţional, a condiţiilor necesare în acest scop.

III. DREPTURILE OMULUI – NIVELUL INSTITUŢIONAL ŞI INSTRUMENTE

3.1. Precizări preliminare

Cadrul instituţional internaţional al drepturilor omului este format din organizaţiile

internaţionale guvernamentale care au competenţe în această materie. Alături de acestea, un
rol important, în continuă creştere, revine - în virtutea statutului lor consultativ (cu vocaţie
universală sau regională) - organizaţiilor internaţionale neguvernamentale. Evident, este vorba
despre cele care au inclusă promovarea şi/sau protecţia drepturilor omului între obiectivele lor
sau au fost creare exclusiv în acest scop.
În funcţie de obiectivele conferite unei organizaţii interguvernamentale, aceasta este
dotată cu anumite structuri capabile să exercite funcţiile respective, structuri prevăzute, de
regulă, în actele lor constitutive, competenţa şi componenţa lor fiind extrem de diferite.
Astfel, unele sînt compuse din reprezentanţi ai guvernelor (spre exemplu, Comisia Naţiunilor
Unite pentru drepturile omului), altele din experţi numiţi cu titlu personal (spre exemplu,
Subcomisia Naţiunilor Unite pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor) sau din

20
persoane calificate să exercite funcţii juridice sau cvasijuridice (Comisia Europeană şi Curtea
Europeană a drepturilor omului sau Comitetul de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi
recomandărilor O.I.M.). Pot să apară şi anumite situaţii intermediare, cum ar fi cazul
comitetelor ad-hoc ale Comisiei Naţiunilor Unite pentru drepturile omului, ai cărei membri
sînt aleşi cu titlu personal dintre reprezentanţii guvernelor în Comisie.
Gradul de impliare al unei organizaţii in problemele drepturilor omului poate să difere
în funcţie de specificul său, de cadrul său geografic, de tradiţiile politice şi culturale ale
statelor membre.
Naţiunile Unite reprezintă o structură foarte largă şi foarte complexă pentru astfel de
preocupări, în sistemul său coexistînd organisme cu structuri şi competenţe variate, ţinînd
seama şi de convenţiile adoptate în domeniul drepturilor omului sub egida sa, care prevăd, la
rândul lor, unele organisme de evaluare a modului în care statele-părţi îşi îndeplinesc
obligaţiile.
Dintre sistemele regionale, cel mai instituţionalizat este cel creat în cadrul Consiliului
Europei. Deşi menţine prerogativele suverane ale statelor membre, acest sistem prevede largi
competenţe pentru organele sale, inclusiv pe aceea de a adopta hotărîri obligatorii pentru state
şi direct aplicabile în statele membre, conform Convenţiei europene a drepturilor omului,
adoptată în 1950.
În ceea ce priveşte alte regiuni, asupra sistemelor respective -care au o serie de
elemente comune cu cel european - şi-au pus, totuşi, amprenta anumite obiective şi tradiţii
specifice.
Funcţiile principale ce revin acestor organizaţii ce formează cadrul instituţional al
drepturilor omului sînt promovarea, în cea mai mare parte din cazuri, şi/sau protecţia
drepturilor omului.
În ceea ce priveşte metodele utilizate în cadrul acestor structuri, acestea sînt foarte
variate, încerdndu-se, de fiecare dată, adaptarea lor la scopurile urmărite şi la resursele
existente. Oricum, contactul politic interguvernamental este esenţial, el fiind facilitat prin
schimbul de experienţă rezultat din discutarea rapoartelor transmise de către state, in baza
obligaţiilor pe care şi le-au asumat. În anumite situaţii, dialogul interguvernamental, este
amorsat prin procedura unor sesizări (plîngeri) interstatale sau individuale, precum şi prin
alte modalităţi convenite.

3.2. Cadrul instituţional al Naţiunilor Unite

Naţiunile Unite au, conform Cartei, un rol deosebit de important în ceea ce priveşte
promovarea internaţională a drepturilor omului. Numeroase organe principale şi subsidiare
din sistemul O.N.U. desfăşoară anumite activităţi în această direcţie.
O funcţie deosebită o are Adunarea Generală, care, prin numeroasele sale rezoluţii, a
contribuit Într-o măsură importantă la afirmarea şi dezvoltarea drepturilor omului.
În baza art. 62 al Cartei O.N.U., Consiliul economic şi social (E.C.O.S.O.C.) are un
rol deosebit în domeniul drepturilor omului. El poate "să facă recomandări în scopul
promovării respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale". De asemenea, conform
art. 68, Consiliul poate înfiinţa comisii în domeniile economic şi social şi pentru protecţia
drepturilor omului.
Consiliul, cate este compus, din 54 de membri, ţine, în mod normal, o sesiune
organizatorică şi două sesiuini regulate în fiecare an. Problemele privind drepturile omului
sunt, de obicei, transmise Comitetului al doilea al Consiliului (comitetul social) în care sînt
reprezentaţi toţi cei 54 de membri, deşi unele chestiuni sînt dezbătute în plen. Rapoartele
Comitetului social, care conţin proiecte de rezoluţii şi, decizii, sînt supuse Consiliului spre
examinare şi decizie în cadrul unor şedinţe plenare. Comisia a-3-a a Adunării Generale a
O,N.U. primeşte documentele E.C.O.S.O.C. şi are un rol activ şi decisiv în definitivarea şi
adoptarea convenţiilor internaţionale şi a rezoluţiilor privind situaţii speciale de încălcări
grave şi sistematice ale drepturilor omului sau în proclamarea unor noi drepturi.
21
 3.2.1. Comisia drepturilor omului este organismul central. în cadrul sistemului
Naţiunilor Unite care se ocupă cu probleme ale drepturilor omului. Este un organ subsidiar al
E.C.O.S.O,C, înfiintat în 1946. La constituirea Comisiei numărul membrilor săi a fost de 18.
În anul 1961 – prin Rezoluţia nr. 845 a E.C.O.S.O.C. – numărul membrilor Comisiei a crescut
la 21; în 1966 la32; în 1979 la 43, iar în anul 1990 la 53 de membri, câţi arei şi în prezent.
Membrii Comisiei sunt aleşi pe o perioadă de 3 ani, pe o bază geografică echitabilă (15
membri din statele Africii, 12 membri din statele Asiei, 11 membri din statele Latino-
Americane şi Caraibe, 5 din statele Est-Europene şi 10 membri din Europa Occidentală şi alte
state).
În principiu, in baza mandatului său, stabilit printr-o serie de rezoluţii E.C.O.S.O.C.,
Comisia este competentă să se ocupe de orice chestiuni privind drepturile omului. Activitatea
Comisiei constă, in principal, din încurajarea respectării drepturilor omului pe plan mondial:
elaborarea. unor proiecte privind documentele internaţionale in. domeniul drepturilor omului
- spre exemplu, proiectele celor două Pacte referitoare la drepturile. omului; examinarea
situaţiilor de violare a drepturilor omului in orice parte a lumii, cu un accent special pe
situaţiile de violări masive şi flagrante; încercarea de a preveni şi elimina, prin persuasiune şi
dialog, violările drepturilor omului; elaborarea recomandărilor pentru asigurarea respectării
normelor universal recunoscute şi acordarea de asistenţă prin programul serviciilor
consultative ale Centrului pentru drepturile omului.
În practica acestei Comisii au, fost adoptate şi alte forme (mecanisme) de protecţie a
drepturilor omului, intre care şi aceea a raportorilor speciali. In sarcina respectivilor raportori
(persoane independente, de mare reputaţie in acest domeniu) intră fie abordarea unor aspecte
(teme) de interes general din sfera drepturilor omului, fie urmărirea situaţiei concrete din
diverse ţări, nominalizate prin decizii ale Comisiei .
În timpul sesiunii sale anuale,Comisia dezbate diferite chestiuni de pe agenda sa de
lucru, iar atunci când consideră potrivit, transmite recomandări catre E.C.O.S.O.C. Ea şi.a
creat şi anumite structuri subsidiare, recurgînd la experţi internaţionali sau la grupuri de lucru.

3.2.2. Subcomisia pentru lupta împotriva discriminării şi protecţia minorităţilor a

fost creată de Comisia drepturilor omului în 1947, pe baza rezoluţiei nr. 9/1946 a
E.C.O.S.O.C. Mandatul dat Subcomisiei în 1947 era de „a examina prevederile ce trebuie
adoptate în definirea principiilor aplicabile în domeniul prevenirii discriminării pe temeiuri de
rasă, sex sau religie şi în domeniul protecţiei minorităţilor şi de a face recomandări Comisiei
asupra problemelor urgente în aceste domenii".
Subcomisia a avut iniţia 12 membri. În anul 1959 numărul lor a crescut la 14, în 1965
la 18, iar din anul 1968 este formată, ca şi în prezent, din 26 de membri nominalizaţi de
uverneale şi de Comisie cu titlu personal. Compoziţia actuală este. următoarea: 7 experţi din
statele africane, 5 din statele asiatice, 5 din statele latino-:americane, 3 din statele est-
europene, 6 din Europa occidentală şi alte state.
Conform Rezolutiei E.C.O.S.O.C. 35/1986, membrii Subcomisiei sunt aleşi pe o
perioadă de patru ani, jumătate din ei fiind aleşi la fiecare doi ani. Dintre studiile. efectuate de
către membrii Stibcomisiei în ultimii ani pot fi enumerate cele referitoare la internarea
administrativă fără inculpare sau proces; utilizarea fişierelor individuale informatizate;
eliminarea oricăror forme de intoleranţă şi de discriminare, bazate pe religie sau convingere;
discriminarea împotriva populaţiei autohtone; protecţia minorităţilor; dreptul la libertatea de
opinie şi exprimare; administrarea justiţiei şi drepturile omului; independenţa puterii juridice
şi protecţia avocaţilor în exerciţiul profesiunii; drepturile omului şi stările de excepţie;
drepturile omului în perioada conflictelor armate etc.
Subcomisia a creat şi unele grupuri de lucru care se întruriesc regulat înaintea
fiecăreia dintre sesiunile anuale, precum Grupul de lucru asupra comunicărilor (creat în
1970), care examinează comunicările privind violări ale drepturilor omului; Grupul de lucru
asupra sclaviei (creat în 1974); Grupul de lucru asupra populaţiilor indigene (creat în 1982)
etc. Subcomisia poate stabili, de asemenea, grupuri de lucru pe perioada sesiunilor, cun ar fi:
22
Grupul de lucru asupra drepturilor persoanelor deţinute pe temeiuri de sănătate mentală, grup
deschis tuturor participanţilor la activitatea Subcomisiei), Grupul de lucru privind situaţia
deţinuţilor, Grupul de lucru privind dreptul persoanelor de a-şi părăsi tara si altele.
La fiecare sesiune Subcomisia adoptă rezoluţii - ce sînt înaintate Comisiei drepturilor
omului - cum ar fi: respectarea dreptului la viaţă; eliminarea armelor chimice; eliminarea
oricăror forme de intoleranţă şi de discriminare bazate pe religie sau convingere; dreptul la
un proces echitabil; problema drepturilor omului şi stările excepţionale; realizarea drepturilor
economice, sociale şi culturale; drepturile omului şi ale tineretului; drepturile omului şi
invaliditatea; dimensiunea umană a transferului de populaţii, inclusiv a implantării de aşezări
şi colonii; forme contemporane de sclavie erc.

3.2.3. Comisia pentru condiţia femeii, creată în 1946, are ca funcţie principală
pregătirea recomandărilor şi a rapoartelor catre E.C.O.S.O.C. în ceea ce priveşte promovarea
drepturilor femeii în domeniile politic, economic, civil, social şi educaţional. Mandatul
Comisiei a fost lărgit prin rezoluţia E.C.O.S.O.C. 1987/22 din 26 mai 1986, incluzându-se
între funcţiile sale promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi şi examinarea modului de
punere în aplicare a măsurilor prevazute în acest scop.
Pentru deservirea acestor organisme a fost creat, la Geneva, ca parte a Secretariatului
O.N.U., Centrul pentru drepturile omului. El se împarte în secţiuni şi servicii dirijate de un
director general şi de administratori care au, respectiv, rolurile de şefi de secţii şi şefi de
servicii. Dintre secţiile Centrului, menţionăm Grupul de studii şi cercetări asupra drepturilor
omului, care face diverse studii în funcţie de instrucţiunile primite de la organele O.N.U.
Centrul administreăză programul de asistenţă tehnică şi servicii consultative în domeniul
drepturilor omului şi coordonează legăturile cu organizaţiile neguvernamentale, alte instituţii
şi organe de informare în masă în domeniul drepturilor omului.
Unele organe O.N.U. se ocupă de chestiuni privind drepturile omului numai din timp
în timp şi la niveluri diferite. Dintre acestea menţionăm: Consiliul de Securitate, Consiliul de
tutelă, Comisia de drept internaţional, Curtea internaţională de justiţie.
Un alt organism al O.N.U. a cărui activitate are incidenţă asupra protejării drepturilor
omului este Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi. El se ocupă de problemele refugiaţilor,
îndeosebi pe baza Convenţiei privind statutul refugiaţior (datînd din 1951) şi a Protocolului la
această Convenţie (din 1978). Românima a devenit parte la Convenţie şi la Protocol în iulie
1991.
În cadrul O.N.U. funcţionează şi anumite organe create în conformitate cu unele
instrumente privind drepturile omului încheiate în cadrul Naţiunilor Unite.

3.2.4. Astfel, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a fost creat, în baza
art. 8 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială.
Comitetul este compus din 18 experţi cu "înalte calităţi morale şi o imparţialitate
recunoscută", avînd un mandat de patru ani, şi care acţionează în nume propriu, nu ca agenţi
sau reprezentanţi ai vreunui guvern. Cu toate acestea, candidaţii sînt propuşi de către statele ai
căror cetăţeni sînt. Alegerea, dintre candidaţii propuşi, se face într-o şedinţă a reprezentanţilor
statelor-părţi la Convenţie.
Comitetul alege un preşedinte, trei vicepreşedinţi şi un raportor pe timp doi ani, care
pot fi realeşi. Comitetul poate crea subcomitete şi organe subsidiare ad-hoc, care să se ocupe
de anumite chestiuni specifice şi are obligaţia de a transmite anual Adunării Generale un
raport - prin secretarul general O.N.U. -, avînd competenţa de a face sugestii şi recomandări,
bazîndu-se pe examinarea rapoartelor şi a informaţiilor primite.
În baza art. 9 din Convenţie, statele-părţi au obligaţia să supună spre examinare
Comitetului rapoarte asupra măsurilor luate pentru punerea în aplicare a prevederilor
Convenţiei, rapoarte care trebuie transmise periodic.
Conform art. 11 din Convenţie, dacă un stat-parte consideră că un alt stat, de
asemenea parte, nu aplică dispoziţiile Convenţiei, el poate să atragă atenţia Comitetului
asupra problemei respective. În astfel de situaţii, Comitetul transmite comunicarea statului
23
vizat, care trebuie să răspundă Comitetului în termen de trei luni, clarificînd chestiunea sau
prezentînd acţiunile de remediere ce au fost luate. Dacă chestiunea nu a fost rezolvată
satisfăcător în timp de şase luni de la primirea plîngerii iniţiale, prin negocieri bilaterale sau
folosind o altă procedură, oricare stat poate să sesizeze din nou Comitetul. În această situaţie,
Comitetul poate cere informaţii suplimentare, iar preşedintele său va transmite chestiunea
unei Comisii de conciliere (conform art. 12), formată din cinci persoane, care trebuie să fie
numite în unanimitate de părţile la diferend, şi, dacă acestea nu cad de acord în termen de trei
luni, alegerea va fi făcută prin votul a două treimi din membrii Comitetului. După examinarea
chestiunii, Comisia transmite raportul său Comitetului, inclusiv propunerile pentru o
soluţionare amiabilă. Acest raport va fi comunicat de către preşedinte fiecărui stat-parte la
diferend care, în termen de 3 luni, trebuie să informeze Comitetul dacă acceptă sau nu
recomandările conţinute în raport.
Conform articolului 14 al Convenţiei, orice stat - parte poate declara, în orice moment,
că recunoaşte Comitetului competenţa de a primi şi examina comunicări emanînd de la
persoane sau grupuri de persoane ţinînd de jurisdicţia sa care se plîng de a fi victime ale
încălcării de către acest stat-parte a vreunuia dintre drepturile prevăzute în Convenţie.
Pentru ca aceste comunicări să fie acceptate spre examinare, ele trebuie să parcurgă o
procedură preliminară, în sensul că trebuie să epuizeze toate căile naţionale de atac. Astfel,
statul-parte la Convenţie poate desemna un anumit organism din jurisdicţia sa, competent să
examineze aceste cereri preliminare. Numai în cazul în care petiţionarul nu primeşte o soluţie
satisfăcătoare de la organismul stabilit, el va putea să transmită problema Comitetului, care va
aduce în mod confidenţial comunicarea respectivă în atenţia statului vizat, care are trei luni
pentru a răspunde, clarificînd chestiunea sau identificînd remediul. Se poate spune că, de fapt,
Comitetul funcţionează ca o verigă între stat şi petent. Această procedură a intrat în vigoare în
momentul în care zece state-părţi au făcut o declaraţie de acceptare, pentru ţările respective, a
competenţei în acest sens în favoarea Comitetului.
Comunicările din partea persoanelor particulare presupun deci parcurgerea a două faze
în sistemul Convenţiei. Procedura în sine începe cu o cerere naţională, iar procedura în cadrul
Comitetului se poate încheia cu sugestii şi recomandări la adresa statelor-părţi vizate. în plus,
procedura, în întregul său, face obiectul unei declaraţii speciale din partea ţării respective.

3.2.5. Comitetul drepturilor omului - creat după intrarea în vigoare, la 23 martie

1976, a Pactului internaţional al drepturilor civile şi politice - este un organism de experţi,
compus din 18 membri aleşi pentru patru ani de către statele-părţi la Pact.
El examinează rapoartele statelor-părţi privind punerea în aplicare a obligaţiilor lor şi
poate, dacă este autorizat în acest sens de către părţile contractante, să examineze plîngeri ale
altor state sau ale indivizilor în legătură cu eventuale încălcări de către părţile respective ale
drepturilor decurgînd din Pact.
În ceea ce priveşte procedura rapoartelor prevăzută în Pact, art. 40 stabileşte ca ele să
fie studiate de către Comitet, iar apoi acesta să transmită propriile sale rapoarte şi "comentarii
generale" statelor-părţi. Comitetul poate, de asemenea, să transmită aceste comentarii
Consiliului economic şi social.
Comitetul drepturilor omului a elaborat un Ghid general referitor la forma şi
conţinutul rapoartelor ce trebuie să fie transmise de statele - părţi, avînd caracter de
recomandare. Conform acestui ghid, statele pot să-şi divizeze rapoartele in două părţi: partea
generală, care să descrie, pe scurt, cadrul juridic general în care sînt puse în aplicare
drepturile civile şi politice în ţara respectivă, şi partea specială, care să conţină informaţii în
legătură cu fiecare articol din părţile I, II şi III ale Pactului.
Membrii Comitetului au subliniat faptul, că examinarea rapoartelor periodice ale
statelor a ajutat la, creşterea informaţiilor privind experienţele naţionale şi a focaIizat interesul
pentru chestiuni de importanţă deosebită în statele respective. Comitetul - se arată într-un
raport al său - nu este un tribunal şi nu a făcut decît să încerce să promoveze punerea în
aplicare a Pactului. Ca atare, el a considerat că metoda existentă in ceea ce priveşte exami-
narea rapoartelor periodice este potrivită şi ajută Comitetul să-şi îndeplinească eficient
24
mandatul ce-i revine în baza Pactului. Procedura rapoartelor este o procedură de
cooperare internaţională ce are drept obiectiv să promoveze încrederea între statele-părţi şi
stabilitatea, încercând să elimine eventuale percepţii sau interpretări diferite. Existenţa
procedurii obligatorii a transmiterii rapoartelor nu este o procedură instituţională de anchetă
sau un instrument pentru soluţionarea paşnică a diferendelor. Scopul procedurii rapoartelor
este mai larg şi nu depinde de nici un fel de diferend sau încălcare eventuală. Procedura
rapoartelor are ca scop în primul rind, schimbul reciproc de experienţă şi informaţie pentru
promovarea cooperării, Comitetul încercînd să analizeze în comentariile sale generale
experienţa obţinută in examinarea rapoartelor statelor.
Dacă două state-părţi la Pactul referitor la drepturile civile şi politice sint in dezacord
asupra chestiunii de a şti dacă una din ele se achită de obligaţiile sale conform Pactului şi dacă
ambele au acceptat procedura respectivă, Comitetul drepturilor omului poate fi sesizat, în
baza art. 41, cu această problemă. Un stat-parte la Pact este obligat însă, în baza art.41, să
aducă în primul rind chestiunea în atentia statului-parte vizat. Numai în măsura în care
chestiunea nu este soluţionată în termen de 6 luni, oricare parte are dreptul să transmită
chestiunea Comitetului drepturilor omului. În termen de 12 luni, Comitetul trebuie să
elaboreze un raport, iar în măsura în care nu se ajunge la o soluţionare în acest mod poate fi
instituită o procedura de conciliere. Aceasta, însă, cere, de asemenea, conform art. 41,
consimţământul prealabil al celor două părţi. Raportul Comitetului sau al Comisiei de
conciliere ad-hoc va fi comunicat statelor părţi implicate. Comitetul încearcă să obţină o
soluţie, iar dacă nu reuşeşte, el poate, cu asentimentul părţilor, să numească o comisie de
conciliere care să ajute statele să găsească o astfel de soluţie. Această procedură are un
caracter opţional.
În baza Protocolului facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi
politice, persoanele care susţin că sun't victime ale încălcării unuia din drepturile enunţate in
Pact şi care au epuizat căile interne de atac pot să transmită comunicări scrise pentru a fi
examinate de către Comitetul drepturilor omului. Examinarea comunicărilor primite în
conformitate cu dispoziţiile Protocolului facultativ are loc cu uşile închise. Toate documentele
referitoare la activitatea Comitetului în baza Protocolului facultativ sînt confidentiale. Cu
toate acestea, textul hotărârilor definitive ale Comitetului, expunînd constatările făcute, este
dat publicităţii. Comitetul este ajutat de grupuri de lucru pentru comunicări, compuse din cel
mult cinci membri, care-i supun recomandări asupra măsurilor ce pot fi luate în diferitele
stadii de examinare a comunicărilor. In anumite situaţii, Comitetul a desemnat, de asemenea,
pe unii dintre membrii săi în calitate de raportori speciali.
Deciziile Comitetului, pe fond, sunt, de fapt, recomandări neobligatorii şi, ca atare, ele
sint numite "puncte de vedere", conform art. 5, pgf. 4 al Protocolului facultativ.

3.2.6. Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale a fost creat prin Rezoluţia
E.C.O,S.O.C.1985/17 din 1985, înlocuind grupul de lucru creat în 1976 şi apoi grupul de
lucru din 1981, care avea ca misiune să sprijine E.C.O.S.O.C. în evaluarea progreselor
realizate în ceea ce priveşte punerea în aplicare a Pactului referitor la drepturile economice,
sociale şi cultutale. Membrii săi - 18 la număr - sînt experţi independenţi, al căror mandat este
de patru ani.
Principala sarcină a Comiteiului constă în examinarea rapoartelor transmise de statele-părţi.
Conform Pactului, este posibil să se formuleze anumite recomandări cu o natură generală,
după examinarea rapoartelor. Practica adoptării de astfel de recomandări generale a început în
1982 şi s-a dezvoltat mai mult începînd din 1984.

3.2.7. Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei a fost creat în 1982 în
baza art. 17 al Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei şi
este compus din 23 de experţi. Comitetul se întruneşte o dată pe an pentru o perioadă de două
săptămîni, la Viena.
Principala sarcină a Comitetului este de a evalua progresele realizate în punerea în,
aplicare a Convenţiei, examinînd în fiecare an rapoarte pe care statele se obligă să le transmită
25
periodic Secretarului General al Naţiunilor Unite. Pe baza rapoartelor statelor, experţii pun
întrebări sau fac comentarii asupra unor probleme speciale.
După fiecare sesiune, Comitetul elaborează un raport asupra activităţilor sale, pe care
îl supune, prin E.C.O.S.O.C., Adunării Generale a O.N.U. In elaborarea acestor rapoarte,
Comitetul poate face, conform art. 21 al Convenţiei, "sugestii şi recomandări generale" şi
poate include, dacă există, comentarii din partea statelor. Secretarul General al O.N.U.
transmite aceste rapoarte pentru informare Comisiei pentru condiţia femeii.

3.2.8. Comitetul impotriva torturii a fost creat în 1987, conform art. 17 al Convenţiei
împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude ori inumane sau degradante, fiind
compus din zece experţi aleşi din statele-părţi pentru o perioada de patru ani. Principalul său
obiectiv este de a examina rapoartele transmise de state, conform prevederilor Convenţiei.
Potrivit prevederilor Convenţiei, în cazul în care Comitetul primeşte informaţii
credibile care indică practicarea sistematică a torturii în teritoriile unui stat parte, poate decide
să facă anchetă, inclusiv vizitând statul în cauză, cu acordul său. De asemenea, Comitetul
poate primi şi examina comunicări din partea unui stat parte cu privire la neîndeplinirea
obligaţiilor de către un alt stat parte. Totodată, asemenea comunicări pot fi primite din partea
unor persoane care susţin că au fost victimele unor încălcări ale prevedirlor Convenţiei.

3.2.9. Comitetul privind drepturile copilului a fost constituit în conformitate cu

prevederile Convenţiei privind Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
în 1989. Convenţia aintrat în vigoare la 2 septembrie 1990. Acest organism alcătuit din 18
experţi, având o înaltă ţinută morală şi o competenţă recunoscută în domeniile care fac
obiectul Convenţiei. Aceştia sunt aleşi de statele părţi din rândul cetăţenilor lor, urmând să-şi
îndeplinească mandatul „în capacitatea lor personală”.
Comitetul este împuternicit „să examineze progresele făcute de statele părţi în
asigurarea realizării obligaţiilor asumate prin Convenţie. Statele pîrţi prezintă rapoarte – prin
intermediul Secretarului General al O.N.U. – prin care informează cu privire la măsurile care
au fost adoptate pentru a da curs „drepturilor copilului stipulate în Convenţie”.

3.2.10. Instituţii specializate din cadrul sistemului O.N.U.

Unele dintre instituţiile specializate din sistemul O.N.U. au şi preocupări în domeniul

drepturilor omului.
Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) De la înfiinţarea sa, în 1919, O.I.M. -
prin întreaga sa activitate - s-a ocupat şi de probleme ale drepturilor omului, în special legate
de libertatea sindicală, libertatea muncii, eliminarea discriminării şi egalitatea şanselor,
dreptul la muncă, dreptul la un venit minim,dreptul la asigurare socială, dreptul la condiţii
satisfăcătoare de muncă şi lat un nivel de viaţă corespunzător.
În ceea ce priveşte drepturile omutui, în cadrul O.I.M. - caracterizat printr-un
ansamblu normtiv foarte bogat - există mai multe proceduri legate de punerea în aplicare a
convenţiilor, adoptate, sau, mai pe larg, de îndeplinirea obiectivelor stabilite prin Constituţia
Organizaţiei. Dintre acestea menţionăm sistemul general, periodic, de rapoarte naţionale
privind punerea în aplicare de către state a obligaţiilor asumate; rapoartele privind convenţiile
specifice ratificate; procedurile bazate pe plîngeri referitoare la neîndeplinirea de către state a
obligaţiilor asumate; procedura specială referitoare la libertatea de asociere.
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.) a luat
fiinţă la 4 noiembrie 1946 ş de atunci, conform prevederilor Constituţiei sale, s-a ocupat, între
altele, de problemele discriminării rasiale, sclaviei, emancipării femeilor, promovării
dreptului la educaţie, a dreptului la cultură etc., activităţile sale fiind orientate împotriva
discriminării în educaţie. În ultimii ani, U.N.E.S.CO. îşi concentrează tot mai sistematic
atenţia asupra problematicii educaţiei pentru dreprurile omului
26
 În afară de sistemul rapoartelor periodice, poate fi menţionată procedura, stabilită prin
Protocolul adoptat de Conferinţa Generală a U.N.E.S.C.O. în 1962, instituind Comisia de
conciliere şi bune oficii creată în vederea soluţionării oricărui diferend între statele-părţi la
Convenţia impotriva discriminării în educaţie.

3.3. Cadrul instituţional şi normativ european

3.3.1. Consiliul Europei

Consiliul Europei (CE) este cea mai veche organizaţie politică a continentului, fondată
în 1949. El grupează împreună 46 ţări, incluzând 21 ţări de la Europa Centrală şi de Est, un
nou stat dorerind să devină membru (Belarus). De asemenea, a oferit statutul de observator
altor 5 ţări ( Vatican, SUA, Canada, Japonia şi Mexic). Sedil general al organizaţiei se află în
Strasbourg (Franţa).
Consiliul Europei este o organizaţie distinctă de Uniunea Europeană, dar nici un stat
nu s-a integrat vreodată în UE, fără a fi membră a Consiliului Europei,
Scopurile primordiale pentru care a fost creat Consiliul Europei sunt:
- A apăra drepturile omului, democraţia parlamentară şi regulile de drept;
- A promova înţelegerile la nivel continental în scopul standardizării practicilor
sociale şi juridice ale statelor membre;
- A promova o identitate europeană bazată pe valori comune, dar intersectând
culturi diferite.
Din 1989, după căderea regimurilor politice comuniste din statele Europei Centrale şi
de Est, Consiliul tinde să:
- Servească ca ancoră politică şi ca un „câine de pază” al respectării drepturilor
omului pentru democraţiile europene post comuniste,
- Ajute ţările Europei Centrale şi de Est în executarea şi consolidarea
reformelor politice, juridice şi constituţionale în paralel cu reforma economică,
- Furnizeze „know-how”-ul în domenii ca, de exemplu, drepturile omului,
democraţie locală, educaţie, cultură şi mediu.
Summit-ul CE de la Viena din octombrie 1993 a trasat noile scopuri politice ale
organizaţiei. Şefii de state şi guverne au statuat Consiliul Europei ca gardian al securităţii
democratice europene - bazată pe respectarea drepturilor omului, democraţie şi reguli de
drept. Securitatea democratică este un complement necesar al securităţii militare, şi este
precursor necesar pentru existenţa stabilităţii şi păcii pe continentul european.
În timpul celui de-al doilea Summit, desfăşurat la Strasbourg, în octombrie 1997, şefii
de state şi guverne au adoptat un plan de acţiune pentru a se întări forţa decizională a CE în
patru direcţii:
1. Democraţie şi drepturile omului;
2. Coeziunea socială;
3. Securitatea cetăţenilor;
4. Valorile democratice şi diversitatea culturală.
Astăzi, organizaţia continuă să crească în timp, în acelaşi timp cu creşterea
monitorizării statelor membre pentru asigurarea respectării obligaţiilor acestora asumate în
momentul acceptării lor în CE.
Instituţiile principale ale Consiliului Europei sunt:
a. Comitetul Miniştrilor, compus din 46 de Miniştri de Externe sau
deputaţii lor de la Strasbourg (ambasadori/reprezentanţi permanenţi), care este
organul decizional al CE;
b. Adunarea Parlamentară, grupând 630 membri (315 reprezentanţi şi 315
înlocuitori) din cele 46 parlamente naţionale. Preşedintele actual este
socialistul austriac Peter Schieder;
c. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale compus din Camera
Autorităţilor Locale şi Camera Regiunilor. Preşedintele actual este Giovanni Di

27
 Stasi (SOC, Italia);
d. Secretariatul Comitetului de Miniştri, condus din septembrie 2004 de
Secretarul General Terry Davis (SOC, Marea Britanie), fost vicepreşedinte al
Adunării Parlamentare şi fost preşedinte al Grupului Sociaslist al Adunării.
Ţările membre ale Consiliului Europei sunt: Albania (13.07.1995), Andora
(10.11.1994), Armenia (25.01.2001), Austria (16.04.1956), Azerbaidjan (25.01.2001), Belgia
(05.05.1949), Bosnia-Herţegovina (24.04.2002), Bulgaria (07.05.1992), Croatia (06.11.1996),
Cipru (24.05.1961), Cehia (30.06.1993), Danemarca (05.05.1949), Estonia (14.05.1993),
Finlanda (05.05.1989), Franţa (05.05.1949), Georgia (27.04.1999), Germania (13.07.1950),
Grecia (09.08.1949), Ungaria (06.11.1990), Islanda (07.03.1950), Irlanda (05.05.1949),
Italia (05.05.1949), Letonia (10.02.1995), Liechtenstein (23.11.1978), Lituania (14.05.1993),
Luxemburg (05.05.1949), Malta (29.04.1965), Moldova (13.07.1995), Monaco (05.10.2004),
Olanda (05.05.1949), Norvegia (05.05.1949), Polonia (26.11.1991), Portugalia (22.09.1976),
România (07.10.1993), Federaţia Rusă (28.02.1996), San Marino (16.11.1988), Serbia-
Montenegru (03.04.2003), Slovacia (30.06.1993), Slovenia (14.05.1993),
Spania (24.11.1977), Suedia (05.05.1949), Elveţia (06.05.1963), Macedonia (09.11.1995),
Turkey (09.08.1949), Ukraine (09.11.1995), Regatul Unit al Marii Britanii (05.05.1949).

3.3.1.1. Comitetul de Miniştri

Comitetul de Miniştri este organul decizional al Consiliului Europei. El este compus

din Miniştrii Afacerilor Externe (46) ai tuturor statelor membre sau reprezentanţii diplomatici
permanenţi ai acestora la Strasbourg. Este un organism guvernamental în care pe de-o parte,
statele membre pot discuta de pe picior de egalitate problemele cu care se confruntă
societăţile europene, şi, pe de altă parte se iau decizii comune de către ţările europene
referitoare la orice fel de provocări apărute la adresa valorilor comune acestora. Comitetul de
Miniştri funcţionează pe baza unui Statut care conţine toate prevederile referitoare la
organizarea şi desfăşurarea activităţii acestuia.
Comitetul se întruneşte la nivel de Miniştri o dată pe an, în lunile mai sau noiembrie.
Întrunirile, cunoscute sub denumirea de „sesiuni” sunt ţinute, în mod normal, la Strasbourg şi
durează, în general, o zi sau două zile. Cea mai mare parte a sesiunii este dedicată dialogului
politic, astfel încât, miniştrii pot dezbate orice probleme de interse mutual, cu excepţia celor
care fac referire la siguranţa naţională. Chiar dacă sesiunile se desfăşoară cu uşile închise,
conţinutul lor fiind confidenţial, la finalul fiecăreia se emite o declaraţie finală publică. De
asemenea, miniştrii statelor membre pot emite declaraţii publice.
Comitetul de Miniştri are un rol triplu:
1. reprezintă organismul care permite guvernelor statelor membre să
exprime, în termeni egali cu ai oricărui alt stat membru, punctele sale de vedere referitoare la
problemele cu care se confruntă societatea sa ori alte societăţi europene;
2. este un forum colectiv al statelor europene, care adoptă soluţii comune
pentru rezolvarea oricăror provocări externe;
3. de gardian, alături de Adunarea Parlamentară, al valorilor promovate
de Consiliul Europei.
Activităţile Comitetului de Miniştri includ:
1. Interacţiunea cu Adunarea Parlamentară. Relaţiile dintre Comitet şi
Adunare îmbracă mai multe forme. Adunarea Parlamentară aprobă raportul statutar al
Comitetului. De asemenea, în anumite probleme, Comitetul înaintează cereri către Adunare,
pentru a afla opinia membrilor acesteia în legătură cu problematica abordată, în unele cazuri
urmând recomandările emise de Adunare. Există şi un Comitet Comun în care reprezentanţi
ai celor două organisme dezbat subiecte care nu şi-au găsit rezolvarea pe cale ordinară.
2. Interacţiunea cu Congresul European al Autorităţilor Locale şi
Regionale.
3. Admiterea de noi state membre. Comitetul are autoritatea de a invita
state europene pentru a deveni membri ai CE (articolele 4, 5 şi 6 din Statut). De asemenea,
28
are abilitatea de a suspenda sau elimina un stat din calitatea de membru al CE. Procedura
admiterii începe când Comitetul, pe baza unei cereri oficiale de admitere emise de un
stat, consultă Adunarea Parlamentară (Rezoluţia Statutară (51) 30). Adunarea emite o opinie
care este publicată în textele adoptate de aceasta. Pe baza acestei opinii, dacă Comitetul
decide că un stat poate fi admis, adoptă o Rezoluţie prin care invită statul respectiv să devină
membru.Invitaţia specifică numărul de locuri de care statul va dispune în Adunarea
Parlamentară, precum şi contribuţia acestuia la bugetul CE (Art. 6 din Statut). Mai recent,
invitaţiile conţin şi un număr de condiţii obligatorii privind implementarea reformelor
democratice în statele aplicante (printre acestea se numără şi ratificarea Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului şi Protocoalele la aceasta). Odată invitat, un stat
devine membru cu drepturi depline prin depunerea, în general de către Ministrul de Externe,
către Secretarul Eneral al CE, a unui instrument de accedere (un document oficial prin care
guvernul statului respectiv se obligă la a respecta valorile CE, valorile democratice etc.).
4. Monitorizarea respectării, de către statele membre, ale cerinţelor
impuse de către CE.
5. Finalizează Convenţii şi Înţelegeri.
Peste 180 de Tratate au fost deschise până acum spre semnare. Textul
oricărui tratat este finalizat când este adoptat de către Comitet. Conform art. 20 din Statutul
Comitetului, adoptarea unui tratat cere: votarea adoptării lui de către 2/3 din membrii votanţi;
întrunirea a 51% din numărul total de membri ai Comitetului.Aceeaşi majoritate se prevede
şi pentru autorizarea publicării unui raport explicativ. De asemenea, Comitetul fixează
data de la care Tratatele sunt deschise pentru semnare.
6. Adoptă Recomandări pentru statele membre. Art. 15 din Statut oferă
posibilitatea Comitetului să facă Recomandări statelor membre în probleme pe care acesta le
consideră ca făcând parte din „politica comună”. Pentru a fi adoptată o recomandare se
impune: votul unanim al tuturor reprezentanţilor prezenţi; întrunirea a 51% din numărul total
de membri;
7. Aprobă bugetul CE. Conform art. 37 din Statut, Secretarul General este
cel care pregăteşte un proiect de buget pentru anul următor, proiect care este supus spre
aprobare Comitetului. Proiectul este prezentat în Comitet în luna noiembrie a fiecărui an.
Acesta este adoptat, alături de Programul de Activitate al CE, sub forma unei Rezoluţii.
8. Aprobă şi monitorizează respectarea Programului de Activitate.
9. Implementează programe de cooperare şi asistenţă.
10. Supervizează executarea hotărârilor judecătoreşti emise de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, în concordanţă cu prevederile art. 46 al Convenţiei
Europeană a Drepturilor Omului , amendat de Protocolul nr. 11. Comitetul completează
fiecare caz prin adoptarea unei Rezoluţii finale, cu efect obligatoriu.
Preşedinţia Comitetului este asigurată de membrii acestuia, care se rotesc o dată la
şase luni, în ordinea alfabetică a numelor statelor.

3.3.1.2. Adunarea Parlamentară

Adunarea Parlamentară a CE, care a ţinut prima sa sesiune la data de 10 august 1949,
poate fi considerată cea mai veche Adunare parlamentară internaţională, cu o compoziţie
pluralistă de membri ai parllamentelor statelor membre democratic aleşi, creată pe bazele
unui tratat interguvernamental. Adunarea este cel de-al doilea organism statutar al CE, alături
de Comitetul de Miniştri.
Adunarea Parlamentară este compusă din 630 de membri (315 reprezentanţi
permanenţi şi 315 înlocuitori). Reprezentanţii sunt membrii ai parlamentelor naţionale.
Adunarea a reprezentat şi reprezintă liantul cooperării interguvernamentale prein adoptarea
unor programe comune pentru statele membre în domenii cum ar fi: informarea şi training-ul
parlamentarilor şi şi a staffu-rilor parlamentare; cooperarea bilaterală şi multilaterală în
domeniul legislativ etc.
De asemenea, un rol extrem de important îl are Adunarea în ceea ce priveşte relaţiile
29
externe ale CE. Aceasta acoperă atât relaţiile cu parlamentele naţionale ale statelor membre,
ale statelor ne-membre, dar şi relaţii cu alte adunări parlamentare interguvernamentale sau cu
organizaţii internaţionale nonguvernamentale (cum ar fi cele cu Parlamentul European,
Adunarea Parlamentară a OSCE, Uniunea Inrterparlamentară, Consiliul Nordic şi altele).
În mai mult de 50 de ani de existenţă, Adunarea a arătat marea sa flexibilitate şi
adaptabilitate ca element definitoriu al dezvoltării relaţiilor între statele europene. Nici un alt
forum parlamentar internaţional nu a dovedit o asemenea deschidere spre integrarea noilor
democraţii central şi est europene în familia democraţiilor europene.

3.3.1.3. Congresul European al Autorităţilor Locale şi Regionale al CE

CE a recunoscut întotdeauna importanţa vitală a respectării valorilor democraţiei la

nivel Local şi regional. Ca urmare, în 1994 a fost creat Congresul European al Autorităţilor
Locale şi Regionale al CE, corp consultativ ce a înlocuit fosta Conferinţă Europeană
Permanentă a Autorităţilor Locale şi Regionale. Congresul îşi desfăşoară activitatea pe
bazele Rezoluţiei Statutare nr. 1/2000 a Comitetului de Miniştri al CE.
Congresul are următoarele atribuţii şi roluri:
- este „vocea” regiunilor şi municipalităţilor Europei în cadrul
CE;
- reprezintă un „forum” unde reprezentanţii aleşi ai autorităţilor
locale şi regionale pot dezbate probleme comune, împărtăşi din
experienţa lor şi exprima puncte de vedere;
- este consultat de Comitetul de Miniştri şi de Adunarea
Parlamentară asupra tuturor aspectelor politicilor regionale şi locale;
- cooperează cu organizaţii naţionale şi internaţionale care
reprezintă autorităţile locale sau regionale;
- organizează conferinţe şi seminarii la nivel local şi regional;
- pregăteşte rapoarte regulate asupra respectării principiilor
democratice la nivel local şi regional în toate statele membre ale CE şi
monitorizează cum sunt implementate pricipiile Cartei Europene a
Autoguvernării Locale;
Odată cu admiterea, după 1990, a statelor din Europa Centrală şi de Est în CE, lucru
care a însemnat punerea în discuţie a unor aspecte variate politico-economice la nivel local şi
regional, obiectivele Congresului au trebuit să fie revăzute şi completate cu unele noi:
- promovarea eficace a organizării democratice a structurilor
locale şi regionale în toate statele CE, mai ales în noile democraţii;
- dezvoltarea iniţiativelor de creştere a interesului cetăţenilor
pentru participarea efectivă la activităţile locale şi regionale;
- încurajarea cooperării regionale şi transfrontaliere în
menţinerea unui climat paşnic, tolerant;
- încurajarea creării Euroregiunilor;
- monitorizarea alegerilor locale şi regionale;
Ca organizare, Congresul are două Camere: Camera Rergiunilor şi Camera
Autorităţilor Locale, având un număr total de 630 de membri (315 reprezentanţi şi 315
înlocuitori). Congresul alege Preşedintele dintre membrii fiecărei Camere, pebază alternantă,
acesta rămânând în funcţie timp de două sesiuni obişnuite.
Congresul dispune de o serie de Comitete specializate pe problematici specifice:
1. Comitetul Permanent, format din reprezentanţi ai tuturor delegaţiilor
naţionale, care este organismul decizional al Congresului;
2. Comitetul Instituţional, care are ca sarcină principală pregătirea
rapoartelor asupra progreselor înregistrate în implementarea valorilor
democratice la nivel local şi regional în Europa, fiin asistat de un Comitet de
30
 Experţi Independenţi;
3. Comitetul pentru Cultură şi Educaţie, responsabil pentru media, tineret,
sport şi comunicare;
4. Comitetul pentru Dezvoltare Susţinută, responsabil pentru
problematicile mediului înconjurător şi a planificării urbane;
5. Comitetul pentru Coeziune Socială, care are atribuţii în domenii ca
cetăţenie, migraţiune, relaţii intercomunitare, egalitate între sexe şi
solidaritate.
Printre documentele cele mai importante la a căror elaborare a participat şi Congresul se
numără:
1. Carta Europeană a Autoguverrnării Locale (1985) – documente care
trasează principiile reformei în administraţia locală. Unele state europene au
inclus principiile din Cartă în Constituţiile lor.
2. Convenţia Europeană a Participării Rezidenţilor Străini la Viaţa
Publică (1992) – care promovează principiile drepturilor civile şi politice ale
rezidenţilor străini, inclusiv dreptul la vot.
3. Carta Europeană a Limbilor Regionale sau ale Minorităţilor (1992);
4. Carta Urbană Europeană;

3.3.2. Instrumente juridice europene de protecţie şi promovarea drepturilor omului

3.3.2.1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale

În Europa occidentala, distrugerile unui al doilea război in mai puţin de o jumătate de

secol au convins conducătorii si pe oamenii de stat asupra necesitaţii de a fauri o noua
Europa care sa tinda spre o uniune mai strânsa si spre o mai buna intelegere reciproca:
trebuia sa existe o apărare impotriva apariţiei noilor dictaturi si sa fie diminuate riscurile de a
recadea intr-un război dezastrous.
Tocmai in acest spirit a fost constituit la 5 mai 1949, aşa cum am amintit, un grup de
10 state occidentale care au creat prima instituţie politica europeana - CONSILIUL
EUROPEI -, care si-a propus ca obiectiv "realizarea unei uniuni mai strânse intre membrii săi
in scopul de a apară si de a promova idealurile si principiile ce reprezintă patrimoniul lor
comun, precum si de a favoriza procesul economic si social".
Încă de la crearea sa, Consiliul Europei porneşte către îndeplinirea acestui obiectiv;
redactind o convenţie cu privire la drepturile omului care, de la bun inceput, apare cu o
dimensiune mai puţin ampla decât Declaraţia universala de unde s-a inspirat.
De fapt, Convenţia se dovedeşte a fi o deschizatoare de noi cai in dezvoltarea dreptului
internaţional: intr-adevar, pentru prima oara, a fost creat un mecanism regional eficace pentru
protecţia drepturilor omului. Statele membre se angajează nu numai sa isi asume anumite
obligaţii, dar de asemenea sa recunoască faptul ca indivizii dispun de drepturi reglementate
intr-o legislaţie internaţionala.
Aceasta Convenţie -CONVENŢIA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI -
este fundamentata pe convingerea ca libertăţile fundamentale -"insesi bazele justiţiei si a păcii
in lume"- se situează, in mod esenţial pe un regim politic cu adevărat democratic, pe
concepţia comuna si pe respectarea comuna a drepturilor omului. Guvernele Statelor
europene "insufletite de acelaşi spirit si dispunând de un patrimoniu comun de idealuri si de
tradiţii politice, de respectarea libertăţii si a supremaţiei dreptului", fac astfel primii paşi către
aplicarea colectiva a acestor drepturi.

Originile şi istoricul Convenţiei

Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, adoptata la Roma la 4 noiembrie 1950, in

al cărei preambul se reafirma "ataşamentul lor profund la aceste libertăţi fundamentale care
31
constituie baza justiţiei si a păcii in lume si a căror respectare se intemeiaza pe un regim
politic cu adevărat democratic, pe de o parte si pe de alta parte pe o concepţie comuna si un
respect comun al drepturilor omului pe care le recunosc".
Deşi de intindere mult mai redusa decât Declaraţia universala a drepturilor omului,
Convenţia europeana a dreptulilor omului a constituit o inovaţie in dreptul internaţional:
pentru prima data in practica juridica - diplomatica s-a creat un mecanism regional de
protecţie a drepturilor omului. Prin acest document, statele părţi, nu numai ca si-au asumat
anumite obligaţii, dar au si recunoscut ca indivizii sunt titulari de drepturi si libertăţi care
decurg direct dintr-o legislaţie internaţionala. Este vorba nu numai de proprii cetăţeni, ci de
toţi indivizii care se găsesc sub jurisdicţia unui stat
O particularitate a acestei Convenţii o constituie si faptul ca ea ingaduie persoanelor
fizice care se considera lezate in drepturile lor sa declanşeze proceduri in fata instanţelor
europene instituite prin Convenţie - Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Totodată
Convenţia obliga statele părţi sa procedeze la reforme, astfel ca propria lor legislaţie sa nu fie
in conflict cu dispoziţiile sale.
Unele state membre ale Consiliului Europei au integrat Convenţia europeana a
drepturilor omului in dreptul naţional astfel ca orice individ sa prezinte o plângere in fata
tribunalelor naţionale sau a altor autorităţi fondandu-se direct pe dispoziţiile Convenţiei. Prin
aceasta nu trebuie sa se inteleaga nici un moment ca prin adoptarea Convenţiei s-a urmărit in
vreun fel înlocuirea sistemelor naţionale de protecţie a drepturilor omului. Scopul propus este
acela de a constitui o garanţie internaţionala care se adaugă celor existente in fiecare stat. De
altfel este cunoscut ca nimeni nu are dreptul de a adresa o plângere instanţelor europene
inainte de epuizarea tuturor cailor interne de recurs.
In prezent, sistemul de protecţie a drepturilor omului instituit de Convenţia europeana nu este
numai cel mai avansat, dar este, de asemenea, si cel mai eficace dintre sistemele cunoscute.
Toate acestea au dus la următoarele trasaturi ce caracterizează acest sistem:
1. Deşi Convenţia Europeana privind drepturile si libertăţile fundamentale ale omului
cuprinde mai puţine drepturi decât Declaraţia universala sau Pactul privind drepturile civile si
politice, adoptate sub egida O.N.U., iar unele dintre ele au un caracter mai restrâns, instituţiile
si mecanismele create de Convenţie asigura un grad mai mare de protecţie a drepturilor si
libertăţilor proclamate;
2. Statele părţi la Convenţie isi asuma anumite obligaţii concrete in ceea ce priveşte
garantarea drepturilor prevăzute in Convenţie, prin legi interne si prin activitatea autoritatiilor
administrative si judecătoreşti proprii;
3. Garantarea acestor drepturi, deşi realizata in principal, prin masurile luate de fiecare
stat parte, este o sarcina "colectiva" a tuturor statelor părţi la Convenţie;
4. Convenţia creaza un sistem autonom de organe care funcţionează independente de
structura instituţionala a Consiliului Europei (exceptând unele din prerogativele Comitetului
Miniştrilor in acest domeniu ) sau a altor instituţii europene.

Prezentare şi comentarii asupra unor articole din Convenţie şi din Protocoalele

Adiţionale

• Paralela intre Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si Legislaţia Romana

Convenţia Europeana este cuprinsa din 66 de articole si 14 Protocoale adiţionale.

Elementul de garanţie al drepturilor si libertăţilor proclamate de Convenţie rezulta din
articolul l al acesteia, care prevede ca: "Înaltele Părţi contractante recunosc oricărei persoane
de sub jurisdicţia lor drepturile si libertăţile definite in titlul 1. al prezentei Convenţii".

32
 Orice stat care face parte din Consiliul Europei, fie ca este membru cu drepturi depline
sau are numai statut de invitat, este obligat sa recunoască oricărui cetăţean al sau drepturile si
libertăţile prevăzute in Convenţie. Astfel spus, drepturile si libertăţile definite in Titlu I se
refera la persoanele aflate sub jurisdicţia statelor semnatare.
Drepturile si libertăţile inscrise in Convenţie, si in Protocoalele adiţionale 1, 4, 6, 7,
12, 13 şi 14 pot fi grupate după cum urmează:
1. Drepturi si libertăţi privind persoana fizica: dreptul la viata (art. 2), interdicţia torturii
si a tratamentelor inumane si degradante (art. 3), interdicţia sclaviei, a muncii forţate (art.4),
dreptul la libertate si siguranţa (art. 5), libertatea de circulaţie (Protocolul nr. 4); abolirea
pedepsei cu moartea (Protocolul nr. 6 şi 13);
2. Dreptul la respect pentru viata privata si de familie, domiciliul si corespondenta
(art.8);
3. Dreptul la un proces public echitabil, desfăşurat intr-un timp rezonabil, in fata unui
tribunal imparţial si independent, stabilit conform legii (art. 6); libertatea de recurs
(Protocolul nr. 7);
4. Libertatea de gândire, constinta si religie (art. 9);
5. Protecţia activităţii sociale si politice: libertatea de reuniune paşnica si asociere (art
11), drepturile la alegeri libere prin vot secret si la educaţie (Protocolul nr.l);
6. Dreptul la proprietate (Protocolul nr.l);
7. Nediscriminarea in exercitarea drepturilor si libertăţilor prevăzute in Constituţie (art.
14).
A. Drepturi si libertăţi privind persoana fizica:

• dreptul la viata: art. 2, Protocoalele nr. 6 (art. l-4 ) şi nr. 13

Articolul 2:
1. Dreptul la viata al oricărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi cauzata
in mod intenţionat, decât in -executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal in
cazul când infracţiunea este sancţionată cu aceasta pedeapsa prin lege.
2. Moartea nu este considerata ca fiind cauzata cu încălcarea acestui articol in cazul când
ea rezulta din recurgerea la forţa dovedita absolut necesara:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane impotriva violentei nelegale;
b. pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
c. pentru a reprima, conform legii, o revolta sau o insurecţie.

Dreptul la viata este cu siguranţa unul dintre cele mai evidente drepturi fundamentale.
Astfel nici articolul 2, care enunţa acest drept, nici Protocolul nr. 6, care impune abolirea
pedepsei cu moartea, nu au in vedere sa protejeze, in mod necondiţionat viata insasi, sau sa o
garanteze. Aceste dispoziţii urmăresc sa protejeze individul impotriva oricărei suprimări a
vieţii impuse arbitrar de către Stat.
Conform art. 2, par. l, cat si prin Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, prin art.
3 prevăd ca orice fiinţa umana are dreptul la viata si la securitatea persoanei sale. Dreptul la
viata, este un drept inalienabil al oricărei persoane, intr-un stat de drept. Referitor la aceasta,
Constituţia României se raliază acestor doua acte internaţionale, afirmând in art. 22, al. l ca
"dreptul la viata precum si dreptul la integritate psihica si fizica ale persoanei sunt garantate".
Prin Protocolul nr. 6, semnat la Strasbourg de către statele membre ale Consiliului
Europei, la 18 aprilie 1983, pedeapsa cu moartea este abolita (art.l din Protocolul 6). Un stat
poate prevedea totuşi pedeapsa cu moartea pentru situaţiile amintite in art.2 al aceluiaşi
protocol: acte comise in timp de război sau de pericol iminent de război. In aceasta situaţie,
statul respectiv este obligat sa comunice Secretarului general al Consiliului Europei
dispoziţiile aferente legislaţiei in cauza. Protocolul nr. 6 este abrogat de Protocolul nr. 13, care
în art. 1 specifică, că pedeapsa cu moartea este abolită în orice situaţie, inclusiv în cele
prevăzute în art. 2 al Protocolului nr. 6.
33
 In România, pedeapsa cu moartea a fost abolita după 1989, fapt consfinţit prin art. 22,
alin. 3 din Constituţie.
Conf. art. 2 alin. 2, paragraf, a, moartea cauzata in scopul apărării unei persoane nu
este considerata infracţiune. In aceasta situaţie insa, oricine ar putea ucide o persoana
surprinsa in momentul in care loveşte pe cineva. Persoana care săvârşeşte o astfel de
agresiune comite, in mod evident, o ilegalitate care la noi se pedepseşte comform art. 180 din
Cp., dar aceasta manifestare de violenta nelegala nu poate justifica in nici un fel comiterea
unui omor.
De aceea, litera (a) trebuie bine inteleasa: ea nu se refera decât la acele situaţii in care
violenta merge pana la a pune in pericol viata victimei. Astfel, victima unei manifestări de
violenta care isi ucide agresorul pentru a-si salva viata se afla in legitima apărare, iar persoana
care, pentru a salva viata victimei, recurge la omor, ca la o acţiune extrema, unica in măsura
sa salveze viata victimei, se afla conform prevederilor din codul nostru penal, de asemenea, in
legitima apărare. Numai in aceste imprejurari, in conformitate cu art. 44 si 77 Cp., recurgerea
la omor nu constituie infracţiune.
Referitor la paragraf, b, din art. 2, alin. 2, legislaţia romana prevede eventualitatea
cauzării morţii in cazul unei persoane legal deţinute care evadează, nu răspunde somaţiilor si
reprezintă un real pericol pentru cei din jur.
Litera c, art. 2, alin. 2, din Convenţie, poate reprezenta o acoperire perfecta pentru
multe si grave abuzuri săvârşite de autorităţile unui Stat. Este greu de precizat ce se intelege
in textul Convenţiei prin "răscoala" si "insurecţie". Termenii sunt foarte uşor de interpretat.
Putem afirma insa ca prin insurecţie se intelege o mişcare care pune in pericol ordinea de
drept reala dintr-un stat, după cum prin răscoala intelegem o mişcare care prin manifestări
extrem de violente pune in pericol vietiile celor din jur, bunurile materiale ale colectivităţii,
precum si drepturile si libertatiile individului. Numai astfel definite , răscoala si insurecţia
necesita o reprimare conforma pct. 2, lit. c, al articolului 2 din prezenta Convenţie.

• interdicţia torturii si a tratamentelor inumane degradante: art.3

Articolul 3:
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.

Art. 3 protejează drepturile la integritatea personala si la demnitatea umana a fiecărui

individ ale fiecărui individ, încălcarea lor putând duce la săvârşirea unor acte de o extrema
gravitate.
Studiind numeroase cazuri trimise spre rezolvare, referitor la aspectele care reprezintă
violări ale art. 3 din Convenţie, Curtea Europeana a ajuns la concluzia ca se incadreaza in
aceasta categorie:
1. Pedepse fizice degradante precum biciuirea.
2. Expulzarea unei persoane dintr-un stat in alt stat unde aceasta risca sa fie supusa unor
tratamente sau pedepse inumane sau degradante.
3. Discriminarea de orice natura (sex, religie, naţionalitate, condiţie sociala) care
provoacă grave suferinţe psihice si morale unei persoane.
4. Se considera, de asemenea, ca sunt grav incalcate prevederile art. 3 de către acele secte
religioase ce practica asemenea tratamente inumane sau degradante.
Constituţia României prevede in art. 22, alin. 2 ca "nimeni nu poate fi supus torturii si
nici unui fel de pedeapsa sau tratament inuman ori degradant", iar Codul Penal sancţionează
aceste practici prin art. 266, 267, 180. De altfel, România a ratificat Convenţia împotriva
Torturii, adoptata de ONU la 10 decembrie 1984.

34
 • interdicţia sclaviei, a muncii forţate: art.4.

Articolul 4:
1. Nimeni nu poate fi ţinut in sclavie sau in condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns sa execute o munca forţată sau obligatorie.
3. Nu se considera "munca forţată sau obligatorie" in sensul prezentului articol:
a. orice munca impusa in mod normal unei persoane supuse detenţiei in condiţiile prevăzute
de art.5 din prezenta Convenţie, sau in timpul când se afla in libertate condiţionata;
b. orice serviciu cu caracter militar, sau in cazul celor care refuza sa satisfacă serviciul militar
din motive de constinta, in tarile in care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu
in locul serviciului militar obligatoriu;
c. orice serviciu impus in situaţii de criza sau de calamităţi care ameninţa viata sau bunăstarea
comunităţii;
Abolit de mult in Europa, fenomenul sclaviei este totuşi menţionat in Convenţie drept
un pericol pentru libertatea si demnitatea individului. Intr-un fel sclavia si servitutea sunt
legate de munca forţată sau de munca obligatorie printr-o relaţie de implicaţie.
Art. 4 tratează insa separat sclavia si servitutea pe de o parte si munca forţată sau
obligatorie pe de alta parte, xleoarecee in istoria acestui secol au existat si mai exista inca
numeroase cazuri in care individul a fost supus unei munci forţate sau obligatorii fără ca
aceasta sa aibă legătura cu sclavia sau servitutea.
Aservirea este starea de supunere economica, politica sau sociala impotriva voinţei a
unui individ sau a unui grup social.
Sclavia este starea de totala dependenta politica, economica si sociala in care sunt
ţinute o persoana sau un grup social.
La noi, găsim in art.190 din Cp, care se sancţionează cu inchisoare de la 3 la 10 ani si
interzicerea unor drepturi, in cazul sclaviei.
In ceea ce priveşte munca forţată sau obligatorie, Constituţia României prevede in art.
39 interzicerea acesteia, iar art. 191 Cp. prevede pedepsele corespunzătoare in cazul incalcarii
acestei dispoziţii constituţionale.
Potrivit primului paragraf, al aliniatului 3, in acest articol, intelesului cuvântului
"normal" este destul de vag, deoarece fiecare stat semnatar al prezentei Convenţii poate
intelege normalitatea in mod diferit. De aceea, ne limitam la a reaminti ca prevederile
Convenţiei sunt valabile si pot fi respectate numai intr-o societate democratica. In ceea ce ne
priveşte, legislaţia României prevede in art. 191 Cp supunerea unei persoane, in alte cazuri
decât cele prevăzute de dispoziţiile legale, la efectuarea unei munci contra voinţei sale sau de
la o munca obligatorie, se pedepseşte.
Referitor la paragraful b., pentru ca o asemenea munca sa nu incalce prevederile
prezentului articol, trebuie sa îndeplinească următoarele condiţii: sa fie recunoscuta de lege;
altfel spus, sa nu intre in conflict cu reglemantarile in vigoare si sa nu încalce prevederile art.
3 si 5 din Convenţie.
Este evident ca acest tip de serviciu, prevăzut in paragraful c., impus in situaţii de criza
sau calamităţi, trebuie sa nu intre in conflict cu legislaţia in vigoare si cu celelalte tratate
internaţionale la care România este parte.
In ultimul paragraf, este vorba, evident de orice munca exercitata in conformitate cu legislaţia
muncii si cu art. 32 si 39 din Constituţia României.

• dreptul la libertate si siguranţa: art. 5 si Protocolul nr. 4 (art. 1)

Protocolul nr. 4 (art. 1):

1. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentrul singurul motiv ca nu este in măsura
sa execute o obligaţie contractuala.
Articolul 5:
35
l. Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranţa.
Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri si potrivit
cailor legale:
a. daca este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate către un tribunal competent;
b. daca a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunţata, conform legii, de către un tribunal ori in vederea garantării executării
unei obligaţii prevăzute de lege;
c. daca a fost arestat sau reţinut in vederea aducerii sale in fata autorităţii judiciare
competente, atunci când exista motive verosimile de a bănui ca a săvârşit o infracţiune sau
când exista motive temeinice de a crede in necesitatea de a-1 împiedica sa săvârşească o
infracţiune sau sa fuga după săvârşirea acesteia;
d. daca este vorba despre detenţia legala a unui minor, hotărâta pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legala, in scopul aducerii sale in fata autorităţii
competente;
e. daca este vorba despre detenţia legala a unei persoane susceptibile sa transmită o boala
contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman, sau a unui vagabond;
f. daca este vorba despre arestarea sau detenţia legala a unei persoane peutru a o impiedica sa
pătrundă in mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla in curs o procedura de
expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoana arestata trebuie sa fie informata, in termenul cel mai scurt si intr-o
limba pe care o înţelege, asupra motivelor arestări sale si asupra oricărei acuzaţii aduse
impotriva sa.
3. Orice persoana arestata sau deţinuta, in condiţiile prevăzute de paragraful l, lit.(c) din
prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea unui judecător sau a altui magistrat
imputernicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un
termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata
unei garanţii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere.
4. Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul sa
introducă un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt
asupra legalităţii deţinerii sale si sa dispună eliberarea sa daca deţinerea este ilegala.
5. Orice persoana care este victima unei arestări sau a unei deţineri in condiţii contrare
dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

Prevederile literei (b) sunt contrazise de cele ale art. l din Protocolul nr. 4, semnat la
Strasbourg, la 16 septembrie 1963, prin faptul ca Protocolul nr. 4 prevede ca nimeni nu poate
fi privat de libertate pe motiv ca nu este in măsura sa execute o obligaţie contractuala.
Art. 5 consacra dreptul oricărei fiinţe umane, indiferent de sex, religie, naţionalitate,
condiţie sociala sau materiala la libertate si la siguranţa. Cu excepţia celor sase cazuri expuse
mai sus din Convenţie, nimeni nu are dreptul sa priveze o persoana de libertate. In ceea ce
priveşte cele sase cazuri, ele constituie situaţii normale, unanim recunoscute, in care privarea
de libertate a unei persoane este considerata ca absolut necesara.
Referitor la punctul (a), Curtea Europeana a fost solicitata sa se pronunţe asupra mai
multor aspecte:
l. Condiţiilor in care este posibila privarea de libertate a bolnaviilor psihici. Astfel,
Curtea Europeana a considerat ca au fost violate prevederile art.5. l, daca:
-internarea unui bolnav psihic a durat prea mult, nerespectandu-se astfel legea naţionala
privitoare la limitele internării;
-daca o persoana a fost internata fără a se respecta dispoziţia din legea naţionala care prevede
obligativitatea judecătorului de al asculta pe cel internat;
-daca se constata ca o persoana a fost internata intr-un spital de psihiatrie, fără o expertiza
medicala obiectiva, din care sa rezulte tulburări grave care sa justifice internarea acestuia si
supravegherea continua, gradul de obiectivitate fiind asigurat de modalitatea in care sunt
numiţi membrii comisiei de expertiza.

36
Curtea Europeana considera, de asemenea, ca internarea unui bolnav psihic se justifica numai
in cazul unei boli psihice probate printr-o expertiza, atunci când prelungirea internării are la
baza persistenta tulburării.
2. Condiţiile deţinerii in vederea expulzării.
Curtea Europeana considera ca au fost violate prevederile art. 5. l din Convenţie in
următoarele cazuri:
-daca o persoana este reţinuta in vederea expulzării peste graniţa fără sa i se ofere posibilitatea
de a lua la cunoştinţa din timp de ordinul de expulzare, pentru a formula o obiecţie; -
-daca o persoana este transportata forţat pana la frontiera, fiind pusa astfel in fata V unui
fapt implinit.
In ceea ce ne priveşte, referitor la art.5.1 din Convenţie, art. 23, alin. l din Constituţia
României prevede inviolabilitatea libertăţii individuale si a siguranţei persoanei. De
asemenea, Codul de procedura penala prevede situaţia in care este permisa reţinerea sau
deţinerea unei persoane, precum si procedura după care se iau asemenea masuri. Astfel,
referitor la art.5.1, lit. (a), Cpp prevede legalitatea arestării unei persoane in baza unui mandat
de arestare. In baza art. 136, lit. (a si c) Cpp, si conform procedurii prevăzute in art. 143 si
144 Cpp, organele de cercetare penala pot lua masuri de reţinere a unei persoane.
In ceea ce priveşte lit.(d) pct. l, se considera ca nu sunt incalcate prevederile acestuia in cazul
in care este vorba despre deţinerea legala a unui minor, hotărâte pentru educaţia sa
supravegheiata sau in cazul in care este vorba despre deţinerea legala a unei persoane in
scopul aducerii sale in fata autorităţii competente. Legislaţia noastră considera ca este legal
privat de libertate minorul fata de care instanţa a dispus internarea intr-un centru de reeducare
(art. 490 Cpp).
Referitor la lit. (e), legislaţia romana prevede prin art. 162 Cpp ca instanţa poate
dispune internarea provizorie a acestora.
In cazul lit. (f), art. 15 din L. nr. 41/1971 prevede ca arestarea unei persoane poate fi
dispusa in cazul unei extrădări solicitate in vederea executării unei condamnări. Menţionam
ca litera (f), este completată de prevederile art.l din Protocolul nr. 7, incheiat la Strasbourg, la
22 noiembrie 1984.
Legislaţia romana considera deci ca fiind ilegale, reţinerea si arestarea unei persoane
in alt mod decât cel prevăzut in art. 5 al Convenţiei, precum si de art.266 Cp din legea
naţionala.
Alin. 2 prevede dreptul oricărei persoane arestate de a fi informata in termenul cel mai
scurt asupra acuzaţiilor aduse impotriva sa si elimina astfel posibilitatea săvârşirii unor grave
abuzuri de către organele judiciare. Art. 23, al. 5 din Constituţia României prevede acest
drept, deasemenea si art. 6 din Cpp, precum si art. 150 Cpp prevede dispunerea arestării
inculpatului numai după ascultarea acestuia in legătura cu învinuirea adusa, iar, art. 8 Cpp
prevede, pentru cei care nu cunosc limba romana, posibilitatea luării la cunostita, prin
traducător, a invinuirilor ce i se aduc.
Prevederile pct. 3 impiedica prelungirea pe o perioada prea lunga a unui proces penal,
prelungire care poate aduce mari prejudicii persoanei arestate.
Comparând prevederile art.5.3 din Convenţie cu legislaţia romana in vigoare, se poate
observa ca:
1. În legislaţia noastră, inculpatul trebuie adus, in mod obligatoriu , numai in fata
judecătorului, neexistand "alt magistrat". Se elimina astfel orice discuţie referitoare la
problema indrituirii procurorului de a fi acel "alt magistrat" si implicit, daca acesta poate
verifica legalitatea arestării provizorii, in condiţiile in care el exercita si atribuţiile urmăriri
penale, problema mult discutata de Curtea Europeana.
2. Potrivit Convenţiei, organul judiciar are obligaţia ca, din oficiu, sa conducă persoana
aflata in fata unui judecător, in legislaţia romana cel arestat putandu-se plânge judecătorului in
legătura cu arestarea sa.
3. Si in legea romana, cel arestat trebuie sa fie prezentat "de indata" in fata judecătorului,
aceasta chestiune fiind o obligaţie a organului judiciar si un drept al persoanei arestate.

37
 Referitor la alin. 4, Constituţia României prevede ca orice persoana arestata preventiv
are dreptul sa ceara punerea sa in libertate provizorie sau pe cauţiune (art. 23, alin. 4). De
asemenea, Codul de Procedura Penala prevede faptul ca pe tot parcursul procesului inculpatul
poate cere punerea sa in libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune (art. 160
Cpp), hotărârea instanţei, prin care se dispune luarea sau revocarea măsurii arestării
preventive putând fi atacata separat, fie de procuror, fie de inculpat, in termen de 3 zile,
conform art. 141 Cpp. De asemenea, in art. 162 Cpp se prevede faptul ca hotărârea instanţei
prin care a fost confirmata măsura internării medicale provizorii (ca măsura de siguranţa) de
către procuror, poate fi atacata separat.
Alin. 5 din acest articol consacra dreptul la reparaţie pentru orice persoana, victima a
unei arestări sau deţineri in condiţiile contrare dispoziţiilor art. 5. Referitor la aceasta, Curtea
Europeana constata următoarele: sunt violate prevederile art. 5.5, daca nu i se acorda victimei
o compensaţie in cadrul acesteia la reparaţie; acest drept deriva din incalcarea prevederilor
Convenţiei, chiar daca nu a fost călcata concomitent si o lege naţionala. Deşi deţinerea
inculpatului a fost legala, conform legii naţionale, Curtea a constatat ca, deoarece persoana
arestata nu a fost condusa in fata unui magistrat care sa constate legalitatea sau ilegalitatea
deţinerii, au fost violate prevederile Convenţiei, de aici derivând dreptul la reparaţie.
In ceea ce ne priveşte, potrivit art. 48, alin. 3 din Constituţia României, statul răspunde
patrimonial potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare din procesele
penale. De asemenea, in conformitate cu art. 5. alin. 4 Cpp., orice persoana impotriva căreia s-
a luat ilegal o măsura preventiva are dreptul la repararea pagubei suferite. Pe de alta parte,
conform art. 504, alin. 2 Cpp, are dreptul la repararea pagubei persoana impotriva căreia s-a
luat o măsura preventiva, iar ulterior a fost scoasa de sub urmărire sau achitata pe motiv ca nu
a săvârşit acea fapta sau ca fapta respectiva nu exista.
Dreptul la reparaţie rămâne un instrument prin care Curtea Europeana acorda
prioritatea respectării prevederilor art. 5.5 fata de prevederile din legea naţionala. De
asemenea, evaluarea cuantumului despăgubirilor se face in raport cu prevederile practicii
judiciare a Curţii Europene si nu cu cele ale legii naţionale.

Libertatea de circulaţie: Protocolul nr. 4 (art. 2)

Protocolul nr. 4 (art.2):

1. Oricine se găseşte in mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul sa circule in mod
liber si sa-si aleagă in mod liber reşedinţa sa.
2. Orice persoana este libera sa părăsească orice tara inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul unor altor restrângeri decât acelea
care, prevăzute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru
securitatea naţionala, siguranţa publica, menţinerea ordinei publice, prevenirea faptelor
penale, protecţia sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor si libertăţilor altuia.
4. Drepturile recunoscute in paragraful l pot de asemenea, in anumite zone determinate,
sa facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public
intr-o societate democratica.
Art. 2 completeaza art. 13 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, care
prevede dreptul la libera circulaţie, cu precizarea ca circulaţia libera se refera la teritoriul unui
stat, in mod legal, si nu in lipsa actelor necesare (viza).

B. Dreptul la respect pentru viata privata si de familie, domiciliul si corespondenta:

art.8

Articolul 8:
1. Orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private si de familie, a domiciliului
sau si a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice in exercitarea acestui drept decât in
măsura in care acest amestec este prevăzut de lege si daca constituie o măsura care, intr-o
38
societate democratica, este necesara pentru securitatea naţionala, siguranţa publica, bunăstarea
economica a tarii, apărarea ordinii si prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei, ori protejarea drepturilor si libertăţilor altora.
Art. 8 consacra libertatea vieţii private si de familie a oricărui individ. Acest drept
interzice amestecul statului in viata cetăţenilor săi, excepţie făcând cazurile in care aceasta
acţiune ar impiedica săvârşirea unor fapte care vin in contradicţie cu principiile statului de
drept sau care pun in pericol securitatea naţionala si siguranţa publica.
Constituţia României stipulează in art. 26 ca autoritatiile publice trebuie sa respecte si
sa protejeze viata intima, familiala si. privata. Constituţia consacra, de asemenea,
inviolabilitatea domiciliului (art. 27) si inviolabilitatea secretului corespondentei (art. 28).
In conformitate cu dispoziţiile constituţionale, legislaţia noastră incriminează faptele
care atentează la inviolabilitatea domicilului (art. 192 Cp.) sau a secretului corespondentei
(art. 195 Cp.), precum si divulgarea secretului profesional (art. 196 Cp). Viata privata este
protejata prin lege. Astfel, amestecul in viata privata a unei persoane reprezintă un atentat la
demnitatea acesteia; de aceea, legea pedepseşte insulta si calomnia ca fiind manifestări
evidente ale amestecului in viata intima si privata a individului (art. 205 Cp. si art. 206 Cp).
Autoritatile publice au dreptul sa intervină in viata privata a unei persoane in situaţia
in care aceasta este bănuita de complot indreptat impotriva ordinii statului de drept, de spionaj
sau de sabotarea securităţii naţionale, a siguranţei publice si bunăstării economice. Prevederile
art. 8.2 sunt valabile numai intr-o societate democratica, acolo unde poate fi garantata
respectarea Drepturilor Omului. Aplicate intr-un stat cu regim totalitar, antidemocratic sau
intr-un stat in care baza democratica nu este pe deplin consolidata, prevederile acestui articol
pot permite săvârşirea multor abuzuri in numele securităţii naţionale si siguranţei publice,
precum si al tuturor celorlalte categorii amintite in paragraful 2.

C. Dreptul la un proces public echitabil, desfăşurat intr-un timp rezonabil, in fata unui
tribunal independent si imparţial, stabilit conform legii: art.6

Articolul 6:
1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta si imparţiala, instituita prin
lege, care va hotăra fie asupra incalcarii drepturilor si obligaţiilor sale cu caracter civil, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii in materie penala indreptate impotriva sa. Hotărârea
trebuie pronunţata in mod public, dar accesul in sala de şedinţa poate fi interzis presei si
publicului pe intreaga durata a procesului sau a unei părţi a acestuia in interesul moralităţii, al
ordinei publice ori al securităţii naţionale intr-o societate democratica, atunci când interesele
minorilor sau protecţia vieţii private a pârtilor la proces o impun sau in măsura considerata
absolut necesara de către instanţa atunci când, in imprejurari speciale, publicitatea ar fi de
natura sa aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoana acuzata de o infracţiune este prezumata nevinovata pana ce vinovăţia
sa va fi legal stabilita.
3. Orice acuzat are, in special, dreptul:
-sa fie informat, in termenul cel mai scurt, intr-o limba pe care o intelege si in mod amănunţit,
asupra naturii si cauzei aduse impotriva sa;
-sa dispună de timpul si de inlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
-sa se apere el insusi sau sa fie asistat de un apărător ales de el si, daca nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plaţi un apărător, sa poată fi asistat in mod gratuit din oficiu,
atunci când interesele justiţiei o cer;
-sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzării si sa obţină citarea si audierea
martorilor apărării in aceleaşi condiţii ca si martori acuzării;
-sa fie asistat in mod gratuit de un interpret, daca nu intelege sau nu vorbeşte limba folosita la
audiere.

39
 Prezentul articol garantează dreptul la un proces echitabil (indiferent de rasa, sexul,
religia, sau categoria sociala a individului) in scopul hotărârii drepturilor si obligaţiilor cu
caracter civil ale inculpatului sau pentru a stabili intreaga acuzaţie penala impotriva lui.
Punctul l enumara elemente indispensabile unei corecte administrări a justiţiei.
Legislaţia romana acoperă prevederile prezentului articol intr-o proporţie
satisfăcătoare. Astfel, referitor la necesitatea unui proces echitabil desfăşurat in fata unui
tribunal imparţial, art. 123, alin. 2 din Constituţia României prevede ca judecătorii sunt
independenţi si se supun numai legii, iar şedinţele de judecata sunt publice, in afara de
cazurile prevăzute de lege (art. 126 din Constituţie). In conformitate cu art. 289 Cpp,
judecarea oricărei cauze se face public, in fata instanţei, constituita potrivit legii si se
desfăşoară oral, nemijlocit si contradictoriu. De asemenea, conform art. 287, alin. 2 Cpp,
instanţa isi formează convingerea pe baza probelor administrate in cauza si potrivit constintei
juridice. In plus, este foarte important ca procesul penal sa se desfăşoare după o procedura cat
mai simpla si foarte bine reglementata, de natura sa asigure pârtilor drepturile si garanţiile
procesuale necesare stabilirii adevărului. Astfel, o consecinţa a manifestării caracterului
contradictoriu al dezbaterilor este dreptul la replica, drept in virtutea căruia inculpatul ia
cuvântul după ce părţile celelalte au tras concluziile (art.390 Cpp).
Prezumţia de nevinovăţie conform alin. 2 din art.6, reprezintă dreptul fiecărui inculpat
de a fi considerat nevinovat de-a lungul intregului proces penal, pana in momentul in care, pe
baza unor dovezi suficiente, instanţa hotărăşte ca acesta se face vinovat de fapta pentru care a
fost reţinut.
Legislaţia romana cuprinde dispoziţiile care satisfac integral cerinţele Convenţiei in
ceea ce priveşte prezentul articol, Constituţia României prevede in art. 23, alin. 8 faptul ca
orice persoana trebuie sa fie considerata nevinovata pana la stabilirea definitiva a sentinţei
judecătoreşti, iar art. 66 Cpp prevede ca invinuitul nu este obligat sa-si probeze nevinovăţia.
Literatura de specialitate subliniază faptul ca orice inculpat se bucura de prezumţia de
vinovăţie chiar si atunci când exista indicii de vinovăţie pe tot parcursul procesului, Din
aceasta prezumţie rezulta si faptul ca orice indoiala este folosita in favoarea inculpatului, in
cazul unor dovezi neconcludente organele judiciare fiind obligate sa dispună completarea
cercetărilor, iar in cazul in care aceasta nu este posibila, instanţa trebuie sa-1 achite pe
inculpat.
Punctul 3 statuează drepturile care le are inculpatul in timpul desfăşurării întregului
proces penal pana la pronunţarea sentinţei. Curtea Europeana s-a confruntat cu numeroase
cazuri de incalcare a acestora.
Astfel, referitor la drepturile prevăzute la lit. (c), s-a hotărât ca sunt violate prevederile
pct. 3 in cazul in care instanţa desemnează un avocat din oficiu, deşi inculpatul isi alesese
unul.
In ceea ce priveşte legislaţia României cu privire la lit. a si b, art. 6, art.3 Cpp prevede
obligativitatea informării acuzatului, in cel mai scurt timp si intr-o limba care o cunoaşte,
asupra invinuirii ce i se aduce. In plus, organul judiciar este obligat sa aducă la cunoştinţa
inculpatului fapta de care este invinuit, incadrarea juridica a acesteia si sa asigure posibilitatea
pregătirii si exercitării apărării (art. 70, alin. 2 Cpp si art. 322 Cpp).
Referitor la asigurarea dreptului la apărare, art. 171 Cpp prevede dreptul inculpatului de a fi
asistat de-a lungul intregii urmăriri penale si al procesului penal, organele judiciare având
obligaţia sa-i aducă la cunoştinţa acest drept. Legea mai prevede ca asistenta juridica este
obligatorie in cazul minorilor, militarilor in termen, elevilor din instituţiilor militare de
învăţământ, rezerviştilor, concentraţiilor si elevilor din şcolile speciale de munca si reeducare.
Sa mai amintim ca in ceea ce priveşte dreptul inculpatului de a aduce probe in apărare in
acelaşi condiţii ca si probele acuzării, art. 202 din Cpp prevede obligaţia organelor de
urmărire de a aduna toate probele necesare pentru ca respectiva cauza sa fie lămurită.

40
 D. Libertatea de gândire, constinta si religie:

Articolul 9:
1. Orice persoana are dreptul la libertatea de gândire, de constinta si de religie; acest
drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si
manifesta religia sau convingerea in mod individual sau in colectiv, in public sau in particular,
prin cult, invatamant, practici si îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate
democratica pentru siguranţa publica, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori
pentru protejarea drepturilor si libertăţilor altora.

Referitor la aceste drepturi, art. 29 stipulează libertatea de gândire si de opinie precum

si libertatea credinţelor religioase. Nimeni nu poate fi obligat sa adopte o opinie ori sa adere la
o religie contrar convingerilor sale.
Conform acestor prevederi constituţionale, legislaţia romana, incriminează faptele prin
care se atentează la libertatea cultelor (art. 138 Cp.) si sancţionează fapta oricărui funcţionar
care ingradeste drepturile cetăţeanului sau provoacă acestuia situaţii de inferioritate in ceea ce
priveşte religia sa (art.247 Cp.). Referitor la refuzul unei persoane de a-si satisface serviciul
militar pe motive de conştiinţa (aceste obiecţii sunt in general de natura religioasa), trebuie sa
spunem ca legislaţia romana a rezolvat aceasta problema recent.
Cultele sau sectele religioase care impun manifestări anti sociale indreptate impotriva
ordinii, moralei si securităţii publice si care pun in pericol, drepturile si libertăţile altuia nu se
pot bucura de prevederile art. 9 din Convenţie si ale art. 29 din Constituţia României.

E. Protecţia activităţii sociale si politice: libertatea de reuniune paşnica si de asociere:

art. 11

Articolul 11:
1. Orice persoana are dreptul la libertatea .de intrunire paşnica si la libertatea de asociere,
inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apărarea
intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care,
prevăzute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea
naţionala, siguranţa publica apărarea ordinii si prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii,
sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor si libertăţilor altora.
Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale sa fie impuse exercitării acestor
drepturi de către membrii forţelor armate, ai politiei sau ai administraţiei de stat.
Constituţia României prevede in art. 36 libertatea mitingurilor, a procesiunilor sau a
oricăror altor intruniri, cu condiţia ca ele sa se desfăşoare in mod paşnic si fără nici un fel de
arme iar, in art. 37 alin. l, dreptul la asociere.
Dreptul la asociere si dreptul la intrunire paşnica, fireşti intr-o societate democratica,
formează obiectul unor restricţii numai in situaţii in care acestea constituie masuri necesare in
vederea apărării securităţii naţionale, siguranţei publice si a ordinii precum si in vederea
prevenirii infracţiunilor, a protecţiei sănătăţii, sau a moralei, a drepturilor si libertăţilor altei
persoane. Orice intalnire care nu se desfăşoară in mod paşnic, care degenerează in acte de
violenta si care nu este adusa la cunoştinţa organelor de resort, in mod normal, poate fi
interzisa si, la nevoie, poate fi reprimata daca ea devine un pericol pentru ordinea de drept.
Constituţia României in art.36, consacra libertatea întâlnirilor paşnice si dreptul la asociere,
cu condiţia ca acestea sa se desfăşoare in absenta oricărui fel de arme.
Consiliul Europei sugerează ca este foarte important ca intre prevederile Convenţiei si cele ale
legii naţionale sa fie o perfecta corelaţie. Astfel art. 11 al Constituţiei României consacra in
primul sau aliniat, principiul fundamental al dreptului internaţional "pacta sunt servanda", a
41
cărui aplicare implica îndeplinirea cu buna credinţa de către state a obligaţiilor asumate prin
tratatele la care acestea sunt parte: "Statul roman se obliga sa îndeplinească in tocmai si cu
buna-credinta obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte".
Potrivit alin. 2, prin actul ratificării, tratatele semnate de România sunt integrate
sistemului normativ intern: "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul intern."
De o importanta deosebita pentru recunoaşterea si protecţia drepturilor omului in
România, sunt prevederile sunt prevederile art. 20 al Constituţiei: "Dispoziţiile constituţionale
privind drepturile si libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu
Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care România este
parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, si legiile interne, au prioritate reglementările
internaţionale". Pentru a asigura eficienta acestei prevederi constituţionale, este necesar, pe de
o parte ca legiuitorul roman sa vegheze asupra concordantei proiectelor de legi supuse
adoptării cu documentele internaţionale privind drepturile omului, iar pe de alta parte, ca
magistratul sa verifice, in fiecare speţa, daca aceasta concordanta exista.

• drepturi la alegeri libere prin vot secret si la educaţie: Protocolul nr. l (art. 2-3) Protocolul
nr. l (art.2):
"Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, in exercitarea funcţiunilor pe
care si le va asuma in domeniul educaţiei si al invatamantului, va respecta dreptul părinţilor
de a asigura aceasta educaţie si acest invatamant conform convingerilor lor religoase si
filozofice."

Protocolul nr. l (art.3):

"Înaltele Părţi contractante se angajează sa organizeze, la intervale rezonabile, alegeri
libere cu vot secret, in condiţiile care asigura libera exprimare a opiniei poporului cu privire la
alegerea corpului legislativ.''
In ceea ce priveşte dreptul la instruire, nimănui in România nu i s-a refuzat acest drept,
excepţie făcând unele cazuri referitoare la invatamantul superior in limba materna, al
minorităţilor.
Art. 3 din Protocolul l reprezintă singura dispoziţie de fond a Convenţiei care nu
exprima un drept sau o libertate sau care nu presupune neamestecul Statului. Aceasta
dispoziţie enunţa o obligaţie pozitiva pentru stat.
Potrivit Constituţiei României (art. 34, art. 2) dreptul de vot aparţine tuturor
cetăţenilor, cu condiţia de a fi majori, sau de a nu fi decăzuţi din drepturile electorale, precum
si de a se afla in deplinătatea facultăţilor lor mintale. Prin egalitate se intelege principiul
conform căruia toţi cetăţenii sunt egali in fata legii, fără privilegii si fără discriminări (art. 16),
prin caracterul liber al votului se intelege ca votul este expresia unui drept si nu consecinţa
realizării funcţiei sociale a electoratului (art. 54).

F. Dreptul la proprietate: Protocolul nr. l (art. 1)

Protocolul nr. l (art. 1):

l. Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cazuri de utilitate publica si in condiţiile
prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le
considera necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.
Constituţia României prevede dreptul la proprietate (art. 41 si 135) dar intr-un mod
echivoc, intru-cat la pct. l se arata ca statul ocroteşte proprietatea, iar la pct. 5 numai bunurile
proprietate publica sunt inalienabile, de unde rezulta ca proprietatea privata este ocrotita, dar
este alienabila.
42
 Codul Civil Roman prevede la art. 41 pct. 3 prealabila despăgubire in cazul
exproprierii.
Alin. 2 lasă la latitudinea statului sa hotărască prin lege interna reglementarea
folosinţei bunurilor. Consideram totuşi, ca deşi dreptul la proprietate este sacrosanct, prin
formularea aliniatului 2 se creează posibilitatea unor abuzuri.

G. Nediscriminarea in exercitarea drepturilor si libertatiilor prevăzute in Convenţie:

Art. 14

Articolul 14:
Exercitarea drepturilor si libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie sa fie
asigurata, fără nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine naţionala sau sociala apartenenţa la o minoritate
naţionala, avere, naştere sau orice alta situaţie.
Dreptul intern, intocmai dreptului internaţional, enunţa principii de egalitate si de lipsa
de discriminare. Constituţia României recunoaşte egalitatea in drepturi a tuturor cetatanilor,
fără privilegii si fără discriminări (art. 16) si hotărăşte ca dispoziţiile constituţionale privind
drepturile si libertăţile cetăţenilor sa fie interpretate si aplicate in concordanta cu Declaraţia
Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratate la care România este parte
(art.20). Art. 20 nu cuprinde nici o referire la Convenţie, deoarece
la data la care a fost promulgata Constituţia, România nu devenise membra a Consiliului
Europei si nu ratificase Convenţia Europeana.

3.3.2.2. Carta Socială Europeană Revizuită

În cei peste 40 de ani, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului asigura, prin

instituţiile care le-a creat, o protecţie eficace a drepturilor omului in Europa.
Nu numai persoane individuale au avut câştig de cauza in fata Comisiei si a Curţii, dar
intreaga societate a avut de profitat. Statele modelandu-si ori modificandu-si sistemul lor de
drept pentru a aduce la indeplinire obligaţiile lor izvorâte pe temeiul Convenţiei. Dar chiar
daca au existat rezultate bune, mai sunt multe de făcut.
Consiliul Europei studiază de mulţi ani modul in care protecţia drepturilor omului,
intr-o societate in evoluţie, .trebuie sa se lărgească. Una din metodele folosite consta in aceea
de a extinde lista drepturilor aparate prin mecanismul Convenţiei, redactandu-se protocoalele
pe care statele sunt invitate sa le semneze si sa le ratifice.
In vederea atingerii aceluiaşi scop, au fost elaborate alte Convenţii si luate noi
iniţiative. Protecţia drepturilor economice si sociale, de exemplu, constituie de mai mult timp
unul dintre marile obiective ale Consiliului Europei, ceea ce a condus la revizuirea Cartei
Sociale Europene, adoptata la Strasbourg la 3 mai 1996. România a semnat Carta Sociala
Europeana - revizuita la 15 mai 1997. Se precizează ca la 4 octombrie 1994, România a
semnat Carta Sociala Europeana
Noua Carta Sociala este cuprinsa din 6 părţi impreuna cu 31 de drepturi si principii
sociale fundamentale pe care statele pot sa le accepte ca obiective ale politicii lor in domenii
precum acela al dreptului muncii, dreptului de negociere colectiva si la greva, dreptului la
securitate sociala si la asistenta medicala, precum si acela al drepturilor muncitorilor
emigranţi.
In timp ce Convenţia Europeana a Drepturilor Omului isi afla vitalitatea si
posibilităţile sale de extindere in interpretarea acesteia de către tribunalele naţionale si de
Curtea Europeana a Drepturilor Omului, mecanismul de supraveghere al Cartei este diferit. In
rezumat, statele se angajează sa respecte una sau alta din părţile Cartei iar progresele realizate
pe aceasta cale sunt controlate prin intermediul unui mecanism de supraveghere conţinând,
printre altele, un comitet de experţi independenţi.
Eficacitatea Cartei se poate măsura prin schimbările aduse legislaţiilor naţionale in
scopul de a permite statelor, fie sa ratifice Carta, fie sa accepte noi dispoziţii sau prin

43
schimbări aduse in urma criticiilor emise in cadrul mecanismului de supraveghere. Mai mult
de patruzeci de modificări au fost astfel constatate in domenii precum abolirea anumitor
forme de munca obligatorie, promovarea egalităţii de tratament intre cetăţeni unei anumite
tari si străini sau protecţia copiilor si a tinerilor muncitori. Se studiază in prezent posibilitatea
de a inscrie in Convenţia Europeana a Drepturilor Omului anumite drepturi protegiuite de
Carta sociala.
Consiliul Europei s-a angajat in egala măsura intr-o gama larga de activităţi ce tind sa
duca la recunoaşterea anumitor drepturi particulare, precum drepturile străinilor. Acesta
examinează si alte metode de protecţie a drepturilor omului precum desemnarea acelor
OMBUDSMEN sau a unor mediatori.
Consiliul Europei controlează si studiază in egala măsura in mod constant celelalte noi
aspecte legate de drepturile omului ce reprezintă evoluţia stiitifica si tehnologica in medicina
si biochimie, inclusiv fecundatia in vitro, experienţele asupra embrionilor si procedeul
mamelor purtătoare.

3.3.3 Mecanisme europene de protecţie şi garantare a drepturilor omului

In conformitate cu Convenţia, respectarea drepturilor omului inainte de intrarea in

vigoare a Protocolului nr. 11 era asigurata de doua organe special constituite - COMISIA
EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI si CURTEA EUROPEANA A
DREPTURILOR OMULUI - si de către COMITETUL DE MINIŞTRI AL CONSILIULUI
EUROPEI care era organul de decizie al acestei organizaţii si cuprindea miniştrii Afacerilor
externe ai statelor membre sau a delegaţiilor acestora. Aceste trei organe erau stabilite la
Strasbourg.

3.3.3.1 Comisia Europeană a Drepturilor Omului

Comisia era compusă, conform art. 20 al Convenţiei, dintr-un număr egal de judecători
ca cel al statelor părţi la Convenţie. Membrii Comisiei erau prezenţi cu titlu personal şi nu ca
reprezentanţi ai statului ai căror cetrăţeni sunt.
Membrii săi erau aleşi pentru un mandat de 6 ani de către Comitetul de Miniştri, de pe
o listă stabilită de Biroul Adunării Parlamentare, la propunerea reprezentanţilor statelor. Lista
conţinea trei nume, dintre care două ale unor cetăţeni ai statului respectiv. Ei erau reeligibili.
Confoirm art. 37 al Convenţiei, Comisia era asistată de un Secretariat Permanent, format
dintr-un secretar, un secretar adjunct, experţi şi personal administrativ.
Procedura în faţa Comisiei era complexă, Convenţia neconţinând, practic, nici o
prevedere referitoare la desfăşurarea activităţilor acesteia. Regulile de procedură ale Comisiei
reprezenta, astfel, codificarea unei practici de mai mulţi ani. Ea se baza pe două stadii
distincte: primul referitor la examinarea admisibilităţii cererii şi cel de-al doilea referitor la
examinarea de fond. Prima etapă era judiciară, în sensul că ea se termina cu o hotărâre
definitivă ce stabilea dacă plângerea respectivă era admisibilă sau nu. A doua etapă nu era
strict judiciară, în sensul că, deşi Comisia examina – într-o manieră juridică – cererea de fond,
ea nu hotăra asupra ei, hotărârea fiind luată de Curtea Drepturilor Omului sau de Comitetul de
Miniştri al CE.
Toate cererile, indiferent dacă erau ale statelor sau individuale, trbuiau să fie transmise
Comisiei. Conform art. 25din Convenţie, plângereatrebuia să cuprindă anumite elemente de
identificare şi conţinut. Comisia putea primi petiţii din partea unor persoane care susţineau a
fi victima unor violări de către un stat parte a drepturilor şi libertăţilor garantate în Convenţie.
Petiţionarul trbuia să arate că drepturile sale au fost afectate printr-un actal unui stat parte la
Convenţie.
Cererea putea fi făcută de către petiţionar însuşi sau de către reprezentantul său juridic.
Aceasta era înregistrată, efectul său fiind de a fi declanşat procedura în faţa Comisiei. DE
îndată ce era înregistrată cererea, preşedintele Comisiei numea pe unul dintre membrii săi
care, ca raportor, era chemat să examineze plângerea şi să supună un raport Comisiei privind

44
admisibilitatea sa. Atunci când dosarul era complet, raportorul propunea Comisiei fie
considerarea cererii ca fiind inadmisibilă, fie să aducă la cunoştinţă guvernului vizat plângerea
respectivă, invitându-l să se pronunţe asupra admisibilităţii ei. Comisia putea lua anumite
măsuri interimare sau, în anumite situaţii, putea să acorde prioritate unora din cazuri.
Toate cazurile înregistrate erau aduse în faţa Comisiei, pentru a se lua o hotărâre în
ceea ce priveşte admisibilitatea lor sau procedura de urmat în viitor. Comisia se ocupa de ele
conform unor proceduri ce au evoluat în practica acesteia. Astfel, procedura sumară se aplica
atunci când, în opinia raportorului, plângerile ar trebui declarate inadmisibile, neridicând
probleme speciale. A doua procedură, procedura uzuală, era folosită în cazurile mai
complicate. În aceste cazuri, raportorul putea, de asemenea, să propună inadmisibilitatea
cererii, anticipându-se însă deliberări maiample în sânul Comisiei.
Dacă Comisia nu a hotărât să declare cererea inadmisibilă sau dacă nu hotăra să o
elimine de pe listă, ea trimitea cazul guvernului vizat pentru observaţii scrise asupra
admisibilităţii. În urma acestor observaţii petiţionarul avea posibilitatea de a răspunde.
După ce au fost primite observaţiile scrise de la ambele părţi, cererea era din nou
examinată de către raportor, care făcea propuneri Comisiei în ceea ce priveşte hotărârile ce ar
fi trebuit luate. Comisia o putea declara admisibilă, acceptând petiţiarespectivă. Ea putea,
totuşi, să mai invite părţilepentru unele dezbateri orale, audieri sau observaţii scrise. În orice
caz, la sfârşitul acestor etape, Comisia se pronunţa asupra admisibilităţii cererii. Atunci când
era declarată admisibilă, Comisia numea unul sau mai mulţi dintre membrii săi ca raportori şi
invita părţile să-şi transmită observaţiile în scris. În fapt, era vorba doar de observaţii
adiţionale faţă de cele prezentate anterior. La încheierea examinării, dacă între timp nu s-a
ajuns la o soluţionare amiabilă, Comisia pregătea un raport pentru Comitetul Miniştrilor, în
care prezenta faptele şi opinia sa în legătură cu faptul dacă acestea reprezintă o încălcare din
partea statului vizat a obligaţiilor asumate în baza Convenţiei. Raportul era compus din trei
părţi: prezentarea faptelor, poziţiile părţilor şi opinia Comisiei, fiind confidenţial. Petiţionarul
era doar informat cî raportul a fost transmis Comitetului Miniştrilor. Deşi raportul era trimis
statelor vizate, ele nu aveau voie să-l publice, hotărârea de a-l publica putând fi luată numai
de Comitetul Miniştrilor.
În paralel cu examinarea cazului respectiv, Comisia îşi putea continua încercările de a
asigura o soluţionare amiabilă. De îndată ce cazul a fost declarat admisibil, secretarul
Comisiei era, în mod obişnuit, mandatat să atragă atenţia ambelor părţi asupra acestei sarcini a
Comisiei. Ca atare, părţile puteau folosi bunele oficii ale Comisiei pentru a soluţiona
divergenţele dintre ele.

3.3.3.2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea de la Strasbourg joaca un rol important in viata juridica a statelor membre ale
Consiliului Europei. Ea este interpreta suprema a Convetiei de Apărare a Drepturilor Omului
si a Libertatilor Fundamentale care se aplica direct in numeroase tari. Hotărârile sale
antrenează adeseori schimbări ale legislaţiei, jurisprudentei sau practicii, mai ales in domeniul
procedurii judiciare si al libertatiilor publice.
Curtea are un număr de judecători egal cu acela al statelor membre ale Consiliului
Europei, judecătorii trebuie sa aibe calificarea ceruta pentru exercitarea înaltelor funcţiuni
judiciare sau sa fie jurişti cu o competenta recunoscuta. Ei sunt aleşi pe timp de noua ani de
către Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. Fiecare stat prezintă o lista de trei
candidaţi din care din care cel puţin doi de naţionalitatea sa. Nu este obligatoriu ca o persoana
sa fie cetăţean al statului membru pe care ii reprezintă, judecătorii funcţionează in nume
individual si nu reprezintă tara care i-a propus. Ei se bucura de independenta absoluta in
exercitarea atribuţiilor lor.
Curtea se rennoieste in limita unei treimi din membrii săi care sunt reeligibili. Curtea
nu funcţionează in permanenta dar se reuneşte pentru a examina cauzele care i-au fost supuse.
Acestea sunt in mod normal analizate de către o camera alcătuita din noua judecători, in care
se include preşedintele sau vicepreşedintele Curţii. Camera cuprinde un judecător cetăţean al
45
statului interesat, sau in lipsa acestuia, un judecător ales de către acea tara. Ceilalţi judecători
sunt aleşi prin tragere la sorti făcuta de preşedinte. Atunci când o Camera considera ca o
cauza ridica o problema grava legata de interpretarea Convenţiei, aceasta poate sa retrimită
cazul la plenul Curţii. Curtea deliberează cu uşile inchise, dar şedinţele sale sunt in mod
normal publice iar hotărârile sunt intodeauna publicate.
Cererile întemeiate pe încălcări ale Convetiei sunt prezentate Curţii Europene a
Drepturilor Omului. Un stat poate porni procedura împotriva altui stat, dar cazul cel mai
frecvent il costituie CEREREA FORMULATA DE CĂTRE UN INDIVID împotriva unui
stat in jurisdicţia căruia se considera a se fi produs încălcarea respectiva. Pentru ca asemenea
cereri sa poată sa fie introduse, trebuie totuşi ca Statul in cauza sa fi recunoscut, printr-o
declaraţie expresa, acest drept de recurs individual.
Dreptul de recurs individual, prevăzut de articolul 25 din Convenţie, constituie o
inovaţie importanta in dreptul internaţional si este unul din aspectele cele mai remarcabile ale
mecanismului instituit prin Convenţie.
Atunci când Curtea este sesizata cu o cerere intemeiata pe o incalcare a drepturilor
omului, ea trebuie mai intai sa se pronunţe asupra admisibilităţii cererii pe baza dispoziţiilor
Convenţiei. Ea primeşte in fiecare an circa 4 000 de scrisori si alte comunicări din partea
indivizilor, din care l 000 sunt înregistrate ca justificând o examinare asupra admisibilităţii
lor. Pentru ca o cerere sa fie admisibila, autorul acesteia trebuie sa facă dovada epuizării
tuturor cailor de atac posibile in tara in care s-a produs incalcarea si trebuie sa fi depus
cererea la Curte in termen de sase luni calculat de la data rămânerii definitive a deciziei unei
instanţe judecătoreşti sau a unei alte autorităţi a acestui stat.
Cererea nu trebuie sa fie anonima: ea nu trebuie sa fie in mod esenţial aceasi cu o alta
cerere analizata anterior de către Curte sau deja depusa la alta instanţa internaţionala: este
evident, ea trebuie sa se afle in câmpul de aplicare a Convenţiei.
înainte de a hotari cu privire la admisibilitate, Curtea cere adesea informaţii sau observaţii
pârtilor interesate. Poate fi acordata asistenta judiciara celui care a formulat cererea pentru a-1
sprijini in susţinerea cauzei. De asemenea se poate solicita pârtilor sa formuleze observaţii pe
parcursul unei audieri.
Părţile pot sa cada la intelegere înainte de luarea deciziei cu privire la admisibilitate, in
aceasta situaţie cauza fiind ştearsă de pe rolul Curţii, daca nu ridica totuşi probleme de interes
general care impun o analiza mai aprofundata.
In prezent, aproximativ 20% din cererile analizate au fost declarate admisibile. Decizia
Comitetului poate, prin vot unanim, sa declare inadmisibila sau sa scoată de pe rol o cerere
individuala. Decizia este definitiva. Pentru examinarea cauzelor aduse in fata ei, Curtea isi
desfăşoară activitatea in Comitete de trei judecători, in Camere de şapte judecători, si intr-o
Mare Camera de şaptesprezece judecători. Camerele Curţii constituie Comitete pentru o
perioada determinata.
Atunci când o cerere este declarata admisibila, Curtea porneşte la stabilirea faptelor. In
aceasta, etapa părţile pot fi invitate sa depună alte mijloace de proba, sa răspundă la intrebari
si sa dea explicaţii. Pot avea loc audieri si pot fi întreprinse anchete pe parcursul cărora pot fi
audiaţi martori si experţi.
Căutând sa stabilesca faptele, Curtea este astfel obligata sa convoacă părţile pentru a
caută sa obţină o rezolvare pe cale amiabila, care se inspira din respectarea drepturilor omului
garantate de Convenţie. Daca se ajunge la o asemenea rezolvare pe cale amiabila, Curtea
scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurta expunere a faptelor si a
soluţiei adoptate.
După o audiere, judecătorii deliberează in secret si concluzionează, prin vot, cu privire la
existenta sau inexistenta unei incalcari a Convenţiei. Avizul majorităţii constituie decizia
Curţii dar opiniile separate sau dizidente insotesc adesea hotărârea.
Cele 622 de cereri deferite pana in prezent Curţii acoperă o diversitate crescânda de
probleme, printre care pot fi citate:
• dreptul la viata
• interdicţia torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane si degradante

46
• interzicerea muncii forţate sau obligatorii
• dreptul la libertate si la siguranţa
• dreptul de a fi deferit imediat unui judecător sau magistrat
• dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil sau pus in libertate in cursul procedurii
• dreptul de a introduce un recurs
• libertatea de a pleca si a veni
• dreptul la un proces echitabil
• dreptul de a fi ascultat de către un tribunal in cauze civile
• durata procedurilor judiciare
• diverse aspecte ale detenţiei (vagabonzi, bolnavi mintali, suspecţi de terorism)
• durata procedurii in materie penala
• prezumţia de vinovăţie
• drepturile apărării
• neretroactivitatea legii penale mai severe
• dreptul la un recurs efectiv in fata unei instanţe naţionale
• dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de doua ori
• dreptul de a se casatorii
• dreptul la respect pentru viata de familie
• dreptul la respect pentru viata privata
• incriminarea homosexualităţii
• drepturile detinutiilor
• dreptul la respect pentru domiciliu
• dreptul la respect pentru corespondenta
• ascultările telefonice si controlul corespondentei
• conflicte de securitate sociala (accident de munca, asigurare de boala)
• statutul juridic al copiilor nelegitmi
• libertatea religiei
• libertatea de exprimare
• dreptul la instruire
• pedepsele corporale la scoală
• libertatea de intrunire
• libertatea de asociere
• dreptul la alegeri libere
• activitatiile sindicale, inclusiv monopolul sindical al angajatiilor
• dreptul la respect pentru bunuri
• masurile de imigrare si deportare
• situaţia juridica a transsexualilor
• educaţia sexuala obligatorie in scoli
• extrădarea
• circulaţia peste frontiere a informaţiilor
• protecţia datelor
Aceste cifre nu sunt suficiente pentru a reflecta amploarea activităţii Curţii si cu atât
mai puţin importanta problemelor tratate si a soluţiilor adoptate. In schimb, un rezumat al
celor mai importante si semnificatve hotărâri poate da o idee exacta din momentul in care in
aceste decizii figurează etapele principale ale raţionamentului urmat de către judecători.
Pentru claritatea expunerii, hotărârile au fost regrupate pe cazuri: aceeaşi cauza da câteodată
loc la doua sau chiar trei hotărâri care, chiar daca nu prezintă acelaşi interes, se completează
in mod necesar. Fiecare dezvoltare juridica este precedată de o evocare a faptelor si a
reclamatiilor petiţionarului sau a petiţionarilor; aceasta este urmata de o bibliografie.
Cat despre cazuri, acestea urmează o ordine tematica ce corespunde, in esenţa catalogului
drepturilor si libertăţilor garantate de Convenţie si de Protocoalele sale.

47
 Îmbunătăţirea Mecanismului Convenţiei (Protocolul nr. 11)

Pe măsura ce mecanismul Convenţiei si eficacitatea sa pentru protecţia drepturilor

omului deveneau tot mai cunoscute si un număr crescând de state acceptau dreptul la cerere
individuala, cauzele supuse Comisiei si Curţii se inmulteau. Procedura in fata Comisiei si a
Curţii era adesea atât de lunga (pana la 6 ani pentru ca o cauza sa sfârşească printr-o hotărâre
a Curţii) incat ajungea sa fie in contradicţie cu una din cele mai importante dispoziţii ale
Convenţiei, aceea referitoare la dreptul de a i se face dreptate intr-un termen rezonabil.
Toate acestea au dus la o reforma mai radicala si controversata care a inlocuit Comisia si
Curtea Europeana a Drepturilor Omului existente, printr-o noua Curte unica si permanenta,
aşa cum statuează Protocolul nr. 11.
Noul mecanism de control care a intrat in vigoare la 21.01.1998 va izbuti sa asigure
continuitatea pozitiva a jurisprudentei Curţii, si o mai buna accesibilitate a mecanismului
pentru individ, precum si accelerarea procedurii si o mai mare eficacitate a hotărârilor.
Principalele modificări aduse de reforma adoptata prin Protocolul nr. 11 sunt:
• Organele de control care funcţionau in trecut, si anume Comisia Europeana a
Drepturilor Omului si Curtea Europeana a Drepturilor Omului si-au incetat existenta.
Astfel o noua Curte Europeana a Drepturilor Omului funcţionează permanent la
Strasbourg;
• Sistemul va fi raţionalizat si, mai ales, toţi reclamaţii vor avea acces direct la noua
Curte. Cauzele care nu au nici o şansa de reuşita vor fi, după filtrare, retrase din sistem
intr-un stadiu incipient, prin decizia unanima a Curţii, care va hotari aceasta, in cadrul
format din trei judecători (ele vor fi declarate inadmisibile). In marea majoritate a
cazurilor, Curtea isi va desfăşura activitatea in Camera de 7 judecători. Numai in cazuri
excepţionale, funcţionând ca Mare Camera si compusa din 17 judecători, se va pronunţa
asupra problemelor celor mai importante. Preşedintele Curţii, preşedinţii Camerelor vor fi
abilitaţi sa facă parte din Marea Camera cu scopul de a veghea la coerenta si
uniformizarea jurisprudentei. Judecătorul ales din partea statului parte, aflat in discuţie va
avea, de asemenea, un loc in Camera pentru a asigura o cat mai buna intelegere a
sistemului juridic supus examinării;
• Toate reclamatiile de incalcare a drepturilor indiviziilor vor fi supuse Curţii; Comitetul
Miniştrilor nu va avea competenta de a se pronunţa asupra fondului problemei, dar isi va
păstra rolul sau important de a controla executarea hotărârilor Curţii.
• S-a hotărât ca dreptul la recurs individual va fi obligatoriu si Curtea va avea
competenta jurisdictionala asupra tuturor cauzelor juridice interstatale.
Lucrările Curţii sunt in egala măsura intarziate din pricina unei lipse de personal si de
insuficienta birourilor, a sălilor de reuniuni si de posibilităţile reduse oferite de biblioteca.
Aceasta stare de lucruri a determinat statele membre sa construiască, la Strasbourg, un nou
palat al drepturilor omului, care adăposteşte, Curtea si grefa Curţii, Direcţia drepturilor
omului impreuna cu centrul de informare asupra drepturilor omului si Biblioteca de drepturile
omului.

IV. DREPTURILE OMULUI ÎN ROMÂNIA

4.1. Scurt istoric

Cu toate ca în România problematica drepturilor omului a început să capete conturul ei

modern în contextul Revoluţiei de la 1848 (în special în Proclamaţia de la Islaz), elemente ce
pot fi asimilare unei "preistorii" româneşti a domeniului au existat începînd cu secolul al XV-
lea. "Pravilele" de la Tîrgovişte (1452), Putna (1581), mănăstirea Bistriţa (1618), precum şi
alte documente asemănătoare conţin, spre exemplu, referiri la condiţia juridică a persoanelor,
la organizarea familiei şi chiar unele prevederi prin care se apără omul şi demnitatea sa.
Prima codificare legislativă cu caracter laic a dreptului nostru este considerată "Carte

48
românească de învăţătură” tipărită de logofătul Eustaţie în anul 1646. Atit în paginile ei cît şi
în cele .de unei alte lucrări cu caracter juridic "Îndreptarea legii", tipărită la Tîrgovişte în
1652, este apărat dreptul de proprietate şi este interzisă stăpînilor uciderea robilor de pe moşii.
Ulterior, "Codica ţivilă a Moldovei” (Codul Calimach), intrată în vigoare în 1817, condamnă
robia, considerînd-o "împotriva firescului drit al omului", Alte două documente, emise in
prima parte a secolului al XIX-lea - "Regulamentul temniţelor" (1831) şi "Orînduieli
îndeplinitoare ale regulamentului temniţelor" (1833) -, ale căror prevederi pot fi deduse chiar
din titulatură, evidenţiază că în legislaţia românească a vremii puteau fi regăsite reflexe ale
doctrinei drepturilor naturale.
De exemplu, în Codul Calimach - ce s-a ap1icat în Moldova între 1817 şi 1832 - se
arată: ,,26. Tot omul are drituri fireşti cari cu desăvîrşire se înţeleg prin povăţuirea minţii
cuvîntătoare, deci dară trebuie a se socoti ca o persoană". Drepturile "naturale" ("fireşti" în
termenii codului) nu erau însă absolute, deoarece: ,,28. Toate cele potrivite cu driturile fireşti
ale omului, după juridica presumţie se socotesc temeinice pînă cînd, nu se dovedeşte legiuita
mărginire a acestor drituri". Interesantă este şi prevederea, din acelaşi Cod, referitoare la
robie, instituţie ce era încă în vigoare, dar, în condiţii care, practic, îi modificau fundamental
regimul: ,,27; Robia şi aceea cu privire către dînsa urmată stăpînire, deşi sunt împotriva
firescului drit al omului s-au urmat, din vechime în principatul acesta, însă nu aşa precum
romanii într-o vreme au urmat, ci cu o mare deosebire; căci aicea puterea stăpînului nu poate
vreodinioară, sub nici un cuvînt sau pricină, a se întinde asupra vieţii robului; iar asupra averii
lui, atuncea numai cînd nu va avea legiuiţi moştenitori, sau cînd, fugind fără a se mai întoarce,
nu va avea neapăraţi moştenitori (precum sunt fiii şi părinţii); sau când va vătăma ori va
păgubi pe stăpînul său prin furtişag sau alte rele urmări. Dintr-acestea, vederat se cunoaşte că
robul nu se socoteşte întru toate ca un lucru, ci incât faptele, legăturile, driturile şi indatoririle
lui privesc către alţii, iar nu către stăpînul său, se socoteşte el ca o persoană; drept aceea, este
robul supus pămînteştilor legi şi se apără de către ele”.
Procesul de racordare la spiritul european al vremii se afirmă cu maximă claritate în
Proclamaţia de la Islaz (9/21 iunie 1848). Intre articolele ei există şi unele referitoare la
egalitatea cetăţenilor, libertăţile democratice, alegerea parlamentului, sufragiul universal.
Revoluţionarii paşoptişti sînt, intre altele, şi autori ai unor pagini memorabile referitoare la
aspecte generale sau particulare ale drepturilor omului. Astfel, în lucrările lui Nicolae
Bălcescu există numeroase elemente privind apărarea drepturilor omului. Amintim, dintre
cele mai semnificative, studiile: "Despre starea socială a muncitorilor plugari din Principatele
române în diferite timpuri", "Despre improprietărirea ţăranilor" şi "Chestiunea economică a
Principatelor Române", în care marele gînditor român abordează, într-o concepţie modernă,
problema proprietăţii, a apărării drepturilor şi libertăţilor, care au fost, de fapt, unele dintre
dezideratele revoluţiei de la 1848.
La rindul său, Mihail Kogălniceanu, într-un articol intitulat Desrobirea ţiganilor,
publicat în 1849, arată că măsurile de dezrobire a ţiganilor "ne înalţă de-o potrivă cu staturile
cele mai civilizate în privinţa principiului moralului şi a dreptăţii". El preciza mai departe:
"precum Moldova încă la anul 1749 şi-au slobozit locuitorii, pînă atunci lipiţi pămîntului, sub
nume de vecini, cînd Franţa in anul 1789 şi Germania în l812 aveau încă şerbi (serfs,
Leibeigener), tot aşa şi acum patria noastră, desrobindu-şi ţiganii, sfinţeşte principiul că toţi
oamenii se nasc şi sînt slobozi, in vreme cînd coloniile Franţei şi multe Staturi republicane a
Unirii Americane de Nord gem de milioane de negri împilaţi, în vreme când robia încă în
adunările legislative a acestor ţări numără atîţia partizani".
În timpul domniei lui Barbu Ştirbei a fost promulgată "Condica criminală", care a
început să fie aplicată din 1852. Reţinem, dintre prevederile ei cele mai importante, principiul
legalităţii incriminării şi împiedicarea comiterii abuzurilor. Ni se pare, de asemenea,
semnificativă absenţa unor prevederi, existente în reglementări anterioare, care să permită
tortura sau pedepsele mutilante.
În anii ce au urmat Unirii Principatelor (1859), au fost elaborate o serie de instrumente
juridice, bazate pe o concepţie nouă, umanistă. Cea mai bună dovadă a spiritului democratic
ce a prezidat elaborarea lor o constituie faptul că multe dintre prevederile Codului civil

49
(1864), Codului penal (1865) şi Codului de procedură penală (1865) sînt valabile şi astăzi.
Este cazul principiului legalităţii pedepsei, al abolirii pedepsei inumane, precum şi al
consfinţirii dreptului la apărare şi a egalităţii în faţa legii.
Drepturile cetăţeneşti au fost instituţionalizate în ţara noastră prin Constituţia de la
1866, pentru a cărei elaborare au fost consultate constituţiile unor ţări europene cu mai
îndelungate tradiţii democratice. În titlul II al Constituţiei erau prevăzute libertatea
conştiinţei, a învăţămîntului, a presei, a întrunirilor, egalitatea în faţa legii, libertatea
individuală, inviolabilitatea domiciliului, proprietatea sacră şi inviolabilă, secretul scrisorilor
şi telegramelor, libertatea de instruire, libertatea de asociere, dreptul de petiţionare. Această
Constituţie, care a suferit unele modificări în 1879, 1884 şi 1916, includea, ca de altfel şi alte
constituţii ale vremii, sistemul votului censitar.
Constituţia din 1923 - prima Constituţie a României intregite în graniţele ei fireşti -
marchează un pas înainte in direcţia consolidării instituţiei drepturilor cetăţeneşti, in sensul că
au fost înlăturate distincţiile de avere pentru dreptul de vot. Celelalte prevederi au rămas, în
genere, identice.
În intervalul dintre cele două războaie mondiale, dezvoltările conceptuale în materie
de drepturi ale omului au dobîndit, graţie demersurilor ştiinţifice ale unei strălucite pleiade de
jurişti, diplomaţi şi istorici români, o incontestabilă statură europeană.
În condiţiile instaurării dictaturii regale, Constituţia din 1938, tare păstra aceeaşi
formulare a drepturilor ca şi cea din 1923, include prevederea că, în caz de pericol de stat, se
poate institui starea de asediu generală sau parţială. Se crea astfel mijlocul practic de
suspendare a garanţiilor constituţiona1e, deci chiar a celor privitoare la drepturile
fundamentale. Ceea ce s-a şi întîmplat, de altfel. Dictatura regelui Carol al II-lea a inaugurat o
perioadă de peste cinci decenii, în care violarea, şi nu respectarea drepturilor omului, a consti-
tuit regula sistemului politic din România.
Este foarte probabil că dacă ţara noastră - a cărei contribuţie decisivă la înfrîngerea
nazismului a fost recunoscută nu numai de istoricii perioadei, ci şi de mulţi oameni politici ai
vremii - nu ar fi fost abandonată, prin înţelegerile de la Yalta, sferei de influenţă sovietică, la
scurt timp după război s-ar fi produs revirimentul democratic aşteptat cu înfrigurare de popor
după anii lungi şi grei ai unui război în care România a dat o jertfă de sînge, care o situează pe
locul al patrulea în rîndul ţărilor beligerante.
Istoria - cea reală, şi nu cea posibilă - a vrut altfel. Alegerile din: 1946, falsificate de
comumşti, aveau să spulbere speranţa devenită deja extrem de fragilă după instaurarea, sub
presiune sovietică, a guvernului Petru Groza reintoarcerii la democraţie şi pluralism. A scrie
despre situaţia drepturilor omului in România celor 45 de ani de regim totalitar comunist
coincide cu a zugrăvi un tablou dezolant şi sumbru, dominat de prăpastia între majoritatea
prevederilor constituţionale care au rămas îndeobşte literă moartă şi practicile de violare
sistematică a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Cadrul normativ, care nu contravenea
flagrant standardelor internaţionale, a fost permanent încălcat tocmai de aceia care erau
chemaţi să-l implementeze. Totul era subordonat binecunoscutelor dogme şi lozinci prin care
se proslăveau aşa-zisele virtuţi umaniste ale regimului comunist, "grija deosebită pentru om şi
problemele lui".
Cu toate că în această perioadă a fost ratificată majoritatea convenţiilor şi acordurilor
internaţionale din domeniul drepturilor omului, preocuparea guvernanţilor a fost nu aplicarea
lor, ci, mai degrabă, inventarea unor subterfugii prin care să se mascheze eludarea lor
grosolană. O analiză severă a ceea ce s-a petrecut în aceşti ani sumbri conduce la concluzia că
ideologia comunistă şi regimul generat de aceasta sînt profund antiumane, că între acestea şi
conceptul drepturilor omului a existat şi există o opoziţie ireductibilă.

50
4.2. Adoptarea prevederilor referitoare la drepturile omului pe plan intern şi
internaţional după 1990 (referire la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Revoluţia a deschis calea, ca si in tara noastră drepturile omului sa poată fi

recunoscute, garantate si exercitate potrivit concepţiei care postulează ca ele sunt inerente
fiintei umane, ca sunt naturale, sacre si inviolabile si ca trebuie ocrotite de lege. Dar pentru ca
aceste drepturi si libertăţi sa se poată realiza in plinătatea substanţei pe care le-o oferă
reglementările internaţionale, a conceptelor si instituţiilor de drept care le definesc, este
necesar ca ele sa-si găsească o adecvata consacrare in Constituţia tarii, in legile ce guvernează
societatea romaneasca. Guvernului, organelor si instituţiilor statului, funcţionarilor publici le
revine obligaţia ca, in aducerea la indeplinire a prevederilor Convenţiei si legiilor sa realizeze
efectiv garantarea acestor drepturi si libertăţi, iar justiţia sa intervină ori de cate ori acestea ar
fi incalcate sau nesocotite, facandu-le dreptate celor frustati intr-un fel. Si mai este necesar ca
insasi societatea noastră sa ajungă la acel grad de dezvoltare spirituala, la acel grad de
cunoaştere si de constinta care sa permită asigurarea realizării acestor drepturi si libertăţi in
orice situaţie, fără nici o rezerva si fără nici o discriminare.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăţilor Fundamentale a intrat
in vigoare, pentru România, la 20 iunie 1994, data la care reprezentatul tarii noastre la
Strasbourg a depus instrumentul de ratificare a acestui tratat internaţional la Secretarul
General al Consiliului Europei. Deschisa spre semnare numai statelor membre ale statelor
Consiliului Europei, Convenţia intrase in .vigoare in ordinea internaţionala inca de la 3
septembrie 1953, după depunerea a zece instrumente de ratificare. Intr-adevar in textul art. 66
din Convenţie, se face o distincţie după momentul intrării in vigoare a acestui tratat
multilateral in ordinea internaţionala, moment marcat după depunerea a zece instrumente de
ratificare si momente ulterioare când alte state membre ale Consiliului Europei devin părţi la
Convenţie in aceasi ordine internaţionala.
Încă de la 7 octombrie 1993, o data cu depunerea instrumentului de aderare la Statutul
Consiliului Europei, România semnase atât Convenţia, cat si Protocoalele care nu au fost
integrate direct in textul aceasteia. Prin Decretul nr. 40 din 23 martie 1994, Preşedintele
României a aprobat si a supus spre ratificare Parlamentului Convenţia si Protocoalele
adiţionale.
Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Parlamentul României a ratificat Convenţia si
Protocoalele adiţionale, lege promulgata de Preşedintele României la 17 mai 1994.
Publicarea tuturor acestor texte la o data anterioara depunerii instrumentului de ratificare a
Convenţiei duce la concluzia ca acest tratatat a fost receptat in dreptul intern inainte ca el sa
producă efecte pentru România in ordinea internaţionala. Intr-adevar, "Tratatele ratificate de
parlament, potrivit legii fac parte din dreptul intern". Ţinând seama si de dispoziţiile art.78 din
Constituţie, care condiţionează intrarea in vigoare a legii de publicarea ei in Monitorul Oficial
al României, rezulta ca tratatele incheiate in numele României si alte tratate pentru care este
necesara ratificarea de către Parlament sunt integrate in dreptul intern la data publicării legii
de ratificare sau la o data ulterioara, precizata expres in legea de ratificare. Specificul
sistemului constituţional roman presupune deci un decalaj in momentul receptării in dreptul
intern a tratatelor supuse ratificării de către Parlament si momentul la care aceste tratate
produc efecte fata de România in ordinea internaţionala, respectiv momentul schimbării sau
depunerii instrumentelor de ratificare. Conform acestui sistem, momentul receptării tratatului
in dreptul intern precede intodeauna momentul in care acelaşi tratat produce efecte fata de
România in ordinea internaţionala.
Aceasta regula s-a aplicat si in cazul Convenţiei Europene, fără a avea consecinţele
practice importante, intrucat cele doua momente au fost relativ apropiate in timp. După
receptarea Convenţiei in dreptul intern, drepturile omului recunoscute prin dispoziţiile
acesteia puteau fi protejate numai prin intermediul instanţelor naţionale, accesul la Comisie si
la Curtea Europeana pentru Drepturile Omului fiind posibil numai după depunerea
instrumentului de ratificare.

51
 O data cu ratificarea Convenţiei, in forma amendata si completata prin Protocoalele nr.
3, nr. 5, nr. 8, nr. 2, România a ratificat si protocoalele normative, precum si Protocoalele nr.
9 si nr. 10, care se referea la chestiuni de procedura. România fiind al zecelea stat membru al
Consiliului Europei care a ratificat la Protocolul nr. 9, a contribuit la indeplinirea condiţiei
necesare pentru intrarea in vigoare a acestui Protocol. Intr-adevar, conform art.7, protocolul
intra in vigoare in ordinea internaţionala in prima zi a lunii care va urma expirării unei
perioade de trei luni de la data la care zece state membre ale Consiliului Europei isi vor fi
exprimat -consimţământul lor de a fi legate prin protocol. Aşadar, cum România a depus
instrumentul de ratificare la 20 iunie 1994, rezulta ca Protocolul nr. 9 a intrat in vigoare la l
octombrie 1994. Astfel, chiar inainte de reformarea sistemului instituţional de la Strasbourg,
se adaugă inca un element esenţial pentru intregirea capacităţii juridice a individului ca
subiect de drept internaţional public1, respectiv se recunoaşte si individului posibilitatea de a
sesiza Curtea in anumite condiţii, in termenul de trei luni de la data inaintarii raportului
Comisiei către Comitetul Miniştrilor.
O rezerva si o declaraţie au insotit ratificarea de către România a Convenţiei si a
Protocoalelor adiţionale. Rezerva priveşte garanţiile stabilite prin art. 5 din Convenţie pentru
asigurarea dreptului la libertate si siguranţa persoanei. Aceste garanţii nu vor putea impiedica
aplicarea sancţiunii disciplinare a arestului pana la 15 zile in cazul abaterilor de la disciplina
militară si regulamente militare, sancţiune prevăzuta in art. l din Decretul nr. 976/1968. Prin
declaraţie se interpretează dispoziţiile art.2 din primul Protocol adiţional, in sensul ca ele nu
impun României "Obligaţii financiare suplimentare referitoare la instituţiile de învăţământ
privat, altele decât cele stabilite prin legea interna" (art. 4 din L. nr. 30/1994).
Impactul Convenţiei asupra sistemului juridic roman a fost vizibil in mai multe
direcţii, si anume:
a) Receptate direct si cu prioritate in dreptul intern, pe baza prevederilor art. 11 si 20 din
Constituţie, dispoziţiile Convenţiei si Protocoalelor adiţionale care recunosc anumite drepturi
ale omului au determinat adaptarea aproape a intregii legislaţii romaneşti la valorile
democratice europene. Aceasta adaptare s-a produs prin modificarea unor legi sau a unor
texte legale, prin corelarea proiectelor de lege cu prevederile Convenţiei, prin aplicarea
directa de către magistraţi a acestor prevederi si înlăturarea normelor juridice interne
incompatibile cu drepturile omului.
b) După epuizarea cailor interne de recurs, victimele incalcarii drepturilor recunoscute in
Convenţie si in Protocoale pot uza de dreptul de recurs individual, punând in mişcare
mecanismul de control de la Strasbourg. trebuie insa subliniat ca obţinerea unei soluţii
favorabile depinde de îndeplinirea tuturor condiţiilor de fond si de forma. Exigentei cu care
sunt analizate aceste condiţii, i se adaugă durata relativ lunga a procedurilor desfăşurate in
fata Curţii. Sistemul european de protecţie a depturilor omului are toate virtuţile jurisdicţiilor
interne.
c) Exercitarea unei cai de atac la nivele internaţionale a impus juriştilor, magistraţilor si
avocaţilor in primul rând, o preocupare mai intensa pentru competenta si deontologie. In
timp, aceasta preocupare va contribui la redobândirea statutului corpului de magistraţi si la
relansarea tuturor profesiilor juridice.
In tarile europene democratice Convenţia a fost integrata organic in normele juridice
interne. Astfel, in Elveţia, Convenţia Europeana are rang de lege federala. In Franţa, ea ocupa
un rang superior legilor, in virtutea art. 55 din Constituţia adoptata la 4 octombrie 1958, unde
tratatele si acordurile aprobate au autoritate superioara legilor. In Austria, aceeaşi Convenţie
are acelaşi rang cu Constituţia, iar in Olanda ea are un rang superior Constituţiei. In
Germania, Italia, si Elveţia dispoziţiile Convenţiei Europene pot fi invocate direct si imediat
in fata tribunalelor naţionale, având o forţa obligatorie directa asupra Parlamentelor,
Guvernelor, autorităţilor administrative si tribunalelor din aceste tari.
Convenţia obliga statele contractante sa pună dreptul lor intern in acord cu dispoziţiile
ei, astfel ca toate dispoziţiile contrare sa fie abrogate de către organele legislative. Comisia
Europeana a Drepturilor Omului exercita, fără indoiala , un anume control asupra actelor
legislative, administrative si judiciare ale statelor, influenţând si pe aceasta cale respectarea

52
prevederilor Convenţiei. La cererea Secretariatului General al Consiliului Europei, potrivit
art.57 al Convenţiei, guvernele tarilor semnatare vor furniza explicaţii privind modul in care
dreptul intern asigura aplicarea efectiva a prevederilor Convenţiei.

53