NOTE DE CURS LA DISCIPLINA

PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI

TEMA I EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI

1. Dimensiunea teoretică, conceptuală a instituţiei dreptului omului

Primele idei filozofice asupra drepturilor omului apar în antichitate. Ideea legalităţii naturale a
oamenilor o întâlnim exprimată de Aristotel, în celebra sa lucrare „Politica”: „numai prin lege
devine cineva sclav ori liber, după natură însă oamenii nu se deosebesc cu nimic".
Filozofii stoici susţineau că oamenii se nasc egali şi au drepturi egale de a cultiva înţelepciunea
şi virtutea, ca expresii ale unui drept natural şi universal; legea umană nu are valoare decât dacă
corespunde legii universale.
Ideea egalităţii oamenilor în faţă lui Dumnezeu şi a unor drepturi naturale ale acestora este
propăvăduită şi de doctrina creştină. Aceste idei de egalitate naturală a oamenilor au avut mai mult
un caracter teoretic abstract, deoarece nici în societatea sclavagistă, nici în cea feudală dominată de
biserică, ele nu şi-au găsit transpunerea în pian economic, social, politic sau cultural.
Nici stoicismul, nici creştinismul nu au impus, ca bază a structurilor sociale şi politice a
organizării sociale a omenirii, concepţia lor asupra drepturilor omului.
În Grecia Antică, înalte principii morale sunt exprimate în opera lui Platon. El emite ideea că "nu
trebuie... să se răspundă prin injustiţie şi nici să se facă rău nici unui om indiferent de ceea ce acesta
ne-a făcut". Ideea de justiţie se regăseşte, după părerea lui Platon, atât în individ cât şi în
organizarea cetăţii, care trebuie să reunească patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, curajul,
temperanţa şi justiţia.
Cunoscutul filosof Protagoras din Abdera, ridicând omul pe un adevărat piedestal, emitea cu
multă cutezanţă ideea că "omul este măsura tuturor lucrurilor", raportând toate fenomenele naturale
şi sociale la om.
Jurisconsultul roman Ulpian, sintetizând în plan juridic marele idei umaniste, sublinia că, în
esenţă, principiile dreptului trebuie să fie următoarele: „să duci o viaţă onestă, să nu vatămi ceea ce
aparţine altuia şi să atribui fiecăruia ce este al său".

2. Primele documente de drept constituţional referitoare la

drepturile şi libertăţile omului

2.1 Primele documente de drept constituţional referitoare la drepturile şi

 libertăţile omului din Marea Britanic

Printre primele acte scrise referitoare la drepturile şi libertăţile omului este Magna Carta
Libertatum din 1215. Aceasta a fost dată de regele Ioan Fără de Ţară în urma răscoalei baronilor, la
care s-au alăturat cele două pături sociale, aliate până atunci cu regalitatea: cavalerii şi orăşenii. Prin
Magna Carta Libertatum regele a confirmat privilegiile marilor feudali, făcând şi unele concesii în
folosul păturii bogate orăşeneşti, fără să modifice însă situaţia maselor orăşeneşti şi săteşti. Ea nu
acordă drepturi ţăranilor iobagi, care formau cea mai mare parte a populaţiei. Cea mai importantă
prevedere a Cartei este cuprinsă în art. 14, în baza căruia a fost instituit Marele Consiliu al
Regatului, organism alcătuit din arhiepiscopi, episcopii, conţi şi baroni.
Acest consiliu lărgit apoi, cu reprezentanţii ai oraşelor şi cavalerilor din comunitate, a constituit
nucleul organizatoric din care sa format Parlamentul cu cele două camere ale sale, Camera
Comunelor şi Camera Lorzilor, devenind, începând cu anul 1295 o instituţie parlamentară.
Norme scrise cu caracter constituţional a cuprins în Anglia şi Petiţia Drepturilor din 1628. Cele
mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea garanţiei împotriva perceperii
impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a arestărilor şi confiscărilor de bunuri fără respectarea
procedurii de judecată normală.
În anul 1648 începe revoluţia burgheză care a dus în 1649, la decapitarea regelui Carol I Stewart
şi la proclamarea Republicii, spre punctul culminant al Republicii, când Cromwell, impresionat de
mişcarea democratică, trebuia să-i urmeze pentru ca mai târziu să-i domine şi să elaboreze un
proiect de Constituţie. Acest contract social, "Agreement of the people", a fost prezentat armatei în
consiliu obştesc pentru a fi acceptat pentru ca mai apoi să fie pus la vot. Scopul autorilor acestui act
reiese din însuşi conţinutul lui, ce este comentat în broşuri şi constă în iniţierea unei legi superioare,
garantată şi elaborată de către Parlament, dar care totodată limitează puterea Parlamentului şi
persoanele ce nu vor respecta-o să fie traşi la răspundere indiferent de situaţia lor socială.
Acest contract social urma să fie acceptat de cetăţeni într-o procedură specială prevăzută de ei
înşişi. în proiectul iniţial aprobat de regiment şi transmis în 1647 generalului superior al armatei se
înregistrează minunatul apel: ..Puterea actualului şi a viitoarelor parlamente a acestei naţiuni sunt
subordonate categoric electoratului lor şi se extinde fără autoritatea şi apelul oricăror altor persoane
sau organizaţii în domeniul legislaţiei, a organelor guvernamentale de stat şi a organelor judiciare
asupra ofiţerilor şi slujbaşilor de toate gradele, declararea războiului şi încheierii păcii, colaborarea
cu ţările străine, inclusiv toate drepturile pe care electoratul, le-a lăsat categoric sau implicit după
sine.
În continuare, în lista drepturilor citim: "Toate legile editate sau elaborate sunt obligatorii pentru
toţi; nu se admite nici o prioritate, de ranguri, intelect: toţi sunt egali în faţa legii indiferent de

2
originea persoanei. Toate acestea nu permit persoanelor de a se eschiva de la răspundere".
Autorii contractului social constituiau majoritatea Partidului Puritan.
Această Constituţie mizată de Cromwell nu a fost acceptată de Parlament şi a rămas doar
proiect. Oricum, o parte din reformele preconizate în ea au fost transpuse în viaţă şi în 1653
Cromwell scrise Constituţia ca instrument de guvernământ. Necesitatea acestui act este de
competenţa Parlamentului, de aceea a fost recunoscut prin următoarele: pentru fiecare formă de
guvernământ trebuie să existe la bază ceva de tipul „Marii Harţe", permanentă şi nemodificată.
Principiul de bază constă în faptul că Parlamentul nu se declară organ permanent.
Cromwell menţiona că pentru ca un organ de stat să se menţină stabil, este necesar ca acesta să
dispună de o bază, făcând analogie cu o construcţie a cărei durabilitate depinde de fundamentul ei.
Revenind la putere, stuarţii, prin Carol al II-lea, au început să-i persecute pe cei ce luase parte la
revoluţie. De aceea, burghezia, căutând să se apere de răzbunarea şi bunul plac al regelui a făcut să
voteze în Parlament actul numit Habeas Corpus (1679) prin care tribunalelor le-a fost încredinţat
controlul asupra reţinerii şi arestării cetăţenilor. În conformitate cu Habeas Corpus, la cererea
arestantului sau a oricărei alte persoane, tribunalul era obligat să emită un mandat de aducere a
arestatului, putând hotărî, ca urmare, fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate, cu
sau fără cauţiune. Deşi acest act a fost formulat în termeni generali, de prevederile lui au beneficiat
în mare parte cei avuţi. Pe de altă parte, garanţia indicată nu se extindea la crimele îndreptate
împotriva statului.
După Habeas Corpus, un alt act cu caracter constituţional a fost în Anglia Bill-ul Drepturilor din
1689. Prin acest act a fost declarată ilegală orice preluare de bani pentru coroană sau pentru folosul
ei pe o perioadă de timp şi în alte condiţii decât cele stabilite de Parlament.

2.2 Primele documente de drept constituţional referitoare la drepturile şi libertăţile omului

din SUA şi Franţa

Ideile promovate în Anglia de Bill-ul drepturilor din 1689 au avut un puternic ecou pe continentul
nord-american. Din ansamblul prevederilor lui câteva au fost considerate fundamentale pentru
organizarea oricărei societăţi libere.
Modelul englez a exercitat o influenţă certă, şi în Franţa. în această ţară, instituţiile Constituţiei
engleze au fost bine cunoscute în pragul Revoluţiei din 1789, mai ales prin intermediul celebrelor
scrieri ale lui Montesquieu.
Sistemul constituţional prezintă o serie de particularităţi proprii, care îl individualizează în cadrul
sistemelor de tip parlamentar. O remarcă preliminară care trebuie făcută este aceea că, aşa cum relevă
specialiştii britanici în Dreptul Constituţional, doctrina „clasică" a separaţiei puterilor şi-a găsit o
aplicare limitată în sistemul britanic. Când Montesquieu a vizitat Anglia în 1729, el a fost impresionat

3
de înaltul grad de libertate politică existent în această ţară - incomparabil mai mare decât cel din
Franţa, guvernată în acea perioadă de un regim absolutist.
Deşi sistemul constituţional britanic nu respectă în întregime regulile stabilite de Montesquieu,
nu putem spune că în Marea Britanie nu există o separaţie a puterilor. Dimpotrivă, chiar din
timpurile cele mai vechi s-a recunoscut că puterile regelui nu trebuie să fie exercitate arbitrar şi că
trebuie să se consulte, împărţind responsabilitatea, cu cei mai înţelepţi oameni ai regatului. Magna
Carta a reafirmat şi ea ideea că actele regelui trebuie să fie conforme cu dreptul ţării.
Beneficiind de o bogată tradiţie, drepturile omului în Marea Britanie se realizează în cadrul unui
sistem politic democratic ce asigură, în principal, participarea cetăţenilor la viaţa politică, prin
reprezentanţii aleşi, iar, pe de altă parte, garantează efectiv drepturile şi libertăţile prin mecanisme
politice şi judiciare ce sancţionează orice atingeri aduse libertăţii individuale. Deşi are o veche
tradiţie, sistemul constituţional britanic este totuşi flexibil, permiţând o permanentă adaptare a
mecanismelor politice la noile cerinţe ale vieţii sociale şi garantând pe deplin condiţiile
indispensabile înfăptuirii justiţiei şi împlinirii autenticelor drepturi şi libertăţi ale omului.
Concepţiile politice americane cu privire la democraţie, drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi-au
găsit o concretizare încă din primele documente în care naţiunea americană se manifesta ca o
entitate distinctă şi îşi solicită drepturile de a fi recunoscută în comunitatea naţiunilor lumii.
Desigur, elementele cruciale ale concepţiei americane se regăsesc în Declaraţia de independenţă,
adoptată la 4 iulie 1776 şi în Constituţia Statelor Unite, din 17 septembrie 1787. Cu toate acestea,
chiar cu mult înainte de momentul proclamării independenţei, o serie de idei notabile fuseseră
enunţate de colonia Massachusetts, care adoptase Corpul libertăţilor (Body of Liberties) pe care l-
au acceptat şi alte colonii.
O importanţă cu totul aparte o prezintă Declaraţia drepturilor adoptată de Adunarea din statul
Virginia, la 12 iunie 1776, redactată de George Mason. Aşa cum se arată într-o lucrare de istorie a
Statelor Unite, Declaraţia de independenţă nu numai că anunţă naşterea unei noi naţiuni, ci
proclama şi o filosofie a libertăţii umane ce avea să fie de acum înainte o forţă dinamică în întreaga
lume occidentală. Ea se baza nu pe anumite nemulţumiri, ci pe temelia largă a libertăţii individuale
ce putea găsi sprijin în toată America. Filosofia ei politică este explicită: „Credem că aceste
adevăruri se înţeleg de la sine, că toţi oamenii se nasc egali, că sunt înzestraţi de Creator cu anumite
drepturi inalienabile, că între acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii". După cum se
precizează în această lucrare, Declaraţia de independenţă a servit unui scop ce depăşea cu mult
anunţarea publică a separării. Inoculând oamenilor simpli sentimentul propriei lor importanţe,
îndemnându-i să lupte pentru libertatea personală, pentru autoguvernare şi un loc demn în societate,
ideile acesteia au stârnit un entuziasm general pentru cauza americană.
Un document mai puţin cunoscut este Ordonanţa din Nord-Vest, din 13 iulie 1787, care reafirmă

4
ideile fundamentale cuprinse în Ordonanţă redactată de Thomas Jefferson la 23 aprilie 1784. Acest
document se aplica teritoriilor situate la Nord-Vest de râul Ohio, a reafirmat dreptul locuitorilor
acestui teritoriu la beneficiile lui Habeas Corpus.
In ceea ce priveşte primele 10 Amendamente ale Constituţiei americane, acestea au constituit, de
fapt, o declaraţie de drepturi elaborată din iniţiativa lui James Madison. Deşi iniţial erau în număr
de 12, toate adoptate de către Congresul SUA, numai 10 au fost ratificate de către state şi la 15
decembrie 1791, au devenit parte a Constituţiei americane.
Printre documentele pe care poporul american le consideră ca reprezentând dezvoltări ale
doctrinei sale constituţionale şi a drepturilor omului pot fi menţionate şi o serie de declaraţii politice
ale preşedinţilor americani, prin care aceştia au dezvoltat principiile constituţionale referitoare la
drepturile omului, structura de stat, federalizare şi care au rămas bine cunoscute în istorie. Este
suficient a numi mesajul adresat de George Washington poporului american la 17 septembrie 1796,
cu prilejul terminării celui de al doilea mandat; prima cuvântare inaugurată a lui Thomas Jefferson,
rostită la 4 martie 1801; mesajul preşedintelui american James Monroe din 2 decembrie 1823, bine
cunoscut prin enunţarea doctrinei Monroe; primul mesaj al preşedintelui Abraham Lincoln, din 4
martie 1861; primul mesaj inaugural al preşedintelui Wilson, din 4 martie 1913; cuvântarea
aceluiaşi preşedinte, din 8 ianuarie 1918, în care au fost enunţate "cele 14 puncte"; mesajul
preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, din 6 ianuarie 1941, cu privire la "libertăţile umane
fundamentale"; enunţarea doctrinei Truman, la 12 martie 1947; mesajul adresat de preşedintele
Lindon Johnson, la 2 iulie 1964, cu privire la drepturile civile.
Toate aceste mesaje şi discursuri, ca şi numeroase altele aparţinând unor preşedinţi ai Statelor
Unite, unor secretari de stat sau altor oameni politici, au îmbogăţit gândirea politică americană,
contribuind la o mai corectă punere în evidenţă a ideilor democraţiei americane şi a principiilor pe
care aceasta se întemeiază.
În ceea ce priveşte sistemul judiciar american, acesta este astfel structurat încât să asigure
imparţialitatea şi aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor faţă de justiţie
decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-şi independenţa şi ocrotind în
mod eficace drepturile şi libertăţile omului. Printr-o cunoscută decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite
din 1803, în speţa Marbury contra Madison, Curtea Supremă s-a făcut celebră prin declaraţia
preşedintelui său, John Marshall, potrivit căreia "un act incompatibil cu Constituţia este nul", ramurii
juridice a guvernământului revenindu-i sarcina de a restabili legalitatea.
Libertatea nu este concedată, ea se câştigă; justiţia nu este dată, ea se revendică. O inscripţie
aparţinând unui autor neidentificat, aflată la intrarea Departamentului Justiţiei din Washington,
înscrie o idee susţinută de toţi americanii, şi anume: "Justiţia în viaţa şi conduita statului este posibilă
numai dacă ea sălăşluieşte mai întâi în inimile şi sufletele cetăţenilor".

5
 În Franţa, filosofii sec. al XVIII-lea ca Montesquieu, Voltaire, Rousseau sau Mably, nu şi-au
însuşit pur şi simplu ideile dreptului natural, ci le-au dus mai departe, oferindu-le pe deplin acţiunilor
revoluţionare ce aveau să urmeze.
Această tendinţă de absolutizare a unor teze filosofice şi-a găsit reflectare în special în modul în
care Constituţiile franceze din 1791 şi 1795 au pus în aplicare separaţia puterii în stat. Deşi
Montesquieu a subliniat că cele trei puteri ale statului trebuie să desfăşoare o acţiune concentrată,
totuşi aceste Constituţii au reglementat raporturi dintre aceste puteri în spiritul unei aproape totale
izolări a lor.
Trebuie să se observe totodată că, spre deosebire de SUA. unde Constituţia din 1787 a
supravieţuit până astăzi, asigurând o evoluţie fără zguduiri profunde, în Franţa dezvoltarea
constituţională a urmat o cale foarte fructuoasă, pe parcursul căreia, revoluţiile şi loviturile de stat
s-au succedat, făcând cu putinţă ca doctrinele politice contradictorii să se afirme şi să se concentreze
în reglementări diferite ale raporturilor dintre organele statului.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată de către Adunarea Constituantă a
Franţei la 26 august 1789, în care se proclama libertatea, egalitatea în drepturi, proprietatea
individuală, rezistenţa asupra asupririi, are o importanţă deosebită în dezvoltarea drepturilor
omului în lume.
Un timp destul de îndelungat, dezvoltarea constituţională în Franţa a avut loc, pe planul
fundamentării teoretice a instituţiilor adoptate sub semnul opoziţiei între doctrinele politice ale lui
Montesquieu şi Rousseau.
Această opoziţie s-a manifestat în două direcţii principale, care au oglindit interesele divergente
ale forţelor sociale şi politice angajate în competiţia pentru putere.
În primul rând, Montesquieu era adeptul regimului reprezentativ şi considera că în statele
moderne poporul nu este în măsură să exercite el însuşi nici puterea legiuitoare, nici pe cea
executivă. El susţinea că întrucât într-un stat liber orice om, care este considerat ca având un suflet
liber, trebuie să fie guvernat de el însuşi, ar trebui ca poporul în totalitate să aibă putere legiuitoare,
dar, cum aceasta nu este cu putinţă în statele mari, şi dă loc la numeroase inconveniente în cele
mici, trebuie ca poporul să facă, prin reprezentanţii săi, tot ceea ce nu poate face însuşi. Marele
avantaj al reprezentanţilor este că ei sunt capabili în acest domeniu. Poporul nu este cât de puţin
potrivit să facă aşa ceva, ceea ce constituie unul din marile inconveniente ale democraţiei.
În al doilea rând, Montesquieu era adeptul separaţiei puterii în stat.
Rousseau considera că puterea legislativă constă în două lucruri inseparabile: în a face legi şi în
a le menţine, adică a avea inspecţia asupra puterii executive. Fără aceasta orice legătură, orice
subordonare ar lipsi între aceste două puteri, ultima nu ar depinde deloc de cealaltă. Prin urmare,
dacă Montesquieu concepea un executiv independent de legislativ, după Rousseau, executivul

6
trebuie să fie dependent de legislativ.
Pentru Constituţiile franceze adoptate sub influenţa preponderentă a doctrinelor lui Montesquieu
se numără cele din 1791, 1795, 1814, 1831, 1848 şi 1875. Această influenţă se manifesta în special
în consacrarea de către ele a regimului reprezentativ şi a separaţiei puterii în stat. Dimpotrivă,
Constituţia din 1793 poartă mai curând pecetea ideilor lui Rousseau în măsura în care introduce
sistemul guvernământului semidirect şi pune la baza ei principiul supremaţiei legislativului asupra
executivului.
Dar pe drumul accidentat şi foarte întortocheat al dezvoltării constituţionale a Franţei s-a făcut
simţită şi influenţa a un număr de doctrine cu tendinţe autoritare. Acesta este, în primul rând, cazul
ideilor preotului Sieyes. care au influenţat conţinutul Constituţiei franceze din 1852.
Devenit celebru prin publicarea broşurii Qu'est-ce que le Tiers-Etat, Sieyes îşi rezumă doctrina
politică astfel: influenţa trebuie să vină de sus şi puterea de jos. Poporul stă la baza edificiului, dar el
trebuie să servească numai pentru a purta şi a consolida vârfurile. In afara elitei reprezentative, nimeni
nu are dreptul de a vorbi din numele poporului.
Concretizându-şi această teză generală, Sieyes era de părerea că poporul nu trebuie să aleagă el
însuşi organele statului şi funcţionarii, ci doar să alcătuiască listele eligibile. Un colegiu, numit ..al
conservatorilor", format din autorii Constituţiei, urma să desemneze din listele de eligibili Tribunalul
şi Corpul Legislativ. Tribunalul, ca organ de reprezentare a nevoilor populare, urma să exercite
iniţiativa legislativă şi să dezbată legile, iar Corpul Legislativ. întocmai ca un tribunal care judecă un
proces, avea sarcina să le voteze în tăcere, după ce asculta Tribunalul, ca exponent al intereselor
naţionale, şi Consiliul de Stat, ca exponent al punctului de vedere guvernamental. În procesul legislativ,
cel de-al treilea organ: Colegiul Conservatorilor trebuia să aibă competenţa, in calitate de juriu
constituţional, să vegheze la respectarea Constituţiei, putând anula legile şi actele guvernamentale
neconforme cu aceasta. Din ideile antidemocratice, dar liberale ale lui Sieyes. Napoleon Bonaparte
a reţinut pentru Constituţie doar conţinutul lor antidemocratic.
Constituţia din 14 ianuarie 1852, declarată de Louis Napoleon, mergea pe acelaşi făgaş
antidemocratic. Totuşi, păstrându-se cadrul constituţional de ansamblu, spre sfârşitul imperiului lui
Napoleon al III-lea, s-a făcut resimţită o tendinţă de liberalizare.
O altă doctrină, care a exercitat o influenţă certă asupra constituţionalismului francez, aparţine
generalului de Gaulle. În esenţă, ceea ce el urmărea era extinderea puterii executive şi limitarea
rolului Parlamentului. Pe linia acestor idei fundamentale, el preconiza instituirea unui şef de stat
desemnat conform unei proceduri, care să diminueze influenţa partidelor, şi investit cu suficiente
prerogative pentru a putea lua măsuri impuse de interesele superioare ale ţării. Doctrina lui Gaulle a
stat la baza principalelor structuri instituite de Constituţia Franţei din 1958 şi a modificării ei din
1962. Pentru definirea tendinţelor fundamentale ale acestei Constituţii, trebuie subliniate, în special,

7
două dintre trăsăturile ei caracteristice:
1. instituirea unui şef de republică ales pe 7 ani prin vot universal şi direct, înzestrat cu
atribuţii mai largi decât cele ale unei monarhii constituţionale;
2. reducerea atribuţiilor normative ale Parlamentului şi transferarea unora din ele în
competenţa Guvernului.
Bineînţeles, evaluarea principalelor influenţe doctrinare care şi-au pus amprenta asupra
dezvoltării Franţei nu poate fi decât aproximativă. Adeseori, în practică, aceste influenţe s-au
suprapus şi s-au întrepătruns.

TEMA II Aspectele teoretice a instituţiei drepturilor omului.

2.1 Noţiunea de drepturi fundamentale ale omului

Cercetarea ştiinţifică a drepturilor omului şi ale cetăţeanului este o misiune permanentă îndeosebi a
juriştilor, pentru că limba în care drepturile omului sunt formulate este, mai întâi, cea a dreptului. Deci,
juriştilor le revine în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele, de a realiza sinteze, de a tace
clarificările necesare privind noţiunile, vocabularul folosit care să permită evidenţierea regreselor, dar
şi a rămânerilor în urmă, de a oferi soluţii legislative care să permită o reală promovare a respectului
pentru aceste drepturi şi, desigur, o eficientă protecţie a lor.
O primă problemă teoretică este, bineînţeles, definirea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a
libertăţilor cetăţeneşti sau a libertăţilor publice, cum mai sunt deseori numite, problemă care a
preocupat şi preocupă intens specialiştii în materie juridică. Asemenea preocupări au fost şi sunt
numeroase pentru că drepturile şi libertăţile cetăţeanului au o importanţă aparte şi s-au impus ca
valori supreme în viaţa oamenilor şi a societăţii.
Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune stabilirea anumitor criterii.
Aceasta pentru că trebuie să răspundem la unele întrebări, printre care: de ce în sfera drepturilor pe
care cetăţeanul le are în general numai anumite drepturi sunt fundamentale? Răspunzând, va trebui
să stabilim de ce însăşi sfera drepturilor fundamentale variază de la o etapă istorică la alta. Astfel
spus: ce raţiuni teoretice şi practice determină ca un anumit drept al cetăţeanului să fie drept
fundamental într-o anumită perioadă şi să fie drept obişnuit în altă perioadă istorică? Problema nu
este nouă, ci tot atât de veche ca şi teoria drepturilor fundamentale. Interesul teoretic pentru reluarea
ei este determinat de faptul că în literatura juridică nu totdeauna s-a acordat atenţie suficientă unor
aspecte teoretice ale drepturilor constituţionale. Uneori, drepturile fundamentale au fost definite ca
simple drepturi subiective, fără a se evidenţia ceea ce este specific. Pentru definirea lor trebuie să
luăm în consideraţie că: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c)
datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, Legi

8
Fundamentale (Constituţii).
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind, în ultimă instanţă, facultăţi ale
subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anume fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte
subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea
pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai importantă
trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi ceea ce le deosebeşte de
acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un
anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în Constituţie.
Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esenţiale pentru cetăţean poate fi semnalată
încă din primele lucrări marcante din acest domeniu. Ea apare clar exprimată de J.-J. Rousseau în
celebrul Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni. În acest discurs, care
este unul dintre cele mai frumoase texte ce au fost scrise în secolul al XVIII-lea în favoarea libertăţii
umane, J-J. Rousseau sublinia că drepturile omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni
nu se poate atinge în nici un fel. Unii au denumit drepturile individuale ca libertăţi necesare, alţii -
ca drepturi esenţiale. Sau, că ele prezintă importanţa cea mai mare atât pentru cetăţeni, cât şi pentru
stat şi societate în ansamblu, că sunt bază pentru toate celelalte drepturi.
Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca drepturi consacrate de Constituţie, fiind
determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului.
Problema ce se pune este de a identifica un criteriu după care stabilim că anumite drepturi sunt
sau nu sunt esenţiale. Întrebarea ne duce la lumea valorilor şi cea mai importantă problemă care se
pune este selectarea valorilor, precum şi protejarea juridică deosebită a acestora.
Observăm că anumite drepturi subiective, datorită importanţelor, sunt selectate pe criteriul valoric
şi înscrise ca drepturi fundamentale. Vom reţine că ele sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni,
pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi esenţiale acestea îl capătă în raport
cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date. Un drept subiectiv poate fi considerat
esenţial, deci fundamental într-o societate anume, dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate.
Mai mult, chiar în cadrul aceleiaşi societăţi, în diferite etape istorice, acelaşi drept subiectiv poate fi
sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv - potrivit condiţiilor concrete economice, sociale,
politice şi, bineînţeles, conform voinţei guvernanţilor, a cărei expresie nu este altceva decât legea ce
stabileşte chiar catalogul acestor drepturi.
Aceasta explică destul de clar de ce într-o perioadă istorică numărul drepturilor fundamentale
este mai mare sau mai mic decât în altă perioadă istorică. Altfel spus, atunci când analizăm
drepturile fundamentale, trebuie să căutăm mai adânc în realităţile concrete ale societăţii, să nu ne
oprim numai la ceea ce legea proclamă. Drepturile fundamentale pot fi explicate numai văzute în

9
interdependenţa lor cu celelalte fenomene, îndeosebi cu realităţile economice, sociale şi politice
concrete din fiecare ţară.
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi
declaraţii de drepturi, Legi Fundamentale. înscrierea în Constituţie a drepturilor fundamentale este
urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Odată selectate
pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă şi ocrotire
juridică aparte. înscrise în Constituţie, li se recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi li se
stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor.
La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi
subiective ale persoanelor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite şi garantate prin
Constituţie şi ratate internaţionale.

2.2 CLASIFICAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

1. Primele criterii de clasificare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Necesitatea unei clasificări, a unei ordine în gruparea şi enumerarea drepturilor fundamentale a

apărut numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaraţii de drepturi, şi, mai ales, prin
Constituţii. în literatura de specialitate s-au făcut multe clasificări. De aceea, va fi foarte greu să le
caracterizăm printr-o singură trăsătură pe toate, căci aceste clasificări s-au dat în timpuri diferite,
plecându-se de la concepţii şi legislaţii diferite. Mai mult decât atât, drepturile fundamentale au
evoluat şi ele în ceea ce priveşte conţinutul lor, sfera lor de aplicare.
Cea mai autorizată clasificare, pentru vremea sa se consideră cea dată de Pollegrino Rossi, în
timpul când în Franţa se forţa învăţământul dreptului constituţional. Astfel, el distingea trei
categorii de drepturi:
- private;
- publice;
- politice.
O altă clasificare des întâlnită este cea care prezintă drepturile fundamentale sub două grupe:
- egalitatea civilă;
libertatea individuală.
Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în două categorii, şi anume: libertăţile primordiale, sau
primare; libertăţile secundare, sau complementare. Caracteristic pentru literatura juridică de până
la cel de-al doilea război mondial este că clasificarea drepturilor nu cuprinde nici drepturile social-
economice (care, bineînţeles, nu erau proclamate nici prin Constituţii) şi, cu unele excepţii, nici
drepturile politice, căci, plecând de la faptul că Declaraţia franceză a drepturilor omului şi

10
cetăţeanului din 1789 nu vorbea nimic despre „drepturile politice", se pare că în concepţia autorilor
Declaraţiei acestea nu erau socotite drepturi, ci modalităţi de exercitare a unei funcţii.

2. Drepturi individuale şi drepturi colective

Dezvoltarea instituţiei drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului

evidenţiază şi noi aspecte privind clasificarea acestor drepturi. Astfel, într-o opinie, desigur nu
foarte nouă, dar deosebit de actuală şi de teoretizată, drepturile omului se clasifică în: drepturi
individuale; drepturi colective.
Astfel, în grupa drepturilor colective ar intra dreptul popoarelor la autodeterminare, la eliberarea
de sub jugul colonial, drepturile de asociere în sindicate, egalitatea naţională, egalitatea între sexe
etc., adică unele drepturi prin sensuri şi posibilitatea de exercitare rezidă în apartenenţa la un grup
social. în grupa drepturilor individuale s-ar include drepturile de proprietate, libertatea persoanei,
libertatea presei, libertatea conştiinţei.
Se susţine că nu trebuie să vedem o opoziţie între drepturile individuale şi drepturile grupului,
ale colectivităţi. Aceasta nu contrazice cu nimic faptul că anumite drepturi au un caracter
individual, precum dreptul la respectul vieţii particulare, la libertatea gândirii şi conştiinţei, în timp
ce altele sunt prin natura lor drepturi colective, îndeosebi drepturile economice şi sociale. Există, de
asemenea, drepturi care au totodată aspecte individuale şi colective, ca în cazul libertăţii religiei şi
libertăţii de exprimare. Principalele instrumente internaţionale în acest domeniu (Declaraţia, cele
două pacte) pun accent pe persoana individuală, ele începând prin a declara că omul este
beneficiarul reglementărilor propuse.
Prezintă interes punctul de vedere cu privire la drepturile individuale şi colective exprimat de
Theodor C. Van Boven, care pleacă de la constatarea că Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului a plasat individul şi personalitatea sa la un nivel superior sferei naţionale şi internaţionale.
La baza acestei constatări a stat ideea esenţială că fiecare fiinţă umană trebuie să poată beneficia de
şanse depline şi egale pentru a-şi dezvolta personalitatea, care sunt prin excelenţă drepturi ale
minorităţilor şi au ca obiect apărarea şi dezvoltarea lor, deci dreptul ia autodeterminare, altfel spus -
dreptul de a-şi determina liber statutul politic şi de a urma liber dezvoltarea economică, socială şi
culturală. Astfel, cele două Pacte privitoare la drepturile omului proclamă un drept colectiv, dreptul
tuturor popoarelor de a dispune de ele însele.
În o asemenea viziune acesta a fost considerat cel mai important drept al omului. Cu timpul, s-a
considerat că şi drepturile economice şi sociale au aspecte colective. Proclamaţia de la Teheran
(1968) exprimă cel mai clar şi complet tendinţa modernă de a considera drepturile omului într-o
epocă colectivă. Proclamaţia de la Teheran vorbeşte în mai multe rânduri de încălcările grave şi
masive ale drepturilor omului ca urmare a politicii şi practicii de apartheid şi de discriminare

11
rasială, opresiunilor pe criterii de rasă, religie, credinţă, opinii.
Proclamaţia menţionează marea ruptură dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare,
acestea fiind un obstacol în calea respectului efectiv al drepturilor omului şi în rezolvarea
problemelor urgente şi grave, precum analfabetismul şi discriminările privitoare la femei. în fapt,
spune acest autor, Proclamaţia de ia Teheran reflectă tendinţa stabilirii unei relaţii între drepturile
omului şi problemele politice şi economice mondiale. în timp ce Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948 face din individ figura centrală. Proclamaţia de la Teheran
colectivitatea (grupul) victimă a masivelor încălcări ale drepturilor omului. Deci, în decursul a două
decenii s-a manifestat o evoluţie de la o concepţie a drepturilor axată pe individ aparte la o
concepţie axată pe colectivitate.
Unele consideraţii cu privire la clasificarea drepturilor omului în drepturi individuale şi drepturi
colective se impun. Clasificările nu sunt operaţii cu consecinţe numai teoretice, ele au importanţă,
consecinţe şi implicaţii practice (regimul juridic aplicabil, garanţiile etc.). Noile clasificări sunt
rezultatul unei interesante şi vii evoluţii istorice, al unor noi condiţii economice şi sociale, în care
viaţa umană se desfăşoară. Aceste clasificări, lucru verificat în istoria instituţiei, s-au realizat pe
diferite criterii şi pentru anumite scopuri, printre care şi acela de a pune într-o lumină deosebită
anumite drepturi. Criteriul ştiinţific, verificat, al clasificării drepturilor cetăţeneşti este cel al
conţinutului acestora, ştiut fiind că 'este riscant să se dea o clasificare a drepturilor omului fondată
pe greutatea sau importanţa lor. Unele explicaţii se impun încă. Se pune problema de a preciza în
baza căror criterii ştiinţifice pot fi clasificate drepturile în drepturi individuale şi colective. Din
opiniile până aici expuse ar reieşi drept criterii fie natura lor, fie realitatea că exerciţiul lor implică
apartenenţa la un colectiv, fie participarea în colectiv. Se pune deci accent pe posibilitatea de
realizare a drepturilor, în ideea generoasă de a găsi noilor drepturi suport ştiinţific şi juridic.

3. Clasificarea drepturilor fundamentale conform criteriului conţinutului drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti

Valorificând cele explicate până aici, folosind drept criteriu conţinutul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, conţinut ce determină, de altfel şi finalitatea acestor drepturi, vom proceda la
clasificarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor Republicii Moldova.
Prima categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi fundamentale, care asigură
viaţa, posibilitatea de mişcare a individului, asigură siguranţa lui fizică, a domiciliului său. în
această categorie se includ dreptul la viaţă, inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului,
dreptul la libera circulaţie, dreptul la căsătorie, la ocrotirea familiei şi a copilului.
A doua categorie o formează drepturile social-economice şi culturale, adică acele drepturi care
asigură dezvoltarea materială şi culturală a persoanei, permiţând acesteia să participe la viaţa

12
socială. în această categorie vom include: dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la învăţătură,
dreptul la asigurare materială în caz de bătrâneţe, boală sau incapacitate de muncă, dreptul tinerilor
la asigurare din partea statului a condiţiilor necesare dezvoltării aptitudinilor lor fizice şi
intelectuale, dreptul la proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul de
a te bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poţi atinge.
O a treia categorie de drepturi o formează drepturile exclusiv politice, adică drepturile care prin
conţinutul lor pot fi folosite numai pentru participarea cetăţenilor la conducerea statului, la
guvernare, şi anume - drepturile electorale.
A patra categorie o formează drepturile social-politice, adică acele drepturi care pot fi exercitate
de cetăţeni, la alegerea lor, atât în vederea asigurării dezvoltării lor materiale, cât şi în scopul
participării lor la conducerea de stat, şi anume: libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului, libertatea
presei, dreptul de asociere, libertatea întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor, secretul
corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, dreptul la informaţie (informare).
Aceste drepturi asigură posibilitatea de exprimare a opiniilor, de participare la rezolvarea
problemelor personale, obşteşti sau de stat. Atât drepturile exclusiv politice, cât şi cele social-
politice configurează dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice.
În fine, a cincea categorie o formează drepturile-garanţii, adică dreptul de petiţionare şi dreptul
celui vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat de a cere organelor
competente, în condiţiile prevăzute de lege, anularea actului şi repararea pagubei.

2.3 PRINCIPIILE APLICABILE DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Definirea principiilor dreptului

Termenul principiu provine de la latinescul principium, care înseamnă început. În filosofie este
definit ca izvor primordial, cauză primară, punct de plecare, teză fundamentală cu caracter logic.
Marile dicţionare ale lumii definesc principiul drept sursă, cauză, ca lege generală referitoare la
un ansamblu de fenomene, care se verifică prin exactitatea consecinţelor lor, ca o regulă generală
care ghidează conduita primară.
Putem defini principiile fundamentale ale dreptului ca fiind acele idei călăuzitoare ale
conţinutului tuturor normelor juridice, care cuprind cerinţele obiective ale societăţii în procesul
creării dreptului şi realizării normelor juridice. Aşa cum s-a subliniat în literatura juridică,
principiile fundamentale ale dreptului reprezintă acele orientări generale cărora le sunt subordonate
atât structura, cât şi dezvoltarea sistemului dreptului.
Principiile fundamentale sintetizează şi promovează valorile esenţiale ale societăţii, conţinând

13
judecăţi asupra fenomenelor juridice. Atrăgând atenţia asupra unei asemenea valon esenţiale cum
este dreptatea Hegel preciza că "adevărata nedreptate este crimă, în care nici dreptul în sine, nici
felul în care el îmi apare nu este respectat, în care deci ambele laturi - cea obiectivă şi cea
subiectivă, sunt încălcate".
Putem evidenţia următoarele principii fundamentale ale drepturilor omului, care rezultă din
capitolul I Titlul II al Constituţiei Republicii Moldova(art. 15-21):
- universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale,
- neretroactivitatea legii;
- egalitatea în drepturi a cetăţenilor;
- ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice numai de persoanele care au cetăţenii
Republicii Moldova;
- protecţia cetăţenilor Republicii Moldova în străinătate;
- protecţia juridică a cetăţenilor străini şi apatrizilor,
- refuzul de a extrăda şi de a expulza cetăţenii Republicii Moldova din ţară:
- prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de cele naţionale;
- accesul liber la justiţie;
- caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi;
Acestea rezultă din capitolul I Titlul II al Constituţiei (art. 15-21).

1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

Astăzi este general admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile.
în Constituţie e stipulat: "Cetăţenii beneficiază de drepturi şi libertăţi consacrate prin Constituţie şi
prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea" - art. 15. Universalitatea drepturilor şi
libertăţilor ce se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul
aspect ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului pe planul realităţilor juridice interne ale fiecărei
ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că
toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta este o posibilitate
juridică, generală şi abstractă, recunoscută de către Constituţie fiecărui cetăţean. Valorificarea
concretă şi exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi sunt de asemenea garantate de Constituţie.
Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi garanţiile necesare ca cetăţeanul să-şi poată
valorifica drepturile şi obligaţiile.
Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două pacte privitoare
la drepturile omului (Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice). în aceste pacte, pornind de la
constatarea că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor

14
lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi păcii în lume, se recunoaşte că
aceste drepturi decurg din demnitatea persoanei umane şi se impune statelor obligaţia de a promova
respectul universal şi efectiv al drepturilor şi libertăţilor omului.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este, de altfel, în firescul
vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de societate.
Această regulă este explicit formulată şi în cele două pacte internaţionale privitoare la drepturile
omului care arată că „individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi
este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute în pacte". Acest
principiu exprimă în fond legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăţi şi îndatoriri,
intercondiţionarea lor. într-o viziune mai largă, şi desigur corectă, îndatoririle devin garanţii ale
drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să creezi, să produci, să depui eforturi.

2. Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în art. 22, un principiu de drept de incontestabilă tradiţie şi actualitate
şi anume - neretroactivitatea legii. Este general recunoscut că o lege, odată adoptată, produce şi
trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că aceasta se
adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi, bineînţeles, sancţionând
comportamentele deviante. Or, este absurd să se pretindă unui om, în general, unui subiect de drept,
să răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează
această conduită.
Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său
este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare. Principiul
neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil în sensul căruia legea civilă dispune
numai pentru viitor; ea nu are puterea retroactivă, precum şi în Codul penal, în sensul căruia legea
penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei
infracţiuni nu are efecte retroactive; la fel legea penală nu se aplică faptelor, care la data când au
fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.
Observând sistemul de drept, în evoluţia şi actualitatea sa, vom consemna că art. 22 marchează o
transformare a unui principiu legal în unul constituţional. Această transformare are importante
semnificaţii juridice. Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie
pentru toate ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru care îl prevăd explicit. Apoi, în afara
excepţiei stabilite prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări acestui principiu
constituţional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate neconstituţionale şi
putând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul neretroactivităţii legii se
prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi siguranţei

15
persoanei. Valoarea şi actualitatea principiului sunt incontestabile şi de notorietate, orice atenuare a
sa semnificând o suprimare sau o limitare a drepturilor şi libertăţilor umane.

3. Egalitatea în drepturi

Este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii, fără deosebire de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot
folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egali măsură
la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în
mod egal atât de către autorităţile publice, cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acea principiu este
consemnat prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Dacă examinăm conţinutul acestui principiu,
putem indica trei aspecte, şi anume:
• egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii;
• egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, avere, sau origine socială;
• egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă
politică.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au cetăţenii, fără
deosebire de faptul dacă ele sunt înscrise în chiar textul Constituţiei sau în alte acte normative
Totodată, egalitatea în drepturi se manifestă în toate domeniile de activitate. Trebuie reţinută, de
asemenea, regula rezultând din reglementările internaţionale potrivit căreia nici o măsură luată în
caz de pericol public, care ameninţă existenţa naţiunii, nu poate duce la discriminări întemeiate
numai pe rasă. culoare, sex. limbă, religie sau origine socială. Legea garantează ocrotirea egală a
tuturor cetăţenilor şi sancţionează discriminările.
Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice nu poate implica ideea de standardizare, de
uniformizare, de înscriere a tuturor cetăţenilor sub semnul aceluiaşi regim juridic, indiferent de
situaţia naturală sau socioprofesională a acestora. Principiul egalităţii presupune ca la situaţii egale
să se aplice un tratament juridic egal. Dar, în acelaşi timp şi aparent paradoxal, principiul egalităţii
implică şi dreptul la diferenţiere în tratament juridic, căci, în măsura în care egalitatea nu este
naturală, impunerea unui tratament juridic egal ar însemna discriminare. Altfel spus, situaţiilor
egale să le corespundă un tratament juridic egal; la situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi
decât diferit.
Constituţia admite "discriminarea pozitivă". Bunăoară, impune şi unele măsuri speciale de
protecţie socială a muncii; regim special de protecţie a copiilor şi tinerilor; instituie, de asemenea, o
"protecţie specială" pentru persoanele handicapate.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile reprezintă jumătate

16
din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată şi munca lor. De
aceea, femeile se bucură în mod egal cu bărbaţii de toate drepturile. Ele pot ocupa în condiţii egale
cu bărbaţii orice funcţii, iar la muncă egală primesc un salariu egal cu al bărbaţilor. Egalitatea în
drepturi a femeilor cu bărbaţii este garantată şi prin ocrotirea deosebită ce se acordă femeii mame,
prin ocrotirea şi asistenţa acordată familiei.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
avere sau origine socială exprimă la nivelul acestei instituţii juridice că pe teritoriul Republicii
Moldova, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat, au locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu
moldovenii şi cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi naţionale), precum: romi, maghiari, germani,
sârbi, turci, evrei, armeni etc. în unanimitate cu moldovenii aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate
socială, pentru libertate şi democraţie, pentru cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii
statului moldovenesc. Toţi aceşti cetăţeni se bucură în mod egal cu cetăţenii Republicii Moldova de
toate drepturile şi libertăţile, şi îşi asumă, în mod egal, îndatoririle fundamentale. Cetăţenilor
Republicii Moldova de altă naţionalitate li se asigură folosirea limbii materne, cărţi, ziare, reviste,
teatre în limba maternă, acces egal cu moldovenii la toate categoriile de munci şi funcţii. Statul
recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la
dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică,
este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte explicate, aici urmărindu-se ca opţiunile politice
sau religioase ale oamenilor să nu fie speculate în sensul discriminării în drepturi.

4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia

Republicii Moldova şi domiciliul în ţară

Constituţia Republicii Moldova stabileşte prin art.art.38, 39 că funcţiile şi demnităţile publice,

civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia Republicii Moldova şi
domiciliul în ţară. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, ci şi pentru autorităţile publice. Legislaţia în vigoare utilizează termenii funcţii şi
demnităţi publice. Explicaţiile se regăsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât mai precis
sfera de aplicabilitate a principiului. La o analiză atentă se poate lesne observa că misiunea
(însărcinarea) de deputat, şef de stat, judecător etc. este totuşi altceva decât o funcţie publică, atât ca
mod de ocupare cât şi ca dimensiune de atribuţii şi, bineînţeles, ca mod de încetare. Pentru Dreptul
constituţional, o asemenea distincţie nu este pur terminologică, ea este de fond, pentru că demnitarii
nu sunt simpli funcţionari publici în sensul strict al Dreptului administrativ.
Demnitatea publică exprimă mai mult şi este prin excelenţă o categorie a Dreptului
constituţional, această ramură principală a dreptului care se identifică în ansamblul sistemului

17
dreptului nu numai prin obiectul său de reglementare, ci şi prin specificul noţiunilor şi al categoriilor
cu care operează. Fără a proceda la delimitări rigide, uneori absurde, va trebui să reţinem că funcţiile şi
demnităţile publice sunt într-o incontestabilă legătură, fără însă a se confunda.
Cât priveşte funcţiile publice, este fără îndoială că textul constituţional se referă la acelea care
presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales (o condiţie, care ni se pare
importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului potrivit Constituţiei este
obligatorie.
Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către persoanele
care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc.), la care Constituţia impune
două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume: numai cetăţenia Republicii Moldova
şi domicilierea pe teritoriul Moldovei. Cât priveşte prima condiţie, de a avea numai cetăţenie
Republicii Moldova, ea trebuie corelată cu dispoziţiile Legii cetăţeniei care îngăduie dubla
cetăţenie. Dacă dubla cetăţenie este permisă de către lege, sunt însă drepturi ale domeniului public,
unde interesul societăţii este de a permite accesul persoanelor care au numai cetăţenia Republicii
Moldova (deci o cetăţenie unică).
Aşa văzute lucrurile, este clar că în ocuparea unor funcţii şi demnităţi publice, care presupun
prin excelenţă sfera guvernării, a exercitării autorităţii statale, interesul public şi social nu poate
admite dubla cetăţenie. O altă soluţie ar fi în evidentă contradicţie atât cu îndeplinirea practică a
unor asemenea funcţii şi demnităţi, cât şi cu alte dispoziţii constituţionale. Astfel art. 56 din
Constituţie, stabilind că una din îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este fidelitatea faţă de
ţară, la alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice,
precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor
depune jurământul cerut de lege. Faţă de aceste prevederi constituţionale, ocuparea unei funcţii şi
demnităţi publice de către persoane care ar avea dublă cetăţenie apare ca o imposibilitate juridică,
cumulul de fidelitate fiind, prin natura sa, o simplă ipocrizie contrară imperativului moral ce
constituie esenţa de totdeauna a regulilor Dreptului constituţional. O persoană, cât de obiectivă şi
imparţială ar fi, ocupând o funcţie sau o demnitate publică, nu poate „aparţine" decât unui singur
stat. În această calitate ea participă la luarea unor decizii în favoarea exclusivă a unui stat, a
comunităţii sale naţionale, unele măsuri sau decizii având, prin excelenţă, caracter secret. Mai mult
chiar, aceeaşi persoană participă la luarea de măsuri, hotărâri, decizi în care interesele unui stat nu
sunt convergente cu interesele celuilalt stat al cărui cetăţean ar fi. Totodată, trebuie subliniat că
prevederile constituţionale se referă numai la funcţiile publice, de unde rezultă că în ce priveşte
ocuparea unor funcţii private nu este condiţionată de asemenea circumstanţei, ceea ce, desigur, nu
exclude alte regii de protecţie, în măsura în care sunt necesare.

18
 5. Protecţia cetăţenilor Republicii Moldova în străinătate

Acest principiu este prevăzut de art. 17 din Constituţie. El exprimă faptul că cetăţenia Republicii
Moldova este legătura politică şi juridică dintre cetăţeni şi stat, prin efectele sale. determinând
statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în afara frontierelor. In
temeiul acesteia, cetăţenii Republicii Moldova care se află în străinătate au dreptul să apeleze la
protecţia autorităţilor sale, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară.
De altfel, intre state există deja acorduri şi convenţii, care permit şi reglează această colaborare
juridică.
Modalităţile concrete de acordare a protecţiei sunt, desigur, dependente de statutul juridic, în
care regulile cuprinse în principiile şi celelalte norme general admise ale dreptului internaţional au
importanţa lor.
Bucurându-se de protecţia statului, cetăţeanul Republicii Moldova care se află în afara
frontierelor, trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin potrivit Constituţiei şi legilor
Republicii Moldova.
Faptul că cetăţeanul se găseşte temporar în afara frontierelor Republicii Moldova, nu-1 scuteşte
de îndeplinirea acestor obligaţii normale şi fireşti, afară de cazul dacă acestea sunt incompatibile cu
absenţa sa din ţară (ca, de exemplu, obligaţia de a participa la anumite lucrări impuse de necesitatea
înlăturării efectelor unei calamităţi, în mod firesc, nu poate reveni unei persoane pe timpul absenţei
sale din ţară). Important este faptul că simpla absenţă din ţară nu-l exonerează pe cetăţeanul
Republicii Moldova de obligaţia de a satisface serviciul militar sau de cea de plată a impozitelor
pentru imobilul al cărui proprietar este, sau de obligaţia de creştere, întreţinere şi educaţie a
copilului său minor etc.

6. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în RM de protecţie juridică

Constituţia cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii aflaţi pe teritoriul

Republicii Moldova. Astfel, la art. 19 se arată: "(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în
Republica Moldova se bucură de aceleaşi drepturi şi obligaţii, ca şi cetăţenii Republicii Moldova cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care Republica Moldova este parte".
Asemenea dispoziţii sunt necesare, ştiut fiind că populaţia unui stat cuprinde, în afara cetăţenilor,
străini şi apatrizi. Sistemul juridic, desigur şi Constituţia, nu pot să nu recepteze această realitate şi
să nu o reglementeze, plecând de la categoria generală de om (sau de fiinţă umană), statutul
juridic al tuturor persoanelor fizice. În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi al
apatrizilor din Republica Moldova se are în vedere: a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni,
au anumite drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la

19
conştiinţă); b) din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor
Republicii Moldova, care, prin cetăţenie, sunt ataşaţi destinelor statului Republica Moldova. Există
în toate sistemele constituţionale regula potrivit cărei cetăţenii au drepturi politice (de a alege şi de a
fi ales), pentru că numai ei pot şi trebuie să participe ia guvernarea statului propriu. De asemenea,
pentru dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi, Constituţia sau legile cer, ca o condiţie
indispensabilă, şi calitatea de cetăţean al Republicii Moldova. Este suficient să amintim că această
calitate este expres cerută pentru a putea fi proprietar de terenuri în Republica Moldova sau pentru
ocuparea unei funcţii de magistrat. Mai mult, cetăţenii proprii nu pot fi extrădaţi la cererea unui stat
străin; c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în calitatea sa de om, există
şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare, legea nu o condiţionează de calitatea de
cetăţean. Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau
locuiesc în Republica Moldova.
Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite drepturi şi libertăţi şi,
bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.
Formularea constituţională este generoasă şi cuprinzătoare. Practic, străinii şi apatrizii din
Republica Moldova se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile, afară de acelea pentru care
Constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean al Republicii Moldova.
în mod firesc, art. 19 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind că azilul este prin
excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil cuprinde de fapt găzduirea şi
protecţia statului Republica Moldova acordate acestor persoane, deoarece în statul lor de origine sunt
urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.
Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice (se mai numeşte şi azil politic) şi nu
pentru fapte de drept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de către Republica Moldova se
bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor ce aparţin în exclusivitate
cetăţenilor Republicii Moldova. în acelaşi timp, aceste persoane nu pot fi extrădate.
Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu poate
fi considerat ca un act inamical faţă de stat.
De asemenea, principalele documente juridice internaţionale, precum şi practica statelor în acest
domeniu, consideră că orice persoană are dreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-o altă ţară.
Un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele asupra cărora există raţiuni serioase de a le
considera că au comis o crimă contra păcii, o crimă de război, sau o crimă contra umanităţii, în
sensul instrumentelor internaţionale care au dispoziţii referitoare la asemenea crime. în fine,
aprecierea asupra motivaţiei azilului revine statului care-1 acordă, în exerciţiul suveranităţii sale.

7. Cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară

20
Constituţia, prin art. 17 stabileşte că: Cetăţeanul Republicii Moldova nu poate fi extrădat sau
expulzat din Republica Moldova; Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate; Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de
către justiţie. Extrădarea sau expulzarea sunt două măsuri care privesc prin excelenţă libertatea
individuală şi dreptul la libera circulaţie.
Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie care
implică obligaţii de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor cetăţenilor săi. în literatura
juridică se menţionează un singur caz în care această regulă universală azi nu este aplicabilă, şi
anume - Anglia şi Statele Unite ale Americii, între care extrădarea propriilor cetăţeni este admisă.
Acest caz, cvasisingular, este, desigur, explicabil prin istoria şi legăturile sociale şi politice
deosebite dintre cele două state. Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul căruia s-a
refugiat unul din cetăţenii săi să ii predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales ai unor
infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul
altor state. într-o definiţie considerată mai exactă extrădarea este "un act de asistenţă judiciară
interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal,
din domeniul celuilalt stat". Câteva reguli însă sunt deja de largă aplicaţie şi, am putea spune,
universal recunoscute de sistemele şi practicile juridice. Astfel, nu se admite extrădarea pentru
raţiuni politice, sau atunci când persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista
riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse şi tratamente crude, inumane sau degradante etc.
Extrădarea se admite şi se practică în cazurile de piraterie maritimă şi aeriană, traficului de femei şi
copii, traficului de arme, traficului de stupefiante, terorism, genocid etc.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o
persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii
acestei persoane pe teritoriul său. Codul cu privire la contravenţiile administrative reglementează
expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă, adică acelor măsuri care au scopul înlăturării
unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii fapte socialmente periculoase. Aşa cum se arată
de altfel în literatura juridică, măsura expulzării se ia, de regulă, pentru ocrotirea ordinii de drept,
fiind motivată de consideraţii de ordin politic, economic, juridic, menţionându-se în acest context
tulburări ale ordinii publice, acţiuni contrare legii sau acţiuni politice contra siguranţei statului,
ofense aduse statului de reşedinţă sau unui stat străin.
În dreptul internaţional s-au stabilit totuşi unele reguli privind expulzarea în sensul că executarea
deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i se lase dreptul
de a alege statul spre teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea să se facă cu
reprezentarea drepturilor inerente persoanei. În mod firesc, aceste reguli în măsura în care sunt

21
consemnate în pacte, convenţii sau protocoale la care Republica Moldova este parte, fac parte din
dreptul intern (potrivit art. 4 şi art.8 din Constituţie) şi sunt aplicabile în domeniul expulzării.
Constituţia stabileşte prin art. 17 şi regula în sensul căreia extrădarea se poate decide numai în
baza unei convenţii internaţionale sau condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii ce stabilesc
temeiul juridic al extrădării, condiţii cu vechime în sistemul juridic.

8. Prioritatea reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului

Constituţia Republicii Moldova prin art. 4 stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi

care exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu
aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale.
Prima regulă ce rezultă din art.4 al Constituţiei este în sensul interpretării şi aplicării
dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte. Este nominalizată Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ce priveşte celelalte documente
internaţionale se vorbeşte de pacte şi tratate (deşi, într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt
tratate). Explicaţia acestui limbaj al art. 4 din Constituţie stă în ataşamentul pe care Republica
Moldova îl proclamă explicit mai întâi faţă de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului - acest
document de început şi de referinţă în domeniu, care a marcat punctul de geneză al unei ere noi în
proclamarea şi protecţia drepturilor omului. în ideea de a se marca ataşamentul şi respectul faţă de
cele două pacte, şi anume - Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale şi Pactul cu privire la drepturile civile şi politice (adoptate şi deschise semnării, ratificării
şi adeziunii la 16 decembrie 1966, ratificate de către Republica Moldova în anul .1993 în textul art.
4 s-a menţionat şi cuvântul pactele.
Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor cuprinse în
tratatele ratificate de Republica Moldova, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, contradicţii,
conflicte - neconcordanţe - între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat că această
prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă
altor domenii.
Soluţia constituţională dată de art. 4 exprimă nu numai ataşamentul faţă de reglementările
internaţionale, ci şi marea receptivitate faţă de dinamica posibilă şi previzibilă. în domeniul
drepturilor omului sunt încă mai multe lucruri de înfăptuit care presupun colaborarea între state şi
care se vor realiza prin tratate internaţionale.
Deschiderea Republicii Moldova spre Europa şi spre comunitatea internaţională este astfel
constituţional garantată prin art.4 şi art. 8. Această soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în
Constituţiile Franţei (art. 55), Spaniei (art. 96 şi 93 care permite atribuirea de competenţe

22
constituţionale unor organizaţii sau instituţii internaţionale), desigur în formulări specifice şi
nuanţate.
Dispoziţiile art. 4, în perspectiva aplicării lor, implică două consecinţe majore. O primă
consecinţă priveşte chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă
proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte. O a doua consecinţă priveşte autorităţile publice competente a
negocia, a încheia şi a ratifica tratatele internaţionale, care vor trebui să manifeste o atenţie sporită
în observarea corelaţiei dintre prevederile actului internaţional şi dreptul intern, iar în situaţii mai
dificil de depăşit să se folosească procedeul rezervelor sau ale declaraţiilor.
Dispoziţiile constituţionale privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica Moldova este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale. Sunt - se poate spune - dispoziţiile "cheie"
pentru fixarea dimensiunilor actuale ale protecţiei individului.
Relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul naţional poate îmbrăca una dintre următoarele
forme: a) o relaţie de substituire, când competenţa reglementării drepturilor aparţine autorităţilor
comunitare. Această competenţă poate fi totală sau parţială; b) o relaţie de armonizare, când dreptul
naţional continuând să existe, el trebuie să se adapteze şi să evolueze în funcţie de exigenţele
definite şi impuse de dreptul comunitar. Cu alte cuvinte, nu îşi determină el însuşi, în totalitate,
obiectivele; c) o relaţie de coordonare, care pare sinonimă cu armonizarea. O astfel de relaţie se
realizează atunci când în spaţiul dreptului naţional dreptul comunitar intervine, în beneficiul
subiectelor de drept, pentru a asigura anumite efecte uniforme; d) o relaţie de coexistenţă, când cele
două sisteme de drept, urmărind aceleaşi obiective şi reglementând aceleaşi probleme, o fac pentru
situaţii prin ipoteză diferite şi cu preocupări care nu sunt identice, îndeplinind deci, fiecare, o
funcţie proprie.

9. Accesul liber la justiţie

În sistemul de drept al Republicii Moldova, justiţia a devenit una dintre garanţiile exercitării
efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor
judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii,
de către judecători care sunt independenţi şi se supun numai legii. Raportarea activităţii judecătoreşti
numai la lege asigură tocmai aplicarea necondiţionată a legii şi numai a legii. Funcţiile justiţiei sunt
de a interpreta şi a aplica legile în cazuri concrete, de a judeca şi a aplica sancţiuni, de a face
dreptate10 . Realizarea corectă a acestor funcţii este asigurată de regulile de desfăşurare a activităţii de

23
judecată, printre care menţionăm publicitatea, oralitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor,
obligaţia de motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac, etc. Potrivit acestui
principiu, oricine are acces la justiţie: cetăţeanul Republicii Moldova, cetăţeanul străin sau apatridul.
El permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau libertăţi şi a oricărui interes
legitim, fără deosebire dacă acestea rezultă din Constituţie sau din alte legi.
S-ar putea pune întrebarea: de ce în Constituţie se foloseşte exprimarea "interese legitime"? Nu
ar fi aceasta o restrângere a posibilităţii de a acţiona în justiţie şi deci nu ar fi fost suficient doar
termenul "interese"? Explicaţia este simplă. Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează orice
interese, ci numai acele interese care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în general, pe izvoarele de
drept. Interesele nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare legităţii şi statului de drept.
Art. 20 din Constituţie implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia
constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime. Este subînţeles că accesul
liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competenţa autorităţilor
judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va
rezulta numai în urma judecării pricinii respective şi va fi constatat prin hotărârea judecătorească.
Folosind exprimarea „interese legitime", textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a
acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai interesele legitime.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se
poate realiza fie pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală. Trebuie să adăugăm că
accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din art. 20 din Constituţie, în
sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale privitoare la

drepturile omului, alte documente juridice internaţionale admit existenţa unor limitări şi restrângeri,
în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă în
chiar conceptul de libertate. De altfel chiar Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (Franţa,
1789) arată, prin art. 4, că "libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. De
asemenea, exerciţiului drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât pe cele care
asigură celorlalţi membri ai societăţii să se bucure de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi
determinate decât de lege".
De asemenea, din cele două pacte internaţionale rezultă, pentru legislaţiile interne, posibilitatea
limitării sau restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. în pacte, asemenea prevederi nu sunt
grupate într-un text unic. Ele se regăsesc formulate la anumite drepturi şi libertăţi, în funcţie de
conţinutul acestora. Din examinarea acestor prevederi rezultă că limitările şi restricţiile sunt

24
posibile dacă: sunt expres prevăzute de lege; sunt necesare într-o societate democratică pentru a
proteja securitatea naţională, ordinea publică, sănătatea şi morala publică, drepturile şi libertăţile
celorlalţi etc.; sunt proporţionale cu cauza care le-a determinat. De asemenea, din pacte rezultă că
limitările trebuie să fie exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică,
că anumite restricţii legale pot fi impuse pentru membrii forţelor armate şi ai poliţiei. în fine,
pactele internaţionale stabilesc că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor comportă obligaţii şi
responsabilităţi speciale.
Constituţia Republicii Moldova receptând aceste reglementări internaţionale, foloseşte un
procedeu simplu şi eficient, şi anume: exprimarea tuturor acestora într-un singur articol. Astfel art.
54 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi,
desigur, numai condiţionat. Potrivit textului menţionat, restrângerea se poate înfăptui numai prin
lege. Chiar legea poate face acest lucru numai dacă se impune după caz pentru: apărarea siguranţei
naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor
cetăţenilor; prevenirea unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Astfel spus,
Constituţia limitează chiar legea de restrângere doar la anumite situaţii clar definite şi de o
incontestabilă importanţă. Aceste situaţii nominalizate de către art. 54 implică apărarea unor valori
sociale şi umane care prin rolul lor pot legitima măsuri de natura celor menţionate. în fine, art. 54
impune aici alte două condiţii care, desigur, sunt cumulative, şi anume ca restrângerea să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o şi să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii.
Problema restrângerii exercitării unor drepturi sau libertăţi fiind una dintre cele mai delicate,
restrângerea trebuie să fie - şi este - ea însăşi circumscrisă. în acest sens: a) împrejurările care
justifică restrângerea unor drepturi sau libertăţi sunt expres şi limitativ arătate, urmând deci regulile
specifice excepţiilor; b) deşi aceste împrejurări sunt "comune", ele pot justifica restrângerea numai
"după caz", adică ţinând seama de natura dreptului sau a libertăţii; c) restrângerea nu poate fi
discriminatorie, pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială; d) împrejurările
arătate nu sunt singurele care justifică restrângerea exercitării unor drepturi, la acestea adăugându-
se altele, speciale, proprii unor drepturi sau libertăţi, de asemenea consemnate expres şi limitativ.
(De exemplu: dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi nu poate leza "bunele moravuri";
libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei, nici
dreptul la propria imagine; dreptul la grevă nu poate pune în pericol asigurarea serviciilor esenţiale
pentru societate ş.a.m.d.; e) împrejurările "comune" de restrângere au un caracter temporar, ele sunt
esenţialmente fortuite, pe când împrejurările "speciale" au un caracter permanent; f) toate aceste
împrejurări "comune" sau "speciale", sunt consacrate legal, ele neputînd fi produsul
convenţionalismului; g) restrângerile - în concordanţă cu normele internaţionale în materie - trebuie

25
să vizeze totdeauna un drept determinat sau o componentă determinată a respectivului drept şi. de
asemenea, ele trebuie să fie compatibile cu posibilitatea exercitării celorlalte drepturi sau libertăţi;
h) într-un sens mai larg, restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăţi trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o - şi adecvată acesteia - fără să afecteze însăşi existenţa
dreptului sau a libertăţii. Principiul proporţionalităţii este, indiscutabil, un principiu constituţional,
dar, în cazul inexistenţei unor predeterminări legale ale proporţionalităţii, aceasta este o chestiune
concretă, de fapt, care urmează să fie verificată şi apreciată de autoritatea competentă în faţa căreia
s-a invocat neproporţionalitatea; i) nici o împrejurare de restrângere nu poate justifica pierderea
unor drepturi anterior dobândite sau reconsiderarea beneficiului produs prin dobândirea lor; j) în
nici o împrejurare nu poate fi refuzat dreptul persoanei de a se adresa justiţiei, pentru ca aceasta să
aprecieze legalitatea măsurilor de restrângere. Orice persoană - precizează Constituţia - se poate
adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu
poate îngrădi exerciţiul acestui drept.

Tema III MECANISME JURIDICE NAŢIONALE DE CONSACRARE ŞI PROTECŢIE A

DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR OMULUI

3.1. Rolul organelor puterii legislative în protejarea drepturilor omului

O formă de garantare a drepturilor cetăţeneşti, cu o sferă din ce în ce mai largă de atribuţii, este
controlul parţial exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate în domeniul drepturilor
omului. Aceste comisii nu se limitează însă numai la controlul parlamentar privind constatarea unor
violări ale drepturilor omului, dar ele pot dezbate proiecte de legi sau propuneri legislative
referitoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind astfel la perfecţionarea cadrului juridic de
exercitare a drepturilor cetăţeneşti.
Totdeauna, anterior şi indiferent de sistemul de control adoptat, verificarea conformităţii legilor
cu Constituţia o face Parlamentul, cu prilejul adoptării legii. Dar deoarece acest procedeu nu este
suficient, el având neajunsuri care, de regulă, există ori de câte ori un organ îşi controlează propria
activitate, în majoritatea ţărilor au fost constituite organe specializate pentru efectuarea controlului
constituţional legislativ - organe situate în afara celui legiuitor. În Republica Moldova acest control
este încredinţat Curţii Constituţionale.
Puterea legislativă are un rol cheie în protecţia drepturilor omului. Dar, pentru ca Parlamentul să
poată asigura în deplină măsură funcţia sa legislativă, este necesar, întâi de toate. ca ea să rezulte
din alegeri libere şi democratice, organizate în cadrul unui sistem politic pluralist şi în condiţiile
reglementate şi controlate prin lege. Aceasta este o exigenţă prealabilă a oricărui stat de drept.
Parlamentarii, în atitudinea şi practica lor trebuie, de asemenea, să se sprijine pe o cultură a

26
drepturilor omului.
În cazul respectării acestor exigenţe, am putea menţiona rolul dublu al Parlamentului în
protecţia drepturilor omului:
Primul, este că, în calitate de reprezentant al poporului, Parlamentul trebuie să exprime prin legi
aspiraţiile oamenilor la protecţia drepturilor lor fundamentale. O parte considerabilă din munca
legislativă a tuturor parlamentarilor ţine de libertăţile individuale şi drepturile omului. Constituţia
Republicii Moldova consacră un întreg titlu proclamării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, de la
dreptul elementar la viaţa şi libertatea individuală, la dreptul de asociere, informare, instruire şi
educaţie, de a alege şi a fi ales în organele statului.
Spre deosebire de trecut, aceste drepturi şi libertăţi nu sînt enunţate astăzi doar formal, ci sînt
prevăzute atât de Legea Fundamentală a ţării, cât şi de legi organice ce sunt puse la dispoziţia
oamenilor. Aceste legi joacă rolul primordial în protecţia drepturilor omului în Republica Moldova,
dat fiind că existenţa lor a dus la crearea multor instituţii şi mecanisme de protejare a drepturilor
omului.
Continuând ideea rolului dublu al Parlamentului în protecţia drepturilor omului, al doilea
constă în datoria Parlamentului de a asigura conformarea legislaţiei interne cu legislaţia
internaţională şi constituţională referitoare la drepturile omului. Toate acţiunile legislative trebuie
să corespundă cerinţelor CEDO. Republica Moldova a ratificat majoritatea tratatelor şi convenţiilor
internaţionale.

3.2 ROLUL CURŢII CONSTITUŢIONALE ÎN PROTEJAREA

DREPTURILOR OMULUI

Unul dintre mijloacele de asigurare a respectării drepturilor şi libertăţilor omului îl constituie

controlul constituţionalităţii legii. Dat fiind faptul că drepturile omului sunt consfinţite şi garantate
prin Constituţie şi apoi dezvoltate prin legi, concordanţa acestora cu Constituţia reprezintă o
acţiune firească într-un stat de drept, de natură a întări respectul pentru valorile umane.
Din punctul de vedere al dreptului constituţional, primatul normelor şi al prevederilor
constituţionale faţă de orice alte reglementări legislative existente în stat, ca şi ascendenţa morală,
politică şi juridică a principiilor constituţionale, implică asigurarea controlului constituţional al
legilor şi organizarea acestuia pe o bază eficientă .
În Republica Moldova, cu prilejul discutării instituirii controlului constituţional în Parlament, a
prevalat ideea constituirii unei Curţi Constituţionale ca organ jurisdicţional special şi specializat.
Un asemenea sistem nu va aduce atingere principiului separării puterii în stat, ci, dimpotrivă, va
reprezenta o modalitate de "temperare" a iniţiativelor legislative parlamentare şi guvernamentale
care ar contraveni Constituţiei.

27
 Fiind una dintre cele mai tinere instituţii de jurisdicţie constituţională din Europa, Curtea
Constituţională a Republicii Moldova şi-a început activitatea la 23 februarie 1995 şi face primii
paşi pe calea edificării statului de drept.
În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, putem menţiona că în
baza pct. 2 art. 134 al Constituţiei Republicii Moldova şi pct. 2 art. 1 al Legii cu privire la Curtea
Constituţională, acest organ este independent faţă de orice altă autoritate publică şi se supune
numai Constituţiei.
Constituind o instituţie nouă. creată tocmai în scopul consolidării statului de drept, Curtea
Constituţională se înfăţişează ca având un sistem de proceduri şi un mecanism de funcţionare care
pot să asigure respectiv principiile constituţionale şi să apere drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
În decursul activităţii sale, prin deciziile şi hotărârile pronunţate într-o serie de speţe, Curtea
Constituţională a adus importante contribuţii privind sfera unor drepturi cetăţeneşti, compatibile
sau incompatibile unor legi cu prevederi constituţionale cu privire la drepturile omului şi ale
cetăţeanului.
Curtea Constituţională a Republicii Moldova se compune din 6 judecători, numiţi pentru un
mandat de 6 ani. Dintre ei doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de
Consiliul Superior al Magistraturii.
Potrivit condiţiilor constituţionale, pentru numirea în calitate de judecător a! Curţii
Constituţionale, persoana trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, înaltă competenţă
profesională şi o vechime de cel puţin 15 ani în activitatea juridică, în învăţământul juridic sau în
activitatea ştiinţifică.
Legea cu privire la Curtea Constituţională stabileşte limita de vârstă pentru numirea în funcţia
de judecător al Curţii Constituţionale - 70 de ani.

Competenţa Curţii Constituţionale

Prin art. 135 din Constituţie Curţii Constituţionale i se conferă anumite atribuţii, diferite prin
obiectul, natura şi condiţiile de exercitare. Aceste atribuţii pot fi împărţite în trei categorii:
consultative, de control al constituţionalităţii actelor emise de autorităţile publice şi de interpretare
a Constituţiei.
a) Exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, al hotărârilor Parlamentului,
decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi
a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Acest control este posterior; orice act normativ, precum şi orice tratat internaţional la care
Republica Moldova este parte se consideră constituţional până când neconstituţionalitatea lui va fi
dovedită în procesul exercitării jurisdicţiei constituţionale. Controlului constituţionalităţii sunt supuse

28
numai actele normative adoptate după intrarea în vigoare a noii Constituţii - 27 august 1994.
Curtea Constituţională soluţionează numai probleme ce ţin de competenţa sa. Dacă în procesul
examinării apar chestiuni ce ţin de competenţa altor organe, Curtea remite acestora materialele.
Curtea Constituţională îşi stabileşte ea însăşi limitele de competenţă. Efectuând controlul actului
normativ contestat, Curtea poate pronunţa hotărâri şi asupra altor acte normative, a căror
constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului contestat;
b) Interpretează Constituţia. Majoritatea interpretărilor se referă la competenţele autorităţilor
publice şi la respectarea principiului separaţiei şi colaborării puterii în stat;
c) Se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Potrivit Constituţiei, subiecţii ce
au dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei pot prezenta proiectele legilor constituţionale numai cu
avizul Curţii Constituţionale, adoptat cu votul a cel puţin 4 judecători. Deşi avizul Curţii referitor la
proiect nu este obligatoriu pentru Parlament, în practică Parlamentul se conduce de aceste avize;
d) Confirmă rezultatele referendumurilor republicane;
e) Confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova.
f) Constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea din funcţie a
Preşedintelui Republicii Moldova sau interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova;
g) Rezolvă cazurile de neconstituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de
Justiţie;
h) Hotărăşte asupra chestiunilor ce au ca obiect constituţionalitatea unui partid.
Constituţia stabileşte expres atribuţiile Curţii Constituţionale, care nu pot fi completate sau
limitate în baza unei legi. Atribuţiile Curţii Constituţionale pot fi modificate doar prin modificarea
corespunzătoare a Constituţiei.

Sesizarea Curţii Constituţionale

În Republica Moldova dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale îl au subiecţii prevăzuţi a art.

25 al Legii cu privire la Curtea Constituţională:
a)Preşedintele Republicii Moldova;
b)Guvernul;
c)Ministrul justiţiei;
d)Curtea Supremă de Justiţie;
e)Judecătoria Economică;
f) Procurorul General;
g)deputatul în Parlament;
h) fracţiunea parlamentară;
i) avocatul parlamentar;

29
 j) Adunarea Populară a Găgăuziei (Gagauz-Yeri) - în cazurile supunerii controlului
constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţional la
care Republica Moldova este parte, ce îngrădesc împuternicirile Găgăuziei.
Potrivit Codului jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională nu poate să se autosesizeze,
însă, conform art. 6 alin. (3) din Codul jurisdicţiei constituţionale, controlând constituţionalitatea
actului contestat, Curtea Constituţională poate pronunţa o hotărâre şi în privinţa altor acte
normative, a căror constituţionalitate depinde în întregime sau parţial de constituţionalitatea actului
contestat.

3.3 ROLUL ORGANELOR JUDECĂTOREŞTI ÎN PROTEJAREA DREPTURILOR

OMULUI

Autoritatea judecătorească: noţiune, caracteristică generală

În perioada de tranziţie de la sistemul totalitar şi economia centralizată la un stat democratic şi la

economia de piaţă este absolut necesară formarea noilor mecanisme juridice: o autoritate
judecătorească independentă, o presă liberă şi un mecanism de protejare a drepturilor omului. La 27
iulie 1990, Parlamentul a adoptat istoricul act "Cu privire la puterea de stat", prin care a proclamat
separaţia puterilor în stat: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătoreasă. Astfel, s-a
pus începutul consolidării acestor trei ramuri ale puterii de stat.
Prin actul "Cu privire la puterea de stat" Parlamentul a stabilit bazele formării puterii
judecătoreşti ca ramură a puterii de stat, menţionând că: "Puterea judiciară este subordonată numai
legii. Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a judecăţii. Amestecul în înfăptuirea justiţiei este
inadmisibil".
După adoptarea Constituţiei Republicii Moldova au fost adoptate un şir de acte normative întru
consolidarea autorităţii judecătoreşti ca putere reală în stat. Separaţia puterii în stat se consemnează
şi în Constituţia Republicii Moldova: "puterea legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate
şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin".
Crearea autorităţii judecătoreşti a fost una dintre sarcinile ce au stat la baza reformei judiciare şi
de drept din Republica Moldova. în concepţia respectivă se menţiona că anume autoritatea
judecătorească este garantul formării instanţelor judecătoreşti democratice şi independente.
În literatura de specialitate întâlnim variate definiri privind autorităţile judecătoreşti. Astfel,
potrivit unei opinii, "puterea judecătorească este puterea de a înfăptui justiţia. Ea este separată de
celelalte puteri ale statului şi are atribuţii proprii. Puterea judecătorească este realizată de
judecători. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai în instanţe judecătoreşti".
Conform altei păreri, "autoritatea judecătorească este o categorie independentă, de sine

30
stătătoare a puterii de stat, întemeiată conform Constituţiei ţării, funcţionând pe baza unor principii
democratice, compunându-se din organe, instituţii, organizaţii înzestrate cu împuterniciri largi ce
alcătuiesc un sistem, în vederea realizării funcţiilor sociale semnificative într-un stat de drept"
Definiţia pe care am formulat-o este mai simplificată, astfel: autoritatea judecătorească
conform teoriei separării puterilor în stat, reprezintă prin sine sistemul organelor judiciare ale
statului, ce înfăptuiesc justiţia.
Baza materială a principiilor autorităţii judecătoreşti o constituie economia ţării, diferitele tipuri
de proprietate ce sunt recunoscute. Ultimele exercită o influenţă decisivă asupra conştiinţei sociale,
inclusiv asupra celei juridice.
O atenţie aparte merită să fie acordată principiilor autorităţii judecătoreşti. Astfel, autoritatea
judecătorească se întemeiază şi funcţionează bazându-se pe principii unice şi generale, în baza
cărora urmează a fi înfăptuită:
> Accesul liber al tuturor cetăţenilor la justiţie;
> Dreptul cetăţeanului de a ataca orice hotărâre a instanţei de fond în instanţa superioară;
> Competenţa şi profesionalismul judecătorilor;
> Eficienţa mecanismului de soluţionare a cauzelor penale şi civile;
> Independenţa autorităţii judecătoreşti.
Independenţa autorităţii judecătoreşti reprezintă un mijloc de protecţie a drepturilor legale, care
insuflă siguranţa şi liniştea membrilor societăţii, indiferent dacă este vorba despre drepturile
fundamentele ale omului sau despre securitatea juridică în raporturile economice. Condiţiile de
existenţă a unei autorităţi judecătoreşti independente presupun asigurarea şi gestionarea unitară şi
raţională a resurselor umane în domeniul autorităţii judecătoreşti, a magistraturii în general.
Autoritatea judecătorească îşi are organele sale proprii şi specifice, care, spre deosebire de
instituţiile de drept, nu reglează relaţii sociale, ci determină formele organizării, structurii şi
activităţii autorităţii judecătoreşti, formele realizării justiţiei ş. a.
Conform legislaţiei, autoritatea judecătorească este independentă, separată de puterea legislativă
şi puterea executivă şi are atribuţii proprii. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.

3.4 ROLUL NEMIJLOCIT AL INSTITUŢIEI AVOCATULUI PARLAMENTAR

DIN REPUBLICA MOLDOVA ÎN PROTEJAREA DREPRURILOR FUNDAMENTALE

Consideraţii generale privind apariţia instituţiei ombudsmanului

Noţiune de ombudsman. Etimologic, termenul "ombudsman" derivă din legislaţia embrionară a

vechilor triburi germanice. în cazul comiterii unei fapte care contravenea intereselor comunităţii, ei
aplicau două categorii de pedepse: sau comunitatea îl declara pe vinovat în afara legii, şi atunci

31
oricine îl putea ucide, pentru că îndeplinea astfel voinţa comunităţii, sau, cu timpul, familia celui
vinovat era obligată să achite familiei victimei o sumă de bani, drept despăgubire, sau amendă.
Deoarece perceperea acestei amenzi de către unul din membrii familiilor implicate ar fi dus
neapărat la noi violenţe, în acest scop a fost numită o persoană neutră, numită ombudsman. în
vechiul limbaj germanic, om-buds-man înseamnă cel care încasează amenda ("om"- despre, "bud"-
mesager care percepe amenda).
Scurt istoric al instituţiei ombudsmanului. Deşi istoria nu cunoaşte instituţii identice cu
instituţia ombudsmanului contemporan, din cele mai vechi timpuri au existat funcţionari cu atribuţii
asemănătoare. De exemplu, în Egiptul antic existau autorităţi desemnate de faraoni în scopul
investigării plângerilor de la curţile lor.
Grecia antică cunoştea o procedură prin care orice cetăţean putea acuza funcţionarii pentru
abuzurile lor.
Romanii numeau doi cenzori care înregistrau acţiunile administrative şi plângerile împotriva
acestora. Foarte des se face analogie între persoana ombudsmanului şi cea a lui plebis tribunus
roman, creat de către împăratul Valentinian în timpul domniei sale. Atribuţiile acestuia constau în
apărarea cetăţenilor împotriva abuzurilor funcţionarilor imperiali. Faptul că plebis tribunus se
bucura de o mare autoritate este confirmat de procedura desemnării sale: el se considera unul dintre
honoraţi şi era confirmat în funcţie de către Prefectul pretorian sau de către însuşi împăratul.341
Mandatul său era de doi ani şi îl îndreptăţea să înştiinţeze autorităţile superioare despre abuzurile
funcţionarilor împotriva humilioresilor (umiliţilor). El era un adevărat protector al celor lipsiţi de
apărare intervenind în favoarea acestora în procese, apărându-i împotriva pretenţiilor militare sau a
torturii.
Nimeni nu putea fi încarcerat fără permisiunea lui plebis tribunus. Funcţia de plebis tribunus
este compromisă în anul 425, când în funcţie este numit un "potentat" (în formularea lui Virgiliu
Pop), deoarece forma de control social exercitată de către plebis tribunus devenise prea incomodă
pentru cei puternici.
Savantul francez Jacques Ellul descoperă trăsături specifice ombudsmanismului în Imperiul
bizantin, de pe timpul lui Justinian, în funcţia de vindex (conducătorul oraşului). Unele izvoare
constată că însuşi Moise ar fi ales un responsabil pentru a lua cunoştinţă de nemulţumirile evreilor,
iar în China dinastia Han instituie controlul Yuan cu atribuţii similare.
Natura juridică a instituţiei avocatului parlamentar (ombudsmanului)

Toţi ombudsmenii din lume recunosc originea şi legitimitatea lor în ombudsmanul suedez, în
1809, când monarhul Gustav al III-lea al Suediei a fost nevoit să abdice, Constituţia adoptată
prevedea organizarea, statutul ombudsmanului justiţiei, ales de Parlament pentru a supraveghea
administraţia publică, cu obligaţia de a prezenta un raport în faţa Parlamentului şi nu a Regelui.

32
Aceste stipulări rămân valabile şi în zilele noastre, cu mici modificări, determinând natura acestei
instituţii în diferite ţări ale lumii.
Organizarea şi funcţionarea instituţiei ombudsmanului a deschis un nou capitol în relaţia stat şi
cetăţean, guvernanţi şi guvernaţi, aceasta în sistemul de drept al statelor civilizate considerându-se
un mecanism de mare valoare în domeniul protecţiei drepturilor omului şi consolidarea acţiunilor
legale ale organelor puterii executive.
Ombudsmanul este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către parlament pentru
a supraveghea administraţia. Referindu-se ia instituţia avocatului poporului din România, el a
declarat că rolul fundamental al acestuia este de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în raport
cu autorităţile publice, şi în special cu cele executive. Avocatul poporului va putea deveni un
antidot puternic contra birocratismului care este, în mare măsură, o boală foarte extinsă.
În aceeaşi ordine de idei profesorul român Ion Deleanu menţionează că ombudsmanul trebuie să
apere spiritul legilor şi să protejeze drepturile şi libertăţile individului. El nu este un organ care să
se substituie altora, dar este un organ alături de altele pentru salvgardarea drepturilor şi libertăţilor
omului. El nu este un avocat al celor nevoiaşi, ci un protector al tuturor. în majoritatea ţărilor lumii,
arma principală a ombudsmanului este autoritatea lui, puterea de a admonesta şi a critica, suport
moral al opiniei publice, receptivitatea şi sprijinul tuturor autorităţilor publice.
Ombudsmanul („cel ce pledează pentru altul"), adoptat de limbajul universal, este o instituţie
recunoscută de constituţie sau de o lege a organului legislativ competent, condusă de o persoană
independentă, care răspunde de actele sale în faţa Parlamentului; examinează plângerile cetăţenilor
şi acţionează din proprie iniţiativă pentru a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, face
recomandări ori sugestii şi face publice informări anuale.
Această definiţie generică admite nenumărate forme cu diferite variante referitoare la numire,
aria competenţelor, forme de prezentare a plângerilor, durata mandatului etc.
După cum am mai spus, în unele ţări s-a păstrat numele de ombudsman, iar în altele denumirea
s-a schimbat.
În Portugalia, Franţa, Danemarca, Irlanda, România, Rusia, Ucraina, Georgia există un singur
ombudsman, în alte ţări sunt mai mulţi (Austria, Suedia, Australia).
În prezent ombudsmanul desemnează simbolul unui stat democratic, esenţa căruia exprimă
dezvoltarea bunăstării cetăţeanului, apărarea libertăţilor individuale şi supravegherea birocraţiei
administrative pentru ca aceasta să trateze echitabil toţi cetăţenii.
Din punctul de vedere al cetăţeanului, ombudsmanul reprezintă o persoană cu funcţie de
răspundere la care se poate adresa oricine, când nu este de acord sau este nemulţumit de...

3.5 ROLUL PROCURATURII ŞI AL POLIŢIEI ÎN PROTECŢIA DREPTURILOR

33
 OMULUI ŞI A LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Procuratura - garant al protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Constituţia Republicii Moldova stabileşte că Procuratura reprezintă interesele generale ale

societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită
urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti în condiţiile legii (art. 124).
Mecanismul de perfecţionare a atribuţiilor procuraturii a evoluat o dată cu modificarea de la 5
iulie 2000 a art. 124 din Constituţie, când din atribuţiile procuraturii a fost eliminată supravegherea
generală.
Dezvoltarea organelor Procuraturii Moldovei independente poate fi delimitată condiţional în 4
etape.
Prima etapă cuprinde perioada de la adoptarea Declaraţiei de independenţă până la adoptarea
Legii cu privire la Procuratură, când s-au statuat bazele legale de activitate a acestui organ în
condiţiile noi.
A doua etapă include perioada dintre adoptarea legii menţionate până la adoptarea la 29 iulie
1994 a primei Constituţii a statului independent Republica Moldova.
A treia etapă este cuprinsă între perioada de la adoptarea Constituţiei până la modificările
introduse în Constituţie la 5 iulie 2000.
Cât priveşte a patra etapă, aceasta se va finaliza atunci, când legislaţia Republicii Moldova
referitor la Procuratură va fi ajustată la standardele mondiale.
În majoritatea ţărilor europene, activitatea de bază a Procuraturii este recunoscută ca fiind lupta
cu criminalitatea prin conducerea şi efectuarea urmăririi penale, precum şi prin susţinerea acuzării
pe cauzele penale în instanţa de judecată. Dacă Procuratura va încerca să acopere activitatea de
supraveghere, niciodată nu-i va rămâne loc pentru activitatea acceptată drept standard - lupta cu
criminalitatea.
Procuratura Republicii Moldova activează în baza Legii cu privire la Procuratură, adoptată
imediat după proclamarea independenţei. Dar Legea în vigoare nu poate fi racordată la standardele
acceptate, deoarece ea din start a fost întocmită pe principii totalitare. în Lege, Procuratura este
reprezentată, în general, ca un organ de supraveghere a respectării exacte şi unitare a legilor. Deşi
din 1995 această stipulare a fost modificată, sensul Legii a rămas acelaşi - supravegherea totală,
care arată că acest organ ar fi un organ suprastructural tuturor organelor în stat şi nu are nici o
limită în activitatea sa.
Până în prezent, Procuratura nu a fost plasată corect în şirul organelor statale. Conform art. 4 din
Lege, Procuratura îşi exercită atribuţiile ca organ autonom în sistemul organelor judecătoreşti.
Atunci ce este Procuratura? Putere judecătorească sau executivă?

34
 Având în vedere poziţia ambiguă a Procuraturii în ţara noastră, care prin aderarea la Consiliul
Europei şi semnarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare cu UE, şi-a exprimat voinţa de
armonizare a legislaţiei şi a modului de înfăptuire a justiţiei în conformitate cu standardele
europene, specialiştii consideră necesară punctarea unor aspecte ale acestei recomandări care au
relevanţă pentru Republica Moldova.
Sarcinile, ce stau în faţa procurorilor care exercită supravegherea respectării legilor de
către organele de anchetă preliminară şi de cercetare penală sunt formulate la art. 23 al Legii
"Cu privire la Procuratură", în Codul de procedură penală, în ordinele Procurorului General.
Printre acestea:
- nici o infracţiune să nu rămână nedescoperită şi nici o persoană, care a comis o infracţiune, să
nu scape de răspunderea stabilită de lege;
- reţinerea cetăţenilor suspectaţi de comiterea a unor infracţiuni în modul şi în temeiurile
stabilite de lege;
- nici o persoană să nu fie nefondat şi ilegal trasă la răspundere penală;
- arestarea cetăţenilor să fie efectuată numai în baza hotărârii instanţei judecătoreşti;
- respectarea ordinii stabilite de lege în ce priveşte intentarea şi anchetarea cauzelor penale,
termenele anchetei, respectarea drepturilor participanţilor la activitatea judiciară.
Obiectul activităţii de apărare a drepturilor de către procuror constituie:
- apărarea drepturilor şi intereselor persoanelor vătămate de pe urma infracţiunilor;
- asigurarea unei examinări atente a plângerilor şi cererilor lor;
- luarea tuturor măsurilor pentru restabilirea drepturilor lezate;
- luarea de măsuri pentru repararea prejudiciului material;
- asigurarea securităţii personale a pătimaşului şi a membrilor familiei lui, precum şi a
apropiaţilor acestuia.
Efectuând supravegherea în aceste domenii, procurorul trebuie să verifice respectarea legilor la
primirea, înregistrarea, evidenţa cererilor şi a comunicărilor despre infracţiuni. La fel,
supravegherea procurorului asupra respectării normelor de procedură penală în cadrul efectuării de
către organele abilitate a anchetei şi a cercetării penale este un garant al realizării şi apărării
drepturilor şi intereselor legitime ale participanţilor la procesul penal (bănuiţilor, învinuiţilor,
pătimaşilor, martorilor şi a altor cetăţeni). Supravegherea asupra legalităţii anchetării se exprimă
prin depistarea şi preîntâmpinarea la timp a încălcărilor de lege, drepturilor cetăţenilor pe parcursul
întregului proces al anchetei prin:
- verificarea temeiniciei aplicării măsurilor procesuale de constrângere, a percheziţiei;
- respectarea şi asigurarea reală a dreptului la apărare, a principiului inviolabilităţii domiciliului;
- preîntâmpinarea folosirii metodelor ilegale de anchetare şi evitarea caracterului învinuitor al

35
procesului de acumulare a probelor.
În cadrul supravegherii efectuate, procurorul este în drept să anuleze ordonanţele ilegale
neîntemeiate emise de anchetatori. Acestea se referă, în primul rând, la mersul cauzei:
- ordonanţa de intentare a procesului penal şi de refuz în pornirea procesului penal;
- declanşarea dosarului penal;
- de alegere a măsurii preventive.
Procurorul are dreptul personal să efectueze ancheta în volum deplin. Participarea procurorului
la efectuarea anchetei şi cercetării penale constituie una din soluţiile de preîntâmpinare, descoperire
şi înlăturare a încălcărilor depistate a drepturilor şi intereselor legitime ale participanţilor la
procesul penal şi ale altor cetăţeni.
O modalitate efectivă de preîntâmpinare a încălcărilor drepturilor şi intereselor legitime ale
omului în procesul penal constituie sancţionarea de către procuror a unor acţiuni ale organelor de
urmărire penală. Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire
penală, dacă prin acestea s-a adus atingere intereselor sale legitime.
În conformitate cu art. 38 al Legii Republicii Moldova "Cu privire la Procuratură", procurorul
supraveghează executarea legilor în locurile de recluziune, de executare a pedepsei şi altor măsuri
de constrângere stabilite de instanţa judecătorească, precum şi în instituţiile de psihiatrie judiciară.
Sarcinile supravegherii sunt:
- respectarea legalităţii aflării persoanelor în locurile de recluziune;
- respectarea modului şi a condiţiilor de întreţinere a persoanelor în instituţiile specializate,
stabilite de legislaţia penală executivă, precum şi a drepturilor lor.
Noţiunea de legalitate a aflării persoanelor în locurile de recluziune cuprinde:
a) legalitatea trimiterii persoanelor în locurile de recluziune;
b) legalitatea termenilor de aflare şi deţinere;
c) legalitatea eliberării din locurile de deţinere.
Legea "Cu privire la Procuratură" stabileşte expres că procurorul supraveghează respectarea
drepturilor celor deţinuţi şi ale altor persoane lipsite de libertate, fapt prin care se accentuează că
Procuratura mai are şi funcţia de protecţie a drepturilor omului, care este supus unor măsuri de
constrângere a libertăţilor din partea statului. Aceasta îl obligă pe procuror să depisteze şi să curme
la timp încălcările de lege comise faţă de persoane lipsite temporar de libertate.
Pentru îndeplinirea sarcinilor de respectare a legalităţii la executarea pedepsei şi a altor măsuri
de constrângere stabilite de instanţa judecătorească, organele procuraturii sunt investite cu anumite
atribuţii. în esenţă, procurorul exercită supravegherea legalităţii şi este în drept să viziteze în orice
timp instituţiile în care se execută pedeapsa şi izolatoarele de detenţie preventivă pentru efectuarea
controlului.

36
 Prin metoda vizitelor personale în instituţiile indicate, procurorul nemijlocit ia cunoştinţă de
caracterul legal al activităţii lor, verifică» legalitatea deţinerii, respectarea regimului, scoate la
iveală încălcările de lege şi întreprinde măsurile necesare pentru lichidarea lor.

Poliţia - institut de protejare naţională a drepturilor omului

În aproape toate ţările din lume, organele de poliţie aparţin, de regulă, de puterea executivă,
având misiunea de a apăra normele de conduită în societate, ordinea şi liniştea publică în fiecare
stat. Una dintre sarcinile de baza ale acestui organ este asigurarea protejării si respectării drepturilor
omului in societate. în principiu, acestea sunt împărţite în organe cu atribuţii plasate în sfera
dreptului comun şi altele, care se ocupa de siguranţa interna sau au alte atribuţii.
Desigur, problema poliţiei în general a fost de mai multe ori abordată în literatura de
specialitate, ajungându-se la concluzia unanimă că ea se conduce după legile statului respectiv şi
după regulamentele interne de funcţionare, care diferă de la stat la stat.
În ultimii ani, în organizaţiile internaţionale care au preocupări pe linia drepturilor omului a fost
abordată problema privind activitatea poliţiei. Congresele cincinale, organizate, sub auspiciile
Naţiunilor Unite privind prevenirea crimei şi delincventei internaţionale, au dezbătut şi ele aspectul
de fond privind conduita preventivă a poliţiei.
Desigur, în privinţa rolului poliţiei au fost şi sunt expuse încă păreri destul de controversate, dar
s-a ajuns unanim la ideea ca acest organism este foarte necesar în societate, indiferent de sistemul
politic şi forma de guvernământ şi că plasarea lui pe o anumită conduita contribuie substanţial la o
anumită stabilitate şi echilibru în societate.

Sarcinile poliţiei
Poliţia este un organ armat de drept al autorităţilor publice aflat în componenţa Ministerului
Afacerilor Interne, chemat să apere viaţa, sănătatea şi libertăţile cetăţenilor, interesele societăţii şi
ale statului împotriva atentatelor criminale şi de alte atacuri nelegitime. Sarcinile principale ale
poliţiei sunt:
- apărarea vieţii, sănătăţii, onorii, demnităţii, drepturilor, libertăţilor, intereselor şi averii
cetăţenilor de atentate criminale şi de alte atentate nelegitime;
- prevenirea şi curmarea crimelor şi a altor infracţiuni;
- constatarea şi descoperirea infracţiunilor, urmărirea persoanelor care le-au săvârşit;
- menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice;
- acordarea de ajutor cetăţenilor, autorităţii administraţiei publice, întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor în vederea ocrotirii drepturilor lor şi exercitării atribuţiilor lor.
Poliţia nu poate să divulge informaţii ce constituie secret de stat şi de serviciu, secret comercial

37
al organizaţiilor şi persoanelor, informaţiile despre persoanele care au participat la depistarea,
prevenirea, curmarea, cercetarea şi descoperirea crimelor, la examinarea judiciară a dosarelor
penale şi la organizarea măsurilor de protecţie de stat a acestor persoane. Ea trebuie să-i apere pe
cetăţeni indiferent de situaţia socială, patrimonială, de apartenenţa naţională, de rasă, de sex şi
vârstă, de studii şi limbă, de atitudinea faţă de religie, de convingerile politice şi de altă natură.
Poliţia asigură dreptul la apărare juridică şi alte drepturi ale persoanelor reţinute şi puse sub stare de
arest, comunică rudelor, la serviciu locul lor de aflare şi acordă asistenţă medicală urgentă. Este
interzis ca poliţia să destăinuie informaţiile ce ţin de viaţa personală a unui cetăţean şi ponegresc
onoarea şi demnitatea acestuia.
Activitatea poliţiei este reglementată de Constituţia Republicii Moldova, de alte acte legislative
a Republicii Moldova, de hotărârile Guvernului, de deciziile autorităţilor administraţiei publice
locale şi de actele normative ale Ministerului Afacerilor Interne. În activitatea sa poliţia se
călăuzeşte de acordurile internaţionale, interguvernamentale şi interdepartamentale la care
Republica Moldova este parte.

Structura internă a poliţiei

Ca organ de drept poliţia se divizează în poliţie de stat şi municipală. Poliţia de stat îşi exercită
atribuţiile pe întreg teritoriul Republicii Moldova, poliţia municipală - pe teritoriul unităţii
administrativ-teritoriale respective. Structura organizatorică se aprobă de Guvern la propunerea
ministrului afacerilor interne, iar a poliţiei municipale de autorităţile administraţiei publice locale şi
de ministrul afacerilor interne la propunerea comisarului poliţiei judeţene, a şefului Direcţiei
afacerilor interne a unităţii teritoriale autonome cu statut special şi a comisarului de poliţie al
municipiului Chişinău. Poliţia de stat se subordonează şi se controlează de Ministerul Afacerilor
Interne. Poliţia municipală se controlează de Ministerul Afacerilor Interne şi autorităţile
administraţiei publice locale se subordonează. Poliţia de stat şi cea municipală îşi exercită atribuţiile
în strânsă conlucrare şi îşi acordă sprijin între ei.

Atribuţiile Ministerului Afacerilor Interne

Ministerului Afacerilor Interne are următoarele atribuţii:

- participă la elaborarea programelor de stat pentru combaterea criminalităţii şi menţinerea
ordinii publice;
- participă la elaborarea şi realizarea măsurilor de protecţie de stat a părţii vătămate, martorilor
şi altor persoane care acordă ajutor la depistarea, prevenirea, curmarea, cercetarea şi descoperirea
crimelor;
- dirijează forţele şi mijloacele poliţiei la înfăptuirea acţiunilor republicane;

38
 - dirijează subunităţile specializate în combaterea criminalităţii organizate;
- conlucrează cu organele de drept din alte state şi cu organizaţiile internaţionale în
probleme de combatere a criminalităţii şi de ocrotire a ordinii publice;
- efectuează finanţarea poliţiei, asigurarea ei tehnico-materială şi socială;
- elaborează normele generale, condiţiile şi modul de satisfacere a serviciului în organele
poliţiei;
- organizează pregătirea şi reciclarea cadrelor de toate rangurile, dirijează instituţiile de
învăţământ superior, mediu şi celelalte instituţii din sistemul MAI;
- organizează şi asigură securitatea circulaţiei rutiere.
în caz de calamităţi naturale, catastrofe, dezordini de masă şi alte cazuri excepţionale sau în
timpul desfăşurării unor acţiuni de ordin republican poliţia municipală, prin hotărârea MAI, poate fi
folosită temporar în afara teritoriului unităţii administrativ-teritoriale respective. Supravegherea
asupra respectării întocmai şi uniforme a legilor în activitatea poliţiei este executată de către
Procurorul General şi de către procurorii din subordonare.

Obligaţiile poliţiei

Obligaţiile poliţiei sunt:

- să ia măsuri pentru apărarea vieţii, sănătăţii, onorii, demnităţii şi averii cetăţeanului în cazurile
în care ei sunt ameninţaţi de acţiuni nelegitime de alt pericol;
- să controleze respectarea ordinii publice, pe străzi, pieţe, artere rutiere, în grădini publice, la
aeroporturi, gări şi-n alte locuri publice pentru a asigura securitatea personală şi publică;
- să înregistreze informaţia sosită cu privire la infracţiuni, alte evenimente care periclitează
securitatea publică şi să cerceteze cauzele penale;
- să îndeplinească însărcinări şi dispoziţii în scris ale procurorului, hotărârile instanţei de
judecată, însărcinările date de anchetatori privind înfăptuirea acţiunilor de urmărire şi anchetă;
- să înfăptuiască, in limitele competenţei, expertize criminalistice, să asigure, în modul stabilit,
participarea specialiştilor, serviciului de criminalistică în activitatea de cercetare;
- să identifice cauzele şi condiţiile ce conduc la săvârşirea crimelor şi contravenţiilor
administrative;
- să ia măsuri urgente pentru salvarea oamenilor în caz de accidente, catastrofe, incendii;
- să înfăptuiască control asupra comportamentului persoanelor condamnate convenţional la
privaţiune de libertate sau cu amânarea executării sentinţei, precum şi a persoanelor a căror
pedeapsă nu este legată de privaţiunea de libertate;
- să acorde sprijin persoanelor care au ispăşit pedeapsa la adaptarea lor socială ;
- să efectueze paza obiectivelor stabilite de Guvern;

39
 • să înfăptuiască reglarea circulaţiei rutiere şi supravegherea respectării circulaţiei, să controleze
starea drumurilor, străzilor şi mijloacelor de transport;
• să controleze respectarea de către cetăţeni şi persoanei oficiale în regimul de paşapoarte, având
pentru acest scop dreptul de intrare în locuinţele cetăţenilor de la ora 6 până la 22.00;
• să efectueze controalele necesare privind cererile depuse pentru acordarea sau retragerea
cetăţeniei;
• să verifice respectarea de către cetăţenii statelor străine sau de persoanele fără cetăţenie a
regulilor de intrare şi de ieşire din Republica Moldova;
• să comunice instituţiilor de ocrotire a sănătăţii despre persoanele ce fac abuz de băuturi
alcoolice, consumul substanţe narcotice sau toxice fără prescripţiile medicului, precum şi despre
persoanele în privinţa cărora există temeiuri suficiente pentru a presupune că sunt bolnave de boli
psihice, venerice sau că sunt contaminate de virusul imunodeficitar SIDA etc.

TEMA IV MECANISME JURIDICE INTERNAŢIONALE UNIVERSALE DE

CONSACRARE ŞI PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

4.1. Dispoziţii generale referitoare la cadrul instituţional al ONU în materia drepturilor

omului

Dreptul internaţional modem al drepturilor omului este un fenomen posterior celui de-al doilea
război mondial. Dezvoltarea sa poate fi o consecinţă a monstruoaselor încălcări ale drepturilor
omului din timpul lui Hitler şi convingerii că aceste încălcări, poate chiar războiul, ar fi putut fi
evitate dacă în perioada funcţionării Legii Naţiunilor ar fi existat un sistem internaţional eficient
pentru protecţia drepturilor omului.
Încă din 1941, cauza drepturilor internaţionale ale omului a fost energic îmbrăţişată de
preşedintele Franklin D. Roosevelt. în celebrul său discurs "Cele patru libertăţi" el făcea un apel la
crearea unei "lumi care să se sprijine pe patru libertăţi fundamentale". Acestea erau "libertatea
cuvântului şi de expresie", "libertatea fiecăruia de a se închina lui Dumnezeu în felul său",
"libertatea de a nu suferi lipsuri", şi "libertatea de a nu se teme". Viziunea lui Roosevelt asupra
"ordinii morale", aşa cum o caracterizează el, a devenit îndemnul adresat de naţiunile care au luptat
împotriva forţelor hitleriste în cel de al doilea război mondial şi care au fondat Organizaţia
Naţiunilor Unite.
Gradul de implicare al unei organizaţii în problemele drepturilor omului poate să difere în funcţie de
specificul său, de cadrul său geografic, de tradiţiile politice şi culturale ale statelor membre.
Organizaţia Naţiunilor Unite reprezintă o structură foarte largă şi foarte complexă pentru astfel de
preocupări, în sistemul său coexistând organisme cu structuri şi competenţe variate, ţinând seama şi
40
de convenţiile adoptate în domeniul drepturilor omului sub egida sa, care prevăd, la rândul lor,
unele organisme de evaluare a modului în care statele-părţi îşi îndeplinesc obligaţiile.
Prevederile referitoare la drepturile omului, care au fost în cele din urmă incluse în Carta
Naţiunilor Unite, erau departe de a corespunde aşteptărilor create de viziunea lui Roosevelt şi
retorica din timpul războiului. Şi nu era de mirare, căci fiecare dintre principalele puteri victorioase
avea propriile sale probleme acute în domeniul drepturilor omului. Uniunea Sovietică avea Gulag-
ul, Statele Unite discriminarea rasială, Franţa şi Marea Britanie imperiile coloniale. Având în
vedere propria lor vulnerabilitate în ceea ce priveşte drepturile omului, nu era în interesul politic al
acestor ţări să elaboreze o Cartă care să înfiinţeze un sistem internaţional eficient pentru protecţia
drepturilor omului, aşa cum susţineau unele naţiuni democratice mai mici. Cu toate acestea,
Conferinţa de la San-Francisco a creat un sistem de protecţie propriu-zis, Carta Naţiunilor Unite
punând totuşi bazele juridice şi conceptuale ale dezvoltării dreptului internaţional contemporan al
dreptului omului.
ONU a fost creată la 24 octombrie 1945, în componenţa ei întrând 51 de state care au căzut de
acord să-şi unească eforturile pentru a menţine pacea printr-o cooperare internaţională şi securitate
colectivă. Astăzi membre ale ONU sunt peste 195 de state. O dată ce statele devin membre ale
ONU, ele cad de acord să accepte obligaţiile prevăzute în Carta ONU şi tratatele care stau la baza
principiilor relaţiilor internaţionale.
Statele membre ale ONU sunt state independente. ONU nu este guvern mondial şi ONU nu
adoptă legi. ONU promovează metode care ajută la soluţionarea conflictelor internaţionale şi
formulează politici privind problemele care ne afectează pe noi toţi.
Statele membre, indiferent de mărimea lor, de potenţialul economic, viziunile politice, sistemul
social, au un singur vot.
ONU are 6 organe principale. Cinci din ele - Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,
Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă şi Secretariatul se află la New-York. Al 6-lea,
Curtea Internaţională de Justiţie, îşi are sediul la Haga, Olanda.
Carta ONU oferă Consiliului de Securitate responsabilităţi primordiale pentru menţinerea păcii
şi securităţii. Consiliul poate fi convocat la orice oră, ziua sau noaptea.
Consiliul are în componenţa sa 15 membri, 5 dinte care (aşa-numitele Mari Puteri - China,
Rusia, Franţa, USA şi Regatul Marii Britanici) sunt membri permanenţi cu dreptul de veto.
Celelalte 10 state sunt alese de către Adunarea Generală pentru o perioadă de doi ani.
Deciziile Consiliului se aprobă cu număr de 9 voturi. Toate statele membre sunt obligate să
îndeplinească deciziile Consiliului. Consiliul poate lua măsuri pentru a impune executarea
deciziilor prin anumite mijloace, cum ar fi sancţiuni economice, embargo pentru livrarea armelor.
Consiliul poate autoriza statul membru să folosească toate mijloacele necesare, inclusiv acţiunile

41
militare comune, pentru a supraveghea îndeplinirea deciziilor.
În afară de aceasta, Consiliul face recomandări pentru Adunarea Generală privind desemnarea
unui nou Secretar Genera! şi admiterea unor noi state membre ale ONU.
Consiliul de Tutelă a fost suspendat la 1 octombrie 1994. Organul a fost preocupat de
problemele politice speciale şi de decolonizare şi asigura administrarea teritoriilor aflate sub tutelă.
Scopul principal al sistemului de tutelă constă în promovarea progresului şi a dezvoltării spre
independenţă şi suveranitate a locuitorilor teritoriilor aflate sub tutelă. în componenţa Consiliului
de Tutelă intră membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Curtea Internaţională de Justiţie este cel mai important organ judiciar din sistemul organ judiciar
al ONU. Curtea este alcătuită din 15 judecători aleşi de Adunarea Generală şi Consiliul de
Securitate. Curtea examinează litigii între state. Participarea statelor în examinare este voluntară,
dar o dată ce acceptă să participe, statul îşi asumă obligaţia de a executa hotărârea emisă de curte.
De asemenea, Curtea face recomandări pentru Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate la
sesizările iniţiate de acestea.

Adunarea Generală a ONU

Fiind organismul principal al Organizaţiei, Adunarea Generală a ONU constă din toţi membrii
acesteia, fiecare dispunând de un singur vot. în cele mai dese cazuri problemele drepturilor omului
sunt incluse în ordinea de zi a Adunării Generale din capitolele raportului Consiliului Economic şi
Social referitor la drepturile omului, sau pe baza hotărârilor, adoptate de Adunarea Generală la
sesiunile anterioare, despre examinarea şi analiza unor întrebări separate. Alte organe de bază ale
ONU, statele-membre şi Secretarul General la fel pot include întrebări în ordinea de zi a Adunării
Generale în ceea ce priveşte drepturile omului.
Din momentul adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în anul 1948, Adunarea
Generală a adoptat un şir de declaraţii şi convenţii referitor la problemele drepturilor omului. Ele se
referă, în special, la genocid, discriminarea rasială, apartheid, persoane fără cetăţenie, drepturile
femeii, copilului, invalizilor şi ale persoanelor cu handicap, tineretului, familiei, sclaviei, torturii,
dezvoltări şi progresului social etc.
Adunarea Generală dispune de o serie de organe auxiliare, care sunt preocupate de întrebările
privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale: Comitetul special pentru decolonizare,
Consiliul ONU pentru Namibia, Comitetul special contra apartheidului; Comitetul special pentru
cercetarea acţiunilor Israelului care aduc atingere drepturilor omului în ceea ce priveşte populaţia
teritoriilor ocupate etc.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)

În baza art. 62 al Cartei ONU, Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) are un rol deosebit în

42
domeniul drepturilor omului, fiind împuternicit "să facă recomandări în scopul promovării
drepturilor omului şi libertăţile fundamentale şi respectarea acestora pentru toţi". De asemenea,
conform art. 68, Consiliul poate înfiinţa comisii în domeniile economic şi social pentru protecţia
drepturilor omului.
Consiliul, care este compus din 54 de membri, ţine, în mod normal, o sesiune organizatorică şi
două sesiuni regulate în fiecare an. Problemele privind drepturile omului sunt, de obicei, transmise
Comitetului al doilea al Consiliului (comitetul social) în care sunt reprezentaţi toţi cei 54 de
membri, deşi unele chestiuni sunt dezbătute în plen. Rapoartele Comitetului social, care conţin
proiecte de rezoluţii şi decizii, sunt supuse Consiliului spre examinare şi decizie în cadrul unor
şedinţe plenare.
Pentru acordarea ajutorului în examinarea întrebărilor ce se referă la drepturile omului,
ECOSOC a creat Comisia pentru Drepturile Omului şi Comisia pentru Statutul Femeii. La rândul
său, Comisia pentru Drepturile Omului a înfiinţat Subcomisia privind Prevenirea Discriminării şi
Protecţia Minorităţilor.
Uneori, ECOSOC formează comitete speciale având în componenţă reprezentanţi ai statelor
membre, experţi, desemnaţi de guvernele lor sau personalităţi ilustre, reprezentanţi cu titlu
personal.
Conform art. 64 al Cartei ONU, ECOSOC este împuternicit "să încheie înţelegeri cu membrii
Organizaţiei şi instituţiile specializate, cu scopul de a primi de la aceştia rapoarte despre măsurile
întreprinse de ei în vederea realizării recomandărilor date de către el şi a recomandărilor Adunării
Generale asupra întrebărilor ce ţin de competenţa lui.

Comisia pentru Drepturile Omului

Comisia pentru Drepturile Omului mult timp (pînă în anul 2007) a fost organismul central în
cadrul sistemului ONU care se ocupa de problemele privind drepturile omului. Este un organ
subsidiar al ECOSOC, înfiinţat în 1946. Având iniţialmente 18 membri, Comisia şi-a lărgit în
ultimii ani componenţa, fiind reprezentată de 53 state. Statele îşi numesc propriii reprezentanţi în
Comisie, care acţionează conform instrucţiunilor ca delegaţi guvernamentali, şi nu cu titlu personal.
Cele 53 de state membre sunt desemnate de ECOSOC după o formulă menită să asigure o
repartizare geografică echitabilă între diferitele zone ale lumii.
În principiu, în baza mandatului său, stabilit printr-o serie de rezoluţii ale ECOSOC, Comisia
este competentă să se ocupe de orice chestiuni privind drepturile omului.
Activitatea Comisiei consta în încurajarea respectării drepturilor omului pe plan mondial:
elaborarea unor proiecte privind documentele internaţionale în domeniul drepturilor omului, spre
exemplu: proiectele celor două Pacte referitoare la drepturile omului; examinarea situaţiilor de

43
violare a drepturilor omului în orice parte a lumii, cu un accent special pe situaţiile de violări
masive şi flagrante; încercarea de a preveni şi a elimina, prin persuasiune şi dialog, violările
drepturilor omului; elaborarea recomandărilor pentru asigurarea respectării normelor general
recunoscute şi acordarea de asistenţă prin programul serviciilor consultative ale Centrului pentru
Drepturile Omului.
În primele decenii ale existenţei sale, Comisia s-a concentrat, în principal, asupra activităţilor
pur promoţionale şi asupra pregătirii unor proiecte de instrumente internaţionale privind drepturile
omului. în acea vreme, Comisia nu era abilitată să întreprindă acţiuni privind situaţii specifice sau
acuzaţii referitoare la încălcări ale drepturilor omului de către un stat.
La începutul anilor '80, ECOSOC a abilitat Comisia să examineze în anumite limite
comunicările reclamând încălcări specifice privind drepturile femeii. Comisia a folosit aceste
comunicări mai curând ca sursă de informaţii pentru studiile sale decât ca instrument capabil să
influenţeze guvernele să ia în consideraţie plângeri determinate.

Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului

O instituţie nou-creată este cea a înaltului Comisar pentru Drepturile Omului. Această funcţie a
fost instituită în aplicarea Rezoluţiei 48/141 a Adunării Generale a ONU din 7 ianuarie 1994.
Eforturile anterioare în această direcţie, încă din anii '50 şi '60 au eşuat, în mare parte, din cauza
unor raţiuni ţinând de războiul rece şi opoziţia superputerilor. Subiectul a fost reluat la Conferinţa
Mondială a Drepturilor Omului, din 1993, organizată la Viena. Atunci, un grup de ţări din Asia au
blocat adoptarea prin consens a unei recomandări care să propună înfiinţarea funcţiei de înalt
Comisar al ONU pentru Drepturile Omului. Totuşi, Conferinţa a făcut recomandarea ca respectivul
subiect să fie luat în discuţie de Adunarea Generală "ca problemă prioritară". Adunarea Generală s-
a conformat şi, după săptămâni de negocieri, a adoptat Rezoluţia prin care se înfiinţa funcţia de
înalt Comisar pentru Drepturile Omului. Reprezentantul Ecuadorului la ONU, Jose Ayala Lasso,
care prezidase aceste negocieri, a fost numit în postul respectiv de către Secretarul General ONU,
cu aprobarea Adunării Generale.
Aşa cum stipulează Adunarea Generală, înaltul Comisar pentru Drepturile Omului este "înaltul
funcţionar al Naţiunilor Unite care are responsabilitatea principală pentru activităţile ONU în
domeniul drepturilor omului, sub conducerea şi în răspunderea Secretarului General".
În îndeplinirea atribuţiilor sale, înaltul Comisar acţionează "în cadrul competenţei, autorităţii şi
deciziilor generale ale Adunării Generale, Consiliului Economic şi Social al Comisiei pentru
Drepturile Omului". Printre diversele însărcinări delegate înaltului Comisar, cea mai însemnată este
enunţată la paragraful 4 (f) al Rezoluţiei, împuternicindu-1 "să joace un rol activ în depăşirea
obstacolelor actuale şi în înlăturarea piedicilor pentru deplina realizare a tuturor drepturilor omului

44
şi prevenirea comiterii în continuare a încălcării drepturilor omului în întreaga lume". Această
exprimare este destul de cuprinzătoare pentru ca înaltul Comisar să poată aborda orice problemă de
actualitate în sfera drepturilor omului şi să se poată implica activ în eforturile vizând prevenirea
încălcării drepturilor omului, oriunde în lume.
Înaltul Comisar este însărcinat cu conducerea generală a Centrului pentru Drepturile Omului,
secretariatul pentru drepturile omului al ONU, precum şi cu coordonarea activităţilor ONU de
promovare şi protecţie. în cadrul ONU el este "suveranul" în privinţa drepturilor omului. Eficienţa
sa depinde de mulţi factori, inclusiv de abilitatea diplomatică, de angajarea şi spiritul de iniţiativă,
de voinţa politică a statelor membre ale ONU, de resursele puse la dispoziţie şi de sprijinul acordat
de Secretarul General.
Este însă prea devreme să apreciem prestaţia acestei funcţii, dar, este evident, înfiinţarea înaltului
Comisar pentru Drepturile Omului marchează încă un important pas înainte în lupta pentru
consolidarea capacităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite de a trata încălcările drepturilor omului.

Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi

Reprezentanţa înaltului Comisariat al ONU pentru refugiaţi în Republica Moldova a fost
înfiinţată în 1997 cu scopul de a acorda asistenţă Guvernului în instruirea unei structuri legislative
şi de procedură necesare pentru asistenţa persoanelor care au nevoie de protecţie internaţională, în
baza standardelor internaţionale. Acordul de Cooperare, semnat cu Guvernul în 1998, stipulează
principiile ÎCNUR aplicate în cadrul protecţiei şi asistenţei umanitare a refugiaţilor, a solicitanţilor
de azil şi a persoanelor deplasate intern în vederea asigurării soluţiilor durabile.
Reprezentanţa ÎCNUR în Moldova şi-a extins programul pentru a ajuta persoanele, care, în urma
conflictului militar din Transnistria s-au mutat în zonele controlate de Guvern. Din 1997 şi până în
prezent, ÎCNUR Moldova şi-a îndreptat atenţia asupra reconstrucţiei spitalelor şi a instituţiilor de
învăţământ din Chişinău şi din zonele afectate de conflictul din 1992. în cooperare cu Ministerul
Educaţiei, ÎCNUR Moldova a identificat necesităţile de prioritate majoră pentru şcoli, inclusiv cele
ce ţin de lipsa mobilierului şcolar.
Programe speciale au fost prevăzute pentru a oferi asistenţă socială mamelor singure şi familiilor
cu mulţi copii şi pur şi simplu celora care nu au surse de existenţă. întrucât spectrul problemelor cu
care se confruntă refugiaţii este multiplu, organizaţia îşi modifică în permanenţă programele întru
acrea condiţii ca aceste persoanele să nu rămână fără mijloace de existenţă şi fără asistenţă medicală
de bază.
După conflictul armat din Transnistria (1992), în Republica Moldova au fost înregistrate oficial
53 mii persoane intern deplasate. Pentru soluţionarea problemelor migraţiei, Centrul a elaborat un
program de acţiuni. Realizarea acestui program e organizată în colaborare şi cu susţinerea Biroului

45
înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi şi a misiunii OSCE în Republica Moldova.
De la crearea înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, la 14 decembrie 1950,
când Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a abordat Statutul Biroului, ÎCNUR a avut sub protecţia
sa peste 212 milioane de persoane, obţinând pe parcurs două Premii Nobile pentru Pace. Cu părere
de rău. acest număr de persoane pare a fi din nou în creştere şi se estimează că una din 250 de
persoane de pe această planetă primeşte deja asistenţă de la ÎC al ONU.
ÎCNUR doreşte, întâi de toate, să-şi concentreze eforturile asupra protecţiei refugiaţilor şi a
persoanelor care sunt forţate să fugă, pentru a se salva , asupra necesităţilor şi potenţialului lor de a
supravieţui. Biroul ÎCNUR, care există deja de cinci decenii, se simte privilegiat că i-a fost oferită
posibilitatea de a lucra pentru refugiaţi, acordându-le protecţie şi asistenţă umanitară.

4.2 CADRUL NORMATIV INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR OMULUI

Carta Naţiunilor Unite şi drepturile omului

O dată cu adoptarea Cartei Naţiunilor Unite problemele drepturilor omului s-au putut afirma,
pentru prima dată, în întreaga lor plenitudine, dat fiind faptul că însăşi Carta ONU proclamă, la art.
1 pct.3, ca unul dintre scopurile organizaţiei, acela de a realiza "cooperarea internaţională în
soluţionarea problemelor internaţionale de natură economică, socială, culturală şi umanitară,
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie".
Obligaţiile de bază ale Organizaţiei şi ale statelor în vederea atingerii acestor obiective sunt
enunţate la art. 55 şi 56 ale Cartei:
"în scopul de a crea condiţiile de stabilitate şi bunăstare necesare relaţiilor paşnice şi de
prietenie între state, bazate pe respectarea principiului drepturilor egale şi autodeterminării
popoarelor, Naţiunile Unite vor promova:
a) Standarde ridicate de viaţă, asigurarea unui loc de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare
economică şi socială;
b) Soluţionarea problemelor internaţionale economice, sociale, de sănătate şi altele legate de
acestea; cooperarea internaţională în domeniul culturii şi educaţiei;
c) Respectul universal pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi respectarea
acestora, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie (art.55).
Toţi membrii ONU se angajează să acţioneze în comun şi fiecare în parte cooperând cu
Organizaţia în vederea atingerii obiectivelor enunţate la articolul 55 (art. 56)."
Deşi mandatul, aşa cum este formulat la art. 55, acoperă o arie largă de aspecte, Organizaţiei nu-
i sunt conferite decât puteri limitate. Misiunea sa este de a "promova", responsabile pentru aceasta

46
fiind Adunarea Generală a ONU şi Consiliul Economic şi Social, organisme ale căror rezoluţii în
acest domeniu nu au putere de lege. "Angajamentul" statelor membre se limitează ia "promovarea"
atingerii obiectivelor enunţate la art. 55, respectiv "promovarea respectului universal pentru
drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi respectarea acestora..." (art. 55 (c)). De altfel, Carta
Naţiunilor Unite nu defineşte ce se înţelege prin "drepturile omului şi libertăţile fundamentale".
Totuşi, art. 55 (c) conţine o clauză de nediscriminare foarte explicită, care arată cu claritate că
statele membre şi Organizaţia au obligaţia de a promova drepturile omului şi libertăţile
fundamentale "fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie".
Potrivit art. 56, statele membre urmează să "acţioneze în comun şi fiecare în parte, cooperând cu
Organizaţia pentru realizarea obiectivelor stipulate la art. 55. Pentru a facilita această cooperare, la
art. 13 alin. (1) al Cartei se prevede că Adunarea Generală "va iniţia studii şi va face recomandări în
scopul: ...de a sprijini realizarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale fără deosebire de
rasă, sex, limbă sau religie".
Analizând activitatea organelor instituite prin Carta Naţiunilor Unite, menite să asigure
respectarea drepturilor omului, urmează să conchidem că prevederile referitoare la drepturile
omului din Carta Naţiunilor Unite au anumite consecinţe însemnate. în primul rând, Carta
Naţiunilor Unite a "internaţionalizat" drepturile omului. Prin aderarea la Cartă, care este un tratat
multilateral, Statele Părţi recunoşteau că "drepturile omului" la care se făcea referire sunt subiecte
de drept internaţional şi, în acest sens, nu mai ţin în exclusivitate de jurisdicţia lor internă. în al
doilea rând, obligaţia statelor membre ale ONU de a coopera cu Organizaţia pentru promovarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a oferit Naţiunilor Unite autoritatea legală necesară
pentru a depune eforturi substanţiale în vederea definirii şi codificării acestor drepturi. Aceste
eforturi se reflectă în adoptarea Cartei Internaţionale a Drepturilor Omului, precum şi în numeroase
alte instrumente în domeniul drepturilor omului astăzi existente. în al treilea rând, ONU a reuşit de-
a lungul timpului să clarifice în ce măsură statele membre aveau obligaţia de a "promova"
drepturile omului, lărgind sfera de cuprindere a acestor obligaţii şi înfiinţând instituţii bazate pe
Carta Naţiunilor Unite menite să asigure respectarea de către guverne a angajamentelor. ONU a
căutat să determine îndeplinirea acestor obligaţii, adoptând rezoluţii care cereau unui anume stat să
pună capăt unor astfel de violări, precum şi împuternicind Comisia pentru Drepturile Omului şi
organismele subsidiare să stabilească proceduri pentru examinarea alegaţiilor privind violările.
La Conferinţa de la San-Francisco s-au făcut propuneri pentru a se anexa la Carta ONU o
"Cartă a drepturilor" sau o "Declaraţie a drepturilor esenţiale ale omului", însă aceste propuneri nu
s-au materializat. Curând, Comisia pentru Drepturile Omului a ONU a fost însărcinată să elaboreze
o Cartă Internaţională a Drepturilor Omului. Mai întâi, Comisia a decis să elaboreze o declaraţie, iar
mai apoi să înceapă pregătirea unuia sau a mai multe proiector de tratate. Această abordare a

47
condus la elaborarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care a fost adoptată de Adunarea
Generală a ONU în decembrie 1948. Au trecut încă 18 ani înainte ca tratatele - cele două Pacte şi
Protocolul facultativ - să fie adoptate de Adunare şi să fie deschise spre semnare.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este primul document cuprinzător în sfera

drepturilor omului adoptat de o organizaţie internaţională universală. Datorită statutului său moral,
importanţei juridice şi politice dobândite de-a lungul anilor. Declaraţia stă alături de Magna Carta,
Declaraţia Franceză a Drepturilor Omului şi Declaraţia de Independenţă a Americii, ca reper
fundamental în lupta omenirii pentru libertate şi demnitate umană. Influenţa acestor mari
documente istorice asupra Declaraţiei este de netăgăduit.
Declaraţia Universală proclamă două mari categorii de drepturi: drepturi civile şi politice, pe de
o parte, şi drepturi economice, sociale şi culturale, pe de altă parte. Ca drepturi civile şi politice sunt
enumerate: dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei; interdicţia sclaviei, torturii şi a
tratamentelor crude, inumane sau degradante; dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării,
reţinerii sau exilului; dreptul la un proces corect atât în cauze civile, cât şi în cele penale, prezumţia
de nevinovăţie şi interdicţia de a se a aplica legi şi pedepse ex post factum. Declaraţia recunoaşte
dreptul la viaţă privată şi dreptul de proprietate. Ea proclamă libertatea de exprimare, religie, de
întrunire şi dreptul la libera circulaţie. Sunt garantate, de asemenea, dreptul de a cere şi de a primi
azil în alte ţări împotriva persecuţiei şi dreptul la o cetăţenie; dreptul individului de a participa la
guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.
Enumerarea drepturilor economice, sociale şi culturale din Declaraţie începe cu afirmaţia:
"Oricine, ca membru al societăţii ... este îndreptăţit, prin efortul naţional şi cooperare internaţională
şi în conformitate cu organizarea şi resursele fiecărui Stat, la realizarea drepturilor economice,
sociale şi culturale indispensabile demnităţii sale şi liberei dezvoltări a personalităţii sale".
Declaraţia prevede în continuare dreptul persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie
împotriva şomajului; la plată egală pentru muncă egală; la retribuţie echitabilă şi satisfăcătoare care
să-i asigure ei şi familiei sale o existenţă demnă şi care să fie suplimentată, dacă este necesar, prin
alte mijloace de protecţie socială; dreptul la odihnă şi timp liber, inclusiv limitarea rezonabilă a
orelor de muncă, la concediu periodic plătit; dreptul la un nivel de viaţă corespunzător pentru
păstrarea sănătăţii sale şi a familiei sale. Se recunoaşte, de asemenea, dreptul persoanei la securitate
socială în caz de şomaj, boală, incapacitate de muncă, văduvie, vârstă înaintată sau lipsa
mijloacelor de subzistenţă din cauze independente de voinţa sa; dreptul la educaţie (educaţia va fi
gratuită cel puţin la nivel elementar şi de bază).
În ceea ce priveşte drepturile culturale, Declaraţia afirmă că orice fiinţă umană are dreptul de a

48
participa liber la viaţă culturală a comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de a beneficia de
progresul ştiinţific şi avantajele acestuia.
Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute. Ea dă statelor
posibilitate să adopte legi care să limiteze exercitarea acestor drepturi, cu condiţia ca unicul scop al
acestor limitări să fie asigurarea "recunoaşterii corespunzătoare şi respectării drepturilor şi
libertăţilor celorlalţi şi compatibilităţii cu cerinţele îndreptăţite privind moralitatea, ordinea publică
şi bunăstarea generală într-o societate democratică". Autoritatea unui guvern de a impune astfel de
restricţii este limitată prin stipularea: "Nimic din această Declaraţie nu poate fi interpretat ca
implicând pentru vreun Stat, grup sau persoană, vreun drept de a se angaja într-o activitate sau de
săvârşi un act în scopul de a desfiinţa oricare din drepturile şi libertăţile proclamate în Declaraţie".
Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca
rezoluţie, neavând putere de lege. Scopul său este de a furniza "un mod de înţelegere comun" al
drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care face referire Carta Naţiunilor Unite şi de a servi
"tuturor popoarelor şi naţiunilor drept standard comun de înfăptuire".
In deceniile care au trecut de la adoptarea sa în 1948, Declaraţia a suferit modificări
impresionante. Astăzi, puţini jurişti de drept internaţional ar putea nega faptul că Declaraţia este un
document normativ care creează anumite obligaţii juridice pentru statele membre ale ONU.
Procesul care a dus la transformarea Declaraţiei Universale dintr-o recomandare fără caracter
obligatoriu într-un document având caracter de normă a fost declanşat parţial de faptul că
elaborarea şi adoptarea Pactelor în cadrul ONU se împotmolise, iar necesitatea unor standarde de
autoritate în definirea obligaţiilor statelor membre ale ONU privind drepturile omului devenise din
ce în ce mai stringentă. între timp, Declaraţia ajunsese să fie utilizată din ce în ce mai frecvent în
acest scop. Ori de câte ori dorea să invoce norme referitoare la drepturile omului sau să condamne o
încălcare a acestora, guvernele, ONU sau alte organizaţii internaţionale făceau referire şi se bazau
pe Declaraţie ca fiind standardul ce trebuia respectat. Astfel, Declaraţia a ajuns să simbolizeze ceea
ce comunitatea internaţională înţelege prin "drepturile omului", întărindu-se convingerea că toate
guvernele au obligaţia de a asigura drepturilor proclamate de Declaraţie.
Declaraţia este în prezent considerată o interpretare de autoritate a Cartei ONU, explicând destul
de detaliat înţelesul sintagmei "drepturile omului şi libertăţile fundamentale", pe care Statele
Membre s-au angajat prin Cartă a le promova şi respecta. Declaraţia Universală s-a alăturat Cartei,
ca parte a structurii constituţionale a comunităţii internaţionale. Declaraţia a devenit o componentă
de bază a dreptului cutumiar internaţional, angajând toate statele, nu însă numai membrii ONU.
Astăzi este evident că în comunitatea internaţională Declaraţiei Universale i se atribuie un statut
moral şi normativ special, pe care nici un document de felul acesta nu 1-a dobândit.

49
 Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice

Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul privind drepturile civile şi
politice au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU şi au fost deschise spre semnare în
decembrie 1966. A mai trecut un deceniu înainte ca 35 de state - numărul necesar pentru ca Pactele
să intre în vigoare - să fi ratificat ambele documente.
Având statutul de tratat, aceste Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi. Chestiunile
legate de respectarea şi recunoaşterea drepturilor garantate de Pacte sunt probleme de interes
internaţional şi nu mai ţin de jurisdicţia internă.
Fiecare Pact stabileşte un sistem internaţional de aplicare distinct, menită să asigure îndeplinirea
de către statele părţi a obligaţiilor asumate.
Catalogul drepturilor civile şi politice enumerate în Pactul privind drepturile civile şi politice
este elaborat cu o specificitate juridică mai mare şi conţine mai multe drepturi decât Declaraţia
Universală. O importantă completare este angajamentul statelor de a nu refuza membrilor
minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice, dreptul "de a se bucura, împreună cu alţi membri ai
grupului lor, de cultură proprie, de a profesa şi practica propria religie, sau de a folosi limba
proprie"; proclamarea libertăţii de a nu fi închis pentru datorii; dreptul tuturor persoanelor private
de libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea inerentă fiinţei umane,
precum şi dreptul copilului "de a dobândi cetăţenie" şi de a i se oferi "acele măsuri de protecţie
decurgând din statutul său de minor".
Pactul privind drepturile civile şi politice conţine o clauză de derogare, care permite statelor
părţi ca "în timp de pericol public ameninţând existenţa naţiunii" să suspende toate drepturile, cu
excepţia a şapte dintre cele mai fundamentale. Pactul permite, de asemenea, statelor să limiteze şi
să restrângă exercitarea drepturilor pe care le prevede, însă într-o măsură nu mai mare decât se
prevede în prezentul Pact.
Fiecare stat parte la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor persoanelor
aflate pe teritoriul său şi supuse jurisdicţiei sale drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o
deosebire, cum ar fi de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine
naţională sau socială, avere, naştere sau alt statut.

Primul Protocol facultativ la Pactul internaţional privind

drepturile civile şi politice

Protocolul facultativ la Pactul privind drepturile civile şi politice, adoptat ca document separat,
suplimentează măsurile de implementare prevăzute de Pact. El oferă persoanelor particulare care se
pretind victime ale unei încălcări a Pactului posibilitatea de a înainta Comitetului pentru Drepturile
Omului comunicări sau plângeri "individuale". Plângerile pot fi îndreptate numai împotriva acelor

50
state părţi la Pact care au ratificat Protocolul. Având plângerile. Comitetul a reuşit să dezvolte o
remarcabilă jurisprudenţă privind interpretarea şi aplicarea Pactului şi a Protocolului.
Plângerile sunt examinate de Comitet în două etape: în primul rând, trebuie să se pronunţe
asupra admisibilităţii comunicării respective şi numai apoi este examinată temeinicia plângerii.
Dacă plângerea este admisă, Comitetul o supune atenţiei statului vizat, care în termen de şase luni
trebuie să formuleze răspunsul privind învinuirile ce i se aduc. Comunicările scrise ale statului parte
şi plângerea individuală sunt apoi examinate de Comitet, iar concluziile sunt aduse la cunoştinţa
părţilor.
Comitetul a reuşit să întărească treptat eficienţa mecanismului privind drepturile omului stabilit
prin Protocol. Astfel, are autoritatea de a propune măsuri provizorii pentru a evita prejudicierea
ireparabilă a victimei unei presupuse încălcări a Pactului.

Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice

Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice a fost
deschis spre semnare la 15.12.89 şi a intrat în vigoare la 11.07.91. Potrivit statutului său, el este
considerat a fi o prevedere adiţională a Pactului privind drepturile civile şi politice. Obiectivul
Protocolului este abolirea pedepsei cu moartea. în acest scop, se prevede, că din momentul în care
un stat ratifică Protocolul, nici o persoană care intră sub jurisdicţia sa nu va fi executată şi flecare
stat parte are obligaţia de a lua măsurile ce se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea sub
incidenţa jurisdicţiei sale. Singura rezervă care ar putea fi formulată la Protocol ar permite
"aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război pentru o condamnare pentru crimă deosebit de
gravă de natură militară săvârşită în timp de război".

Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale

Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale conţine o listă mult mai cuprinzătoare
de drepturi economice, sociale şi culturale decât Declaraţia Universală. El recunoaşte următoarele
drepturi: dreptul la muncă, dreptul de a se bucura de condiţii de munca juste şi prielnice, dreptul de
a înfiinţa şi de a face parte din sindicate, dreptul la securitate socială, dreptul la protecţia familiei,
dreptul la un standard de viaţă satisfăcător, dreptul de a se bucura de cel mai înalt standard posibil
de sănătate fizică şi psihică, dreptul fiecăruia la educaţie, dreptul de a participa la viaţa culturală467.
Pactul nu face doar o simplă enumerare a acestor drepturi, ci le descrie şi le defineşte în mod
detaliat, indicând şi masurile ce ar trebui luate pentru a obţine exerciţiul lor.
Prin ratificarea acestui Pact un stat parte nu îşi asumă obligaţia de a-l pune imediat în practică,
aşa cum se întâmplă în cazul Pactului privind drepturile civile şi politice. Fiecare stat, ratificând
acest Pact, se angajează să ia măsuri individual şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, în

51
special în domeniul tehnic şi economic, utilizând la maximum resursele sale disponibile, în scopul
de a ajunge treptat la deplina înfăptuire a drepturilor recunoscute în prezentul Pact, prin toate
mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative în mod special. Ar fi de nerealizat
să se ceară respectarea imediată a tuturor drepturilor, având în vedere natura acestora şi problemele
specifice pe care fiecare stat trebuie să le rezolve pentru a asigura exerciţiul deplin al acestor
drepturi.
Standardele după care se apreciază îndeplinirea obligaţiilor în temeiul Pactului privind
drepturile economice, sociale şi culturale sunt diferite de cele care se aplică tratatelor referitoare la
drepturile civile şi politice. întrucât fiecare stat în pane se confruntă cu probleme diferite şi este
imposibil ca două state să aibă aceleaşi "resurse disponibile", va fi necesară aplicarea unor criterii
diferenţiate pentru state diferite - în a determina dacă ele respectă sau nu obligaţiile asumate prin
tratat.
Presupunerea că Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale nu creează nici un fel
de obligaţii imediate pentru statele părţi a fost formulată de Comitetul pentru Drepturile
Economice, Sociale şi Culturale - organism înfiinţat pentru supravegherea implementării acestui
tratat.
Comitetul relevă că "în timp ce Pactul stipulează realizarea în mod progresiv şi admite existenţa
constrângerilor datorate limitării resurselor disponibile, el impune, de asemenea, diferite obligaţii cu
efect imediat, şi anume: angajamentul statelor părţi de â garanta că drepturile menţionate în Pact
vor fi exercitate fără discriminare şi angajamentul de a lua măsuri".

Alte acte internaţionale ce garantează drepturile omului

Pe lângă Carta Internaţională a Drepturilor Omului, ONU a promulgat de-a lungul anilor un
mare număr de tratate care abordează tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului, incluzând
genocidul, discriminarea rasială, apartheidul, discriminarea faţă de femei, tortura etc.

Măsuri internaţionale împotriva genocidului

Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid a fost adoptată de Adunarea

Generală a ONU la 9 decembrie 1948 şi a întrat în vigoare la 12 ianuarie 1951.
Convenţia declară că genocidul, indiferent dacă este comis pe timp de pace sau de război, este o
crimă de drept internaţional. "Genocidul" este definit ca comiterea unor acte "cu intenţia de a
distruge, în întregime sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios".

Măsuri internaţionale privind eliminarea tuturor formelor

de discriminare rasială

La baza Cartei Naţiunilor Unite stau principiile demnităţii şi egalităţii fiinţelor umane. Toate

52
statele membre s-au angajat să acţioneze atât împreună, cât şi separat în cooperare cu Organizaţia,
pentru înfăptuirea unuia din scopurile Naţiunilor Unite, anume: de a dezvolta şi încuraja respectarea
universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire
de rasă, sex, limbă sau religie.
Declaraţia Universală a drepturilor omului proclamă că toate fiinţele umane se nasc libere şi
egale în demnitate şi în drepturi şi că fiecare poate să se prevaleze de toate drepturile şi de toate
libertăţile care sunt enunţate în Declaraţie fără nici o deosebire, mai ales de rasă, de culoare sau de
origine naţională.
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost
adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1965 şi a intrat în vigoare în 1969. Convenţia interzice
discriminarea rasială, pe care o defineşte ca fiind "orice diferenţiere, excludere, restricţie pe motiv de
origine naţională sau etnică" având drept scop "anularea sau diminuarea recunoaşterii, posedării sau
exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentele în domeniul
politic, economic, social, cultural sau în orice alt domeniu al vieţii publice".
Statele părţi la Convenţie au obligaţia juridică de a elimina discriminarea rasială pe teritoriul lor
şi de a adopta legile necesare pentru asigurarea nediscriminării în exercitarea şi posesia diferitelor
drepturi ale omului.

Măsuri internaţionale privind suprimarea şi pedepsirea crimei

de apartheid

Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid a fost adoptată de

Adunarea Generală a ONU ia 30 noiembrie 1973 şi a intrat în vigoare la 18 iulie 1976. Scopul
acestui tratat este de a suprima şi a pedepsi apartheidul. Convenţia proclamă apartheidul ca fiind "o
crimă împotriva umanităţii" şi declară "crime încălcând principiile de drept internaţional" toate
actele inumane rezultând din politicile şi practicile de apartheid. Deşi Convenţia defineşte crima de
apartheid prin referire la politicile de agresare rasială, discriminare practicate "în sudul Africii",
formularea acestei prevederi este destul de cuprinzătoare pentru a include politici similare, dacă
acestea ar fi adoptate în alte zone ale lumii.
Măsurile de implementare prevăzute de Convenţie constau în cerinţa unei raportări periodice de
către statele părţi şi în înfiinţarea unui Grup de Trei pentru examinarea rapoartelor. Acest organism
este desemnat de preşedintele Comisiei pentru Drepturile Omului a ONU dintre acele state părţi la
Convenţie care au membri în Comisie.
Convenţia privind drepturile copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20
noiembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990.
Prin ratificarea Convenţiei, statele părţi îşi asumă obligaţia de a oferi copiilor în jurisdicţia lor
un număr mare de drepturi civile, politice, economice, sociale şi culturale indiferent de rasă,
53
culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională, etnică sau socială,
avere, incapacitate, naştere sau alt statut al copilului sau al părinţilor sau al susţinătorilor săi legali.

Măsuri internaţionale privind drepturile copilului

Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului defineşte copilul ca fiind "orice fiinţă
umană sub vârsta de 18 ani, în afara cazului în care, conform legislaţiei aplicabile copilului,
majoratul este atins mai devreme".
Principiul director al Convenţiei este că: în toate acţiunile care privesc copiii, fie că sunt
întreprinse de instituţii de ocrotire publice sau particulare, instanţe de judecată, autorităţi
administrative sau organisme legislative, se va avea în vedere în primul rând interesul copilului.
Deşi multe din drepturile prezentate în Convenţie sunt enumerate, sub o formă sau alta, în
tratatele internaţionale privind drepturile omului, pentru prima dată copilul este menţionat ca fiind
subiectul exclusiv al drepturilor şi al protecţiei internaţionale.
Convenţia privind drepturile copilului apără statutul copilului împotriva oricăror practici ce
atentează la viaţa şi sănătatea lui, cum ar fi: exploatarea, supunerea la munci necorespunzătoare,
abuzul sexual, traficul de copii etc.
Pe baza Convenţiei s-a înfiinţat un Comitet privind drepturile copiilor, a cărui sarcină este de a
examina progresul înregistrat de statele părţi la Convenţie privind aplicarea prevederilor ei.
Convenţia prevede obligaţii ce revin statelor părţi la ea să respecte interesele speciale ale
copilului, să garanteze copiilor protecţia şi îngrijirea necesară bunăstării lui.
În Convenţie se stipulează că ambii părinţi au răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea
copilului. Se precizează, de asemenea, dreptul copiilor aparţinând minorităţilor etnice, religioase
sau lingvistice la propria lor viaţă culturală, de a profesa şi de a folosi propria limbă. Copiii trebuie
educaţi în spiritul respectului faţă de drepturile omului, faţă de principiile Cartei Naţiunilor Unite,
faţă de valorile naţionale şi faţă de mediul natural ambiant.
Unul din principiile generale existente în comunitatea internaţională în conformitate cu care se
face reglementarea juridică a statutului persoanelor ce solicită protecţia statului este principiul
protecţiei copilului.
Există multiple instrumente internaţionale care se referă la protecţia copiilor.
În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Naţiunile Unite au proclamat că copiii au dreptul
la ajutor şi la o asistenţă specială. O asistenţă specială li se acordă copiilor refugiaţi, care reprezintă
cel mai înalt grad de vulnerabilitate în ansamblul populaţiei refugiate, alături de femei, bătrâni şi
persoane handicapate. Numărul copiilor neînsoţiţi variază în funcţie de cauzele şi condiţiile
exodului. Conform estimărilor specialiştilor, numărul lor oscilează de la 2 până la 5 la sută dintr-o
populaţie refugiată. Documentul care prevede cele mai diverse măsuri referitoare la protecţia

54
copiilor refugiaţi este "Convenţia privind Drepturile Copilului", la care Moldova a aderat. Articolul
22 al acesteia prevede că statele părţi vor lua măsuri corespunzătoare pentru a asigura copilul care
solicită obţinerea statutului de refugiat sau care, în virtutea regulilor şi procedurilor aplicabile de
drept internaţional sau naţional, este considerat drept refugiat, fie că este singur, fie că este însoţit
de mamă şi tată sau de orice altă persoană, să beneficieze de protecţia şi asistenţă umanitară
corespunzătoare pentru a-i permite să se bucure de drepturi recunoscute de prezenta Convenţie şi
celelalte instrumente internaţionale referitoare la drepturile omului, sau cu caracter umanitar, la care
statele respective sunt părţi.
Organizaţia Naţiunilor Unite se preocupă intens de statutul juridic al copilului, de garantarea
dreptului acestuia pe plan internaţional. Pornind de la considerentul că omenirea datorează copilului
tot ce îi poate oferi mai bun, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat, la 20 noiembrie 1959,
"Declaraţia Drepturilor Copilului". Declaraţia proclamă următoarele principii: fiecare copil trebuie
să beneficieze de o protecţie socială, acordată prin lege de natură să-i asigure o dezvoltare sănătoasă,
pe plan fizic, intelectual, moral, spiritual şi social în condiţii de libertate şi demnitate.
Drepturile enunţate în Declaraţie trebuie garantate tuturor copiilor, fără nici o discriminare, iar
statele membre părţi la ea au obligaţia să adopte măsuri pentru aplicarea lor, asigurând prioritate
intereselor copilului.
La 14 decembrie 1974, Adunarea Generală a ONU a adoptat "Declaraţia asupra protecţiei
femeilor şi copiilor în perioade excepţionale şi de conflict armat". Ţinând seama de necesităţile
acordării unei protecţii speciale femeilor şi copiilor aparţinând populaţiei civile, Declaraţia cere
tuturor statelor membre să vegheze pentru respectarea strictă a prevederilor ei.

Măsuri internaţionale privind drepturile femeii

Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost adoptată la
18.12.1979 şi deschisă spre semnare la 1.03.1980. A intrat în vigoare la 1 septembrie 1981.
Republica Moldova a aderat la Convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.87 XII din 28.04.1994. în
vigoare pentru Republica Moldova din 31.07.1994.
Prin Convenţie se caută eliminarea discriminării faţă de femei, definită ca fiind "orice deosebire,
excludere, sau restricţie întemeiată pe sex" care restrânge pentru femei posibilitatea de a se bucura
de "drepturile omului şi libertăţile fundamentale în domeniul politic, economic, social, cultural,
civil sau în orice alt domeniu". Pe lângă obligaţia de a condamna discriminarea faţă de femei,
statele pârti se angajează "să dea expresia principiului egalităţii dintre bărbaţi şi femei în
constituţiile lor naţionale şi legislaţia adecvată" şi să adopte acele legi sau alte măsuri, "inclusiv
sancţiuni, dacă este oportun, interzicând orice discriminare faţă de femei".
În preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se prevede că recunoaşterea

55
demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie
fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume.
În Carta Naţiunilor Unite se reafirmă încrederea în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului înscrie principiul nediscriminării şi proclamă că
toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi şi că fiecare om poate să se
prevaleze de toate drepturile şi libertăţile enumerate în acest document, fără nici o deosebire,
îndeosebi de sex.
Statele părţi la pactele internaţionale ale drepturilor omului au obligaţia să asigure egalitatea în
drepturi a bărbatului cu femeia în exercitarea tuturor drepturilor economice, sociale, culturale,
civile şi politice, luând în consideraţie convenţiile internaţionale încheiate sub egida Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi a instituţiilor specializate în vederea promovării egalităţii în drepturi a femeii cu
bărbatul.
Întărirea păcii şi securităţii internaţionale, diminuarea încordării internaţionale, cooperarea
dintre toate statele, indiferent de sistemele lor sociale şi economice, dezarmarea generală şi
completă, în deosebi dezarmarea nucleară sub control internaţional strict şi eficace, afirmarea
principiilor justiţiei, egalităţii şi avantajului reciproc în relaţiile dintre ţări, realizarea dreptului la
autodeterminare şi la independenţă al popoarelor aflate sub dominaţie străină şi colonială şi sub
ocupaţie străină, precum şi respectul suveranităţii naţionale şi al integrităţii teritoriale vor favoriza
progresul social şi vor contribui la realizarea deplinei egalităţi între bărbat şi femeie.
În art. 2 al aceleiaşi Convenţii e stipulat că statele părţi condamnă discriminarea faţă de femeie
sub toate formele sale, convin să ducă prin toate mijloacele adecvate şi fără întârziere o politică
vizând să elimine discriminarea faţă de femei.
Am dori să menţionăm, întâi de toate, că nu poate fi subestimată importanţa iniţiativei
Republicii Moldova de a-şi supune sistemul de drept unui control juridic sub aspectul egalităţii între
sexe. Acesta este un pas important spre realizarea egalităţii între femei şi bărbaţi.
Legislaţia Republicii Moldova privind drepturile femeii trebuie să asigure recunoaşterea
absolută a drepturilor femeii enunţate în convenţiile şi tratatele privind drepturile omului.

Măsuri internaţionale împotriva torturii

În conformitate principiile proclamate în Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea unor drepturi

egale şi inalienabile pentru toţi membrii familiei umane constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii
şi păcii în lume.
Din Cartă, îndeosebi din articolul 55 al acesteia, decurge obligaţia statului de a încuraja
respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

56
 La art. 5 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi la art. 7 al Pactului internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice se prevede că nimeni nu va fi supus la tortură şi nici la pedepse
sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.
Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984 şi a intrat în vigoare
la 28 iunie 1987.
Convenţia are menirea de a preveni şi a pedepsi tortura practicată de către sau la îndemnul, ori
cu asentimentul sau cu încuviinţarea unui funcţionar public ori a altei persoane acţionând în calitate
de oficială. Termenul "tortură" desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu
intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a
obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţie sau mărturisiri, de a o pedepsi de
un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că 1-a comis, de a o intimida
sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de
discriminare, oricare ar fi ea.
Tratamentul sau pedeapsa inumană: tratamente de natură să provoace în mod voluntar grave
suferinţe mintale sau fizice.
Tratamentul sau pedeapsa degradantă: tratament care umileşte în mod grav individul în faţa
altora sau care îl determină să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale.
Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor şi tratamentelor inumane sau
degradante merge mult mai departe decât cea semnată în cadrul ONU. Ea îşi propune să prevadă
tortura şi celelalte practici prin vizite în toate locurile de detenţie, pe care statul este obligat să le
declare. Convenţia instituie un Comitet European pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante. Acest Comitet va vizita periodic şi de fiecare dată când
consideră că este necesar locurile de detenţie, întâlnindu-se fără martori cu deţinuţii şi putând să
comunice liber cu orice persoană. Activitatea Comitetului este confidenţială ca şi raportul pe care el
îl prezintă anual Consiliului de Miniştri. Dacă statul vizat refuză să coopereze sau să amelioreze
situaţia persoanelor private de libertate, Comitetul are posibilitatea de a decide cu majoritatea de
2/3, după ce a dat prilej statului să se justifice, să facă o declaraţie justificată pe marginea acestui
subiect.
Dispoziţiile Convenţiei pentru prevenirea torturii nu afectează drepturile persoanelor private de
libertate rezultate din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nici competenţa organelor
stabilite de aceasta.

Cele mai importante documente internaţionale în materia drepturilor omului la care

Republica Moldova este parte

57
 Cele mai importante documente internaţionale în materia drepturilor omului la care Republica
Moldova este parte:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată de Adunarea Generală
prin Rezoluţia 217A(III) din 10 decembrie 1948.
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat la 16
decembrie 1966 la New York prin Rezoluţia 220QA(XXI) şi deschis spre semnare la 19.12.1966. A
intrat în vigoare la 3.01.1976. Conform prevederilor art. 27, Republica Moldova a aderat la Pact
prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990, în vigoare pentru Republica Moldova de
la 26.04.1993.
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat la 16.12.1966 la New
York, prin Rezoluţia 2200A(XXI). A intrat în vigoare la 23.03.1976. Conform prevederilor art.
49 Republica Moldova a aderat la Pact prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990, în
vigoare pentru Republica Moldova de la 26.04.1993.
4. Protocolul Facultativ referitor la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice,
adoptat şi deschis pentru semnare, ratificare şi aderare de către Adunarea Generală a ONU, prin
Rezoluţia 2200A(XXI) din 16.12.1966. A intrat în vigoare la 23.03.1976.
5. Al 2-lea Protocol Facultativ, adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU la cea de-a 44-
a sesiune a acesteia din 1989.
6. Convenţia privind drepturile copilului, adoptată la 20.11.1989 la New York. Republica
Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990, în vigoare pentru
Republica Moldova de la 25.02.1993.
7. Declaraţia Drepturilor Copilului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20.11.1959
(Rezoluţia 1386 (XIV)).

4.3 Rolul instituţiilor menite să supravegheze şi să implementeze

actele normative internaţionale în materia drepturilor omului

În mecanismul de protecţie a drepturilor omului în cadrul ONU se includ şi comitetele create de

ONU pentru controlul şi examinarea măsurilor întreprinse de state cu scopul îndeplinirii
obligaţiunilor în conformitate cu actele internaţionale în domeniul drepturilor omului.
Primul Comitet de acest fel a fost Comitetul pentru lichidarea discriminării rasiale. Mai apoi au
fost formate alte cinci comitete cu mandate şi funcţii analogice:
- Comitetul pentru Drepturile Omului, creat în baza art. 28 al Pactului internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966;
- Comitetul pentru lichidarea discriminării faţă de femeie, creat în baza Convenţiei privind

58
eliminarea discriminărilor împotriva femeilor din 1979;
- Comitetul împotriva torturii, creat în baza Convenţiei împotriva torturii, tratamentelor şi
pedepselor inumane şi degradante;
- Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale:
- Comitetul pentru drepturile copilului, creat în baza Convenţiei privind drepturile copilului din
1990.
Comitetele sunt formate din experţi cu titlu individual, persoane cu înaltă autoritate morală şi
competenţă recunoscută, aleşi dintre candidaţii propuşi de statele părţi. Ele au competenţa de a
examina Rapoarte prezentate periodic de către statele părţi asupra măsurilor adoptate pentru a face
efective drepturile recunoscute prin tratatele în cauză.
În cazul în care statele părţi acceptă o asemenea procedură printr-o declaraţie expresă,
comitetele pot examina comunicările din partea unui stat prin care acesta pretinde că un alt stat
parte nu-şi respectă obligaţiile asumate prin tratatul respectiv. Se prevede o procedură de notificări
şi explicaţii din partea Comitetului.
O altă procedură pe care statele o pot accepta prin declaraţii exprese sau prin acceptarea unui
Protocol facultativ este examinarea de către comitetele respective a comunicărilor primite de la
persoane sau grupuri de persoane aflate sub jurisdicţia lor care se plâng că sunt victime ale unei
încălcări de către statul respectiv a unuia din drepturile omului prevăzute de aceste documente.

Comitetul pentru Drepturile Omului

Pactul privind drepturile civile şi politice a înfiinţat un Comitet pentru Drepturile Omului,
căruia îi sunt conferite diverse atribuţii menite să asigure respectarea de către statele părţi a
obligaţiilor asumate prin ratificarea tratatului, şi anume: administrarea sistemului de rapoarte şi a
mecanismului de plângeri inter-state prevăzute de Pact. Comitetul este compus din 18 membri,
propuşi şi aleşi de statele părţi, care îşi îndeplinesc sarcinile cu titlu individual.
Funcţia principală a Comitetului este de a examina rapoartele pe care toate statele părţi sunt
obligate să le prezinte "referitor ia măsurile pe care le-au adoptat pentru ca drepturile recunoscute
de Pact să fie efective şi referitor la progresele înregistrate în folosinţa acestor drepturi".
În raportul său anual, care este transmis statelor părţi şi Adunării Generale a ONU, Comitetul
include şi concluziile sale despre rapoartele înaintate de fiecare stat în parte, împreună cu opiniile
suplimentare ale oricăruia dintre membrii Comitetului. De asemenea, Comitetul solicită statelor
includerea în rapoarte a acţiunilor întreprinse pentru îndeplinirea recomandărilor făcute de Comitet
într-o cauză individuală, examinată în virtutea Protocolului facultativ.
Bazându-se pe practica sa, Comitetul a adoptat un număr mare de Comentarii Generale care
lămuresc sensul diferitelor prevederi ale Pactului şi se aseamănă avizelor consultative de

59
interpretare a Pactului.
Pactul mai prevede un mecanism de plângeri inter-state, care permite unui stat parte să acuze un
altul de încălcare a tratatului. Acest remediu este totuşi facultativ şi se poate recurge la el doar de
către acele state părţi şi împotriva acelora care au adoptat declaraţii separate recunoscând jurisdicţia
Comitetului de a primi astfel de plângeri.

Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale

Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale nu conţine prevederi referitoare la un

sistem de plângeri inter-state şi individuale. El cere doar statelor părţi să prezinte rapoarte asupra
măsurilor luate şi asupra progresului realizat în respectarea drepturilor recunoscute prin prezentul
Pact. Pactul ca atare nu înfiinţează un Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci stipulează
că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului Economic şi Social al ONU. ECOSOC a adoptat o serie
de rezoluţii care au culminat cu înfiinţarea Comitetului pentru drepturile economice, sociale şi
culturale, compus din 18 experţi aleşi cu titlu personal. Mai înainte, ECOSOC delegase sarcina
examinării rapoartelor prezentate de state unui grup de lucru alcătuit din membrii Comitetului. Acel
organism transmitea concluziile sale ECOSOC, Comisiei ONU pentru Drepturile Omului şi
instituţiilor specializate ale ONU din domeniul drepturilor economice, sociale şi culturale. Aceste
eforturi de a promova implementarea Pactului nu au fost eficiente în măsura cuvenită. Situaţia s-a
schimbat o dată cu înfiinţarea în anul 1985 a Comitetului permanent, care a elaborat treptat un mod
de abordare solid şi creator pentru a face ca statele să-şi onoreze obligaţiile asumate prin tratat.

Comitetul pentru drepturile copilului

Convenţia cu privire la drepturile copilului înfiinţează un Comitet pentru drepturile copilului a

cărui sarcină este de a "examina progresul înregistrat de Statele Părţi în îndeplinirea obligaţiilor
asumate prin Convenţie". Comitetul este compus din 10 membri care îşi îndeplinesc funcţiile cu
titlu individual. Atribuţia principală este de a examina rapoartele pe care statele părţi sunt obligate
să le prezinte referitor la măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a Convenţiei, neavând
competenţa de a primi plângeri individuale şi inter-state.

Comitetul împotriva torturii

Convenţia împotriva torturii, adoptată de ONU la 10 februarie 1984, stabileşte un mecanism de

prevenire a acesteia. Astfel, partea a doua a Convenţiei prevede un sistem de control internaţional
care are în centru un Comitet împotriva torturii. Statele părţi ia Convenţie înaintează acestui
Comitet rapoarte asupra cărora el poate face "comentarii de ordin general". Conform art. 20,

60
Comitetul poate proceda la o anchetă confidenţială care poate comporta şi o vizită pe teritoriul
statului, însă numai cu acordul acestuia. Conform art. 28, statele pot face rezerve în ce priveşte
competenţele acordate de art. 20. Art. 21 şi art. 22 din Convenţie prevăd că dacă statele au
recunoscut competenţa acordată Comitetului, acesta poate fi sesizat prin comunicări interetatice sau
emanând de la particulari care indică o violare a Convenţiei.
Comitetul împotriva torturii este compus din 10 experţi de înaltă moralitate, posedând o
competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului; aceştia vor funcţiona cu titlu personal.
Experţii sunt aleşi de către statele părţi ţinându-se seama de repartizarea geografică, echitabilă şi
interesul pe care îl prezintă participarea la lucrările Comitetului a unor persoane cu experienţă
juridică.
Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret de pe o listă de candidaţi desemnaţi de către
statele părţi. Fiecare stat parte poate desemna un candidat ales dintre resortisanţii săi.
Statele părţi vor ţine seama de interesul de a desemna candidaţi care să fie în acelaşi timp
membri ai Comitetului pentru Drepturile Omului instituit în virtutea Pactului internaţional privind
drepturile civile şi politice şi care sunt dispuşi să facă parte din Comitetul împotriva torturii - se
stipulează în partea a doua a Convenţiei împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude,
inumane sau degradante (adoptată la New York la 10 decembrie 1984, intrată în vigoare la 26 iunie
1987 conform dispoziţiilor art. 27 (1); în vigoare pentru Republica Moldova din 28.12.1995).

Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale este compus din 18 experţi cunoscuţi prin
înalta lor moralitate şi imparţialitate. Aceştia sunt aleşi de către statele părţi din rândul cetăţenilor
lor, şi îşi exercită funcţiile cu titlu individual, ţinându-se seama de repartiţia geografică echitabilă şi
de reprezentarea diferitelor forme de civilizaţie, precum şi de principalele sisteme judiciare.
Membrii Comitetului sunt aleşi prin vot secret de pe o listă de candidaţi desemnaţi de statele
părţi. Fiecare stat parte poate să desemneze un candidat ales dintre cetăţenii săi.
Membrii Comitetului sunt aleşi în cursul unei reuniuni a statelor părţi convocate de Secretarul
general la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite. La această reuniune, al cărei cvorum este de două
treimi din statele părţi, sunt aleşi membrii Comitetului - candidaţii care obţin cel mai mare număr
de voturi şi majoritatea absolută a voturilor reprezentanţilor statelor părţi prezenţi şi votanţi.
Statele părţi se angajează să prezinte Secretarului general al ONU, pentru examinare de către
Comitet, un raport asupra măsurilor de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau asupra altor
măsuri pe care le-au adoptat şi care pun în aplicare dispoziţiile prezentei Convenţii - se stipulează
în partea a doua a art. 8 a Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială (adoptată la 21.12.1965 la New York, intrată în vigoare la 04.01.1969 conform

61
dispoziţiilor art. 19; în vigoare pentru Republica Moldova din 25.02.1993).

Comitetul pentru lichidarea discriminării faţă de femeie

Prin Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femeie a fost instituit
Comitetul pentru lichidarea discriminării faţă de femeie, compus din 23 de experţi aleşi de statele
părţi, dar care îşi îndeplinesc atribuţiile cu titlu individual.

TEMA V DIMENSIUNEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI. CADRUL

INSTITUŢIONAL ŞI NORMATIV

5.1.Consiliul Europei

"Va veni o vreme când voi francezii, voi ruşii, voi italienii, voi englezii şi voi germanii, voi toate
popoarele naţiunii continentului, fără sa va pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră
individualitate, veţi forma o uniune superioara şi veţi constitui fraternitatea europeană "
(Victor Hugo)

La sfârşitul celui de-al doilea război planetar s-a făcut puternic simţită pe întreg continentul
voinţa popoarelor europene de a forma o uniune. Aşadar, în 1949 se creează Consiliul Europei (în
continuare - Consiliu) care este prima tendinţă reuşită de a forma o Europă unită, fondată de
europeni şi pentru europeni. E ştiut că după cel de-al doilea război mondial SUA a fost ţara care,
prin intermediul Planului Marshall şi OSCE, apoi datorită NATO, organizează o Europa sub egida
lor. Instituţiile nou-create au fost rezultatul unor manifestări spontane ale numeroaselor mişcări
europene apărute după război, reunite intr-un congres ţinut la Haga în mai 1948.
Formula Consiliul Europei a fost salutată în repetate rânduri de premierul britanic Winston
Churchill în unele declaraţii ale sale din timpul războiului. La doar un an după război, în celebrul
sau discurs la Zurich din 19 septembrie 1946, Churchill invită Franţa şi Germania, la crearea în
comun a ceea ce el a numit Consiliul Europei.
În această perioadă se creează diferite mişcări şi organizaţii europene cu o politică diferită, dar
având acelaşi scop - unitatea Europei. O organizaţie de menţionat este Uniunea Pan Europeană,
creată de contele Coudenhove-Kalegi, care exista încă din 1924. în Marea Britanie se crease
Mişcarea Europei Unite, în Franţa - Consiliul Francez pentru o Europa Unita sub conducerea lui
Raoul Daunty.
Cele mai importante mişcări s-au reunit pentru crearea unui Comitet Internaţional de
Coordonare a Mişcărilor pentru Unitatea Europeana însărcinat cu pregătirea unui Congres al
Europei. Acest Congres s-a deschis la 7 mai la Haga, în sala Cavalerilor Statelor Generale, unde s-
au reunit peste 700 de delegaţi din peste 16 tari şi observatori prezenţi din peste 10 state.

62
Preşedintele de onoare la acest Congres a fost Churchill. în ultima şedinţă plenară delegaţii
Congresului au adoptat o proclamaţie cu conţinutul:
"Noi dorim o Europă unită, restituită în totalitate şi libera circulaţie a oamenilor, a ideilor şi a
bunurilor; Noi dorim o Cartă a Drepturilor Omului, care să garanteze libertatea de gândire, de
reuniune şi de exprimare, cât şi libertatea unei opoziţii politice; Noi dorim o Curte de Justiţie
capabilă să aplice sancţiunile necesare pentru nerespectarea Cartei; Noi dorim o Adunare
Europeană unde să fie reprezentate forţele tuturor naţiunilor noastre; Noi, în deplină libertate, ne
luăm angajamentul de a depune toate eforturile în mijlocul familiilor şi în public, în cadrul
partidelor noastre, în bisericile noastre, în cercurile profesionale şi sindicale, printre oameni şi
guvernele implicate în această operă de salvare ce reprezintă o şansă supremă a păcii şi dovadă a
unui viitor măreţ pentru această generaţie şi pentru generaţiile ce vor urma ".
La 28 octombrie 1948, Comitetul Internaţional care organizase Congresul de la Haga, a creat
Mişcarea Europeană, organizaţie oficială, permanentă, destinată progresului unificării Europei.
Preşedinţi de onoare erau Leon Blum, Winston Churchill, Del Gasparri şi Speak, care garantau
caracterul internaţional şi nepartizan.
În această perioadă, concretizându-se unele aspiraţii europene, se creează două organizaţii de
amploare.
Prima - Uniunea Occidentală, care a luat forma unei alianţe militare, regrupând cele 5 state
semnatare ale Tratatului de la Bruxelles din 17 mai 1948 (Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea
Britanic, Olanda).
A doua - Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică reuneşte un grup de 16 state
semnatare ale Convenţiei de ia Paris din 16 aprilie 1948. în iulie 1948, ministrul de externe a!
Franţei, Bidault, prezintă prima propunere oficiala la nivel guvernamental referitoare la crearea
unui Parlament European. Propunerea a fost primită cu o careva rezervă. Ulterior, la 26 octombrie
1948, Consiliul de la Bruxelles decide constituirea unui Comitet pentru studiul şi dezvoltarea
comunităţii europene alcătuit din 5 reprezentanţi ai Uniunii Occidentale. Reunit la Paris, în
octombrie 1948, Comitetul a fost sesizat de o propunere franco-belgiană care a solicitat crearea
unei Adunări Parlamentare Europene. Delegaţia britanică s-a opus, propunând un Consiliu
European, competent în probleme de interes comun. Ea a mai propus crearea pe Lângă Comitetul
Miniştrilor şi a unei Adunări Parlamentare din delegaţi ai guvernelor. Mai târziu, Marea Britanie,
modificându-şi propunerea în cadrul Consiliului Consultativ al Tratatului de la Bruxelles din 27-28
ianuarie 1949, acceptă crearea unei Adunări Parlamentare, având rol consultativ.
La 5 mai 1949. zece miniştri reuniţi ia Londra au semnat Statutul în care se preciza „crearea
unui Comitet al căror ansamblu constituie Consiliul". Statutul a intrat în vigoare la 3 august 1949.
După încetarea războiului rece, începând cu 1989, Consiliul a constituit prima structura de

63
primire a tarilor din Europa de Est şi Centrală, pe principiul democraţiei. Ca urmare a acestui
proces, familia europeana s-a lărgit la peste 43 de state. Evenimentele istorice care au avut loc în
Europa Centrală şi de Est conferă Adunării o misiune unică - aceea de a contribui la integrarea
acestor ţări în familia democraţiilor europene şi de a promova o veritabilă cooperare parlamentară
între toate statele Europene. Consiliul Europei a fost creat în urmă cu 50 de ani ca un rezultat al
strădaniilor părinţilor-fondatori susţinuţi de opinia publică.
La 5 mai 1945, în Tratatul de la Londra, zece state: Belgia, Franţa, Danemarca, Irlanda, Italia,
Luxemburg. Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia au semnat Statutul de înfiinţare a
Consiliului, cu sediul la Strasbourg.
La 8 august 1949. la Strasbourg, are loc prima sesiune a Comitetului, a cărei lucrări au fost
deschise de Shuman. ministrul de externe ai Franţei.
La 9 august 1949 are loc adeziunea Greciei la Consiliu, iar la 7 august 1950, adeziunea Islandei
şi îşi desfăşoară lucrările prima şedinţă a Adunării Consultative, devenită ulterior Adunare
Parlamentară. în iulie 1950, după înfrângerea nazismului, are loc aderarea Germaniei la Consiliu, în
două etape.
Cu ocazia celei de-a şasea sesiuni a Comitetului, la 4 noiembrie 1950, la Roma, se deschide spre
examinare Convenţia Europeana pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale -
primul instrument juridic internaţional care garantează protecţia drepturilor omului. Comitetul
alege emblema Consiliului, care este un cerc format din 12 stele aurii pe un fond albastru.
La 12-14 ianuarie 1957 se pun bazele Conferinţei permanente a puterilor locale şi regionale din
Europa, alături de Adunare şi Consiliu.
Un eveniment important a avut loc la 18 septembrie 1959, când a fost creată Curtea Europeană a
Drepturilor Omului de pe lângă Consiliu, în baza Convenţiei sus-menţionate.
La 24 mai 1961, la Strasbourg, Cipru aderă la Consiliu.
În scopul de a completa drepturile civile şi politice, la 18 octombrie 1961, la Torino, se deschide
spre examinare Carta Socială.
La 6 mai 1963 aderă Elveţia, iar la 9 aprilie 1965 Malta.
Comitetul adoptă imnul Europei alcătuit din aranjamentul orchestral al lui Harbert van Korajan
al preludiului "Odei bucuriei" de Beethoven.
La 24 noiembrie Grecia în calitate de stat democratic adera din nou la Consiliu.
La Strasbourg, la 28 aprilie 1983, se semnează Protocolul nr. 6 la Convenţie.
La 26 noiembrie 1987, la Strasbourg, se semnează Convenţia Europeană împotriva torturii, a
tratamentului şi pedepselor inumane. Iar la 13 noiembrie 1989 se înfiinţează Comitetul împotriva
torturii, însărcinat cu vizitarea tuturor locurilor de detenţie din Europa. Mai târziu se creează un alt
organ, Comisia Europeană pentru democraţie şi drept, alcătuită din experţi internaţionali în drept.

64
 La 17 martie 1994, la Strasbourg, Comitetul creează Congresul Puterilor Locale şi Regionale
care înlocuieşte Conferinţa Permanentă a Puterilor Locale în Europa.
La 11 mai 1995 se semnează Protocolul nr. 11 la Convenţie. Iar la 7 mai 1999, cu prilejul celei
de a 50-a aniversare a Consiliului, Comitetul creează Declaraţia de la Budapesta pentru constituirea
unei Europe mai mari, fără linii de separare.

Obiectivele principale ale Consiliului, acceptate de toate statele membre, sunt reflectate pe larg
în preambulul Statutului:
- convingerea ca edificarea păcii bazată pe justiţie şi cooperare internaţionala reprezintă un
interes vital pentru salvgardarea societăţii umane şi a civilizaţiei;
- reafirmarea ataşamentului părţilor pentru valorile spirituale şi morale care constituie
patrimoniul comun al popoarelor şi care prezintă sursa reală a libertăţii individuale, politice şi a
statului de drept, principii care formează baza oricărei democraţii autentice;
- convingerea ca protejarea şi triumful acestui ideal, precum şi favorizarea progresului economic
şi social impun o "unitate mai strânsă între ţările europene însufleţite de aceleaşi sentimente".
Pentru a răspunde acestor necesităţi şi aspiraţiilor profunde ale popoarelor, este important să se
creeze "un organism care să grupeze statele europene într-o asociaţie mai strânsă ".
Articolul 1 din Statut defineşte clar scopul Consiliului:
"Scopul este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi
realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea
progresului lor economic". Apărarea naţională nu tine de competenţa Consiliului.
Prevederile primului paragraf, singurele care se refera în mod explicit la scopul Consiliului,
trebuie corelate cu prevederile din preambul şi cu instrumentele internaţionale elaborate de
Consiliu.
După o privire generală a Statutului Consiliului, putem menţiona cu certitudine că punctele şi
ariile de activitate a Organizaţiei sunt foarte largi, cuprinzând preocupări în domenii ca: drepturile
omului, democraţia pluralistă, supremaţia legii, cooperarea juridică, autoritatea legală şi regională,
aspectele sociale, educaţia, sănătatea, cultura, sportul, tineretul etc. Consiliul nu are atribuţii de
ordin militar.
Toate statele membre ale Organizaţiei au obligaţia de a face ca libertatea, demnitatea şi
bunăstarea indivizilor să devină principii ferme ale acţiunii guvernamentale.
Astăzi Consiliul reprezintă angajamentul comun al celor 800 de milioane de europeni în
favoarea drepturilor omului, a democraţiei şi a statului de drept.
Geografic şi politic, Organizaţia are o mare rază de activitate, întrunind în structura sa diferite
popoare, civilizaţii, naţiuni. Cu toată această diversitate, Consiliul tinde spre o mai buna cooperare

65
interguvernamentală, dezvoltarea principiilor democraţiei pluraliste. Sunt doar nişte pârghii de bază
la care este axat scopul egalizării la toate nivelurile - politic, economic, social - al întregii familii
europene.
Diversitatea preocupărilor pe care le găsim şi în ordinea de zi a Organizaţiei a impus crearea de
instituţii şi organizaţii concrete cu un program de activitate bine determinat într-un anumit
domeniu.

TEMA VI Drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţia Europeană pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Scurt istoric. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Sistemul drepturilor omului al Consiliului Europei îşi are izvorul juridic în două tratate;
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) şi Carta Europeană Socială. Convenţia
garantează drepturi civile şi politice de bază, iar Carta statuează un catalog de drepturi economice şi
sociale. Fiecare dintre aceste tratate stabileşte propriul său cadru instituţional pentru supravegherea
respectării obligaţiilor asumate prin respectivul tratat.
La 4 noiembrie 1950 miniştri din 15 ţări se reunesc la Roma şi semnează Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Cu toate că doar statele membre
ale CE pot deveni părţi la Convenţia Europeană, actul constitutiv al CE nu cere membrilor să
ratifice Convenţia. Totuşi, deoarece toţi membrii Consiliului la momentul încheierii războiului rece
ratificaseră deja Convenţia, iar unele ţări din Europa Centrală începuseră să solicite calitatea de
membru, Consiliul a hotărât să condiţioneze toate aderările ulterioare de ratificare a Convenţiei.
Convenţia a fost extinsă şi amendată prin 14 Protocoale adiţionale.
CEDO nu a apărut dintr-un vid juridic: ea a fost precedată atât de Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cât şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi îndatoririlor Omului.
Instrument juridic internaţional, având o dimensiune fără precedent, Convenţia constituie un
reper în cadrul dezvoltării dreptului internaţional. Importanţa ei nu s-a făcut simţită doar în Europa,
ci pe toate continentele şi în toate ţările în care au fost depuse eforturi pentru a asigura o mai bună
protecţie a drepturilor omului. Aceasta a servit, de exemplu, ca model pentru Convenţia Americană
a Drepturilor Omului, intrată în vigoare în anul 1978.
Din punct de vedere tehnic, CEDO reprezintă un tratat internaţional, în virtutea căruia statele îşi
asumă obligaţii juridice.
Aceste obligaţii au, totodată, un caracter particular prin faptul că, în principal, se recunoaşte că
oamenii dispun de anumite drepturi. Dispoziţiile Convenţiei permit în acelaşi timp persoanelor care
se consideră lezate în drepturile lor să depună plângeri înaintea instanţelor europene ale drepturilor
omului din Strasbourg, împotriva guvernului pe care îl consideră răspunzător.

66
Guvernele au obligaţia să vegheze ca nu numai cetăţenii ţării în cauză, dar toate persoanele aflate
sub jurisdicţia lor să se bucure de drepturile şi de libertăţile protejate prin Convenţie, fapt care a
obligat unele state să procedeze la reforme pentru a asigura ca propriul lor sistem de drept să nu se
afle în conflict cu dispoziţiile Convenţiei.
În anumite ţări, Convenţia a fost integrată în dreptul internaţional, în sensul că orice individ
poate depune o plângere sau formula un apel la o instanţă naţională sau la o altă autoritate
întemeindu-se direct pe dispoziţiile Convenţiei. Dar chiar dacă o ţară nu a integrat Convenţia în
dreptul său intern, acest fapt nu trebuie să fie în conflict cu conţinutul Convenţiei.
Convenţia nu este definită să înlocuiască sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului, ci
să reprezinte o garanţie internaţională ce se alătură dreptului de recurs în cadrul fiecărui stat. Pe de
altă parte, nu poate fi declanşată procedura în faţa instanţelor de la Strasbourg, decât după epuizarea
tuturor căilor de atac aflate la dispoziţia celui interesat şi prevăzute de dreptul intern.
Convenţia recunoaşte cu înţelepciune că cea mai mare parte a acestor drepturi nu ar putea fi
nelimitate într-o societate democratică şi că pot fi necesare restrângeri în numele siguranţei publice
sau al securităţii naţionale, al interesului economic al ţării, al sănătăţii publice şi al moralei, al
prevenirii dezordinii şi delicventei. Ea permite, de asemenea, statelor, în anumite condiţii, ca
obligaţiile lor să se suspendeze în caz de război sau în alte situaţii de urgenţă. Dar nici un stat nu se
poate sustrage obligaţiei de a respecta dreptul la viaţă, nici interzicerii torturii, a pedepsei cu
moartea, a sclaviei şi a retroactivităţii legilor penale.
Convenţia Europeană a fost semnată de către Republica Moldova la 13 iulie 1995 şi ratificată
prin Hotărârea Parlamentului nr.l298-XIII din 24.07.97 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.54-55/502 din 21.08.1997), încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, amendată prin protocoalele
nr.3 din 6 mai 1963, nr.5 din 20 ianuarie 1966 şi nr.8 din 19 martie 1985 şi completată cu:
Protocolul nr.2 din 6 mai 1963, atribuind Curţii Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da
avize consultative, care fac parte integrantă din aceasta; primul Protocol adiţional la Convenţie
(Paris, 20 martie 1952); Protocolul nr.4 recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele
deja înscrise în Convenţie şi în primul Protocol adiţional la Convenţie (Strasbourg, 16 septembrie
1963), Protocolul nr.6 privind abolirea pedepsei cu moartea (Strasbourg 28 aprilie 1983),
Protocolul nr.7 (Strasbourg, 22 noiembrie 1984) şi Protocolul nr. 11 privind restructurarea
mecanismului de control stabilit de convenţie (Strasbourg, 11 mai 1994), cu următoarele declaraţii
şi rezerve:
1. Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ce
priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul
controlat efectiv de ele până la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă;
2. În temeiul articolului 64 din Convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul

67
4, având drept efect păstrarea posibilităţii aplicării pedepsei penale în formă de muncă corecţională
fără privaţiune de libertate, aşa cum este prevăzut de articolul 27 din Codul penal, şi respectiv, a
pedepsei administrative în formă de muncă corecţională, aşa cum este prevăzut de articolul 30 din
Codul cu privire la contravenţiile administrative. Rezerva va produce efecte pe parcursul unui an de
la data intrării în vigoare a convenţiei pentru Republica Moldova;
3. În temeiul articolului 64 din convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul
5, paragraful 3, având drept efect continuarea eliberării mandatului de arest de către procuror, aşa
cum este prevăzut de articolul 25 din Constituţia Republicii Moldova, de articolul 78 din Codul de
procedură penală şi de articolul 25 din Legea nr.902-XII din 29 ianuarie 1992 cu privire la
Procuratură. Rezerva va produce efecte pe parcursul a 6 luni de la data intrării în vigoare a
convenţiei pentru Republica Moldova;
4. În temeiul articolului 64 din Convenţie, Republica Moldova formulează o rezervă la articolul
5 având drept efect păstrarea posibilităţii aplicării de sancţiuni disciplinare militarilor sub formă de
arest de către comandanţii superiori, aşa cum este prevăzut de articolele 46, 51-55, 57-61 şi 63-66
din Regulamentul disciplinar al Forţelor Armate, aprobat prin Legea nr.776-XIÎI din 13 martie
1996;
5. Republica Moldova interpretează dispoziţiile celei de-a doua propoziţii din articolul 2 al
primului Protocol adiţional la Convenţie ca neimpunând obligaţii financiare suplimentare statului
referitoare la stabilimentele şcolare de orientare filozofică sau religioasă, altele decât cele prevăzute
de legislaţia internă.
În temeiul articolelor 25 şi 46 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, Republica Moldova recunoaşte dreptul la recursul individual în faţa Comisiei
Europene a Drepturilor Omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului de
plin drept şi fără o convenţie specială, cu condiţia reciprocităţii părţilor, pentru toate cauzele
referitoare la interpretarea şi aplicarea Convenţiei, precum şi a protocoalelor nr.4 şi nr.7 pentru
cauzele în care violarea drepturilor garantate de aceste instrumente este săvârşită după intrarea lor
în vigoare pentru Republica Moldova.
În conformitate cu Convenţia, la momentul actual, respectarea drepturilor omului este asigurată
de un organ jurisdicţional special constituit: Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul de
Miniştri al CE, care, în virtutea art.46 al Convenţiei, este organul ce supraveghează executarea
hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi include miniştrii afacerilor externi ai statelor
membre sau delegaţii acestora. Aceste două organe sunt stabilite la Strasbourg.
La 18 mai 1954, la Strasbourg, Comitetul de Miniştri alege pentru prima dată membrii Comisiei
Europene pentru Drepturile Omului, în faţa căreia începe orice proces introdus conform Convenţiei.
La 21 ianuarie, Adunarea Parlamentară alege pentru prima dată judecătorii Curţii Europene a

68
Drepturilor Omului, chemată să examineze după Comisie unele dintre aceste cauze şi să le
soluţioneze prin decizii obligatorii şi definitive.
Cu privire la natura juridică, observăm că Curtea Europeana este, reieşind din denumire, un
organ internaţional sau supranaţional, independent sub aspect individual şi colegial.

Independenţa individuală a judecătorilor

Analizând art. 38 din Convenţie, putem constata că Curtea este compusa dintr-un număr de
judecători egal cu cel al membrilor Consiliului, ea nu poate să includă în componenţa sa mai mult
de un cetăţean al unuia şi aceluiaşi stat, cu anumite rezerve.
Independenţa judecătorilor rezultă şi din modul de numire a lor. Fiecare stat membru al
Consiliului prezintă o listă cu 3 persoane, dintre care cel puţin două au naţionalitatea statului.
Alegerea judecătorilor se face de Adunare şi se votează cu majoritatea sufragiilor exprimate. Este
posibil ca Adunarea să nu aleagă candidatul propus de guvernul respectiv. Drept condiţii pentru
candidarea la funcţia de judecător la Curte sunt specialitatea de jurist, o înaltă moralitate şi
comportament notoriu.
In decembrie 1958, Comitetul a recunoscut unanim că "judecătorii trebuie să stea la sediu cu
titlu pur individual şi să se bucure de independenţa completă pentru care o postulează Convenţia".
Judecătorii la Curte se angajează prin jurământ în faţa Curţii sau preşedintelui ei să-şi exercite
funcţiile "cu onoare, independenţă şi imparţialitate" .
Pe lângă imparţialitate şi independenţă, judecătorii trebuie să aibă un comportament pentru a nu
da nici o bănuială. în acest context, Regulamentul Curţii "interzice să-şi îndeplinească funcţiile atât
cât sunt membri ai unui guvern sau cât ocupă un post sau exercită o funcţie incompatibilă cu
independenţa şi imparţialitatea judecătorului”.

Competenţe şi hotărâri

Curtea are ca funcţie de bază de a stabili existenţa violării sau inexistenţa acesteia. Curtea judecă
nu numai în drept, ci şi în fapt. Apoi judecă competenţa şi admisibilitatea pe fond. De competenţa
Curţii sunt şi problemele de aplicabilitate a Convenţiei, ele rezulta din fondul cauzei şi Curtea are
competenta de a le judeca. Plenitudinea de jurisdicţie a Curţii este eficace numai în limitele cauzei.
Elaborarea hotărârilor parcurge 4 etape: Camera sau Curtea în plen ţine, imediat după audieri, o
prima deliberare care ajunge, cu sau rară vot, ia concluzii provizorii şi la constituirea unui comitet
de redactare; pe această bază Grefa pregăteşte un anteproiect; Comitetul de redactare îl discută,
după caz şi amenda; se elaborează un proiect care face loc unei noi deliberări ce se termină prin
voturi definitive şi prin adoptarea textului citit în şedinţă publică.
Cele mai esenţiale probleme de fond sunt: pe de o parte, problema dacă există sau nu o violare;

69
pe de altă parte, când Curtea relevă una sau mai multe violări, art. 50 din Convenţie o obligă să
hotărască asupra problemelor de fond - este sau nu cazul sase acorde o satisfacţie echitabilă
victimei.
Hotărârile trebuie sa fie motivate. Majoritatea hotărârilor sunt însoţite de motivaţii individuale
ale completului de judecată. Hotărârile îmbracă un caracter definitiv. Această clauză are un scop
unic - acela de a sustrage de la orice recurs în faţa altei autorităţi, însă nu împiedică depunerea unei
cereri de interpretare sau de revizuire adresate Curţii însăşi.
Caracterul esenţial declaratoriu abilitează Curtea ca, la nevoie, să acorde victimei satisfacţie
echitabilă şi în acest sens sa dea o hotărâre de prestaţie. Hotărârile se bucură de putere obligatorie -
statele contractante se angajează sa se conformeze acestora în litigiile în care sunt părţi. Totuşi,
hotărârile Curţii nu cuprind formula executorie şi nici nu au putere de titlu executoriu. Pentru
executare ele depind de statele contractante; în caz contrar, Comitetul Miniştrilor va soluţiona
cazul.

Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului

Reforma sistemului de control. Caracteristici şi unele evaluări

Începând cu 1 noiembrie 1998, intră în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenţie - după 48 de ani
de când Convenţia a fost deschisă pentru aderare. Protocolul a centralizat mecanismele de aplicare
a Convenţiei, înlocuind Comisia şi Curtea, ce aveau program limitat, cu o Curte Unică permanentă.
Totodată, a fost întărit caracterul judiciar al sistemului, instituind jurisdicţia obligatorie a Curţii şi
dreptul individual de petiţionare exercitat direct la Curte.
Un motiv pentru care reforma Curţii era inevitabilă - necesitatea de a face faţă unui număr tot
mai mare de cereri, datorită admiterii de noi membri în Consiliu şi recunoaşterii jurisdicţiei Curţii
cu toate consecinţele sale.
În mai puţin de 10 ani numărul statelor membre în Consiliu s-a dublat, ceea ce înseamnă că
aproximativ 800 milioane de potenţiali justiţiabili au acces direct la Curte şi că, în final, oricare ar
fi temeiul sau obiectul plângerii lor, ei au dreptul, conform Convenţiei, să primească o hotărâre
judecătorească.
Sistemul la Curte este subsidiar, fiindcă responsabilitatea pentru protecţia drepturilor omului
revine, mai întâi, autorităţilor naţionale, iar petiţionarii sunt obligaţi sa epuizeze toate caile ordinare
de atac la nivel naţional.
Prima fază a reformei a fost înlăturarea Comisiei; astfel s-a deschis drumul liber direct la Curte,
fapt prin care se explică numărul mare de cereri din ultima perioadă.
Cât priveşte jurisprudenţa Curţii, preşedintele ei, Luzius Wildhaber, menţiona: "prima lecţie
învăţată în acest prim pas de funcţiune este cea a continuităţii. Curtea se bazează foarte mult pe

70
jurisprudenţa instituţiilor ce au precedat-o, în special a vechii Curţi" .
Pentru a face faţă solicitărilor, Curtea trebuie sa se pregătească pentru înnoiri în limitele stabilite
de Convenţie, atât în ce priveşte simplificarea procedurii din faza de admisibilitate, cât şi în alte
direcţii, pentru a deveni cât mai eficace.
Acest scop va putea fi atins numai în cazul în care protecţia drepturilor omului prin procedurile
naţionale va fi mai eficientă, autorităţile naţionale obligându-se să înlăture violarea şi să creeze o
practică ca astfel de încălcări să nu mai aibă loc.
Acest deziderat se pare cea mai puternică forţă motrice care va putea să salveze sistemul de
control, aflat în devenire şi sa-i asigure Curţii în continuare credibilitatea şi chiar autoritatea
jurisprudenţei.

Organizarea şi funcţionarea Curţii. Organele Curţii. Judecătorii

Este ştiut că Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al statelor contractante,
membre ale Consiliului. Pana la 31 decembrie 2000, numărul lor era de 41, naţionalitatea şi statul
în numele cărora au fost aleşi, reprezentarea pe secţii şi în cele două mari Camere fiind consemnate
în documentul prezentat de Grefa.
Convenţia şi Regulamentul nu conţin nici o restricţie privind numărul de judecători având
aceeaşi naţionalitate. De fiecare dată ei sunt aleşi pentru un mandat de 6 ani, dar mandatul a
jumătate din judecători expira o data la 3 ani; astfel, reînnoirea mandatelor judecătorilor la Curte e
posibilă la fiecare 3 ani. în comparaţie cu instrumentele vechi ale Curţii (Convenţia, Regulamentul),
cele noi au câteva elemente noi:
- judecătorii au obligaţia de a funcţiona permanent şi de a nu ocupa alte funcţii
incompatibile, conform Regulamentului şi Protocolului nr. 11;
- mandatul judecătorului încetează la împlinirea vârstei de 70 ani;
- mandatul este de şase ani şi nu de nouă, cum era pana la 31 decembrie 1998.

Plenul Curţii

Acest organ se reuneşte trimestrial în exercitarea prerogativelor sale: elaborarea de avize,

soluţionarea problemelor administrative. Este autoritatea care alege preşedintele şi cei doi
vicepreşedinţi, preşedinţii de secţii pentru o perioada de 3 ani. în perioada tranzitorie de 3 ani, cei
doi vicepreşedinţi sunt şi preşedinţi de secţie, iar ceilalţi doi vicepreşedinţi de secţie sunt aleşi pe o
perioada de 18 luni.

Secţiile Curţii

În structura veche a Curţii, nu era cunoscută "Camera permanentă" care s-a impus datorită

71
numărului de judecători. Conform Regulamentului art. 25-1, Curtea se împarte în 4 secţii, a căror
compunere, stabilită pe 3 ani, trebuie să fie echilibrată geografic, pe sexe şi în raport cu diversitatea
sistemelor de jurisdicţie naţională.
Problema numărului de secţii se rezolvă mai uşor ţinându-se seama de doua limite: efectivul
judecătorilor - 41 şi cel al membrilor unei Camere de judecată - 7 (art. 27 din Convenţie).
Compunerea secţiilor se bazează pe 3 principii: echilibrul, diversitatea şi stabilitatea.
Principiul echilibrului priveşte reprezentarea geografica şi pe sexe, nefiind expres reglementate
şi alte principii: vârsta, limba maternă, cariera profesională, coraportul dintre judecătorii realeşi şi
cei noi, repartizarea echitabilă a numărului de cazuri pe secţii.
Principiul diversităţii priveşte diferite sisteme judiciare existente între ţările membre ale
Consiliului.
Principiul stabilităţii priveşte durata mandatului a jumătate din judecători. La conducerea
fiecărei secţii se afla cate un preşedinte urmat de vicepreşedinte, care e ales dintre membrii secţiei
pe un termen de 3 ani. Preşedintele are următoarele funcţii:
- desemnează judecătorul raportor pentru admisibilitatea cererii;
- dispune ca acţiunea sa fie dată direct unei camere;
- alege membrii camerei şi prezidează şedinţele sale;
- în calitatea de preşedinte al Camerei, poate indica părţilor masuri provizorii şi autorizează
grefierul secţiei să comunice de urgenţă o cerere către un stat contractant; face parte din Marea
Cameră, din componenţa Colegiului acesteia care poate reexamina cererile de rejudecare şi este
membru în Biroul Curţii, care coordonează activitatea secţiilor şi decide asupra politicii Curţii.
Grefierul secţiei "furnizează prestaţiile administrative şi juridice, iar grefierul de secţie asistă
secţia în îndeplinirea funcţiilor sale, putând fi ajutat de un grefier adjunct de secţie" . Grefierul
secţiei lucrează şi în şedinţele camerelor, intermediază comunicările şi notificările, şi exercita un
control de calitate asupra proiectelor pregătite de juriştii Grefei la cererea judecătorilor raportori.
Secţia este primul ghişeu al cererilor atribuite în competenţă de preşedintele Curţii.

Completul de judecată din 3 judecători

În prezent, există 8 asemenea complete, compuse din membrii aceleiaşi secţii. În fiecare secţie
sunt câte doi judecători, fiind formate pe o perioadă de 12 luni. Completele de judecată decid
asupra admisibilităţii cererii ce le sunt date spre examinare de către preşedintele secţiei.

Camerele compuse din 7 judecători

Se constituie conform art. 27/1 din Convenţie, în fiecare secţie, fiind prezidate de preşedintele
secţiei. Ceilalţi membri sunt desemnaţi de preşedinte prin rotaţie, exceptând judecătorul naţional
care e membru de drept al Camerei. Acestea examinează cererile declarate admisibile şi pronunţă

72
hotărâri.

Marea Cameră
Acest organ este format din 17 judecători şi se constituie pentru 3 ani. Sunt consideraţi membri
de drept preşedintele Curţii, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţii, iar ceilalţi sunt membri
desemnaţi prin rotaţie din două grupuri de judecători care alternează la nouă luni şi a căror
compunere este echilibrată geografic şi după diferite sisteme juridice. Există un Colegiu format din
5 judecători ai Marii Camere, care examinează cererile de rejudecare a unei acţiuni pentru care s-a
pronunţat o hotărâre de cameră, dar care are competenţa de a tranşa asupra fondului.

6.3 Procedura la Curte. Condiţiile de admisibilitate a unei cereri prezentate

Curţii Europene a Drepturilor Omului
Articolul 35 CEDO este singurul care reglementează nemijlocit condiţiile de admisibilitate a
unei cereri prezentate Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dar, atât în temeiul interpretărilor
altor articole ale Convenţiei, cât şi al principiilor de drept general recunoscute, distingem şi alte
condiţii, cum ar fi cele referitoare la reclamant şi pârât, la state şi indivizi.
Interpretarea largă a articolului 35 ne permite să le încadrăm în acest sistem. Bunăoară, în şirul
condiţiilor referitoare la statele sau la indivizii care depun o plângere în aplicarea Convenţiei
(interpretarea art. 33 şi 34) s-ar putea include la cercetarea incompatibilităţii rationae personae, în
sensul art. 35 pct. 3.
După cum indică statisticile, sunt lovite de inadmisibilitate circa 90% din cereri. Acest nivel
pare surprinzător, dar este explicabil. Explicaţia rezidă în însuşi recursul individual supranaţional
care este în acelaşi timp atractiv şi restrictiv. Este atractiv, deoarece e vorba de un recurs
individual, deschis tuturor, chiar şi cetăţenilor străini dintr-un stat, chiar şi nerezidenţilor unui stat
incriminat. Atractiv, deoarece se plasează sub semnul "drepturile omului", care promite o garanţie
contra tuturor frustrărilor, interdicţiilor şi nenorocirilor sociale.
Dar, dacă este atractiv prin căile de acces, recursul individual supranaţional se dovedeşte a fi
restrictiv prin condiţiile succesului său. Este vorba de un recurs jurisdicţional supus, în consecinţă,
cerinţelor minuţioase ale dreptului, ale unui drept complex: intervenţiilor frecvente ale dreptului
naţional în cauză, tuturor subtilităţilor originale ale Convenţiei Europene, care nu explică sensul şi
întinderea sa decât prin intermediul jurisprudenţei evolutive şi bogate a organelor de la Strasbourg,
atât fostelor, precum şi celor actuale.
Anume prin aceasta se explică numărul mare de cereri declarate inadmisibile. Se recomandă,
prin urmare, o bună pregătire a recursului individual şi un studiu atent al condiţiilor de
admisibilitate şi de inadmisibilitate a cererii.
Articolul 35 prevede 7 condiţii de admisibilitate a cererii prezentate controlului european. Ele

73
pot fi clasificate în două categorii. Patru ţin de procedură, altele trei - de fond. Condiţiile de
admisibilitate ce ţin de procedură sunt:
1. epuizarea căilor de recurs interne (pct. 1 art. 35 CEDO);
2. respectarea termenului de 6 luni de la data deciziei interne definitive (ptc. 1 art. 35 CEDO);
3. cererea să nu fie anonimă (pct. 2 lit. (a) art.35 CEDO);
4. cererea să nu fie esenţialmente aceeaşi cu o cerere examinată anterior de Curte sau deja
supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi dacă ea nu conţine fapte
noi (pct. 2 lit. (b) art.35 CEDO);
Condiţiile de admisibilitate ce ţin de fondul cauzei sunt următoarele (pct. 3 art. 35 CEDO):
1. cererea să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei;
2. cererea să nu fie în mod vădit nefondată;
3. cererea să nu fie abuzivă.
CEDO stipulează, la art. 35, pct. 1: "Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de
recurs interne, aşa cum se înţelege din principiile de drept internaţional general recunoscute".
Toate instanţele judecătoreşti care analizează drepturile omului la nivel internaţional şi care sunt
competente să examineze recursuri individuale îndreptate împotriva unui stat aplică regula
următoare: înainte de a depune un recurs formal la organul internaţional de control, individul
trebuie să epuizeze toate recursurile interne posibile. Este o regulă care se fundamentează pe trei
principii de drept internaţional: principiul subsidiarităţii mecanismului internaţional de protecţie, cel
al suveranităţii statelor şi principiul priorităţii sancţiunii naţionale. Aceste principii sunt întemeiate
pe convingerea că un stat trebuie să poată îndrepta o eventuală încălcare a obligaţiilor sale
internaţionale pe căi juridice proprii, înainte de a fi supus unui control şi (sau) unei supravegheri la
nivel internaţional. Curtea se va ocupa de caz numai atunci când autorităţile statale nu restabilesc
dreptul încălcat şi nu acordă o reparaţie echitabilă ca efect al acelei încălcări.
Deci, cererea trebuie să cuprindă: numele, prenumele victimei, al reprezentantului său (dacă îl
are); o scurtă relatare a faptelor de care victima se plânge; trebuie să fie indicate care dintre
drepturile menţionate în Convenţie au fost încălcate; ce remedii au fost folosite prin enumerarea
deciziilor oficiale; tribunalul sau autoritatea care le-a pronunţat şi scurte detalii cu privire la aceste
decizii. La scrisoare se anexează originalul sau o copie a acestor documente. Se recomandă a trimite
copii, deoarece Curtea nu garantează reîntoarcerea documentelor.
Aşadar, este necesar ca reclamantul să fie identificat. Dar el poate să ceară Curţii ca să nu fie
divulgată identitatea sa. Articolul 47 pct. 3 al Regulamentului Curţii prevede că reclamantul care nu
doreşte să-şi divulge identitatea trebuie să precizeze acest fapt într-o expunere a motivelor,
justificând derogarea de la regula generală de publicitate în faţa Curţii. Preşedintele Camerei poate
autoriza anonimatul în cazuri excepţionale şi justificate.

74
 Alt moment este că cererea nu trebuie să fie în mod esenţial aceeaşi cu o cerere examinată
anterior de Curte sau deja supusă unei alte instanţe internaţionale de anchetă sau de reglementare şi
dacă ea nu conţine fapte noi.
Această regulă are două obiective: de a evita faptul ca Curtea să fie impusă să examineze din
nou o cerere, care i-a fost deja depusă, şi de a evita cumulul procedurilor internaţionale, care sunt în
mod esenţial aceleaşi; în mod normal pct. 2 art. 25 nu vizează decât cererile individuale. Dar vom
vedea că principiul non bis in idem se impune în mod particular şi pentru cererile interstatale.

Sesizarea

Orice stat contractant sau particular care se consideră victimă a unei încălcări a Convenţiei poate
adresa direct Curţii de la Strasbourg o cerere invocând încălcarea de către un stat contractant a unui
drept garantat de Convenţie.
Procedura în faţa Curţii este contradictorie şi publică. Audierile sunt publice, cu condiţia că
Marea Cameră nu a decis altfel, datorită unor împrejurări excepţionale.
Memoriile şi alte documente depuse la Grefa Curţii de către părţi sunt accesibile.
Petiţionarii individuali pot adresa ei înşişi cererea, dar reprezentarea de un avocat este
recomandată şi chiar obligatorie pentru audieri, o data ce cererea a fost declarată admisibilă.
Consiliul a pus la punct un sistem de asistenţa juridică pentru pretenţii cu surse insuficiente.
Limbile oficiale la Curte sunt franceza şi engleza, dar cererile pot fi scrise în una din limbile
oficiale ale statelor contractante, din momentul admisibilităţii cererii; dacă preşedintele Marii
Camere nu prevede folosirea limbii în care s-a întocmit cererea, se va folosi o limba oficiala la Curte.

Procedura privind admisibilitatea

Fiecare cerere individuală se atribuie unei secţii, al cărui preşedinte desemnează raportor. După
o examinare preliminară a cazului, raportorul decide daca acesta trebuie sa fie examinat de un
complet de judecată din 3 membri sau de o Cameră. Un Comitet poate să declare în unanimitate
cererea inadmisibilă sau să o introducă pe rolul Curţii.
Camerele mai pot fi sesizate atât cu cereri individuale care nu au fost declarate inadmisibile de
un complet din 3 judecători, cât şi cu cereri statale. Ele se pronunţă asupra admisibilităţii şi fondului
cauzei prin decizii distincte şi, după caz, prin decizii unice.
Camerele pot fi sesizate în orice moment în favoarea Marii Camere atunci când un caz ridică o
problemă importantă de interpretare a Convenţiei sau soluţia unei chestiuni poate veni în
contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte, nu numai dacă o parte nu se opune în
termen de o lună de la data când Camera a notificat intenţia de a se sesiza.
Primul studiu al procedurii se face în scris, chiar când Camera decide sa aibă loc şedinţa publică,

75
fondul cauzei fiind evocat în orice situaţie. Hotărârea de admisibilitate se ia cu majoritatea de
voturi, fiind motivate şi publicate.

Procedura privind fondul cauzei. Camera şi Marea Cameră

O data ce Camera a decis reţinerea plângerii, ea poate iniţia părţile să facă probe suplimentare şi
concluzii scrise; în ceea ce-1 priveşte pe petiţionar, cererea de satisfacţie echitabilă şi să asiste la
audiere publică privind fondul cauzei.
Un stat contractant, altul decât cel implicat în cauză, poate fi invitat de preşedintele camerei
pentru a prezenta concluzii scrise, iar în împrejurări excepţionale - să ia parte şi la audieri. Un stat
al cărui cetăţean este parte în cauză poate interveni de drept.
In timpul procedurii privind fondul cauzei, pot fi purtate, prin intermediul grefierului, negocieri
ce duc la o rezolvare amiabilă; ele sunt confidenţiale.

Hotărârile

Hotărârile date de Camere se iau cu majoritate. Orice judecător care a luat parte la examinarea
cazului are dreptul de a alătura hotărârii, fie expunerea opiniei sale separate - concordată sau
diferită, fie o simplă o declarare de dezacord.
În termen de 3 luni de la pronunţarea hotărârii de o Cameră, orice parte poate cere retrimiterea
cauzei la Marea Cameră, dacă ea ridică o problemă importantă referitor la interpretarea şi aplicarea
Convenţiei şi Protocoalelor Curţii, cererea este examinată de un complet de judecată din 5
judecători ai Marii Camere.
O hotărâre a unei Camere devine definitivă la expirarea termenului de 3 luni sau mai devreme,
dacă părţile nu intenţionează să retrimită cererea la Marea Cameră sau daca colegiul din 5
judecători a respins cererea. Daca colegiul primeşte cererea, Marea Cameră hotărăşte asupra cauzei
cu majoritate, printr-o decizie ce e definitivă. Toate hotărârile rămase definitive sunt obligatorii
pentru statele parte interesate. Comitetul de Miniştri este responsabil cu supravegherea executării
hotărârilor. Tot el are sarcina să verifice dacă statul care a fost judecat pentru violarea Convenţiei a
luat măsurile necesare pentru a se achita de obligaţiile speciale sau generale ce rezultă din hotărârile
Curţii.

Avize consultative

La cererea Comitetului, Curtea poate să dea avize consultative pe probleme juridice privind
interpretarea Convenţiei şi a Protocoalele sale. Decizia Comitetului de a cere un aviz este votată cu
majoritate de voturi.
Cererile de avize consultative sunt examinate de plenul Curţii şi sunt emise cu majoritate de

76
voturi. Orice judecător poate adăuga, fie expunerile opiniei sale proprii - concordată sau diferită, fie
o simplă declaraţie de dezacord.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului - ultima speranţă pentru o justiţie deplină. începând cu 4
noiembrie 1950, când la Roma reprezentanţii a 13 state semnează Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi continuând cu 3 septembrie 1953, când
Convenţia a intrat în vigoare, fiind apoi completată şi concretizată de textele protocoalelor
adiţionale - problema drepturilor omului a fost o preocupare.
Aceste instrumente internaţionale de o importanţă desăvârşită sunt pilonii principali în studierea,
acceptarea şi în respectarea drepturilor omului. După conţinutul textului şi de valoarea juridică de
care se bucură aceste acte, ne dăm bine seama că problema drepturilor omului este o preocupare de
vârf în programul magistraţilor europeni şi internaţionali.

77