CODUL PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA

COMENTARIU

***
PARTEA GENERALĂ
CUVÂNT ÎNAINTE
Alexei Barbăneagră, doctor în drept, conferenţiar
Se spune, pe bună dreptate, că dreptul penal se modifică o dată cu timpurile în care ia
naştere. În baza lui "se poate reconstitui sistemul de valori şi de civilizaţie, caracteristic
societăţii care a emanat dreptul penal. El reflectă întotdeauna atât cultura perioadei în care este
creat Codul penal, cât şi cultura poporului care l-a elaborat. Mai mult chiar, Codul penal este o
parte a culturii. Din el se poate înţelege condiţia morală a societăţii, sistemul de valori pe care
este edificat statul. Se mai poate observa şi locul pe care-l ocupă omul în stat şi drepturile ce i
se cuvin, precum şi locul pe care-l ocupă puterea"1.
Noul Cod penal al Republicii Moldova, nefiind o excepţie, reflectă schimbările produse în
societatea contemporană, evoluţia sistemelor de politică penală din ţara noastră, relaţiile acesteia
cu normele de drept penal internaţional şi cu tratatele internaţionale ratificate de statul nostru.
Este cert că apărarea valorilor sociale se realizează preponderent prin mijloace de ordin
economic, social, educativ. Acest lucru se înfăptuieşte însă şi prin intermediul normelor juridice
prevăzute de dreptul administrativ, financiar, civil, funciar, al muncii etc. În sistemul dreptului,
un rol deosebit îi revine dreptului penal care defineşte cele mai importante valori sociale, a căror
violare este pedepsită prin aplicarea de sancţiuni penale. Întrucât societatea şi-a reevaluat valorile
şi a creat o nouă politică penală a statului, actualul Cod penal reflectă acest efort care a pornit de
la necesităţile apărării, în primul rând, a valorilor ei supreme: personalitatea omului şi drepturile
lui, proprietatea, mediul, pacea şi securitatea umană, ordinea constituţională, suveranitatea şi
independenţa Republicii Moldova etc. Elaborarea Codului penal a urmărit şi alte scopuri:
excluderea caracterului declarativ al normelor penale şi al clişeelor ideologice, perfecţionarea
legislaţiei penale pentru a eficientiza lupta cu criminalitatea organizată, corupţia şi alte
manifestări de această natură. Aşadar, noul Cod penal are o formă şi o structură esenţial
modificate în raport cu CP din 1961. Partea generală şi cea specială cuprind 31 de capitole şi 393
de articole. Capitolele Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război;
Infracţiuni contra familiei şi minorilor; Infracţiuni în domeniul informaticii; Infracţiuni
săvârşite de persoanele care gestionează organizaţii comerciale, obşteşti sau alte organizaţii
nestatale sunt noi sau modificate în mod substanţial. Au fost operate modificări în denumirea
altor capitole, în conţinutul lor fiind introduse multe componenţe de infracţiuni noi, necunoscute
anterior legislaţiei noastre penale.
Printre momentele-cheie din partea generală a Codului penal menţionăm că în alin.1 art.1
este stipulată unicitatea legislaţiei penale: "Prezentul cod este unica lege penală a Republicii
Moldova". Această prevedere are o importanţă deosebită. Este cunoscut faptul existenţei în alte
ţări a legilor speciale, care, concomitent cu CP, sunt acte normative în baza cărora poate surveni
răspunderea penală. Codificarea tuturor normelor penale într-un singur cod asigură aplicarea
operativă şi corectă a legislaţiei penale.
O altă stipulare importantă a Codului penal este că acesta "se aplică în conformitate cu
prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile
fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale" (a se
vedea prevederile alin.3 art.1). Această normă penală derivă din conţinutul art.7 al CRM care
consfinţeşte faptul că numai Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o altă
lege sau un alt act juridic care contravin prevederilor Constituţiei nu au putere juridică. Pornind
de la această prevedere constituţională, instanţele judecătoreşti, la efectuarea justiţiei, urmează să
aprecieze conţinutul legii sau al oricărui alt act juridic ce reglementează raporturile juridice
litigioase şi, în cazurile necesare, să aplice Legea Supremă ca act juridic normativ cu acţiune
directă. Instanţele de judecată aplică în mod direct Constituţia:
a) dacă prevederile Constituţiei, ce urmează a fi aplicate, nu conţin indicaţii referitoare la
adoptarea unei legi speciale, ce ar reglementa aplicarea acestor prevederi ale Constituţiei;
b) dacă instanţa judecătorească stabileşte că legea care a fost adoptată până la intrarea în
vigoare a Constituţiei (27 august 1994) contravine prevederilor ei2.
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie Cu privire la practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova atenţionează
instanţele judecătoreşti că "la efectuarea justiţiei, instanţele judecătoreşti urmează să ţină cont
de obligativitatea de a aplica dispoziţiile constituţionale cu privire la drepturile şi libertăţile
omului în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care Republica Moldova este parte, precum şi de prioritatea reglementărilor
internaţionale faţă de legile interne, pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care Republica Moldova este parte"3.
Este revăzut şi scopul legii penale. Conform art.2 al CP, "legea penală apără, împotriva
infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul, orânduirea
constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova,
pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Legea penală are, de
asemenea, drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".
Deci, prioritatea valorilor sociale ocrotite de noul Cod penal este alta decât în CP anterior:
personalitatea - societatea - statul.
Pentru prima dată în CP sunt incluse principiile legislaţiei penale. Acestea sunt:

• principiul legalităţii (art.3) ,

• principiul umanismului (art.4),
• principiul democratismului (art.5),
• principiul caracterului personal al răspunderii penale (art.6),
• principiul individualizării răspunderii penale şi al pedepsei penale (art.7).

Evident că în sistemul de principii un loc deosebit îl ocupă principiul constituţional al

legalităţii, care are următoarea formulare în noul Cod penal: "nimeni nu poate fi declarat vinovat
de săvârşirea unei infracţiuni, nici supus unei pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a
instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală" (art.3 CP).
Principiile legislaţiei penale şi corelarea acestora permit aprecierea statutului juridic al
persoanei care a săvârşit infracţiunea, drepturile şi obligaţiunile statului în legătură cu acest fapt.
Principiile enunţate sunt strâns legate între ele, completându-se reciproc.
În Codul penal actual sunt formulate mai detaliat şi normele ce reglementează acţiunea legii
penale în timp şi în spaţiu, efectul ei retroactiv, modalitatea de extrădare a persoanelor care au
săvârşit infracţiuni.
Importante modificări sunt introduse, de asemenea, în capitolul Infracţiunea; noţiunea de
infracţiune este definită ca o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală. Înlocuind termenul social-
periculos, ca unul având o conotaţie ideologică, cu termenul prejudiciabil, legiuitorul s-a bazat
pe faptul că orice infracţiune aduce, în primul rând, un prejudiciu real valorilor sociale ocrotite
de lege sau creează primejdia reală pentru ca un astfel de prejudiciu să fie adus. În acelaşi capitol
sunt concretizate normele penale ce ţin de acţiunea legii penale în timp şi în spaţiu.
Pornind de la caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei penale, legea penală clasifică,
pentru prima dată, infracţiunile în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit
de grave şi excepţional de grave. Clasificarea infracţiunilor are o importanţă decisivă nu numai la
numirea categoriilor şi mărimii pedepsei, ci şi la rezolvarea problemelor ce vizează
recunoaşterea recidivei periculoase, deosebit de periculoase, a răspunderii penale pentru
pregătirea de infracţiune, a liberării de răspundere penală a minorilor, la stabilirea termenelor
prescripţiei tragerii la răspundere penală etc.
Introducerea institutului de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei este de o
deosebită importanţă în domeniul dreptului penal şi al celui procesual-penal. Conform art.80 CP,
în cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar
instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru acţiunea imputată se reduce cu 1/3 din
pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune. În temeiul prevederilor art.504 CPP,
acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între acuzatorul de stat şi învinuit
sau, după caz, inculpat, care şi-a dat consimţământul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei
pedepse reduse. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris (art.505 CPP) cu
participarea obligatorie a apărătorului, învinuitului sau inculpatului în cazul infracţiunilor uşoare,
mai puţin grave şi grave. Instituţia în cauză are un rol extrem de important în efectuarea justiţiei.
Conform datelor statistice, "în sistemul de justiţie american, negocierea recunoaşterii vinovăţiei
a devenit esenţială şi a câştigat din ce în ce mai mult teren. În 1995, 43583 de acuzaţi, sau 92%
din cei condamnaţi pentru delicte grave în instanţele federale, au pledat "vinovat". În mod
virtual, toate aceste pledoarii "vinovat" au constituit rezultatul negocierilor de recunoaştere a
vinovăţiei. Pentru comparaţie, în 1995, numai 10000 de inculpaţi au fost judecaţi în instanţele
federale de către un judecător sau de către un complet de juraţi. Din cauza aglomerării din
instanţele federale, ar fi imposibil să fie judecate încă alte 40000 de procese pe an. Fără
negocierea de recunoaştere a vinovăţiei, cazurile civile nu ar mai avea nici o şansă să fie
judecate în instanţele federale, deoarece procesele penale au prioritate în faţa acţiunilor
civile"4.
Novatoare sunt şi stipulările din art.20 CP, care prevede cazul fortuit. Fapta săvârşită în caz
fortuit nu constituie infracţiune, deoarece îi lipseşte trăsătura esenţială - cea a vinovăţiei.
Sunt absolut noi şi prevederile referitoare la răspunderea penală a persoanelor juridice
stipulate în noul Cod penal. În plan european, acestei probleme i-au fost dedicate mai multe
convenţii, rezoluţii, recomandări ale Consiliului Europei şi Uniunii Europene, unele dintre ele s-
au răsfrânt pozitiv asupra dreptului penal al Republicii Moldova. De exemplu, potrivit
Convenţiei privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal din 04.11.1998,
Republica Moldova a inclus o serie de sancţiuni concrete pentru acţiunile infracţionale ale
persoanei juridice în domeniul securităţii ecologice (art.223, 224, 225,227, 228, 229, 230, 231,
232, 235).
Este semnificativă şi Recomandarea R(88) privind răspunderea întreprinderilor persoane
juridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor5. Scopul Recomandării este de a încuraja
adoptarea de măsuri de ordin legislativ pentru ca, pe de o parte, întreprinderile să poată fi
declarate responsabile pentru infracţiunile comise în activitatea lor, fără a exonera însă de
răspundere persoanele fizice care au săvârşit fapta, iar pe de altă parte - să se creeze un sistem de
sancţiuni şi măsuri adaptate întreprinderilor, în scopul realizării unei sancţionări eficiente a
activităţilor ilicite, a prevenirii comiterii de noi infracţiuni şi a reparării prejudiciilor cauzate prin
infracţiune6. În sensul acesta, legiuitorul a stabilit răspunderea penală a persoanelor juridice
pentru infracţiunile economice (art.236, 237, 239, 240, 241, 244, 245), din domeniul informaticii
(259, 260, 261) etc.
Principiile pe care le formulează Recomandarea în cauză au menirea să ghideze regimul
răspunderii penale a persoanelor juridice7:

• o persoană juridică poate răspunde pentru infracţiunile comise în exerciţiul activităţii

sale, chiar dacă aceste infracţiuni sunt străine de obiectul întreprinderii şi indiferent dacă
a fost identificată sau nu persoana fizică ce le-a săvârşit;
• întreprinderea trebuie exonerată de răspundere atunci când conducerea sa nu este
implicată în comiterea infracţiunii şi a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea
săvârşirii ei;
 • angajarea răspunderii întreprinderii nu trebuie să ducă la exonerarea de răspundere a
persoanelor fizice implicate în comiterea infracţiunii. În mod special persoanele
exercitând funcţii de conducere trebuie să răspundă pentru omisiunea îndeplinirii
obligaţiunilor lor, omisiune care a dus la comiterea infracţiunii;
• aplicarea de sancţiuni penale trebuie să se facă numai atunci când acestea sunt cerute de
natura infracţiunii, de gravitatea culpei întreprinderii, de consecinţele ei pentru societate
şi de necesitatea de a preveni alte infracţiuni. Pentru fapte de mai mică gravitate este
indicată recurgerea la alte forme de răspundere, cum ar fi cea administrativă;
• în alegerea şi aplicarea sancţiunii trebuie să se acorde o atenţie deosebită obiectivelor
nonrepresive: prevenirea comiterii de noi infracţiuni şi repararea prejudiciului suferit de
victima infracţiunii8.

Pentru a evita multiplele greşeli în practica judiciară legate de calificarea activităţii

infracţionale, în CP sunt introduse noţiunile de infracţiune unică (art.28), infracţiune continuă
(art.29), infracţiune prelungită (art.30).
A fost modificată şi noţiunea de repetare a infracţiunii. Conform art.31 CP, se consideră
repetare a infracţiunii săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni identice ori omogene,
prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna
din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.
Deci, semnul calificativ - săvârşirea infracţiunii de către o persoană condamnată anterior
pentru aceeaşi infracţiune, semn caracteristic legislaţiei penale precedente - a fost exclus. În noul
CP nu mai există nici noţiunea de recidivist deosebit de periculos, termen omis din limbajul
juridic. Ultimele două modificări au fost operate şi sunt un rezultat al aducerii legislaţiei RM în
corespundere cu prevederile CEDO. De exemplu, prevederile art.4 din Protocolul nr.7 CEDO
stipulează că "nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat
pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre
definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat".
Noul CP a lărgit lista cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, lucru extrem de
important în lupta cu criminalitatea. Au fost recunoscute suplimentar drept cauze care înlătură
caracterul penal al faptei şi reţinerea infractorului, constrângerea fizică sau psihică, riscul
întemeiat. Deopotrivă cu legitima apărare şi starea de extremă necesitate, aceste cauze vor
permite cetăţenilor să-si realizeze plenar apărarea drepturilor şi libertăţilor ce le sunt garantate.
Atât partea generală, cât şi cea specială a CP conţin norme penale care au menirea de a
eficientiza lupta împotriva crimei organizate. Astfel, legiuitorul a specificat formele participaţiei
la infracţiune, forme care, în actualul cod, au fost elucidate sub aspect structural, în funcţie de
gradul de coordonare şi de organizare a acţiunilor participanţilor la săvârşirea faptei penale.
Aceste forme sunt:
a) participaţia simplă (art.44);
b) participaţia complexă (art.45);
c) grupul criminal organizat (art.46);
d) organizaţia (asociaţia) criminală (art.47).
În continuarea aceleiaşi idei, enunţăm că art.284 din partea specială a CP prevede
răspunderea penală pentru crearea sau conducerea unei organizaţii criminale. În acest sens,
numeroase componenţe de infracţiuni (art.324 alin.3 lit.c), 325 alin.3 lit.b), 326 alin.3 lit.b), 327
alin.3, 328 alin.3 lit.c), 332 alin.2 lit.c), 335 alin.3 lit.a), 336 alin.3 lit.a), 352 alin.3, lit.a) etc.) au
ca semn calificativ săvârşirea diferitelor acţiuni în interesul unui grup criminal sau al unei
organizaţii (asociaţii) criminale.
Sunt modificate şi categoriile pedepselor. În noul CP se pune accentul pe pedepsele
nonprivative de libertate, lărgind esenţial aria aplicării amenzii, stabilind noi pedepse: munca
neremunerată în folosul comunităţii şi arestul. Prin muncă neremunerată în folosul comunităţii
legiuitorul prevede antrenarea condamnatului - în afara timpului serviciului de bază sau de studii
- la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale (alin.1 art.67 CP). Prin arest
se înţelege privarea de libertate a persoanei pe un termen de la 3 până la 6 luni (alin.1 art.68 CP).
În categoriile pedepselor sunt incluse închisoarea şi detenţiunea pe viaţă. Esenţa
conceptului de închisoare constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei
infracţiuni prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei - în baza
hotărârii instanţei de judecată, pe un anumit termen - într-un penitenciar. Închisoarea se stabileşte
pe un termen de la 6 luni până la 25 de ani.
Prin detenţiune pe viaţă legiuitorul prevede privarea de libertate a condamnatului pentru tot
restul vieţii (art.71 CP).
Pentru prima dată în legea penală a Republicii Moldova sunt stabilite, de asemenea, şi
categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice: amenda, privarea de dreptul de a exercita o
anumită activitate, lichidarea.
La fel, au fost extinse considerabil termenele pedepsei cu închisoarea aplicate în cazul unui
concurs de infracţiuni şi al unui cumul de sentinţe. Conform art.84, 85 CP, în cazul unui concurs
de infracţiuni închisoarea poate să fie numită pe un termen ce nu depăşeşte 30 de ani, iar în cazul
unui cumul de sentinţe pedeapsa definitivă nu poate depăşi termenul de 35 de ani de închisoare.
Într-un capitol aparte (cap.IX) sunt formulate noţiunea şi categoriile de liberare de pedeapsă
penală. Capitolul X este consacrat măsurilor de siguranţă care au drept scop înlăturarea unui
pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prejudiciabile.
În lista cauzelor care înlătură răspunderea penală este de menţionat împăcarea (art.109 CP),
un act de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă.
Împăcarea este personală şi poate fi realizată din momentul pornirii urmăririi penale şi până la
rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată.
Conotaţia semantică a unor termeni sau expresii cuprinse în cap.XII al CP, intitulat
Calificarea infracţiunilor va facilita, de asemenea, aplicarea normelor penale. Calificarea
infracţiunilor, în cazul unui concurs de infracţiuni, al concurenţei normelor penale, al concurenţei
dintre normele generale şi cele speciale, dintre două norme speciale, dintre o parte şi un întreg va
permite determinarea şi constatarea juridică a corespunderii exacte între semnele faptei
prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii imputate.
Nu mai puţin importante sunt modificările operate în partea specială a CP.
Denumirea capitolelor şi ierarhizarea lor în partea specială denotă prioritatea valorilor
sociale ocrotite de către stat. Înseşi denumirile primelor capitole: Infracţiuni contra păcii şi
securităţii omenirii, infracţiunile de război; Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei;
Infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei etc. evidenţiază ocrotirea valorilor
social-umane şi obligaţiunile Republicii Moldova în legătură cu aderarea la convenţiile
internaţionale. Situaţia criminogenă a condiţionat necesitatea criminalizării unor fapte care
periclitează valorile sociale şi a grupării unor norme penale în capitole noi, printre care
evidenţiem cap.IX - Infracţiuni ecologice; cap.XI - Infracţiuni în domeniul informaticii etc.
Evident că într-un succint cuvânt introductiv nu pot fi supuse analizei normele penale noi,
cel puţin din simplul motiv că acestea sunt numeroase. Evidenţiem totuşi în calitate de exemplu
de perfecţionare a legislaţiei naţionale sub imperiul prevederilor tratatelor internaţionale, unele
denumiri ale normelor penale: genocidul (art.135), ecocidul (art.136), tratamentele inumane
(art.137), încălcarea dreptului umanitar internaţional (art.138), clonarea (art.144) etc.
Lucrarea de faţă, fiind primul comentariu al unui Cod penal al Republicii Moldova, nu are
şi nici nu poate avea drept obiect domeniul considerat definitivat al ştiinţei dreptului penal. Dar
ea reuneşte şi ordonează aspectele esenţiale ale conţinutului CP în vigoare după o formă şi nişte
reguli demult stabilite.
Metoda principală folosită la scrierea acestui Comentariu şi firul lui călăuzitor au la bază
expunerea succintă a tezelor esenţiale din fiecare articol (partea generală) şi a elementelor
componenţelor de infracţiune (partea specială); corelarea conţinutului prevederilor normelor;
definirea într-o formă raţională a noţiunilor, expresiilor şi a semnelor calificative ale faptei
incriminate de legea penală în accepţiunea noului cod. Presupunând că metoda ştiinţifică este
cunoscută de cei care vor beneficia de acest Comentariu şi considerând că aceştia înţeleg că
întregul, ca şi dezvoltarea părţilor sale, se bazează pe spiritul logic, autorii au renunţat la
sublinierea şi relevarea în parte a continuităţii logice a fiecărui detaliu deja comentat, rezervând
astfel spaţiu pentru alte idei şi sugerând articolul la care cititorul poate apela pentru a găsi rapid
răspunsul căutat.
Nu este de neglijat nici motivul pentru care Centrul de Drept al Avocaţilor, pe care îl
reprezint, s-a pronunţat pentru un proiect de scriere şi publicare a unui asemenea comentariu
important, acesta înscriindu-se perfect obiectivului pe care îl urmărim de mai mulţi ani: formarea
unui stat bazat pe drept, promovarea independenţei justiţiei, schimbarea mentalităţii şi susţinerea
libertăţii gândirii şi spiritului specialiştilor în materie de drept penal, fapt important în condiţiile
societăţii noastre.
În dorinţa de a elabora un comentariu care să reprezinte o expunere ordonată în unităţi
complexe ale gândirii dialectice, legate logic între ele şi cu prevederile celorlalte coduri, de
asemenea noi, ale Republicii Moldova: Codul de procedură penală, Codul civil, Codul de
procedură civilă, Codul muncii etc. ne-am orientat spre coerenţă, precizie conceptuală şi
formulări clare. Pe de altă parte, am evitat, pe cât s-a putut, intervenţia în topica şi expresiile la
care ţin autorii cu atât mai mult cu cât acestea, deşi arhaizante, mai au circulaţie în acest areal.
Astfel, a fost păstrat stilul de expunere propriu fiecărui autor, fapt care le încadrează
personalitatea în spiritualitatea epocii şi le subliniază vocaţia de savanţi şi cercetători.
Comentariul a fost scris de un grup de specialişti avizaţi în domeniul dreptului penal,
savanţi şi practicieni care reprezintă patru instituţii de învăţământ superior din Republica
Moldova şi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie şi ai Judecătoriei Militare. Capitolele au fost
comentate în ordinea dictată de Codul penal. Excepţie a făcut capitolul XIII Înţelesul unor
termeni sau expresii în prezentul cod care a fost ataşat la lucrare fără a fi comentat.
Pentru a facilita accesul la textul comentat, a fost propusă o listă a abrevierilor lexemelor şi
sintagmelor frecvent folosite şi uşor descifrabile. Astfel, denumirile sub care sunt cunoscute
diferite organizaţii naţionale şi internaţionale sunt prezentate prin abrevierile şi siglele devenite
uzuale, de exemplu: FMI - Fondul Monetar Internaţional, BNM - Banca Naţională a Moldovei,
RM - Republica Moldova etc. În cazul în care unele abrevieri comportă un sens dublu, dar uşor
descifrabil, s-a recurs la utilizarea abrevierii în cauză, de exemplu, TI în unele texte înseamnă
Tratate internaţionale, iar în altele - seria de 29 de volume care cuprinde Tratatele internaţionale
la care Republica Moldova este parte. În aceste şi alte cazuri contextul va ajuta cititorul să
deducă sensul concret al frazei scrise.
Asemenea noului Cod penal, Comentariul de faţă conţine, fără îndoială, anumite carenţe
inerente unor lucrări de acest gen. În condiţiile în care legislaţia penală, procesual-penală, civilă,
procesual-civilă etc. se schimbă frecvent, este imposibil a prevedea potenţialele modificări de
relaţii sociale. În afară de aceasta, niciodată şi nicăieri nu a fost şi nici nu va exista un CP
perfect, un cod care nu ar lăsa loc pentru obiecţii, interpretări, critici. De aceea, fiind receptivi la
eventualele sugestii, propuneri şi critici exprimate de persoane avizate, recunoaştem că şi autorii
comentariului de faţă au emis suficiente observaţii şi propuneri concrete de îmbunătăţire a
Codului penal. Aceste obiecţii subiective, fiind mai întinse decât le permite de obicei scopul şi
studiul unui comentariu de acest tip, nu şi-au găsit loc în lucrarea de faţă, ele urmând a fi
conturate aparte în diverse articole, elaborări teoretice şi metodice aparte.
În ultimul deceniu s-a înregistrat un progres însemnat în editarea multor lucrări importante
ale autorilor din domeniul dreptului din Republica Moldova. Sperăm ca iniţiativa noastră de
elaborare şi editare a Comentariului la Codul penal să constituie un imbold în menţinerea
interesului specialiştilor pentru domeniul dat şi al studenţilor - pentru înţelegerea dreptului penal
ca disciplină cognitivă.
----------------------
1
Vasile Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, vol.1 - Teorie şi practică judiciară,
Bucureşti, Editura Lumina-Lex, 2000, pag.7.
 2
HP CSJ nr.2 din 30 ianuarie 1996 cu modificările introduse prin HP CSJ nr.38 din 20
decembrie 1999, p.2.
3
Ibidem, p.3.
4
Asociaţia Avocaţilor Americani. Iniţiativa Juridică din Europa Centrală şi de Est.
Materialele Forumului Internaţional privind încadrarea juridică de recunoaştere a vinovăţiei,
negocierea de recunoaştere a vinovăţiei şi simplificarea procedurii penale: Care este calea cea
mai bună pentru Moldova?, Chişinău, 10-11 iunie 1999 (manuscris), pag.86.
5
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea adoptată la 20 octombrie
1988.
6
Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti,
Editura Rosetti, 2002, pag.200.
7
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea R(88) privind răspunderea
întreprinderilor persoane juridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor, adoptată la 20
octombrie 1988.
8
Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Bucureşti,
Editura Rosetti, 2002, pag.200-201.
ABREVIERI:
abr. = abreviat, abreviere
alin. = alineat şi derivatele
AP = revista Avocatul poporului
art. = articol şi derivatele
BNM = Banca Naţională a Moldovei
cap. = capitolul şi derivatele
CC = Codul civil
CCA = Codul contravenţiilor administrative
CE = Consiliul Europei
CEDO = Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale
ale Omului
CEl = Codul electoral
CEx = Codul de executare
CF = Codul familiei
CFisc. = Codul fiscal
CG = Convenţiile de la Geneva din 1949
CIP = Curtea Internaţională Penală
CÎS = Camera Înregistrării de Stat
CJC = Codul jurisdicţiei constituţionale
CM = Codul muncii
CP = Codul penal
CPC = Codul de procedură civilă
CPP = Codul de procedură penală
CRM = Constituţia Republicii Moldova
CU = Curtea Europeană a Drepturilor Omului
DE = Dicţionarul enciclopedic, Cartier, 2000
Dec. CA = Decizia Curţii de Apel
Dec. Tr. Chişinău = Decizia Tribunalului Chişinău
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române
DTI = Departamentul Tehnologii Informaţionale
DUDO = Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
FMI = Fondul Monetar Internaţional
HG = Hotărârea Guvernului
HP CSJ = Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
HP JSRM = Hotărârea Plenarei Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova
JM = Judecătoria Militară
M = monitor şi derivatele
MA = Ministerul Apărării
MAI = Ministerul Afacerilor Interne
MF = Ministerul Finanţelor
MO = Monitorul Oficial
MS = Ministerul Sănătăţii
nr. = număr şi derivatele
ONU = Organizaţia Naţiunilor Unite
ord. = ordin şi derivatele
p. = punct şi derivatele
pag. = pagina şi derivatele
PPA = Primul Protocol adiţional
rec. = recomandare şi derivatele
reg = regulament şi derivatele
rez. = rezoluţie şi derivatele
RM = Republica Moldova şi derivatele
RND = Revista Naţională de Drept
sec. = secţiune şi derivatele
sent. = sentinţa şi derivatele
SFS = Serviciul Fiscal de Stat
TI = Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte
TVA = taxa pe valoarea adăugată
ULIM = Universitatea Liberă Internaţională din Moldova
USM = Universitatea de Stat din Moldova
CODUL PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA. PARTEA GENERALĂ
Capitolul I. CODUL PENAL ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII LUI
Articolul 1. Legea penală a Republicii Moldova
Articolul 2. Scopul legii penale
Articolul 3. Principiul legalităţii
Articolul 4. Principiul umanismului
Articolul 5. Principiul democratismului
Articolul 6. Principiul caracterului personal al răspunderii penale
Articolul 7. Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale
Articolul 8. Acţiunea legii penale în timp
Articolul 9. Timpul săvârşirii faptei
Articolul 10. Efectul retroactiv al legii penale
Articolul 11. Aplicarea legii penale în spaţiu
Articolul 12. Locul săvârşirii faptei
Articolul 13. Extrădarea
Capitolul II. INFRACŢIUNEA
Articolul 14. Noţiunea de infracţiune
Articolul 15. Gradul prejudiciabil al infracţiunii
Articolul 16. Clasificarea infracţiunilor
Articolul 17. Infracţiunea săvârşită cu intenţie
Articolul 18. Infracţiunea săvârşită din imprudenţă
Articolul 19. Infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie
Articolul 20. Fapta săvârşită fără vinovăţie (cazul fortuit)
Articolul 21. Subiectul infracţiunii
Articolul 22. Responsabilitatea
Articolul 23. Iresponsabilitatea
Articolul 24. Răspunderea pentru infracţiunea săvârşită în stare de ebrietate
 Articolul 25. Etapele activităţii infracţionale
Articolul 26. Pregătirea de infracţiune
Articolul 27. Tentativa de infracţiune
Articolul 28. Infracţiunea unică
Articolul 29. Infracţiunea continuă
Articolul 30. Infracţiunea prelungită
Articolul 31. Repetare a infracţiunii
Articolul 32. Pluralitatea de infracţiuni
Articolul 33. Concursul de infracţiuni
Articolul 34. Recidiva
Capitolul III. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Articolul 35. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
Articolul 36. Legitima apărare
Articolul 37. Reţinerea infractorului
Articolul 38. Starea de extremă necesitate
Articolul 39. Constrângerea fizică sau psihică
Articolul 40. Riscul întemeiat
Capitolul IV. PARTICIPAŢIA
Articolul 41. Participaţia
Articolul 42. Participanţii
Articolul 43. Formele participaţiei
Articolul 44. Participaţia simplă
Articolul 45. Participaţia complexă
Articolul 46. Grupul criminal organizat
Articolul 47. Organizaţia (asociaţia) criminală
Articolul 48. Exces de autor
Articolul 49. Favorizarea
Capitolul V. RĂSPUNDEREA PENALĂ
Articolul 50. Răspunderea penală
Articolul 51. Temeiul răspunderii penale
Articolul 52. Componenţa infracţiunii
Capitolul VI. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ
Articolul 53. Liberarea de răspundere penală
Articolul 54. Liberarea de răspundere penală a minorilor
Articolul 55. Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă
Articolul 56. Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la
săvârşirea infracţiunii
Articolul 57. Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă
Articolul 58. Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei
Articolul 59. Liberarea condiţionată de răspundere penală
Articolul 60. Prescripţia tragerii la răspundere penală
Capitolul VII. PEDEAPSA PENALĂ
Articolul 61. Noţiunea şi scopul pedepsei penale
Articolul 62. Categoriile pedepselor aplicate persoanelor fizice
Articolul 63. Categoriile pedepselor aplicate persoanelor juridice care desfăşoară activitate
de întreprinzător
Articolul 64. Amenda
Articolul 65. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate
Articolul 66. Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare
(clasificare) şi a distincţiilor de stat
Articolul 67. Munca neremunerată în folosul comunităţii
 Articolul 68. Arestul
Articolul 69. Trimiterea într-o unitate militară disciplinară
Articolul 70. Închisoarea
Articolul 71. Detenţiunea pe viaţă
Articolul 72. Categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoare
Articolul 73. Privarea unei persoane juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de
dreptul de a exercita o anumită activitate
Articolul 74. Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător
Capitolul VIII. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
Articolul 75. Criteriile generale de individualizare a pedepsei
Articolul 76. Circumstanţele atenuante
Articolul 77. Circumstanţele agravante
Articolul 78. Efectele circumstanţelor atenuante şi agravante
Articolul 79. Aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege
Articolul 80. Aplicarea pedepsei în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Articolul 81. Aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată
Articolul 82. Aplicarea pedepsei pentru recidivă de infracţiuni
Articolul 83. Aplicarea pedepsei pentru participaţie
Articolul 84. Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni
Articolul 85. Aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe
Articolul 86. Aplicarea pedepsei în cazul executării hotărârii unui stat străin
Articolul 87. Modul determinării termenului pedepsei definitive în cazul cumulării
diferitelor pedepse
Articolul 88. Calcularea termenelor pedepsei şi computarea arestului preventiv
Capitolul IX. LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ
Articolul 89. Noţiunea şi categoriile liberării de pedeapsa penală
Articolul 90. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
Articolul 91. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen
Articolul 92. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă
Articolul 93. Liberarea de pedeapsă a minorilor
Articolul 94. Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei
Articolul 95. Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave
Articolul 96. Amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în
vârstă de până la 8 ani
Articolul 97. Prescripţia executării sentinţei de condamnare
Capitolul X. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Articolul 98. Scopul şi tipurile măsurilor de siguranţă
Articolul 99. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical
Articolul 100. Internarea într-o instituţie psihiatrică
Articolul 101. Stabilirea, schimbarea, prelungirea şi încetarea aplicării măsurilor de
constrângere cu caracter medical alienaţilor
Articolul 102. Deducerea duratei de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter
medical
Articolul 103. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor şi
narcomanilor sau punerea lor sub curatelă
Articolul 104. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ
Articolul 105. Expulzarea
Articolul 106. Confiscarea specială
Capitolul XI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU
CONSECINŢELE CONDAMNĂRII
Articolul 107. Amnistia
Articolul 108. Graţierea
 Articolul 109. Împăcarea
Articolul 110. Noţiunea de antecedente penale
Articolul 111. Stingerea antecedentelor penale
Articolul 112. Reabilitarea judecătorească
Capitolul XII. CALIFICAREA INFRACŢIUNII
Articolul 113. Noţiunea de calificare a infracţiunii
Articolul 114. Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni
Articolul 115. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei normelor penale
Articolul 116. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre normele generale şi cele
speciale
Articolul 117. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre două norme speciale
Articolul 118. Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg
Capitolul XIII. ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN PREZENTUL
COD
Articolul 119. Dispoziţii generale
Articolul 120. Teritoriul
Articolul 121. Secretul de stat
Articolul 122. Persoana care se bucură de protecţie internaţională
Articolul 123. Persoana cu funcţie de răspundere
Articolul 124. Persoana care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă
organizaţie nestatală
Articolul 125. Desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător
Articolul 126. Proporţii deosebit de mari, proporţii mari, daune considerabile şi daune
esenţiale
Articolul 127. Timpul de război
Articolul 128. Infracţiuni militare
Articolul 129. Armele
Articolul 130. Mercenar
Articolul 131. Fapta săvârşită în public
Articolul 132. Mijloacele de transport
Articolul 133. Valori culturale
Articolul 134. Rudenia
CAPITOLUL I
CODUL PENAL ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII LUI
Articolul 1. LEGEA PENALĂ A REPUBLICII MOLDOVA
(1) Prezentul cod este unica lege penală a Republicii Moldova.
(2) Codul penal este actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile
şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie
infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.
(3) Prezentul cod se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii
Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există
neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au
prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.
1. În conformitate cu art.72 CRM, adoptarea legilor organice ce reglementează
contravenţiile, pedepsele şi regimul executării acestora sunt de competenţa Parlamentului RM.
Noul Cod penal al RM a fost adoptat la 18 aprilie 2002 şi a intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
Specificul legii penale îl constituie sistemul ei codificat.
2. Alin.1 art.1 stabileşte că CP este unica lege penală a RM. Prin urmare, toate legile noi,
care conţin norme juridico-penale, necesită a fi incluse în CP şi nu pot fi aplicate separat.
3. CP, ca act normativ-juridic, este forma de exprimare a dreptului penal şi principalul lui
izvor. CP are forţă juridică obligatorie pe întregul teritoriu al republicii şi urmează a fi respectat
întocmai de către organele puterii de stat, funcţionarii publici, persoanele fizice şi juridice.
Aplicarea exactă a legislaţiei penale de către organele de ocrotire a normelor de drept constituie
o condiţie inerentă respectării şi realizării legislaţiei într-un stat de drept.
4. Codul penal al RM:

• este un act intern unic, adoptat de Parlamentul RM, cu forţă juridică supremă, a cărei
esenţă se exprimă prin faptul că nici un alt act normativ-juridic nu trebuie să contravină
legii penale, iar, în caz de neconcordanţă, prioritate i se acordă legii penale;
• poartă un caracter normativ. El conţine regulile de comportament ce au un caracter
general-obligatoriu şi se răsfrânge asupra unui cerc nedeterminat de persoane;
• stabileşte principiile şi dispoziţiile dreptului penal, temeiurile şi condiţiile răspunderii
penale;
• precizează aria activităţii prejudiciabile, indicând semnele ei concrete, categoriile şi
mărimea pedepsei pentru săvârşirea faptei penale;
• reglementează temeiurile liberării de răspundere şi de pedeapsă penală.

5. Stabilind faptele infracţionale şi pedepsele pentru săvârşirea lor, alin.3 art.1 stipulează că
CP se aplică în conformitate cu prevederile CRM şi ale actelor internaţionale la care RM este
parte.
6. Constituţia este legea supremă a republicii care determină baza juridică a întregului
sistem de drept al RM. Legile şi alte acte normative nu pot să contravină CRM. Noul CP
corespunde prevederilor legii fundamentale. De exemplu, art.16 din CRM consfinţeşte principiul
egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii; art.20 consacră accesul liber la justiţie; art.21
stipulează prezumţia nevinovăţiei; art.22 confirmă neretroactivitatea legii; art.25 stabileşte
inviolabilitatea libertăţii şi siguranţei persoanei; art.72 stabileşte că legislaţia penală se adoptă de
Parlament etc. Aceste prevederi constituţionale sunt cuprinse în normele penale ce
reglementează principiile aplicării Codului penal, scopul legii penale, încălcarea egalităţii în
drepturi a cetăţenilor etc.
7. Normele de drept internaţional ratificate de RM constituie temei juridic pentru legislaţia
penală. Conform art.8 CRM, RM se obligă să respecte Carta ONU şi tratatele la care este parte,
să-şi stabilească relaţiile cu alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului
internaţional. Prin urmare, dreptul internaţional este, de asemenea, izvor al dreptului penal al
RM. Multiple norme ale CP sunt întemeiate pe tratatele internaţionale la care RM este parte. În
legătură cu aceasta, în sensul îndeplinirii obligaţiunilor asumate, RM foloseşte legea sa penală,
indiferent de locul săvârşirii infracţiunii sau de cetăţenia infractorului, pentru un şir de
infracţiuni: circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor (art.217),
fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false (art.236),
deturnarea sau capturarea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale (art.275),
terorismul (art.278). Pe normele dreptului internaţional se întemeiază şi prevederile cap.I al părţii
speciale a CP referitoare la infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii şi infracţiunile de
război.
8. În conformitate cu prevederile alin.2 art.4 CRM, dacă există neconcordanţe între pactele
şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care RM este parte şi legile ei
interne, inclusiv CP, prioritate li se acordă reglementărilor internaţionale.
Articolul 2. SCOPUL LEGII PENALE
(1) Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile
acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea,
independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii,
precum şi întreaga ordine de drept.
(2) Legea penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
1. Scopurile CP determină structura şi conţinutul acestuia. Norma comentată defineşte două
scopuri: de apărare şi de prevenire.
 2. În conformitate cu alin.1 art.2, scopul principal al CP constă în apărarea celor mai
importante relaţii sociale de atentatele criminale. În lege sunt enumerate blocurile de bază ale
sistemului de relaţii sociale care constituie obiectul juridico-penal al apărării. Stabilind acest
scop, legiuitorul a luat în consideraţie schimbările esenţiale, calitative, care au avut loc în
politică, economie şi în alte sfere sociale ale societăţii şi ale statului.
3. Ierarhia valorilor ocrotite de legea penală este construită după schema: personalitate-
societate-stat. CP plasează pe primul loc apărarea juridică a omului şi a personalităţii lui,
drepturile şi libertăţile omului şi ale cetăţeanului. Apărarea prioritară a personalităţii se deduce
din prevederile art.24-25 CRM şi din tradiţia ce există în statele cu o democraţie dezvoltată.
4. Scopul legii penale constă, de asemenea, în apărarea altor, diverse, interese ale persoanei,
societăţii, statului. În calitate de obiect al protecţiei juridico-penale se proclamă ocrotirea tuturor
formelor de proprietate, a mediului, a ordinii constituţionale, suveranităţii, independenţei şi
integrităţii teritoriale a RM, baza cărora este stabilită de CRM. Asigurarea păcii şi securităţii
omenirii a fost ridicată la nivel de scop al legii penale pentru prima dată în actualul CP.
Menţionăm că legea penală nu numai apără relaţiile sociale de atentatele criminale, dar
influenţează şi asupra conştiinţei şi a comportamentului subiecţilor ce intră în asemenea relaţii.
5. O dată cu funcţia apărării (alin.2 art.2), CP proclamă că legea penală mai are drept scop
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Interzicerea juridico-penală presupune prin esenţă
prevenirea atentatelor infracţionale asupra relaţiilor sociale ocrotite de lege.
6. Specificând rolul de prevenire al legii penale, alin.2 art.2 vizează prevenirea generală şi
cea specială. Prevenirea generală se adresează tuturor persoanelor şi constă în abţinerea, sub
imperiul fricii de răspundere şi pedeapsă penală a persoanelor cu labilitate afectivă de a săvârşi
fapte prejudiciabile. Prevenirea specială se realizează prin aplicare de măsuri cu caracter
juridico-penal asupra persoanelor ce au săvârşit infracţiuni.
7. Scopurile legii penale se realizează prin diversificarea şi individualizarea pedepselor,
prin liberarea de pedeapsă penală, prin stabilirea minuţioasă a cauzelor care înlătură răspunderea
penală şi consecinţele condamnării etc.
Articolul 3. PRINCIPIUL LEGALITĂŢII
(1) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni nici supus unei
pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate
cu legea penală.
(2) Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt
interzise.
1. Principiul legalităţii a fost formulat în doctrina penală de către Cezare Becaria. Esenţa
acestui principiu este cristalizată în dictonul "Nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege"
(Nu există infracţiune fără lege, nu există pedeapsă fără lege).
2. Principiul legalităţii în materia dreptului penal a fost formulat pentru prima oară în
timpul Revoluţiei burgheze din Franţa, fiind înscris în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului din 1789.
3. După cel de al doilea război mondial, principiul legalităţii a fost reafirmat în DUDO,
adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 (TI, vol.1, pag.12-17), şi ulterior în
Pactul Internaţional cu Privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptat de acelaşi organism la 16
decembrie 1966 (TI, vol.1, pag.30-50). Conform art.15 al Pactului, "nimeni nu va fi condamnat
pentru acţiuni sau inacţiuni care nu constituie un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau
internaţional, în momentul în care au fost săvârşite".
4. Conform art.6 alin.2 CEDO, semnată la 4 noiembrie 1950 la Roma, în vigoare de la 3
septembrie 1953 (TI, vol.1, pag.341-358), "orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată cât timp vinovăţia sa nu a fost stabilită în mod legal".
5. Principiul legalităţii în domeniul dreptului are două aspecte:
a) Legalitatea incriminării, exprimată prin regula "Nu există infracţiune fără lege" (Nullum
crimen sine lege), presupune că nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o
faptă care, la momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Astfel formulat,
principiul legalităţii incriminării constituie o puternică garanţie juridică a respectării drepturilor
şi libertăţilor persoanei. Legalitatea incriminării se aplică asupra mai multor instituţii ale
dreptului penal şi, astfel, dispunând că numai legea prevede ce fapte constituie infracţiuni,
decurge consecinţa că izvor al dreptului penal nu poate fi decât legea în sensul art.1 alin.1 şi 2
CP; în materia aplicării legii penale în timp, legalitatea impune aplicarea principiului activităţii
legii penale, în sensul că legea penală poate fi aplicată numai pentru acele fapte care erau
prevăzute de lege ca infracţiuni la momentul comiterii lor; prin interpretarea legii penale, adică
prin operaţiunea logico-juridică de stabilire a înţelesului ei: nu se pot crea infracţiuni, nu se pot
adăuga sau exprima elemente din lege.
b) Legalitatea pedepsei şi a măsurilor ce pot fi luate în cazul săvârşirii faptelor prevăzute de
legea penală este exprimată în doctrină de dictonul "Nulla poena sine lege" (Nu există pedeapsă
fără lege). Potrivit acestui principiu, persoanei care a săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice
numai pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, şi numai în condiţiile prevăzute de
lege.
6. Principiul legalităţii este caracterizat şi de faptul că pedepsele pentru infracţiuni sunt
stabilite de lege din timp, instanţa având posibilitatea să aleagă o pedeapsă de o anumită natură şi
durată.
7. Conform alin.2 art.3 CP, se interzice aplicarea legii penale prin analogie.
Articolul 4. PRINCIPIUL UMANISMULUI
(1) Întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca
valoare supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia.
(2) Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza
demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante.
1. Umanismul este un principiu al dreptului penal, în a cărui bază sunt apărate interesele şi
drepturile fundamentale ale omului, demnitatea, onoarea şi alte atribute ale personalităţii umane
şi dezvoltării sale libere.
2. Umanismul dreptului penal se exprimă, în primul rând, prin valorile sociale şi morale
ocrotite de normele de drept. Din acest punct de vedere, în art.2 CP sunt indicate aceste valori
(persoana, proprietatea etc.). Textul legii evidenţiază locul important al omului şi al drepturilor şi
libertăţilor lui printre aceste valori.
3. Infracţiunile îndreptate împotriva omenirii, vieţii, libertăţii, demnităţii omului sunt
plasate în primele capitole (I-V) ale părţii speciale a CP şi sunt considerate, în majoritatea lor,
grave, deosebit de grave şi excepţional de grave. Aceste infracţiuni sunt sancţionate sever, astfel
evidenţiindu-se importanţa pe care o acordă dreptul penal acestor valori umane.
4. Umanismul se manifestă, în al doilea rând, în adoptarea unui nou sistem de pedepse
(art.62 CP), din care a fost exclusă pedeapsa cu moartea, care a fost înlocuită cu o nouă pedeapsă
privativă de libertate - detenţia pe viaţă.
5. Conform art.1 al Protocolului nr.6 CEDO Privind abolirea pedepsei cu moartea din
28.04.1983 (TI, vol.1, pag.366-368), pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi
condamnat la o astfel de pedeapsă şi executat. Prin aceeaşi lege a fost introdusă în sistemul de
sancţiuni penale o formă nouă, pentru legislaţia noastră penală, privativă de libertate - detenţia pe
viaţă.
6. De un real umanism sunt, în al treilea rând, reglementările privitoare la minori. În această
privinţă s-a prevăzut că limita răspunderii penale începe de la 14 ani, s-a instituit un sistem
închegat de măsuri educative (supravegherea părinţilor, internarea minorului într-o instituţie
specială de învăţământ şi reeducare etc., art.104 CP).
7. În al patrulea rând, umanismul se manifestă prin crearea multor instituţii de
individualizare şi, în special, de atenuare a răspunderii penale (art.76, 78 CP).
8. În afară de sistemul circumstanţelor atenuante, în lege se prevede că instanţa trebuie să
ţină seama de gradul prejudiciabil al faptei şi, mai cu seamă, de persoana infractorului (art.76
CP).
 9. O dovadă în plus este înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracţiuni cu
răspunderea administrativă (art.55 CP) sau cu liberarea de răspundere penală pe alte motive
(art.54, 56-60 CP).
10. În sfârşit, umanismul dreptului penal se manifestă din plin în concepţia şi reglementarea
executării pedepsei, în special a închisorii. Conform alin.2 art.61 CP, pedeapsa are drept scop
restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni atât de către condamnaţi, cât şi de către alte persoane.
11. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana
condamnată. Aceste prevederi sunt garantate de CRM, art.24 alin.2: "Nimeni nu va fi supus la
torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante".
12. În numeroase cazuri legea prevede posibilitatea executării pedepsei cu închisoarea fără
privare de libertate: condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP)
sau liberarea de executarea pedepsei înainte de termen (art.91 CP); înlocuirea părţii neexecutate
din pedeapsă printr-o pedeapsă mai blândă (art.92 CP); liberarea de pedeapsa penală a minorilor
(art.93 CP); liberarea de pedeapsa penală datorită schimbării situaţiei (art.94 CP); liberarea de
executarea pedepsei penale a persoanelor grav bolnave (art.95 CP); amânarea executării pedepsei
pentru femeile gravide şi pentru femeile ce au copii în vârstă de până la 8 ani (art.96 CP);
prescripţia executării sentinţei de condamnare (art.97 CP).
Articolul 5. PRINCIPIUL DEMOCRATISMULUI
(1) Persoanele care au săvârşit infracţiuni sunt egale în faţa legii şi sunt supuse
răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere
sau orice altă situaţie.
(2) Apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin
încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau ale unei colectivităţi.
1. Noţiunea de democratism vine din antichitate, lexemul nominativ fiind de provenienţă
greacă ("demos" - popor şi "kratos" - putere), o formă a puterii sociale, conform căreia poporul
este considerat izvor al puterii de stat.
2. CP consacră principiul democratismului drept unul fundamental. Pe planul dreptului
penal, acest principiu reflectă democraţia, ca trăsătură fundamentală a societăţii. Potrivit acestui
principiu, întreaga reglementare juridică penală exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii şi serveşte
interesele întregii colectivităţi. Rezultă, deci, că reglementarea penală cu privire la infracţiune,
pedeapsă, răspundere penală etc. exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii. Potrivit acestui principiu,
sunt considerate infracţiuni acele fapte, pe care societatea, în persoana organului său legislativ -
Parlamentul -, le consideră infracţiuni; sunt decretate drept pedepse acele măsuri de constrângere
penală, care sunt acceptate de societate, şi vor răspunde penal acei infractori, care sunt indicaţi
de voinţa şi conştiinţa juridică a societăţii.
3. Urmând acest principiu, întregul drept penal constituie un tabel de valori sociale apărate
împotriva infracţiunilor printr-o gamă de măsuri dictate de interesele colective şi de conştiinţa
morală a întregii societăţi. Prin principiul democratismului se exprimă mai elocvent tocmai
faptul că se apără, împotriva infracţiunilor, interese sociale, începând cu ordinea de drept, cu
persoana omului, drepturile şi libertăţile acestuia, cu convieţuirea socială, familia, cu proprietatea
publică şi cea privată, cu activitatea organelor de stat şi a celor publice. Peste tot este vorba de
interese sociale, de interese publice şi de interese individuale legitime.
4. În contradicţie cu practicile dreptului totalitar, noua concepţie de înfăptuire a justiţiei
penale (în CP anterior principiul democratismului nu a fost înscris) exclude privilegiile,
imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii,
începând cu preşedintele ţării şi până la ultimul locuitor, fie acesta cetăţean al RM, cetăţean
străin sau apatrid, se află într-o situaţie egală în raport cu prevederile legii penale, atât în calitate
de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât şi în calitate de destinatari ai exigenţelor acestei
legi.
 5. Principiul democratismului în dreptul penal constituie materializarea principiului
egalităţii persoanelor consacrat în art.16 alin.2 CRM, conform căruia toţi cetăţenii RM sunt egali
în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
6. Aşadar, toate persoanele sunt egale şi răspund în faţa legii fără excepţii. În cazul în care
se admit excepţii, acestea se întemeiază pe dispoziţiile legii şi pe împrejurări reale, prevăzute de
lege.
7. Nu se admite apărarea drepturilor şi a intereselor legale ale unei persoane prin lezarea
drepturilor şi intereselor legale ale altei persoane.
8. Conform principiului democratismului, la exercitarea justiţiei sunt antrenate masele de
oameni ai muncii: iau parte la dezbaterea şi elaborarea diferitelor legi penale, sunt antrenate
colective de oameni la reeducarea şi corectarea celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei (art.90 CP), în cazul liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen
(art.91 CP), al liberării de pedeapsa penală a minorilor (art.93 CP) etc.
Articolul 6. PRINCIPIUL CARACTERULUI PERSONAL AL RĂSPUNDERII
PENALE
(1) Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte
săvârşite cu vinovăţie.
(2) Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvârşit cu
intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
1. În conformitate cu principiul enunţat, răspunderea penală are un caracter personal.
Aceasta înseamnă că numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, deoarece în dreptul
penal nimeni nu poate răspunde pentru fapta altuia.
2. În cazul tragerii la răspundere penală a mai multor persoane care au săvârşit o infracţiune
în grup, trebuie stabilită vina fiecărui membru al grupului în săvârşirea acestei infracţiuni şi rolul
fiecăruia în realizarea laturii obiective a infracţiunii concrete.
3. În cazul, în care sunt învinuiţi câţiva inculpaţi de săvârşirea câtorva infracţiuni, instanţa
de judecată trebuie să supună analizei probele pentru fiecare învinuire, în privinţa fiecărui
inculpat şi să le aprecieze în ansamblu cu toate materialele dosarului (p.7 al HP CSJ nr.7 din
15.11.1993 Cu privire la sentinţa judiciară).
4. Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut ca intenţie săvârşirea
unui furt sau jaf, iar unul din participanţi a aplicat sau a ameninţat să aplice o violenţă
periculoasă pentru viaţa şi sănătatea victimei, acţiunile lui trebuie să fie încadrate drept tâlhărie,
iar acţiunile altor persoane - respectiv ca furt sau jaf, cu condiţia că ele nu au contribuit
nemijlocit la aplicarea violenţei sau nu s-au folosit de ea pentru a însuşi averea victimei (p.18,
HP CSJ nr.5 din 6.07.1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea averii proprietarului).
5. Poate fi trasă la răspundere penală numai persoana care a săvârşit fapta indiferent de
rolul acesteia (autor, organizator, complice sau instigator) în procesul infracţional.
6. Astfel, acest principiu impune regula potrivit căreia răspunderea penală are caracter
personal: numai persoana vinovată de săvârşirea unei infracţiuni este trasă la răspundere penală.
În materie de drept penal nu poate fi concepută răspunderea pentru altă persoană sau pentru fapta
altuia. De aceea moartea infractorului are drept consecinţă stingerea răspunderii penale, a
sancţiunilor şi consecinţelor ce decurg din aceasta. De exemplu, în art.275 CPP, intitulat
Circumstanţele care exclud urmărirea penală, este stipulat că urmărirea penală nu poate fi
pornită, iar dacă este pornită, nu poate fi efectuată şi urmează a fi încetată în cazurile în care... 5)
a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare.
7. Principiul caracterului personal al răspunderii penale este recunoscut şi în dreptul penal
internaţional. Răspunderea pentru măsurile criminale ordonate într-un cadru instituţionalizat (în
cadrul statului sau al unor organizaţii politice) nu poate reveni decât persoanelor, agenţi ai
statului, care au acţionat în numele acestuia.
 8. Faptul că infracţiunea ce cade sub incidenţa Statutului CIP a fost săvârşită de o persoană,
care a executat ordinul guvernului (statului) sau al şefului, civil sau militar, nu liberează această
persoană de răspunderea penală, cu excepţia cazurilor în care: a) această persoană era obligată
juridic să execute ordinele acestui guvern sau ale acestui şef; b) această persoană nu ştia că
ordinul este ilegal; c) ordinul nu a fost vădit ilegal. Pentru scopurile acestui articol, ordinul de
săvârşire a infracţiunii de genocid sau a unei infracţiuni contra umanităţii se consideră oricând
ilegal (art.33 al Statutului CIP de la Roma, 17.07.1998).
9. Acest principiu este reglementat şi în alin.6 art.364 CP: persoana care a săvârşit o
infracţiune intenţionată întru executarea ordinului sau a dispoziţiei vădit ilegale poartă
răspundere penală în temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei ilegale exclude
răspunderea penală.
Articolul 7. PRINCIPIUL INDIVIDUALIZĂRII RĂSPUNDERII PENALE ŞI
PEDEPSEI PENALE
(1) La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al
infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori
agravează răspunderea penală.
(2) Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una
şi aceeaşi faptă.
1. Acest principiu este reglementat în art.75 CP cu privire la criteriile generale de
individualizare a pedepsei, conform căruia persoanei recunoscute vinovate de săvârşirea unei
infracţiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în limitele fixate în partea specială a prezentului cod
şi în strictă conformitate cu dispoziţiile părţii generale a CP. La stabilirea categoriei şi a
termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul
acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează
răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi
de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia. O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative
prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai
blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei.
2. Categoriile şi limitele pedepselor sunt reglementate, în general, în art.62-74 ale părţii
generale a CP, mai ales, în partea specială a CP.
3. Cu privire la caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite: acest grad de pericol
poate fi determinat în raport cu un şir de criterii: obiectul juridic al infracţiunii săvârşite, latura
obiectivă şi cea subiectivă ale infracţiunii săvârşite, personalitatea făptuitorului.
4. În raport cu obiectul juridic al infracţiunii, determinantă în aprecierea gradului de
prejudiciu al infracţiunii poate fi natura valorilor sociale în jurul cărora se creează relaţiile de
apărare socială. Alteori, relativ la infracţiunile condiţionate de un obiect material, natura acestui
obiect, valoarea lui, pot constitui elementele de apreciere a pericolului social concret.
5. Relativ la latura obiectivă a infracţiunii săvârşite, deseori gradul de prejudiciu poate fi
apreciat şi rezultă din conţinutul elementului material, adică din natura acţiunii sau inacţiunii ce
constituie elementul material al infracţiunii săvârşite, numărul actelor ce formează această
acţiune, numărul acţiunilor în raport cu caracterul lor, mai mult sau mai puţin necesar pentru
realizarea materială a infracţiunii, caracterul lor repetat, realizarea lor integrală sau parţială etc.
6. Relativ la consecinţele infracţiunii, gradul prejudiciului se determină în raport cu
distincţia ce se face între vătămarea materială şi starea de pericol creată prin infracţiune, prin
valoarea sa cantitativă, prin rezultatele subsecvente produse, prin numărul rezultatelor; relativ la
infracţiunile cu durată - gradul prejudiciului este în funcţie de consumarea, natura urmărilor,
eventualele prejudicii produse etc.
7. În raport cu latura subiectivă a infracţiunii săvârşite, prejudiciul se determină prin analiza
formei de vinovăţie cu care a operat făptuitorul, valoarea concretă a unor posibile scopuri sau
motive ce au stimulat voinţa făptuitorului etc.
8. Cu privire la persoana făptuitorului, la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei
penale, se au în vedere coordonatele tipice ale infractorului, starea lui psiho-fizică, structura
biologică normală, particularităţile psihice ale acestuia, micromediul din care provine, legăturile
sale cu mediul social, familial, profesional etc., comportamentul infractorului înainte şi după
săvârşirea infracţiunii.
9. Circumstanţele ce ţin de persoana făptuitorului pot servi, de asemenea, ca circumstanţe
atenuante sau agravante.
Circumstanţele atenuante la stabilirea pedepsei penale sunt indicate în art.76 CP, iar cele ce
agravează pedeapsa sunt cuprinse în art.77 CP, efectele acestor circumstanţe fiind reglementate
de art.78 CP.
10. Referirea în sentinţă numai la faptul că pedeapsa a fost stabilită "ţinându-se cont de
persoana celui vinovat" este insuficientă. Care date anume cu privire la persoana inculpatului
trebuie să le ia în consideraţie instanţa de judecată şi să le menţioneze la motivarea pedepsei,
depinde de circumstanţele concrete ale dosarului examinat. Totuşi, urmează să fie clarificată
atitudinea inculpatului faţă de muncă, studii, comportamentul lui la serviciu şi acasă, starea
sănătăţii, capacitatea de muncă, existenţa invalidităţii, a unei boli grave, informaţiile cu privire la
antecedentele penale etc. (p.13 HP CSJ nr.7 din 15.11.1993 Cu privire la sentinţa judiciară).
11. La individualizarea pedepsei penale instanţa trebuie să ţină cont şi de etapele activităţii
criminale, prevăzute în art.25-27 CP, deoarece, de regulă, gradul prejudiciabil al tentativei de
infracţiune este mai mic decât al infracţiunii consumate, iar gradul prejudiciabil al pregătirii de
infracţiune, în unele împrejurări, poate să nu ajungă la măsura care serveşte drept temei de
tragere la răspundere penală a persoanei.
12. Instanţele de judecată sunt obligate să motiveze stabilirea pedepsei privative de
libertate, dacă sancţiunea legii penale prevede şi alte pedepse în afară de închisoare. Instanţa de
judecată este obligată, de asemenea, să motiveze aplicarea unei condamnări cu suspendarea
pedepsei; stabilirea unei pedepse sub limita minimă, prevăzută de legea penală pentru
infracţiunea respectivă; trecerea la o pedeapsă mai blândă; stabilirea categoriei de penitenciare,
rezolvarea chestiunilor legate de amânarea executării sentinţei.
13. Prevederile alin.2 art.7 - conform cărora nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi
penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă - exprimă principiul unicităţii răspunderii
penale (Non bis in idem) şi comportă următoarea semnificaţie: pentru o singură infracţiune există
o singură răspundere penală.
14. Aceasta nu înseamnă că răspunderea penală nu poate coexista cu alte forme de
răspundere juridică, cum ar fi răspunderea civilă, disciplinară etc.
15. Acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru o infracţiune să i se aplice aceluiaşi
infractor mai multe sancţiuni penale, dar numai în măsura în care aceste sancţiuni se cumulează
din raţiuni diferite şi dacă ele au funcţii diferite. Prin urmare, pedepsele principale pot fi însoţite
de pedepse complementare ori li se pot asocia măsurile de siguranţă.
16. Acest principiu este reflectat şi în normele din partea specială a CP. De exemplu,
conform alin.4 art.186 CP, din categoria infracţiunilor prevăzute de art.186-192 CP se consideră
repetate acele infracţiuni săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una din infracţiunile
prevăzute de alin.1 din articolele menţionate, dar nu a fost condamnată pentru această faptă
penală.
Articolul 8. ACŢIUNEA LEGII PENALE ÎN TIMP
Caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală
în vigoare la momentul săvârşirii faptei.
1. Pentru stabilirea legii care trebuie aplicată în cazul săvârşirii unei infracţiuni concrete
este necesar a clarifica două împrejurări: timpul acţiunii legii penale şi timpul săvârşirii
infracţiunii.
2. Se consideră în acţiune legea penală care a intrat în vigoare şi care nu şi-a pierdut
puterea de acţiune. Ordinea publicării şi intrării în vigoare a actelor oficiale este prevăzută de
Legea privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale din 6 iulie 1994.
Potrivit prevederilor alin.4 din art.1 al legii menţionate, toate legile promulgate de Preşedintele
RM, hotărârile Parlamentului, decretele Preşedintelui RM, hotărârile şi dispoziţiile Guvernului,
actele Curţii Constituţionale şi ale Curţii de Conturi, actele normative ale organelor centrale de
specialitate ale administraţiei publice, ale BNM şi ale Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare
intră în vigoare la data publicării lor în MO al RM sau la data indicată în text.
3. Actele internaţionale, conform prevederilor art.2 din Legea nr.173-XIII din 06.07.1994,
intră în vigoare după schimbul instrumentelor de ratificare sau după remiterea actelor aprobate
depozitarului spre păstrare în conformitate cu normele de drept internaţional sau în alt mod şi
termen, stabilite de părţile contractante.
4. Legea enunţată prevede şi alte modalităţi de intrare în vigoare a actului oficial. De
exemplu, actul oficial al cărui conţinut constituie secret de stat intră în vigoare la data adoptării
sau la data prevăzută în acel act şi se comunică doar instituţiilor interesate (art.3 al Legii nr.173-
XIII). În cazul în care unele titluri, capitole, articole ale actului oficial conţin secret de stat,
acestea se omit la publicare, în locul lor indicându-se "Secret de stat". Actele oficiale pot fi
difuzate la radio şi televiziune (art.8 al Legii nr.173-XIII).
5. Legea penală îşi pierde puterea, îşi încetează acţiunea numai dacă a fost abrogată, a fost
declarată nulă prin hotărâre definitivă a instanţei competente, a devenit caducă, a fost schimbată
prin altă lege, a expirat termenul indicat în lege, au fost schimbate condiţiile şi circumstanţele,
care au condiţionat adoptarea legii concrete.
6. Prin săvârşire a faptei se înţelege atât infracţiunea consumată, cât şi cea neconsumată,
adică activitatea de pregătire pentru săvârşirea infracţiunii şi tentativa de infracţiune.
Articolul 9. TIMPUL SĂVÂRŞIRII FAPTEI
Timpul săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea)
prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.
1. Aplicarea legii penale depinde de stabilirea corectă a timpului săvârşirii infracţiunii. CP a
rezolvat problema despre timpul săvârşirii infracţiunii, înlăturând, prin aceasta, discuţiile
exprimate în doctrina penală.
2. Timpul săvârşirii faptei, indiferent de structura componenţei de infracţiune în legea
penală (materială sau formală), se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea)
prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor. De aceea se aplică legea penală care
acţionează la momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii) prejudiciabile.
3. Timp al săvârşirii infracţiunii prelungite se consideră timpul săvârşirii ultimei acţiuni din
seria de acţiuni identice, îndreptate spre un scop comun, care, împreună, formează o infracţiune
unică. La infracţiunea continuă se aplică legea penală în vigoare la momentul încetării de către
vinovat a infracţiunii sau la momentul depistării faptei de către organele de drept. La săvârşirea
infracţiunii prin participaţie, fapta se consideră consumată din momentul îndeplinirii de către
autor a laturii obiective a infracţiunii. Astfel, asupra activităţii infracţionale se aplică legea
penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei concrete.
Articolul 10. EFECTUL RETROACTIV AL LEGII PENALE
(1) Legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa
ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv,
adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în
vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat
pedeapsa, dar au antecedente penale.
(2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de
săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.
1. Prin efect retroactiv al legii penale se înţelege calitatea de extindere a acţiunii legii
penale asupra persoanelor care au săvârşit diverse fapte înainte de intrarea în vigoare a acestei
legi.
2. Retroactivitatea este strict limitată de lege. În corespundere cu prevederile alin.1 art.10
CP, legea obţine calitatea de retroactivitate în trei situaţii:
a) în cazul înlăturării caracterului infracţional al faptei;
b) în caz de uşurare a pedepsei;
c) în alte moduri care ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea.
 3. Activitatea infracţională se înlătură prin metoda decriminalizării, adică prin excluderea
faptei infracţionale din rândul celor incriminate, prin introducerea modificărilor în partea
generală a CP cu referinţă la vârsta unor categorii de infractori, prin introducerea unor condiţii
suplimentare pentru răspunderea penală, prin micşorarea cercului subiecţilor infracţiunii ş. a.
4. Uşurarea pedepsei se efectuează prin transferarea infracţiunii dintr-o categorie gravă în
alta mai puţin gravă, prin micşorarea termenului minimal şi a celui maximal al pedepsei, prin
înlocuirea în sancţiunea normei a tipului pedepsei cu una mai uşoară, prin excluderea din
sancţiunea alternativă a pedepsei mai grave sau a celei complementare, prin modificări de
legislaţie ce au loc în procesul depenalizării pedepselor.
5. Prin alte moduri care ameliorează situaţia persoanei vinovate trebuie înţelese
prevederile noii legi, care este mult mai favorabilă pentru persoana vinovată. De exemplu,
îmblânzirea regimului de ispăşire a pedepsei cu închisoarea, extinderea temeiurilor pentru
liberarea condiţionată înainte de termen sau înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blândă, reducerea termenelor de prescripţie şi de stingere a antecedentelor penale,
amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi pentru cele cu copii în vârstă de până la 8
ani etc.
6. Prevederile alin.1 art.10 CP se extind asupra a trei categorii de persoane, acestea
devenind subiecţi ai legii noi:
a) persoanele care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a legii;
b) persoanele care execută pedeapsa;
c) persoanele care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale.
La atenuarea pedepsei pentru infracţiunea care se ispăşeşte de către persoana vinovată,
pedeapsa numită de instanţa de judecată se micşorează în limitele prevăzute de noua lege penală.
7. În corespundere cu alin.2 art.10 CP, legea penală care înăspreşte pedeapsa sau agravează
situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv.
Articolul 11. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU
(1) Toate persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova
urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.
(2) Cetăţenii Republicii Moldova şi apatrizii cu domiciliu permanent pe teritoriul
Republicii Moldova care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sunt pasibili de
răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii
Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în
conformitate cu prezentul cod şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii
Moldova dacă infracţiunile săvârşite sunt îndreptate împotriva intereselor Republicii
Moldova, împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi
pentru infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin.
(4) Sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici
ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu
sunt supuse jurisdicţiei penale a Republicii Moldova.
(5) Infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al Republicii Moldova se
consideră săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova. Persoana care a săvârşit o infracţiune pe
o navă maritimă sau aeriană, înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi
aflată în afara spaţiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova, poate fi supusă răspunderii
penale în conformitate cu prezentul cod dacă în tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte nu se dispune altfel.
(6) În baza prezentului cod sunt supuse răspunderii penale şi persoanele care au săvârşit
infracţiuni la bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparţinând Republicii Moldova,
indiferent de locul ei de aflare.
(7) Pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului
Republicii Moldova sunt luate în considerare, conform prezentului cod, la individualizarea
pedepsei pentru o nouă infracţiune săvârşită de aceeaşi persoană pe teritoriul Republicii
Moldova, precum şi la soluţionarea chestiunilor privind amnistia în condiţii de reciprocitate
în temeiul hotărârii instanţei de judecată.
1. Prin acţiunea legii penale în spaţiu se înţelege aplicarea acestei legi pe un teritoriu
determinat şi în raport cu anumite persoane care au săvârşit o infracţiune. Art.11 CP fixează două
principii de aplicare a legii penale în spaţiu: principiul teritorialităţii şi principiul cetăţeniei.
2. Principiul teritorialităţii de aplicare a legii penale în spaţiu, indicat în alin.1 art.11,
stabileşte că toate persoanele, indiferent de cetăţenie, care săvârşesc infracţiuni pe teritoriul RM
sunt pasibile de răspundere, conform CP. Teritoriul RM se stabileşte prin frontieră de stat. În
conformitate cu Legea din 17.05.1994 privind frontiera de stat a RM, frontieră de stat este linia
ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul RM de teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical
delimitează spaţiul aerian şi subsolul RM de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine (a se vedea
MO nr.12/107 din 03.11.1994). Prin urmare, noţiunea de teritoriu al RM reflectă spaţiul acvatic,
aerian, solul şi subsolul delimitate prin graniţe şi supuse suveranităţii statului.
3. Principiul teritorial de aplicare a legii penale în spaţiu este completat de principiul
cetăţeniei, prin care se înţelege extinderea jurisdicţiei RM asupra cetăţenilor RM, apatrizilor şi a
cetăţenilor străini care au săvârşit infracţiuni în afara RM.
4. Sunt supuşi răspunderii penale cetăţenii RM şi apatrizii care domiciliază permanent pe
teritoriul RM şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului RM (alin.2 art.11) în cazul în care:
a) acţiunea săvârşită este recunoscută drept infracţiune atât în RM, cât şi în statul pe al cărui
teritoriu a fost săvârşită;
b) aceste persoane nu au fost judecate în statul străin pentru fapta săvârşită.
5. Prin sintagma cetăţean străin, în sensul Legii cetăţeniei, nr.1024-XIV din 02.06.2000, se
înţelege o persoană care aparţine unui stat străin, nu RM. Legea nr.275-XIII din 10.11. 1994 Cu
privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor consideră cetăţean străin persoana
care nu are cetăţenia RM, dar are dovada apartenenţei sale la un alt stat. Prin apatrid Legea
nr.1024-XIV înţelege orice persoană care nu este cetăţean al RM şi nici cetăţean al unui alt stat,
adică persoana care nu are cetăţenia RM şi nici dovada apartenenţei sale la un alt stat. Persoanele
menţionate care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului RM sunt supuse răspunderii penale
dacă infracţiunile lor sunt îndreptate împotriva intereselor RM, adică împotriva oricăror interese
din cele enumerate în alin.1 art.2 CP; împotriva păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de
război enumerate în cap.I al părţii speciale a CP; alte infracţiuni prevăzute de tratatele
internaţionale la care RM este parte, incluse în CP. Pentru infracţiunile menţionate cetăţenii
străini şi apatrizii sunt pasibili de răspundere pe teritoriul RM dacă ei nu au fost supuşi pedepsei
în statul străin (alin.3 art.11 CP).
6. Prevederea din alin.4 art.11 se descifrează în sensul că persoanele care au săvârşit
infracţiuni, dar au imunitate diplomatică, nu cad sub incidenţa legii penale şi nu sunt supuse
jurisdicţiei penale a RM. Aceasta este o prevedere a tratatelor internaţionale în care sunt
enumerate categoriile de persoane care se bucură de imunitate diplomatică de jurisdicţie.
Imunitatea diplomatică nu înlătură ilegalitatea şi pedepsirea faptei săvârşite de diplomat, dar
numai stabileşte ordinea de realizare a răspunderii penale. Persoanele care se folosesc cu rea-
credinţă de dreptul de imunitate diplomatică sunt declarate persoane nongrata şi li se propune
părăsirea RM.
7. Potrivit alin.5 al articolului comentat, infracţiunile săvârşite în limitele apelor teritoriale
sau ale spaţiului aerian al RM sunt recunoscute drept fapte săvârşite pe teritoriul RM. În anumite
condiţii, navele maritime nemilitare şi navele aeriene înregistrate în porturile RM au un statut
juridic similar cu teritoriul RM. În conformitate cu prevederile alin.5 art.11, aceste condiţii
presupun aflarea navei în spaţiul deschis acvatic sau aerian în afara teritoriului RM, dacă altfel
nu este prevăzut de tratatele internaţionale.
8. Conform prevederilor alin.6 art.11, jurisdicţia statului se extinde şi asupra navelor
militare maritime sau aeriene ale RM indiferent de locul aflării lor. Aceasta înseamnă că
infracţiunile săvârşite la bordul navelor menţionate se consideră săvârşite pe teritoriul RM şi cad
sub incidenţa CP.
9. Instanţa de judecată ia în consideraţie pedepsele şi antecedentele penale ale persoanelor
pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului RM, în cazul în care aceeaşi persoană a săvârşit
o nouă infracţiune pe teritoriul RM (alin.7 art.11). Aceste informaţii vor fi luate în consideraţie la
individualizarea pedepsei pentru o nouă infracţiune şi la soluţionarea chestiunilor privind
amnistia în condiţii de reciprocitate, în temeiul hotărârii instanţei de judecată.
Articolul 12. LOCUL SĂVÂRŞIRII FAPTEI
Locul săvârşirii faptei se consideră locul unde a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea)
prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor.
[Art.12 în redacţia Legii nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]
1. Prin loc al săvârşirii infracţiunii se înţelege un spaţiu determinat în care s-a săvârşit
fapta infracţională. Art.12 prevede că locul săvârşirii faptei se consideră spaţiul în care persoana
a acţionat, iar în cazul inacţiunii - locul în care persoana trebuia sau putea să acţioneze, dacă
această componenţă de infracţiune este formală. Locul săvârşirii infracţiunii coincide, de obicei,
cu timpul săvârşirii faptei, deoarece locul şi timpul sunt noţiuni ce se află în interdependenţă
logică şi nu pot exista decât într-o atare ambianţă.
2. La săvârşirea infracţiunii comise peste hotarele RM, dacă participantul a acţionat pe
teritoriul RM, el va răspunde conform legii penale a RM, chiar dacă această faptă nu se
pedepseşte în statul în care a fost săvârşită fapta.
Articolul 13. EXTRĂDAREA
(1) Cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în
Republica Moldova, în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi
sunt supuşi răspunderii penale conform prezentului cod.
(2) Cetăţenii străini şi apatrizii care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului
Republicii Moldova, dar se află pe teritoriul ţării pot fi extrădaţi numai în baza unui tratat
internaţional la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de reciprocitate în temeiul
hotărârii instanţei de judecată.
1. Prin extrădare se înţelege acţiunea de predare de către un stat altui stat a unui infractor,
care se află pe teritoriul său, spre a fi judecat sau spre a-şi executa pedeapsa.
2. Condiţiile şi procedura de extrădare se reglementează de tratatele internaţionale la care
RM este parte, legislaţia penală (art.13 CP) şi procesual-penală (art.541-550 CPP).
3. Cetăţenii RM nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din republică (alin.2 art.18 CRM). Dreptul
de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor internaţionale la care
RM este parte (alin.3 art.19 CRM). Reglementările enunţate au fost preluate şi de legea penală
care prevede regula conform căreia cetăţenii RM şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în
RM, în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi (alin.1 art.13 CP).
Această categorie de persoane este supusă răspunderii penale conform prevederilor CP al RM. În
acelaşi timp, nu se exclude posibilitatea de extrădare a cetăţeanului RM în baza unor acorduri
bilaterale (de exemplu, în baza acordului de asistenţă juridică).
4. Prevederile alin.2 art.13 CP se întemeiază pe principiul consfinţit în alin.2 art.19 CRM şi
pe cel din art.25 al Legii nr.275-XIII din 10.11.1994 Cu privire la statutul juridic al cetăţenilor
străini şi al apatrizilor în RM şi admit posibilitatea extrădării cetăţenilor străini şi a apatrizilor ce
au săvârşit infracţiuni după hotarele RM, dar care se află pe teritoriul republicii. În acest caz
extrădarea se face numai în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale sau dacă
extrădarea este întemeiată pe o hotărâre a instanţei de judecată (Convenţia Europeană de
Extrădare, Paris 13.12.1957 şi protocoalele adiţionale la această convenţie, Strasbourg
15.10.1975 şi 17.03.1978).
CAPITOLUL II
INFRACŢIUNEA
Articolul 14. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE
 (1) Infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea
penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală.
(2) Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi, formal, conţine semnele
unei fapte prevăzute de prezentul cod, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul
prejudiciabil al unei infracţiuni.
1. Infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa penală sunt instituţiile fundamentale ale
dreptului penal. Infracţiunea determină răspunderea penală şi pedeapsa penală, deoarece
problema răspunderii penale şi a pedepsei penale se pune numai după ce s-a săvârşit infracţiunea.
Din acest punct de vedere este logic faptul că legiuitorul a abordat în CP mai întâi concepţia
privitoare la infracţiune, apoi pe cea referitoare la instituţiile enunţate.
2. În definiţia infracţiunii dată în alin.1 art.14 CP sunt enunţate trăsăturile (semnele)
esenţiale ale acesteia prin care ea se distinge de alte fapte. Pentru ca fapta să constituie
infracţiune, ea trebuie să fie: a) prejudiciabilă; b) prevăzută de legea penală; c) săvârşită cu
vinovăţie; d) pasibilă de pedeapsă penală. În lipsa uneia dintre aceste trăsături nu există
infracţiune.
3. Fapta prejudiciabilă constituie temeiul real al răspunderii penale (alin.1 art.51 CP).
Prin faptă se înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă
de acţiune sau inacţiune prejudiciabilă.
Acţiunea este o comportare activă prin care se încalcă o normă prohibitivă ce interzice o
anumită activitate. De exemplu, acţiunea de furt încalcă interdicţia ce rezultă din art.186 CP.
Inacţiunea constă într-o comportare pasivă, în neîndeplinirea unei obligaţiuni impuse de
lege sau de alte acte normative. Astfel, neacordarea de ajutor unui bolnav de către o persoană
care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să îl acorde constituie infracţiunea
prevăzută de art.162 CP.
Acţiunea sau inacţiunea obţine semnificaţie juridico-penală prin capacitatea reală de a
produce o urmare negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale indicate expres în art.2
CP sau în crearea unui pericol pentru acestea. Sub acest aspect prin faptă (acţiune sau inacţiune)
într-o accepţie generală se înţelege activitatea desfăşurată laolaltă cu urmările produse. De aici
concluzia că nu pot fi apreciate drept infracţiuni gândurile, ideile, convingerile persoanei, fără o
substanţă reală a acestora. Numai în măsura în care ele (gândurile, ideile, convingerile) s-au
concretizat într-o acţiune sau într-o inacţiune incriminată, care a produs urmări dăunătoare, se
poate vorbi de infracţiune.
4. În art.14 CP infracţiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă, şi nu "social-
periculoasă", cum era prevăzută în art.7 CP din 1961.
În limbaj obişnuit, cuvintele prejudiciabil şi periculos au acelaşi sens şi fac parte din
acelaşi câmp semantic. Subliniind ideea că infracţiunea, ca faptă prejudiciabilă, cauzează un
prejudiciu valorilor sociale indicate în art.2 CP, legiuitorul recunoaşte că infracţiunea este o faptă
social-prejudiciabilă, adică social-periculoasă. Drept confirmare a acestei teze, legiuitorul s-a
pronunţat în favoarea termenului faptă prejudiciabilă, utilizând, totodată, în unele articole din
CP, şi expresii cum ar fi faptă care nu prezintă pericol social (art.58 CP), persoană care nu
prezintă pericol social (art.59) etc. De aceea în continuare, pentru o expunere uniformă a
textului, vom utiliza termenul prejudiciabil, legal recunoscut şi similar termenului social-
periculos.
Caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei reprezintă elementul ei material şi dezvăluie
esenţa socială a infracţiunii de a cauza o daună valorilor sociale apărate de legea penală sau de a
crea un pericol pentru acestea. Elementul material al infracţiunii este criteriul principal de
deosebire a infracţiunii de alte acte delictuoase şi determină gradul prejudiciabil al infracţiunii.
5. Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă să constituie infracţiune, ea
trebuie să fie prevăzută în CP - unica lege penală a RM (alin.1 art.1 CP).
Această trăsătură este impusă de principiul legalităţii consacrat în alin.2 art.1 CP, conform
căruia CP "determină faptele ce constituie infracţiuni". Acest principiu este în deplin acord cu
art.72 din Constituţie şi exclude interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a
legii penale (art.3 CP).
Între caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei şi prevederea faptei în legea penală există o
strânsă legătură. Legea nu creează caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei, ci le recunoaşte. Ele
(caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei) impun prevederea faptei în legea penală ca
infracţiune când pericolul acesteia a crescut şi tot ele sunt factorul principal care impune
dezincriminarea faptei în cazul în care gradul ei prejudiciabil a scăzut.
Incriminarea şi dezincriminarea faptei sunt de competenţa legiuitorului (lit.n) alin.3 art.72
din CRM). O dată cu prevederea faptei în lege, ea obţine o formă juridică, devine o categorie
penală, cu toate consecinţele ce decurg din acest statut.
6. Simpla constatare a prevederii faptei prejudiciabile în legea penală nu este suficientă
pentru calificarea acesteia drept infracţiune. O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura
în care fapta a fost săvârşită cu vinovăţie. Atât acţiunea, cât şi inacţiunea prejudiciabilă trebuie să
reprezinte o manifestare psihică conştientă şi volitivă a persoanei (art.17-19 CP). Persoana poate
fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (art.6 şi
51 CP).
În cazul în care fapta a fost săvârşită fără vinovăţie (art.20 CP) sau a fost săvârşită sub
influenţa constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea să-
şi dirijeze acţiunile (art.39 CP), nu poate fi vorba de infracţiune. Nu constituie infracţiune nici
fapta prejudiciabilă săvârşită de o persoană în stare de iresponsabilitate (art.23 CP).
7. Infracţiunea fără pedeapsă nu are sens juridic penal. În partea specială a CP toate
infracţiunile sunt sancţionate cu pedepse penale. Numai prin stabilirea pedepselor pentru
săvârşirea infracţiunilor legea penală îşi realizează scopul urmărit: apărarea valorilor sociale şi
prevenirea săvârşirii faptelor prejudiciabile (art.1-2 CP).
În acelaşi timp, CP prevede liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală (cap.VI
şi IX CP). Liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală sunt aspecte ale principiului
individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale, care, în lipsa pedepsei penale pentru
infracţiunea săvârşită, nu ar fi avut nici o importanţă (art.7 CP).
8. Noţiunea de infracţiune expusă în art.14 CP este material-formală. Elementul material
caracterizează infracţiunea ca faptă prejudiciabilă, iar cel formal - ca faptă prevăzută de legea
penală. Aceasta înseamnă că pentru tragerea la răspundere penală este necesar a stabili ca fapta,
care conţine semnele formale ale unei infracţiuni, să dispună de un anumit grad de
prejudiciabilitate. De aceea nu constituie infracţiune fapta care, deşi formal conţine semnele unei
infracţiuni, dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni
(alin.2 art.14 CP). Fapta nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni în cazul în care aduce
o atingere minimă valorii apărate de legea penală, iar prin conţinutul ei concret este în mod vădit
lipsită de importanţă. Lipsa vădită de importanţă a faptei se ia în consideraţie în raport cu
specificul faptelor care constituie infracţiuni, deoarece unele dintre acestea, cum sunt omorul şi
tâlhăria, prin conţinutul lor concret nu vor putea fi niciodată vădit lipsite de importanţă.
Problema privind recunoaşterea lipsei gradului prejudiciabil al faptei săvârşite se
soluţionează de organele urmăririi penale şi de instanţa de judecată în fiecare caz concret în
parte. Criteriile după care se determină gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15
CP.
Articolul 15. GRADUL PREJUDICIABIL AL INFRACŢIUNII
Gradul prejudiciabil al infracţiunii se determină conform semnelor ce caracterizează
elementele infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
1. La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii
săvârşite (art.7 CP). Codul penal anterior nu prevedea dispoziţii referitoare la criteriile care
determină aceste două laturi ale prejudiciabilităţii.
În art.15 CP este dată numai caracteristica generală a criteriilor care determină gradul
prejudiciabil al infracţiunii. Descrierea caracterului prejudiciabilităţii infracţiunii a rămas în afara
reglementării legislative, ea fiind lăsată pe seama teoriei dreptului penal şi a jurisprudenţei.
 2. Caracterul prejudiciabil reprezintă caracteristica calitativă a pericolului unui grup de
infracţiuni care atentează la una şi aceeaşi valoare socială. El depinde, în primul rând, de
caracterul valorii sociale împotriva căreia este îndreptată infracţiunea din grupul dat, adică de
obiectul juridic al infracţiunii.
Infracţiunile din partea specială a CP nu sunt plasate la întâmplare, ci în funcţie de
importanţa pe care o dă legiuitorul valorilor sociale. De aceea caracterul prejudiciabil al
infracţiunii depinde de locul pe care infracţiunea dată îl ocupă în sistemul părţii speciale a CP.
Astfel, toate infracţiunile contra vieţii au un caracter prejudiciabil, cele contra patrimoniului -
altul etc. Din acest punct de vedere, omorul, de exemplu, ca infracţiune contra vieţii, se
deosebeşte calitativ de orice alt fel de infracţiuni (după obiectul de atentare).
În raport cu caracterul prejudiciabil legiuitorul stabileşte gradul pericolului fiecărei
infracţiuni din grupul cu acelaşi caracter prejudiciabil.
3. Gradul prejudiciabil constă din caracteristica cantitativă a unei infracţiuni în raport cu
alte infracţiuni din grupul celora care au acelaşi caracter prejudiciabil. Criteriile care determină
gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15 CP. Acestea sunt semnele obiective şi
subiective ce caracterizează elementele componenţei de infracţiune: obiectul, latura obiectivă,
subiectul şi latura subiectivă. De exemplu, în limitele infracţiunilor contra patrimoniului, după
metoda săvârşirii infracţiunii (semn al laturii obiective) jaful (art.187 CP) prezintă un grad
prejudiciabil mai mare decât furtul (art.186 CP). În funcţie de forma vinovăţiei (semn al laturii
subiective), infracţiunea de distrugere sau deteriorare intenţionată a bunurilor (art.197 CP) este
mai periculoasă decât aceeaşi faptă săvârşită din imprudenţă (art.198 CP) etc.
Gradul prejudiciabil depinde şi de formele de participaţie la săvârşirea infracţiunii (art.41-
47 CP), etapele activităţii infracţionale (art.25-27 CP) şi de alţi factori.
4. Gradul prejudiciabil este legal (abstract). El este stabilit de legiuitor şi se ia în
consideraţie la incriminarea faptei în natura şi limitele pedepselor prevăzute pentru ea. De
exemplu, răpirea unei persoane, săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie
criminală, prezintă un grad prejudiciabil sporit şi este mai aspru pedepsită decât aceeaşi faptă
săvârşită de o persoană ori de două sau mai multe persoane (art.164 CP). La schimbarea gradului
prejudiciabil acesta se oglindeşte în sancţiunea pentru infracţiunea dată, care va fi ori mai blândă,
ori mai aspră.
5. Gradul prejudiciabil este concret în cazul în care e stabilit de către instanţa de judecată la
individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale, ţinându-se cont de criteriile din cap.V şi
VI, VIII şi IX din partea generală a CP. De exemplu, în funcţie de criteriile menţionate, persoana
în vârstă de până la 18 ani, care a săvârşit o infracţiune mai puţin gravă, cum este furtul (alin.1
art.186 CP), poate fi pedepsită cu închisoarea pe un termen concret în limitele de la 6 luni până
la 3 ani sau poate fi liberată de răspunderea penală conform art.54 CP.
Articolul 16. CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR
(1) În funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile prevăzute de prezentul
cod sunt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave
şi excepţional de grave.
(2) Infracţiuni uşoare se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate
de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv.
(3) Infracţiuni mai puţin grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede
pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
(4) Infracţiuni grave se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa
maximă cu închisoare pe un termen de până la 15 ani inclusiv.
(5) Infracţiuni deosebit de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie pentru
care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen ce depăşeşte 15 ani.
(6) Infracţiuni excepţional de grave se consideră infracţiunile săvârşite cu intenţie
pentru care legea penală prevede detenţiune pe viaţă.
[Art.16 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
 1. CP din 1961 definea infracţiunea gravă (art.71) şi deosebit de gravă (art.23), iar în unele
articole se întâlneau şi noţiuni cum ar fi: infracţiuni ce nu prezintă un mare pericol social (art.48)
şi infracţiuni deosebit de periculoase contra statului (cap.I din partea specială). Acest cod însă nu
preciza semnele acestor categorii de infracţiuni şi nu conţinea criterii unice pentru clasificarea
lor.
2. În art.16 CP este legiferată clasificarea infracţiunilor în funcţie de caracterul şi gradul lor
prejudiciabil. De fapt, la baza acestei clasificări stă expresia juridică a caracterului şi gradului
prejudiciabil al faptei, care se manifestă prin una din categoriile de pedeapsă - închisoarea şi
mărimea ei maximă, prevăzută pentru ea în sancţiunea articolului respectiv din partea specială a
CP, şi forma vinovăţiei. În funcţie de aceste criterii, infracţiunile sunt clasificate în 5 categorii:
uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.
3. La infracţiunile uşoare se referă faptele intenţionate sau săvârşite din imprudenţă, pentru
care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de
până la 2 ani inclusiv.
Din interpretarea logică şi semantică a conţinutului acestei norme juridice rezultă că în
categoria dată se includ infracţiunile sancţionate numai cu închisoarea fie drept unicul tip de
pedeapsă, fie ca alternativă altor categorii de pedepse. Însă în partea specială a CP unele
infracţiuni sunt sancţionate numai cu pedepse de altă natură. De exemplu, eschivarea de la
acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului se pedepseşte cu amendă în mărime de până la
200 de unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată de până la 180 de ore în folosul
comunităţii (art.203 CP); distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi
cultură se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 până la 3000 de unităţi convenţionale sau
cu arest până la 6 luni (art.221 CP) etc. Mai mult, persoanele juridice care au săvârşit
infracţiunile prevăzute în alin.3 art.21 CP în general nu pot fi sancţionate cu închisoarea (art.63
CP). Aceste infracţiuni se referă, de asemenea, la categoria infracţiunilor uşoare.
4. Infracţiuni mai puţin grave şi grave se consideră faptele intenţionate sau săvârşite din
imprudenţă, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de
până la 5 ani şi, respectiv, de până la 15 ani.
La infracţiunile mai puţin grave se referă omorul săvârşit în stare de afect (art.146 CP);
munca forţată (art.168 CP); încălcarea regulilor de zbor (art.262 CP), favorizarea infracţiunii
(art.323 CP) etc.
Infracţiunile de tipul celora cum sunt lipsirea de viaţă din imprudenţă a două sau a mai
multor persoane (alin.2 art.149 CP); huliganismul agravat (alin.2 şi 3 art.287 CP) etc. se includ
în categoria infracţiunilor grave.
5. La baza clasificării infracţiunilor în deosebit de grave şi excepţional de grave stau
următoarele criterii: categoria pedepsei şi mărimea prevăzută de sancţiunea articolului din partea
specială a CP, precum şi forma vinovăţiei.
Toate infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave sunt săvârşite în mod
intenţionat. La categoria celor deosebit de grave se referă acele infracţiuni pentru care sancţiunea
normei de incriminare prevede numai pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce
depăşeşte 15 ani. În cazul în care sancţiunea prevede pentru pedeapsa cu închisoarea o
alternativă în formă de detenţiune pe viaţă, această infracţiune se consideră excepţional de gravă.
De exemplu, infracţiunea de însuşire în proporţii deosebit de mari a bunurilor se pedepseşte cu
închisoarea de la 10 până la 25 de ani şi, prin urmare, ea este o infracţiune deosebit de gravă
(alin.2 art.195 CP). Banditismul însă (art.283 CP) este o infracţiune excepţional de gravă, din
care cauză ea se pedepseşte cu închisoarea de la 16 până la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
6. În funcţie de circumstanţele agravante ale componenţei de infracţiune, aceeaşi
infracţiune este inclusă în diferite categorii din cele 5 menţionate în art.16 CP. De exemplu,
traficul de fiinţe umane, incriminat în art.165 CP, constituie o infracţiune gravă în cazul
calificării faptei în cadrul dispoziţiilor alin.1. Aceeaşi faptă, dacă se încadrează în limitele
prevederilor alin.2, este considerată o infracţiune deosebit de gravă, iar în cazul calificării în baza
prevederilor alin.3 ea este apreciată drept infracţiune excepţional de gravă.
 7. Clasificarea infracţiunilor (art.16 CP) are importanţă teoretică şi practică. În raport cu
categoriile infracţiunilor, în CP sunt incriminate actele de pregătire a infracţiunilor (art.26 CP),
favorizarea infracţiunii (art.323), denunţarea calomnioasă şi mărturia mincinoasă săvârşite în
circumstanţe agravante (lit.a) alin.2 art.311 şi lit.a) alin.2 art.312 CP) etc.
Atribuirea infracţiunii la una din categoriile indicate în art.16 CP atrage după sine şi
anumite consecinţe juridice. Astfel, în funcţie de categoria infracţiunii săvârşite, se stabilesc
categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoarea (art.72 CP); se aplică
pedeapsa mai blândă decât cea prevăzută de lege (art.79 CP) şi în cazul unui concurs de
infracţiuni (art.84 CP); nu se aplică condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei (alin.4 art.90 CP); sunt reglementate termenele de prescripţie ale executării sentinţei de
condamnare (art.97 CP) etc.
Articolul 17. INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ CU INTENŢIE
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a săvârşit-o
îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările
ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.
1. Numai persoana vinovată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (art.6, 51
CP) poate fi supusă răspunderii penale şi pedepsei penale. În CP nu se defineşte noţiunea de
vinovăţie, însă ea poate fi dedusă din dispoziţiile art.17-18 CP. Ea reprezintă atitudinea psihică
conştientă şi volitivă a persoanei în procesul comiterii infracţiunii, care, împreună cu motivul şi
scopul, constituie latura subiectivă a infracţiunii.
2. Dispoziţia art.17 CP reproduce întocmai definiţia intenţiei, ca formă a vinovăţiei,
prevăzută în art.8 CP din 1961.
Intenţia în norma penală citată este caracterizată sub aspectul manifestării ei în două
modalităţi: a) intenţia directă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările prejudiciabile ale acesteia şi doreşte
survenirea acestor urmări; b) intenţia indirectă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă
seama de gradul prejudiciului faptei, prevede urmările ei prejudiciabile, nu doreşte, însă admite
în mod conştient survenirea acestor urmări.
Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei şi prevederea urmării ei constituie elementul
intelectiv al intenţiei, iar dorinţa sau admiterea în mod conştient a survenirii urmării
prejudiciabile reprezintă elementul ei volitiv.
3. Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei săvârşite atât prin intenţie directă, cât şi
prin intenţie indirectă înglobează reprezentarea în conştiinţa persoanei a obiectului infracţiunii,
acţiunii sau inacţiunii prin care se realizează activitatea infracţională. Dacă latura obiectivă a
infracţiunii se caracterizează şi prin anumite semne referitoare la timpul, locul, mijloacele sau
modul săvârşirii infracţiunii, înţelegerea trebuie să cuprindă şi aceste semne. De exemplu, se
consideră infracţiune de jaf atunci când infractorul îşi dă seama că săvârşeşte infracţiunea în
prezenţa părţii vătămate sau a altor persoane. În cazul în care făptuitorul în situaţia creată
consideră că acţionează pe ascuns, cele săvârşite se încadrează în componenţa de infracţiune de
furt (p.2-3 HP CSJ nr.5 din 6 iulie 1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale
despre sustragerea averii proprietarului).
În cazul infracţiunilor agravate conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi aceste
circumstanţe. De exemplu, persoana care nu ştia precis de graviditatea părţii vătămate nu poate
să poarte răspunderea penală pentru infracţiunea agravată cum este omorul unei femei gravide
(p.14 HP CSJ nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre
omor intenţionat).
Art.17 CP nu cere cunoaşterea de către făptuitor şi a caracterului ilicit al faptei, adică
prevederea ei ca infracţiune în legea penală. Însă gradul prejudiciabil al unor fapte prevăzute în
CP ca infracţiuni este legat, în primul rând, de încălcarea de către făptuitor a unor legi, reguli,
interdicţii sau de o activitate ilegală. De exemplu, efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale de
către medic (art.160 CP); încălcarea intenţionată a legislaţiei privind accesul la informaţie
(art.180 CP); aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art.143 CP) etc.
În astfel de cazuri conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi înţelegerea că el săvârşeşte o
faptă interzisă.
4. Un alt aspect al elementului intelectiv - acela al prevederii urmării prejudiciabile a faptei
cu intenţie directă şi indirectă - se manifestă diferit.
Previziunea în cazul intenţiei indirecte presupune înţelegerea posibilităţii survenirii reale a
consecinţelor prejudiciabile (p.3 HP CSJ nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica
judiciară în cauzele despre omor intenţionat). Săvârşind fapta penală prin intenţie directă,
persoana prevede nu numai posibilitatea survenirii reale a urmării prejudiciabile, ci, de regulă, şi
inevitabilitatea survenirii ei. De exemplu, aruncând victima într-o prăpastie, făptuitorul prevede
nu numai posibilitatea, ci şi inevitabilitatea morţii ei.
5. Elementul volitiv al intenţiei se caracterizează printr-o anumită atitudine volitivă faţă de
urmarea prejudiciabilă.
Persoana care activează cu intenţie directă doreşte survenirea urmării prejudiciabile şi îşi
depune voit eforturile pentru atingerea rezultatului dorit. Spre deosebire de intenţia directă, la
săvârşirea infracţiunii prin intenţie indirectă, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii reale a
urmării prejudiciabile, nu o doreşte, însă o admite în mod conştient. Are, deci, o atitudine de
indiferenţă, de nepăsare faţă de producerea urmării prejudiciabile.
Rezultă că reglementarea intenţiei în art.17 CP este orientată spre infracţiunile cu
componenţe materiale. Însă în CP o mare parte de infracţiuni au componenţe formale, urmarea
prejudiciabilă a cărora nu este un semn obligatoriu al laturii obiective. În astfel de cazuri,
elementul volitiv se caracterizează prin dorinţa de a săvârşi acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă
indiferent de faptul survenirii unor urmări materiale. De exemplu, infracţiunea de expediere
ilegală de substanţe narcotice se consideră consumată din momentul primirii coletului poştal sau
a bagajului cu astfel de substanţe de către instituţia de comunicaţie sau de punctul de recepţie a
bagajelor (p.3. HP CSJ nr.12 din 27.03.1997 Despre practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice).
6. Delimitarea intenţiei directe de intenţia indirectă are importanţă teoretică şi practică.
Astfel, dacă omorul intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie
indirectă, tentativa de omor este posibilă numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile
vinovatului demonstrau că el a prevăzut survenirea morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a
survenit din cauza circumstanţelor ce nu au depins de voinţa lui (p.3 HP CSJ nr.9 din 15.11.1993
Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat). Prin urmare, pregătirea
(art.26 CP) şi tentativa de infracţiune (art.27 CP) pot fi săvârşite numai cu intenţie directă. Dacă
vinovatul a activat cu intenţie indirectă, el va fi tras la răspundere penală pentru urmarea
prejudiciabilă care a survenit real şi pe care acesta o admisese în mod conştient.
Motivul şi scopul infracţiunii relevă faptul că persoana care o săvârşeşte urmăreşte şi
doreşte o anumită finalitate. În astfel de cazuri persoana acţionează numai cu intenţie directă.
Intenţia indirectă se exclude şi în cazul infracţiunilor cu componenţe formale.
7. Teoria şi legea penală cunoaşte şi alte modalităţi ale intenţiei. După timpul apariţiei
intenţiei ea poate fi spontană şi premeditată. Intenţia spontană se manifestă în două forme:
simplă şi din afect. În cazul intenţiei spontane simple intenţia de a săvârşi infracţiunea apare din
cauza unor condiţii în care se află persoana şi se realizează imediat sau după o perioadă scurtă de
timp din momentul apariţiei ei. De exemplu, în timpul unei sfezi dintre două persoane, una din
ele ia un cuţit de pe masă şi o ucide pe cealaltă.
Spre deosebire de intenţia spontană simplă, intenţia din afect apare în mod subit sub
imperiul unor tulburări sau al altor stări de provocare ca reacţie imediată la aceste provocări.
Această modalitate a intenţiei spontane constituie un semn ce caracterizează latura subiectivă a
unor componenţe de infracţiuni, cum sunt omorul săvârşit în stare de afect (art.146 CP),
pruncuciderea (art.147 CP) şi vătămarea gravă sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în
stare de afect (art.156 CP), iar în cazul altor infracţiuni ea poate fi considerată drept circumstanţă
atenuantă la stabilirea pedepsei (art.76 CP).
 Intenţia premeditată presupune un anumit interval de timp de la apariţia ideii de a săvârşi
infracţiunea până la realizarea ei. De regulă, în acest interval de timp, persoana plănuieşte şi se
pregăteşte în vederea săvârşirii infracţiunii, creându-şi condiţii favorabile pentru realizarea ei. În
astfel de situaţii, intenţia premeditată sporeşte gradul prejudiciabil al faptei şi al făptuitorului, de
aceea ea apare mai prejudiciabilă decât intenţia spontană. De exemplu, intenţia premeditată este
un semn ce caracterizează latura subiectivă a unor astfel de infracţiuni, cum sunt omorul
intenţionat săvârşit cu premeditare (lit.a) alin.2 art.145 CP), banditismul (art.283 CP), crearea
sau conducerea unei organizaţii criminale (art.284 CP) etc. În alte cazuri premeditarea poate fi
luată în vedere la individualizarea pedepsei ca semn ce determină gradul prejudiciabil al
infracţiunii (art.7 şi 15 CP).
După gradul de concretizare a intenţiei, pentru practica judiciară are importanţă clasificarea
ei în intenţie concretă şi intenţie nedeterminată.
În cazul intenţiei concrete persoana prevede şi doreşte survenirea unui rezultat bine
determinat. De exemplu, făptuitorul ştie că victima nu are vârsta de 14 ani şi o violează.
Acţiunile lui vor fi calificate ca viol al unei persoane minore în vârstă de până la 14 ani în baza
lit.b) alin.3 art.171 CP.
În cazul intenţiei nedeterminate făptuitorul prevede şi doreşte să cauzeze un prejudiciu, însă
îşi imaginează în linii generale urmările posibile, dorind în egală măsură survenirea oricăreia din
aceste urmări. De exemplu, la săvârşirea infracţiunii de viol făptuitorul nu ştia precis vârsta
victimei, admiţând că ea poate fi şi minoră. În acest caz făptuitorul va fi tras la răspundere penală
pentru viol în funcţie de vârsta pe care de fapt o avea victima, adică după rezultat.
8. Vinovăţia nu se prezumă. Concluziile instanţei judecătoreşti cu privire la vinovăţia sau
nevinovăţia inculpatului trebuie să fie motivate în sentinţă, indicându-se probele cercetate (p.1
HP CSJ nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor
premeditat). Sarcina dovedirii vinovăţiei revine acuzării, inculpatul şi apărătorul lui având
posibilitatea în proces de a folosi orice mijloc de probă pentru a o infirma.
Articolul 18. INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ DIN IMPRUDENŢĂ
Se consideră că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a
săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a
prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate
ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut
posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
1. În art.18 CP este prevăzută imprudenţa ca formă a vinovăţiei sub două modalităţi: a)
sineîncrederea exagerată (uşuratică) şi b) neglijenţa.
2. Sineîncrederea exagerată se caracterizează prin faptul că persoana îşi dă seama că, în
condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea, această activitate prezintă un anumit grad
prejudiciabil, prevede urmările ei prejudiciabile, rezultat pe care nu-l doreşte şi nici nu-l acceptă,
dar consideră uşuratic că prin felul în care acţionează îl va evita.
Factorul intelectiv al sineîncrederii exagerate constă în înţelegerea de către făptuitor a
caracterului prejudiciabil al activităţii sale şi în prevederea urmării prejudiciabile ce poate
surveni din cauza ei.
Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei este legată, de regulă, de nerespectarea unor
reguli de precauţie stabilite pentru a evita survenirea unor consecinţe prejudiciabile în procesul
de desfăşurare a anumitor activităţi. De exemplu, motociclistul, dezvoltând o viteză inadmisibilă
pe o rută din raza oraşului, îşi dă seama că această abatere de la regulile de circulaţie rutieră
creează un pericol pentru securitatea participanţilor la trafic.
Prevederea în cadrul sineîncrederii exagerate presupune nu numai prevederea posibilităţii
producerii urmării prejudiciabile, ci şi posibilitatea preîntâmpinării unei astfel de urmări.
Posibilitatea preîntâmpinării urmărilor se bazează pe aprecierea unor temeiuri şi împrejurări care,
în concepţia făptuitorului, ar trebui să evite rezultatul prevăzut. La baza acestei aprecieri pot sta
încrederea făptuitorului în experienţa şi pregătirea sa profesională, starea tehnică a
mecanismelor, acţiunile altor persoane, precum şi alte împrejurări de natură să prevină
producerea rezultatului prejudiciabil.
3. Factorul volitiv al sineîncrederii exagerate reprezintă eforturile pe care le depune
făptuitorul la desfăşurarea activităţii cu nerespectarea regulilor de precauţie în condiţiile
încrederii sale în anumiţi factori care, în concepţia sa, pot împiedica survenirea rezultatului şi
care, de fapt, au fost apreciaţi exagerat.
Când făptuitorul nu se bazează pe nici un temei care ar putea preîntâmpina rezultatul, ci pe
hazard, pe întâmplare, vinovăţia sa va îmbrăca forma intenţiei, întrucât în asemenea caz ea
echivalează cu acceptarea urmărilor prevăzute. În situaţia sineîncrederii exagerate făptuitorul
crede sincer, dar greşit, exagerat că rezultatul nu se va produce, şi această încredere îl însoţeşte
pe tot parcursul activităţii sale. La intenţie, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii
rezultatului, îl acceptă în mod conştient şi nu face nici un efort pentru preîntâmpinarea lui.
De exemplu, acţiunea persoanei care a instalat pe terenul său un dispozitiv explozibil, în
urma exploziei căruia au murit oameni, urmează a fi calificată ca omor intenţionat, dar nu din
imprudenţă (p.26 HP CSJ Cu privire la practica judiciară în cauzele de omor intenţionat).
4. Neglijenţa ca modalitate a imprudenţei există atunci când persoana nu îşi da seama de
caracterul prejudiciabil al faptei, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmării prejudiciabile, deşi
trebuia şi putea să le prevadă. Astfel, lipsa de înţelegere a gradului prejudiciabil al faptei şi al
prevederii producerii rezultatului ei deosebesc imprudenţa de toate celelalte forme şi modalităţi
ale vinovăţiei.
În dreptul penal esenţa neglijenţei constă în faptul că persoana trebuia şi putea să prevadă
posibilitatea producerii rezultatului prejudiciabil.
5. Sintagma din art.18 CP trebuia să prevadă exprimă obligaţiunea persoanei de a prevedea
posibilitatea survenirii urmării prejudiciabile. Această obligaţiune rezultă din diferite norme,
reguli, instrucţiuni legale care reglementează modul de desfăşurare a unor activităţi sau din
anumite reguli de convieţuire socială bazate pe experienţa de viaţă. În lipsa obligaţiunii de a
prevedea posibilitatea survenirii rezultatului se exclude vinovăţia.
Obligaţiunea de prevedere se deduce nu din posibilităţile individuale, concrete ale
persoanei, ci din posibilitatea unui individ mediu, obişnuit, care, activând în condiţiile
făptuitorului, ar fi trebuit să prevadă rezultatul acţiunii sale. Prin urmare, obligaţiunea de a
prevedea rezultatul este o condiţie obiectivă a neglijenţei şi la stabilirea ei nu se iau în
considerare particularităţile individuale ale persoanei concrete.
6. Pe lângă obligaţiunea de a prevedea rezultatul (trebuia să-l prevadă), este necesar ca
persoana să poată prevedea natura şi dimensiunile lui. Posibilitatea de prevedere este o condiţie
subiectivă a neglijenţei şi se stabileşte în funcţie de particularităţile individuale ale făptuitorului,
pregătirea şi experienţa lui profesională sau de viaţă, circumstanţele concrete ale situaţiei în
fiecare caz aparte. Dacă se va stabili că persoana nicicum nu putea să prevadă producerea
rezultatului, va exista o faptă săvârşită fără vinovăţie, şi nu infracţiune (art.20 CP). Numai atunci
când persoana care trebuia să prevadă şi să preîntâmpine rezultatul faptei sale a putut, însă nu şi-
a onorat această obligaţiune, sunt temeiuri de a se vorbi despre prezenţa vinovăţiei în formă de
neglijenţă.
7. În general, art.18 CP reglementează imprudenţa în cele două modalităţi menţionate
numai în cazurile infracţiunilor cu componenţe materiale, de rezultat.
Crearea pericolului survenirii urmării prejudiciabile din cauza sineîncrederii exagerate sau
a neglijenţei, în lipsa unui rezultat real, nu atrage răspunderea penală a făptuitorului, chiar nici
atunci când rezultatul a fost preîntâmpinat de alte persoane sau din întâmplare nu a survenit.
Excepţie fac infracţiunile cu componenţe formale prevăzute expres în partea specială a CP
(art.235 alin.1 art.345 CP).
Specificul acestei forme de vinovăţie rezultă şi din faptul că CP nu prevede răspunderea
penală pentru participaţia la săvârşirea infracţiunilor din imprudenţă (art.41 CP) şi exclude
posibilitatea pregătirii şi tentativei la ele (art.26-27 CP).
Articolul 19. INFRACŢIUNE SĂVÂRŞITĂ CU DOUĂ FORME DE VINOVĂŢIE
 Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii, se produc urmări mai grave
care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse de intenţia
făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a
prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau
dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le
prevadă. În consecinţă, infracţiunea se consideră intenţionată.
1. De regulă, infracţiunile se săvârşesc cu intenţie sau din imprudenţă. Însă unele
infracţiuni, după construcţia lor, se caracterizează sub aspectul laturii subiective prin reunirea
cumulativă a intenţiei şi imprudenţei. Astfel de infracţiuni în art.19 CP sunt definite ca
infracţiuni săvârşite cu două forme de vinovăţie.
2. Sub aspect obiectiv infracţiunile cu două forme de vinovăţie constau dintr-o faptă
iniţială, al cărei rezultat se amplifică, conducând la o consecinţă mai gravă. Sub aspect subiectiv,
aceste infracţiuni se caracterizează prin intenţie, ce stă la baza acţiunii iniţiale, şi imprudenţă faţă
de urmarea mai gravă. Urmarea mai gravă provocată din imprudenţă prin fapta săvârşită cu
intenţie apare astfel drept circumstanţă agravantă la infracţiunile săvârşite cu intenţie.
Dacă CP nu ar fi incriminat infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie în partea
specială a CP ca infracţiuni distincte, în practica judiciară la încadrarea juridică a unor asemenea
fapte s-ar fi impus aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, realizându-se un concurs ideal:
infracţiunea iniţială comisă cu intenţie şi alta din imprudenţă.
De exemplu, luarea de ostatici şi lipsirea de viaţă din imprudenţă sunt fapte incriminate ca
infracţiuni concrete în alin.1 art.280 CP şi, respectiv, în art.149 CP. Ele, fiind unite de legiuitor
într-o componenţă, au format o singură infracţiune de luare de ostatici care a provocat decesul
unei persoane din imprudenţă (alin.3 art.280 CP), sancţiunea pentru această incriminare fiind cu
mult mai aspră decât sancţiunile prevăzute pentru fiecare din infracţiunile unite.
3. În partea specială a CP infracţiunile cu două forme de vinovăţie după construcţia lor sunt
incriminate sub forme de infracţiuni materiale agravate şi infracţiuni formale agravate.
La infracţiunile materiale agravate săvârşite cu două forme de vinovăţie se referă:
vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul
victimei (alin.4 art.151 CP); provocarea ilegală a avortului care a cauzat din imprudenţă o
vătămare gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi decesul victimei
(alin.2 art.159 CP), terorismul soldat cu decesul unei persoane din imprudenţă (alin.3 art.278 CP)
etc.
Ca exemple de infracţiuni formale agravate care pot fi săvârşite cu două forme de vinovăţie
sunt: internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică, care a cauzat din imprudenţă vătămarea gravă
a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori decesul victimei (alin.2 art.169 CP); lăsarea în
primejdie, care a provocat din imprudenţă decesul victimei (alin.2 art.163 CP); luarea de ostatici
care a dus la decesul victimei din imprudenţă (alin.3 art.280 CP) etc.
4. Cunoaşterea trăsăturilor specifice ale infracţiunilor cu două forme de vinovăţie are o
mare importanţă practică. Or, ele, conform art.19 CP, se consideră în general infracţiuni
intenţionate şi asupra lor se răsfrâng toate consecinţele ce decurg din acest statut al lor, legate, de
exemplu, de clasificarea lor (art.16 CP), stabilirea recidivei (art.34 CP), categoriile
penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoarea (art.72 CP) etc.
Articolul 20. FAPTA SĂVÂRŞITĂ FĂRĂ VINOVĂŢIE (CAZUL FORTUIT)
Fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau
nu putea să le prevadă.
1. Art.20 CP reglementează un aspect al principiului vinovăţiei, care exclude incriminarea
obiectivă în dreptul penal al RM. Nici o faptă săvârşită fără vinovăţie, oricât de prejudiciabile ar
fi urmările ei, nu poate fi recunoscută drept infracţiune.
Din dispoziţiile art.20 CP rezultă două situaţii în care între acţiunea (inacţiunea) şi urmarea
prejudiciabilă survenită există legătură cauzală, însă fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie.
 2. În prima situaţie persoana care a comis fapta nu îşi dă seama şi, conform circumstanţelor
cauzei, nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale. La
această situaţie se referă, în primul rând, legitima apărare aparentă (putativă sau imperfectă),
când o persoană este convinsă, în baza unor date obiective şi a unor condiţii subiective, că se află
în faţa unui atac. În asemenea cazuri trebuie să existe împrejurări reale care să creeze
făptuitorului certitudinea că se află în faţa unui atac. Dacă se va stabili că persoana care se crede
cu bună-credinţă atacată şi circumstanţele concrete ale cauzei, inclusiv comportamentul părţii
vătămate, îi dădeau temeiuri de a aprecia acţiunile părţii vătămate ca atac ce-i dă dreptul de a se
apăra, fapta se consideră săvârşită fără vinovăţie. Or, persoana nu-şi dădea seama şi, conform
circumstanţelor cauzei, nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor
(inacţiunilor) sale.
În cazul infracţiunilor cu componenţe formale, dacă persoana nu îşi dădea seama sau nu
trebuia şi nici nu putea să înţeleagă caracterul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale, ele,
de asemenea, se consideră săvârşite fără vinovăţie. De exemplu, declaraţiile necorespunzătoare
adevărului, în situaţia în care martorul este de bunăcredinţă, că ele sunt adevărate, nu întrunesc
componenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.312 CP.
3. A doua situaţie, în care fapta se săvârşeşte fără vinovăţie, este aceea în care persoana nu
îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al faptei sale, nu prevede posibilitatea survenirii urmării
ei şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia şi nici nu putea să le prevadă.
Pentru existenţa acestei situaţii este necesar a stabili dacă fapta săvârşită îndeplineşte
următoarele condiţii ce se desprind din reglementarea menţionată:
Rezultatul acţiunii (inacţiunii) persoanei trebuie să se datoreze unor împrejurări obiective,
neprevăzute de conştiinţa şi voinţa făptuitorului. Împrejurările imprevizibile pot fi: naturale
(cutremur, furtună, trăsnet etc.), diferite instalaţii sau mecanisme (scurtcircuit, ruperea unei piese
la o maşină etc.), o stare fiziologică (leşin, atac de cord etc.). Cauza imprevizibilă se poate datora
şi imprudenţei victimei (apare brusc în faţa automobilului în viteză) sau comportării unor
vieţuitoare (o viespe îl înţeapă în ochi pe conducătorul unui automobil în timp ce se află la volan,
din care cauză comite un accident de circulaţie, etc.).
Persoana care a săvârşit fapta trebuie să fi fost în imposibilitate de a prevedea împrejurarea
care a dus la producerea rezultatului. Neprevederea cauzelor care au acţionat şi a rezultatului
produs are un caracter obiectiv şi general; or, în condiţiile situaţiei apărute nici o persoană nu
putea să le prevadă. De exemplu, în situaţia în care un conducător de automobil a săvârşit un
accident, ce a dus la moartea unei persoane, din cauza unei defecţiuni tehnice de construcţie a
motorului, defecţiune care nu a fost descoperită la revizia tehnică a maşinii, împrejurare care nu
ar fi putut fi prevăzută de nici o altă persoană aflată în situaţia şoferului, se interpretează drept
infracţiune săvârşită fără vinovăţie.
Acţiunea (inacţiunea) care a determinat rezultatul neprevăzut trebuie să fie o faptă
prevăzută de legea penală. În exemplul invocat conducătorul autovehiculului a produs un
accident rutier fără vinovăţie, prevăzut de alin.3 art.264 CP.
Numai atunci când fapta întruneşte cumulativ toate condiţiile subiective şi obiective
enunţate, aceasta se consideră săvârşită fără vinovăţie în înţelesul art.20 CP.
Articolul 21. SUBIECTUL INFRACŢIUNII
(1) Sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul
săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani.
(2) Persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere penală
numai pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.145, 147, 151, 152 alin.(2), art.164,
166 alin.(2) şi (3), art.171, 172, 175, 186-188, 189 alin.(2), (3) şi (4), art.190 alin. (2) şi (3),
art.192 alin.(2), art.195, 196 alin.(4), art.197 alin.(2), art.212 alin.(3), art.217 alin.(2) şi (3),
art.260, 268, 270, 271, 273 alin.(2) şi (3), art.275, 280, 281, 283-286, 287 alin.(2) şi (3), art.288
alin.(2), art.290 alin.(2), art.292 alin.(2), art.305, 317 alin.(2), art.342, 350.
 (3) Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este pasibilă de
răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă există una din următoarele
condiţii:
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare
a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei
anumite activităţi;
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu corespunde actelor
de constituire sau scopurilor declarate;
c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile
persoanei, societăţii sau statului a fost săvârşită în interesul acestei persoane juridice sau a
fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicite cu funcţii
de conducere a persoanei juridice respective.
(4) Persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător poartă răspundere
penală pentru infracţiunile săvârşite, prevăzute în art.215-218, 221, 223-246, 248-251, 257,
259-261.
(5) Răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător
nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită.
[Art.21 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.2003 în vigoare din 12.06.03 şi Legea
nr.305-XV din 11 iulie 2003 privind modificarea Codului penal al Republicii Moldova (MO
nr.153-154 din 22 iulie 2003)]
1. Prin acest articol CP recunoaşte ca subiect al infracţiunii deopotrivă cu persoana fizică, şi
persoana juridică. În CP subiectul infracţiunii apare şi sub denumirea de infractor (alin.2 art.1
CP), de persoană care a săvârşit o infracţiune (alin.1 art.6, alin.1 art.11, art.17, art.18 CP etc.), de
persoană vinovată de săvârşirea infracţiunii (alin.2 art.10, alin.2 art.51 CP etc.), de făptuitor
(art.19, alin.1 art.26, art.27 CP etc.), autor, organizator, instigator sau complice (art.42 CP).
Subiect al infracţiunii poate fi atât persoana care a săvârşit o infracţiune consumată, cât şi
cea care comite o infracţiune neconsumată (art.25-27 CP).
2. În alin.1 art.21 CP sunt indicate semnele ce caracterizează în general persoana fizică ca
subiect al infracţiunii. Acestea sunt: vârsta cerută de lege şi responsabilitatea.
3. Pentru ca o persoană să poată fi subiect al infracţiunii, ea trebuie să fi atins, în momentul
comiterii infracţiunii, o anumită limită de vârstă. Or, numai la o anumită vârstă, şi nu de la
naştere, omul dobândeşte capacităţile psihice care-i dau posibilitate de a conştientiza acţiunile
sale şi de a şi le putea stăpâni.
Din alin.1 art.21 CP rezultă că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu poate fi
subiect al infracţiunii. Aceasta înseamnă că, până la atingerea vârstei de 14 ani, din punct de
vedere penal, inexistenţa responsabilităţii persoanei fizice este absolută şi în nici un caz nu se va
putea dovedi existenţa ei.
4. Vârsta generală pentru tragerea la răspundere penală a persoanei fizice este de 16 ani.
Minorii între vârsta de 14 ani şi 16 ani poartă răspundere penală numai pentru săvârşirea
infracţiunilor indicate expres în alin.2 art.21.
5. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să se dovedească vârsta precisă a
minorului (ziua, luna, anul naşterii). Această chestiune se soluţionează în conformitate cu
cerinţele legii de procedură penală. Se consideră că persoana a atins vârsta anumită nu în ziua
naşterii, ci începând cu ziua următoare. La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală
ziua naşterii urmează să fie considerată ultima zi a acelui an, care este numit de expert, iar în
cazul constatării vârstei prin numărul minimal sau maximal de ani, se deduce din vârsta
minimală a acestei persoane presupusă de expertiză (p.6 al HP CSJ nr.37 din 12 noiembrie 1997
Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cadrul examinării
cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori).
6. Temeiurile răspunderii penale sunt unice şi se aplică în egală măsură faţă de orice
persoană care a împlinit vârsta cerută de lege (art.5 şi art.51 CP). Însă vârsta minorului este luată
în considerare la individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei penale. Astfel, persoana în
vârstă de până la 18 ani poate fi liberată de răspunderea penală în temeiul prevederilor art.54 CP
şi în conformitate cu prevederile procedurii penale; săvârşirea infracţiunii de către un minor
constituie o circumstanţă atenuantă la stabilirea pedepsei (art.76 CP), faţă de minori nu se aplică
detenţiunea pe viaţă (art.71 CP), închisoarea ca pedeapsă faţă de ei poate fi aplicată pe un termen
ce nu depăşeşte 15 ani (art.70) etc.
Referitor la problema vârstei de la care este posibilă răspunderea penală, trebuie să avem în
vedere că o mare parte din infracţiunile prevăzute în partea specială a CP pot fi săvârşite numai
de persoane care au atins o anumită vârstă. De exemplu, infracţiunile de atragere a minorilor în
activitatea criminală sau la consumul ilegal de droguri pot fi săvârşite numai de persoane care au
atins vârsta de 18 ani (art.208-209 CP). În alte cazuri, vârsta subiectului special în norma de
incriminare nu este determinată, însă este indicat caracterul activităţii persoanei sau funcţiile pe
care le ocupă. De exemplu, persoana cu funcţii de răspundere (art.327, 328 CP), persoana care
efectuează urmărirea penală (art.306, 308 CP), judecătorul (art.307 CP), medicul (art.160 CP),
lucrătorul transportului feroviar, naval sau aerian (art.263) etc. În aceste cazuri subiect al
infracţiunii poate fi persoana fizică care a împlinit 18 ani sau o altă vârstă stabilită de lege pentru
a ocupa aceste funcţii sau pentru a exercita aceste activităţi.
7. Alt semn ce caracterizează persoana fizică drept subiect al infracţiunii este
responsabilitatea. Noţiunea şi caracteristica responsabilităţii şi iresponsabilităţii sunt expuse în
comentariul la art.22-23 CP.
8. În concepţia CP din 1961 persoana juridică nu putea fi subiect al infracţiunii. Actualul
CP a mers pe calea recomandată ţărilor-membre de Consiliul Europei - de a recunoaşte în
legislaţia penală persoana juridică drept subiect al răspunderii penale. Astfel, alin.3 şi 4 art.21 CP
reglementează particularităţile răspunderii penale a persoanei juridice ca subiect al infracţiunii.
9. Norma citată indică următoarele semne ce caracterizează persoana juridică drept subiect
al infracţiunii: a) să fie constituită în ordinea şi modul prevăzute de lege; b) să desfăşoare
activitate de întreprinzător; c) ea poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile prevăzute
expres în alin.4 art.21 CP.
10. CP nu dă noţiunea de persoană juridică. Conform art.55 CC, persoană juridică este
organizaţia care posedă un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiunile sale cu acest
patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi
personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţiuni, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de
judecată.
Ea se consideră constituită în momentul înregistrării şi din acest moment are capacitatea de
folosinţă (alin.1 art.60 CC) şi de exerciţiu (alin.1 art.61 CC). Prin urmare, persoana juridică
poate fi subiect al infracţiunii de la data înregistrării ei de către stat.
11. Nu orice persoană juridică în sensul art.55 CC poate fi subiect al infracţiunii. CP
stabileşte în alin.4 art.21 că poate fi subiect al infracţiunii numai acea persoană juridică, ce
desfăşoară activitate de întreprinzător.
CP în art.125 dă interpretarea legislativă a activităţii de întreprinzător desfăşurată ilegal. Pe
cale de deducţie, din această interpretare s-ar putea formula şi înţelesul activităţii legale de
întreprinzător. Însă această activitate este reglementată expres de CC în cap.XI, sec.1 Dispoziţii
generale cu privire la antrepriză şi la prestări servicii şi sec. a 2-a Antrepriza, de Legea nr.845
din 3 ianuarie 1992 Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi (cu modificările
corespunzătoare), de Legea nr.332 din 1999 Privind acordarea de licenţe pentru unele genuri de
activitate. De aceea pot fi subiecţi ai infracţiunii numai acele persoane juridice, care desfăşoară
activitatea de întreprinzător ce corespunde dispoziţiilor acestor acte legislative şi normative.
12. Persoanele juridice pot fi trase la răspundere penală numai pentru infracţiunile
prevăzute de alin.4 art.21 CP. Răspunderea penală a persoanelor juridice care desfăşoară
activitatea de întreprinzător nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea
săvârşită. În această situaţie persoana fizică trebuie să posede semnele prevăzute în alin.1 art.21
CP şi în articolul corespunzător din partea specială a CP.
 13. În lit.a), b) şi c) alin.3 art.21 sunt prevăzute unele condiţii speciale privitoare la
specificul laturii obiective şi al laturii subiective ale infracţiunilor săvârşite de persoana juridică.
Articolul 22. RESPONSABILITATEA
Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege
caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile.
1. În art.21 CP responsabilitatea este prevăzută ca semn ce caracterizează persoana fizică în
calitate de subiect al infracţiunii, iar în art.22 CP se dă noţiunea de responsabilitate.
Responsabilitatea este starea psihologică proprie omului normal şi este opusă
iresponsabilităţii prevăzute de art.23 CP. În literatura juridică responsabilitatea este denumită şi
capacitate penală sau imputabilitate.
2. Responsabilitatea presupune doi factori: un factor intelectiv şi unul volitiv.
Factorul intelectiv este determinat de capacitatea persoanei de a înţelege caracterul
prejudiciabil al faptei. Factorul volitiv constă în capacitatea persoanei de a-şi manifesta voinţa şi
de a-şi dirija acţiunile. Aceşti doi factori există în mod cumulativ. Lipsa unuia dintre aceştia duce
la inexistenţa responsabilităţii şi, deci, la starea de iresponsabilitate.
3. Între responsabilitate şi vinovăţie există o strânsă legătură. Responsabilitatea trebuie să
existe în momentul săvârşirii faptei. Dacă lipseşte responsabilitatea, nu se mai poate pune
problema vinovăţiei ca semn al infracţiunii, întrucât o persoană iresponsabilă nu poate acţiona cu
vinovăţie (cu intenţie sau imprudenţă). Prin urmare, responsabilitatea este premisa vinovăţiei.
4. Trebuie să facem distincţie între responsabilitate şi răspunderea penală.
Responsabilitatea este consecinţa existenţei capacităţii biopsihice a persoanei de a-şi da seama de
caracterul prejudiciabil al faptei şi de a-şi manifesta voinţa şi dirija acţiunile. Răspunderea penală
reprezintă o condamnare publică care obligă infractorul să suporte consecinţele prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită. Numai o persoană responsabilă, care a săvârşit o faptă cu vinovăţie,
o infracţiune, este supusă răspunderii penale (alin.2 art.51 CP). Astfel, responsabilitatea
constituie şi o premisă a răspunderii penale.
Articolul 23. IRESPONSABILITATEA
(1) Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte
prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile
ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei
tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza
hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical,
prevăzute de prezentul cod.
(2) Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare de
responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit
de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile
sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată,
pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire - ea poate fi
supusă pedepsei.
1. Potrivit alin.1 art.21 CP, numai persoana responsabilă poate fi subiect al infracţiunii.
Responsabilitatea persoanei este prezumată şi nu trebuie dovedită. Însă în cazurile în care apar
îndoieli cu privire la starea de responsabilitate a bănuitului, învinuitului sau inculpatului,
organele urmăririi penale şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să stabilească starea psihică a
acestora, adică responsabilitatea sau iresponsabilitatea lor.
Art.23 CP dă noţiunea de iresponsabilitate ca stare psihologică opusă responsabilităţii
(art.22 CP) şi caracterizează criteriile ce stau la bază ei. Reglementările art.23 CP sunt de
principiu, norma dată exclude răspunderea penală a persoanei iresponsabile.
2. Din dispoziţiile cuprinse în art.23 CP rezultă că la baza iresponsabilităţii stau două
criterii: medical şi juridic. Acesta din urmă este denumit şi psihologic. Ambele criterii determină
numai în mod cumulativ iresponsabilitatea persoanei.
 3. Criteriul juridic (psihologic) al iresponsabilităţii are la bază doi factori: intelectiv şi
volitiv, care sunt expuşi în art.23 CP prin expresia "nu putea să-şi dea seama de acţiunile şi
inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze".
Factorul intelectiv al iresponsabilităţii se manifestă prin faptul că persoana "nu putea să-şi
de seama de acţiunile şi inacţiunile sale" în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile. Această
stare psihică presupune lipsa capacităţii persoanei de a înţelege caracterul adevărat al faptei şi
caracterul prejudiciabil al acesteia.
De exemplu, persoana care suferă de o boală psihică cronică, din cauza stării psihice
bolnăvicioase, nu înţelege că prin acţiunile sale suprimă viaţa victimei, distruge sau îşi însuşeşte
bunurile altei persoane etc. şi nu îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor întreprinse.
Factorul volitiv al iresponsabilităţii se caracterizează prin lipsa capacităţii persoanei de a-şi
dirija acţiunile sau inacţiunile în momentul săvârşirii infracţiunii şi este determinat de afectarea
sferei volitive a psihicului persoanei. Această stare psihică este strâns legată de incapacitatea
intelectuală a persoanei (factorul intelectiv), însă poate să se manifeste şi independent. De
exemplu, în cazul unei astfel de tulburări psihice cum este piromania, persoana simte impulsul de
a da foc, de a distruge prin foc şi, exceptând faptul că înţelege caracterul prejudiciabil al unei
asemenea fapte, nu are capacitatea de a se abţine de la impulsul de a incendia.
4. Numai prezenţa criteriului juridic (psihologic) nu dă temei pentru recunoaşterea
persoanei iresponsabile. Or, alin.1 art.23 CP cere ca incapacitatea persoanei de a-şi da seama de
acţiunile şi inacţiunile sale sau de a le dirija să fie determinată de anumite cauze care se referă la
criteriul medical al iresponsabilităţii.
Criteriul medical constă din faptul că lipsa capacităţii intelectuale şi volitive a persoanei
este efectul unor asemenea cauze cum sunt: a) bolile psihice cronice; b) tulburările psihice
temporare; c) stările patologice. Astfel, criteriul medical al iresponsabilităţii este exprimat în
art.23 CP printr-o enumerare generalizatoare juridico-penală a tuturor tipurilor de boli psihice,
tulburări psihice şi stări patologice cunoscute de psihiatrie şi capabile de a afecta activitatea
normală a psihicului persoanei (criteriul juridic, psihologic).
5. Pentru ca persoana să fie recunoscută iresponsabilă se cere prezenţa ambelor criterii ale
iresponsabilităţii, cu condiţia ca la momentul săvârşirii faptei boala psihică a persoanei să fi atins
un asemenea grad, încât a lipsit-o de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale
ori de a le dirija. Recunoaşterea iresponsabilităţii persoanei este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, şi acest fapt se soluţionează în baza tuturor materialelor cauzei, printre care şi în
baza expertizei psihiatrice, a cărei efectuare este obligatorie în cazurile în care apar îndoieli cu
privire la starea de responsabilitate a persoanei care a săvârşit o faptă prejudiciabilă.
6. Iresponsabilitatea persoanei se stabileşte la momentul săvârşirii infracţiunii. Persoana
recunoscută iresponsabilă la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile nu poate fi subiect al
infracţiunii şi nici nu poate fi trasă la răspundere penală. Însă faţă de aceste persoane, în baza
hotărârii instanţei judecătoreşti, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical
prevăzute de art.98-102 CP.
7. Prevederile alin.2 art.23 CP interzic tragerea la răspundere penală a persoanei care, deşi a
săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei s-a îmbolnăvit
de o boală psihică.
Îmbolnăvirea de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii, în principiu, nu serveşte drept
temei pentru liberarea făptuitorului de răspundere penală. Faţă de o asemenea persoană, în baza
hotărârii judecătoreşti, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după
însănătoşire ea poate fi supusă pedepsei, dacă nu a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu
există alte motive pentru liberarea ei de răspundere penală şi de pedeapsă (art.102 CP).
8. Legislaţia penală a unor ţări (Germania, Federaţia Rusă, Polonia etc.) recunoaşte o stare
intermediară între responsabilitate şi iresponsabilitate, o responsabilitate parţială, redusă. La baza
acestei responsabilităţi stă o tulburare psihică ce nu-i permite persoanei să înţeleagă în deplină
măsură caracterul şi gradul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale sau să şi le dirijeze.
Aceste tulburări psihice nu exclud responsabilitatea, însă pot servi drept temei pentru stabilirea
unei pedepse mai blânde sau pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, faţă
de persoana care a săvârşit o faptă prejudiciabilă prevăzută de legea penală.
CP nu recunoaşte o astfel de responsabilitate intermediară, însă tulburările psihice ale
persoanei care nu exclud responsabilitatea pot fi recunoscute drept circumstanţe atenuante la
stabilirea pedepsei (art.76 CP).
9. Iresponsabilitatea trebuie deosebită de arieraţia (înapoierea mintală) minorilor, care
îngreuiază considerabil capacitatea lor de a înţelege sensul acţiunilor şi de a le dirija. Pentru
stabilirea arieraţiei învinuitului sau inculpatului minor, organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti sunt obligate să dispună efectuarea expertizei de către specialişti în domeniul
psihologiei (psiholog, asistent social, pedagog) sau de către expertul-psihiatru (HP CSJ nr.37 p.7
din 12 noiembrie 1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei în
cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori). Ţinând cont de gradul de
deficienţă mintală, precum şi de gravitatea infracţiunii săvârşite, minorul, în baza art.54 CP,
poate fi liberat de răspunderea penală şi internat într-o instituţie specială de învăţământ şi de
reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare ori faţă de el se pot aplica alte măsuri de
constrângere cu caracter educativ, prevăzute în art.104 CP.
Articolul 24. RĂSPUNDEREA PENTRU INFRACŢIUNEA SĂVÂRŞITĂ ÎN STARE
DE EBRIETATE
Persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate, produsă de alcool sau de alte
substanţe, nu este liberată de răspundere penală. Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei
asupra săvârşirii infracţiunii se iau în considerare la stabilirea pedepsei.
1. Potrivit art.24 CP, persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate nu este
liberată de răspunderea penală.
Norma citată are în vedere starea de ebrietate obişnuită (simplă, fiziologică) în care a ajuns
persoana ca efect al folosirii alcoolului, substanţelor narcotice sau toxice, ori a altor substanţe cu
efect ebriant sau narcotizant. O astfel de stare de ebrietate, indiferent de gradul ei de gravitate, nu
poate fi considerată stare de iresponsabilitate, deoarece lipseşte criteriul medical al ei (boala
psihică cronică, tulburarea psihică temporară sau starea patologică, despre care se vorbeşte în
art.23).
2. Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii trebuiesc stabilite,
or, conform art.24 CP, ele se iau în consideraţie la stabilirea pedepsei. Aceste dispoziţii ale art.24
CP au importanţă juridico-penală în practica judiciară. Astfel, săvârşirea infracţiunii în stare de
ebrietate este o circumstanţă care agravează pedeapsa făptuitorului. În funcţie de cauzele
ebrietăţii şi de influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii, instanţa de judecată este în drept a nu o
considera drept circumstanţă agravantă (art.77 CP).
De obicei, starea de ebrietate se consideră de către instanţele judecătoreşti ca circumstanţă
agravantă în cazurile în care această stare a contribuit la săvârşirea infracţiunii de către cel ce a
consumat alcool sau substanţe ebriante. Însă în cazul în care făptuitorul a ajuns la starea de
ebrietate independent de voinţa sa (prin înşelăciune i se dă persoanei o băutură în care s-a
introdus o substanţă narcotică sau este constrâns să consume substanţe toxice etc.) sau starea de
ebrietate nu se află în legătură cu infracţiunea, instanţa de judecată poate să nu recunoască
această stare ca circumstanţă agravantă.
3. Starea de ebrietate obişnuită, simplă, fiziologică trebuie deosebită de starea de ebrietate
patologică. Diferenţa dintre ele nu constă în gradul de gravitate a ebrietăţii. Starea de ebrietate
patologică în psihiatrie este recunoscută ca o tulburare psihică (delirium tremens, halucinaţii
alcoolice, paranoie alcoolică etc.), din cauza căreia persoana este lipsită de capacitatea de
înţelegere şi de dirijare a voinţei sale. În aceste cazuri suntem în prezenţa celor două criterii
(medical şi juridic) ale iresponsabilităţii, persoana care a săvârşit o faptă prejudiciabilă într-o
atare stare fiind recunoscută iresponsabilă (art.23 CP).
4. În caz de săvârşire a infracţiunii de către un alcoolic, narcoman sau toxicoman, dacă
există avizul medical corespunzător, instanţa de judecată, concomitent cu pedeapsa pentru
infracţiunea săvârşită, poate să aplice faţă de aceste persoane măsurile de constrângere cu
caracter medical prevăzute în art.103 CP.
5. În scopul apărării sănătăţii publice şi a convieţuirii sociale, al prevenirii săvârşirii
infracţiunilor în stare de ebrietate, este interzisă prin ameninţare cu pedeapsa penală circulaţia
ilegală a substanţelor narcotice şi psihotrope (art.217 CP), prescrierea lor ilegală (art.218 CP) şi
organizarea ori întreţinerea speluncilor pentru consumul acestor substanţe (art.219). Luând în
seamă specificul activităţii psihice a minorilor şi efectul negativ al substanţelor narcotice şi
psihotrope asupra dezvoltării organismului lor, legea penală prevede răspunderea penală pentru
atragerea minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente sau alte substanţe cu efect
narcotizant (art.209 CP) şi la organizarea sau întreţinerea speluncilor pentru consumul
substanţelor narcotice sau psihotrope (art.219 CP).
Articolul 25. ETAPELE ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE
(1) Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele
constitutive ale componenţei de infracţiune.
(2) Se consideră infracţiune neconsumată pregătirea de infracţiune şi tentativa de
infracţiune.
(3) Răspunderea pentru pregătirea de infracţiune şi pentru tentativă de infracţiune se
stabileşte, conform articolului corespunzător din Partea specială a prezentului cod, ca şi
pentru infracţiunea consumată, cu trimitere la art.26 şi 27, respectându-se prevederile art.81.
1. Spre deosebire de CP din 1961, în art.25 al CP sunt legiferate etapele activităţii
infracţionale fără a se da o definiţie acestei noţiuni. În teoria dreptului penal, prin etape ale
activităţii infracţionale se înţeleg fazele, căile prin care trece fapta infracţională în desfăşurarea ei
până la producerea rezultatului (iter-criminis, calea infracţională).
În evoluţia sa această activitate parcurge anumite faze: apariţia ideii infracţionale,
deliberarea, luarea hotărârii, pregătirea infracţiunii, tentativa de infracţiune (începerea executării)
şi finalizarea infracţiunii prin producerea rezultatului dorit. Pornind de la teza că numai acţiunile
(inacţiunile) pot fi recunoscute infracţiuni şi de la periculozitatea lor pe parcursul desfăşurării
activităţii infracţionale, legiuitorul a incriminat numai actele de pregătire, tentativa şi producerea
rezultatului prejudiciabil. Astfel, art.25 CP incriminează actele de pregătire şi tentativa, dacă nu
au ajuns în faza producerii rezultatului din motive ce nu au depins de voinţa făptuitorului drept
infracţiuni neconsumate, iar în cazul producerii rezultatului - drept infracţiuni consumate.
Apariţia ideii, deliberarea şi luarea hotărârii, ultima chiar şi exteriorizată, dacă nu au fost
materializate prin acţiuni de pregătire sau de tentativă, au rămas în afara legii penale.
2. Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele
constitutive ale componenţei de infracţiune (alin.1 art.25 CP). Prin urmare, infracţiunea
consumată conţine toate semnele ce caracterizează componenţa infracţiunii, şi nu doar unele, ca
în cazul tentativei.
Pentru recunoaşterea infracţiunii drept consumată are importanţă de principiu momentul
consumării infracţiunii. O dată cu consumarea infracţiunii, activităţile efectuate în fazele
precedente în vederea producerii rezultatului îşi pierd propria lor individualitate, integrându-se în
fapta consumată, singura reţinută pentru încadrarea juridică şi sancţionarea ei.
3. Momentul consumării infracţiunii depinde de construcţia juridică a componenţei de
infracţiune din partea specială a CP.
► Infracţiunile, drept componenţe materiale, se consideră consumate în momentul
survenirii rezultatului. De exemplu, furtul, jaful şi escrocheria se consideră consumate dacă
averea a fost sustrasă şi infractorul are o posibilitate reală de a o folosi sau dispune de ea la
dorinţa sa (p.16 din HP CSJ nr.5 din 6 iulie 1992 Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea averii proprietarului). Au componenţe materiale şi alte infracţiuni
prevăzute de partea specială a CP (art.145, 146, 147, 239, 242, 271 etc.).
► Infracţiunile cu componenţe formale dobândesc forma consumată în momentul săvârşirii
acţiunii prejudiciabile. De exemplu, tâlhăria se consideră consumată din momentul atacului
însoţit de aplicarea sau ameninţarea cu aplicarea violenţei, periculoase pentru viaţa şi sănătatea
victimei, şantajul - din momentul înaintării cerinţei, însoţită de ameninţare, indiferent de
atingerea de către infractor a scopului pus (p.16 HP CSJ nr.15 din 6.07.1992 Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului); circulaţia
ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor acestora se consideră infracţiune
consumată din momentul săvârşirii a cel puţin unei acţiuni din cele menţionate în art.217 CP (p.3
din HP CSJ nr.12 din 27.03.1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice şi substanţele cu efect puternic şi
toxic). La infracţiunile cu componenţe formale se referă de asemenea şi alte infracţiuni din partea
specială a CP (de exemplu, art.177, 178, 179, 290, 307 alin.1, 311, 312 etc.).
► Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă chiar din momentul
pregătirii lor. De exemplu, intenţia de a dobândi prin banditism arme şi muniţii se consideră
infracţiune consumată din momentul organizării bandei (p.10 din HP CSJ nr.31 din 9.11.1998
Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea,
fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor
explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor). O astfel de construcţie au şi
infracţiunile de organizare a unei rebeliuni armate (art.340 CP), organizarea unei formaţiuni
paramilitare ilegale (art.282 CP), crearea sau conducerea unei organizaţii criminale (art.284 CP),
organizarea de grupuri criminale în scopul terorizării condamnaţilor porniţi pe calea corectării
sau săvârşirii atacurilor asupra administraţiei penitenciarelor (art.286 CP) etc.
► Alte infracţiuni se consideră consumate din momentul creării unei stări de pericol real
pentru valoarea socială ocrotită de legea penală. De exemplu, infracţiunea de ecocid se consideră
consumată din momentul în care acţiunile descrise în art.136 CP pot provoca o catastrofă
ecologică; ameninţarea cu omorul sau vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
constituie infracţiune dacă a existat pericolul realizării acestei ameninţări (art.155 CP); punerea
intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA constituie infracţiune
consumată prevăzută de art.212 CP; infracţiune de terorism consumat constituie chiar şi
ameninţarea cu săvârşirea actelor de terorism (art.278 CP) etc.
► Infracţiunea continuă se consideră consumată în momentul încetării activităţii
infracţionale sau din cauza survenirii unor evenimente care împiedică această activitate (alin.2
art.29 CP). La această categorie de fapte se referă infracţiunile prevăzute de art.166, 167, 194,
202, 203 CP etc.
► Infracţiunea prelungită se consumă în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni
infracţionale (art.30 CP).
4. În alin.2 art.25 CP se dă noţiunea infracţiunii neconsumate, care constă din pregătirea şi
tentativa de infracţiune (a se vedea comentariul la art.26 şi 27 CP).
5. Delimitarea infracţiunii consumate de cea neconsumată are importanţă juridico-penală.
Or, conform alin.3 art.25 CP, răspunderea penală pentru pregătirea şi tentativa de infracţiune se
stabileşte conform articolului corespunzător din partea specială a CP, ca pentru infracţiunea
consumată, cu trimitere la art.26 şi 27 CP.
În afară de aceasta, justa calificare a acţiunilor făptuitorului drept infracţiune consumată sau
neconsumată are şi consecinţe diferite. Astfel, răspunderea penală este prevăzută numai pentru
actele de pregătire a infracţiunii mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de
grave, ele nefiind pedepsite în cazul infracţiunilor uşoare (alin.2 art.26 CP). Dispoziţiile art.81
CP pentru infracţiunile neconsumate stabilesc unele procedee de aplicare a pedepsei mai
favorabile decât pentru infracţiunea consumată şi interzice aplicarea pedepsei de detenţiune pe
viaţă pentru infracţiunile neconsumate.
În funcţie de momentul consumării infracţiunii se rezolvă unele probleme privind aplicarea
amnistiei şi prescripţiei de tragere la răspunderea penală. De exemplu, în cazul infracţiunii
continue amnistia se aplică numai cu condiţia ca acţiunea sau inacţiunea începută să înceteze
până la data intrării în vigoare a actului de amnistie. Dacă infracţiunea continuă începută până la
actul de amnistie durează şi după intrarea lui în vigoare, amnistia nu se aplică.
 6. Formele infracţiunii prevăzute în art.25 CP şi determinate de etapele de desfăşurare a
activităţii infracţionale privesc numai activitatea infracţională, la baza căreia stă intenţia, ca
formă a vinovăţiei. Asemenea forme se exclud în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă.
Articolul 26. PREGĂTIREA DE INFRACŢIUNE
(1) Se consideră pregătire de infracţiune înţelegerea prealabilă de a săvârşi o
infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea
intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de
voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.
(2) Răspunderii penale şi pedepsei penale sunt supuse numai persoanele care au săvârşit
pregătirea unei infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
1. În alin.1 art.26 CP se dă o definiţie mai desfăşurată a pregătirii de infracţiune decât în
alin.1 art.15 CP din 1961. Din această definiţie rezultă că, pentru a considera o activitate drept
act de pregătire pedepsit penal, activitatea trebuie să fie caracterizată de anumite semne obiective
şi subiective.
La semnele obiective se referă prevederile alin.1 art.26 CP privind crearea condiţiilor
pentru săvârşirea infracţiunii şi întreruperea actelor de pregătire din cauze independente de
voinţa făptuitorului.
Cerinţa alin.1 art.26 CP privind caracterul intenţionat al actelor de pregătire constituie
semnele subiective ale pregătirii de infracţiune.
2. Din felul în care se manifestă actele de pregătire, ele pot fi de natură intelectuală ori
materială. Un act de pregătire de natură intelectuală poate fi înţelegerea prealabilă de a săvârşi o
infracţiune.
Actele de pregătire de natură materială constau din procurarea, fabricarea sau adaptarea
mijloacelor ori a instrumentelor în vederea săvârşirii infracţiunii. Alin.1 art.26 CP nu a enumerat
în mod exhaustiv toate actele posibile de pregătire de infracţiune. Prin expresia sau crearea
intenţionată, pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei legiuitorul a recunoscut că orice acte
de pregătire efectuate cu scopul săvârşirii infracţiunii cad sub incidenţa alin.1 art.26 CP. Aceste
acte de pregătire pot fi de natură intelectuală (procurarea de informaţii şi de date privitoare la
săvârşirea infracţiunii, plănuirea infracţiunii şi repartizarea rolurilor între participanţi, înţelegerea
prealabilă cu alte persoane de a procura sau comercializa bunurile furate etc.) şi de natură
materială (pregătirea unor ascunzişuri pentru tăinuirea uneltelor infracţiunii, bunurilor furate etc.,
pregătirea unor documente personale false pentru a evita identificarea după săvârşirea
infracţiunii etc.).
3. Latura obiectivă a pregătirii de infracţiune are un şir de particularităţi:
Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii ce se pregăteşte şi sunt
exterioare acesteia. Ele numai creează condiţii pentru săvârşirea infracţiunii. De exemplu,
pregătirea unei arme de foc pentru săvârşirea unui atac tâlhăresc nu se cuprinde în latura
obiectivă a tâlhăriei prevăzute în art.188 CP şi se consideră criminală numai în baza alin.1 art.26
CP.
Actele de pregătire nu lezează nemijlocit obiectul infracţiunii zămislite. În cazul actelor de
pregătire, de exemplu, a furtului, patrimoniul victimei presupuse nu este lezat, însă se creează o
stare de pericol potenţială pentru această valoare socială ocrotită de legea penală.
Actele de pregătire, nefiind obligatorii, sunt posibile la toate infracţiunile intenţionate.
Actele de pregătire trebuie să fie săvârşite numai de persoana care are nemijlocit intenţia de
a săvârşi infracţiunea ca autor sau coautor al ei. Atunci când ele sunt înfăptuite de altă persoană,
decât autorul sau coautorii, constituie acte de complicitate (alin.5 art.42 CP).
4. Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care "din cauze independente de
voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul". Prin expresia din alin.1 art.26 CP
infracţiunea nu şi-a produs efectul se înţelege că actele de pregătire nu au ajuns până la etapa
începerii tentativei sau în cazul infracţiunilor cu componenţe formale - până la săvârşirea primei
acţiuni ce constituie latura obiectivă a acestor componenţe de infracţiuni. În atare cazuri
infracţiunea trebuie să nu-şi producă efectul din motive independente de voinţa făptuitorului. De
exemplu, în cazul violului, refuzul care a fost determinat de imposibilitatea continuării ulterioare
a acţiunilor criminale în virtutea unor împrejurări apărute contrar voinţei vinovatului nu poate fi
considerat benevol şi, prin urmare, nu exclude răspunderea penală (p.14 din HP CSJ nr.7 din
29.08.1994 cu modificările din 20.12.1999 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre
infracţiunile sexuale). Dacă actele de pregătire sunt întrerupte din motive subiective (mila faţă de
victimă, teama de răspunderea penală etc.), va fi considerată renunţare de bună voie la săvârşirea
infracţiunii, care, conform art.56 CP, constituie temei pentru liberarea de răspunderea penală
pentru pregătirea infracţiunii. În acest caz persoana poartă răspunderea penală doar pentru
acţiunile pregătitoare deja săvârşite în vederea producerii rezultatului infracţiunii, cu condiţia că
ele conţin elementele constitutive ale altei infracţiuni consumate (alin.3 art.56 CP).
5. Latura subiectivă a pregătirii de infracţiune constă în caracterul ei intenţionat. Mai mult,
în cazul pregătirii de infracţiune făptuitorul acţionează cu intenţie directă. El îşi dă seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunilor de pregătire a infracţiunii, prevede posibilitatea survenirii
urmărilor prejudiciabile de pe urma infracţiunii pe care o pregăteşte şi doreşte să săvârşească
această infracţiune. Infracţiunile din imprudenţă nu pot să apară sub formă de acte de pregătire.
6. Codul penal din 1961 incrimina nelimitat actele de pregătire, ele fiind pedepsite în cazul
tuturor infracţiunilor intenţionate, indiferent de gravitatea lor.
Alin.2 art.26 CP prevede răspunderea penală numai pentru persoanele care au săvârşit acte
de pregătire a unei infracţiuni intenţionate mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi
excepţional de grave. În cazul pregătirii unei infracţiuni uşoare, legiuitorul a considerat că actele
de pregătire nu prezintă gradul prejudiciabil caracteristic infracţiunii şi le-a lăsat în afara
incriminării.
7. Răspunderea penală a făptuitorului în cazul pregătirii de infracţiune se stabileşte conform
articolului corespunzător din partea specială a CP, ca pentru infracţiune consumată, cu trimitere
la art.26, respectându-se prevederile art.75 şi 81 CP. Dacă actele de pregătire a unei infracţiuni
prin natura lor constituiau o altă infracţiune, suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni. De
exemplu, pentru procurarea ilegală a unei arme de foc cu scopul pregătirii unui omor intenţionat,
făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru pregătirea omorului intenţionat în baza art.145
CP raportat la art.26 CP, iar pentru procurarea ilegală a armei de foc - şi în baza art.290 CP.
8. Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă din momentul începerii
actelor de pregătire. În aceste situaţii făptuitorul poartă răspunderea penală în baza articolului din
partea specială a CP, în care sunt incriminate ca infracţiuni distincte actele de pregătire (mai
detaliat a se vedea p.3 al comentariului la art.25 CP).
Articolul 27. TENTATIVA DE INFRACŢIUNE
Se consideră tentativă de infracţiune acţiunea sau inacţiunea intenţionată îndreptată
nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa
făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.
1. Sub aspect obiectiv, tentativa implică efectuarea unor acte ce fac parte din latura
obiectivă a infracţiunii începute, iar sub aspect subiectiv presupune caracterul intenţionat al
acestor acte.
2. Sub aspect obiectiv, tentativa reprezintă, în primul rând, un început de executare a
acţiunii îndreptate nemijlocit împotriva valorii sociale ocrotite de CP. Făptuitorul, prin actele de
executare, atentează la obiectul concret şi creează pericolul real de a-i cauza o daună, iar în unele
cazuri chiar îi cauzează o anumită daună. De exemplu, în cazul tentativei de omor, nu este
necesară o încadrare suplimentară a urmărilor reale survenite pentru victimă (p.3 din HP CSJ
nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat).
Tentativa de infracţiune cu componenţe formale este posibilă numai atunci când latura lor
obiectivă se constituie din diferite acţiuni prevăzute în dispoziţiile normei de incriminare. De
exemplu, violul se consideră infracţiune consumată din momentul în care s-a început raportul
sexual. Dacă faţă de victimă se aplică forţa fizică sau ameninţarea cu scopul de a săvârşi un
raport sexual cu ea, dar acest scop n-a fost atins din motive ce nu depind de voinţa vinovatului,
toate cele săvârşite urmează a fi calificate ca tentativă de viol (p.13 şi 21 din HP CSJ nr.7 din
29.09.1994 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale).
De regulă, actele de executare a tentativei se săvârşesc prin acţiuni. Însă art.27 CP nu
exclude tentativa şi prin inacţiuni. În teoria dreptului penal posibilitatea tentativei prin inacţiune
este discutabilă. Cei care pledează pentru existenţa tentativei prin inacţiune, de obicei, îşi
argumentează opinia prin exemplul devenit clasic: o mamă, în scopul uciderii copilului nou-
născut, nu îl hrăneşte.
3. O altă trăsătură a aspectului obiectiv al tentativei constă în faptul că acţiunea a cărei
executare a fost începută nu şi-a produs efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului.
Cauzele independente de voinţa făptuitorului care împiedică producerea efectului în cazul
tentativei sunt diverse. Ele se constituie din împrejurări apărute contrar voinţei făptuitorului, care
întrerup acţiunile şi fac imposibilă continuarea lor sau care înlătură producerea rezultatului. În
funcţie de gradul de realizare a tentativei, ea poate apărea în formă întreruptă (neconsumată) sau
în formă consumată.
Tentativa întreruptă (neconsumată) este atunci când acţiunea începută este întreruptă şi nu
mai poate fi continuată pentru a-şi produce efectul din cauze independente de voinţa
făptuitorului. De exemplu, există tentativa întreruptă când, în scopul de a omorî victima,
infractorul îi aplică lovituri cu cuţitul în regiunea cutiei toracice, însă acţiunea nu a fost dusă
până la sfârşit din cauză că partea vătămată s-a apărat şi au intervenit alte persoane.
Tentativa este consumată în cazul în care acţiunea a început şi a fost dusă până la capăt, dar
nu s-a produs rezultatul, el fiind înlăturat, din cauze ce nu depind de voinţa făptuitorului. De
exemplu, constituie tentativă consumată fapta persoanei care nu a avut posibilitatea de a dispune
de bunurile sustrase din punga victimei din cauză că a fost observată de victimă şi de alte
persoane şi reţinută îndată de ei.
Dacă persoana a renunţat, benevol şi definitiv, la ducerea până la capăt a infracţiunii, ea nu
poate fi trasă la răspunderea penală şi se liberează de răspundere penală în legătură cu renunţarea
de bună voie la săvârşirea infracţiunii, cu excepţia cazurilor în care actele tentativei conţin o altă
infracţiune consumată (art.56 CP). Renunţarea de bună voie la infracţiune poate apărea nu numai
la întreruperea voluntară a actelor de tentativă, ci şi în cazul înlăturării producerii rezultatului. De
exemplu, o persoană, după ce a administrat o substanţă otrăvitoare victimei cu intenţia de a o
ucide, fiindu-i milă de chinurile ei, îi dă un antidot, cheamă salvarea, lămureşte medicilor ce
otravă i-a dat victimei şi, datorită acestor măsuri, îi salvează viaţa. În cazul dat făptuitorul nu va
răspunde pentru tentativa de omor, ci numai pentru urmarea efectiv produsă până la înlăturarea
morţii victimei.
4. Tentativa sub aspect subiectiv se distinge prin caracterul intenţionat al actelor ei.
Practica judiciară a RM recunoaşte constant că tentativa de infracţiune poate fi săvârşită
numai cu intenţie directă. Sub acest aspect CSJ a explicat instanţelor judecătoreşti că tentativa de
omor este posibilă numai cu intenţie directă (p.3 din HP CSJ nr.9 din 15.11.1993 Cu privire la
practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat).
De asemenea, s-a explicat instanţelor judecătoreşti că, la soluţionarea cauzelor cu privire la
tentativa de viol cu aplicarea forţei fizice sau a constrângerii psihice, trebuie constatat faptul dacă
inculpatul a acţionat cu scopul de a săvârşi raportul sexual şi dacă forţa aplicată a servit drept
mijloc spre a-şi atinge scopul. Numai dacă există atare circumstanţe, acţiunile vinovatului pot fi
recunoscute drept tentativă de viol şi numai ele dau posibilitatea de a delimita tentativa de viol
de alte acte criminale (acte de desfrâu, huliganism, cauzare a leziunilor corporale, insultă etc.)
(p.13 din HP CSJ nr.7 din 29.08.1994 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre
infracţiunile sexuale).
5. În funcţie de caracterul intenţionat al tentativei şi al cauzelor ce înlătură producerea
rezultatului, tentativa poate apărea sub formă de tentativă asupra unui obiect nul sau de tentativă
cu mijloace nule.
Tentativă asupra unui obiect nul este atunci când persoana atentează la valorile sociale
ocrotite de legea penală, însă acţiunile comise nu au pricinuit şi nu au putut pricinui daună din
cauza greşelii făptuitorului, deoarece obiectul lipsea în momentul atentatului sau avea calităţi atât
de bune, încât - prin acţiunile întreprinse - nu putea fi vătămat. De exemplu, dacă făptuitorul a
sustras arme, muniţii, substanţe explozive, care în acel moment nu aveau capacităţile iniţiale, dar
el era sigur că cele sustrase au capacităţile necesare, acesta va purta răspunderea penală pentru
tentativă de sustragere a substanţelor explozive (p.6 din HP CSJ nr.31 din 9.11.1998 Cu privire
la practica judiciară în cauzele penale despre punerea, păstrarea, transportarea, fabricarea,
comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive,
păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor).
Tentativa cu mijloace nule este în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă
din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite. De exemplu, făptuitorul a instalat,
cu scopul de a suprima viaţa victimei, un dispozitiv explozibil sub automobilul ei. Explozia,
nefiind puternică, a avut drept efect numai deteriorarea automobilului şi cauzarea unor leziuni
corporale victimei. Vinovatul a fost condamnat pentru tentativă de omor, deoarece, din cauza
insuficienţei mijloacelor folosite de făptuitor, moartea victimei nu a survenit.
Articolul 28. INFRACŢIUNEA UNICĂ
Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni (inacţiuni)
care se califică conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale.
1. Pornind de la conţinutul legal al definiţiei infracţiunii unice, distingem două modalităţi
ale acesteia:
a) când printr-o acţiune (inacţiune) se realizează conţinutul unei infracţiuni unice;
b) când printr-un sistem de acţiuni (inacţiuni) se realizează conţinutul unei infracţiuni
unice.
2. Prin unitatea de infracţiune se înţelege situaţia în care o activitate infracţională, formată
dintr-o acţiune (inacţiune) ori din mai multe acţiuni (inacţiuni) se consideră, potrivit stării de fapt
ori potrivit legii, o singură infracţiune pentru care se aplică o singură pedeapsă.
3. Infracţiunea unică se poate prezenta sub forma unităţii naturale şi legale.
Prin unitate naturală se înţelege consacrarea juridică a entităţii naturale, care este alcătuită,
în general, dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce produce un rezultat prejudiciabil unic unui
obiect distinct şi este comisă printr-o singură formă de vinovăţie.
4. Unitatea naturală, în funcţie de elementul său obiectiv, poate fi de două feluri: infracţiune
unică simplă şi infracţiune unică continuă (art.29 CP). Infracţiunea simplă se deosebeşte de
infracţiunea continuă prin faptul că elementul material al infracţiunii continue, care poate consta
într-o acţiune (inacţiune), se prelungeşte în timp, prin natura sa, până intervine forţa contrară care
îi pune capăt (momentul epuizării).
5. Unitatea legală de infracţiune este compusă din două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni,
două sau mai multe urmări prejudiciabile care ar putea constitui, fiecare în parte, elementul
material sau rezultatul unei infracţiuni distincte şi care sunt reunite, prin voinţa legiuitorului, în
conţinutul unei infracţiuni, ce dobândeşte caracter complex.
6. Legislaţia penală distinge următoarele modalităţi ale unităţii legale de infracţiuni:
infracţiunea prelungită (art.30 CP); infracţiunea repetată (art.31 CP); infracţiunea complexă;
infracţiunea cu acţiuni alternative.
7. Infracţiunea este complexă în cazul în care în conţinutul ei de bază sau agravant intră, ca
element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune (inacţiune) sau un rezultat prejudiciabil care
constituie, prin ele însele, o faptă prevăzută de legea penală. Infracţiunea complexă se poate
prezenta sub forma unei componenţe de infracţiune de bază sau sub forma unei componenţe de
infracţiune agravante. Conţinutul de bază se formează prin reuniunea a două sau a mai multor
infracţiuni care îşi pierd autonomia şi devin părţi componente ale infracţiunii complexe.
Conţinutul complex cu formă agravantă include, în conţinutul său calificativ, ca circumstanţă
agravantă, o infracţiune incriminată distinct în lege.
9. Infracţiunea cu acţiuni alternative se caracterizează prin prevederea în conţinutul normei
penale a unor acţiuni (inacţiuni) care pot produce urmări omogene. Această infracţiune se
consideră consumată din momentul săvârşirii oricăreia dintre acţiunile de alternativă prevăzute în
norma penală.
Articolul 29. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ
(1) Se consideră infracţiune continuă fapta care se caracterizează prin săvârşirea
neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale. În cazul infracţiunii continue nu
există pluralitate de infracţiuni.
(2) Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale sau
datorită survenirii unor evenimente care împiedică această activitate.
1. Infracţiunea continuă se caracterizează prin faptul că latura obiectivă a acesteia constă
într-o acţiune (inacţiune) care durează în timp în mod natural, până la încetarea activităţii
infracţionale. Această activitate poate înceta din cauza intervenţiei făptuitorului, a altor persoane
ori a organelor competente.
2. Infracţiunile continue pot fi de două tipuri: infracţiuni succesive şi infracţiuni
permanente.
3. Infracţiunile succesive se caracterizează prin anumite pauze, întreruperi ce survin în
desfăşurarea activităţii infracţionale. Calitatea de infracţiuni continue succesive o pot avea
acţiunile de purtare ilegală a armelor şi muniţiilor (art.290 CP ); însuşirea şi utilizarea ilicită a
energiei electrice, termice sau a gazelor naturale (art.194 CP) etc.
4. Infracţiunile permanente se caracterizează printr-o activitate continuă, care nu cunoaşte
momente de discontinuitate, de întrerupere. Calitatea de infracţiuni permanente o pot avea
evadarea din locurile de deţinere (art.317 CP), dezertarea (art.371 CP) etc.
Articolul 30. INFRACŢIUNEA PRELUNGITĂ
(1) Se consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată
prin două sau mai multe acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în
ansamblu o infracţiune.
(2) Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni infracţionale.
1. Infracţiunea este prelungită în cazul în care persoana săvârşeşte, la diferite intervale de
timp, dar în realizarea unei rezoluţii unice, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni. O trăsătură distinctă a infracţiunii continue constă în faptul că
acţiunile distincte din care se compune infracţiunea consumată sunt considerate numai etape,
faze ale infracţiunii finale.
2. Infracţiunea prelungită presupune următoarele condiţii:
a) săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni, la diferite intervale de timp, care prezintă,
fiecare în parte, componenţa aceleiaşi infracţiuni;
b) acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale;
c) acţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.
3. Prima condiţie, ce ţine de materialitatea activităţii infracţionale, este aceea a săvârşirii
mai multor acţiuni sau inacţiuni. Sensul juridic al noţiunii de acţiune (inacţiune) trebuie înţeles
într-o accepţiune mai largă, sub aspectul realizării unei activităţi infracţionale, reluate de
făptuitor, fiind necesară săvârşirea a cel puţin două acţiuni care, în cumul, alcătuiesc o singură
infracţiune. Acţiunile reluate pot avea atât calitatea de infracţiune, cât şi de faptă prevăzută de
legea penală, care poate să nu releve gradul de pericol social al unei infracţiuni decât examinate
în cumul.
4. Cea de-a doua condiţie constă în faptul că activităţile materiale săvârşite la diferite
intervale de timp, pentru a se integra în infracţiunea prelungită, trebuie să fie comise în temeiul
unei rezoluţii unice. Instanţa supremă judiciară (CSJ), prin HP nr.5 din 06.07.1992 Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului, a indicat că "la
delimitarea unei sustrageri repetate de cea prelungită judecătoriile trebuie să ţină cont de faptul
că sustragerea prelungită trebuie considerată sustragerea în mai multe rânduri a averii
proprietarului, care se compune dintr-un şir de acţiuni criminale identice, având acelaşi scop de
însuşire ilegală a averii, ce se cuprind de intenţia unică a infractorului şi alcătuiesc în concursul
său o singură infracţiune". Intenţia unică a făptuitorului trebuie să cuprindă sub aspect intelectiv
previziunea desfăşurării eşalonate, în rate, a întregii activităţi infracţionale, iar sub aspect volitiv
- dorinţa comiterii în mod repetat a acţiunilor ce vor alcătui prin cumul o infracţiune unică.
5. Determinarea unităţii rezoluţiei infracţionale, ca proces psihic, presupune prezenţa unei
hotărâri unice strict determinate, comiterea acţiunilor prin metode şi procedee de acelaşi fel,
neintervenirea unor obstacole neprevăzute, care ar fi determinat luarea unei noi decizii
infracţionale etc. care ar putea indica asupra mai multor activităţi infracţionale distincte.
6. Cea de-a treia condiţie presupune - pe lângă unitatea de rezoluţie infracţională - şi
unitatea de subiect, adică săvârşirea infracţiunii de una şi aceeaşi persoană sau de mai mulţi
participanţi.
7. Consumarea infracţiunii prelungite are loc în ultimul moment al epuizării ultimei acţiuni
sau inacţiuni infracţionale. Activitatea infracţională prelungită în timp ia sfârşit fie în momentul
renunţării de bună voie a făptuitorului la săvârşirea infracţiunii, fie în momentul intervenţiei altor
factori, cum ar fi descoperirea faptei de către organele competente, etc.
Articolul 31. REPETARE A INFRACŢIUNII
(1) Se consideră repetare a infracţiunii săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni
identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă penală, cu condiţia că persoana nu a fost
condamnată pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.
(2) Săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute la diferite articole ale
prezentului cod este considerată ca repetare a infracţiunii în cazurile prevăzute în Partea
specială a prezentului cod.
1. Repetarea ca formă a unităţii de infracţiuni trebuie delimitată de repetarea prevăzută în
cadrul infracţiunilor prelungite şi repetarea ca formă a pluralităţii de infracţiuni.
2. Repetarea ca formă a unităţii de infracţiuni se deosebeşte de repetarea (concursul real) ca
formă a pluralităţii de infracţiuni prin faptul că săvârşirea repetată a două sau a mai multor
infracţiuni identice sau omogene este incriminată, fiind prevăzută în componenţa de bază sau
agravanta unei singure infracţiuni.
Condiţiile infracţiunii repetate sunt:
a) săvârşirea în mod repetat a două sau a mai multor infracţiuni identice sau omogene;
b) persoana să nu fi fost condamnată pentru vreuna din ele şi să nu fi expirat termenul de
prescripţie.
3. Prima condiţie cerută pentru existenţa infracţiunii repetate este ca infracţiunile să fie
identice sau omogene.
Infracţiunile repetate identice sunt acelea care cad sub incidenţa unei norme penale. În
prezentul CP această formă a repetării este întâlnită frecvent, având calitatea de circumstanţă
agravantă în cadrul infracţiunilor contra persoanei (a se vedea art.151 alin.3, 152 alin.2, 160
alin.3, 186 alin.2 etc.).
Infracţiunile repetate omogene se caracterizează prin săvârşirea unor acţiuni distincte de
natură diferită, dar care atentează asupra unui obiect generic unic. Această formă a repetării este
definită în componenţa infracţiunii prevăzute de art.186 alin.4 CP şi constituie circumstanţă
agravantă, fiind prevăzută ulterior în alin.2 ale componenţelor infracţiunilor prevăzute de
art.186-192 CP.
4. Cea de-a doua condiţie presupune situaţia ca persoana să nu fi fost condamnată pentru
vreuna dintre infracţiunile săvârşite în mod repetat sau să nu fi expirat termenul de prescripţie. În
corespundere cu prevederile p.17 HP CSJ nr.5 din 6 iulie 1992 Cu privire la practica judiciară
în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului, "sustragerea nu poate să fie
încadrată drept repetată, dacă antecedentul penal este scos pentru infracţiunea anterior săvârşită
de către infractor în ordine de amnistie sau graţiere, dacă el a fost stins în conformitate cu art.54
CP, precum şi dacă termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală pentru
infracţiunea anterior săvârşită au expirat". Pornind de la definiţia enunţată nu va putea fi
considerată drept repetată următoarea infracţiune de sustragere, dacă termenele de prescripţie
prevăzute de art.60 CP pentru infracţiunea anterior săvârşită au expirat sau antecedentele penale
au fost stinse în condiţiile prevăzute de art.111 şi 112 CP.
Aceleaşi explicaţii le oferă şi CSJ în p.5 al HP nr.17 din 19 iunie 2000 privind aplicarea în
practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Explicaţiile au menirea să
atenţioneze că semnul calificativ săvârşirea infracţiunii de o persoană condamnată anterior
pentru una şi aceeaşi infracţiune urmează a fi luat în consideraţie doar la individualizarea
pedepsei şi stabilirea categoriei penitenciarului în care urmează să execute pedeapsa persoana
condamnată.
5. Alin.2 al prezentului articol stabileşte că săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni
prevăzute de diferite articole ale prezentului cod este considerată ca repetare, în cazurile
prevăzute în partea specială a prezentului cod. După cum s-a menţionat, o asemenea situaţie este
stipulată doar prin prevederile alin.4 art.186 CP, în care este fixat că "se consideră repetate acele
infracţiuni ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una din infracţiunile
prevăzute la alin.1 din articolele menţionate, dar nu a fost condamnată pentru aceasta".
Modalitatea dată a unităţii de infracţiuni atestă, de fapt, situaţia repetării unor infracţiuni atât
identice, cât şi omogene.
Articolul 32. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
(1) Pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau recidivă.
[Art.32 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Se consideră pluralitate de infracţiuni săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni în
acelaşi timp sau la intervale diferite de timp de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna din ele sau dacă a săvârşit o infracţiune după pronunţarea sentinţei, dar
înainte de executarea completă a pedepsei. Astfel, pluralitatea de infracţiuni se prezintă sub
următoarele forme: concursul de infracţiuni, formă prevăzută prin conţinutul art.33 CP, şi
recidiva, formă consacrată în art.85 CP.
2. Formele pluralităţii se aseamănă prin condiţia săvârşirii a două sau a mai multor
infracţiuni şi prin unicitatea subiectului şi se deosebesc prin existenţa sau inexistenţa unei
hotărâri definitive de condamnare între faptele ce constituie pluralitatea de infracţiuni; în cazul
concursului de infracţiuni sunt săvârşite două sau mai multe infracţiuni, înainte ca infractorul să
fi fost condamnat definitiv pentru vreuna din ele, iar în situaţia recidivei infracţiunile sunt
separate printr-o condamnare definitivă.
3. Recidiva ca formă a pluralităţii de infracţiuni se caracterizează prin comiterea din nou a
unei infracţiuni după pronunţarea sentinţei, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării pedepsei, dar înainte de executarea completă a pedepsei. În această situaţie pluralitatea
de infracţiuni este compusă din termenul neexecutat al pedepsei şi infracţiunea din nou săvârşită.
Articolul 33. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI
(1) Se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de către o persoană a două sau mai
multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui singur articol
din Partea specială a prezentului cod, dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din
ele şi dacă nu a expirat termenul de prescripţie.
(2) Concursul de infracţiuni poate fi ideal şi real.
(3) Concursul ideal există atunci când persoana, printr-o singură acţiune (inacţiune),
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate
ale unui articol din prezentul cod.
(4) Concursul real există atunci când persoana, prin diferite acţiuni (inacţiuni) de sine
stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la
diferite alineate ale unui articol din prezentul cod.
1. Pentru existenţa concursului de infracţiuni sunt valabile condiţiile care rezultă din
definiţia legală a pluralităţii de infracţiuni, descrise în comentariul la art.32 CP.
2. CP reglementează prin prevederile alin.2 al prezentului articol două forme ale
concursului de infracţiuni: concursul ideal şi concursul real. Deosebirea dintre acestea este
următoarea: concursul real apare ca urmare a săvârşirii a două sau a mai multor acţiuni, care dau
naştere infracţiunilor concurente, iar concursul ideal se constituie din săvârşirea unei singure
acţiuni (inacţiuni) care, din cauza împrejurărilor în care are loc şi a urmărilor produse, generează
mai multe infracţiuni.
3. Potrivit textului legii, există concurs ideal în cazul în care printr-o acţiune (inacţiune)
săvârşită de aceeaşi persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc şi a urmărilor pe care le-
a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Drept exemplu de concurs ideal de
infracţiuni poate servi împrejurarea în care o persoană a aruncat o grenadă asupra unor
colaboratori de poliţie în incinta unei încăperi în care se aflau şi alte persoane. Acţiunea acestei
persoane a fost încadrată ca atentat la viaţa colaboratorului poliţiei (art.350 CP); distrugerea sau
deteriorarea intenţionată a bunurilor (art.197 CP); tentativă de omor asupra a două sau a mai
multor persoane cu mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane (art.27,
145 alin.3 lit.a) şi k) CP). Astfel, în structura concursului ideal se vor reuni fapte consumate şi
activităţi infracţionale neconsumate.
4. Sub aspect subiectiv, infracţiunile pot fi toate intenţionate ori toate din imprudenţă, sau
unele intenţionate şi altele din culpă. De exemplu, cumulul ideal al unui omor săvârşit intenţionat
şi din imprudenţă există în cazul în care o persoană, prin aceeaşi împuşcătură, săvârşeşte şi
omorul din imprudenţă al altei persoane.
5. Pentru prezenţa concursului ideal de infracţiuni este caracteristică prezenţa unei singure
acţiuni (inacţiuni) comune pentru conţinutul a două sau a mai multor componenţe de infracţiuni
şi prezenţa a două sau a mai multor urmări prejudiciabile, care se află în legătură cauzală cu
această acţiune (inacţiune).
6. Concursul real de infracţiuni există în cazul în care o persoană, prin acţiuni (inacţiuni)
distincte, în baza unor rezoluţii sau forme de vinovăţie separate, săvârşeşte două sau mai multe
infracţiuni prevăzute de diferite componenţe de infracţiune.
7. Particularităţile concursului real rezidă în faptul că acţiunile sunt comise prin diferite
acţiuni (inacţiuni) de sine stătătoare, care apar în mod succesiv sau simultan, dar în baza unor
forme de vinovăţie sau rezoluţii separate. Va exista un concurs real şi în cazul comiterii a două
sau a mai multor infracţiuni simultane sau succesive, între infracţiunile respective existând o
legătură de conexitate care poate fi de două tipuri:
a) conexitatea de scop; b) conexitatea de efect.
Conexitatea de scop apare când se săvârşeşte o infracţiune în scopul de a uşura săvârşirea
unei alte infracţiuni, de exemplu, se săvârşeşte o infracţiune de fals pentru ca apoi, cu ajutorul
falsului, să se săvârşească o infracţiune de delapidare.
Conexitatea de efect priveşte cazul în care se săvârşeşte o infracţiune pentru tăinuirea unei
alte infracţiuni săvârşite, de exemplu, un omor se săvârşeşte pentru ascunderea unei alte
infracţiuni: de sustragere, omor etc.
Articolul 34. RECIDIVA
(1) Se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni de o
persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.
(2) Recidiva se consideră periculoasă:
a) dacă persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracţiuni
intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;
b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune intenţionată gravă sau
deosebit de gravă a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă.
(3) Recidiva se consideră deosebit de periculoasă:
a) dacă persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare pentru
infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;
b) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a
săvârşit din nou o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
 (4) La stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute la alin.(1)-(3) se ţine cont şi de
hotărârile definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de instanţa de
judecată a Republicii Moldova.
(5) La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale:
a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului;
b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă;
c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului cod;
d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112.
1. Particularităţile de bază care trebuie să fie întrunite pentru ca o persoană să poată fi
recunoscută recidivist sunt: a) existenţa unei condamnări definitive pentru săvârşirea unei
infracţiuni intenţionate urmată de apariţia antecedentelor penale; b) săvârşirea din nou cu intenţie
a uneia sau a mai multor infracţiuni.
Pentru recunoaşterea persoanei ca recidivist este necesară nu numai condamnarea de fapt a
persoanei, dar şi prezenţa antecedentelor penale care se sting sau sunt anulate în condiţiile
prevăzute de art.111 şi 112 CP.
Bazându-ne pe conţinutul acestui articol, distingem trei modalităţi ale recidivei: 1) recidiva
simplă; 2) recidiva periculoasă; 3) recidiva deosebit de periculoasă.
2. Recidiva simplă poate fi definită ca fiind situaţia în care persoana, după executarea unei
condamnări pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, în perioada de până la momentul
stingerii antecedentelor penale, săvârşeşte din nou una sau mai multe infracţiuni intenţionate.
3. Recidiva periculoasă se prezintă sub două modalităţi care se bazează pe două criterii: a)
condamnarea obligatorie a infractorului la pedeapsa cu închisoarea; b) comiterea unor infracţiuni
de o anumită gravitate.
Prima modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate
după ce infractorul a fost condamnat de două ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate.
Infracţiunea din nou săvârşită este a treia la număr.
A două modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni grave sau
deosebit de grave (alin.4 şi 5 art.16 CP) cu intenţie după ce infractorul a fost condamnat anterior
pentru săvârşirea unei infracţiuni grave sau deosebit de grave. Infracţiunea din nou săvârşită este
a doua la număr.
4. Recidiva deosebit de periculoasă se prezintă de asemenea sub două modalităţi:
Prima modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni intenţionate,
după ce infractorul a fost condamnat de trei sau mai multe ori la închisoare pentru infracţiuni
intenţionate. Infracţiunea din nou săvârşită trebuie să fie cel puţin a patra la număr.
A doua modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni grave sau
deosebit de grave după ce infractorul a fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni
excepţional de grave (alin.6 art.16 CP). Infracţiunea din nou săvârşită trebuie să fie a doua la
număr.
5. Recunoaşterea persoanei ca recidivist constituie o cauză personală de agravare a
pedepsei, şi anume: recidiva constituie circumstanţă agravantă generală, în conformitate cu
prevederile alin.1 art.77 CP, care serveşte ca temei la individualizarea judiciară a pedepsei;
starea de recidivă prevede un mod mai aspru de aplicare a pedepsei în limitele prevăzute de
sancţiunea normei penale (art.82 CP); în cazul recidivei nu se poate beneficia de facilităţile
prevăzute în legătură cu aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată (art.81 CP) etc.
6. În corespundere cu prevederile alin.5 al prezentului articol, la stabilirea stării de recidivă
nu se ţine cont de antecedentele penale: a) pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului - în
situaţia în care făptuitorul săvârşeşte din nou o infracţiune în timpul minoratului sau după ce a
devenit major;
b) pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă - exclude starea de recidivă, fapt ce rezultă
expres din conţinutul prezentului articol, indiferent dacă infracţiunea din nou săvârşită sau cea
anterioară au fost săvârşite din imprudenţă;
 c) pentru faptele care nu constituie infracţiuni, conform prezentului cod, se au în vedere
infracţiunile care nu mai sunt prevăzute în legea penală în legătură cu dezincriminarea acestora
(art.10 CP). Prin dezincriminarea unor fapte se înlătură toate consecinţele condamnării, care ar fi
generat starea de recidivă, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni;
d) stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art.111 şi 112, condiţiile în
care antecedentele penale se anulează sunt expres stipulate în conţinutul articolelor nominalizate
(a se vedea comentariul la art.111 şi 112 CP).
CAPITOLUL III
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Articolul 35. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
a) legitima apărare;
b) reţinerea infractorului;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrângerea fizică sau psihică;
e) riscul întemeiat.
1. În CP din 1961 au existat doar două cauze care înlăturau caracterul penal al faptei:
legitima apărare (art.13) şi extrema necesitate (art.14). Aceste norme se încadrau în Titlul II
denumit Infracţiuni. În CP din 18 aprilie 2002 legislatorul a stabilit cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei într-un capitol separat, III, iar fiecărei cauze i-a rezervat câte un articol
în parte (art.35-40). Acest lucru se realizează în CP pentru prima dată.
2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt determinate de diverse stări, situaţii,
împrejurări, care fac ca faptei prevăzute de legea penală să îi lipsească una din trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii: caracterul prejudiciabil, vinovăţia, prevederea în lege.
3. Drept temei pentru instituirea legitimei apărări în calitate de cauză care înlătură
caracterul penal al faptei serveşte atât lipsa caracterului prejudiciabil, astfel fapta prezentându-se
ca o activitate social-utilă, cât şi lipsa de vinovăţie, căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă,
ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate grav prin atac periculos.
4. Activitatea de reţinere a infractorului, în condiţiile legii, nu constituie infracţiune. Se
consideră socialmente utile acţiunile legate de cauzarea unui prejudiciu persoanei care a comis o
infracţiune şi care se sustrage de la răspunderea penală. Reţinerea infractorului şi predarea
acestuia organelor de drept va constitui un impediment la săvârşirea de noi infracţiuni, iar
prejudiciul se justifică dacă în timpul reţinerii infractorului aceasta a fost unica metodă de a-l
reţine.
5. Includerea stării de extremă necesitate în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal
al infracţiunii este condiţionată de faptul că persoana poate fi expusă unor pericole generate de
evenimente, energii, diverse întâmplări cu caracter accidental. În acest caz persoana nu
acţionează cu vinovăţie, iar fapta comisă nu prezintă caracter prejudiciabil.
6. Temeiul includerii constrângerii fizice sau psihice în categoria cauzelor care înlătură
caracterul penal al infracţiunii este generat de lipsa libertăţii de voinţă şi acţiune (inacţiune) a
făptuitorului, cerinţă impusă de subiectul infracţiunii, cauză din care făptuitorul nu-şi poate dirija
acţiunile. Temeiurile enunţate vor produce efecte de înlăturare a caracterului penal al faptei
numai cu privire la persoana care a acţionat efectiv sub imperiul constrângerii.
7. Drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei este considerat şi riscul întemeiat,
deoarece are drept scop realizarea unor acţiuni socialmente utile. În cazul riscului întemeiat
lipseşte şi elementul vinovăţiei, dat fiind faptul că persoana care l-a admis a luat măsurile
necesare pentru a preveni dăunarea intereselor ocrotite de lege.
8. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie confundate cu normele
de liberare de răspundere penală (cap.VI), cu liberarea de pedeapsa penală (cap.IX) şi cu cauzele
care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării (cap.XI).
Articolul 36. LEGITIMA APĂRARE
 (1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de
legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a respinge un
atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva
unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul public.
(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvârşeşte fapta, prevăzută la alin.(2),
pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea
persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit
sau într-o altă încăpere.
1. Ideea de legitimă apărare este în consens direct cu drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului prevăzute în DUDO, CEDO etc. Stipulările din art.24 alin.1 şi art.26 alin.2 din CRM
acordă fiecărei persoane dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, precum şi dreptul de a
reacţiona independent, prin mijloace legitime, la faptele de încălcare a drepturilor şi libertăţilor
sale.
Conţinutul legitimei apărări - în redacţia noului CP - este esenţial modificat, noile prevederi
lărgind aria de acţiune a normei în comparaţie cu prevederile art.13 CP din 1961.
2. Legitima apărare este o acţiune pe care o realizează o persoană săvârşind o faptă
prevăzută de legea penală pentru a înlătura efectele unui atac care periclitează valorile sociale
ocrotite de lege. Legitima apărare este o activitate social-utilă, deoarece fapta săvârşită în
condiţiile enunţate de lege nu este prejudiciabilă.
Lipseşte şi vinovăţia persoanei care, fiind în stare de legitimă apărare, a fost impusă să
acţioneze pentru a apăra valorile sociale periclitate de un atac.
3. Atacul este o agresiune, o comportare violentă a omului îndreptată împotriva unei valori
sociale ocrotite de lege.
Apărarea nu va fi considerată legitimă dacă riposta agresorului a fost întreprinsă după
consumarea atacului.
4. Prin atac direct se înţeleg acţiunile îndreptate nemijlocit asupra valorilor ocrotite de lege.
Atacul nu este direct în cazul în care între agresor şi victimă se află un obstacol material (poartă
închisă, zid, uşă) sau o distanţă mai mare în spaţiu.
5. Atacul este imediat în cazul în care acesta s-a dezlănţuit şi se află în curs de desfăşurare.
Se consumă o dată cu încetarea agresiunii. Dacă atacul nu a fost declanşat, dar cuvintele,
gesturile, demonstrarea armei etc. indică obiectiv că atacul va începe, fapta cade sub incidenţa
prevederilor legitimei apărări.
6. Atacul va fi material dacă, pentru a-l realiza, se foloseşte forţa fizică, armele,
instrumentele etc. care sunt în măsură să producă o modificare în substanţa fizică a valorilor
sociale protejate de lege. Un atac verbal sau scris (insultă, şantaj, denunţare calomnioasă etc.) nu
este considerat drept atac material.
7. Atacul va fi real dacă există obiectiv, dar nu este presupus de persoană. El se va
consuma în momentul în care a luat sfârşit şi pericolul pentru valorile protejate de lege nu mai
există.
8. Nu se încadrează în conceptul de legitimă apărare presupusul atac în viitor. În cazul unui
atac în viitor persoana are posibilitatea de a preveni pericolul, inclusiv anunţând organele
abilitate cu funcţii de combatere a criminalităţii.
În literatura de specialitate este comentată speţa referitoare la fapta unei persoane care,
pentru a preîntâmpina un furt din bunurile sale, a conectat gardul din sârmă la o sursă de curent
electric. Victimă a devenit o persoană care trecea întâmplător pe lângă gard. Făptuitorul a fost
condamnat pentru omor intenţionat.
9. Potrivit alin.2 art.36, prin atac îndreptat împotriva sa ori împotriva altei persoane se
înţeleg acţiunile agresorului contra vieţii persoanei, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii,
onoarei, averii.
 Dreptul la legitimă apărare îl are orice persoană, indiferent de funcţia pe care o ocupă,
pregătirea specială, posibilitatea de a fugi de la locul atacului sau posibilitatea de a se adresa
organelor de poliţie.
Drepturile persoanei atacate sunt diverse. De exemplu, dreptul de proprietate, dreptul
locativ, dreptul de moştenire etc.
10. Prin noţiunea de pericol grav se înţeleg consecinţele ireparabile care pot surveni pentru
persoana atacată: pierderea vieţii, vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, distrugerea bunurilor materiale în proporţii deosebit de mari etc.
11. Prin interes public se înţelege o stare, o activitate care vizează o instituţie publică şi
buna ei funcţionare.
12. Prin spaţiu de locuit se înţelege o încăpere în care persoana locuieşte permanent sau
temporar.
13. Prin noţiunea de altă încăpere se înţelege un spaţiu delimitat dintr-o construcţie cu
funcţia de locuinţă, construcţiile, edificiile, beciurile, hambarele, garajele şi alte construcţii de
gospodărie, menite pentru amplasarea bunurilor materiale (HP CSJ nr.5 din 06.07.1992 Cu
privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului).
14. Pătrundere înseamnă intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, în spaţiul de locuit.
15. Conform p.5 al HP CSJ nr.5 din 06.07.1992, drept violenţă periculoasă pentru viaţă şi
sănătate urmează a fi considerată cauzarea unei vătămări mai puţin grave sau uşoare integrităţii
corporale sau sănătăţii victimei, în urma căreia a survenit o tulburare de scurtă durată a sănătăţii
sau o pierdere neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă, precum şi altă violenţă care, deşi
nu a cauzat o daună ca cea menţionată, a creat la momentul aplicării ei un pericol real pentru
viaţa şi sănătatea victimei.
Prin ameninţare cu aplicarea unei asemenea violenţe se înţeleg acţiunile prin care
făptuitorul îşi dezvăluie intenţia reală de aplicare a unei violenţe periculoase pentru viaţa sau
sănătatea victimei. De exemplu, demonstrarea pistolului, cuţitului, briciului etc.
16. Legitima apărare are tangenţe cu reţinerea infractorului (art.37) şi cu starea de extremă
necesitate (art.38). Exceptând asemănarea de formă a acestora cu infracţiunile, aceste trei cauze
care exclud caracterul penal al faptei au un cadru comun: utilitatea acţiunilor întreprinse pentru
binele societăţii. Diferenţele dintre aceste trei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sunt
următoarele:
a) legitima apărare se realizează numai în timpul desfăşurării unui atac direct, imediat,
material şi real, iar reţinerea infractorului se întreprinde în cazul în care persoana a fost prinsă
asupra faptului sau imediat după săvârşirea infracţiunii;
b) scopul legitimei apărări este orientat spre prevenirea infracţiunii, iar scopul reţinerii
infractorului - spre privarea făptuitorului de libertate şi aducerea lui la organele de urmărire
penală sau la alt organ al puterii de stat;
c) mărimea daunei cauzate infractorului în timpul legitimei apărări şi al reţinerii
infractorului poate să fie mai mare decât dauna care, respectiv, putea fi cauzată sau a fost cauzată
de făptuitor, iar mărimea daunei pricinuite în timpul stării de extremă necesitate trebuie să fie
mai mică în raport cu urmările care s-ar fi putut produce dacă pericolul iminent nu ar fi fost
înlăturat.
Articolul 37. REŢINEREA INFRACTORULUI
Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în scopul reţinerii
persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.
1. Prin reţinere a infractorului se înţeleg acţiunile de cauzare a unor prejudicii în timpul
captării şi predării organelor de drept a persoanei care a comis o infracţiune şi care se sustrage de
la răspunderea penală.
2. Temeiurile, procedura reţinerii, dreptul cetăţenilor de a aduce forţat la poliţie sau în faţa
altui organ al puterii de stat a persoanei prinse asupra faptului de săvârşire a unei infracţiuni sunt
stabilite de legislaţia procesual-penală (Titlul V, cap.I).
 3. Orice persoană este în drept să reţină infractorul, să-l aducă forţat la poliţie sau în faţa
altui organ al puterii de stat, dacă făptuitorul a fost prins asupra faptului de săvârşire a
infracţiunii sau a încercat să se ascundă sau să fugă după aceasta (art.168 CPP).
Acţiunile de reţinere a infractorului pot fi diverse: imobilizare prin legare, izolare în
încăperi sigure, cauzare de daune integrităţii corporale sau sănătăţii, în cazuri excepţionale,
moartea acestuia.
4. Colaboratorii poliţiei aplică forţa fizică, inclusiv procedeele speciale de luptă, pentru
curmarea infracţiunilor, pentru înfrângerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă metodele
nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiunilor ce le revin (art.15 al Legii cu privire la
poliţie).
5. Legea prevede că aplicarea forţei, a mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie să fie
precedată de un avertisment privind intenţia recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient
pentru reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor în care tergiversarea aplicării forţei fizice, a
mijloacelor speciale şi a armei generează un pericol direct pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor şi
a colaboratorilor poliţiei, poate conduce la alte urmări grave.
6. Sunt stipulate şi interdicţiile de aplicare a armei de foc contra femeilor şi minorilor,
persoanelor de vârstă înaintată, precum şi contra oamenilor cu evidente deficienţe fizice, cu
excepţia cazurilor în care ei au săvârşit un atac armat, opun rezistenţă folosind arme sau au
săvârşit un atac în grup, ce ameninţă viaţa şi sănătatea oamenilor, dacă acţiunile de acest fel nu
pot fi respinse pe alte căi şi cu alte mijloace.
7. Pentru depăşirea atribuţiilor în timpul reţinerii (aplicarea forţei, a mijloacelor speciale şi
a armei de foc), colaboratorii poliţiei sunt supuşi răspunderii penale conform legislaţiei în
vigoare.
8. Deosebirile dintre reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate şi legitima apărare
au fost deja comentate (a se vedea explicaţiile la p.16 din comentariul art.36 CP).
Articolul 38. STAREA DE EXTREMĂ NECESITATE
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de
extremă necesitate.
(2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un
pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.
(3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvârşirii faptei,
îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat.
1. Fapta săvârşită în stare de extremă necesitate nu constituie infracţiune, deoarece nu este
săvârşită cu vinovăţie.
2. Starea de extremă necesitate se prezintă ca o ciocnire de interese ocrotite de legea penală
şi apare în cazul în care legiuitorul admite sacrificarea valorii mai puţin importante în favoarea
celei mai importante.
3. Sursele pericolului care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege pot fi de natură
diferită: cutremure, incendii, inundaţii, reacţii manifestate de animale, anumite stări ale
organismului omului: foame, sete sau maladii, fapte ale persoanei săvârşite intenţionat sau din
imprudenţă.
4. Condiţiile stării de extremă necesitate privitoare la pericolul social conform legii sunt:

• pericolul să fie iminent;

• pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea făptuitorului sau a altor
persoane ori un interes public;
• să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

5. Prin pericol iminent se înţelege situaţia, întâmplările, care pun în primejdie existenţa,
integritatea cuiva sau a ceva, adică să fi ajuns pe cale să se producă.
 6. Pericolul iminent este îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate expres în lege:
viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei, interesul public.
7. Pericolul iminent se consideră inevitabil, dacă nu poate fi înlăturat altfel decât prin
comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
8. Condiţiile acţiunii de salvare a valorilor sociale ocrotite de lege sunt:

• pericolul nu poate fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;
• săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a fost unicul mijloc, unica situaţie de lichidare
a pericolului;
• să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu ar fi fost înlăturat (alin.3 art.38).

9. Spre deosebire de legitima apărare, sfera de protecţie a stării de extremă necesitate este
mai restrânsă. Din acest motiv nu pot invoca starea de extremă necesitate persoanele care, în
virtutea obligaţiunilor de serviciu, înfruntă pericolul (lucrătorii de poliţie, pompierii, medicii şi
persoanele care au avut o altă posibilitate de a evita pericolul etc.).
10. Starea de extremă necesitate nu poate servi drept argument juridic de liberare a
făptuitorului de răspundere materială în cazurile în care prejudiciul este adus unei persoane
nevinovate de apariţia pericolului.
11. Deosebirile dintre starea de extremă necesitate, legitima apărare şi reţinerea
infractorului au fost date în comentariul la p.16 art.36 CP.
Articolul 39. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU PSIHICĂ
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei
constrângeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.
(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală
prin constrângere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi
dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38.
1. Alin.1 al prezentului articol stabileşte două forme distincte de înlăturare a caracterului
penal al faptei: constrângerea fizică şi constrângerea psihică.
Atât în cazul constrângerii fizice, cât şi în cel al constrângerii psihice se înlătură caracterul
penal al faptei, întrucât infracţiunii îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale: vinovăţia. Conform
regulilor generale ale răspunderii penale, nu există vinovăţie în cazul în care făptuitorul este
lipsit de capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.
2. Constrângerea fizică este o presiune condiţionată de o energie străină care îl pune pe
făptuitor în imposibilitatea de a-şi dirija în mod liber voinţa şi îl determină să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.
3. Constrângerea psihică constă într-o ameninţare asupra psihicului persoanei care, sub
imperiul acestei presiuni şi ca urmare a ei, nu-şi dirijează voinţa în mod liber şi săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală.
4. Condiţiile constrângerii fizice şi psihice, cu toate că nu sunt stipulate expres de lege, pot
fi deduse din conţinutul legii. Acestea sunt:

• existenţa sau exercitarea asupra făptuitorului a unei acţiuni de constrângere fizică sau
psihică;
• constrângerea să fie de natură gravă, să pună în pericol viaţa, sănătatea, integritatea
corporală ori bunurile persoanei;
• pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală.

5. Alin.2 al articolului nominalizat prevede situaţia (starea) în care făptuitorul îşi menţine
posibilitatea de a-şi dirija acţiunile în urma constrângerii fizice sau psihice. În cazul în care
persoana are posibilitatea de a-şi alege un anumit comportament şi a lua o decizie sau alta se vor
aplica prevederile stării de extremă necesitate.
Articolul 40. RISCUL ÎNTEMEIAT
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune
intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente
utile.
(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi
realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a
preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.
(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul
pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.
1. Progresul tehnico-ştiinţific este imposibil fără a introduce noi tehnologii, fără a realiza
experimente în diferite domenii ale activităţii fiinţei umane. Pentru a nu frâna activitatea
persoanei în diferite domenii - ştiinţă, tehnică, medicină, farmacologie, sfera de producere etc. -,
în legislaţia penală a fost introdusă o nouă cauză care înlătură caracterul penal al faptei: riscul
întemeiat.
2. Noţiunea de risc înseamnă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare.
Evaluarea gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se produce, precum şi impactul
pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale.
3. Riscul se consideră întemeiat dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

• scopul social util nu putea fi atins fără acţiunile (inacţiunile) însoţite de risc;
• persoana care a riscat a întreprins toate măsurile pentru a nu leza interesele şi valorile
sociale ocrotite de legea penală.

4. Riscul întemeiat înlătură răspunderea penală pentru dauna cauzată intereselor şi valorilor
ocrotite numai în cazul în care persoana care a riscat nu a avut la dispoziţie nici o altă cale de a
atinge scopul social util.
5. Riscul se consideră neîntemeiat, dacă:

• era cu bună-ştiinţă îmbinat cu primejdia pentru viaţa unei persoane;

• conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;
• conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social;
• scopul social-util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni care nu presupuneau risc;
• persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi valorile
ocrotite de legea penală;
• persoana a riscat pentru a-şi atinge scopurile personale.

6. Legea cu privire la poliţie (nr.416-XII din 18.12.1990) defineşte noţiunea de risc

profesional care, în viziunea noastră, este o formă a riscului întemeiat. Conform prevederilor
art.33 al legii nominalizate, nu constituie infracţiune acţiunea colaboratorului de poliţie care a
fost săvârşită într-o situaţie de risc profesional justificat, deşi aceasta are semnele acţiunilor
pentru care este prevăzută răspunderea penală.
7. Riscul profesional este considerat justificat, dacă acţiunea săvârşită decurgea în mod
obiectiv din informaţia asupra faptelor şi circumstanţelor de care dispunea colaboratorul poliţiei,
iar scopul legitim nu putea fi realizat prin acţiuni ce nu ar fi implicat riscul şi colaboratorul
poliţiei, care a admis riscul, a întreprins toate măsurile posibile pentru a preîntâmpina
consecinţele negative.
CAPITOLUL IV
PARTICIPAŢIA
Articolul 41. PARTICIPAŢIA
 Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la
săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.
1. Infracţiunea poate fi săvârşită de una sau mai multe persoane împreună. Dacă la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală participă mai mulţi făptuitori, se poate vorbi
despre participaţie la această faptă. Specificul participaţiei, ca formă deosebită a activităţii
infracţionale, determină problema răspunderii penale a participanţilor la infracţiune.
2. Supunându-se regulilor generale ale dreptului penal pentru combaterea infracţionalităţii,
instituţia participaţiei îndeplineşte în acelaşi timp şi un rol special, caracteristic numai pentru ea:
ilustrează criteriile obiective şi cele subiective necesare activităţii infracţionale comune,
stabileşte cercul de persoane responsabile pentru această activitate infracţională, reglementează
ordinea şi limitele răspunderii participanţilor, adică nu numai a persoanelor care săvârşesc
nemijlocit acţiuni ce formează latura obiectivă a infracţiunii concrete, prevăzute de partea
specială a CP, dar şi a persoanelor care au luat parte la infracţiune în calitate de instigatori,
complici sau organizatori.
3. Pentru ca să existe elementul de participaţie penală, trebuie să fie îndeplinite următoarele
condiţii: a) să existe pluralitate de făptuitori; b) să existe o legătură subiectivă (coeziune psihică)
între participanţi; c) fapta să fie săvârşită în cooperare materială sau intelectuală; d) una şi
aceeaşi faptă prevăzută de legea penală să fie săvârşită de către toţi participanţii; e) cooperarea
mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al infracţiunii.
4. Pluralitatea de făptuitori este consacrată în art.42 CP, conform căruia participanţi la
infracţiune sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în
calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici. Participarea la infracţiune a mai multor
persoane înseamnă că două sau mai multe persoane, nu una, săvârşesc fapta prevăzută de legea
penală (acţiune sau inacţiune), îndreptată împotriva unuia şi aceluiaşi obiect. Existenţa legăturii
interne subiective cu privire la săvârşirea infracţiunii încă nu înseamnă participare la fapta
penală. Nu constituie un act de participaţie nici faptul de exprimare a aprobării acţiunilor
infracţionale, dacă aceasta nu a luat o formă de ajutorare a infractorului; nu constituie instigare
faptul de a striga persoanelor care loveau victima cu parii că aceasta "trebuie omorâtă", deoarece
un asemenea îndemn nu a avut efect determinant în dezlănţuirea agresiunii. În anumite
împrejurări, dacă aceasta a dus la întărirea hotărârii infracţionale, va fi o complicitate
intelectuală. Condiţia se realizează când cooperează cel puţin două persoane, fără ca aceasta să
fie necesară pentru existenţa conţinutului legal al infracţiunii.
5. Legătura subiectivă (coeziunea psihică) dintre participanţi este indicată direct în art.41
CP, conform căruia se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau a mai multor
persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate. Deci, din punct de vedere subiectiv,
participaţia propriu-zisă este condiţionată de săvârşirea faptei cu intenţie de către cel puţin două
persoane: instigator-autor, autor-complice ş. a.
6. Participaţia penală există numai atunci când persoanele respective au cooperat cu
intenţie. De exemplu, dacă legea cere pentru sancţionarea faptei săvârşite existenţa intenţiei,
aceasta trebuie constatată în raport cu fiecare participant. Dacă unii au cooperat din imprudenţă,
intenţia trebuie constatată în raport cu fiecare persoană care a cooperat, însă nu va exista
participaţie penală, ci o simplă cooperare materială, deoarece lipseşte legătura subiectivă dintre
participanţi.
7. Pentru existenţa participaţiei, pe lângă legătura subiectivă, trebuie să existe o cooperare
materială sau intelectuală a participanţilor, care constă în faptul că persoanele contribuie într-o
formă sau alta la săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală. Potrivit naturii ei, această
contribuţie poate fi materială sau intelectuală; ţinând seama de importanţa sau de aportul acestei
contribuţii, ea se divizează în principală şi secundară; ţinând cont de momentul în care are loc, ea
există înainte de începerea executării acţiunii (inacţiunii) sau în timpul executării acesteia până la
momentul terminării ei.
 8. O expresie exterioară a cooperării conţine asocierea acţiunilor participanţilor, care poate
să se realizeze în două forme: o însumare simplă a forţelor pentru producerea urmărilor
prevăzute de lege şi condiţionarea reciprocă a acţiunilor participanţilor.
9. Săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală înseamnă că pentru toţi participanţii
la activitatea infracţională comună există o componenţă de infracţiune comună. Indivizibilitatea
faptei este considerată ca reală, obiectivă, aşa cum o prevede legea penală, şi nu în funcţie de
încadrarea juridică pe care ar putea să o obţină ţinându-se seama de diferiţi participanţi, încadrare
ce depinde de vinovăţie şi care poate fi diferită de la participant la participant. Ca să existe
participaţie, e necesar ca actele participanţilor să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic,
iar fapta să se realizeze cel puţin în forma tentativei sau pregătirii de infracţiune. Fapta este una
şi aceeaşi pentru toţi participanţii. Ca atare, nu se poate considera că aceasta există în raport cu
unii şi nu există în raport cu alţii, ori că pentru unii dintre ei fapta este consumată, iar pentru alţii
e în formă de tentativă. Din aceleaşi considerente nu se poate ca aceeaşi faptă în raport cu unii
participanţi să constituie infracţiune, iar în raport cu alţii - contravenţie sau abatere. Când pentru
realizarea conţinutului legal al infracţiunii se pretinde subiectului activ o anumită calitate
(subiect special), poate exista participaţie la o asemenea faptă dacă autorul sau coautorul are
calitatea cerută de lege.
10. Mai este necesar un detaliu: cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de
conţinutul legal al infracţiunii. Pentru existenţa participaţiei penale propriu-zise se cere ca
pluralitatea de făptuitori să fie ocazională, întâmplătoare în raport cu conţinutul legal al
infracţiunii, şi nu indispensabilă. Dacă pentru existenţa infracţiunii legea prevede cooperarea mai
multor persoane, atunci nu se mai realizează participaţia penală, ci o pluralitate naturală sau
constitutivă de făptuitori. Toate condiţiile expuse trebuie întrunite cumulativ. Lipsa oricăreia
dintre ele cauzează inexistenţa participaţiei propriu-zise.
Articolul 42. PARTICIPANŢII
(1) Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate
de autor, organizator, instigator sau complice.
(2) Se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor
care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte
cauze prevăzute de prezentul cod.
(3) Se consideră organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a
dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o
organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora.
(4) Se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană
să săvârşească o infracţiune.
(5) Se consideră complice persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin
sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare
de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va
tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele
dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde
atare obiecte.
(6) Participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii.
1. Participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de
autor, organizator, instigator sau complice.
2. Se consideră autor al infracţiunii persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta
prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul
persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau
din alte cauze prevăzute de prezentul cod.
3. În raport cu ceilalţi participanţi (organizatori, instigatori sau complici), autoratul se
distinge prin caracterul său esenţial şi necesar, contribuţia autorului constând tocmai în
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii care constituie latura obiectivă a infracţiunii. Din cauza
specificului său, autoratul este unica formă de contribuţie la infracţiunea care poate exista şi în
afara participaţiei. Nici instigarea, ca formă de participaţie, nici complicitatea, nici organizatorul
nu pot exista în afara autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă
fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare alte
contribuţii. Cu toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şi termenul autor) nu
poate fi înţeles decât în corelaţie cu termenii complicitate (complice) şi instigare (instigator) sau
organizare (organizator); el desemnează o anumită formă de contribuţie la săvârşirea unei
infracţiuni, în raport cu alte forme de contribuţie posibile. În acelaşi sens s-a exprimat şi
legiuitorul, indicând în cap.IV CP Participaţia că participanţi sunt persoanele care contribuie la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau
complici (art.42 alin.1-5). Noţiunea de autor, prevăzută în alin.2 art.42 CP, este una corelativă.
Ea poate exista numai în participaţie, adică în acele cazuri în care, alături de autor, acţionează şi
alte persoane, care îndeplinesc alte roluri funcţionale - organizatori, instigatori, complici. Dacă
infracţiunea este săvârşită de o singură persoană, problema rolului şi funcţiilor ei nu apare,
deoarece este clar că numai ea a executat latura obiectivă a infracţiunii, nefiind instigată sau
ajutată de cineva. În astfel de cazuri poate fi vorba pur şi simplu despre subiectul infracţiunii,
adică despre persoana fizică care a săvârşit, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală.
4. Când însă autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia sa se
caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică
acţiunea sau inacţiunea. Prin nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de
executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de act de
executare pe care trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. Autorul contribuie, în
mod nemijlocit, la săvârşirea faptei indiferent dacă, pentru realizarea acelei contribuţii, foloseşte
sau frânează propria sa energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor etc.), ori
dinamizează sau se foloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe explozive,
toxice, animale vătămătoare etc.).
5. Calitatea cerută pentru autor trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei: dacă nu
pierde calitatea de autor cel care, după săvârşirea faptei, a încetat a mai avea calitatea care
condiţiona acea calificare şi, viceversa, nu devine autor acela care a dobândit această calitate
după săvârşirea faptei la care a participat. Fără executarea nemijlocită a acţiunii (inacţiunii) de
către autor, nu se poate vorbi despre săvârşirea faptei, fiindcă nu se poate realiza conţinutul
acesteia. Este considerat autor acela care la omor împuşcă victima, la furt îşi însuşeşte lucruri din
posesia altuia. Atunci când actele de instigare sau de complicitate sunt incriminate ca infracţiuni
de sine stătătoare, cel care le comite este autor, iar nu instigator sau complice.
6. Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective cu
acte de executare (nemijlocit) la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
În caz de coautorat, unul din coautori poate realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (de
exemplu, luarea bunului), iar altul - cealaltă parte a ei (ameninţarea, lovirea etc.) şi în acţiunile
fiecăruia va fi o infracţiune consumată sub formă de coautorat.
7. Na va exista coautorat dacă fiecare inculpat acţionează independent şi în momente
diferite, lovind, de exemplu - din răzbunare, mortal victima.
8. Sub aspect obiectiv, coautoratul este acea formă a participaţiei, în care o faptă prevăzută
de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane
împreună, în comun.
9. Se consideră organizator al infracţiunii persoana care a organizat săvârşirea unei
infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat
sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora. Acţiunile organizatorului pot consta
în recrutarea membrilor grupului organizat sau ai organizaţiei criminale, în întocmirea planului
săvârşirii infracţiunii, în împărţirea rolurilor între membrii grupului criminal sau ai organizaţiei
criminale, în coordonarea acţiunilor participanţilor nemijlocit la locul săvârşirii infracţiunii sau
de la distanţă, de exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax,
poştă etc.
 10. Un alt participant la infracţiune este instigatorul, care se deosebeşte atât de autor, de
coautor, cât şi de complice. Conform art.42 alin.4 CP, instigator este persoana care, cu intenţie,
determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Ca formă a
participaţiei penale, instigarea este fapta unei persoane (instigator) care determină, cu intenţie,
prin orice mijloace, o altă persoană (instigat) să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Caracteristică instigării este împrejurarea că instigatorul, după ce a luat hotărârea de a săvârşi o
infracţiune, desfăşoară o activitate materială, externă, pentru a transmite hotărârea luată altei
persoane, care, fiind decisă să comită fapta prevăzută de legea penală, trece apoi în mod concret
la săvârşirea ei, devenind autor al infracţiunii. Instigatorul contribuie la săvârşirea infracţiunii
prin transmiterea către cel instigat a ideii săvârşirii infracţiunii şi prin determinarea luării de către
acesta a hotărârii de a săvârşi fapta, care rezultă din trecerea ei la executarea infracţiunii. Deci,
instigatorul este un participant sui-generis la infracţiune, chiar dacă nu participă la săvârşirea
materială a infracţiunii, la realizarea laturii obiective a acesteia. Instigatorul însă are ideea de
săvârşire a infracţiunii, pe care o transmite altei persoane, făcând ca aceasta să ia hotărârea şi să
o pună în executare (de exemplu, un duşman, din motive personale, îndeamnă o altă persoană, în
schimbul unei recompense, să-l rănească grav pe rivalul său. Cea de-a doua persoană acceptă
îndemnul sau propunerea, ia hotărârea şi execută fapta la care a fost îndemnată sau instigată).
11. Conform art.42 alin.5 CP, complice este persoana care a contribuit la săvârşirea
infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, oferire de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori
înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor,
va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele
dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare
obiecte. Deci, complicitatea este o formă a participaţiei penale ce constă în activitatea persoanei
care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din
aceasta sau că-l va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior nu-şi onorează promisiunea. După
cum se poate observa, ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cu celelalte forme ale
participaţiei penale, este caracterul său de contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii. În
timpul în care autorul efectuează acte de executare şi realizează în mod nemijlocit materialitatea
faptei, complicele efectuează acte de sprijinire a activităţii autorului. Aşadar, complicele nu
realizează fapta în mod nemijlocit, ci sprijină (înlesneşte, ajută) realizarea acesteia de către autor.
12. Uneori complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor de executare, dar această
contribuţie nu are ea însăşi caracterul unui act de executare, fiindcă complicele nu are calitatea
de a efectua acte cu caracter de executare în cazul faptei săvârşite, contribuţia sa rămâne, deci,
activitate de sprijinire (este cazul infracţiunilor proprii, la care nu poate fi autor decât o persoană
care are o anumită calitate, numai aceste persoane pot efectua acte de executare, cei care nu au
această calitate nu fac decât să-i ajute).
14. Conform art.42 alin.6 CP, participanţii la infracţiune trebuie să întrunească semnele
constitutive ale subiectului infracţiunii. Aceasta înseamnă că fiecare dintre participanţii la
infracţiune trebuie să aibă vârsta prevăzută de legea penală, să fie persoane fizice şi responsabile.
Articolul 43. FORMELE PARTICIPAŢIEI
În funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor se deosebesc următoarele
forme de participaţie:
a) participaţie simplă;
b) participaţie complexă;
c) grup criminal organizat;
d) organizaţie (asociaţie) criminală.
Analiza formelor participaţiei va fi efectuată în cadrul comentariului la art.44-47 CP.
Articolul 44. PARTICIPAŢIA SIMPLĂ
Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă dacă la săvârşirea ei au
participat în comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizând
latura obiectivă a infracţiunii.
 1. CP, în art.42 alin.1, defineşte noţiunea de autor drept persoană care săvârşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.
Prin nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare, fără
interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de act de executare pe care
trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. Autorul contribuie, în mod nemijlocit,
la săvârşirea faptei indiferent dacă, pentru realizarea acelei contribuţii, foloseşte sau frânează
propria energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor, nu denunţă etc.) ori
dinamizează sau se foloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe explozive,
toxice, animale vătămătoare etc.).
2. Sunt şi situaţii în care fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte nemijlocit şi în mod
direct nu de o singură persoană, ci de mai multe. În aceste cazuri fapta se săvârşeşte în coautorat.
Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional, în baza unei legături subiective cu acte de
executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
3. Sunt consideraţi coautori ai faptei de omor atât acela care loveşte mortal victima, cât şi
acela care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze.
4. Există coautorat şi în cazul în care mai mulţi infractori lovesc victima cu intenţia de a o
ucide, cu toate că s-ar putea ca nici una din lovituri să nu fie mortală, însă, împreună luate, ca
urmare a împletirii lor, acestea au cauzat moartea.
Dacă s-ar lua în consideraţie fiecare acţiune separat, ar exista autorat la infracţiunea de
vătămare corporală, dar luate împreună aceste acţiuni constituie coautorat la infracţiunea de
omor.
5. Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participaţii complexe (eterogene), la care doi
sau mai mulţi participanţi au calitatea de autori (coautori), alţii având calitatea de instigatori sau
de complici, cât şi în cadrul unei participaţii simple (omogene) la care toţi participanţii au
calitatea de autori (coautori).
6. Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că cel puţin doi participanţi au
săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, deci că au efectuat acte de executare a
acesteia. Această constatare implică însă înţelegerea clară a noţiunii de acte de executare a faptei
incriminate.
7. În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire nemijlocită a faptei
se înţelege orice act de conduită exterioară, prin care se înfăptuieşte direct acţiunea sau
inacţiunea incriminată.
8. În literatura de specialitate şi în practica judiciară se consideră acte de executare, deci de
coautorat, şi acelea prin care se contribuie, chiar indirect, la efectuarea faptei incriminate, cum ar
fi actele de paralizare a energiei, de ridicare sau lichidare a unui obstacol din calea săvârşirii
faptei. În acest sens urmează să fie considerate drept acte de coautorat, şi nu de complicitate,
actele prin care un inculpat a ţinut victima spre a putea fi lovită, iar alt inculpat a lovit victima.
9. În cazul coautoratului apare un raport complex de cauzalitate. De exemplu, în cazul
infracţiunii complexe de tâlhărie în formă consumată autorul trebuie să realizeze în întregime
acţiunea infracţională (ameninţarea ori constrângerea etc., precum şi luarea bunului), pe când în
caz de coautorat unul din coautori poate realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (luarea
bunului, iar altul - cealaltă parte a ei (ameninţarea, lovirea etc.) şi în acţiunile fiecăruia se va fixa
o infracţiune consumată sub formă de coautorat.
10. Vor fi coautori ambii inculpaţi, chiar dacă numai unul dintre ei a ameninţat cu cuţitul,
iar celălalt a deposedat victima de bunurile ce le avea asupra sa; de asemenea, sunt coautori la
tâlhărie ambii inculpaţi care au aplicat violenţele, chiar dacă numai unul dintre ei şi-a însuşit
bunurile victimei.
11. În ceea ce priveşte participaţia penală la infracţiunile complexe cu subiect special, are
calitatea de coautor nu numai persoana care lezează cele două obiecte - direct şi indirect -, ci şi
cea care lezează numai unul din acestea pentru comiterea infracţiunii complexe.
12. Pentru existenţa coautoratului trebuie să fie întrunite anumite condiţii: sub aspect
subiectiv, trebuie să se constate legătura dintre coautori, altfel chiar dacă s-ar constata actele
materiale de cooperare, nu vom considera că există coautorat ca formă de participaţie, ci o
simplă cooperare materială, fiecare fiind considerat autor al faptei. Nu va exista coautorat dacă
fiecare inculpat acţionează independent şi în momente diferite, lovind, din răzbunare, mortal
victima.
13. Sub aspect obiectiv, coautoratul este acea formă a participaţiei, în care o faptă prevăzută
de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane
împreună, în comun.
14. Pentru existenţa coautoratului considerăm necesară existenţa următoarelor condiţii: a)
să se realizeze o legătură subiectivă între coautori; b) acţiunea să fie comisă împreună, în comun.
15. Spre deosebire de faptul că, în situaţia în care există instigator sau complice, autorul
poate să nu ştie că este ajutat de alte persoane în săvârşirea faptei, fiind suficient ca instigatorul
sau complicele să ştie acest lucru, la coautorat fiecare dintre coautori trebuie să prevadă, în afară
de faptul că acţiunea sau inacţiunea întreprinsă de el este prejudiciabilă şi că rezultatul dorit sau
acceptat este de asemenea prejudiciabil, şi pe acelea că la fapta lui principală se adaugă o altă
faptă, de asemenea, principală, a altei persoane. Intenţia coautorului trebuie să cuprindă ştiinţa şi
voinţa că, prin activitatea lui unită cu a celorlalţi coautori, este săvârşit actul de executare necesar
pentru realizarea infracţiunii respective.
16. În lipsa legăturii subiective nu există coautorat. Deşi a avut loc o cooperare materială,
fiecare persoană este considerată autor al unei fapte distincte, iar actele lor vor putea fi doar
conexe. Prin urmare, coautoratul, sub aspect subiectiv, se realizează numai cu intenţie, în sensul
că toţi coautorii prevăd urmările prejudiciabile ale acţiunilor şi le urmăresc sau doar admit
posibilitatea survenirii acestora. Legătura subiectivă se stabileşte când cel puţin un coautor
prevede, pe lângă cele necesare realizării acţiunii ca autor, şi faptul că acţiunea sa principală se
adaugă la acţiunea, de asemenea, principală, a altui coautor.
17. În cazul infracţiunilor care presupun în conţinutul lor legal un anumit mobil sau scop,
trebuie ca fiecare coautor să acţioneze datorită acestui mobil şi să urmărească acest scop, deci nu
numai unul din ei, ci toţi trebuie să îndeplinească această cerinţă legală.
18. Coautoratul este posibil în timpul actului iniţial, însă pentru rezultatul mai grav, produs
din imprudenţă, nu mai poate exista legătura subiectivă, condiţie necesară a participaţiei (şi a
coautoratului), altfel ar urma să răspundă fiecare în calitate de autor al faptei cu dublă formă de
vinovăţie.
19. Dacă la săvârşirea unei infracţiuni au participat în calitate de coautori mai multe
persoane, împrejurarea că unele dintre acestea au avut iniţiativa comiterii faptei, propunând
celorlalte să acţioneze împreună, nu determină sancţionarea lor separată pentru instigare, fiind
vorba de o activitate comună a coautorilor, unde iniţiativa aparţine unei sau unor persoane.
20. Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii. De
exemplu, mai multe persoane, dintre care una dorea să se răzbune pe un duşman al său care se
afla într-un grup de oameni, au hotărât să-i folosească pe acei oameni din grup şi au executat în
comun acţiunea. În acest caz se realizează participaţia sub forma coautoratului, iar legătura
subiectivă s-a stabilit înainte de punerea în executare a acţiunii. Legătura se poate stabili şi în
timpul executării acţiunii. De exemplu, în timp ce inculpatul lovea victima, au mai venit patru
persoane, care au început să o lovească şi ei, unii cu cuţitele, alţii - cu alte obiecte şi cu
picioarele, contribuind la înfrângerea rezistenţei victimei. Toţi au acţionat simultan, fiind uniţi la
suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut şi dorit sau acceptat de fiecare dintre ei.
21. Dacă legătura subiectivă se realizează ulterior consumării infracţiunii, nu mai există
coautorat. Astfel, nu există coautorat la furt dacă unul din inculpaţi a luat bunul spre a-l folosi.
După consumarea furtului de către celălalt inculpat, primul inculpat va răspunde ca tăinuitor.
22. La săvârşirea faptei penale în coautorat, activitatea coautorilor trebuie să fie îndreptată
împotriva aceluiaşi obiect juridic. Dacă o parte din coautori lezează şi alte valori sociale apărate
de legea penală, acestora li se vor aplica dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni. De
exemplu, dacă în timpul omorului unul dintre infractori a distrus şi bunurile victimei, el va
răspunde şi pentru infracţiunea de distrugere a bunurilor, prevăzută de art.197-198 CP, cu
condiţia ca ceilalţi coautori să nu fi ştiut de aceste acţiuni.
23. Prin urmare, pentru existenţa coautoratului se cere, pe lângă realizarea unei legături
subiective dintre coautori, şi comiterea acţiunii, împreună sau în comun, adică persoanele
respective să săvârşească împreună acţiunea care face parte din latura obiectivă a conţinutului
infracţiunii. Cu alte cuvinte, coautorii trebuie să efectueze acte de săvârşire nemijlocită, de
executare directă a faptei prevăzute de legea penală.
Articolul 45. PARTICIPAŢIA COMPLEXĂ
(1) Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie complexă dacă la săvârşirea ei
participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.
(2) Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:
a) de un singur autor;
b) de doi sau mai mulţi autori.
1. Pentru existenţa participaţiei nu are relevanţă felul contribuţiei făptuitorilor şi nici
calitatea în care au acţionat aceştia. Există participaţie penală atât în cazul în care toţi făptuitorii
au cooperat în aceeaşi formă la săvârşirea infracţiunii (coautori), cât şi atunci când contribuţiile
lor iau forme diferite (organizatori, instigatori, complici, autori, coautori şi instigatori, autor şi
complice etc.). În primul caz participaţia este simplă (art.44 CP), iar în al doilea caz - complexă
(art.45 CP).
2. Condiţia participaţiei complexe se realizează în cazul în care cooperează intenţionat cel
puţin două persoane la săvârşirea unei infracţiuni, una din ele fiind autor, iar celelalte având
diferite roluri: instigator, organizator, complice.
Pentru existenţa acestei condiţii, legea, în general, nu cere decât să fie mai multe persoane,
indiferent dacă unele dintre ele sunt majore sau minore, femei sau bărbaţi, cetăţeni ai RM sau
persoane fără cetăţenia RM, subiecţi speciali sau care nu au această calitate. Toate persoanele
care cooperează trebuie să îndeplinească însă condiţiile pentru a răspunde din punct de vedere
penal.
3. Numai activitatea infracţională comună a mai multor persoane constituie o altă formă de
pricinuire a daunei obiectelor apărate de lege, formă calitativ nouă, în comparaţie cu
infracţionalitatea individuală. Această formă de activitate infracţională dă temei de a fi
examinată drept participaţie, spre deosebire de mulţimea infracţiunilor de sine stătătoare,
săvârşite chiar şi în unul şi acelaşi timp şi îndreptate spre unul şi acelaşi obiect, de mai multe
persoane.
4. Nici instigarea, nici organizarea, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în
timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta prevăzută de legea penală
poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare alte contribuţii.
5. Când însă autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia lui se
caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică
acţiunea sau inacţiunea. Prin nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de
executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de act de
executare pe care trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. O atare formă de
participaţie este reglementată în art.45 CP.
6. Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.1 CP, poate să se realizeze în cazul
participării la săvârşirea infracţiunii, pe lângă autor, şi a organizatorului. În cazul participaţiei
complexe (art.45 alin.1 CP), organizatorul pune la cale infracţiunea, iar autorul o execută
nemijlocit.
7. Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.1 CP, poate să se realizeze, de asemenea,
în cazul participării la săvârşirea infracţiunii, pe lângă autor, şi a instigatorului.
8. Conform art.45 alin.1 CP, la participaţia complexă la săvârşirea infracţiunii de către
autor poate contribui, în afară de organizator şi instigator, şi complicele. Pentru existenţa
complicităţii nu are relevanţă dacă între autor şi complice a existat sau nu o înţelegere, nici dacă,
în momentul săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat. Deci,
complicele are previziunea acţiunii (inacţiunii) pe care urmează să o execute autorul (coautorul),
a urmărilor ei periculoase şi înţelege că actul său se alătură acţiunii (inacţiunii) autorului. De
asemenea, el doreşte sau acceptă să se producă urmările prevăzute. Astfel, dacă făptuitorul a ştiut
că tâlhăria la care a acceptat să contribuie cu acte de ajutor va fi comisă prin punerea victimei în
stare de inconştienţă ca urmare a folosirii unor narcotice, contribuţia sa va constitui complicitate
la tâlhărie, chiar dacă autorul a săvârşit sustragerea folosind violenţa, deoarece a cunoscut că
infracţiunea va fi săvârşită în una din modalităţile alternative de realizare a laturii obiective a
tâlhăriei şi a voit să participe la comiterea acesteia.
9. Atitudinea psihică a complicelui se caracterizează prin voinţa de a săvârşi fapta de
înlesnire a autorului. Cunoscând activitatea pe care acesta o va desfăşura şi prevăzând rezultatul
prejudiciabil al faptei, complicele îl doreşte sau îl acceptă. De remarcat complexitatea atitudinii
psihice a complicelui; activitatea sa volitivă are în vedere nu numai fapta proprie (doreşte să-l
ajute pe autor), ci şi fapta autorului (doreşte să se obţină un anumit rezultat prin intermediul
acestuia). Pe plan intelectiv nu este suficient ca complicele să-şi imagineze că actele sale vor
avea ca finalitate înlesnirea activităţii autorului; mai trebuie să-şi dea seama şi de caracterul
activităţii pe care o va desfăşura autorul, pe baza actelor de sprijin, ca şi de rezultatele posibile,
drept urmare a acestei activităţi. De aici imposibilitatea tragerii la răspundere a complicelui
pentru actele comise de autor, dar pe care complicele nu le-a prevăzut, nu trebuia şi nici nu putea
să le prevadă.
10. Îndemnul este o îmbiere la o acţiune (inacţiune) infracţională. Dacă nu este urmat de
determinare, fiindcă hotărârea era deja luată de instigat (autor), dar acesta mai avea unele ezitări
cu privire la punerea ei în executare, îndemnul poate constitui doar complicitate intelectuală,
fiindcă a contribuit la consolidarea hotărârii infracţionale. De exemplu, nu există instigare la
avort dacă îndemnul de a întrerupe sarcina nu a avut caracter determinant, ci doar a întărit
hotărârea autorului de a comite fapta. În acest caz va exista complicitate la avort, mai ales că cel
care a solicitat întreruperea sarcinii i-a procurat autorului unele substanţe şi instrumentele
necesare intervenţiei chirurgicale. De data aceasta, inculpatul comite atât o complicitate morală,
prin întărirea hotărârii autorului de a comite întreruperea sarcinii în condiţii ilicite, cât şi o
complicitate materială, prin punerea la dispoziţia autorului a substanţelor şi instrumentelor
necesare întreruperii sarcinii. Se subliniază just în motivarea soluţiei necesitatea ca îndemnul,
pentru a constitui instigare, să aibă caracter determinant, adică să fi fost hotărâtor în luarea
deciziei autorului de a săvârşi infracţiunea; în caz contrar, îndemnul constituie un act de
complicitate morală.
11. Din sensul art.45 alin.1 CP se deduce că, în cazul participaţiei complexe, în săvârşirea
infracţiunii pot participa, alături de autor, ceilalţi participanţi, fie doar unul din ei, fie toţi
împreună.
12. Participaţia complexă se poate realiza în orice caz de săvârşire a infracţiunilor cu
subiect special, deoarece la săvârşirea acestor infracţiuni se cere existenţa calităţii speciale doar
la autorul infracţiunii, şi nu la ceilalţi participanţi (organizator, instigator, complice).
13. Conform art.45 alin.2 CP, participaţia complexă se poate realiza şi în cazurile
participării nemijlocite la săvârşirea unei infracţiuni a două sau a mai multor persoane în calitate
de coautori, cu condiţia ca, în afară de ei, la săvârşirea acestei infracţiuni să participe şi alţi
participanţi: organizatorul, instigatorul sau complicele. În absenţa unor asemenea împrejurări,
vom fi în prezenţa unei participaţii simple.
Articolul 46. GRUPUL CRIMINAL ORGANIZAT
Grupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în
prealabil pentru a comite una sau mai multe infracţiuni.
1. Această formă de participaţie se deosebeşte de altele, descrise anterior, după criteriul ei
de stabilitate, de statornicie.
2. Statornicia grupului organizat este indicată de durata existenţei acestui grup în timp.
Durata poate consta din timpul ce s-a scurs de la formarea grupului până la săvârşirea primei
infracţiuni din numărul celor plănuite de membrii grupului. Ea poate consta, de asemenea, din
durata de timp, în care membrii grupului au săvârşit infracţiuni.
3. Pe lângă criteriul de timp, gradul înalt de coordonare şi statornicie a legăturilor dintre
membrii grupului criminal poate fi indicat de existenţa unui plan bine determinat de activitate
infracţională, cu desemnarea rolurilor şi funcţiilor membrilor grupului, a unor acte şi operaţiuni
concrete.
4. Totodată, statornicia relaţiilor dintre membrii grupului, la rândul său, exprimă nu doar
gradul înalt de coordonare a acţiunilor şi comportării lor, dar şi caracterul retras, nivelul de
izolare de societate al acestei formaţiuni infracţionale (cu regulile sale de comunicare, de
subordonare, disciplină etc.).
5. Criteriul statorniciei, de obicei, presupune intenţia membrilor grupului criminal organizat
de a săvârşi nu doar o singură infracţiune, ci mai multe (de exemplu, grupul criminal organizat s-
a format cu scopul de a ataca sistematic grupurile de turişti din zona de odihnă etc.). Totodată,
statornicia grupului criminal organizat poate să se manifeste prin acţiunile multiple de
organizare, plănuire şi pregătire detaliată a unei infracţiuni.
6. Din cele explicate rezultă că fiecare persoană ce intră în grupul criminal organizat nu
este un simplu participant la acest grup, ci membru al grupului, indiferent de locul şi funcţiile ce
i-au fost încredinţate în cadrul desfăşurării planului de activitate criminală. Aceste concluzii
rezultă şi din faptul că legea nu limitează participarea la grupul organizat doar prin acţiuni de
autorat sau coautorat, cum este cazul participaţiei simple sau complexe.
7. Membrii de rând ai grupului criminal organizat pot să nu ştie de unele infracţiuni
concrete, săvârşite de alţi membri ai acestui grup. În asemenea situaţii ei vor purta răspundere
penală doar pentru participarea în grupul criminal organizat şi pentru faptele lor personale,
săvârşite de ei întru executarea planului activităţii criminale a grupului organizat, conform
articolelor respective ale părţii speciale a CP.
8. Sustragere săvârşită de către un grup de persoane se consideră săvârşirea acţiunilor la
care au participat două sau mai multe persoane care s-au înţeles, în prealabil sau ocazional, să
săvârşească în comun infracţiunea şi care au participat nemijlocit la realizarea ei. Această formă
de participare încadrează şi acţiunile persoanelor care fac parte din grupul criminal, deşi nu au
participat nemijlocit la sustragerea averii, însă până la săvârşirea sustragerii, în procesul
înţelegerii prealabile dintre participanţii grupului, a avut loc repartizarea de comun acord a
rolurilor: unii stau la pândă lângă locul săvârşirii infracţiunii, alţii ameninţă cu aplicarea
violenţei, percheziţionează victima, au o atitudine ce le demonstrează victimelor că orice
rezistenţă nu are nici un rost etc. (p.18 din HP CSJ nr.5 din 6.07.1992 Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului).
9. Însuşi faptul instruirii grupului criminal organizat, dacă acesta nu este prevăzut de partea
specială a CP, conduce la răspundere penală pentru pregătirea în vederea săvârşirii acelor
infracţiuni, în care scop a şi fost creat acest grup criminal (art.26 CP).
10. Săvârşirea infracţiunii de către un grup organizat serveşte pentru multe componenţe de
infracţiune prevăzute în partea specială a CP drept criterii calificative (deosebit de agravante):
furtul (art.186, alin.3, lit.b), jaful (art.187, alin.3, lit.b), tâlhăria (art.188, alin.3, lit.b), escrocheria
(art.190, alin.3) etc.
11. În cazul săvârşirii de către un grup criminal organizat a unei infracţiuni care în partea
specială a CP nu cuprinde - nici în conţinutul de bază şi nici în cel calificativ (agravat) - indicele
săvârşirii infracţiunii de către un grup organizat, faptul săvârşirii infracţiunii de către un grup
organizat se va considera circumstanţă agravantă la numirea pedepsei, conform art.77, alin.1 CP.
Articolul 47. ORGANIZAŢIA (ASOCIAŢIA) CRIMINALĂ
(1) Se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de grupuri criminale
organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între
membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a
intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă
natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii
de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice.
(2) Infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de
un membru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei
respective, la însărcinarea acesteia.
(3) Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a
creat organizaţia criminală sau o dirijează.
(4) Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate
infracţiunile săvârşite de această organizaţie.
(5) Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru
infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire a participat.
(6) Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care
a declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea
infracţiunilor săvârşite de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor
sau a membrilor organizaţiei respective.
1. Prevederile alin.1 art.47 CP reglementează noţiunea de organizaţie (asociaţie) criminală.
Pentru existenţa unei organizaţii (asociaţii) criminale trebuie să fie întrunite câteva condiţii
prevăzute expres de legea penală.
2. Organizaţia (asociaţia) criminală constituie o reuniune de grupuri criminale organizate
într-o comunitate stabilă. Ea poate fi constituită din două sau mai multe grupuri criminale.
Noţiunea de grup criminal este comentată la art.46 CP. Comunitatea stabilă a acestor grupuri
criminale, în afară de statornicie, se caracterizează printr-un grad sporit de coordonare a
activităţii membrilor ei, în vederea realizării scopurilor iniţiale: de a influenţa activitatea
economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în
vederea obţinerii de avantaje şi a realizării de interese economice, financiare sau politice.
3. Activitatea organizaţiei (asociaţiei) criminale se întemeiază pe diviziune, între membrii
organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor sale
criminale.
4. Organizaţiile (asociaţiile) criminale pot lua diferite forme: constituite din infractori de
"profesie", societăţile, asociaţiile şi organizaţiile criminale se constituie sub denumiri legale în
scopul obţinerii unor profituri maxime şi vizează domenii ori sectoare, ramuri rentabile, comerţ,
industrie electronică, sistem bancar-valutar etc.
5. Societăţile, organizaţiile şi asociaţiile criminale implică un înalt grad de organizare
interioară, în cadrul acestora fiind selectate numai persoane profesioniste, cu bună pregătire,
rezistente la eforturi de orice fel şi capabile să folosească tehnica modernă din dotare
(automobile, nave, aeronave, arme etc.).
6. Persoanele selecţionate de societăţile, organizaţiile şi asociaţiile criminale, înfiinţate sub
denumiri de instituţii de învăţământ, firme industriale şi comerciale, fundaţii etc., ocupă funcţii
înalte în lumea de afaceri şi în aparatul de stat şi se folosesc de situaţia şi influenţa lor politică şi
economică în scopuri criminale.
Dotaţi cu mijloace şi tehnologii moderne, membrii acestor societăţi şi organizaţii criminale
pot duce o dublă existenţă: pe de o parte, una legală şi cu un anumit loc în societate, iar pe de altă
parte - una ascunsă, nelegală, criminală.
7. Organizate în scopuri infracţionale, sub denumiri de firme comerciale, industriale etc., şi
conduse de persoane care ocupă funcţii înalte în societate şi în viaţa publică, organizaţiile
criminale dispun de servicii de informaţii, de mijloace şi tehnici moderne de culegere şi
prelucrare a datelor şi informaţiilor, precum şi de sisteme adecvate de conspirativitate.
8. Având un înalt grad de organizare şi dispunând de un sistem de conspirativitate adecvat
activităţii criminale la nivel naţional şi internaţional, organizaţiile criminale recurg la acţiuni
majore deosebite şi variate, ce implică manipularea, corupţia etc., inclusiv coruperea şi atragerea
unor funcţionari guvernamentali.
 9. Organizaţiile criminale au diverse direcţii de activitate: traficul şi comerţul cu
stupefiante, organizarea şi desfăşurarea unor afaceri comerciale şi industriale în plan naţional şi
internaţional, iniţierea, organizarea şi desfăşurarea unor lovituri asupra depozitelor de valori şi
asupra instituţiilor bancare; desfăşurarea traficului de valori şi valută, elaborarea unor scenarii
pentru ocuparea posturilor în viaţa economică şi politică a societăţii prin metode şi mijloace
adecvate, inclusiv manipularea alegerilor etc.
10. Infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de un
membru al acesteia în interesul organizaţiei sau de o persoană care nu este membru al
organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia (art.47, alin.2 CP). Această prevedere legală se
explică prin caracterul închegat, bine organizat şi prin coordonarea strictă a activităţilor
membrilor organizaţiei criminale.
11. Săvârşirea infracţiunii de către membrii organizaţiei criminale sau în interesul unei
organizaţii criminale nu se consideră circumstanţă agravantă, conform art.77 CP, însă, bazându-
ne pe faptul că pedeapsa pentru aceste infracţiuni este sporită şi este strict reglementată în partea
specială a CP (de exemplu, art.151 alin.3 lit.c) CP - vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, art.187 alin.3 lit.b) CP - jaful etc.), ea se echivalează cu o circumstanţă
agravantă.
12. Spre deosebire de membrii organizaţiei criminale, care poartă răspundere penală numai
pentru infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire au participat (art.47 alin.5), organizatorul şi
conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite de
această organizaţie (art.47 alin.4 CP). Această prevedere legală este aplicabilă chiar şi în cazul în
care organizatorul sau conducătorul organizaţiei criminale nu ştia despre săvârşirea acestei
infracţiuni, cu condiţia ca membrii organizaţiei criminale să fi acţionat în vederea realizării
scopurilor propuse de organizaţia criminală.
13. Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a creat
organizaţia criminală sau o dirijează (art.47 alin.3 CP). Acţiunile organizatorului pot consta în
recrutarea membrilor sau a organizaţiei criminale, în întocmirea planului săvârşirii infracţiunilor,
în împărţirea rolurilor între membrii organizaţiei criminale, în coordonarea acţiunilor
participanţilor nemijlocit la locul săvârşirii infracţiunii sau de la distanţă, de exemplu, prin
intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax, poştă etc.
14. Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care a
declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor
săvârşite de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor
organizaţiei respective (art.47 alin.6 CP). Această prevedere legală este o expresie a politicii
penale în combaterea criminalităţii organizate pe toate căile legale şi recunoscute atât de
legislaţia naţională, cât şi de cea internaţională. Contribuţia membrului organizaţiei criminale la
descoperirea infracţiunilor organizate se consideră circumstanţă atenuantă (art.76 lit.h) din CP).
Ţinând cont de aceasta, legislatorul a prevăzut circumstanţa dată ca pe o formă expresă de
liberare de răspunderea penală, suplimentar la cele reglementate în cap.VI al părţii generale a
CP.
Articolul 48. EXCES DE AUTOR
Se consideră exces de autor săvârşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale care
nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor, ceilalţi
participanţi nu sunt pasibili de răspundere penală.
1. Excesul de autor este o formă specifică de săvârşire a infracţiunii de către unul sau mai
mulţi participanţi şi constă în faptul că el (ei) săvârşesc activităţi infracţionale care nu au fost
cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi.
2. Excesul de autor are particularităţi specifice: există ca instituţie de drept penal doar în
cazul participaţiei penale, adică atunci când la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate au
participat două sau mai multe persoane. Numai în cazul participaţiei penale şi în urma unei
înţelegeri dintre participanţi este rezonabil să vorbim despre cazurile de săvârşire de către autor a
unor acţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. În astfel de
cazuri suntem în prezenţa unei situaţii în care unul din autori, prin acţiunile sale, este vădit în
afara limitelor înţelegerii prealabile, săvârşind acte infracţionale suplimentare, care nu pot fi
incriminate celorlalţi infractori-participanţi, deoarece ele nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi
participanţi, şi aceşti participanţi nu au susţinut actele respective şi nu au aderat la ele.
3. Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut drept intenţie săvârşirea
unui furt sau a unui jaf, iar unul dintre participanţi a aplicat sau a ameninţat să aplice violenţa
periculoasă pentru viaţa şi sănătatea victimei, acţiunile acestuia vor fi încadrate în infracţiunea de
tâlhărie, iar acţiunile celorlalţi participanţi vor fi încadrate drept furt sau jaf, cu condiţia că ele nu
au contribuit nemijlocit la aplicarea violenţei sau nu s-au folosit de acţiuni violente pentru a-şi
însuşi averea victimei (p.18 din HP CSJ nr.5 din 6.07.1992 Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea averii proprietarului).
4. Persoanele care au participat împreună la săvârşirea infracţiunii nu vor răspunde pentru
acţiunile unuia dintre participanţi, care a mai săvârşit o faptă neprevăzută în înţelegerea
prealabilă dintre participanţi şi fără contribuţia lor.
5. Persoana care a cauzat victimei, în timpul unui atentat concomitent al mai multor
persoane, o daună mai mică decât consecinţele infracţionale mai grave, survenite ca urmare a
acţiunilor altor participanţi la infracţiune, poate fi considerată coautor la infracţiunea cu
consecinţe infracţionale mai grave doar în cazul în care ea a avut intenţia atingerii acestor
consecinţe mai grave.
Articolul 49. FAVORIZAREA
Favorizarea infractorului, precum şi tăinuirea mijloacelor sau instrumentelor de
săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală atrag
răspunderea penală, în condiţiile art.323, numai în cazul în care nu au fost promise din timp.
1. Art.49 CP reglementează favorizarea nepromisă dinainte, ea fiind una din formele
implicării în infracţiune, adică o asemenea activitate intenţionată, care ajută un infractor, fără o
înţelegere stabilită dinainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici
urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a-i asigura infractorului folosul
sau produsul infracţiunii, cum ar fi tăinuirea mijloacelor sau a instrumentelor de săvârşire a
infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală.
2. Noţiunea de infractor în sensul art.49 CP cuprinde atât autorul infracţiunii, cât şi pe
ceilalţi participanţi la infracţiune, indicaţi în art.42 CP, cum ar fi instigatorul, organizatorul sau
complicele.
3. Elementul material al favorizării constă în acţiunea de a da ajutor unui infractor, fie
pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, fie pentru a
asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii. Un simplu ajutor dat unui infractor, prin
care nu se urmăreşte îngreuierea sau zădărnicirea urmăririi penale, a judecăţii sau executarea
pedepsei, şi nici scopul de a i se asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, nu
constituie elementul material al favorizării (de exemplu, simplul fapt de a trata un infractor
bolnav nu constituie infracţiune de favorizare, dacă acestea nu sunt făcute pentru a îngreuia sau
zădărnici înfăptuirea justiţiei etc.).
4. Favorizarea poate fi săvârşită numai prin acţiuni. Prin inacţiuni poate fi săvârşită doar
nedenunţarea, însă ţinând cont de faptul că nedenunţarea prin noua legislaţie penală a fost
decriminalizată, nu mai poate fi vorba de săvârşirea infracţiunii în împrejurările indicate.
Răspunderea pentru inacţiune este posibilă doar atunci când în obligaţiunile unei persoane intră
împiedicarea survenirii unor consecinţe infracţionale (de exemplu, obligaţiuni impuse prin lege
sau alte acte normative, din obligaţiuni asumate în urma încheierii unui contract sau de serviciu
etc.). Însă în acest caz nu suntem în prezenţa unei favorizări, în sensul art.49, 323 CP, ci a unei
complicităţi la infracţiune (de exemplu, paznicul de la un depozit vede că un infractor pătrunde
în depozit, dar nu întreprinde nici o măsură de curmare sau împiedicare a infracţiunii) sau în
prezenţa unei infracţiuni distincte (de exemplu, abuzul de serviciu etc.).
5. Prin ajutor dat pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală se înţelege ajutorul
acordat infractorului în intervalul de timp încadrat în perioada de la săvârşirea infracţiunii până
la trimiterea lui în judecată, pentru întârzierea sau eludarea urmăririi penale ori pentru
sustragerea infractorului de la urmărirea penală.
6. Ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuia sau zădărnici judecata presupune atât
întârzierea sau împiedicarea efectuării actelor de procedură penală, de administrare a probelor în
faza de judecată în prima instanţă sau în căile de atac, cât şi sustragerea infractorului de la
judecată, atunci când prezenţa lui este obligatorie sau când s-a emis un mandat de arest
preventiv.
7. Ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuia sau zădărnici executarea pedepsei priveşte
în primul rând sustragerea acestuia de la executarea pedepsei cu închisoarea sau de la plata
amenzii la care a fost condamnat printr-o sentinţă definitivă.
8. Favorizarea infractorului poate fi efectuată prin ascunderea infractorului, indiferent de
termen, prin acordare de locuinţe, haine, alimente, documente, mijloace de transport, grimare etc.
9. Favorizatorul poate impune obstacole în descoperirea probelor prin tăinuirea mijloacelor
sau a instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, prin schimbarea formei sau a conţinutului sau
distrugerea lor, prin tăinuirea în ascunzători a armelor infracţiunii, mijloacelor sau instrumentelor
cu ajutorul cărora a fost săvârşită infracţiunea.
10. Prin tăinuire a urmelor infracţiunii se înţelege distrugerea, schimbarea formei sau a
conţinutului urmelor infracţiunii lăsate de mâini (de exemplu, amprente), picioare sau de alte
părţi ale corpului infractorului, a urmelor lăsate de mijloacele sau instrumentele infracţiunii la
faţa locului, pe hainele infractorului sau ale jertfei sau pe alte obiecte (de exemplu, urme de
sânge, de vopsea etc.).
11. Prin tăinuire a obiectelor dobândite pe cale criminală se înţelege procurarea, păstrarea
sau distrugerea banilor, obiectelor şi a altor valori sau mijloace dobândite de terţe persoane în
urma săvârşirii infracţiunii.
12. O condiţie esenţială a favorizării constă în faptul ca ajutorul acordat unui infractor să nu
fie o aducere la îndeplinire a unei înţelegeri anterioare, intervenite înainte sau în timpul săvârşirii
infracţiunii de către infractor. Promisiunea dinainte de favorizare a infractorului, de tăinuire a
mijloacelor sau a instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor
dobândite pe cale criminală ori promisiunea din timp de procurare sau vindere a unor atare
obiecte nu constituie acte de favorizare în sensul art.49 CP, ci acte de complicitate, conform
art.42 alin.5 CP.
13. Din punctul de vedere al laturii subiective, favorizarea se săvârşeşte cu intenţie. Există
intenţie în cazul în care făptuitorul ştia că s-a săvârşit o infracţiune şi că dă ajutor unui infractor,
a conştientizat (a prevăzut) că prin acest ajutor s-ar putea îngreuia sau zădărnici urmărirea
penală, judecata sau executarea pedepsei, ori i-ar asigura infractorului folosul sau produsul
infracţiunii: tăinuirea mijloacelor sau a instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor
acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală şi, prin acţiunea sa, creează o stare de
pericol pentru înfăptuirea justiţiei, rezultat pe care îl urmăreşte sau îl acceptă.
14. Favorizarea are loc numai în condiţiile prevăzute în art.323 CP. Favorizarea dinainte
nepromisă se referă doar la infracţiunile grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
Favorizarea infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave nu implică răspunderea penală. Categoriile
infracţiunilor sunt reglementate în art.16 CP.
15. Nu sunt pasibili de răspundere penală pentru favorizarea infracţiunii soţul (soţia) şi
rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea. Rude apropiate ale persoanei care a
săvârşit infracţiunea sunt consideraţi părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi surorile
drepte, bunicul, bunica şi nepoţii (art.134 CP).
CAPITOLUL V
RĂSPUNDEREA PENALĂ
Articolul 50. RĂSPUNDEREA PENALĂ
Se consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor
infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit, condamnare ce poate fi precedată de
măsurile de constrângere prevăzute de lege.
 1. Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor
juridice, săvârşită de o persoană cu capacitate de răspundere pentru faptele sale, adică în
încălcarea prevederilor normelor juridice. Ea atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.
2. Dintr-o perspectivă mai largă se poate aprecia că răspunderea juridică este o expresie
specifică a ideii de responsabilitate socială în conformitate cu care fiecare om trebuie să îşi
asume şi să suporte consecinţele faptelor sale. Răspunderea indivizilor pentru comportamentele
lor poate avea forme diverse: politică, morală, religioasă, culturală, juridică. În cazul răspunderii
juridice se pot remarca o serie de caracteristici conferite de specificul dreptului, al normelor şi
sancţiunilor juridice, de faptul că implică, în diverse grade, constrângerea statală.
3. Existenţa fenomenului infracţional demonstrează, însă, că unii membri ai societăţii
încalcă legea penală prin săvârşirea unor infracţiuni, caz în care realizarea ordinii de drept penal
este posibilă numai prin constrângere, prin aplicarea sancţiunilor de drept penal care se
realizează în cadrul răspunderii juridice penale.
4. Înfăptuirea ordinii de drept penal prin aplicarea constrângerii penale nu se face direct, pe
loc, imediat după săvârşirea faptei şi încălcarea normei penale, ci indirect, nemijlocit, prin
intermediul răspunderii penale, adică prin constatarea existenţei elementelor răspunderii penale
şi aplicarea sancţiunilor legale.
5. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice care constă, conform art.50 CP,
în condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au
săvârşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege.
Condamnarea publică constă în faptul că şedinţele de judecată în cauzele penale sunt
deschise, la ele are acces publicul şi sentinţa (hotărârea) de condamnare totdeauna se pronunţă
public, chiar dacă în unele cauze şedinţele judiciare au fost secrete.
Tragerea la răspundere penală a infractorului se poate face doar de către organele de stat
competente şi în strictă conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, iar sentinţele
(hotărârile) de condamnare sunt pronunţate în numele legii.
Fapte infracţionale sunt acelea care întrunesc condiţiile prevăzute în art.14 CP, adică
acţiuni (inacţiuni) prejudiciabile, prevăzute de legea penală, săvârşite cu vinovăţie şi pasibile de
pedeapsă penală.
Categoriile de persoane care pot fi trase la răspunderea penală sunt reglementate în art.21
CP, ele putând fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, în cazurile reglementate de art.21
alin.3 şi 4 CP.
Măsurile de constrângere, în sensul art.50 CP, sunt: arestul preventiv (art.185 CPP),
sechestrarea sau confiscarea specială (art.106 CP), reţinerea (art.165 CPP), măsurile de
constrângere cu caracter medical (art.99-103 CP), măsurile de constrângere cu caracter educativ
(art.104 CP) etc.
6. În sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţiunea unei persoane de a
suporta o sancţiune penală din cauză că a săvârşit o infracţiune. Răspunderea penală nu este un
element al infracţiunii, ci este efectul, consecinţa acesteia.
7. În sens larg, prin răspundere penală se înţelege nu numai obligaţiunea celui care a
săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune, ci şi dreptul de a aplica o sancţiune penală, drept
ce aparţine statului, care-l exercită prin organele sale specializate. În această accepţiune
răspunderea penală se apropie în mare măsură de conţinutul raportului juridic penal.
Răspunderea penală nu se confundă însă cu raportul juridic penal în cadrul căruia, fără îndoială,
ea se realizează.
8. Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, există din momentul săvârşirii
infracţiunii şi constă în obligaţiunea infractorului de a suporta consecinţele săvârşirii ei. Tragerea
efectivă la răspundere se realizează în cadrul raportului procesual penal în scopul apărării ordinii
de drept împotriva infracţiunilor. Individualizarea constă în activitatea de stabilire a răspunderii
penale şi de aplicare a sancţiunilor prevăzute pentru fiecare infracţiune atât în mod abstract
(legal), cat şi în mod concret (judiciar). Pentru realizarea acesteia, sistemul sancţiunilor din CP
(art.62-74), precum şi reglementarea aplicării lor, urmăreşte combaterea raţională şi eficientă a
infracţiunilor prin posibilitatea adaptării acestui sistem în funcţie de particularităţile fiecărui
infractor şi de gravitatea fiecărei infracţiuni.
9. Răspunderea penală constituie o consecinţă inevitabilă a săvârşirii infracţiunii.
Realizarea răspunderii penale, adică condamnarea publică de către stat a faptei prejudiciabile
săvârşite şi a infractorului, este exprimată în hotărârea de condamnare şi de aplicare a pedepsei
penale corespunzătoare.
10. În cazurile prevăzute de art.54 CP (liberarea de răspundere penală a minorilor), art.55
CP (liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă), art.56 CP (liberarea
de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii), art.57 CP
(liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă), art.58 CP (liberarea de răspundere
penală în legătură cu schimbarea situaţiei), art.59 CP (liberarea condiţionată de răspundere
penală) şi art.60 CP (prescripţia tragerii la răspundere penală) infractorul care a săvârşit
infracţiunea poate fi liberat totuşi de răspundere penală. Pornind de la cele menţionate, aceste
liberări pot fi efectuate numai până la pronunţarea sentinţei de condamnare, deoarece după
pronunţarea ei poate fi vorba numai de liberarea de pedeapsa penală, pentru că la acest moment
ultima este deja realizată.
11. Noţiunea şi esenţa răspunderii penale sunt legate nemijlocit de noţiunea şi esenţa
relaţiilor juridico-penale, dar nicidecum nu coincid. Bineînţeles, răspunderea penală poate fi
realizată numai în cadrul naşterii relaţiilor juridico-penale. Emiterea legii penale care prevede
răspunderea penală pentru săvârşirea uneia sau altei fapte prejudiciabile nu generează nici o
relaţie juridico-penală. Numai din momentul săvârşirii de către o persoană a unei infracţiuni
concrete, statului îi aparţine dreptul şi obligaţiunea de a-i aplica acestei persoane măsuri de
condamnare şi constrângere, care alcătuiesc conţinutul răspunderii penale. Funcţiile statului de
tragere la răspundere penală a persoanei care a săvârşit infracţiunea le exercită organele de
urmărire penală, procuratura, precum şi instanţele de judecată.
Articolul 51. TEMEIUL RĂSPUNDERII PENALE
(1) Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar
componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii
penale.
(2) Răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii
prevăzute de legea penală.
1. Art.51 alin.1 CP reglementează temeiurile de bază ale răspunderii penale: temeiul real şi
cel juridic. Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită. Temeiul
juridic al răspunderii penale îl constituie componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală.
2. Temeiul real al răspunderii penale este un fapt juridic prescris, anume comiterea unei
infracţiuni. Acest punct de vedere se desprinde, în mod implicit, şi din celelalte dispoziţii din
partea generală şi din partea specială a CP, şi din dispoziţiile de procedură penală. Explicaţia
admiterii acestui temei constă în faptul că infracţiunea, fiind o faptă gravă, creează o stare de
prejudiciu, iar răspunderea penală prin aplicare de pedepse, uneori deosebit de severe (cum este,
de exemplu, detenţiunea pe viaţă sau închisoarea pe termen lung), sau a unor măsuri de
constrângere penală sau procedurală (de exemplu, măsurile de constrângere cu caracter medical
sau educativ (art.99-104 CP etc.), sau arestul preventiv, reţinerea etc., are menirea să prevină
astfel de fapte. Acolo unde nu există infracţiune, adică pericol social sau o stare de prejudiciu, nu
poate şi nici nu trebuie să existe răspundere penală, pedeapsă sau măsuri de constrângere, adică
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, măsurile de constrângere penală sau procedurale etc.
Răspunderea penală fără infracţiune ar fi o răzbunare ori un lucru arbitrar, ilegal şi fără rost.
3. Temeiul juridic al răspunderii penale îl constituie componenţa infracţiunii (a se vedea
comentariul la art.52 CP), componenţă prin care se stabileşte gradul de prejudiciabilitate al
infracţiunii. Conform art.15 CP, anume semnele ce caracterizează elementele infracţiunii
(componenţa de infracţiune): obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă determină
gradul prejudiciabil al infracţiunii.
 4. La determinarea gradului prejudiciabil al infracţiunii săvârşite este necesar să fie luat în
consideraţie cumulul de circumstanţe în care a fost comis actul criminal concret: forma
vinovăţiei, motivele, metoda, împrejurările şi stadiul de săvârşire a infracţiunii, gravitatea
consecinţelor ei etc.
5. Elementele şi semnele componenţei de infracţiune sunt reglementate în art.17-22 CP
(intenţia, imprudenţa, subiectul infracţiunii, vârsta, responsabilitatea etc.) şi în alte articole ale
părţii generale şi ale celei speciale ale CP. În lipsa a cel puţin unui element sau semn principal al
componenţei de infracţiune, temeiul juridic al răspunderii penale lipseşte.
6. Persoana care, conform raportului de expertiză judiciară psihiatrică, după nivelul său de
dezvoltare intelectuală şi psihologică corespunde vârstei de 14 ani, nu poate fi subiect al
infracţiunii prevăzute de art.172.
7. Conform art.51 alin.2 CP, este supusă răspunderii penale numai persoana vinovată de
săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală. În conformitate cu aceste prevederi legale,
răspunderea penală şi obligaţiunea de a suporta pedeapsa sau de a răspunde penal trebuie să se
facă în strictă conformitate cu legea penală, adică numai în cazurile şi în limitele indicate de
legea penală. Numai legea penală arată când există răspunderea penală (când s-a săvârşit o
infracţiune) şi când organele judiciare pot trage persoana la răspundere penală.
8. Legea penală mai prevede că, în anumite cazuri, răspunderea penală poate fi agravată (de
exemplu, în cazul existenţei circumstanţelor agravante, art.77 CP, recidivei, art.82 CP etc.) sau
poate fi atenuată (de exemplu, în cazul existenţei circumstanţelor atenuante, art.76 CP etc.).
Situaţia este similară în cazul înlăturării răspunderii penale, care se poate face numai în limitele
prevăzute de lege (de exemplu, amnistia - art.107 CP, graţierea - art.108 CP etc.).
9. Răspunderea penală revine totdeauna unei persoane. Din acest punct de vedere, în art.51
alin.2 CP se prevede că răspunde penal doar acela care a săvârşit fapta infracţională, doar acela
care este vinovat de săvârşirea ei.
Articolul 52. COMPONENŢA INFRACŢIUNII
(1) Se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective,
stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă.
(2) Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii
potrivit unui articol concret din prezentul cod.
1. Art.52 alin.1 CP reglementează componenţa de infracţiune ca bază juridică pentru
calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din CP. Componenţa de infracţiune constă din
totalitatea semnelor obiective şi a celor subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă
prejudiciabilă drept infracţiune concretă.
Componenţa de infracţiune se formează din patru grupe de semne ce caracterizează cele
patru elemente ale infracţiunii, dintre care două obiective: obiectul şi latura obiectivă, şi două
subiective: subiectul şi latura subiectivă.
2. Obiectul infracţiunii constă în valorile şi relaţiile sociale împotriva cărora sunt îndreptate
faptele care constituie elementul material al infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol
prin săvârşirea acestora. Obiectul infracţiunii, conform art.2 CP, îl constituie persoana, drepturile
şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul, orânduirea constituţională, suveranitatea,
independenţa şi integritatea teritorială a RM, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga
ordine de drept. Comentariul desfăşurat al obiectului infracţiunii se dă în capitolele şi articolele
concrete din partea specială a CP (de exemplu, obiectul infracţiunilor din cap.I al părţii speciale a
CP îl constituie pacea şi securitatea omenirii, cel al infracţiunilor incriminate de cap.II este viaţa
şi sănătatea persoanei etc.).
Fiecare din grupurile de infracţiuni reglementate de partea specială a CP se clasifică în
capitole după obiectul generic (de grup): securitatea publică şi ordinea publică în cap.XIII,
autoritatea publică şi securitatea de stat în cap.XVII etc.
3. O mare parte din infracţiuni au un obiect material, care constă în obiectele, lucrurile,
bunurile sau corpul persoanei faţă de care sau împotriva căreia a fost îndreptată acţiunea sau
inacţiunea criminală (de exemplu, obiectul material al infracţiunii de omor intenţionat (art.145
CP) îl constituie corpul persoanei, cel al infracţiunii de furt (art.186 CP) - bunurile altei persoane
etc.). Nu toate infracţiunile au un obiect material, deoarece nu la orice infracţiune valoarea
socială ce constituie obiectul juridic este susceptibilă de încorporare într-un lucru, bun sau
persoană. Dintre infracţiunile lipsite de obiect material pot fi menţionate calomnia (art.170 CP),
denunţarea calomnioasă (art.311 CP) etc.
4. Obiectul material nu trebuie confundat cu instrumentul (mijlocul) material de care
infractorul s-a folosit ori s-a putut servi la comiterea faptei (de exemplu, o scrisoare de
ameninţare folosită pentru a şantaja sau alta pentru a da sfaturi cum să fie săvârşită infracţiunea,
ranga cu care a fost spartă uşa în timpul furtului etc.).
5. Latura obiectivă a infracţiunii constă din totalitatea condiţiilor privitoare la actul de
conduită, cerute de lege pentru existenţa infracţiunii. Semnele principale ale ei sunt: acţiunea sau
inacţiunea prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, urmarea sau rezultatul prejudiciabil şi
raportul de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, şi
urmarea sau rezultatul prejudiciabil al infracţiunii. Prin acţiune se înţelege activitatea fizică,
comportarea umană activă, interzisă şi descrisă prin textul incriminator al infracţiunii. Prin
acţiune se săvârşesc majoritatea infracţiunilor, cum ar fi omorul intenţionat (art.145 CP), jaful
(art.187 CP) etc.
6. Prin inacţiune se înţelege rămânerea în inactivitate, pasivitatea. Infractorul se abţine să
acţioneze în sensul îndeplinirii unei obligaţiuni de serviciu sau civice, impuse prin lege, alte acte
normative sau care decurg din contracte etc. Prin inacţiune se săvârşesc astfel de infracţiuni ca
lăsarea în primejdie (art.163 CP), neglijenţa criminală faţă de paza bunurilor proprietarului
(art.200 CP), refuzul sau eschivarea martorului ori a părţii vătămate de a face declaraţii (art.313
CP) etc.
7. Din punct de vedere fizic, urmarea sau rezultatul este o modificare pe care acţiunea sau
inacţiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă, externă. În cazul infracţiunilor formale
urmarea constă într-o stare de pericol care, fiind subînţeleasă, nu este menţionată, adeseori, în
textul incriminator. Nu există infracţiune care să nu producă un rezultat, pentru că orice
infracţiune aduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală şi pentru că, în mod
obligatoriu, orice atingere se concretizează într-o anumită acţiune sau inacţiune care, tocmai din
cauză că loveşte într-o valoare pe care legea o apără, este prejudiciabilă, socialmente periculoasă.
Obligativitatea existenţei unui rezultat, a unei urmări e determinată implicit de dispoziţiile art.17,
18 CP, care, definind formele şi modalităţile vinovăţiei, arată că acestea constau în prevederea
sau lipsa de prevedere a rezultatului, a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii.
8. Semnele secundare ale laturii obiective sunt timpul (art.9 CP), locul săvârşirii faptei
(art.12 CP), modul, metoda, mijloacele, împrejurările săvârşirii infracţiunii etc.
9. În accepţiunea art.21 CP, drept subiecţi ai infracţiunii sunt considerate persoanele fizice
responsabile care, la momentul săvârşirii infracţiunii au atins vârsta de 16 ani, precum şi
persoanele juridice, cu respectarea anumitor condiţii prevăzute de alin.3 şi 4 art.21 al CP.
Persoanele fizice care au atins vârsta de 14 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru
săvârşirea infracţiunilor deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi pentru infracţiunile
grave, prevăzute expres de alin.2 art.21 CP. În afară de persoană fizică şi juridică şi vârstă, ca
semn principal al subiectului, este luată în consideraţie şi responsabilitatea persoanei,
reglementată de art.22, 23 CP.
10. În cazul anumitor infracţiuni, pentru existenţa propriu-zisă a faptei penale sau pentru ca
ea să îmbrace o formă calificată, subiectului i se cere, potrivit legii, să îndeplinească, pe lângă
condiţiile indicate deja, o condiţie specială, adică să aibă o calitate specială. Este vorba de un
subiect special al infracţiunii. De exemplu, subiect al infracţiunii de reţinere sau arestare ilegală
(art.308 CP) poate fi doar persoana care efectuează urmărirea penală; subiect al infracţiunii de
trădare de Patrie (art.337 CP) poate fi doar un cetăţean al RM etc.
11. Latura subiectivă constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea
psihică a infractorului faţă de materialitatea faptei săvârşite, pentru ca acea faptă să constituie
infracţiune. Semnul principal ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este
vinovăţia. Vinovăţia poate fi intenţionată (art.17 CP) sau din imprudenţă (art.18 CP). În cazul
unor infracţiuni se cere existenţa unei duble forme de vinovăţie (art.19 CP). Fapta se consideră
săvârşită fără vinovăţie doar în cazurile indicate expres în lege (art.20 CP).
12. În cazul anumitor infracţiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de
incriminare ale acestora sunt prevăzute şi alte condiţii referitoare la scop şi motiv.
13. Prin scop al infracţiunii se înţelege obiectivul urmărit de infractor, prin săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii (de exemplu, scopul
infracţiunii de trădare de patrie (art.337 CP) constă în dăunarea pricinuită suveranităţii,
inviolabilităţii teritoriale, securităţii de stat şi capacităţii de apărare a RM etc.).
14. Prin motiv al infracţiunii se înţelege impulsul intern din care se naşte decizia
infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a deciziei.
15. Conform art.52 alin.2 CP, componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru
calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din CP. Numai constatarea corectă a
componenţei de infracţiune poate sta la baza calificării concrete a unei fapte conform
prevederilor părţii speciale a CP.
CAPITOLUL VI
LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ
Articolul 53. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ
Persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi
liberată de răspundere penală de către instanţa de judecată în cazurile:
a) minorilor;
b) tragerii la răspundere administrativă;
c) renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii;
d) căinţei active;
e) schimbării situaţiei;
f) liberării condiţionate;
g) prescripţiei de tragere la răspundere penală.
1. Ţinând cont de natura juridică a instituţiei răspunderii penale, legiuitorul a introdus
modificări în privinţa modalităţilor ce servesc drept temei pentru ca persoana care a săvârşit o
faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune să poată fi liberată de răspunderea penală,
delimitând totodată această instituţie de instituţia liberării de pedeapsa penală prevăzută în
cap.IX CP.
2. În esenţa lor, cauzele care înlătură răspunderea penală şi pedeapsa penală sunt instituţii, a
căror menire constă în faptul de a nu admite aplicarea pedepselor penale în cazurile în care este
iraţională aplicarea acestora: caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite este redus şi
calităţile personale ale făptuitorului oferă această posibilitate.
3. Prin liberarea de răspundere penală se prezumă renunţarea din partea statului la
condamnarea şi aplicarea unei pedepse infractorilor în schimbul înlocuirii acesteia prin pedepse
de ordin administrativ sau prin aplicarea unor măsuri de siguranţă cu caracter medical şi
educativ. Bineînţeles, în majoritatea cazurilor nu este obligatorie înlocuirea răspunderii penale
prin alte măsuri de constrângere cu caracter extrapenal.
4. Liberarea de răspundere penală se aplică numai faţă de persoanele în acţiunile cărora
sunt prezente elementele constitutive ale unei infracţiuni şi se deosebesc de cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei, întrucât, în situaţia liberării de răspundere penală infracţiunea se
realizează în toate trăsăturile sale esenţiale, în timp ce în situaţia cauzelor care înlătură caracterul
penal al faptei infracţiunea nu se realizează prin lipsa unor trăsături esenţiale ale infracţiunii, cum
ar fi lipsa gradului prejudiciabil al unei infracţiuni (art.14 alin.2 CP) sau lipsa vinovăţiei în cazul
legitimei apărări (art.36 CP), sau al stării de extremă necesitate (art.38 CP) etc.
5. Prezentul articol conţine şi unele modalităţi de liberare de răspundere penală, care nu au
fost cunoscute legislaţiei penale anterioare, cum ar fi căinţa activă, care a fost prevăzută numai în
calitate de circumstanţă atenuantă (alin.8 şi 9 art.37 CP din 1961), liberarea condiţionată de
răspundere penală, care a fost prevăzută numai ca modalitate de liberare de pedeapsa penală
(art.43 CP din 1961), renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii (art.16 CP din 1961), care
a fost considerată drept cauză de nepedepsire a activităţii infracţionale neconsumate.
Articolul 54. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ A MINORILOR
(1) Persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune
uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu
prevederile procedurii penale dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă
răspunderii penale.
(2) Persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu alin.(1), li se pot
aplica măsurile de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art.104.
[Art.54 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în cazul respectării
următoarelor condiţii cumulative:
a) infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima oară;
b) infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;
c) instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a individului este posibil
fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.
2. Infracţiunea se consideră comisă pentru prima oară, când persoana care nu a împlinit
vârsta de 18 ani a comis în adevăr pentru prima dată o infracţiune, sau în cazul în care această
infracţiune este comisă nu pentru prima dată, dar cu condiţia că pentru infracţiunea anterior
săvârşită au trecut termenele de prescripţie pentru tragerea la răspundere penală sau au fost stinse
antecedentele penale.
3. Se consideră uşoară sau mai puţin gravă infracţiunea pentru care legea penală prevede
pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani sau până la 5 ani inclusiv (art.16
CP).
4. Drept condiţii care ar putea servi ca temei de constatare că persoana poate fi corectată
fără a fi supusă răspunderii penale pot fi considerate diverse circumstanţe atenuante ce se referă
atât la personalitatea infractorului, cât şi la fapta săvârşită, cum ar fi: căinţa sinceră,
autodenunţarea, contribuţia activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a pagubei
pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate şi alte împrejurări.
5. În corespundere cu prevederile alin.2 al prezentului articol, în cazul în care sunt întrunite
condiţiile indicate anterior, faţă de minori pot fi aplicate o serie de măsuri de constrângere cu
caracter educativ, prevăzute în partea generală (cap.X) şi specificate ca măsuri de siguranţă în
art.114.
Articolul 55. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ CU TRAGEREA LA
RĂSPUNDERE ADMINISTRATIVĂ
(1) Persoana care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
poate fi liberată de răspundere penală şi trasă la răspundere administrativă de către instanţa
de judecată dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii
penale.
(2) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin.(1) li se pot aplica
următoarele sancţiuni administrative:
a) amendă în mărime de până la 150 unităţi convenţionale;
b) arest contravenţional de până la 90 de zile.
[Art.55 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Esenţa acestui tip de liberare de răspundere penală constă în aceea că fapta comisă
rămâne a fi considerată infracţiune, însă instanţa de judecată, în condiţiile limitativ prevăzute de
lege pentru unele infracţiuni de o gravitate redusă, dispune înlocuirea răspunderii penale cu o altă
formă de răspundere juridică ce atrage aplicarea unor sancţiuni cu caracter administrativ.
2. Drept temei pentru aplicarea acestei modalităţi de înlocuire a răspunderii penale poate
servi prezenţa cumulativă a următorilor indici: a) comiterea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave; b) comiterea infracţiunii pentru prima oară; c) constatarea faptului că persoana poate fi
corectată fără a fi supusă răspunderii penale.
 3. Comparativ cu legislaţia anterioară, categoria infracţiunilor pentru care poate fi dispusă
înlocuirea răspunderii penale prin răspundere administrativă a fost lărgită, fiind incluse în această
categorie infracţiuni pentru comiterea cărora pedeapsa maximă nu poate depăşi cinci ani de
închisoare, totodată, ţinându-se cont şi de cuantumul prejudiciului produs, precum şi de
caracterul prejudiciabil concret al faptei comise, care trebuie să fie evaluat avându-se în vedere
toate condiţiile concrete de săvârşire, ce se raportează la modul comiterii faptei, mijloacele,
timpul, locul săvârşirii infracţiunii etc.
4. Prin comiterea pentru prima oară a infracţiunii se înţelege fie comiterea în adevăr pentru
prima dată a unei infracţiuni, fie comiterea repetată a unei infracţiuni, dar cu condiţia că au
expirat termenele de prescripţie de tragere la răspundere penală ori sunt stinse antecedentele
penale pentru infracţiunea comisă anterior ori alte condiţii ce oferă posibilitatea de a stabili că
fapta nu este comisă în mod repetat.
5. Comiterea din nou a unei infracţiuni, după aplicarea măsurilor de constrângere cu
caracter administrativ, nu atrage după sine apariţia unei stări de repetare, cu toate că instanţa
poate să aprecieze negativ o atare situaţie şi să aplice pentru infracţiunea din nou săvârşită o
pedeapsă mai aspră.
6. Condiţia ce se referă la posibilitatea corectării persoanei fără a fi condamnată penal are la
bază informaţii conform cărora făptuitorul poate fi corectat fără a i se aplica o pedeapsă, cum ar
fi atitudinea vinovatului, din care rezultă că el regretă fapta comisă, atitudine care poate să se
manifeste prin căinţă faţă de victimă, prin eforturi depuse pentru a înlătura rezultatul infracţiunii,
prin străduinţa de a acoperi paguba pricinuită, prin atitudinea acestuia faţă de organele judiciare,
care constă în recunoaşterea faptei, prin colaborarea în vederea descoperirii infracţiunii şi a altor
participanţi la infracţiune.
7. Dacă instanţa de judecată apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea
răspunderii penale, aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art.55 alin.2
CP:
a) amendă în mărime de până la 150 de unităţi convenţionale;
b) arest contravenţional de până la 90 de zile.
8. Sancţiunile respective nu reprezintă o pedeapsă penală, de aceea nu atrag apariţia
antecedentelor penale.
ARTICOLUL 56. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU
RENUNŢAREA DE BUNĂ VOIE LA SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII
(1) Se consideră renunţare de bună voie la săvârşirea infracţiunii încetarea de către
persoană a pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor (inacţiunilor) îndreptate nemijlocit
spre săvârşirea infracţiunii, dacă persoana era conştientă de posibilitatea consumării
infracţiunii.
(2) Persoana nu poate fi supusă răspunderii penale pentru infracţiune dacă ea, benevol
şi definitiv, a renunţat la ducerea până la capăt a acesteia.
(3) Persoana care a renunţat de bună voie la ducerea infracţiunii până la capăt este
supusă răspunderii penale numai în cazul în care fapta săvârşită conţine o altă infracţiune
consumată.
(4) Organizatorul şi instigatorul infracţiunii nu se supun răspunderii penale dacă aceste
persoane, printr-o înştiinţare la timp a organelor de drept sau prin alte măsuri întreprinse, au
preîntâmpinat ducerea de către autor a infracţiunii până la capăt. Complicele infracţiunii nu
se supune răspunderii penale dacă a întreprins toate măsurile ce depindeau de el pentru a
preîntâmpina comiterea infracţiunii.
1. Unii autori au considerat renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii drept o cauză
care înlătură caracterul penal al infracţiunii în urma dispariţiei intenţiei făptuitorului de a duce
până la capăt activitatea infracţională începută. Legislaţia penală română o consideră cauză de
nepedepsire a tentativei de infracţiune, iar actualul CP atestă această cauză ca o modalitate de
liberare de răspundere penală. Această cauză este reţinută când persoana, pe parcursul executării
actelor de pregătire, precum şi al tentativei de infracţiune, renunţă la comiterea în continuare a
infracţiunii.
2. Renunţarea este benevolă atunci când făptuitorul, nefiind constrâns de nimeni şi de
nimic, din proprie voinţă, conştient, dându-şi seama că poate continua activitatea infracţională,
abandonează executarea începută. Renunţarea nu poate fi considerată voluntară în cazul în care
făptuitorul a abandonat executarea din cauza că a întâlnit în calea sa diverse obstacole ce nu pot
fi depăşite ori în urma convingerii că mijloacele şi instrumentele pe care le are asupra sa în
condiţiile date nu-i permit să ducă infracţiunea la capăt.
3. Renunţarea este considerată definitivă din momentul în care activitatea infracţională a
fost întreruptă nu doar temporar, dar pentru totdeauna. Anume din aceste considerente nu poate
fi recunoscută drept renunţare de bună voie la săvârşirea infracţiunii refuzul persoanei, după
primul insucces, la repetarea actelor infracţionale.
4. Renunţarea de bună voie poate avea loc atât pe parcursul actelor de pregătire, cât şi al
tentativei de infracţiune, înainte ca executarea să se fi terminat. Activitatea din care ar rezulta că
făptuitorul a renunţat poate să se manifeste atât prin formă pasivă (renunţarea la executarea
următoarelor acţiuni), cât şi prin formă activă (distrugerea mijloacelor şi instrumentelor de
săvârşire a infracţiunii).
5. Renunţarea de bună voie există numai în cazul în care conduita anterioară a făptuitorului
nu întruneşte trăsăturile altei infracţiuni. Astfel, făptuitorul nu va răspunde, de exemplu, pentru
tentativă de omor în caz de renunţare de bună voie la săvârşirea infracţiunii, dar numai pentru
urmarea efectiv produsă dacă prin activitatea anterioară se va produce, de exemplu, o vătămare
corporală gravă sau de orice alt grad. Prin HP CSJ nr.38 din 20.12.1999 Cu privire la practica
judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale p.14 s-a stipulat că "refuzul benevol de a săvârşi
infracţiunea de viol urmează să fie examinat ca circumstanţă care exclude răspunderea penală
pentru aceste infracţiuni. În acest caz persoana poartă răspundere doar pentru acţiunile săvârşite
real şi cu condiţia că ele conţin elementele constitutive ale altei infracţiuni".
6. Motivele care l-au determinat pe făptuitor să renunţe pot fi din cele mai diverse: căinţa,
remuşcarea, mila faţă de victimă, teama de pedeapsă, bănuiala că avantajele materiale ce le-ar
obţine ar fi prea mici în raport cu riscul asumat etc. Însă independent de motivele care au servit
ca temei pentru ca persoana să renunţe la comiterea infracţiunii, persoana nu poate să fie supusă
răspunderii penale.
7. Dacă într-o anumită situaţie există îndoială asupra motivului care l-a determinat pe
făptuitor să întrerupă executarea, în sensul că nu se cunoaşte cu certitudine că renunţarea se
datorează unei cauze independente de voinţa făptuitorului sau unei cauze determinate de voinţa
acestuia, care lasă dubiu asupra realităţii faptelor, se consideră că este un caz de renunţare de
bună voie la săvârşirea infracţiunii, situaţia rezolvându-se în favoarea făptuitorului.
8. În alin.4 al prezentului articol sunt formulate condiţiile speciale de liberare de răspundere
penală a organizatorului, instigatorului şi complicelui infracţiunii în caz de renunţare de bună-
voie la săvârşirea infracţiunii. Organizatorul şi instigatorul sunt liberaţi de răspundere penală,
dacă prin toate măsurile întreprinse au preîntâmpinat comiterea activităţii infracţionale de către
autor şi neadmiterea urmărilor prejudiciabile, de exemplu - prin măsuri active de înştiinţare la
timp a organelor de drept sau prin convingerea autorului de a se reţine de la comiterea
infracţiunii, prin refuzul instigatorului de a plăti recompensa pentru comiterea infracţiunii etc.
Complicele nu va fi supus răspunderii penale dacă acesta a întreprins toate măsurile necesare şi
dependente de el pentru preîntâmpinarea comiterii infracţiunii. Dacă organizatorul, instigatorul
nu au reuşit să preîntâmpine comiterea infracţiunii de către autor, ei vor răspunde în mod penal,
dar măsurile întreprinse pot fi recunoscute de instanţa de judecată drept circumstanţe ce
atenuează răspunderea penală.
9. Renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii trebuie deosebită de căinţa activă
îndreptată spre micşorarea volumului rezultatului produs. Lichidarea pagubei, acordarea de
ajutor în vederea cercetării infracţiunii, acte efectuate după consumarea infracţiunii, sunt
recunoscute - prin prevederile art.57 CP - drept o modalitate distinctă de liberare de răspundere
penală.
Articolul 57. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU
CĂINŢA ACTIVĂ
(1) Persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
poate fi liberată de răspundere penală dacă ea, după săvârşirea infracţiunii, s-a autodenunţat
de bună voie, a contribuit activ la descoperirea acesteia, a compensat valoarea daunei
materiale cauzate sau, în alt mod, a reparat prejudiciul pricinuit de infracţiune.
(2) Persoana care, în condiţiile alin.(1), a săvârşit o infracţiune de altă categorie poate fi
liberată de răspundere penală numai în cazurile prevăzute la articolele corespunzătoare din
Partea specială a prezentului cod.
1. În corespundere cu prevederile art.57 CP, liberarea de răspundere penală în legătură cu
căinţa activă este posibilă numai în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii cumulative:
a) persoana a săvârşit o infracţiune pentru prima dată;
b) infracţiunea comisă este uşoară sau mai puţin gravă;
c) persoana s-a autodenunţat de bună voie, a contribuit activ la descoperirea infracţiunii, a
compensat valoarea daunei materiale cauzate sau a reparat în alt mod prejudiciul pricinuit de
infracţiune.
2. Primele două condiţii au fost deja descrise în comentariul efectuat la art.55 CP, ele fiind
valabile şi pentru prezentul articol.
3. Condiţia a treia presupune autodenunţarea de bună voie, când persoana, din diferite
motive, dar din proprie iniţiativă, se prezintă la organele abilitate pentru a-şi recunoaşte vinovăţia
de comiterea unei infracţiuni.
4. Contribuţia activă la descoperirea infracţiunii se caracterizează prin prezentarea de date,
informaţii, acte, precum de alte probe, care anterior nu au fost cunoscute organelor de urmărire
penală. Datele respective pot să se refere atât la activitatea persoanei care se denunţă, cât şi la
activitatea altor persoane care au contribuit la comiterea infracţiunii.
5. Prin compensarea daunei materiale cauzate sau repararea prejudiciului pricinuit prin
infracţiune se au în vedere reîntoarcerea contraechivalentului lucrului pierdut, reîntoarcerea unui
obiect de acelaşi fel sau compensarea sub o altă formă a pagubei pricinuite.
6. Alin.2 include modalităţile speciale de liberare de răspundere penală, prevăzute în partea
specială a CP. În noul CP este prevăzută liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa
activă pentru pregătirea actului de terorism, dării de mită, trădării de Patrie etc. Temeiul aplicării
liberării de răspundere penală în cazurile respective constă în posibilitatea acordată de stat
persoanelor care comit astfel de infracţiuni de a evita tragerea la răspundere penală prin
preîntâmpinarea cauzării unor daune grave cetăţenilor, societăţii, statului.
Articolul 58. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU
SCHIMBAREA SITUAŢIEI
Persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
poate fi liberată de răspundere penală dacă, la data judecării cauzei, datorită schimbării
situaţiei, se va stabili că persoana sau fapta săvârşită nu mai prezintă pericol social.
1. Liberarea de răspundere penală în baza temeiurilor indicate în acest articol a fost
prevăzută şi în legislaţia anterioară. Dar sfera de aplicare a acestei modalităţi de liberare de
răspundere penală a fost îngustată prin introducerea a două condiţii limitative: acest tip poate fi
aplicat numai persoanelor care, în primul rând, au comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
şi, în al doilea rând, au săvârşit infracţiunea pentru prima oară. În calitate de temei suplimentar,
urmează să reţinem situaţia că la data judecării cauzei se va stabili că persoana sau fapta
săvârşită, datorită schimbării situaţiei, nu mai prezintă pericol social.
2. Din conţinutul legii rezultă că, pentru ca o persoană să fie liberată de răspundere penală
datorită schimbării situaţiei, este necesară cel puţin prezenţa unuia din următoarele temeiuri:
a) fapta săvârşită să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni datorită schimbării
situaţiei în limitele unei întreprinderi, instituţii, localităţi sau chiar ale unui stat prin
întreprinderea unor reforme economice, sociale sau politice de mari proporţii, introducerea
cartelelor, schimbarea banilor, revocarea stării excepţionale etc., care permit ca un anumit tip de
infracţiuni să-şi piardă concret pericolul social al unei infracţiuni;
b) persoana să înceteze a mai fi social-periculoasă datorită schimbării situaţiei şi condiţiilor
exterioare de activitate în care ea se afla în momentul comiterii infracţiunii, prin alte condiţii care
exclud săvârşirea unor noi infracţiuni analogice. Atare condiţii pot fi înrolarea persoanei în
armată, îmbolnăvirea gravă etc.
3. Dacă există temeiurile enunţate, procedura în cauza penală urmează a fi încetată, fiindcă,
datorită schimbării situaţiei, nu mai sunt necesare aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter
penal faţă de persoana respectivă.
Articolul 59. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ DE RĂSPUNDERE PENALĂ
În privinţa persoanei puse sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau
mai puţin grave, care îşi recunoaşte vinovăţia şi nu prezintă pericol social, urmărirea penală
poate fi suspendată condiţionat, cu liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate
cu procedura penală, dacă corectarea acestei persoane este posibilă fără aplicarea unei
pedepse penale.
1. În corespundere cu prevederile art.59 CP, liberarea condiţionată de răspundere penală
este posibilă în cazul în care sunt întrunite următoarele condiţii cumulative:
a) persoana este pusă sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave;
b) persoana îşi recunoaşte vinovăţia;
c) persoana nu prezintă pericol, fiind posibilă corectarea acesteia fără aplicarea unei
pedepse penale.
2. În corespundere cu prevederile art.16 al prezentului CP în categoria infracţiunilor uşoare
şi mai puţin grave sunt incluse infracţiunile pentru care legea penală prevede pedeapsă maximă
cu închisoarea pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
3. Prin recunoaştere a vinovăţiei se are în vedere situaţia în care învinuitului i s-a explicat
dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa (art.66 CPP alin.2 p.2), iar acesta acceptă să
depună mărturii şi şă dea explicaţii referitoare la învinuirea înaintată.
4. Se consideră că persoana nu prezintă pericol social în cazul în care nu este anterior
condamnată, nu este dependentă de alcool sau droguri, se căieşte sincer de comiterea infracţiunii,
fiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art.57 CP.
5. Procedura de suspendare condiţionată de răspundere penală se dispune pe un termen de
până la un an, stabilindu-se faţă de învinuit una sau mai multe obligaţiuni care urmează să fie
îndeplinite pe parcursul termenului de suspendare a urmăririi penale. În situaţia în care învinuitul
respectă condiţiile stabilite, o dată cu expirarea acestui termen, procurorul înaintează
judecătorului de instrucţie un demers prin care solicită liberarea de răspundere penală a
învinuitului.
Articolul 60. PRESCRIPŢIA TRAGERII LA RĂSPUNDERE PENALĂ
(1) Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au
expirat următoarele termene:
a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;
b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;
d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave.
(2) Prescripţia curge din ziua săvârşirii infracţiunii şi până la data rămânerii definitive a
hotărârii instanţei de judecată.
(3) În cazul săvârşirii de către persoană a unei noi infracţiuni, prescripţia se calculează
pentru fiecare infracţiune separat.
(4) Prescripţia se va întrerupe dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1),
persoana va săvârşi o infracţiune pentru care, conform prezentului cod, poate fi aplicată
pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 2 ani. Calcularea prescripţiei în acest caz
începe din momentul săvârşirii unei infracţiuni noi.
(5) Curgerea prescripţiei se suspendă dacă persoana care a săvârşit infracţiunea se
sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. În aceste cazuri, curgerea prescripţiei se
reia din momentul reţinerii persoanei sau din momentul autodenunţării. Însă persoana nu
poate fi trasă la răspundere penală dacă de la data săvârşirii infracţiunii au trecut 25 de ani şi
prescripţia nu a fost întreruptă prin săvârşirea unei noi infracţiuni.
(6) Aplicarea prescripţiei faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune excepţional de
gravă se decide de către instanţa de judecată. Dacă instanţa nu va găsi posibilă aplicarea
prescripţiei şi liberarea de răspundere penală, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu închisoare
pe 35 de ani.
(7) Termenele prescripţiei de tragere la răspundere penală se reduc pe jumătate pentru
persoanele care la data săvârşirii infracţiunii erau minori.
(8) Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni contra păcii şi
securităţii omenirii, infracţiuni de război sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
1. Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea dreptului statului de a pedepsi şi a
obligaţiunii infractorului de a suporta consecinţele faptei sale, după trecerea unui anumit interval
de timp prevăzut de lege de la data săvârşirii infracţiunii, indiferent dacă aceasta a fost sau nu
descoperită ori infractorul - identificat.
2. Prin prevederile art.60 CP sunt stabilite trei condiţii cumulative, care se referă la
aplicarea prescripţiei răspunderii penale:
a) expirarea termenelor indicate în lege;
b) pe parcursul termenelor indicate în lege nu se va săvârşi o infracţiune de o anumită
gravitate;
c) persoana să nu se sustragă de la urmărirea penală.
3. În funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite, determinată prin natura şi specia pedepsei
ce poate fi aplicată pentru comiterea acesteia, legea stabileşte următoarele 5 tipuri de prescripţie:
doi ani; cinci ani; cincisprezece ani; douăzeci de ani; douăzeci şi cinci de ani. Aceasta înseamnă
că data începerii curgerii termenului de prescripţie este ziua săvârşirii infracţiunii. În cazul
infracţiunii continue data începerii curgerii termenului de prescripţie se consideră momentul
încetării activităţii infracţionale din care infracţiunea se consideră consumată. În cazul
infracţiunilor prelungite termenul de prescripţie începe să curgă din momentul săvârşirii ultimei
acţiuni sau inacţiuni infracţionale.
4. Cursul termenului de prescripţie se întrerupe dacă în perioada acestuia se săvârşeşte o
nouă infracţiune pentru care, potrivit alin.4 al prezentului articol, poate fi aplicată pedeapsa cu
închisoarea pe un termen mai mare de doi ani. Prin aceasta se are în vedere că se pierde
beneficiul timpului scurs până la comiterea celei de a doua infracţiuni, moment din care începe
să curgă de la început primul termen al prescripţiei. În această situaţie termenul de prescripţie
pentru prima infracţiune începe să curgă simultan cu cel de-al doilea termen de prescripţie, iar
prescripţia se calculează pentru fiecare infracţiune separat.
5. Prescripţia se suspendă, dacă persoana care a săvârşit infracţiunea se sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată prin schimbarea domiciliului, actelor de identitate etc. Într-o
asemenea situaţie timpul suspendării prescripţiei nu intră în termenul de prescripţie, iar curgerea
prescripţiei se reia din momentul reţinerii persoanei sau al autodenunţării. Cu toate acestea,
persoana nu poate fi supusă răspunderii penale, dacă de la data săvârşirii infracţiunii au trecut 25
de ani şi prescripţia nu a fost întreruptă prin săvârşirea unei noi infracţiuni.
6. În cazul săvârşirii de către o persoană a unei infracţiuni excepţional de grave, aplicarea
prescripţiei se realizează de către instanţa de judecată şi, dacă instanţa nu va găsi raţional de a
aplica prescripţia, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu închisoare pe un termen de 35 de ani.
7. Prescripţia produce efecte asupra tuturor infracţiunilor, cu excepţia celor săvârşite contra
păcii şi omenirii, care sunt imprescriptibile şi sunt stabilite prin prevederile cap.I din partea
specială. Persoanele vinovate de comiterea infracţiunilor indicate sunt judecate indiferent de
perioada de timp care a trecut de la comiterea infracţiunii.
CAPITOLUL VII
PEDEAPSA PENALĂ
Articolul 61. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL PEDEPSEI PENALE
(1) Pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi un mijloc de corectare şi
reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor
care au săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.
(2) Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului,
precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor
persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească
demnitatea persoanei condamnate.
1. Aplicarea pedepsei penale numai de către instanţele de judecată este o măsură de
garanţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi ale persoanei concrete (art.21
CRM).
2. Pedeapsa penală este definită ca o sancţiune juridică cu următoarele trăsături: a) este o
măsură de constrângere statală; b) este un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului; c)
este prevăzută de lege şi aplicată de instanţele de judecată, în numele legii; d) este o măsură de
represiune, privaţiune pentru cel care a săvârşit o infracţiune; e) cauzează anumite lipsuri şi
restricţii drepturilor persoanei condamnate.
3. Alin.1 al prezentului articol prevede temeiurile de drept penal şi de drept procesual-penal
ale aplicării pedepsei juridice. Primul este formulat prin sintagma: "pedeapsa penală ...se
aplică ...persoanelor care au săvârşit infracţiuni...", al doilea - "se aplică de instanţele de judecată,
în numele legii".
4. Ca sancţiune de drept penal, pedeapsa: a) este instituită şi folosită numai de către stat; b)
este o sancţiune prevăzută de lege pentru o anumită încălcare a normelor de drept penal; c) se
aplică numai de către instanţa de judecată; d) este o măsură de corectare, infractorul fiind ajutat
să se corecteze şi făcut să înţeleagă că trebuie să respecte legile şi normele de convieţuire
socială; e) această măsură este aplicată numai faţă de persoana concretă care a săvârşit o
infracţiune prevăzută de actualul CP, deci totdeauna poartă caracter personal; f) în urma aplicării
pedepsei penale persoanei respective îi sunt cauzate anumite lipsuri şi restricţii în drepturi (a se
vedea dispoziţia art.62 CP).
5. Pedeapsa penală ca măsură de constrângere statală se deosebeşte, în primul rând, de alte
măsuri de siguranţă, cum ar fi măsurile de constrângere cu caracter medical (a se vedea
comentariul de la art.99 CP) şi măsurile de constrângere cu caracter educativ (a se vedea
comentariul de la art.104 CP). În al doilea rând, pedeapsa penală se diferenţiază de alte sancţiuni
juridice sau de constrângerea aplicată în mod contravenţional, disciplinar sau civil.
6. Numai pedeapsa penală serveşte drept temei al antecedentelor penale.
7. Noţiunea de pedeapsă penală formulată de legiuitor corespunde pe deplin actelor
normativ-juridice internaţionale referitoare la drepturile omului şi la comportarea cu
condamnaţii. De exemplu, ea corespunde întru totul cerinţelor art.29 DUDO, conform căruia
individul are îndatoriri faţă de colectivitate şi este supus numai îngrădirilor stabilite de lege în
scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în
vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o
societate democratică.
8. În alin.2 al acestui articol este formulat pe nou scopul pedepsei penale. Mai întâi
pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, apoi corectarea condamnatului, precum şi
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi din partea altor
persoane.
9. Restabilirea echităţii sociale presupune restabilirea drepturilor lezate - în urma
infracţiunii - unei anumite persoane, societăţii, statului, precum şi reîntoarcerea, reîncadrarea
vinovatului în societate după ispăşirea pedepsei echitabile.
 Echitatea socială a pedepsei se realizează atunci când faţă de persoana care a încălcat legea
penală se aplică sancţiunea penală corespunzătoare gradului prejudiciabil al infracţiunii comise,
circumstanţelor acesteia şi persoanei vinovate. De asemenea, se exclude pedeapsa penală pentru
una şi aceeaşi faptă (art.7 alin.2 CP).
10. Corectarea condamnatului, ca scop al pedepsei penale, presupune conştientizarea de
către infractor a celor săvârşite şi reîntoarcerea, reîncadrarea lui în activitatea societăţii. El
trebuie convins că respectarea legii penale este o necesitate şi că numai prin respectarea legii el
va putea evita aplicarea şi executarea altor pedepse.
11. Prin aplicarea pedepsei se urmăreşte prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, în primul
rând - de către condamnaţi (prevenţia specială), dar şi de către alte persoane (prevenţia generală).
Această concepţie se deduce din scopul legii penale (art.2 CP).
12. Pedeapsa, ca o măsură de constrângere şi institut de drept aplicat faţă de persoana care a
săvârşit o infracţiune concretă, constituie şi un avertisment pentru alte persoane care ar putea să
săvârşească infracţiuni.
13. Exceptând faptul că pedeapsa îndeplineşte o funcţie de constrângere, implicând o
privaţiune de drepturi, de bunuri, o restrângere a acestora, ea nu trebuie să cauzeze suferinţe
fizice şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate.
Acest concept stipulat în alin.2 al prezentului articol corespunde cerinţelor art.5 DUDO şi
art.7, 10 ale Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art.24 alin.2 CRM),
din care rezultă că nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante. Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea
demnităţii inerente persoanei umane (art.3 CEDO).
Articolul 62. CATEGORIILE PEDEPSELOR APLICATE PERSOANELOR FIZICE
(1) Persoanelor fizice care au săvârşit infracţiuni li se pot aplica următoarele pedepse:
a) amendă;
b) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;
c) retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare)
şi a distincţiilor de stat;
d) munca neremunerată în folosul comunităţii;
e) arest;
f) trimiterea într-o unitate militară disciplinară (pentru militarii care îndeplinesc
serviciul militar în termen;
g) închisoare;
h) detenţiune pe viaţă.
(2) Munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul, trimiterea într-o unitate
militară disciplinară, închisoarea, detenţiunea pe viaţă se aplică numai în calitate de pedepse
principale.
(3) Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate se aplică atât ca pedepse principale, cât şi ca pedepse complementare.
(4) Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare)
şi a distincţiilor de stat se aplică numai în calitate de pedeapsă complementară.
1. Prezentul articol (alin.1) prevede pedepsele ce pot fi aplicate persoanelor fizice care au
săvârşit infracţiuni. Acest sistem de pedepse fixat de legiuitor începe cu cea mai blândă - amenda
- şi se termină cu cea mai aspră - detenţiunea pe viaţă.
2. Consecutivitatea pedepselor în sistemul vizat: în primul rând, dă posibilitate să se ţină
seama de aprecierile şi cerinţele legiuitorului referitoare la sancţiuni atunci când instanţa de
judecată aplică o măsură mai blândă decât cea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită, pornind,
respectiv, de la acest sistem (a se vedea comentariul la art.79 CP); în al doilea rând, orientează
instanţele de judecată spre determinarea pedepselor persoanelor care au săvârşit infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave, începând cu cele mai blânde (a se vedea comentariul de la art.16
CP).
 Sistemul pedepselor penale reflectă pe deplin principiul echităţii sociale, aplicarea lui
umană şi constă în corespunderea pedepsei cu fapta săvârşită, luând în consideraţie
circumstanţele infracţiunii şi personalitatea celui vinovat (a se vedea comentariul la art.7 CP).
Totodată, acest sistem permite instanţelor de judecată aplicarea celor mai exigente pedepse
faţă de persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de
grave.
3. În sentinţă este necesar să reflectăm detaliat circumstanţele care atenuează sau agravează
răspunderea vinovatului, caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, precum şi
datele ce-l caracterizează pe inculpat care au fost dovedite la examinarea cauzei în instanţa de
judecată şi luate în consideraţie la determinarea pedepsei.
4. Alin.2 determină în mod direct numai pedepsele principale. Acestea sunt: munca
neremunerată în folosul comunităţii, arestul, trimiterea într-o unitate militară disciplinară,
închisoarea, detenţiunea pe viaţă.
Prin pedeapsă principală se înţelege acea pedeapsă pe care instanţa de judecată o poate
aplica în singularitate pentru fapta penală săvârşită. Pedeapsa principală poate fi însoţită, în
anumite cazuri prevăzute pentru infracţiunea concretă, de o pedeapsă complementară.
5. În afară de pedepsele nominalizate, în categoria pedepselor principale pot fi aplicate
amenda şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
Concomitent aceste măsuri pot fi aplicate şi în calitate de pedepse complementare.
6. Pedeapsa complementară este acea care îndeplineşte rolul de completare a represiunii şi
este aplicabilă numai după o pedeapsă principală.
7. O parte din categoriile pedepselor enumerate în acest articol nu pot fi aplicate unor
persoane condamnate (a se vedea comentariul la art.67, 68, 71 CP).
8. Conţinutul şi comentariile noţiunilor respective se vor citi în context cu cele de la art.64-
74 CP.
Articolul 63. CATEGORIILE PEDEPSELOR APLICATE PERSOANELOR
JURIDICE CARE DESFĂŞOARĂ ACTIVITATE DE ÎNTREPRINZĂTOR
(1) Persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător li se pot aplica
următoarele pedepse:
a) amendă;
b) privare de dreptul de a exercita o anumită activitate;
c) lichidare.
(2) Amenda se aplică în calitate de pedeapsă principală.
(3) Privarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de dreptul de
a exercita o anumită activitate şi lichidarea acesteia se aplică atât ca pedepse principale, cât şi
ca pedepse complementare.
1. Pentru prima dată în CP al RM legiuitorul a prevăzut anumite pedepse faţă de persoanele
juridice care desfăşoară activităţi de întreprinzător.
2. Amenda este aplicată de instanţa de judecată persoanelor juridice ca pedeapsă principală
(a se vedea comentariul la art.64 CP).
3. Privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată
de către instanţa de judecată ca pedeapsă principală sau complementară (a se vedea comentariul
la art.73 CP).
4. Lichidarea persoanei juridice de asemenea poate fi aplicată de către instanţa de judecată
ca pedeapsă principală, dar şi în calitate de pedeapsă complementară (a se vedea comentariul la
art.74 CP).
Articolul 64. AMENDA
(1) Amenda este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi
în limitele prevăzute de prezentul cod.
(2) Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă
este egală cu 20 de lei.
 (3) Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1.000
unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, ţinându-se
cont de situaţia materială a celui vinovat, iar pentru infracţiunile comise din interes material -
până la 5.000 unităţi convenţionale, luându-se ca bază mărimea unităţii convenţionale la
momentul săvârşirii infracţiunii.
(4) În cazurile prevăzute la art.21 alin.(3), mărimea amenzii pentru persoanele juridice
se stabileşte în limitele de la 500 la 10.000 unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi
gravitatea infracţiunii săvârşite, de mărimea daunei cauzate, luându-se în considerare situaţia
economico-financiară a persoanei juridice. În caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanei
juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de la achitarea amenzii fixate, instanţa de
judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
(5) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite
ca pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma
neachitată a amenzii cu arest sau închisoare în limitele termenelor prevăzute la art.68 sau 70.
Suma amenzii se înlocuieşte cu arest sau închisoare, calculându-se o lună de arest sau
închisoare pentru 50 unităţi convenţionale.
(6) Amenda în calitate de pedeapsă complementară poate fi aplicată numai în cazurile în
care ea este prevăzută ca atare pentru infracţiunea corespunzătoare.
(7) În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca
pedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate, potrivit prevederilor
art.67, să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în folosul
comunităţii, calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50
unităţi convenţionale de amendă.
[Art.64 modificat prin Legea nr.305-XV din 11 iulie 2003]
1. Amenda este o pedeapsă principală sau complementară pecuniară, a cărei esenţă constă
în achitarea de către condamnat în contul statului a unei anumite sume de bani, cuantumul căreia
este stabilit de legea penală pentru anumite infracţiuni.
2. Ca pedeapsă principală amenda este prevăzută drept alternativă a altor tipuri de pedepse
(a se vedea, de exemplu, art.154, 155, 156 CP).
Amenda ca pedeapsă principală poate fi folosită, de asemenea, în cazurile aplicării de către
instanţa de judecată a unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea
concretă (art.79 CP), precum şi în cazurile înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o
pedeapsă mai blândă (art. 92 CP).
3. Pentru o anumită stabilitate, suma amenzii este prevăzută în unităţi convenţionale. O
unitate convenţională este egală cu 20 de lei.
4. Cuantumul general al amenzii pentru persoanele fizice este stabilit în limitele 150-1.000
de unităţi convenţionale. Cuantumul special al amenzii este stabilit pentru fiecare infracţiune în
parte.
Aici legiuitorul a accentuat că la determinarea mărimii amenzii trebuie să avem în vedere
caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, totodată ţinându-se cont de situaţia materială a celui
vinovat.
Pornind de la cele expuse, mărimea amenzii trebuie stabilită în aşa mod ca să nu-l pună pe
infractor în situaţia de a nu-şi îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, educarea, învăţătura
persoanelor faţă de care are asemenea obligaţiuni legale.
5. Pentru infracţiunile comise din interes material cuantumul amenzii pentru persoanele
fizice poate ajunge până la 5.000 de unităţi convenţionale.
6. Cuantumul general al amenzii pentru persoanele juridice este stabilit în limitele de la 500
până la 10.000 de unităţi convenţionale. În aceste cazuri suma concretă se apreciază în funcţie
de: a) caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite; b) mărimea daunei cauzate; c) situaţia
economico-financiară a întreprinderii.
 7. Funcţia de constrângere a pedepsei prin amendă poate fi realizată şi prin micşorarea
patrimoniului persoanei vinovate, în funcţie de suma amenzii, fapt care va conduce implicit la
îngreuierea vieţii condamnatului.
8. Achitarea amenzii de către condamnat se efectuează în termenul stabilit de către instanţa
de judecată şi documentele de confirmare a acesteia urmează a fi prezentate instanţei.
9. În cazul în care condamnatul nu este în stare să achite amenda, instanţa judiciară,
executorul public, la cererea condamnatului, poate amâna sau eşalona plata pe un termen de până
la un an (a se vedea CEx).
10. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite,
instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii prin arest sau închisoare,
conform prevederilor alin.5 al prezentului articol.
Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă, fără motive obiective, de
către condamnat a deciziei instanţei de judecată de a achita în termen amenda stabilită.
La înlocuirea amenzii prin arest sau închisoare se calculează o lună de arest sau închisoare
pentru 50 de unităţi convenţionale neachitate.
11. În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită, instanţa de
judecată poate înlocui suma neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii,
calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată pentru 50 de unităţi convenţionale de amendă.
12. În caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanelor juridice de la achitarea amenzii fixate,
instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.
13. La determinarea sumei amenzii instanţa de judecată în fiecare caz concret ia în
consideraţie nu numai gravitatea infracţiunii comise, motivul acesteia, dar şi persoana celui
vinovat, circumstanţele cauzei care atenuează sau agravează răspunderea, influenţa pedepsei
aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.
14. Stabilind amenda maximă (prevăzută în articolul respectiv al părţii speciale a CP),
instanţa de judecată trebuie să se bazeze pe cerinţele ca pedeapsa să poată fi executată, să fie
posibilă (reală), să nu-l lipsească pe condamnat şi pe familia acestuia de mijloace de existenţă.
15. Amenda ca pedeapsă penală se deosebeşte de cea administrativă prin faptul că ea se
stabileşte de judecată şi atrage antecedente penale.
16. La aplicarea, în calitate de pedeapsă principală, a amenzii condamnatului care s-a aflat
sub arest preventiv până la numirea cauzei spre judecare, instanţa de judecată, ţinând cont de
termenul aflării sub arest preventiv, îi atenuează pedeapsa stabilită sau îl liberează complet de
executarea acesteia (a se vedea comentariul la p.5 art.88 CP).
Articolul 65. PRIVAREA DE DREPTUL DE A OCUPA ANUMITE FUNCŢII SAU
DE A EXERCITA O ANUMITĂ ACTIVITATE
(1) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura aceleia de
care s-a folosit condamnatul la săvârşirea infracţiunii.
(2) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
poate fi stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani.
(3) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
poate fi aplicată ca pedeapsă complementară şi în cazurile când nu este prevăzută în calitate
de pedeapsă pentru infracţiunile din Partea specială a prezentului cod, dacă, ţinând cont de
caracterul infracţiunii săvârşite de cel vinovat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu
sau în timpul exercitării unei anumite activităţi, instanţa de judecată va considera imposibilă
păstrarea de către acesta a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate.
(4) La aplicarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă complementară la amendă sau muncă
neremunerată în folosul comunităţii, termenul ei se calculează de la data rămânerii definitive
a hotărârii, iar la aplicarea ei în calitate de pedeapsă complementară la arest, la trimiterea
într-o unitate militară disciplinară sau la închisoare, termenul ei se calculează din momentul
executării pedepsei principale.
1. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se
aplică atât ca pedeapsă principală, cât şi în calitate de pedeapsă complementară.
Această categorie de pedeapsă este constituită din două interdicţii diferite: privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii şi privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
2. Interzicerea acestui drept este determinată de obicei de activitatea infracţională a
condamnatului care s-a folosit de funcţia sau profesia sa ori de o anumită activitate pentru a
săvârşi infracţiunea. Prin săvârşirea infracţiunii folosindu-se de funcţia, de profesia sa,
condamnatul este considerat nedemn să o mai exercite în continuare, pe o anumită perioadă de
timp, stabilită de instanţa de judecată, între 1 şi 5 ani.
3. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii ca măsură de pedeapsă poate fi aplicată
faţă de persoanele care se află în serviciu în organele de stat sau în administraţia publică locală,
precum şi faţă de cele care gestionează organizaţii comerciale, obşteşti sau alte organizaţii
nestatale.
4. Măsura de pedeapsă enunţată se realizează prin rezilierea contractului de muncă între
condamnat şi administraţia respectivă. Acest fapt este confirmat de inscripţiile operate în
carnetul de muncă, şi anume: în ce temei, pe ce perioadă şi de la care funcţii sau activitate este
îndepărtat condamnatul.
5. Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate ca măsură de pedeapsă presupune
interzicerea, în baza sentinţei de judecată, de a practica activitatea nominalizată de către o
persoană concretă. Astfel de activitate poate fi de natura aceleia de care condamnatul s-a folosit
la săvârşirea infracţiunii. Ea include atât activitatea de bază (serviciul), de exemplu, medicina,
pedagogia, justiţia, conducerea mijloacelor de transport în bază de contract etc., cât şi activitatea
în afara serviciului, de exemplu, conducerea transportului personal, vânătoarea etc.
6. Decizia de a priva condamnatul de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate este adoptată de instanţa de judecată în baza materialelor dosarului, ţinând
cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei
care agravează răspunderea etc. (a se vedea comentariul la art.75 CP).
7. Instanţa de judecată, la emiterea sentinţei, nu poate interzice condamnatului să ocupe în
genere o funcţie de răspundere, dar trebuie să nominalizeze care funcţii anume în organele de
stat, ce activitate şi pe ce perioadă condamnatul nu are dreptul să le ocupe.
8. Prin dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se înţelege
un post într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori o
subdiviziune, filială a lor, în care persoana respectivă, prin numire, alegere sau în virtutea unei
însărcinări deţine anumite drepturi şi obligaţiuni în vederea exercitării funcţiilor autorităţii
publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie sau organizatorico-economice (a se vedea
prevederile art.123 şi 124 CP şi comentariul acestui articol).
9. Pedeapsa de privare a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, ca pedeapsă principală sau ca pedeapsă complementară la pedeapsa sub formă de
amendă sau muncă neremunerată în folosul comunităţii, se execută de către serviciile de
executare de la locul de trai al condamnaţilor.
10. Conform alin.3 art.65 CP, aceste două măsuri se pot aplica drept pedepse
complementare şi în cazurile în care ele nu sunt prevăzute în articolele părţii speciale a
prezentului cod. În aceste cazuri caracterul infracţiunii comise e determinat în funcţie de postul
ocupat sau de activitatea practicată şi de posibilitatea infractorului de a le utiliza în scopul
săvârşirii noilor infracţiuni. Dacă infracţiunea nu este legată de activitatea profesională,
inculpatul nu poate fi privat de dreptul de a exercita această activitate.
11. Faptul că la momentul emiterii sentinţei inculpatul nu ocupa încă o anumită funcţie de
stat şi nu practica activitatea cu care a fost legată infracţiunea, nu poate fi piedică pentru
aplicarea acestor pedepse. Mai mult, instanţa poate aplica pedepsele enunţate şi în cazul în care
infractorul îndeplinea anumite funcţii, obligaţiuni temporare la comandă sau indicaţie.
 12. Modul de aplicare a pedepselor menţionate este stabilit concret în alin.4 art.65, şi
anume: când ele sunt numite în calitate de pedepse complementare la amendă sau la muncă
neremunerată în folosul comunităţii, termenul se calculează din momentul rămânerii definitive a
hotărârii (sentinţei), iar când ele sunt aplicate în calitate de pedepse complementare la arest, la
trimiterea într-o unitate militară disciplinară sau la închisoare - din momentul terminării
executării pedepsei principale.
Articolul 66. RETRAGEREA GRADULUI MILITAR, A UNUI TITLU SPECIAL, A
GRADULUI DE CALIFICARE (CLASIFICARE) ŞI A DISTINCŢIILOR DE STAT
În caz de condamnare pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de
gravă, instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele săvârşirii infracţiunii, poate retrage
condamnatului gradul militar, titlul special, gradul de calificare (clasificare) şi distincţiile de
stat.
1. Această categorie de pedeapsă poate fi aplicată numai în calitate de pedeapsă
complementară (a se vedea alin.4 art.62 CP). Pornind de la cerinţele alin.5 art.90 CP, ea poate fi
aplicată şi în caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
2. Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a
distincţiilor de stat poate fi aplicată în caz de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni
grave, deosebit de grave sau excepţional de grave (a se vedea comentariul de la art.16 CP),
ţinând cont de circumstanţele săvârşirii infracţiunii şi de persoana infractorului.
3. Gradul militar este o menţiune a persoanei care îndeplineşte o anumită activitate
militarizată. El se confirmă în corespundere cu Statutul Forţelor Armate şi cu Regulamentul
serviciului militar persoanei concrete în timpul serviciului activ sau în retragere.
4. Titlul special este, de asemenea, o menţiune de stat acordată persoanelor respective care
ocupă în modul stabilit de lege o funcţie în organele publice şi îndeplineşte anumite funcţii,
atribuie anumite drepturi şi obligaţiuni.
5. Gradul de calificare (clasificare) reprezintă o anumită apreciere a persoanei, determinată
în modul stabilit de organele respective în diverse domenii.
6. Distincţia de stat este menţiune de stat ce constă în aprecierea unor merite deosebite în
ştiinţă, cultură, producţie etc. Ea se confirmă în modul stabilit special de şeful statului şi atrage
după sine anumite drepturi, înlesniri.
7. Instanţa de judecată care a luat decizia privind retragerea gradului militar, a unui titlu
special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat, în calitate de pedeapsă
complementară, imediat după intrarea în vigoare a sentinţei, printr-o sesizare, aduce această
decizie la cunoştinţa organului care i-a conferit condamnatului gradul, titlul sau distincţia
respectivă. La sesizare se anexează şi copia sentinţei.
8. Organul respectiv va efectua modificările necesare în documentele de conferire a
gradului, titlului sau distincţiei şi va lua măsurile respective de privare de dreptul de purtare şi de
înlesnirile pe care le acordă aceste grade, titluri sau distincţii. Despre aceasta va fi informată
instanţa.
9. Retrogradarea gradului militar poate fi aplicată nu numai persoanelor concrete în timpul
serviciului activ, dar şi celor ce au trecut în rezervă.
10. Instanţa de judecată nu este în drept de a priva condamnatul de titlul sau gradul
ştiinţific.
11. În caz de anulare a sentinţei de condamnare pe căile ordinare de atac în instanţa de apel
sau recurs, instanţa este obligată să sesizeze organul respectiv şi să expedieze în adresa lui copia
hotărârii de anulare a pedepsei.
Articolul 67. MUNCA NEREMUNERATĂ ÎN FOLOSUL COMUNITĂŢII
(1) Munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în
afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile
administraţiei publice locale.
(2) Munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileşte pe un termen de la 60 la 240
de ore şi este executată de la 2 la 4 ore pe zi.
 (3) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în
folosul comunităţii, ea se înlocuieşte cu arest, calculându-se o zi de arest pentru 2 ore de
muncă neremunerată în folosul comunităţii.
(4) Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor
recunoscute ca invalizi de gradele I şi II, militarilor, femeilor gravide, femeilor care au copii
în vârstă de până la 8 ani, persoanelor care nu au atins vârsta de 16 ani şi persoanelor care
au atins vârsta de pensionare.
(5) Munca neremunerată în folosul comunităţii va fi prestată timp de cel mult 18 luni,
timp care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
[Art.67 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată numai în calitate de
pedeapsă principală (a se vedea art.62 alin.2 CP). Condamnatul nu va fi remunerat pentru astfel
de muncă, indiferent de volumul sau calitatea acesteia, adică este o muncă gratuită.
2. Astfel de activitate se efectuează de către condamnat în afara timpului serviciului de bază
sau de studii. Caracterul muncii, locul şi volumul ei sunt determinate de autorităţile
administraţiei publice locale şi nu poate depăşi 4 ore pe zi.
3. În funcţie de caracterul infracţiunii săvârşite şi de persoana inculpatului, munca
neremunerată în folosul comunităţii poate fi stabilită pe un termen de la 60 până la 240 de ore.
De obicei, această pedeapsă se aplică pentru infracţiuni uşoare şi mai puţin grave, care prevăd o
pedeapsă de până la 5 ani de închisoare (a se vedea art.153, 157, 202, 222, 256, 261, 288, 303,
351, 352, 357 CP) sau pentru care în calitate de pedeapsă nici nu se aplică închisoarea (a se
vedea art.177, 178, 196, 199, 203, 204, 241, 249, 255, 256, 355 CP).
4. Constrângerea prin aplicarea acestei pedepse constă în faptul că munca neremunerată
poartă un caracter obligatoriu pentru condamnat.
5. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la îndeplinirea muncii
neremunerate în folosul comunităţii, pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii se
înlocuieşte prin arest, calculele respective fiind prevăzute în acest articol.
6. Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă de către condamnat,
fără motive, într-un termen rezonabil (îndelungat) a obligaţiunilor determinate de către
administraţia publică locală.
7. Faptul eschivării cu rea-voinţă a condamnatului de la îndeplinirea muncii
corespunzătoare trebuie semnalat de către organul care execută pedeapsa în judecata care a
aplicat această măsură, alăturând şi demersul de a efectua înlocuirea acestei pedepse cu una mai
aspră în condiţiile legii.
8. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor indicate în
alin.4 al prezentului articol, cu condiţia că la momentul examinării dosarului în judecată sunt
anexate documentele respective ale condamnaţilor care certifică invaliditatea: vârsta, existenţa
copiilor până la 8 ani, starea de gestaţie a femeilor etc.
9. Pedeapsa enunţată trebuie să fie ispăşită de către condamnat în termen de cel mult 18
luni de la data rămânerii definitive în vigoare a hotărârii judecătoreşti. Neîndeplinirea fără
motive reale a muncii neremunerate în folosul comunităţii în termenul vizat trebuie considerată
ca eschivare cu rea-voinţă de la pedeapsa numită şi atrage consecinţele indicate în alin.3 al
prezentului articol.
10. În cazul în care condamnatul în timpul executării pedepsei nominalizate este recunoscut
invalid de gradul I sau II, organul de executare înaintează instanţei judecătoreşti o prezentare
privind liberarea de executarea ulterioară a pedepsei, iar în caz de graviditate a condamnatei -
prezentare privind suspendarea executării pedepsei până la naştere, apoi persoana este liberată de
executare, deoarece cade sub altă interdicţie - are copil în vârstă de până la 8 ani.
Articolul 68. ARESTUL
(1) Arestul constă în privarea de libertate pe un termen de la 3 la 6 luni care se execută
în instituţii special destinate ţinerii sub arest în condiţiile prevăzute de Codul execuţional.
 (2) La aplicarea arestului în locul muncii neremunerate în folosul comunităţii, în cazul
eschivării cu rea-voinţă a condamnatului de la aceasta, termenul arestului poate fi mai mic de
3 luni.
(3) Arestul nu poate fi aplicat persoanelor care nu au atins vârsta de 16 ani, femeilor
gravide şi femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani.
(4) Militarii execută pedeapsa cu arest în camera de arest a comenduirii militare.
[Art.68 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Arestul este o nouă măsură de constrângere statală în calitate de pedeapsă principală.
2. El se aplică pe un termen de la 3 până la 6 luni, iar în caz de înlocuire a muncii
neremunerate cu arestul termenul arestului poate fi mai mic de 3 luni.
3. Arestul este o măsură privativă de libertate şi constă în izolarea de societate a persoanei
condamnate într-un penitenciar, separat de cel în care se execută închisoarea. Aceste condiţii
sunt prevăzute de legislaţia executorie.
4. Se presupune că regimul de izolare pentru condamnat, indiferent de termenul mic al
acestuia, va avea un efect pozitiv asupra vinovatului. În condiţiile actuale ale societăţii arestul
poate fi aplicat în cazurile infracţiunilor uşoare.
5. Pornind de la caracterul strict al acestei pedepse, arestul nu poate fi aplicat persoanelor
ce n-au împlinit vârsta de 16 ani, femeilor gravide şi femeilor care au copii în vârstă de până la 8
ani.
6. Arestul aplicat militarilor se execută în camera de arest a garnizoanei respective -
încăpere special amenajată pentru deţinerea militarilor ce comit diverse încălcări de serviciu.
Modalitatea executării arestului în camera nominalizată este reglementată de statutele militare şi
de alte acte normative ale Forţelor Armate ale RM.
Articolul 69. TRIMITEREA ÎNTR-O UNITATE MILITARĂ DISCIPLINARĂ
Militarilor care, în timpul îndeplinirii serviciului militar în termen, au săvârşit
infracţiuni li se poate aplica trimiterea într-o unitate militară disciplinară, în cazurile
prevăzute de lege, pe un termen de până la 2 ani, precum şi în cazurile în care instanţa de
judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana condamnatului, găseşte de
cuviinţă să aplice, în locul pedepsei cu închisoare pe un termen de până la 2 ani, trimiterea
într-o unitate militară disciplinară pe acelaşi termen. Trimiterea într-o unitate militară
disciplinară în locul închisorii nu poate fi aplicată persoanelor care au executat anterior o
pedeapsă privativă de libertate.
1. Unitatea militară disciplinară este o nouă denumire care a înlocuit sintagma batalion
disciplinar din CP anterior. Aceasta este o unitate militară deosebită în care, în baza aplicării
Statutelor militare, se creează condiţii speciale de executare a pedepsei pentru militarii în termen
condamnaţi.
2. În această unitate pot fi trimişi militarii care, în timpul îndeplinirii serviciului militar în
termen, au săvârşit infracţiuni uşoare, precum şi alte infracţiuni, în cazurile în care instanţa de
judecată, ţinând cont de circumstanţele concrete şi de persoana condamnatului, găseşte de
cuviinţă să aplice, în locul pedepsei cu închisoare pe un termen de până la 2 ani, trimiterea într-o
unitate militară disciplinară pe acelaşi termen.
3. Persoanele trimise să ispăşească pedeapsa într-o unitate militară disciplinară îşi păstrează
statutul de militari, poartă uniforma militară şi sunt asigurate cu hrană conform normelor stabilite
în armata naţională.
4. Trimiterea într-o unitate militară disciplinară este o pedeapsă principală, chiar şi în
cazurile condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP), şi se aplică
de către instanţă numai militarilor în termen şi persoanelor echivalate lor (studenţilor instituţiilor
militare pentru infracţiunile săvârşite în timpul studiilor, dacă până la admiterea în aceste
instituţii ei n-au trecut serviciul militar în termen).
5. Conform CP, această pedeapsă nu poate fi aplicată persoanelor care au executat anterior
o pedeapsă privativă de libertate. Acestor persoane, în cazurile în care ele săvârşesc infracţiuni în
timpul serviciului militar în termen, nu li se aplică trimiterea într-o unitate militară disciplinară.
 6. De asemenea, nu se aplică trimiterea într-o unitate disciplinară persoanelor angajate în
Armata Naţională pe bază de contract, precum şi ofiţerilor, caporalilor.
7. Instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana condamnatului,
poate aplica această pedeapsă militarilor în termen în loc de închisoare, dar pe un termen ce nu
depăşeşte 2 ani.
8. În caz de înlocuire a pedepsei închisorii cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară,
termenul se calculează o zi pentru o zi.
9. Timpul deţinerii condamnatului într-o unitate militară disciplinară nu intră în termenul de
efectuare a serviciului militar.
10. În perioada executării pedepsei în unitatea militară disciplinară militarii condamnaţi,
indiferent de gradul militar şi de funcţia deţinută anterior, se află în situaţie de ostaşi şi poartă
îmbrăcăminte şi semne de distincţie unice stabilite pentru această unitate militară disciplinară.
11. După ispăşirea pedepsei militarii se întorc în unităţile respective pentru efectuarea
serviciului respectiv în termen până la executarea lui definitivă.
Articolul 70. ÎNCHISOAREA
(1) Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei
infracţiuni prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza
hotărârii instanţei de judecată, pe un anumit termen, într-un penitenciar.
(2) Închisoarea se stabileşte pe un termen de la 6 luni la 25 de ani.
(3) La stabilirea pedepsei pentru o persoană care la data săvârşirii infracţiunii nu a atins
vârsta de 18 ani, termenul închisorii nu poate depăşi 15 ani.
(4) La stabilirea pedepsei definitive în cazul unui concurs de infracţiuni, pedeapsa cu
închisoare nu poate fi mai mare de 30 de ani, iar în cazul unui cumul de sentinţe, ea nu poate
depăşi termenul de 35 de ani.
(5) În cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă mai blândă, cu titlu de
graţiere, se aplică închisoarea pe un termen de 35 de ani.
1. Drept categorie de pedeapsă, închisoarea constă în privarea de libertate, izolarea de
societate a persoanei fizice prin deţinerea ei pe un anumit termen în baza şi în modul stabilit de
lege. Închisoarea are drept scop limitarea libertăţii persoanei şi efectuarea supravegherii asupra
comportamentului condamnatului.
2. Pedeapsa în formă de închisoare, stabilită prin sentinţa instanţei de judecată, se execută
în penitenciare de tip deschis, semiînchis şi închis (a se vedea comentariul la art.72 CP).
3. Termenul de deţinere a condamnaţilor în închisoare este stabilit de la 6 luni până la 25 de
ani în funcţie de gravitatea infracţiunii concrete, prevăzute de partea specială a prezentului cod şi
de persoana vinovatului.
4. Persoanele condamnate la închisoare care nu au atins vârsta de 18 ani îşi ispăşesc
pedeapsa în penitenciarele pentru minori. Termenul închisorii pentru ei nu poate depăşi 15 ani.
5. Pedeapsa definitivă în formă de închisoare în cazul unui concurs de infracţiuni nu poate
fi stabilită mai mare de 30 de ani, iar în cazul unui cumul de sentinţe, ea nu poate depăşi
termenul de 35 de ani.
6. Atunci când detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu o pedeapsă mai blândă, cu titlu de
graţiere, se aplică închisoarea pe un termen de 35 de ani (a se vedea comentariul la art.71 CP).
Această pedeapsă se ispăşeşte în penitenciar de tip închis.
Articolul 71. DETENŢIUNEA PE VIAŢĂ
(1) Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul
vieţii.
(2) Detenţiunea pe viaţă se stabileşte numai pentru infracţiunile excepţional de grave.
(3) Detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor.
1. Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă principală ce constă în privarea de libertate a
condamnatului pentru tot restul vieţii. Ea a fost introdusă în sistemul actual de pedepse în
momentul abolirii pedepsei cu moartea (1995). Totodată, legiuitorul prevede liberarea
condiţionată şi de această pedeapsă (a se vedea alin.5 art.91 CP), însă numai în cazul în care
instanţa de judecată va considera că nu mai există necesitatea executării în continuare a pedepsei
şi în care condamnatul a executat efectiv cel puţin 35 de ani de închisoare.
2. Această pedeapsă se execută în condiţiile prevăzute de lege.
3. La detenţiune pe viaţă sunt condamnate numai persoanele care au săvârşit cu intenţie
infracţiuni excepţional de grave (a se vedea comentariul la art.16 alin.6 CP).
4. La această pedeapsă nu pot fi supuşi minorii şi femeile, ca dovadă a realizării
principiului umanismului. Această prevedere corespunde pe deplin cerinţelor Convenţiei
Internaţionale cu privire la Drepturile Copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York, la
care RM a aderat în 1993.
Articolul 72. CATEGORIILE PENITENCIARELOR ÎN CARE SE EXECUTĂ
PEDEAPSA CU ÎNCHISOARE
(1) Pedeapsa cu închisoare se execută în următoarele penitenciare:
a) de tip deschis;
b) de tip semiînchis;
c) de tip închis.
(2) În penitenciare de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare
pentru infracţiuni săvârşite din imprudenţă.
(3) În penitenciare de tip semiînchis execută pedeapsa persoanele condamnate la
închisoare pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvârşite cu intenţie.
(4) În penitenciare de tip închis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare
pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au
săvârşit infracţiuni ce constituie recidivă.
(5) Persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută pedeapsa cu închisoare în
penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele
penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.
(6) Femeile condamnate execută pedeapsa închisorii în penitenciare pentru femei.
(7) Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează de către instanţa de judecată în
corespundere cu legislaţia.
[Art.72 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Pentru prima dată actualul CP a prevăzut categoriile penitenciarelor în care se execută
pedeapsa cu închisoarea. Ele sunt: penitenciar de tip deschis, penitenciar de tip semiînchis şi
penitenciar de tip închis.
2. În penitenciare de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare
pentru infracţiuni săvârşite din imprudenţă (a se vedea comentariul la art.18 CP).
3. În penitenciare de tip semiînchis îşi execută pedeapsa persoanele condamnate la
închisoare pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvârşite cu intenţie (a se vedea
comentariul la art.16, 17 CP).
4. În penitenciare de tip închis îşi execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare
pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au
săvârşit infracţiuni ce constituie recidivă.
5. Conform alin.5 al prezentului articol, persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută
pedeapsa cu închisoarea în penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de personalitatea
condamnatului, antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.
6. Funcţionarea penitenciarului pentru minori se bazează pe principiile generale şi pe
cerinţele de regim stabilite de lege.
7. În penitenciarul pentru minori condamnaţii în vârstă de până la 18 ani, de regulă, se deţin
separat de condamnaţii adulţi. În scopul corijării condamnaţilor minori, în aceste penitenciare
este organizat un proces unic de instruire şi educaţie, îndreptat spre educarea lor în spiritul
respectării legilor, al atitudinii conştiincioase faţă de pregătirea profesională şi ridicarea nivelului
de cultură generală.
 8. Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează de către instanţa de judecată la
propunerea administraţiei în corespundere cu legislaţia în vigoare. Aceste schimbări se
efectuează atunci când condamnatul are o conduită ireproşabilă.
Articolul 73. PRIVAREA UNEI PERSOANE JURIDICE CARE DESFĂŞOARĂ
ACTIVITATE DE ÎNTREPRINZĂTOR DE DREPTUL DE A EXERCITA O ANUMITĂ
ACTIVITATE
(1) Privarea unei persoane juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de dreptul
de a exercita o anumită activitate constă în stabilirea interdicţiei de a încheia anumite
tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii, înlesniri şi alte
avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi.
(2) Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi limitată la un anumit
teritoriu sau la o anumită perioadă a anului şi se stabileşte pe un termen de până la 5 ani sau
pe un termen nelimitat.
1. Această categorie de pedeapsă aplicată persoanelor juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător este o noutate în dreptul penal al RM.
2. Se ştie că persoana juridică efectuează activitatea de întreprinzător în baza autorizaţiei
sau a licenţei de activitate eliberate de organul de stat respectiv.
3. Pentru săvârşirea infracţiunii concrete persoana juridică poate fi privată de dreptul de a
exercita o anumită activitate pentru care dispune de autorizaţie sau licenţă din momentul intrării
în vigoare a hotărârii respective.
4. În acest caz instanţa de judecată remite organului de stat respectiv sentinţa spre executare
a pedepsei nominalizate faţă de persoana juridică recunoscută vinovată.
5. Organul de stat, care a eliberat autorizaţia sau licenţa persoanei juridice, o poate anula
sau modifica în corespundere cu hotărârea instanţei de judecată în aşa fel ca să fie stabilite
interdicţiile de a încheia anumite tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a
primi subvenţii, înlesniri şi alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi.
6. Organul respectiv, după primirea sentinţei şi realizarea ei, comunică instanţei
judecătoreşti, informează organul fiscal şi administraţia publică locală din raza de activitate a
persoanei juridice despre executarea pedepsei numite.
7. În sentinţa instanţei trebuie să fie reflectat concret în ce teritoriu sau pentru ce perioadă a
anului, pe cât timp şi de care activitate este privată de dreptul de a o exercita persoana juridică în
cauză.
Articolul 74. LICHIDAREA PERSOANEI JURIDICE CARE DESFĂŞOARĂ
ACTIVITATE DE ÎNTREPRINZĂTOR
(1) Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător constă în
dizolvarea acesteia, cu survenirea consecinţelor prevăzute de legislaţia civilă.
(2) Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător se stabileşte
în cazul în care instanţa de judecată constată că gravitatea infracţiunii săvârşite face
imposibilă păstrarea unei atare persoane juridice şi prelungirea activităţii ei.
1. În baza sentinţei judecătoreşti, lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător se efectuează de Comisia de lichidare sau de lichidator conform legislaţiei în
vigoare. Lichidarea acesteia se realizează prin dizolvare.
2. Dizolvarea persoanei juridice se efectuează conform procedurii de lichidare a
întreprinderii, stabilite de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinzător, precum şi de
prevederile art.87 CC.
3. Persoana juridică se consideră lichidată din momentul radierii ei din Registrul de Stat.
4. Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător trebuie aplicată
ca pedeapsă numai în cazul în care instanţa de judecată va constata că gravitatea infracţiunii
săvârşite face imposibilă păstrarea acestei organizaţii şi prelungirea activităţii ei. În alte situaţii
instanţa poate numi o altă pedeapsă persoanei juridice, prevăzută de prezentul Cod.
CAPITOLUL VIII
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
 Articolul 75. CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI
(1) Persoanei recunoscute vinovate de săvârşirea unei infracţiuni i se aplică o pedeapsă
echitabilă în limitele fixate în Partea specială a prezentului cod şi în strictă conformitate cu
dispoziţiile Părţii generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei şi termenului pedepsei,
instanţa de judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de
persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea,
de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de
condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.
(2) O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşirea
infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor
menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei.
1. Acţiunea de aplicare a pedepsei penale este de competenţa exclusivă a instanţei de
judecată. Conform art.114 CRM, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele
judecătoreşti. Aplicarea pedepsei va fi corectă numai cu condiţia numirii acesteia în
corespundere cu criteriile generale prevăzute de legislaţia penală.
2. Prin criterii generale de individualizare a pedepsei se înţeleg cerinţele (regulile) stabilite
de lege, de care este obligată să se conducă instanţa de judecată la aplicarea fiecărei pedepse,
pentru fiecare persoană vinovată în parte. Legea penală acordă instanţei de judecată o posibilitate
largă de aplicare în practică a principiului individualizării răspunderii penale şi a pedepsei
penale, ţinând cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, de persoana celui
vinovat, de circumstanţele cauzei etc.
3. Toate criteriile enumerate în lege poartă un caracter independent, iar luate împreună ele
asigură corectitudinea cu care instanţa de judecată aplică pedeapsa. Stabilirea corectă a pedepsei
permite asigurarea scopurilor pedepsei. Pedeapsa trebuie interpretată de infractor ca rezultat
meritat pentru activitatea sa ilegală. Pedeapsa incorectă conduce la modificarea sentinţei sau
chiar la anularea completă a ei.
4. Art.75 CP obligă instanţa de judecată să ţină cont de următoarele criterii de aplicare a
pedepsei:
a) pedeapsa se aplică în limitele fixate în partea specială a CP. Acest criteriu vizează
limitele sancţiunii articolului corespunzător din partea specială a CP. Condiţia esenţială pentru a
stabili aplicarea corectă a pedepsei constă în calificarea exactă a infracţiunii săvârşite. În cazul în
care se constată în acţiunile persoanei o componenţă de infracţiune, instanţa stabileşte tipul şi
mărimea pedepsei, în limitele sancţiunii prevăzute de articolul concret conform căruia este
calificată infracţiunea. Libertatea instanţei de a numi pedeapsa depinde în mare măsură de tipul
sancţiunii. Sancţiunile alternative, care includ două sau mai multe pedepse, permit instanţei să
decidă nu numai mărimea, dar şi tipul pedepsei. La o sancţiune relativ-determinată instanţa este
în drept a alege mărimea unui anumit tip de pedeapsă, între limitele minime şi cele maxime
indicate în articolele din partea specială. În articolele CP care prevăd infracţiuni uşoare şi mai
puţin grave este indicată, de regulă, numai limita maximă a pedepsei. În acest caz limitele
minime ale pedepsei se stabilesc în baza normelor părţii generale a CP: termenul cel mai mic de
închisoare, egal cu 6 luni (art.70 CP), arestul - egal cu 3 luni (art.68 CP), amenda - 150 de unităţi
convenţionale (art.64 CP). O pedeapsă mai aspră, ce depăşeşte limitele sancţiunii articolului, se
stabileşte prin concurs de infracţiuni şi în cumul de sentinţe (art.84 şi 85 CP). Pedeapsa se
stabileşte mai jos de limita minimă în condiţiile indicate în art.79 CP. Numind pedeapsa
principală, instanţa stabileşte unele pedepse complementare, prevăzute de una şi aceeaşi
sancţiune sau de partea generală a CP. Conform sensului legii, pedepsele complementare în
formă de privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
(art.65 CP), retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare)
şi a distincţiilor de stat (art.66 CP) se pot aplica şi atunci când ele nu sunt prevăzute direct în
calitate de pedepse complementare în sancţiunea articolului, conform căruia se califică
infracţiunea;
 b) pedeapsa se aplică în strictă conformitate cu dispoziţiile părţii generale a CP. Acest
criteriu înseamnă că folosirea normelor părţii speciale cere concordanţă cu normele părţii
generale. Prevederile părţii generale a CP se referă la toate normele din partea specială, care se
realizează, fără excepţie, prin normele părţii speciale şi în corespundere cu ele;
c) la aplicarea pedepsei se ia în consideraţie gravitatea infracţiunii. În corespundere cu
art.16 CP, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile sunt clasificate în
următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave, excepţional de grave.
Pentru clasificarea infracţiunilor pe categorii legiuitorul a folosit caracterul şi gradul
prejudiciabil al faptei, ce se caracterizează prin două semne: forma vinovăţiei şi mărimea
sancţiunii ce prevede pedeapsa închisorii.
Categoriile infracţiunilor contribuie la individualizarea pedepselor şi la pedepsirea
infractorilor. Atribuirea infracţiunilor la una sau altă categorie produce anumite consecinţe
juridice;
d) la aplicarea pedepsei se ia în consideraţie motivul infracţiunii. Activitatea infracţională
are la bază anumite motive şi se îndreaptă spre atingerea unor scopuri. Motivul întotdeauna
întrece intenţia, o concretizează şi o consolidează. După conţinutul şi forma de manifestare,
motivele pot fi diferite: ura, invidia, gelozia, răzbunarea, huliganismul, cariera, scopurile
personale ş. a. Stabilirea motivelor şi a scopului infracţiunii are o importanţă deosebită pentru
clarificarea gravităţii infracţiunii săvârşite, a personalităţii infractorului, a circumstanţelor
atenuante sau agravante;
e) la aplicarea pedepsei se ia în consideraţie personalitatea infractorului. Infracţiunea, ca
faptă prejudiciabilă, este rezultatul manifestărilor calităţilor antisociale ale persoanei
infractorului. Totuşi, numai în baza faptei săvârşite, nu se poate determina definitiv
personalitatea vinovatului, pentru că infracţiunea comisă constituie doar un singur episod din
comportamentul social al făptuitorului. Caracteristica deplină a personalităţii infractorului se face
în baza tuturor însuşirilor fizice şi psihice ale acestuia, particularităţi care s-au manifestat nu
numai prin fapta comisă, dar şi în timpul vieţii şi activităţii infractorului în alte condiţii. În
asemenea mod, personalitatea infractorului, sub aspect pozitiv sau negativ, se caracterizează
printr-un ansamblu de trăsături morale şi/sau intelectuale prin care se remarcă în cele mai diverse
circumstanţe indiferent de timpul săvârşirii infracţiunii. Condiţiile social-psihologice şi de
muncă, studiile, datoriile civice, legea în viaţa făptuitorului, comportamentul în cadrul familiei,
caracterul, vârsta, temperamentul, antecedentele penale şi alte activităţi de manifestare ale
infractorului au un rol important în elucidarea obiectivă a personalităţii acestuia. Fiecare dintre
nuanţele ce caracterizează personalitatea infractorului se ia în consideraţie de către instanţa de
judecată la stabilirea pedepsei şi, în funcţie de caz, fiecare dintre ele micşorează sau măreşte
răspunderea penală. Toate aceste împrejurări au aceeaşi importanţă şi trebuie să fie luate în
consideraţie în aceeaşi măsură de către instanţa de judecată la examinarea tuturor categoriilor de
infracţiuni;
f) circumstanţele atenuante sau agravante au un rol deosebit de care se ţine cont la stabilirea
pedepsei. Art.75 CP obligă instanţa să stabilească pedeapsa ţinând seama de circumstanţele
atenuante sau agravante prevăzute de art.76 şi 77 CP. Aceste circumstanţe se referă la
caracteristica faptei săvârşite, la caracteristica personalităţii infractorului şi sunt scoase de
legiuitor în afara componenţei de infracţiune. În funcţie de caracterul circumstanţelor atenuante
sau agravante, instanţa poate numi o pedeapsă mai uşoară sau mai aspră, apropiindu-se de limita
minimă sau maximă, procedând la o pedeapsă principală sau aplicând, pe lângă cea principală, şi
una complementară. Circumstanţele atenuante sau agravante sunt prevăzute în dispoziţiile
articolelor părţii speciale şi în normele părţii generale ale CP. De aceea, dacă o circumstanţă
serveşte drept semn constitutiv sau calificativ al componenţei concrete de infracţiune, prezenţa
acesteia în lista circumstanţelor atenuante (art.76 CP) ori agravante (art.77 CP) nu poate servi
drept temei pentru a mai agrava sau atenua pedeapsa. Importanţa lor pentru determinarea
pedepsei este luată în consideraţie de legiuitor la numirea sancţiunilor. De aici necesitatea şi
obligativitatea pentru instanţa care a emis sentinţa şi pentru instanţele superioare care introduc
schimbări în această sentinţă de a indica în hotărârea pronunţată circumstanţele agravante sau
atenuante concrete care au fost luate în consideraţie de instanţă la numirea pedepsei;
g) la stabilirea pedepsei instanţa ţine cont de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării
vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei lui. Această regulă conţine în esenţă
două cerinţe: atingerea scopului pedepsei şi corectarea vinovatului. Cerinţele enunţate exprimă
tendinţa legiuitorului de a minimaliza posibilitatea apariţiei consecinţelor negative ale pedepsei
aplicate pentru familia condamnatului. Pentru aceasta instanţa de judecată, la numirea pedepsei,
trebuie să ia în consideraţie: componenţa familiei vinovatului, starea materială, condiţiile de trai
ş. a. Toate criteriile generale examinate la aplicarea pedepsei trebuie să fie analizate în cumul.
Numai cu respectarea acestei cerinţe instanţa poate numi o pedeapsă corectă, care să corespundă
scopurilor legii.
5. Folosirea sancţiunilor alternative (alin.2 art.75 CP) vizează pedepsele care variază de la
cele mai blânde până la cele mai aspre. Instanţa trebuie să aleagă şi să aplice acel tip şi acea
mărime a pedepsei, care vor fi cele mai eficiente pentru atingerea scopului legii. Pedeapsa mai
aspră, în limitele prevederilor articolului, poate fi stabilită numai în cazul în care o pedeapsă mai
blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului scontat.
Articolul 76. CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE
La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe atenuante:
a) săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave;
b) săvârşirea infracţiunii de către un minor;
c) săvârşirea infracţiunii de către o femeie gravidă;
d) prezenţa copiilor minori în familia vinovatului;
e) săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin
personal sau familial ori din motive de compătimire;
f) preîntâmpinarea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii săvârşite,
repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate;
g) căinţa sinceră sau autodenunţarea;
h) contribuirea activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor;
i) acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, dacă ele au provocat infracţiunea;
j) alte împrejurări.
1. Art.76 CP enumără circumstanţele atenuante, stabilirea şi luarea în consideraţie a cărora
este obligatorie la aplicarea pedepsei.
2. Prin sintagma înscrisă la lit.a) din art.76 CP se înţelege săvârşirea unei infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave, în sens juridic, şi nu faptic, pentru prima dată, adică în lipsa
antecedentelor penale pentru o infracţiune săvârşită mai înainte sau expirarea termenului de
prescripţie. Noţiunea de infracţiune uşoară sau mai puţin uşoară este elucidată în alin.2 şi 3
art.16 CP.
3. Săvârşirea infracţiunii de către un minor (lit.b), adică de către o persoană care nu a atins
vârsta de 18 ani, este privită drept circumstanţă atenuantă, care se explică prin faptul că minorul
are o concepţie despre lume în stadiu de formare, iar psihicul acestuia este preponderent nestabil.
Deseori minorii săvârşesc infracţiunea din ştrengărie, prin imitare, din sentimentul fals de
tovărăşie (prietenie), sub presiunea infractorilor adulţi. Minorul, neavând experienţă de viaţă, nu
întotdeauna prevede consecinţele acţiunilor sale asupra societăţii. Menţionăm că infractorul
minor este predispus spre corectare mai mult decât vârstnicul.
4. Săvârşirea infracţiunii de către o femeie gravidă (lit.c) este prevăzută drept circumstanţă
atenuantă indiferent de termenul gravidităţii. Iritarea şi nervozitatea excesivă care însoţesc
perioada de gestaţie a multor femei slăbesc controlul acestora asupra acţiunilor lor, fapt ce
împiedică determinarea corectă a comportamentului în situaţiile de conflict. Atenuarea pedepsei
unei femei gravide este importantă pentru a ocroti sănătatea femeii şi a urmaşilor ei, a integrităţii
lor fizice şi psihice. Circumstanţa ce micşorează pedeapsa are la bază principiul umanismului.
5. Prezenţa copiilor minori în familia vinovatului (lit.d) art.76). În sensul acestei
circumstanţe este suficient un singur copil la educarea şi creşterea cărora participă vinovatul.
Această condiţie se referă nu numai la femei, dar şi la bărbaţii responsabili de întreţinerea
copiilor. Traiul împreună cu ei drept condiţie de atenuare a pedepsei nu este obligatoriu.
Existenţa copiilor minori poate să nu fie considerată circumstanţă atenuantă în cazul în care
vinovatul este lipsit (decăzut) din drepturile părinteşti, nu asigură copiilor susţinerea materială
necesară, nu se ocupă de educarea lor sau a săvârşit faţă de copii anumite acţiuni penale.
6. Prin săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin
personal sau familial (lit.e) se înţelege un cumul de circumstanţe nefavorabile pentru persoana
dată. Această circumstanţă constă în faptul prezenţei acelui concurs de împrejurări care l-a
împins la săvârşirea infracţiunii cu scopul de a înlătura sau uşura situaţia în care se află
vinovatul. Împrejurările grave de ordin personal sau familial sunt temporare, dar prezintă greutăţi
materiale esenţiale cauzate de lipsa unui loc de muncă, de un salariu mic pentru întreţinerea
familiei, condiţii de trai nefavorabile, boala persoanei care săvârşeşte infracţiunea, a membrilor
familiei sale sau a apropiaţilor, a decesului lor etc. Este necesară existenţa raportului cauzal între
acţiunile săvârşite şi prezenţa factorilor reali, care pot condiţiona săvârşirea infracţiunii. Motivul
de compătimire presupune că făptuitorul a fost împins la infracţiune din milă faţă de persoana
care suferă. De exemplu, omorul unei persoane care suferă de o boală incurabilă, furtul de bani
ori a medicamentelor necesare pentru vindecarea vinovatului sau a apropiaţilor săi.
7. În conţinutul lit.f) art.76 CP legislatorul prevede 3 forme de acţiuni ale vinovatului care
duc la minimalizarea consecinţelor infracţiunii şi de aceea este nevoie ca ele să fie luate în
consideraţie în cadrul procesului de individualizare a pedepsei. Asemenea acţiuni ale vinovatului
poartă denumirea de căinţă activă. Prin preîntâmpinare de către vinovat a urmărilor
prejudiciabile ale infracţiunii se înţelege înlăturarea sau micşorarea acestor urmări. Astfel de
acţiuni au loc atunci când vinovatul, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii, întreprinde anumite
acte prin care preîntâmpină sau înlătură consecinţele prejudiciabile care pot să apară. De
exemplu, transportarea la timp de către vinovat a victimei la o instituţie medicală ca să nu
survină moartea persoanei în urma cauzării leziunilor corporale. Repararea benevolă a pagubei
pricinuite presupune că vinovatul, după ce a săvârşit infracţiunea, fără nici o presiune asupra sa
din partea cuiva sau a organelor de drept, restituie valoarea prejudiciului cauzat, acordă ajutor
material victimei pentru ca să se trateze. Circumstanţa comentată trebuie deosebită de
renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii (art.56 CP). Aceasta se manifestă prin
restabilirea stării iniţiale a obiectului atentării. De exemplu, reparaţia casei de locuit, a
automobilului. Prin repararea daunei cauzate se înţelege şi situaţia în care persoana vinovată îşi
prezintă în mod public scuzele pe motiv de cauzare a unei daune morale, de exemplu, după
răspândirea cu bună-ştiinţă a unor scorniri mincinoase despre victimă făptuitorul îşi cere scuze
de la acesta în faţa vecinilor.
8. Căinţa sinceră sau autodenunţarea (lit.g) înseamnă trezirea conştiinţei vinovatului şi
încercarea acestuia de a se corecta. Prin căinţă sinceră vinovatul comunică din proprie iniţiativă
organelor de drept despre infracţiunea săvârşită, explică împrejurările efectuării acţiunilor sale
infracţionale, ale coparticipanţilor, descoperă identitatea acestora şi apreciază acţiunile sale ca
fapte negative. Noţiunea de autodenunţare desemnează acţiunea de comunicare oficială către
organele de drept, efectuată (în formă orală sau scrisă) de către persoana care a săvârşit
infracţiunea, dacă organele de drept nu cunoşteau acest fapt, după încetarea activităţii
infracţionale cu adresarea de a contribui la descoperirea infracţiunii. Autodenunţarea poate servi
oricând ca circumstanţă atenuantă. Ea nu depinde de timpul care s-a scurs din momentul
săvârşirii infracţiunii, de caracterul ei, de motivele de comportament ale făptuitorului.
Autodenunţarea este o acţiune care facilitează descoperirea infracţiunii.
9. Contribuţia activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor (lit.h)
demonstrează căinţa sinceră a vinovatului care a săvârşit infracţiunea şi tendinţa acestuia de a-şi
repara vina. Prin toate acţiunile sale persoana vinovată se străduieşte să ajute organele de drept la
stabilirea rolului fiecărei persoane care a participat la săvârşirea infracţiunii sau la descoperirea
altor persoane care au participat nemijlocit la săvârşirea infracţiunii, dar numele cărora nu sunt
cunoscute, la identificarea locului unde se ascund ele, unde sunt tăinuite bunurile sau alte lucruri
preţioase care au fost sustrase în momentul săvârşirii infracţiunii.
10. Sintagma acţiunile ilegale sau imorale ale victimei dacă ele au provocat infracţiunea
(lit.i) exprimă sensul că anume acţiunile victimei au servit drept pretext pentru săvârşirea
infracţiunii. Această circumstanţă este interpretată ca atenuantă indiferent de prezenţa sau
absenţa stării de afect. Un astfel de comportament prin sine însuşi provoacă o altă persoană şi îi
dă un motiv de a săvârşi infracţiunea, de aceea este considerată drept circumstanţă atenuantă.
11. Prin sintagma alte împrejurări (lit.j) art.76) legea oferă instanţei dreptul de a lua în
consideraţie şi alte circumstanţe atenuante, care nu sunt prevăzute de această normă.
Circumstanţa considerată atenuantă şi argumentul instanţei de judecată în acest sens trebuie să
fie indicate în hotărârea judecătorească.
Articolul 77. CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE
(1) La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe agravante:
a) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune,
recidivă de infracţiuni sau săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire;
b) provocarea prin infracţiune a unor urmări grave;
c) săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie;
d) săvârşirea infracţiunii din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau
religioasă;
e) săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane care nu a atins vârsta de 14 ani, faţă de o
femeie gravidă sau o persoană care se afla în stare de neputinţă;
f) săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a
obligaţiilor de serviciu sau obşteşti;
g) instigarea minorilor la săvârşirea infracţiunii sau atragerea lor la participare în
săvârşirea infracţiunii;
h) săvârşirea infracţiunii prin acte de o deosebită cruzime sau prin batjocorirea victimei;
i) săvârşirea infracţiunii prin mijloace care prezintă un pericol social sporit;
j) săvârşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate. Instanţa de judecată
are dreptul, în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanţă
agravantă;
k) săvârşirea infracţiunii cu folosirea armei, a muniţiilor, a substanţelor explozive ori a
dispozitivelor ce le imită, a mijloacelor tehnice special pregătite, a substanţelor nocive şi
radioactive, a preparatelor medicamentoase şi a altor preparate chimico-farmacologice,
precum şi cu aplicarea constrângerii fizice sau psihice;
l) săvârşirea infracţiunii din interes material sau cu alte intenţii josnice;
m) săvârşirea infracţiunii profitând de starea excepţională, de calamităţile naturale,
precum şi de dezordini de masă;
n) săvârşirea infracţiunii cu folosirea încrederii acordate.
(2) Dacă circumstanţele menţionate la alin.(1) sunt prevăzute la articolele
corespunzătoare din Partea specială a prezentului cod în calitate de semne ale acestor
componenţe de infracţiuni, ele nu pot fi concomitent considerate drept circumstanţe
agravante.
1. Enumerarea circumstanţelor agravante în art.77, spre deosebire de circumstanţele
atenuante, are caracter exhaustiv.
2. Lit.a) fixează repetarea şi recidiva de infracţiune ca varietăţi ale pluralităţii de
infracţiuni. Noţiunea de repetare a infracţiunii a fost expusă în comentariul la art.31 CP, iar
recidiva infracţiunii - în comentariul la art.34. Prin săvârşirea infracţiunii sub formă de
îndeletnicire trebuie înţeleasă o asemenea activitate infracţională sistematică (infracţiuni
săvârşite mai mult de 3 ori) legată de îmbogăţirea ilegală, care serveşte pentru vinovat drept
sursă de existenţă de bază sau esenţială suplimentară. Îndeletnicirea infracţională, ca formă a
infracţiunii repetate, este determinată de motive de profit, cu tendinţa de a însuşi un câştig
(avantaj) patrimonial.
 3. Prin stipularea de la lit.b) trebuie să se înţeleagă urmările grave care nu sunt incluse în
componenţa de infracţiune în calitate de semne calificative. Prin urmări grave se înţeleg daunele
secundare (auxiliare), netipice (atipice) pentru acţiunea sau inacţiunea dată care măreşte
considerabil nivelul de gravitate al infracţiunii săvârşite. Practica judiciară recunoaşte drept
astfel de urmări: moartea oamenilor, provocarea de daune grave persoanei, pieirea în masă a
animalelor, cauzarea unor daune materiale în proporţii mari sau în proporţii deosebit de mari etc.,
toate acestea nefiind în acelaşi timp semne ale componenţei de infracţiune; aceste urmări grave
trebuie să fie într-un raport cauzal cu infracţiunea săvârşită care poate fi intenţionată sau din
imprudenţă.
4. Săvârşirea infracţiunii prin participaţie (lit.c) măreşte considerabil gravitatea şi pericolul
daunei. Prin participaţie infractorii îşi unesc forţele, repartizează între ei rolurile, acţionează
coordonat cu riscul minim de a fi demascaţi. Toate formele participaţiei: simplă, compusă, grup
criminal organizat şi organizaţie criminală (a se vedea comentariile la art.42-47 CP) au
însemnătate la determinarea circumstanţei agravante.
5. Motivul duşmăniei şi al urii naţionale, rasiale sau religioase (lit.d) presupune năzuinţa
vinovatului de a demonstra, prin faptul săvârşirii infracţiunii, existenţa unui dispreţ faţă de o
anumită naţiune, rasă, religie, ca şi asupra unor sau altor reprezentanţi ai acestora (a se vedea
comentariul la art.176 CP).
6. Circumstanţele înscrise la lit.e) amplifică pedeapsa, deoarece infractorul se foloseşte de
starea de neputinţă a persoanelor indicate în această prevedere, de capacitatea scăzută de a se
opune în caz de atentat. Minor se consideră copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, iar
persoană în etate este considerat individul care a atins vârsta de pensionare. Prin stare de
neputinţă se înţelege o stare fizică sau psihică a victimei care nu-i permite să opună rezistenţă
infractorului (vârstă înaintată, maladii etc.). Pentru a recunoaşte graviditatea, vârsta minoră (sub
14 ani), neputinţa persoanei drept circumstanţă agravantă va trebui ca infractorul să fi fost
conştient de acest fapt şi să fi profitat de el la săvârşirea infracţiunii.
7. Săvârşirea infracţiunii în circumstanţele prevăzute de lit.f) este condiţionată de
activitatea de serviciu sau obştească a persoanei în raport cu care a fost săvârşită infracţiunea.
Infractorul tinde a înceta activitatea de îndeplinire a obligaţiunilor de serviciu sau a celor obşteşti
sau de a se răzbuna pentru ele. De aceea şi circumstanţa în cauză măreşte pedeapsa. Prin
noţiunea de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu se înţeleg acţiunile oricărei persoane care se
referă la funcţiile ei de serviciu, ce decurg din contractul de muncă cu întreprinderile şi
organizaţiile indiferent de forma de proprietate înregistrate în modul stabilit, iar prin noţiunea de
executare a obligaţiunilor obşteşti se are în vedere îndeplinirea de către cetăţeni a îndatoririlor
obşteşti care le sunt special încredinţate, precum şi acţiunile în interesele societăţii sau ale unor
cetăţeni aparte (curmarea contravenţiilor, informarea organelor puterii despre infracţiunile
săvârşite sau în pregătire etc. - a se vedea HP CSJ RM nr.9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la
practica judiciară în cauzele despre omor premeditat).
8. Circumstanţa agravantă prevăzută la lit.g) este inclusă pentru a proteja minorii de
influenţa infractorilor adulţi. Ea se răspândeşte numai asupra persoanelor care au atins vârsta de
18 ani. La aprecierea acestei circumstanţe agravante trebuie luate în consideraţie mijloacele de
atragere a minorilor în activitatea infracţională, gradul influenţei infractorilor, vârsta minorului,
gravitatea infracţiunii la care a fost atras minorul. Instigatoare sunt recunoscute acţiunile care au
drept scop orientarea minorului spre săvârşirea infracţiunii (a se vedea art.42 CP). Instigarea
minorilor la săvârşirea infracţiunii sau atragerea lor la participare la infracţiune formează
întotdeauna componenţe de infracţiuni de sine stătătoare (art.208, 209, 210 CP), făptuitorii mai
răspunzând şi pentru participaţie la acea infracţiune la care a fost implicat sau atras minorul.
9. Săvârşirea infracţiunii prin acţiuni deosebit de crude sau prin batjocorire a victimei
(lit.l) probează degradarea morală profundă a vinovatului, neomenie şi cinism. Semnul
deosebitei cruzimi a fost tălmăcit în practica judiciară în legătură cu examinarea cazurilor de
omor intenţionat. Noţiunea de cruzime deosebită se îmbină atât cu metodele săvârşirii
infracţiunii de omor, cât şi cu alte circumstanţe care demonstrează cruzimea deosebită a
vinovatului. Semnul unei cruzimi deosebite se depistează în cazurile în care, înainte de a săvârşi
infracţiunea sau în procesul săvârşirii acesteia, victima a fost supusă torturilor, schingiuirilor sau
infracţiunea s-a săvârşit prin metode care, cu bună-ştiinţa vinovatului, au fost îmbinate cu
pricinuirea unor suferinţe deosebite victimei (aplicarea unui număr mare de leziuni corporale,
utilizarea unei toxine cu acţiune chinuitoare, arderea de viu, înecarea, înăbuşirea, lipsirea
îndelungată de hrană, apă etc.). O cruzime deosebită se poate manifesta şi prin săvârşirea
infracţiunii în prezenţa rudelor apropiate ale victimei, când vinovatul îşi dădea seama că prin
acţiunile sale le pricinuieşte mari suferinţe (a se vedea HP CSJ din 15 noiembrie 1993). Prin
batjocorire se înţeleg acţiunile săvârşite într-o formă cinică şi brutală îndreptate asupra victimei
cauzându-i suferinţe morale sau/şi psihice care-i înjosesc demnitatea.
10. Circumstanţa expusă la lit.i) prin conţinutul său se contrapune infracţiunii săvârşite prin
folosirea armei şi a mijloacelor enumerate la lit.k) a articolului comentat. Totodată circumstanţa
comentată presupune infracţiunea săvârşită prin mijloace care prezintă un prejudiciu sporit.
Acestea pot fi arma de distrugere în masă, substanţele otrăvitoare şi bacteriologice periculoase,
materialele radioactive care măresc capacitatea acţiunilor distrugătoare, forţa şi intensitatea lor.
Utilizarea celor enumerate şi a altor mijloace asemănătoare creează un real pericol pentru viaţa şi
sănătatea oamenilor, pentru mediu, iar rezultatul acestora ar putea fi catastrofal: nimicirea unor
importante valori materiale.
11. Starea de ebrietate (lit.j) este starea care survine în urma consumului excesiv de băuturi
alcoolice (beţie) sau substanţe narcotice. Ebrietatea caracterizează negativ personalitatea celui
vinovat. Se consideră una dintre cele mai răspândite condiţii ce contribuie la săvârşirea
infracţiunii. Starea de ebrietate nu exclude responsabilitatea persoanei. Drept mijloace care
determină apariţia stării de ebrietate pot fi: alcoolul, substanţele narcotice, alte substanţe toxice.
Gradul beţiei fiziologice nu influenţează şi nu determină răspunderea penală a vinovatului. Orice
stadiu de ebrietate (uşor, mediu, profund) influenţează comportamentul persoanei. Legea acordă
instanţei de judecată dreptul ca, în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere starea de
ebrietate drept circumstanţă agravantă.
12. Armele şi mijloacele săvârşirii infracţiunii indicate la lit.k) apar ca izvor de pericol
sporit, deoarece vinovatul alege mijlocul ce creează un pericol sporit nu numai pentru persoana
supusă acţiunilor făptuitorului, dar şi pentru celelalte. Prin folosirea armei, muniţiilor şi a altor
mijloace se are în vedere utilizarea fizică sau psihică a însuşirilor distrugătoare ale acestora
indiferent de gradul intensităţii şi de rezultatul acţiunilor lor, de corespunderea totală sau parţială
a cerinţelor reglementate de statutul mijloacelor indicate în această literă. Prin constrângere
fizică se înţelege orice formă de acţiune (influenţă) fizică asupra victimei la săvârşirea
infracţiunii (cauzarea loviturilor, leziunilor corporale, torturarea). Constrângerea psihică
presupune diverse tipuri de ameninţare îndreptate asupra victimei sau asupra apropiaţilor ei prin
aplicarea constrângerii fizice sau prin cauzarea unei daune materiale sau de alt gen (a se vedea
comentariul la cap.III, partea generală).
13. Prin circumstanţa din lit.l) legea obligă instanţa de judecată să ia în consideraţie
motivul, cauza care a determinat persoana la săvârşirea infracţiunii. Scopul acaparator se
exprimă prin tendinţa persoanei spre profit şi îmbogăţire prin săvârşirea infracţiunii. În calitate
de alte motive josnice pot să apară răzbunarea, gelozia, invidia, carierismul, frica etc. Baza
motivatorie a acestor infracţiuni este determinată de propriul interes asupra intereselor legale ale
altor persoane şi asupra celor obşteşti.
14. Circumstanţele enumerate la lit.m) sunt utilizate de persoanele vinovate de săvârşirea
infracţiunilor de furt, jaf, tâlhărie ş. a. Ele adeveresc faptul că persoanele care le săvârşesc sunt
deosebit de periculoase. Prin stare excepţională se înţelege regimul de drept special al activităţii
organelor puterii de stat şi ale autoadministrării locale, întreprinderilor, instituţiilor şi
organizaţiilor, fiind măsura temporară luată pentru normalizarea situaţiei. În categoria
calamităţilor naturale se includ cutremurele, inundaţiile, alunecările, incendiile, epidemiile,
radiaţiile, avariile ş. a. care pun în pericol viaţa şi sănătatea populaţiei. După consumarea lor este
necesară efectuarea unor lucrări importante de intervenţie şi restabilire. Noţiunea de dezordinile
în masă presupune tulburări sociale, revoltă, răscoală, confuzie, pogromuri, distrugeri, incendieri
sau alte acţiuni violente etc. de care se foloseşte inculpatul pentru a săvârşi fapta penală (a se
vedea comentariul la art.285 CP).
15. Circumstanţa indicată la lit.n) sporeşte răspunderea, deoarece acţiunile criminale se
săvârşesc într-o împrejurare benefică pentru persoana vinovată. Încrederea persoanei poate fi
acordată în puterea funcţiei deţinute sau în baza raporturilor contractuale. Vinovatul se foloseşte
cu rea-credinţă de relaţiile de încredere acordate în interesul săvârşirii infracţiunii, astfel
discreditând organele puterii de stat, organizaţiile obşteşti şi comerciale în numele cărora
acţionează el. Pot să folosească încrederea acordată atât persoanele cu funcţie de răspundere, cât
şi colaboratorii ce au anumite împuterniciri determinate.
Articolul 78. EFECTELE CIRCUMSTANŢELOR ATENUANTE ŞI AGRAVANTE
(1) În cazul în care instanţa de judecată constată circumstanţe atenuante la săvârşirea
infracţiunii, pedeapsa principală se reduce sau se schimbă după cum urmează:
a) dacă minimul pedepsei cu închisoare prevăzut la articolul corespunzător din Partea
specială a prezentului cod este mai mic de 10 ani, pedeapsa poate fi redusă până la acest
minim;
b) dacă se aplică amenda, aceasta se poate coborî până la limita de jos;
c) dacă pentru infracţiunea săvârşită se prevede detenţiune pe viaţă, aceasta se
înlocuieşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
(2) În cazul în care instanţa de judecată constată circumstanţe atenuante la săvârşirea
infracţiunii, pedeapsa complementară, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate
fi înlăturată.
(3) În cazul în care există circumstanţe agravante se poate aplica pedeapsa maximă
prevăzută la articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod.
(4) În caz de concurs al circumstanţelor agravante şi celor atenuante, coborârea
pedepsei până la minimul sau ridicarea ei până la maximul prevăzut la articolul
corespunzător din Partea specială a prezentului cod nu este obligatorie.
(5) Dacă există circumstanţe atenuante excepţionale, pedeapsa poate fi aplicată conform
prevederilor art.79.
1. Articolul comentat determină urmările circumstanţelor atenuante şi ale celor agravante
prevăzute de art.76 şi 77 CP, luate în consideraţie de instanţa de judecată la stabilirea pedepsei.
2. Regula prevăzută în alin.1 art.78 privind atenuarea pedepsei se răsfrânge numai asupra
pedepsei principale care poate fi redusă sau schimbată de instanţa de judecată în următoarea
ordine: a) închisoarea poate fi redusă până la limita minimă prevăzută de partea specială, dacă
această limită este mai mică de 10 ani; b) amenda poate fi redusă până la limita de jos indicată în
sancţiunea articolului corespunzător; c) detenţiunea pe viaţă poate fi înlocuită cu închisoarea în
termen de la 15 până la 25 de ani.
3. Potrivit prevederilor alin.2 art.78, la existenţa circumstanţelor atenuante la săvârşirea
infracţiunii pedeapsa complementară poate fi înlăturată dacă este prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită.
4. În alin.3 art.78 sunt prevăzute urmările circumstanţelor agravante, existenţa cărora, la
săvârşirea infracţiunii, permite instanţei de judecată să aplice pedeapsa maximă prevăzută de
articolul corespunzător al părţii speciale a CP.
5. Alin.4 art.78 CP prevede regulile indicate la individualizarea pedepsei în caz de concurs
al circumstanţelor agravante şi al celor atenuante, iar alin.5 - şi în cazul existenţei
circumstanţelor atenuante excepţionale.
Articolul 79. APLICAREA PEDEPSEI MAI BLÂNDE DECÂT CEA PREVĂZUTĂ
DE LEGE
(1) Ţinând cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele
faptei, de rolul vinovatului în săvârşirea infracţiunii, de comportarea lui în timpul şi după
consumarea infracţiunii, de alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a
consecinţelor ei, precum şi de contribuirea activă a participantului unei infracţiuni săvârşite
în grup la descoperirea acesteia, instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub limita
minimă, prevăzută de legea penală pentru infracţiunea respectivă, sau una mai blândă, de
altă categorie, ori poate să nu aplice pedeapsa complementară obligatorie.
(2) Poate fi considerată excepţională atât o circumstanţă atenuantă, cât şi o totalitate de
asemenea circumstanţe.
(3) În cazul condamnării persoanelor pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave,
instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de legea penală, dar
constituind cel puţin două treimi din minimul pedepsei prevăzute de prezentul cod pentru
infracţiunea săvârşită.
(4) Persoanelor care, la data săvârşirii infracţiunii, nu au atins vârsta de 18 ani, pentru
comiterea infracţiunilor grave, deosebit de grave, excepţional de grave sau a recidivei de
infracţiuni, instanţa de judecată le poate aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de
legea penală, dar constituind cel puţin jumătate din minimul pedepsei prevăzute de prezentul
cod pentru infracţiunea săvârşită.
(5) Prevederile alin.(1) nu se aplică persoanelor adulte în cazul infracţiunilor
excepţional de grave sau în cazul recidivei de infracţiuni.
1. Temei pentru stabilirea unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege serveşte
existenţa unor circumstanţe excepţionale ce micşorează considerabil dauna infracţiunii săvârşite.
Alin.1 art.79 CP concretizează conţinutul acestor circumstanţe excepţionale legându-le de:
a) scopul şi motivele infracţiunii;
b) rolul vinovatului, comportamentul acestuia în timpul şi după consumarea infracţiunii;
c) contribuţia activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup la descoperirea
acesteia;
d) alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţei.
2. La stabilirea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege instanţa de judecată
dispune de 3 variante. În primul rând, pedeapsa poate fi stabilită sub limita minimă prevăzută de
articolul corespunzător al părţii speciale a CP. În al doilea rând, instanţa de judecată poate stabili
o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută de articolul respectiv. Compararea pedepselor după
rigurozitate se face prin aprecierea locului lor în conţinutul art.62 CP. În al treilea rând, instanţa
de judecată poate să nu aplice pedeapsa complementară prevăzută ca fiind o obligaţiune.
3. În calitate de circumstanţe excepţionale pentru o pedeapsă mai blândă pot servi atât
circumstanţele separate distincte prevăzute în art.76 CP, cât şi cumulul lor, precum şi alte
circumstanţe ce atenuează răspunderea, neenumerate în lege.
4. Stipularea din alin.1 art.79 CP, după cum se deduce din conţinutul alin.3 şi 5 ale acestui
articol, acţionează faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni uşoare, mai puţin grave, grave şi
deosebit de grave.
5. Termenul pedepsei sub limita minimă pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave
constituie cel puţin două treimi din minimumul pedepsei prevăzute de articol pentru infracţiunea
săvârşită (alin.3).
6. Alin.4 al articolului dat determină termenul pedepsei mai blânde pentru comiterea
infracţiunii grave, deosebit de grave, excepţional de grave sau a recidivei de infracţiune la
judecarea persoanelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, constituind cel puţin jumătate din
minimumul pedepsei prevăzute de partea specială pentru infracţiunea săvârşită.
7. Prevederile alin.1 art.79 nu se aplică persoanelor adulte în cazul săvârşirii infracţiunilor
excepţional de grave sau în cazul recidivei de infracţiune (alin.5).
Articolul 80. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL ÎNCHEIERII ACORDULUI DE
RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI
În cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a
vinovăţiei, iar instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru infracţiunea
imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune.
 1. În legislaţia penală a RM această normă este inclusă pentru prima dată. Procedura
încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabileşte prin legislaţia procesual-penală a
RM (a se vedea cap.III, art.504-509).
2. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între acuzatorul de stat şi
învinuit sau, după caz, inculpat care şi-a dat consimţământul de a-şi recunoaşte vina în schimbul
unei sentinţe reduse.
3. Dacă instanţa de judecată ajunge la concluzia că recunoaşterea de către inculpat a
vinovăţiei este făcută în mod liber, benevol, conştient, fără presiune, acceptă acordul de
recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza faptică a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi
recunoaşte vinovăţia. În acest caz instanţa procedează la dezbateri judiciare cu privire la măsura
de pedeapsă.
4. Legea garantează învinuitului că recunoaşterea vinovăţiei va fi luată în consideraţie de
către instanţă la stabilirea pedepsei. Dispoziţia art.80 CP prevede că pedeapsa pentru infracţiunea
imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru infracţiunea comisă.
Categoriile de infracţiuni faţă de care se aplică regula dată sunt prevăzute de CPP.
Articolul 81. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU INFRACŢIUNEA
NECONSUMATĂ
(1) La aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată se ţine cont de
circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost dusă până la capăt.
(2) Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu
poate depăşi jumătate din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul
corespunzător din Partea specială a prezentului cod pentru infracţiunea consumată.
(3) Mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate
depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător
din Partea specială a prezentului cod pentru infracţiunea consumată.
(4) Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune detenţiunea pe viaţă nu se
aplică.
1. În conformitate cu prevederile alin.1 al prezentului articol, la stabilirea pedepsei pentru
infracţiunea neconsumată (pregătire sau tentativă) se iau în consideraţie circumstanţele în
virtutea cărora infracţiunea nu a fost dusă până la capăt. Ele pot fi cele mai diverse, însă norma
dată include în numărul lor doar acele împrejurări, care nu depind de voinţa vinovatului.
Totodată se ia în consideraţie şi atitudinea vinovatului faţă de aceste circumstanţe, care s-a
manifestat în acţiuni privind învingerea lor, capacitatea şi pregătirea de a li se opune.
2. Prevederile alin.2 şi 3 art.81 CP limitează într-o anumită măsură pedeapsa pentru
activitatea infracţională neconsumată. Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu
constituie o recidivă nu poate depăşi jumătate din maximumul celei mai aspre pedepse prevăzute
în articolul corespunzător din partea specială a CP pentru infracţiunea consumată, dar pentru
tentativă de infracţiune ce nu constituie recidivă, nu poate depăşi trei pătrimi.
3. În alin.4 al articolului comentat se menţionează special că, pentru pregătirea de
infracţiune şi tentativa de infracţiune, detenţiunea pe viaţă nu se aplică. Uşurarea pedepsei pentru
infracţiunea neconsumată se întemeiază pe faptul că pregătirea şi tentativa sunt mai puţin
dăunătoare decât infracţiunea consumată.
Articolul 82. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU RECIDIVĂ DE INFRACŢIUNI
(1) La aplicarea pedepsei pentru recidivă, recidivă periculoasă şi recidivă deosebit de
periculoasă de infracţiuni se ţine cont de numărul, caracterul, gravitatea şi urmările
infracţiunilor săvârşite anterior, de circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa anterioară a
fost insuficientă pentru corectarea vinovatului, precum şi de caracterul, gravitatea şi urmările
infracţiunii noi.
(2) Mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate, pentru recidivă
periculoasă este de cel puţin două treimi, iar pentru recidivă deosebit de periculoasă - de cel
puţin trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător
din Partea specială a prezentului cod.
 1. Art.82 CP prevede sporirea obligatorie a mărimii minime a pedepsei penale stabilite
persoanelor care, în pofida antecedentelor penale pentru infracţiuni premeditate, nu au trecut pe
calea corectării şi săvârşesc din nou infracţiuni intenţionate. Noţiunea modalităţilor de recidivă
menţionate în această normă este dată în art.34 CP.
2. Alin.1 art.82 prevede ordinea stabilirii pedepsei în cazul recidivei, recidivei periculoase
şi al celei deosebit de periculoase. Totodată se iau în consideraţie: a) numărul infracţiunilor
săvârşite anterior; b) caracterul, gravitatea şi urmările comiterii lor; c) circumstanţele în virtutea
cărora pedeapsa pentru infracţiunea anterioară nu şi-a atins scopul; d) caracterul, gravitatea şi
urmările infracţiunii noi.
3. Pentru recidivă pedeapsa nu poate fi mai mică decât jumătatea celei mai aspre pedepse
prevăzute de articolul corespunzător din partea specială a CP. Acest fapt este determinat de
personalitatea recidivistului şi de gravitatea acţiunilor săvârşite.
4. Aprecierea infracţiunii săvârşite trebuie generalizată luându-se în consideraţie
personalitatea vinovatului, atitudinea lui negativă faţă de influenţa corectării, precum şi
gravitatea infracţiunii.
5. Alin.2 al acestui articol prevede mărimea pedepsei pentru recidivă. Mărimea pedepsei
depinde de modalitatea recidivei. Pentru recidiva simplă ea nu poate fi mai mică de jumătate, în
cazul recidivei periculoase - de cel puţin două treimi, iar pentru recidiva deosebit de periculoasă
- de cel puţin trei pătrimi din maximumul celei mai aspre pedepse prevăzute pentru infracţiunea
săvârşită.
Articolul 83. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU PARTICIPAŢIE
Organizatorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune, prevăzută de legea penală,
săvârşită cu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea
pedepsei se ţine cont de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de
prevederile art.75.
1. Aprecierea juridică şi calificarea acţiunilor coparticipanţilor depinde atât de forma
participării, cât şi de rolul concret pe care l-a îndeplinit fiecare participant în procesul atentării.
Acţiunea autorului (coautorilor) se califică numai în baza articolului concret din partea specială a
CP, ce cuprinde componenţa infracţiunii săvârşite în comun. Organizatorul, instigatorul şi
complicele poartă răspundere penală conform articolului ce se încriminează autorului, cu referire
la art.42 CP.
2. Calificarea corectă a infracţiunii săvârşite prin participaţie, stabilirea exactă a temeiurilor
şi limitelor răspunderii coparticipanţilor creează premisele pentru aplicarea unei pedepse juste
coparticipanţilor infracţiunii. În afară de condiţiile (criteriile) generale de individualizare a
pedepsei la participaţie, după cum indică art.83 CP, instanţa de judecată trebuie să ţină cont de
contribuţia fiecăruia dintre coparticipanţi la săvârşirea infracţiunii, adică să compare gradul de
vinovăţie al unui coparticipant cu al altuia.
3. Caracterul şi gradul participării la infracţiune se stabilesc de către instanţa de judecată şi
se determină nu numai în funcţie de îndeplinirea formală a rolului, dar şi de influenţa de fapt a
acestei persoane asupra altor participanţi, asupra întregii pregătiri şi săvârşiri a infracţiunii,
asupra caracterului infracţiunii, de contribuţia ei reală la săvârşirea infracţiunii şi de alte
împrejurări. Toţi aceşti factori, laolaltă cu circumstanţele atenuante şi agravante pentru fiecare
coparticipant, conlucrează la stabilirea justă a pedepsei pentru fiecare dintre coparticipanţi.
Articolul 84. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL UNUI CONCURS DE
INFRACŢIUNI
(1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvârşirea a două sau mai multor
infracţiuni prevăzute de diferite articole ale Părţii speciale a prezentului cod, fără să fi fost
condamnată pentru vreuna din ele, instanţa de judecată, pronunţând pedeapsa pentru fiecare
infracţiune aparte, stabileşte pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni prin cumul,
total sau parţial, al pedepselor aplicate, dar pe un termen nu mai mare de 30 de ani de
închisoare. În cazul în care persoana este declarată vinovată de săvârşirea a două sau mai
multor infracţiuni uşoare şi/sau mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi stabilită şi prin
absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră.
(2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi
adăugată oricare din pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din
Partea specială a prezentului cod, care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile de a căror
săvârşire persoana a fost declarată vinovată. Pedeapsa complementară definitivă stabilită prin
cumul, total sau parţial, al pedepselor complementare aplicate nu poate depăşi termenul sau
mărimea maximă prevăzută de Partea generală a prezentului cod pentru această categorie de
pedepse.
(3) Dacă pentru infracţiunile care intră în concurs sunt stabilite pedepse principale de
diferite categorii, a căror cumulare nu este prevăzută de art.87, şi instanţa de judecată nu va
găsi temeiuri pentru absorbirea unei pedepse de către alta, ele se execută de sine stătător.
(4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după
pronunţarea sentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei
alte infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în
termenul pedepsei se include durata pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei
sentinţe.
(5) În cazul unui concurs de infracţiuni, când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe
viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori alte categorii de pedepse, se aplică ca
pedeapsă definitivă detenţiunea pe viaţă.
1. Noţiunea de concurs de infracţiuni (ideal şi real) este expusă în comentariul la art.33 CP.
Conform alin.1 art.84 CP, dacă o persoană este declarată vinovată de săvârşirea a două sau a mai
multor infracţiuni, instanţa de judecată aplică pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte. Cerinţa
se bazează pe principiul individualizării pedepselor (art.7 CP).
2. Aplicarea pedepsei definitive prin concurs de infracţiuni depinde de gravitatea
infracţiunilor săvârşite. Dacă infracţiunile săvârşite prin concurs sunt infracţiuni uşoare sau mai
puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi stabilită prin cumul total sau parţial sau prin absorbirea
pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră. În cazul absorbirii, pedeapsa definitivă nu poate
depăşi termenul sau mărimea maximă a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea mai gravă din
infracţiunile săvârşite.
3. În cazul în care concursul de infracţiuni include cel puţin o infracţiune gravă, deosebit de
gravă sau excepţional de gravă, pedeapsa definitivă se va stabili prin cumulul total sau parţial al
pedepselor aplicate. În acest caz, pedeapsa definitivă sub formă de închisoare nu poate depăşi 30
de ani. Astfel, instanţa de judecată nu este în drept să folosească metoda absorbirii pedepsei mai
uşoare de pedeapsa mai aspră şi poate depăşi limitele sancţiunii acelui articol al CP care prevede
o pedeapsă mai aspră.
4. În conformitate cu prevederile alin.2 art.84 CP, la pedeapsa principală, în cazul unui
concurs de infracţiuni, pot fi adăugate pedepse complementare. Ele, de asemenea, se stabilesc
aparte pentru infracţiunile în cazul unui concurs, şi numai după aceea se adaugă la pedeapsa
definitivă (a se vedea HP CSJ nr.13 din 20 decembrie 1993 Cu privire la practica de stabilire a
pedepsei pentru săvârşirea mai multor infracţiuni sau mai multor sentinţe). Pedepsele
complementare de acelaşi fel, de asemenea, pot fi stabilite prin cumul total sau parţial, dar în
limitele termenului sau ale mărimii maxime prevăzute de partea generală a CP pentru această
categorie de pedepse.
5. În cazul imposibilităţii cumulării diferitelor categorii de pedepse principale şi în lipsa
temeiului pentru absorbirea unei pedepse de către alta, astfel de pedepse se execută de sine
stătător, în corespundere cu prevederile alin.2 art.87 CP.
6. Alin.4 art.84 extinde cerinţele aplicării pedepsei prevăzute de norma dată şi în cazul în
care, după pronunţarea sentinţei, se va considera că persoana condamnată este vinovată şi de
comiterea unei alte infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest
caz, în termenul definitiv al pedepsei se include durata pedepsei executate, complet sau parţial, în
baza primei sentinţe. Termenul neexecutat rămâne spre ispăşire. Oricum pedeapsa definitivă
trebuie să fie mai mare decât pedeapsa stabilită în baza primei sentinţe, pentru că instanţa de
judecată cumulează total sau parţial pedepsele aplicate în sentinţe, şi nu acea parte a pedepsei
care a rămas neexecutată cu cea nouă.
7. La aplicarea prin concurs de infracţiuni a pedepsei sub formă de detenţiune pe viaţă,
pedeapsa cu închisoarea sau alte categorii de pedepse principale ca pedeapsă definitivă în
corespundere cu alin.3 art.84 se va aplica pedeapsa sub formă de detenţiune pe viaţă.
Articolul 85. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL UNUI CUMUL DE SENTINŢE
(1) Dacă, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei,
condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau
parţial, la pedeapsa aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de
sentinţa anterioară. În acest caz, pedeapsa definitivă nu poate depăşi termenul de 35 de ani de
închisoare.
(2) Cumularea pedepselor complementare în cazul unui cumul de sentinţe se efectuează
în condiţiile art.84 alin.(2).
(3) Pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe trebuie să fie mai mare decât
pedeapsa stabilită pentru săvârşirea unei noi infracţiuni şi decât partea neexecutată a
pedepsei pronunţate prin sentinţa anterioară a instanţei de judecată.
(4) La cumularea pedepselor, dacă prin una din sentinţe este stabilită pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, pedeapsa definitivă va fi detenţiunea pe viaţă.
1. Ordinea de aplicare a pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe, prevăzut de art.85, se
utilizează în cazul în care condamnatul, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea
completă a pedepsei, săvârşeşte o nouă infracţiune.
2. Alin.1 art.85 prevede că - la aplicarea pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe - la
pedeapsa aplicată prin noua sentinţă instanţa de judecată adaugă în întregime sau parţial partea
neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. Pedeapsa definitivă sub formă de
închisoare nu poate depăşi termenul de 35 de ani.
3. În corespundere cu alin.3 art.85 CP, pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe
trebuie să fie mai mare decât pedeapsa stabilită pentru săvârşirea unei noi infracţiuni şi decât
partea neexecutată a pedepsei pronunţate prin sentinţa anterioară.
4. Cumularea pedepselor complementare în corespundere cu alin.2 art.85 se efectuează în
condiţiile alin.2 art.84 CP.
5. În alin.4 art.85 CP se reglementează problema pedepsei definitive cu detenţiune pe viaţă
când aceasta este stabilită prin cumul de sentinţe.
Articolul 86. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL EXECUTĂRII HOTĂRÂRII
UNUI STAT STRĂIN
(1) La executarea hotărârii unui stat străin, instanţa de judecată înlocuieşte sancţiunea
privativă de libertate pronunţată în statul străin cu o sancţiune prevăzută de propria lege
penală pentru aceeaşi faptă, fără a agrava situaţia penală a condamnatului stabilită prin
hotărârea statului străin. Dacă legea statului străin prevede o sancţiune mai mică decât
minimul prevăzut în legea internă, instanţa de judecată nu va fi legată de acest minim şi va
aplica o sancţiune corespunzătoare sancţiunii pronunţate în statul străin.
(2) Orice parte a sancţiunii pronunţate în statul străin şi orice perioadă de detenţie
provizorie executate de condamnat se deduc integral prin hotărârea instanţei de judecată
privind recunoaşterea hotărârii statului străin.
(3) La executarea hotărârii statului străin privind aplicarea amenzii sau confiscarea
unei sume de bani, instanţa de judecată va stabili cuantumul acesteia în valută naţională,
aplicând cursul de schimb în vigoare la momentul pronunţării hotărârii privind recunoaşterea
hotărârii statului străin, fără a depăşi maximul sancţiunii fixat de către statul străin pentru o
astfel de faptă.
(4) Amenzile şi confiscările de bunuri rezultate din executarea hotărârilor unui stat
străin revin Republicii Moldova, fără a fi prejudiciate drepturile statelor terţe.
 1. Articolul comentat reglementează ordinea de executare a pedepsei pronunţate de instanţa
de judecată a unui stat străin pe teritoriul căruia a fost săvârşită o infracţiune de către un cetăţean
al RM sau apatrid ce domiciliază permanent pe teritoriul RM. Prin acordul bilateral al RM cu
statul străin respectiv sau în baza tratatului multilateral respectiv la care ambele state sunt parte,
persoana condamnată este transferată în RM pentru aplicarea pedepsei în cazul executării
hotărârii unui stat străin. În urma soluţionării demersului de transfer, instanţa de judecată adoptă,
conform CPP, o încheiere de punere în executare a pedepsei pronunţate de statul străin.
2. Conform prevederilor alin.1 art.86, instanţa de judecată verifică legea penală a RM care
prevede răspundere pentru o infracţiune similară cu cea comisă de condamnat, categoria şi
termenul pedepsei principale şi a celei complementare, termenul de pedeapsă care urmează să fie
ispăşit în RM. Dacă genul şi durata pedepsei pronunţate în statul străin, cum ar fi sancţiunea cu
privarea de libertate, nu corespunde cu legea penală a RM, instanţa, prin hotărârea sa, o poate
adapta la pedeapsa prevăzută de legea naţională pentru infracţiuni de acelaşi gen. Prin natura sau
prin durata sa această pedeapsă nu poate să o agraveze pe cea pronunţată în statul de condamnare
şi nici să depăşească maximumul prevăzut de legea naţională. Tot în favoarea condamnatului,
legea prevede ca pedeapsa aplicată de instanţa statului de executare să fie cât mai adecvată
pedepsei statului de condamnare. În acest sens, dacă legea statului străin prevede o sancţiune mai
mică decât minimumul sancţiunii prevăzute de legea internă, instanţa de judecată nu va fi legată
de acest minimum şi va aplica o pedeapsă corespunzătoare celei pronunţate în statul străin.
3. Alin.2 al acestui articol prevede că, dacă cetăţeanul sau apatridul domiciliat pe teritoriul
RM a fost condamnat în străinătate pentru infracţiunea săvârşită acolo, din pedeapsa aplicată de
instanţa naţională se va scădea pedeapsa sau partea din pedeapsa executată în străinătate pentru
aceeaşi infracţiune, precum şi perioada de detenţie provizorie executată de condamnat.
4. Când este vorba de executarea amenzii sau de confiscarea unei sume de bani, aplicate
prin hotărârea statului străin, instanţa de judecată naţională stabileşte cuantumul acesteia în
valută naţională, aplicând cursul de schimb în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, fără a
depăşi maximumul sancţiunii fixat de către statul străin pentru o astfel de faptă. Amenzile şi
confiscările de bunuri căpătate din executarea hotărârii statului străin revin RM.
Articolul 87. MODUL DETERMINĂRII TERMENULUI PEDEPSEI DEFINITIVE
ÎN CAZUL CUMULĂRII DIFERITELOR PEDEPSE
(1) La cumularea diferitelor pedepse principale aplicate în cazul unui concurs de
infracţiuni sau al unui cumul de sentinţe, unei zile de închisoare îi corespunde:
a) o zi de arest sau o zi de deţinere într-o unitate militară disciplinară;
b) 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
(2) Celelalte pedepse, cumulate cu arestul, cu deţinerea într-o unitate militară
disciplinară sau cu închisoarea, se execută de sine stătător.
[Art.87 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Pentru stabilirea pedepsei definitive în cazul unui concurs de infracţiuni sau al unui
cumul de sentinţe, instanţa de judecată se conduce de regulile enumerate în art.87 CP, în care
este indicat ce fel de pedepse pot fi cumulate, ce fel de pedepse se execută de sine stătător şi
modul în care sunt ispăşite acestea.
2. Conform prevederilor alin.1 art.87, la cumularea diferitelor modalităţi de pedepse
principale ce ţin de închisoare, aceste pedepse sunt: arestul, trimiterea într-o unitate militară
disciplinară, munca neremunerată în folosul societăţii. Unei zile de închisoare îi corespunde o zi
de arest sau o zi de deţinere într-o unitate militară disciplinară sau 2 ore de muncă neremunerată
în folosul comunităţii.
3. În alin.2 art.87 sunt stabilite pedepsele care nu se cumulează cu închisoarea, arestul şi
deţinerea într-o unitate militară disciplinară, dar se execută de sine stătător. La aceste pedepse se
referă: amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a
distincţiilor de stat.
 Articolul 88. CALCULAREA TERMENELOR PEDEPSEI ŞI COMPUTAREA
ARESTULUI PREVENTIV
(1) Termenele de privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate, de arest, de deţinere într-o unitate militară disciplinară şi de închisoare se
calculează în luni şi ani, iar cele de muncă neremunerată în folosul comunităţii - în ore.
(2) La computarea sau cumularea pedepselor menţionate la alin.(1), cu excepţia muncii
neremunerate în folosul comunităţii, precum şi la înlocuirea pedepsei, se admite calcularea
acestora în zile.
(3) Timpul aflării persoanei sub arest preventiv până la judecarea cauzei se include în
termenul închisorii, deţinerii într-o unitate militară disciplinară şi al arestului, calculându-se
o zi pentru o zi, iar în termenul muncii neremunerate în folosul comunităţii - calculându-se o
zi de arest preventiv pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
(4) Durata arestului preventiv şi cea a executării pedepsei cu închisoare, aplicate prin
hotărâre a instanţei de judecată, pentru infracţiunea săvârşită în străinătate se includ în
termenul pedepsei, în cazul extrădării persoanei în condiţiile legii, calculându-se o zi pentru o
zi.
(5) Condamnatului care s-a aflat sub arest preventiv până la numirea cauzei spre
judecare, la stabilirea în calitate de pedeapsă principală a amenzii, a privării de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, instanţa de judecată, ţinând cont
de termenul aflării sub arest preventiv, îi atenuează pedeapsa stabilită sau îl liberează complet
de executarea acesteia.
(6) Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, urmează un tratament
spitalicesc se include în durata executării pedepsei, cu excepţia cazului în care şi-a provocat
singur boala, fapt ce s-a constatat în cursul executării pedepsei. În durata executării pedepsei
cu muncă neremunerată în folosul comunităţii nu se include timpul în care condamnatul
lipseşte de la locul de muncă.
[Art.88 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Articolul comentat reglementează ordinea calculării termenelor pedepsei, aplicate
conform sentinţei instanţei de judecată, şi computarea pedepsei. Prin computare se înţelege
scăderea din durata de executare a unei pedepse privative de libertate a timpului reţinerii sau al
arestului preventiv.
2. Alin.1 art.88 stabileşte că termenele de pedepse ca privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, de arest, de trimitere într-o unitate militară
disciplinară şi de închisoare se calculează în luni şi ani, iar cele de muncă neremunerată în
folosul comunităţii - în ore. La computarea sau cumularea pedepselor menţionate în alin.1, cu
excepţia muncii neremunerate în folosul comunităţii, precum şi cu înlocuirea pedepsei, se admite
calcularea acestora în zile. Prin urmare, dacă termenul este stabilit în ani sau în luni, el se încheie
în ultima zi a anului sau a lunii expirate. Dacă termenul este stabilit în zile, trebuie să fie indicată
ora de când începe curgerea termenului pedepsei. Tot la acea oră persoana trebuie să fie liberată
de pedeapsă.
3. Alin.3 art.88 reglementează problema computării timpului aflării persoanei sub arest
preventiv până la judecarea cauzei. Acest timp se include în termenul pedepsei sub formă de
închisoare, deţinerea într-o unitate militară disciplinară şi al arestului, calculându-se zi pentru zi,
iar în termenul muncii neremunerate în folosul comunităţii - calculându-se o zi de arest preventiv
pentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
4. În alin.4 art.88 este special stabilită ordinea computării duratei arestului preventiv şi cea
a executării pedepsei cu închisoarea, aplicate prin hotărârea instanţei de judecată pentru
infracţiunea săvârşită în străinătate; acestea se includ în termenul pedepsei în cazul extrădării
persoanei în condiţiile legii (art.13 CP), calculându-se o zi pentru o zi.
5. Din sensul alin.5 art.88 se deduce că, la aplicarea pedepsei condamnatului care s-a aflat
sub arest preventiv până la numirea cauzei spre judecare, la stabilirea în calitate de pedeapsă
principală a amenzii, a privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, instanţa de judecată, ţinând cont de termenul aflării sub arest preventiv, îi atenuează
pedeapsa stabilită sau îl liberează complet de executarea acesteia.
6. Timpul în care condamnatul urmează un tratament spitalicesc în cursul executării
pedepsei cu închisoarea se include în termenul executării pedepsei, cu excepţia cazului în care
condamnatul şi-a provocat el însuşi boala, fapt constatat în cursul executării pedepsei. În durata
executării pedepsei cu muncă neremunerată în folosul comunităţii nu se include timpul în care
condamnatul lipseşte de la locul de muncă (alin.6 art.88).
CAPITOLUL IX
LIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ
Articolul 89. NOŢIUNEA ŞI CATEGORIILE LIBERĂRII DE PEDEAPSA PENALĂ
(1) Prin liberare de pedeapsa penală se înţelege eliberarea persoanei care a săvârşit o
infracţiune de la executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei penale pronunţate prin
hotărâre a instanţei de judecată.
(2) Liberarea de pedeapsa penală se efectuează prin:
a) condamnarea cu suspendare condiţionată a executării pedepsei;
b) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen;
c) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă;
d) liberarea de pedeapsă a minorilor;
e) liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei;
f) liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave;
g) amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de
până la 8 ani.
1. Legislaţia penală în vigoare prevede şi posibilitatea liberării condamnaţilor de pedeapsa
penală numită. Aceasta înseamnă că dacă, la momentul examinării cauzei în judecată, persoana
care a săvârşit o infracţiune a recunoscut vinovăţia, a reparat prejudiciul cauzat şi nu mai
prezintă pericol pentru societate, ea poate fi liberată de executarea reală, parţială sau totală a
pedepsei pronunţate prin hotărârea instanţei de judecată.
2. Liberarea de pedeapsa penală se aplică numai de către instanţa de judecată şi numai faţă
de acele persoane, care dau dovadă de corectare şi reeducare. Deci persoanei i se determină o
anumită pedeapsă reală şi totodată ea este liberată de executarea ei.
3. Legea penală (alin.2 art.89 CP) a stabilit 7 categorii de liberare de pedeapsa penală (a se
vedea comentariul la art.90-98 CP).
Articolul 90. CONDAMNAREA CU SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ A
EXECUTĂRII PEDEPSEI
(1) Dacă, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru
infracţiunile săvârşite cu intenţie şi de cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din
imprudenţă sau la stabilirea pedepsei de trimitere într-o unitate militară disciplinară, instanţa
de judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui vinovat, va ajunge la
concluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune
suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate vinovatului, indicând numaidecât în
hotărâre motivele condamnării cu suspendare condiţionată a executării pedepsei şi termenul
de probă. În acest caz, instanţa de judecată dispune neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în
termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va săvârşi o nouă infracţiune şi, prin
comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat. Controlul
asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei îl
exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor - comandamentul militar
respectiv.
(2) Termenul de probă se stabileşte de instanţa de judecată în limitele de la 1 an la 5 ani.
(3) În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-au cauzat daune, instanţa de
judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu condiţia că daunele
au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Condiţia reparării
integrale a daunei nu este obligatorie în cazul condamnării minorilor sau a femeilor care au
copii în vârstă de până la 8 ani.
(4) Persoanelor care au săvârşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave,
precum şi în cazul recidivei, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
nu se aplică.
(5) În caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pot fi
stabilite pedepse complementare.
(6) Aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa
de judecată îl poate obliga pe condamnat:
a) să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţământul organului competent;
b) să nu frecventeze anumite locuri;
c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală
venerică;
d) să acorde o susţinere materială familiei victimei;
e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.
(7) În decursul termenului de probă, instanţa de judecată, la propunerea organului care
exercită controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, poate anula, în întregime sau parţial, obligaţiile stabilite anterior
condamnatului ori adăuga altele noi.
(8) Dacă, după expirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă, condamnatul cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară,
instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării
celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate pronunţa o
încheiere cu privire la anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale.
(9) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în
decursul termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiile stabilite sau ordinea
publică, fiind supus răspunderii administrative, instanţa de judecată, la propunerea organului
care exercită controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea executării
pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea condamnatului pentru a executa pedeapsa
stabilită prin hotărârea instanţei de judecată.
(10) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
săvârşeşte în termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată, instanţa de judecată îi
stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85.
(11) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
săvârşeşte în termenul de probă o infracţiune din imprudenţă sau o infracţiune intenţionată
mai puţin gravă, problema anulării sau menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei se soluţionează de către instanţa de judecată.
[Art.90 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]
1. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă în faptul că
instanţa de judecată, pornind de la cauza concretă examinată, pronunţă vinovatului o pedeapsă în
formă de închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi cel
mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă sau trimiterea condamnatului într-o
unitate militară disciplinară, însă, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui
vinovat, ajunge la concluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea
(judecata) poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate vinovatului.
2. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă în cazul
în care prejudiciile au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, iar în
cazul condamnării minorilor şi a femeilor care au copii până la 8 ani această condiţie nu este
obligatorie.
 3. Instanţa de judecată îşi argumentează decizia bazându-se pe materialele cauzei şi pe
datele despre persoana vinovatului, indicând în mod obligatoriu motivele condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi termenul de probă.
4. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică faţă de
persoanele care au săvârşit infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi
în cazul recidivei.
5. Apreciind termenul de probă, stabilit de alin.2 al prezentului articol între un an şi 5 ani,
instanţa de judecată dă posibilitate reală vinovatului să-şi dovedească corectarea prin
comportament exemplar şi muncă cinstită, nesăvârşind o nouă infracţiune.
6. Controlul asupra comportării condamnatului cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei îl exercită organul de executare de la locul de trai, de comun acord cu organele
afacerilor interne, iar în privinţa militarilor - comandamentul unităţii militare.
7. Aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, trebuie să se
ţină cont de scopul corectării vinovatului, al prevenirii de noi infracţiuni atât din partea
condamnatului, cât şi din partea altor persoane.
8. Dacă în cazurile şi condiţiile menţionate instanţa de judecată poate suspenda condiţionat
pedeapsa principală, atunci, în unele cazuri, ea poate pronunţa o pedeapsa complementară reală,
bazându-se pe circumstanţele concrete.
9. Totodată, la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
instanţa de judecată este în drept să stabilească vinovatului unele restricţii, prevăzute la alin.6 al
prezentului articol.
10. La propunerea organului de executare sau a comandamentului militar care exercită
controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a pedepsei, instanţa
de judecată poate anula, în întregime sau parţial, obligaţiunile, restricţiile stabilite anterior sau
poate adăuga altele noi.
11. De asemenea, la propunerea organului de executare sau a comandamentului militar,
după expirarea a cel puţin unei jumătăţi din termenul de probă, dacă condamnatul cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară, instanţa de judecată
poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale.
12. Instanţa de judecată în acelaşi mod poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea condamnatului
pentru a executa real pedeapsa stabilită. Atunci când condamnatul cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, în decursul termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiunile
stabilite sau ordinea publică, fiind supus răspunderii administrative, organul de executare
înaintează în instanţa de judecată demersul respectiv privind anularea condamnării cu
suspendarea condiţionată şi trimiterea pentru executarea pedepsei reale.
13. Se consideră sistematică săvârşirea de trei şi mai multe ori a unor încălcări ale
obligaţiunilor stabilite sau ale ordinii publice.
14. În cazul în care condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
săvârşeşte în termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată, instanţa de judecată adaugă, în
întregime sau parţial, la pedeapsa aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei
stabilite de sentinţa anterioară (a se vedea comentariul la art.85 CP).
15. Atunci când condamnatul săvârşeşte în termenul de probă o infracţiune din imprudenţă
sau o infracţiune intenţionată mai puţin gravă, problema anulării sau menţinerii condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei se soluţionează de către instanţa de judecată
bazându-se pe circumstanţele concrete, luând în considerare nu numai caracterul şi
prejudiciabilitatea cazului, dar şi persoana vinovatului, condiţiile, împrejurările săvârşirii
acesteia. Deci, judecata în aceste cazuri poate, dar nu este obligată, să anuleze condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
16. La expirarea termenului de probă, dacă condamnatul cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei a îndeplinit condiţiile instanţei de judecată, el se consideră ca neavând
antecedente penale (a se vedea comentariul de la art.111 CP).
 Articolul 91. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ DE PEDEAPSĂ ÎNAINTE DE
TERMEN
(1) Persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare, cu trimitere într-o unitate militară
disciplinară sau arest şi care au reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru care
sunt condamnate li se poate aplica liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen dacă
instanţa de judecată va considera posibilă corectarea condamnatului fără executarea deplină
a pedepsei. Totodată, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, şi de pedeapsa
complementară.
(2) Aplicând liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată
îl poate obliga pe condamnat să îndeplinească obligaţiile prevăzute la art.90 alin.(6) în
termenul de pedeapsă rămas neexecutat.
(3) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se aplică condamnaţilor de
către instanţa de judecată de la locul de executare a pedepsei, în baza propunerii organului
care exercită controlul asupra executării pedepsei.
(4) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată dacă
condamnatul, care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 18 ani, a executat
efectiv:
a) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave;
b) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei
infracţiuni grave;
c) cel puţin trei pătrimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei
infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave, precum şi din pedeapsa aplicată
persoanei anterior liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen, dacă liberarea
condiţionată de pedeapsă înainte de termen a fost anulată în condiţiile alin.(8).
(5) Persoana care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberată condiţionat de
pedeapsă înainte de termen dacă instanţa de judecată va considera că nu mai există
necesitatea executării de mai departe a pedepsei şi dacă această persoană a executat efectiv
cel puţin 35 de ani de închisoare.
(6) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată minorilor
dacă aceştia au executat efectiv:
a) cel puţin o treime din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni
uşoare sau mai puţin grave;
b) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni
grave;
c) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei
infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave.
(7) Controlul asupra comportării celor liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen
îl exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor - comandamentul militar
respectiv.
(8) Dacă, în termenul de pedeapsă rămas neexecutat:
a) condamnatul încalcă ordinea publică, pentru care fapt i-a fost aplicată o sancţiune
administrativă, sau se eschivează cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de
instanţa de judecată la aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, instanţa
de judecată, la propunerea organului indicat la alin.(7), poate pronunţa o încheiere cu privire
la anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen şi la trimiterea
condamnatului pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat;
b) condamnatul săvârşeşte din imprudenţă o nouă infracţiune, anularea sau menţinerea
liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen se decide de instanţa de judecată;
c) condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată îi
stabileşte pedeapsa în condiţiile art.85.
 În acelaşi mod se aplică pedeapsa şi în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni din
imprudenţă dacă instanţa de judecată anulează liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de
termen.
1. Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea liberării condiţionate a condamnatului de orice
pedeapsă înainte de termen. O astfel de posibilitate se admite cu anumite condiţii în baza faptului
că persoana respectivă, prin purtare exemplară şi atitudine cinstită într-un anumit termen de
executare a pedepsei numite, denotă corectarea sa.
2. Esenţa liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen este cuprinsă în denumirea
acesteia şi serveşte drept stimulator important la corectarea şi reeducarea condamnaţilor fără
executarea deplină a pedepsei.
3. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se aplică persoanelor care execută
pedeapsa cu închisoarea, cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară sau arest cu condiţia că
ele, în primul rând, au reparat integral daunele cauzate de infracţiune. În al doilea rând, e necesar
ca aceste persoane condamnate în timpul executării pedepsei să dea dovadă de purtare exemplară
şi atitudine cinstită. Ele pot fi liberate condiţionat înainte de termen în întregime sau parţial nu
numai de pedeapsa principală, dar şi de cea complementară.
4. Drept bază pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen serveşte sesizarea
instanţei de judecată de către organul de executare a pedepsei.
5. Sesizarea (demersul) de liberare condiţionată înainte de termen va conţine caracteristica
condamnatului, conduita lui, atitudinea faţă de fapta săvârşită şi munca de corectare, regimul
executării pedepsei în perioada respectivă. Actele necesare pentru prezentare în instanţa de
judecată de la locul de executare a pedepsei se perfectează în conformitate cu CEx.
6. Pornind de la condiţiile concrete şi luând în consideraţie persoana condamnatului la
aplicarea măsurii enunţate, instanţa de judecată îl poate constrânge pe condamnat să
îndeplinească anumite obligaţiuni în termenul de pedeapsă rămas neexecutat, şi anume:
a) să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţământul organului competent;
b) să nu frecventeze anumite locuri;
c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală
venerică;
d) să acorde susţinere materială familiei victimei;
e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.
7. Pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen condamnatul care, la
momentul săvârşirii infracţiunii, a atins vârsta de 18 ani trebuie să execute efectiv minimum o
parte din termen:
a) jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau
mai puţin grave;
b) două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni grave;
c) trei pătrimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit
de grave sau excepţional de grave, precum şi din pedeapsa aplicată persoanei anterior liberate
condiţionat de pedeapsă înainte de termen, dacă liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de
termen a fost anulată în condiţiile alin.8 al prezentului articol.
8. În linii generale, liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se poate realiza
pentru condamnaţii la închisoare peste cel puţin 3 luni; pentru condamnaţii la arest - peste cel
puţin o lună şi jumătate.
9. În mod deosebit poate fi aplicată liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen
pentru persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă.
10. Instanţa de judecată examinează materialele prezentate pentru liberarea condiţionată de
pedeapsă înainte de termen prezentate de administraţia penitenciarelor sau a comenduirii unităţii
militare speciale din raza activităţii judecăţii.
11. Controlul asupra comportării persoanelor liberate condiţionat de pedeapsă înainte de
termen se execută de către organul de executare de comun acord cu organele afacerilor interne,
iar în privinţa militarilor - de către comandamentul unităţilor militare.
 12. În cazurile încălcării de către condamnat în perioada termenului de pedeapsă rămas
neexecutat a ordinii publice, pentru care i-a fost aplicată o sancţiune administrativă, sau al
eschivării lui cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiunilor stabilite la aplicarea liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată, la propunerea organelor
enumerate în p.11 al comentariului la acest articol, poate pronunţa o încheiere cu privire la
anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen şi la trimiterea condamnatului
pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat. Însă aceasta nu este o obligaţiune a judecăţii.
Însăşi încălcarea ordinii publice fără sancţiunea administrativă sau neîndeplinirea obligaţiunilor
fără rea-voinţă, în lipsa propunerii organului indicat în p.11 al comentariului, nu pot servi drept
temei pentru anularea liberării condiţionate.
13. De asemenea, la discreţia instanţei de judecată rămâne anularea sau menţinerea liberării
condiţionate de pedeapsă înainte de termen în cazul în care condamnatul săvârşeşte din
imprudenţă o nouă infracţiune.
14. Atunci când condamnatul liberat condiţionat de pedeapsă înainte de termen săvârşeşte
cu intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată pronunţă o nouă sentinţă şi pedeapsa nou-
numită se adaugă în întregime sau parţial la partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa
anterioară. În aceste cazuri trebuiesc respectate pe deplin prevederile art.85 CP.
Articolul 92. ÎNLOCUIREA PĂRŢII NEEXECUTATE DIN PEDEAPSĂ CU O
PEDEAPSĂ MAI BLÂNDĂ
(1) În privinţa persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, instanţa de judecată, ţinând cont de comportarea lor
în timpul executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la înlocuirea părţii
neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă. Totodată, persoana poate fi liberată, în
întregime sau parţial, de la pedeapsa complementară.
(2) Înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă poate fi aplicată
numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puţin o treime din termenul de pedeapsă.
(3) La înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă, instanţa de
judecată poate alege orice pedeapsă mai blândă, din cele specificate la art.62, în limitele
prevăzute pentru fiecare categorie de pedepse.
1. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsa cu închisoarea printr-o pedeapsă mai blândă
poate fi aplicată de instanţa de judecată numai persoanelor condamnate pentru săvârşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave (a se vedea comentariul la art.16 CP).
2. Instanţa de judecată, ţinând cont de comportarea condamnatului în timpul executării
pedepsei, fapt reflectat în materialele prezentate de către administraţia penitenciarului respectiv,
poate pronunţa o încheiere cu privire la înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu alta mai
blândă. Aceste pedepse sunt prevăzute în alin.1 lit.a-f) art.62 CP.
3. Concomitent cu înlocuirea pedepsei principale cu închisoarea printr-o pedeapsă mai
blândă, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, de pedeapsa complementară.
4. Conform alin.2 al prezentului articol, înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o
pedeapsă mai blândă poate fi aplicată numai după ce condamnatul a executat efectiv cel puţin o
treime din termenul de pedeapsă şi numai dacă instanţa de judecată consideră posibilă corectarea
condamnatului fără executarea deplină a pedepsei numite. În acest termen de 1/3 se include şi
termenul aflării sub arest preventiv a inculpatului în perioada urmăririi penale a cazului (a se
vedea comentariul la art.88 CP).
5. Stingerea antecedentelor penale, în cazurile înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu
o pedeapsă mai blândă, se calculează pornindu-se de la termenul real al pedepsei executate,
conform alin.2 art.111 CP.
6. În caz de săvârşire a unei noi infracţiuni, persoanei care execută o pedeapsă schimbată în
una mai blândă, partea neexecutată a pedepsei stabilită prin sentinţa anterioară se adaugă, în
întregime sau parţial, la pedeapsa nou-stabilită (conform prevederilor art.85 CP).
Articolul 93. LIBERAREA DE PEDEAPSĂ A MINORILOR
 (1) Minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave
pot fi liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se va constata că scopurile
pedepsei pot fi atinse prin internarea lor într-o instituţie specială de învăţământ şi de
reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri
de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art.104.
(2) Internarea minorilor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-
o instituţie curativă şi de reeducare se stabileşte de către instanţa de judecată pe un termen de
până la atingerea majoratului.
Prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vârstei
de 18 ani este permisă numai până la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii.
1. La stabilirea pedepsei minorului instanţa de judecată va respecta cu stricteţe cerinţele
art.75 CP, ţinând cont de faptul că pedeapsa pentru această categorie de infractori trebuie să fie
subordonată în mare măsură scopului de corectare şi reeducare a celor vinovaţi şi celui de
prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni.
2. Instanţele judecătoreşti vor avea în vedere că, în baza art.75 CP, săvârşirea unei
infracţiuni de către minor se consideră circumstanţă atenuantă.
3. La punerea pe rol a unei cauze penale în care în calitate de inculpat este un minor,
instanţa de judecată este obligată să ia măsuri pentru constatarea exactă a vârstei (ziua, luna, anul
naşterii) acestuia.
4. Conform HP CSJ din 12 noiembrie 1997 nr.37, este necesar a exclude din practica
judiciară cazurile de aplicare neîntemeiată pentru minori a pedepsei de privare de libertate pe un
termen scurt, când în conformitate cu Legea penală, lor li se poate aplica o pedeapsă neprivativă
de libertate.
5. Actualul CP prevede liberarea de pedeapsa penală a minorilor pentru săvârşirea unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. Aceasta înseamnă că, dacă la momentul pronunţării
sentinţei instanţa de judecată va constata că scopurile pedepsei pot fi atinse prin internarea
minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi
de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ,
prevăzute în art.104 CP, condamnatul este liberat de pedeapsa cuvenită cu motivarea respectivă.
6. Stingerea antecedentelor penale în cazurile menţionate se calculează conform art.111 CP.
7. Realizând decizia instanţei de judecată, internarea minorilor într-o instituţie specială de
învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare se efectuează pe un
termen de până la atingerea majoratului - 18 ani.
8. După atingerea majoratului aceste persoane se pot afla în instituţiile nominalizate numai
dacă instanţa de judecată le-a prelungit termenul, la propunerea administraţiei instituţiei
respective, fie până la absolvirea unei şcoli generale sau de meserii sau până la încheierea
cursului de tratament.
Articolul 94. LIBERAREA DE PEDEAPSĂ DATORITĂ SCHIMBĂRII SITUAŢIEI
Persoana care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de
pedeapsă dacă se va constata că, la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, fapta
săvârşită şi-a pierdut caracterul prejudiciabil şi, în virtutea comportării ireproşabile după
săvârşirea infracţiunii, persoana respectivă poate fi corectată fără executarea pedepsei.
1. Legea penală a prevăzut liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbarea situaţiei. Această
modalitate conţine două temeiuri echivalente ale liberării de pedeapsa penală: a) la data judecării
cauzei, fapta săvârşită şi-a pierdut caracterul prejudiciabil; b) în virtutea comportării ireproşabile
după săvârşirea infracţiunii, persoana condamnată poate fi corectată fără executarea pedepsei.
2. Liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbarea situaţiei poate fi aplicată numai
persoanelor care au săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă (a se vedea comentariul la
art.16 CP).
3. Drept schimbare a situaţiei pot fi considerate unele evenimente atât din cadrul ţării în
general, cât şi din cadrul unei localităţi (regiuni), departament, întreprindere sau chiar din viaţa
făptuitorului. Astfel de schimbări de situaţie se pot întâmpla independent de voinţa sau acţiunile
persoanei vinovate şi se referă nu numai la o persoana concretă, dar se extind asupra tuturor
cetăţenilor ţării, regiunii, întreprinderii sau organizaţiei.
4. O asemenea schimbare a situaţiei poate avea loc şi din voinţa făptuitorului, atunci când
el, dorind să se includă în viaţa societăţii, să întrerupă relaţiile cu mediul infracţional, se
angajează într-un serviciu, se străduieşte să obţină aplicarea măsurilor de constrângere cu
caracter medical, pentru a se trata de alcoolism, toxicomanie, narcomanie. O faţetă a schimbării
situaţiei pot fi considerate acţiunile vinovatului în acordarea ajutorului material, în restituirea
cheltuielilor de tratament pătimitului etc.
5. Prin comportare ireproşabilă a vinovatului după săvârşirea infracţiunii se înţelege, în
primul rând, faptul de recunoaştere în întregime a celor săvârşite, cel de dare a depoziţiilor
obiective şi de acordare a ajutorului organelor de urmărire penală la stabilirea adevărului.
Comportarea ireproşabilă presupune, în al doilea rând, faptul că vinovatul a restituit pe deplin
dauna cauzată până la examinarea cauzei în judecată şi e caracterizat pozitiv la locul de trai şi de
serviciu.
Articolul 95. LIBERAREA DE LA EXECUTAREA PEDEPSEI A PERSOANELOR
GRAV BOLNAVE
(1) Persoana care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, ce o
lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija, este liberată de
executarea pedepsei.
Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter
medical.
(2) Persoana care, după săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a
îmbolnăvit de o boală gravă, alta decât cea specificată la alin.(1), ce împiedică executarea
pedepsei, poate fi liberată de executarea pedepsei de către instanţa de judecată.
(3) Militarul aflat sub arest sau într-o unitate militară disciplinară se liberează de
executarea ulterioară a pedepsei dacă s-a îmbolnăvit de o boală care îl face inapt pentru
serviciul militar.
Partea neexecutată a pedepsei poate fi înlocuită cu o pedeapsă mai blândă.
(4) Persoanele menţionate la alin.(1)-(3), în cazul însănătoşirii lor, pot fi supuse pedepsei
dacă nu au expirat termenele prescripţiei prevăzute la art.60 şi 97.
1. În caz de îmbolnăvire de o boală psihică a persoanei care execută pedeapsa, ea poate fi
liberată de pedeapsă în baza deciziei instanţei de judecată. Motiv pentru liberare serveşte boala
survenită, confirmată prin documentele medicale respective - concluzia comisiei medicale a
instituţiei care pune în executare pedeapsa condamnatului concret. Acestei persoane instanţa de
judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical.
2. O particularitate a acestor cazuri constă în faptul că liberarea persoanelor grav bolnave
de executarea pedepsei se extinde asupra tuturor condamnaţilor indiferent de categoria
infracţiunilor săvârşite şi de măsura de pedeapsă.
3. Liberarea persoanelor grav bolnave de executarea pedepsei, conform alin.1 al prezentului
articol, se poate produce numai în cazurile îmbolnăvirii persoanei în timpul executării pedepsei
de o boală psihică, fapt ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a şi
le dirija.
4. Astfel de boli pot fi tulburările psihice temporare sau o boală psihică cronică gravă.
Anume aceste maladii conduc la imposibilitatea atingerii scopurilor pedepsei penale.
5. Prevederile alin.1 art.95 se extind numai asupra persoanelor care, în timpul executării
pedepsei, se îmbolnăvesc de o boală psihică. În cazul în care persoana în momentul săvârşirii
faptei prejudiciabile se afla în stare de iresponsabilitate, ea, în conformitate cu art.23 CP, nu
poate fi trasă la răspundere penală. În baza hotărârii instanţei de judecată, acestor persoane li se
pot aplica măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de prezentul Cod.
6. Conform alin.2 al acestui articol, orice persoană care, după săvârşirea infracţiunii sau în
timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o altă boală gravă decât cea specificată la alin.1
art.95 CP, şi această boală împiedică executarea pedepsei, poate fi liberată de pedeapsă.
Liberarea se efectuează de către instanţa de judecată în baza documentelor medicale respective -
concluzia comisiei medicale competente.
7. Pentru liberarea de executarea pedepsei în corespundere cu alin.2 art.95 CP este necesar
a se stabili cu exactitate tipul maladiei şi timpul îmbolnăvirii vinovatului. Lista bolilor grave este
stabilită de Ministerul Sănătăţii al RM. Conform HP CSJ nr.22 din 29 octombrie 2001, pot fi
absolvite de pedeapsă pe motiv de boală persoanele condamnate la privaţiune de libertate, care s-
au îmbolnăvit în locurile de detenţie de o boală mintală cronică sau de o altă boală gravă, care
împiedică executarea pedepsei. Aceste cerinţe se aplică în măsură egală atât faţă de maturi, cât şi
faţă de minori.
8. Boala gravă presupune apariţia unei stări deosebit de periculoase a sănătăţii, şi
nicidecum pur şi simplu schimbarea, înrăutăţirea sănătăţii persoanei condamnate (pierderea
parţială sau integrală a capacităţii de muncă etc.). Boala gravă poate provoca invaliditatea totală,
pierderea posibilităţii de a se deplasa, vorbi etc.
9. Boala gravă sau invaliditatea totală a condamnatului servesc drept temei pentru liberarea
de executare a pedepsei.
10. Prevederile alin.3 al acestui articol se extind numai asupra militarilor care se află sub
arest sau într-o unitate militară disciplinară şi numai în cazul în care militarul s-a îmbolnăvit de o
boală care îl face inapt pentru serviciul militar. Lista acestor boli este stabilită de MA al RM.
11. În conformitate cu alin.3 art.95 CP, militarul aflat sub arest sau într-o unitate militară
disciplinară se liberează de executarea ulterioară dacă el s-a îmbolnăvit de o boală care îl face
inapt pentru serviciul militar. Partea neexecutată a pedepsei îi poate fi înlocuită cu o pedeapsă
mai blândă sau el poate fi liberat în genere de executarea pedepsei (a se vedea CEx).
12. Din alin.4 al prezentului articol rezultă că instanţa de judecată decide în mod diferenţiat
supunerea persoanelor menţionate la alin.1-3 pedepsei în caz de însănătoşire cu condiţia să nu fi
expirat termenele prescripţiei prevăzute la art.60 şi 97 CP. În cazul în care persoanei i-a fost
aplicată măsura de constrângere cu caracter medical (a urmat un tratament spitalicesc), acest
termen se include în durata executării pedepsei (a se vedea comentariul la art.88 CP).
Articolul 96. AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI PENTRU FEMEI GRAVIDE
ŞI FEMEI CARE AU COPII ÎN VÂRSTĂ DE PÂNĂ LA 8 ANI
(1) Femeilor condamnate gravide şi celor care au copii în vârstă de până la 8 ani, cu
excepţia celor condamnate la închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni
grave, deosebit de grave şi excepţional de grave împotriva persoanei, instanţa de judecată le
poate amâna executarea pedepsei până la atingerea de către copil a vârstei de 8 ani.
(2) În cazul în care vreuna din persoanele condamnate, menţionate la alin.(1), a
renunţat la copil sau continuă să se eschiveze de la educarea lui după avertismentul făcut de
organul care exercită controlul asupra comportamentului condamnatei faţă de care
executarea pedepsei a fost amânată, instanţa de judecată, la propunerea organului
nominalizat, poate să anuleze amânarea executării pedepsei şi să trimită condamnata pentru
executarea pedepsei la locul stabilit în hotărârea judecătorească.
(3) La atingerea de către copil a vârstei de 8 ani, instanţa de judecată:
a) liberează condamnata de executarea părţii neexecutate a pedepsei;
b) înlocuieşte partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă;
c) trimite condamnata în instituţia corespunzătoare pentru executarea părţii neexecutate
a pedepsei.
(4) Dacă în perioada amânării executării pedepsei condamnata săvârşeşte o nouă
infracţiune, instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85.
1. Bazându-se pe principiul umanismului, legea prevede amânarea executării pedepsei
pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani. În aceste cazuri nu are
importanţă când femeia a devenit gravidă, până la pronunţarea sentinţei sau în perioada
executării pedepsei.
 2. Aplicarea prevederilor art.96 CP de amânare a executării pedepsei pentru femeile
nominalizate este posibilă numai în cazul în care ele au săvârşit infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave, indiferent de categoria de pedeapsă.
3. Această măsură nu poate fi aplicată femeilor care au săvârşit infracţiuni grave, deosebit
de grave sau excepţional de grave împotriva persoanei pentru care ele au fost condamnate la
închisoare pe un termen de peste 5 ani.
4. Amânarea executării pedepsei pentru femeile nominalizate constituie o posibilitate a
instanţei de judecată, şi nu o obligaţiune a acesteia. Ea poate fi aplicată în cazul în care instanţa
va constata că persoana vinovată şi acţiunile ei nu prezintă un pericol real pentru societate. Aici
un rol important are atitudinea condamnatei faţă de educaţia copilului şi întreţinerea lui.
Executarea pedepsei poate fi amânată până la atingerea de către copilul condamnatei a vârstei de
8 ani.
5. În cazul în care graviditatea a apărut în timpul executării pedepsei sau copilul
condamnatei s-a născut în penitenciar, administraţia înaintează în instanţa de judecată demersul
respectiv, la care se anexează raportul medical ce confirmă graviditatea sau copia adeverinţei de
naştere a copilului şi dosarul personal al condamnatei.
6. Principala menire a femeii rezidă în naşterea şi educarea copiilor în condiţii normale de
viaţă. Şi atunci când în acest scop condamnatei i-au fost create condiţiile respective, ea se află
sub supravegherea organului de executare a pedepsei.
7. În cazul în care condamnata, folosindu-se de amânarea executării pedepsei, a renunţat la
copil sau se eschivează de la educarea lui, după avertismentul respectiv al organului de executare
instanţa de judecată, la propunerea organului nominalizat, poate să anuleze amânarea executării
pedepsei şi să întoarcă condamnata pentru executarea pedepsei la locul stabilit prin hotărârea
judecătorească anterioară.
8. La momentul expirării amânării şi atingerii de către copilul condamnatei a vârstei de 8
ani, instanţa de judecată, la propunerea organului de executare de la domiciliul ei, luând în
consideraţie gradul prejudiciabil al infracţiunii comise, conduita condamnatei, atitudinea ei faţă
de educaţia copilului, este în drept: a) să libereze condamnata de executarea părţii neexecutate a
pedepsei conform art.91 CP; b) să înlocuiască partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai
blândă conform art.92 CP; c) să trimită condamnata în instituţia corespunzătoare pentru
executarea părţii neexecutate a pedepsei.
9. Săvârşirea unei noi infracţiuni de către condamnată în perioada amânării executării
pedepsei serveşte drept temei pentru stabilirea pedepsei în conformitate cu prevederile art.85 CP.
Articolul 97. PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII SENTINŢEI DE CONDAMNARE
(1) Sentinţa de condamnare nu se pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în
următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă:
a) 2 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune uşoară;
b) 6 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune mai puţin gravă;
c) 10 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune gravă;
d) 15 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune deosebit de gravă;
e) 20 de ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune excepţional de gravă.
(2) Termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc pe jumătate pentru
persoanele care, la data săvârşirii infracţiunii, erau minori.
(3) Curgerea prescripţiei se întrerupe dacă persoana se sustrage de la executarea
pedepsei sau dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1) şi (2), săvârşeşte cu
intenţie o nouă infracţiune. În cazul eschivării de la executarea pedepsei, curgerea
termenului de prescripţie începe din momentul prezentării persoanei pentru executarea
pedepsei sau din momentul reţinerii acesteia, iar în caz de comitere a unei noi infracţiuni -
din momentul săvârşirii ei.
(4) Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale stabilite pentru infracţiunile
contra păcii şi securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război, prevăzute la art.135-137,
139 şi 143.
 1. Prin prescripţia executării sentinţei de condamnare se înţelege expirarea unor anumite
termene din ziua în care sentinţa a rămas definitivă, din cauza cărora persoana condamnată
rămâne fără pedeapsă, fiindcă sentinţa de condamnare nu mai poate fi pusă în executare.
2. Legiuitorul a stabilit necondiţionat prescripţia executării sentinţei de condamnare.
Aceasta poate rămâne nerealizată din diverse motive cu caracter obiectiv sau subiectiv (aflarea
într-un timp îndelungat a condamnatului în componenţa unui contingent militar în afara ţării,
aflarea lui în calitate de ostatic, neglijenţa persoanelor care erau datoare să pună în aplicare
pedeapsa respectivă etc.).
3. Nu se pune în executare sentinţa de condamnare pentru orice categorie de infracţiuni cu
următoarele condiţii: a) dacă au expirat termenele respective stabilite în alin.1 al prezentului
articol (lit.a-e); b) dacă persoana condamnată nu s-a eschivat de la executarea pedepsei.
4. O inovaţie a noului CP este faptul că legea stabileşte prescripţia în funcţie de categoriile
infracţiunilor, şi nu de măsura şi termenul de pedeapsă stabilite de instanţa de judecată, care
existau conform CP anterior.
5. Termenele prescripţiei (2, 6, 10, 15 şi 20 de ani) se calculează din ziua în care sentinţa de
condamnare a rămas definitivă.
6. Pentru minori termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate. Minori
se consideră persoanele care la data săvârşirii infracţiunii nu aveau vârsta de 18 ani.
7. Curgerea prescripţiei se întrerupe numai în cazul în care persoana condamnată se
sustrage de la executarea pedepsei sau dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.1 şi 2,
ea săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune. Pentru persoanele care se eschivează de la
executarea pedepsei, curgerea prescripţiei începe din momentul prezentării acestora în organele
respective sau din momentul reţinerii lor de către organele de drept. În caz de comitere de către
condamnat a unei noi infracţiuni curgerea termenului de prescripţie începe din momentul
săvârşirii infracţiunii.
8. Conform dreptului internaţional, termenele de prescripţie nu se aplică pentru infracţiunile
contra păcii şi securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război, prevăzute de cap.I al părţii
speciale (art.135-137, 139, 143 CP, a se vedea şi comentariul la art.60 alin.8).
CAPITOLUL X
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Articolul 98. SCOPUL ŞI TIPURILE MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ
(1) Măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
(2) Măsuri de siguranţă sunt:
a) măsurile de constrângere cu caracter medical;
b) măsurile de constrângere cu caracter educativ;
c) expulzarea;
d) confiscarea specială.
1. Măsurile de siguranţă sunt nişte sancţiuni de drept penal de constrângere cu caracter
preventiv, destinate preîntâmpinării săvârşirii unor fapte prevăzute de codul penal de către
persoanele împotriva cărora ele se aplică şi orientate spre excluderea pericolului posibil.
Măsurile de siguranţă indicate în art.98 sunt exhaustive.
2. Aplicarea măsurilor de siguranţă se efectuează numai de către instanţa de judecată şi este
condiţionată de fapta săvârşită, de natura şi gravitatea stării de pericol şi de posibilităţile
înlăturării acestora. Măsurile de constrângere cu caracter medical şi cele cu caracter educativ
durează atât cât există pericolul iminent, dar sunt revocabile, adeseori ele având un caracter
nedeterminat sau relativ determinat, care depind şi de starea psihică sau de corijarea persoanei
liberate de răspundere penală, în conformitate cu art.54 CP.
3. Măsurile de siguranţă stipulate în art.98 alcătuiesc un sistem de sancţiuni de drept penal
între care nu există o ierarhie şi pot fi aplicate în caz de necesitate concomitent, chiar în aceeaşi
cauză.
 4. Confiscarea specială poate fi coroborată cu orice altă măsură de siguranţă şi poate fi
aplicată şi în cazul în care făptuitorului nu i se aplică pedeapsa penală în situaţia de încetare a
procedurii penale de către instanţă din diferite motive legale de nereabilitare.
5. Suspendarea executării pedepsei penale nu atrage suspendarea concomitentă a măsurilor
de siguranţă, deoarece existenţa stării de pericol social a acestei persoane condiţionează luarea
măsurii de siguranţă. La fel măsurile de siguranţă nu pot fi înlăturate prin amnistie, graţiere,
prescripţie penală sau reabilitare a persoanei. Însă aplicarea acestora dă făptuitorului sau
persoanelor interesate posibilitatea să atace hotărârile instanţei conform prevederilor din CPP.
6. Măsurile de siguranţă nu pot fi aplicate de către instanţă dacă nu a fost stabilită
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori fapta nu a fost săvârşită de către inculpat. Instanţa
poate aplica o măsură de siguranţă numai în cazul în care a fost sesizată legal cu judecarea faptei
prevăzute de legea penală şi în limitele faptei penale pentru care a fost sesizată.
Articolul 99. APLICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER
MEDICAL
Persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate
sau care au săvârşit asemenea fapte în stare de responsabilitate, dar, până la pronunţarea
sentinţei sau în timpul executării pedepsei, s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză
ele sunt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată
poate să le aplice următoarele măsuri de constrângere cu caracter medical, care se înfăptuiesc
de către instituţiile curative ale organelor de ocrotire a sănătăţii:
a) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită;
b) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă.
1. Măsura de constrângere cu caracter medical poate fi aplicată doar persoanelor care au
săvârşit fapta prevăzută de legea penală într-o stare psihică de iresponsabilitate şi nu sunt
subiecţi pasibili de răspundere penală, sau aceste persoane au fost în stare de responsabilitate la
săvârşirea infracţiunii, dar s-au îmbolnăvit de o boală psihică fie până la judecarea cauzei, fie
după judecarea cauzei în timpul executării pedepsei penale, dacă au fost recunoscute
iresponsabile. Noţiunile de responsabilitate şi iresponsabilitate sunt stipulate în art.22 şi 23 CP.
2. Scopul aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical este îndreptat spre lecuirea
sau îmbunătăţirea sănătăţii făptuitorului iresponsabil sau devenit astfel în timpul judecării ori
executării pedepsei penale, pentru a exclude pericolul activităţii lui iresponsabile, protejându-l pe
el însuşi şi pe alte persoane.
Această măsură include:
- izolarea şi întreţinerea bolnavului în condiţii care ar asigura securitatea acestuia şi a altor
persoane de activităţile bolnavului;
- admiterea în privinţa bolnavului a constrângerilor de drept în conformitate cu o hotărâre a
instanţei de judecată, indiferent de voinţa acestuia sau a reprezentanţilor lui.
3. Pentru a fi luată măsura de constrângere cu caracter medical, este necesar ca:
a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
b) făptuitorul să fie bolnav mintal, din care cauză nu-şi poate da seama de acţiunile sau
inacţiunile sale, nu le poate dirija, această boală devenind o dereglare psihică cronică de lungă
durată, care este stabilită printr-un raport de expertiză psihiatrică de către medicii psihiatri la
urmărirea penală sau la judecarea cauzei;
c) starea de boală mintală a făptuitorului să prezinte un pericol pentru societate, pericol care
necesită aplicarea măsurii de siguranţă - constrângerea cu caracter medical asupra acestuia.
4. Aplicarea măsurii de constrângere cu caracter medical este numai de competenţa
instanţei de judecată. Instanţa de judecată este competentă de stabilirea, prelungirea, schimbarea
sau încetarea măsurii de constrângere cu caracter medical.
Concluzia expertizei de psihiatrie în acest caz se ia în consideraţie de către instanţă în
coroborare cu probele avute în cauza penală şi cu pericolul social determinat atât de starea
psihică, de fapta săvârşită, cât şi de personalitatea făptuitorului.
 5. În cazul aplicării amnistiei sau graţierii pentru o faptă prevăzută de legea penală, nu se
exclude aplicarea în privinţa făptuitorului a măsurii de constrângere cu caracter medical dacă
persoana a fost supusă acestei măsuri înainte de adoptarea actului de amnistie sau graţiere. Nu
înseamnă că pentru acest temei va fi încetată măsura de siguranţă. Măsura de siguranţă în acest
caz are un statut de sine stătător cu proceduri aparte, stipulate în codul de procedură penală.
În cazul în care a fost adoptată o lege care exclude penalitatea faptei săvârşite, organul de
urmărire penală şi instanţa sesizată cu asemenea cauză vor înceta procedura penală cu trimiterea
materialelor organelor de ocrotire a sănătăţii pentru lecuirea acestor persoane în ordine generală.
Liberarea de pedeapsă penală în conformitate cu prevederile art.89-95, 97 nu exclude
aplicarea art.99.
6. La aplicarea măsurii de constrângere cu caracter medical instanţa de judecată nu va
indica termenul necesar pentru tratamentul făptuitorului şi nici instituţia concretă sau locul
acesteia, indicând doar instituţia psihiatrică cu supraveghere obişnuită sau, după caz, cu
supraveghere riguroasă în conformitate cu prevederile art.99 lit.a) şi b).
Hotărârea instanţei de judecată se execută de către administraţia penitenciarului în care e
deţinută persoana şi de către organul specializat de ocrotire a sănătăţii, căruia îi este transmisă
persoana deţinută pentru tratamentul respectiv.
Articolul 100. INTERNAREA ÎNTR-O INSTITUŢIE PSIHIATRICĂ
(1) Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită poate fi aplicată de
către instanţa de judecată unui alienat care, din cauza stării psihice şi a caracterului faptei
prejudiciabile săvârşite, are nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii de
supraveghere obişnuită.
(2) Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă poate fi aplicată de
către instanţa de judecată unui alienat care, din cauza stării psihice şi a caracterului faptei
prejudiciabile săvârşite, prezintă un pericol deosebit pentru societate şi are nevoie de îngrijire
spitalicească şi de tratament în condiţii de supraveghere riguroasă.
(3) Persoanele internate în instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă sunt deţinute
în condiţii ce exclud posibilitatea săvârşirii de către ele a unei noi fapte prejudiciabile.
1. În conformitate cu art.99 şi 100, legislaţia penală conţine stipularea că instituţiile
curative în care se asigură executarea măsurii de constrângere cu caracter medical sunt de două
tipuri:
a) instituţii psihiatrice cu supraveghere obişnuită;
b) instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă.
2. Instituţiile psihiatrice privind asistenţa psihiatrică conform legii nr.1402 din 16.12.97
(MO nr.44-46/310 din 21.05.98) sunt garantate de stat (art.16 din lege) şi sunt finanţate din
fondul ocrotirii sănătăţii, fondul de asigurare medicală şi din alte surse neinterzise de lege.
3. Temei pentru spitalizare în sensul art.100 îl constituie hotărârea instanţei judecătoreşti.
Asistenţa psihiatrică staţionară se acordă în condiţii minime de restricţii, care asigură
securitatea persoanei spitalizate şi a altor persoane, respectându-se drepturile şi interesele lor
legitime de către personalul medical. Măsurile de imobilizare fizică şi de izolare se aplică sub
controlul permanent al personalului medical numai în situaţiile, în formele şi în perioada în care,
după părerea medicului psihiatru, nu este posibilă prevenirea prin alte metode a acţiunilor
persoanei care prezintă un pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur. Toate aceste
acţiuni aplicate faţă de persoana spitalizată se consemnează în documentaţia medicală.
4. În instituţiile de psihiatrie în care sunt internate persoanele conform hotărârii
judecătoreşti statul instituie un serviciu de apărare a drepturilor pacienţilor, care este independent
de organele ocrotirii sănătăţii şi soluţionează reclamaţiile şi cererile pacienţilor în coroborare cu
organele de urmărire penală sau cu instanţele judecătoreşti.
5. Tipul instituţiei psihiatrice (cu supraveghere obişnuită sau cu supraveghere riguroasă) în
care urmează să fie spitalizată persoana este stabilit de instanţa de judecată, în baza concluziilor
experţilor psihiatri, prezentate în scris conform procedurii penale, şi ţinând cont de gradul
prejudiciabil al faptei săvârşite şi de prezenţa pericolului persoanei date pentru societate.
 6. Persoanele internate în instituţiile psihiatrice cu supraveghere riguroasă sunt supuse unui
control permanent, intensiv din partea personalului medical. În cazurile internării acestor
persoane şi a persoanelor care necesită tratament în condiţii obişnuite, pentru asigurarea
securităţii, când există necesitatea de a preveni tentativele de atac la viaţa şi sănătatea celor din
jur, urmărirea sau reţinerea acestora, colaboratorii poliţiei sunt obligaţi să acorde ajutor
personalului medical.
Articolul 101. STABILIREA, SCHIMBAREA, PRELUNGIREA ŞI ÎNCETAREA
APLICĂRII MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER MEDICAL
ALIENAŢILOR
(1) Instanţa de judecată, considerând că este necesar de a aplica o măsură de
constrângere cu caracter medical, alege forma acesteia în funcţie de boala mintală a
persoanei, de caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite. Persoana supusă
tratamentului forţat sau reprezentantul acesteia are dreptul de a cere unei instituţii medicale
independente avizul asupra stării de sănătate a persoanei căreia i se aplică măsuri de
constrângere cu caracter medical.
(2) Instanţa de judecată, în temeiul avizului instituţiei medicale, dispune încetarea
aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical în cazul însănătoşirii persoanei sau al
unei astfel de schimbări a caracterului bolii care exclude necesitatea aplicării acestor măsuri.
(3) Schimbarea măsurii de constrângere cu caracter medical sau prelungirea termenului
de aplicare a ei se face, de asemenea, de instanţa de judecată, atât din oficiu, cât şi la cererea
persoanei respective sau a reprezentantului acesteia, în baza unui control, efectuat cel puţin o
dată la 6 luni, privind necesitatea aplicării acestei măsuri.
(4) Dacă instanţa de judecată nu va găsi necesară aplicarea măsurilor de constrângere
cu caracter medical unui alienat, precum şi în cazul încetării aplicării unor astfel de măsuri,
ea îl poate încredinţa spre îngrijire rudelor sau tutorilor, dar sub o supraveghere medicală
obligatorie.
1. Conţinutul art.101 stipulează faptul că numai instanţa de judecată este învestită cu
funcţia de a stabili, schimba, prelungi sau înceta aplicarea măsurii de constrângere cu caracter
medical. Anume instanţa de judecată este garantul aplicării corecte a acestei măsuri în
coroborare cu tratatele internaţionale la care RM este parte şi cu prevederile CRM despre
apărarea valorilor supreme în stat, cum sunt demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera
dezvoltare a personalităţii umane (art.1 CRM).
2. Alin.1 art.101 prevede pentru prima dată în legislaţia naţională posibilitatea persoanei
supuse tratamentului sau reprezentantului acesteia de a cere unei instituţii medicale independente
avizul de sănătate asupra persoanei căreia i se aplică măsuri de constrângere cu caracter medical.
Raportul de expertiză psihiatrică şi avizul instituţiei medicale independente vor fi luate în
consideraţie la stabilirea regimului instituţiei psihiatrice sau la respingerea de a aplica această
măsură după examinarea tuturor materialelor şi probelor avute în dosar, cu respectarea
procedurilor judiciare pentru aceste cauze.
3. Alin.3 prevede situaţia în care parvine avizul instituţiei psihiatrice, în care persoana este
supusă tratamentului, aviz în care urmează să fie descrisă starea sănătăţii sau schimbarea
substanţială a acesteia din care rezultă necesitatea continuării aplicării acestei măsuri sau a
încetării ei.
4. Schimbarea sau prelungirea măsurii de constrângere cu caracter medical poate fi
efectuată şi din oficiu de către instanţă în baza unui control, cel puţin o dată la 6 luni, însă
instanţei trebuie în acest caz să-i fie prezentată în mod obligator concluzia experţilor psihiatri,
care efectuează controlul acestei măsuri, sau un aviz al unei instituţii medicale independente cu
participarea reprezentanţilor acestora la examinarea cauzei.
5. Instituţia psihiatrică în care este spitalizată persoana, conform art.35 din Legea RM
privind asistenţa psihiatrică, este obligată să examineze lunar persoana aflată la tratament şi să
prezinte cel puţin o dată în 6 luni propunerile sale instanţei de judecată în a cărei rază se află
staţionarul pentru a decide schimbarea, prelungirea sau încetarea aplicării măsurii de
constrângere cu caracter medical.
6. În urma controlului efectuat din oficiu sau la propunerea instituţiei psihiatrice, dacă
instanţa de judecată va stabili îmbunătăţirea stării sănătăţii unui alienat, fapt ce exclude aflarea
lui în această instituţie, va adopta o hotărâre de încetare a măsurii de constrângere cu caracter
medical şi va dispune predarea acestuia spre îngrijire rudelor sau tutorilor sub o supraveghere
medicală obligatorie la locul de trai.
7. Hotărârea adoptată de către instanţă în conformitate cu prevederile art.101 poate fi
supusă căilor de atac de către persoana spitalizată, reprezentantul ei legal, de şeful staţionarului
de psihiatrie şi de către procuror în condiţiile legii.
8. Termenul necesar de constrângere cu caracter medical la stabilirea, prelungirea,
schimbarea acesteia în hotărârile instanţei nu este indicat.
Articolul 102. DEDUCEREA DURATEI DE APLICARE A MĂSURILOR DE
CONSTRÂNGERE CU CARACTER MEDICAL
(1) Persoanei care, după săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a
îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză ea este incapabilă să-şi dea seama de acţiunile
sale sau să le dirijeze, instanţa de judecată îi poate aplica pedeapsa după însănătoşire dacă nu
a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu există alte motive pentru liberarea ei de
răspundere penală şi de pedeapsă.
(2) În caz de aplicare a pedepsei după însănătoşire, durata de aplicare a măsurilor de
constrângere cu caracter medical se deduce din termenul pedepsei.
1. Noţiunea de aflare în instituţia psihiatrică în baza hotărârii judecătoreşti presupune din
partea statului acţiuni de acordare a ajutorului medical persoanei devenite iresponsabile, pe de o
parte, şi, pe de altă parte, izolarea acesteia pentru a exclude pericolul săvârşirii faptelor prevăzute
de legea penală. Acest fapt urmează să fie documentat şi, în caz de însănătoşire, dacă nu a
expirat termenul de prescripţie sau dacă nu există alte temeiuri de liberare de răspundere penală
şi de pedeapsă penală, se deduce din termenul pedepsei stabilite, asemănător deducerii măsurii
preventive - starea de arest, care se menţionează în partea dispozitivă a sentinţei.
În acest caz o zi aflată în instituţia psihiatrică se egalează cu o zi de închisoare, care se
scade din termenul stabilit pentru executare în închisoare.
2. Dacă termenul de închisoare stabilit prin sentinţă este mai mic decât termenul de aflare
în instituţia psihiatrică de constrângere cu caracter medical, pedeapsa penală se consideră
executată şi persoana este eliberată imediat.
3. Măsura de constrângere cu caracter medical în cazul pedepsei cu amendă urmează a fi
executată în conformitate cu art.64 alin.5, munca neremunerată - art.67 alin.3, arestul - art.68 şi
art.88 CP.
4. Stabilirea, schimbarea, prelungirea şi încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu
caracter medical se examinează în ordinea prevăzută de procedura penală.
Articolul 103. APLICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER
MEDICAL A ALCOOLICILOR ŞI NARCOMANILOR SAU PUNEREA LOR SUB
CURATELĂ
(1) În caz de săvârşire a infracţiunii de către un alcoolic sau un narcoman, dacă există
avizul medical corespunzător, instanţa de judecată, din oficiu ori la cererea colectivului de
muncă sau a organului de ocrotire a sănătăţii, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea
săvârşită, poate să aplice acestei persoane tratamentul medical forţat.
(2) Persoanele menţionate la alin.(1), condamnate la pedepse neprivative de libertate, vor
fi supuse unui tratament forţat în instituţiile medicale cu regim special.
(3) Dacă persoanele menţionate la alin.(1) au fost condamnate la pedeapsa cu
închisoare, în timpul executării pedepsei ele vor fi supuse unui tratament medical forţat, iar
după eliberare din locurile de deţinere, dacă este necesară continuarea unui astfel de
tratament, ele vor fi tratate în instituţii medicale cu regim special.
 (4) Încetarea tratamentului medical forţat este dispusă de către instanţa de judecată, la
propunerea instituţiei medicale în care se tratează persoana respectivă.
(5) Dacă infracţiunea a fost săvârşită de o persoană care abuzează de alcool şi prin
aceasta îşi pune familia într-o situaţie materială grea, instanţa de judecată, concomitent cu
aplicarea pedepsei neprivative de libertate pentru infracţiunea săvârşită, este în drept, la
cererea colectivului de muncă sau a rudelor apropiate ale persoanei în cauză, să o pună sub
curatelă.
1. Din textul enunţat rezultă că pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter
medical asupra alcoolicilor şi narcomanilor în cauza penală sunt necesare următoarele condiţii:
a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
b) făptuitorul să prezinte pericol pentru societate, să provoace temerea că ar putea săvârşi
alte fapte prevăzute de legea penală;
c) că acest pericol este determinat de starea sănătăţii, condiţionată de intoxicaţia cronică cu
alcool sau cu substanţe narcotice;
d) pericolul social se datorează maladiei care presupune orice modificare a stării normale
de sănătate care îl face pe făptuitor periculos pentru societate.
Prin intoxicări cronice se înţelege orice proces de alterare psihofiziologică cu caracter
permanent, asupra căruia trebuie să se pronunţe obligator medicii psihiatri, narcologi, experţi -
specialişti cu recomandările de posibilitate a tratamentului medical privitor la făptuitor şi lipsa
contraindicaţiilor pentru aplicarea acestor măsuri.
2. După stabilirea pedepsei, instanţa de judecată, indicând aplicarea măsurii de
constrângere cu caracter medical pentru alcoolici şi narcomani, nu va indica termenul acestei
măsuri, deoarece aceste persoane sunt supuse tratamentului forţat în locurile de deţinere până la
lecuire deplină.
3. La propunerea instituţiei medicale în care făptuitorul se tratează forţat, instanţa poate
pronunţa o hotărâre de încetare a tratamentului forţat de alcoolism sau narcomanie.
4. Măsura de constrângere cu caracter medical asupra alcoolicilor sau narcomanilor, în caz
dacă familiile acestora se află într-o situaţie materială grea, poate fi aplicată de către instanţă
concomitent cu pedeapsa penală, la iniţiativa rudelor făptuitorului, la cererea colectivului de
muncă sau din oficiu, dacă în cauză este anexată concluzia în scris a specialiştilor. În cazul în
care făptuitorului i se aplică o pedeapsă neprivativă de libertate, acesta poate fi pus sub curatelă
în conformitate cu prevederile alin.5 art.103.
5. Tratamentul forţat al alcoolicilor şi narcomanilor, în cazul condamnării cu închisoarea, se
aplică în penitenciare, iar după eliberare din localurile de detenţie, dacă este necesară continuarea
unui astfel de tratament, aceştia vor fi trataţi în instituţiile medicale, în conformitate cu
prevederile Legii privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit
de droguri şi de alte substanţe psihotrope, nr.713 din 06.12.2001, MO, nr.36-38 din 14.03.2002.
Articolul 104. APLICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER
EDUCATIV
(1) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu art.54, instanţa de
judecată le poate aplica următoarele măsuri de constrângere cu caracter educativ:
a) avertismentul;
b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc
sau organelor specializate de stat;
c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în
considerare starea materială a minorului;
d) obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare
psihologică;
e) internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o
instituţie curativă şi de reeducare.
(2) Enumerarea de la alin. (1) are un caracter exhaustiv.
 (3) Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere cu caracter
educativ.
(4) În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrângere cu caracter educativ de
către minor, instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează
măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa
conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată, după caz.
[Art.104 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]
1. În conformitate cu prevederile art.54, persoana care nu a atins vârsta de 18 ani şi a
săvârşit pentru prima dată o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de
răspundere penală dacă s-a constatat posibilitatea corectării acesteia fără a fi supusă răspunderii
penale. În acest caz instanţa de judecată îi poate aplica acestei persoane măsuri de constrângere
cu caracter educativ, în scopul reeducării făptuitorului şi al prevenirii altor infracţiuni.
2. Din sensul legislaţiei penale măsurile de constrângere cu caracter educativ pot fi
considerate drept măsuri de alternativă pentru pedepsele penale. Însă această măsură se
deosebeşte calitativ de pedepsele penale prin care se realizează în final scopurile pedepsei penale
într-o formă mai umană. Persoanele minore nu sunt izolate de societate. Educarea şi reeducarea
acestora, în cazul aplicării măsurii de constrângere cu caracter educativ, se efectuează mai
efectiv. Măsurile de constrângere cu caracter educativ sunt fixate în calitate de recomandări în
standardele minimale ale ONU cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (p.18, 27 din
Rezoluţia de la Beijing a ONU nr.40/33 din 29.II.1995).
3. Prevederile art.54 pentru care persoana se liberează de răspundere penală nu pot fi
interpretate în sens larg. Chiar dacă poate fi aplicat art.79 cu stabilirea unei pedepse mai blânde
decât cea prevăzută de lege, pentru alte infracţiuni mai grave săvârşite de persoana dată art.104
nu este aplicabil.
De asemenea, nu poate fi aplicat art.104 în privinţa minorilor care au săvârşit acţiuni pentru
care aceştia nu pot fi supuşi răspunderii penale. În acest caz procedura în cauza penală urmează a
fi încetată.
4. Măsurile de constrângere cu caracter educativ prevăzute la alin.1 pot fi aplicate în
privinţa uneia şi aceleiaşi persoane, uneia sau a mai multor concomitent, pentru a asigura scopul
pedepsei penale, cu excepţia lit.e) din alin.1 - internarea minorului într-o instituţie specială de
învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.
5. Avertismentul prevăzut la alin.1 lit.a) presupune o apreciere negativă de drept a acţiunii
făptuitorului şi concomitent o reacţie din partea societăţii în scopul educării şi reeducării
acestuia.
Avertismentul este anunţat public făptuitorului, însă hotărârea poate fi înmânată şi în scris,
sub semnătură.
6. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau
organelor de stat specializate este aplicată în cazul în care acestor persoane şi organe le sunt
explicate responsabilităţile şi instanţa urmează să se încredinţeze de posibilitatea reală a acestora
de a asigura măsura de constrângere cu caracter educativ. În cazul în care minorul este
încredinţat pentru supraveghere părinţilor, în conformitate cu drepturile părinţilor, aceştia, ambii,
sunt responsabili de minor, dacă locuiesc împreună.
7. Obligarea minorului de a repara dauna cauzată se aplică în următoarele cazuri: 1) când
minorul este obligat să întoarcă persoanei vătămate obiectul sustras sau alt obiect echivalent
celui dispărut, dacă persoana vătămată acceptă; 2) când minorul poate repara în bani costul
obiectului sau dauna cauzată stabilită de către materialele cauzei sau la înţelegerea părţilor; 3)
când dauna cauzată urmează să fie reparată de către făptuitorul minor prin munca lui proprie.
Obligarea minorului de a repara paguba nu trebuie să se transforme în dependenţă faţă de
persoana vătămată, decât în măsura realizării scopului educativ stipulat în lege.
8. Prin stare materială a minorului se înţelege faptul dacă acesta este salarizat, are bursă,
pensie, altă proprietate ori economii personale, dacă el poate repara de sine stătător dauna
cauzată. Aceasta nu exclude situaţia în care părinţii sunt de acord, la înţelegere cu partea
vătămată, să repare dauna cauzată.
Dacă daunele au fost cauzate prin acţiuni de vandalism: deteriorare de plantaţii verzi, de
obiecte în locurile publice prin scriere, vopsire sau dacă au fost cauzate diferite alte daune
neînsemnate, minorul e obligat să repare personal aceste daune.
9. Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică
este determinată de dereglările de comportament ale minorului, dependente de starea familială
sau de atragerea la săvârşirea infracţiunii de către inculpaţii adulţi.
Corijarea comportamentului, deprinderilor, vocabularului minorului este o activitate de
lungă durată, care poate fi coroborată cu prescripţiile şi recomandările specialiştilor: medici,
pedagogi şi psihologi.
10. Prin noţiunea de eschivare sistematică de la măsurile de constrângere cu caracter
educativ se înţelege încălcarea (de trei şi mai multe ori) a măsurii aplicate: de a se prezenta
pentru a repara dauna cauzată sau la tratamentul medical de reabilitare psihologică, sau pentru a i
se anunţa avertismentul etc.
11. Dacă minorul se eschivează sistematic de la măsurile de constrângere cu caracter
educativ, organele de stat specializate (comisiile pentru minori, organele de tutelă şi curatelă,
administraţia instituţiei specializate de învăţământ şi de reeducare, curativă şi de reeducare,
departamentul de executare a pedepselor penale) pot prezenta instanţei de judecată un demers
despre anularea măsurii aplicate şi tragerea vinovatului la răspundere penală.
12. Tragerea minorului la răspundere penală în cazul eschivării sistematice a acestuia de la
măsura de constrângere cu caracter educativ se efectuează de către instanţă, în conformitate cu
prevederile normelor de procedură penală, în cazul în care cauza este trimisă de către procuror în
instanţă sau, după caz, instanţa stabileşte pedeapsa conform legii penale.
Articolul 105. EXPULZAREA
(1) Cetăţenilor străini şi apatrizilor care au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor
infracţiuni li se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării.
(2) În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa cu închisoare sau cu arest, aducerea
la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.
(3) La luarea deciziei privind expulzarea persoanelor prevăzute la alin.(1) se va ţine cont
de dreptul la respectarea vieţii private a acestora.
1. Expulzarea este o măsură de siguranţă de drept penal, a cărei esenţă constă în obligarea
cetăţenilor străini sau a apatrizilor, care nu au domiciliu în ţară şi care au fost condamnaţi pentru
săvârşirea unor infracţiuni, să părăsească ţara.
2. Expulzarea nu poate fi adusă la îndeplinire dacă există motive serioase de a crede că cel
expulzat riscă să fie supus la tortură sau tratament inuman în statul în care urmează sa fie
expulzat.
3. Pentru a decide expulzarea se cer să fie întrunite următoarele condiţii:
a) făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune prevăzută de legea penală naţională sau a altui stat;
b) să nu existe motive serioase de a crede că prin expulzare persoana va fi supusă la tortură,
tratament inuman sau la pedeapsa cu moartea în statul în care urmează să fie expulzat;
c) rămânerea pe teritoriul RM a făptuitorului constituie un pericol social care impune
aplicarea expulzării ca măsură de siguranţă;
d) făptuitorul să fie cetăţean străin sau apatrid, iar acesta din urmă să nu aibă domiciliu în
RM.
4. Executarea expulzării se face de către organele de poliţie după executarea pedepsei cu
închisoarea. În cazul stabilirii altor pedepse, hotărârea definitivă a instanţei se trimite organelor
de poliţie pentru executare după ispăşirea pedepsei.
5. Dacă făptuitorul pe parcurs a dobândit cetăţenia RM, el va putea cere revocarea
expulzării sau înlocuirirea acesteia cu o altă măsură necesară, rezultată din situaţia de fapt şi de
drept avută în cauză.
Articolul 106. CONFISCAREA SPECIALĂ
 (1) Confiscarea specială constă în trecerea, forţată şi gratuită, în proprietatea statului a
bunurilor utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni. În cazul în care
bunurile utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni nu mai există, se
confiscă contravaloarea acestora.
(2) Sunt supuse confiscării speciale lucrurile:
a) rezultate din fapta prevăzută de prezentul cod;
b) folosite sau destinate pentru săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului;
c) date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe
infractor;
d) dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu urmează a fi restituite
persoanei vătămate sau nu sunt destinate pentru despăgubirea acesteia;
e) deţinute contrar dispoziţiilor legale.
(3) Confiscarea specială se aplică persoanelor care au comis fapte prevăzute de
prezentul cod. Pot fi supuse confiscării speciale şi bunurile menţionate la alin.(2), dar care
aparţin altor persoane şi care le-au acceptat ştiind despre dobândirea ilegală a acestor bunuri.
(4) Confiscarea specială se poate aplica chiar dacă făptuitorului nu i se stabileşte o
pedeapsă penală.
(5) Confiscarea specială nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite prin intermediul
unui organ de presă sau al oricărui alt mijloc de informare în masă.
[Art.106 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Confiscarea specială este o măsură de siguranţă de drept penal cu caracter patrimonial
care constă în trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri sau valori care au servit la săvârşirea
faptei penale sau au rezultat din săvârşirea acesteia, ori sunt deţinute contrar legii. Ea se face în
scopul excluderii pericolului de a fi săvârşite noi fapte penale.
2. Pentru a aplica confiscarea specială, este necesar a constata că:
a) făptuitorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală indiferent dacă el a fost pedepsit
penal sau absolvit de răspunderea penală în condiţiile legii (în cazul minorilor, persoanelor
incapabile etc.);
b) făptuitorul a utilizat obiecte, lucruri pentru săvârşirea infracţiunii (unelte, mecanisme,
maşini, nave acvatice, arme etc.) care aparţin lui sau complicilor la infracţiune;
c) făptuitorul a dobândit produse prin fapta penală săvârşită, realizând latura obiectivă a
infracţiunii (monede false, cecuri, titluri de credit şi alte documente false, arme confecţionate
ilicit, materiale explozive, alimente şi băuturi contrafăcute, medicamente, schiţe, fotografii,
stupefiante etc.). În acest caz pot fi confiscate bunurile dobândite în urma activităţii criminale şi
a spălării banilor (obiecte, clădiri, maşini, bani etc.).
3. Lucrurile care au fost luate de la partea vătămată în timpul săvârşirii infracţiunii, dacă
acestea nu sunt excluse din circuitul civil, sunt restituite părţii vătămate.
4. Sumele date drept mită sau pentru trafic de influenţă sunt confiscate în beneficiul
statului. În cazul în care a avut loc o estorcare de mită şi persoana a sesizat organul de drept,
sumele menţionate se restituie acestor persoane. Dacă făptuitorul nu mai deţine aceste obiecte
sau sumele de bani, acesta va fi obligat să restituie echivalentul lor în bani.
5. Sumele obţinute prin proxenetism, atragerea minorilor la acţiuni de desfrâu şi prin alte
fapte amorale etc. sunt supuse confiscării speciale.
6. Lucrurile deţinute împotriva unor prevederi legale fie de făptuitor, fie de altă persoană
sunt supuse confiscării speciale.
7. Confiscarea specială poate fi aplicată respectându-se condiţiile alin.2 comentat în cazul
adoptării sentinţei, clasării sau încetării procedurii penale de către instanţa de judecată.
8. Nu pot fi supuse confiscării obiectele asupra cărora nu au fost prezentate probe că ele au
fost dobândite ilicit, nu sunt obiectele săvârşirii faptei penale, nu sunt rezultate din fapta penală
şi nu sunt excluse din circuitul civil. În acest caz caracterul licit al dobândirii se prezumă (art.46
CRM).
 9. Obiectele, documentele, banii, hârtiile de valoare, armele, mecanismele, maşinile, navele
acvatice confiscate se predau organelor competente pentru executarea confiscării sau pentru a fi
distruse. Persoanele oficiale implicate în urmărirea penală, judecarea cauzei sau executarea
confiscării nu pot dobândi în nici un mod în proprietate lucrurile supuse confiscării.
10. Chiar dacă lucrurile au fost confiscate în cauza penală prin hotărârea respectivă în
conformitate cu p.9 comentat, persoanele terţe, cărora le-au fost lezate drepturile patrimoniale şi
nepatrimoniale, pot iniţia în procedura civilă acţiuni de redobândire a drepturilor lezate. În cazul
recunoaşterii acestui drept, lucrurile confiscate pot fi întoarse în natură sau echivalentul lor în
bani.
CAPITOLUL XI
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU CONSECINŢELE
CONDAMNĂRII
Articolul 107. AMNISTIA
(1) Amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei fie
reducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei.
(2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei
vătămate.
1. Amnistia este o instituţie penală al cărei scop este înlăturarea pentru viitor a caracterului
delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în ceea ce le priveşte sau ştergând
condamnările care le-au atins. Amnistia este actul de clemenţă, acordat prin lege organică,
privitor la unele infracţiuni săvârşite anterior datei prevăzute în actul normativ, pe temeiuri
social-politice şi din raţiuni de politică penală superioare celor care ar fi legitimat reacţia
coercitivă a societăţii împotriva infractorilor, şi care are ca efect înlăturarea răspunderii penale, a
executării pedepsei, precum şi a altor consecinţe ale condamnării.
2. Reglementarea efectelor amnistiei este cuprinsă în dispoziţiile art.107 CP. Aceste
dispoziţii prevăd atât efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare, cât şi efectele
amnistiei intervenite după condamnare.
3. Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare constau în înlăturarea răspunderii
penale, adică procesul penal nu se mai porneşte, iar dacă s-a pornit, nu se mai pune în mişcare
acţiunea penală, ori nu se mai trimite infractorul în judecată, sau, dacă acesta a fost trimis în
judecată, procesul va înceta.
4. În afara înlăturării răspunderii penale - efect similar cu amnistia după condamnare -,
amnistia antecondamnatorie produce şi o gamă de consecinţe juridice specifice, în funcţie de
diferite momente, cuprinse între data săvârşirii infracţiunii şi aceea a rămânerii hotărârii
definitive. În cazul în care amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare, ea nu
stinge dreptul persoanei vătămate de a introduce plângerea prealabilă.
5. Plângerea prealabilă adresată instanţei constituie deopotrivă un act de sesizare despre
săvârşirea unei infracţiuni şi un act procesual de punere în mişcare a unei acţiuni penale.
Amnistia se dovedeşte irelevantă nu numai cu privire la dreptul de a introduce plângerea
prealabilă, ci şi relativ la dreptul de a formula o plângere sau un denunţ. Dacă din însuşi
cuprinsul actului de sesizare rezultă, fără echivoc, date şi elemente în baza cărora se poate
efectua încadrarea juridică a faptei, rezultând că aceasta este amnistiată, se va soluţiona cauza în
acest stadiu, în baza actului de clemenţă intervenit (se va pronunţa o ordonanţă de refuz în
pornirea procesului penal, dacă făptuitorul este de acord cu aceasta).
În schimb, dacă actul de sesizare nu este lămuritor sub aspectul naturii infracţiunii, al datei
săvârşirii (înainte sau după apariţia actului de amnistie) sau al identităţii infractorului (în cazul în
care actul de amnistie prevede unele excepţii personale), cauza nu poate fi soluţionată decât după
cunoaşterea acestor împrejurări.
6. În cazurile în care învinuitul sau persoana bănuită de săvârşirea infracţiunii se opune
încetării procesului penal sau refuzului de pornire a procesului penal în legătură cu actul de
amnistie, încetarea procesului penal sau refuzul de pornire a procesului penal pe această bază nu
se admite. În acest caz procesul continuă în mod obişnuit, iar actul de amnistie va putea fi aplicat
doar în cazul constatării vinovăţiei persoanei. În caz contrar, se va pronunţa o sentinţă de achitare
de către instanţa de judecată.
7. Dacă actul de amnistie a intervenit în faza dezbaterilor judiciare, procesul continuă până
la capăt şi instanţa de judecată pronunţă o sentinţă de condamnare cu menţiunea că condamnatul
este liberat de pedeapsă (art.275 p.4 CPP).
8. Totuşi, vor putea fi aplicate măsurile de siguranţă şi măsurile educative, deoarece alin.2
al art.107 CP stipulează că "amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra
drepturilor persoanei vătămate". Prin urmare, dacă făptuitorul a fost trimis deja în judecată,
instanţa va trebui să analizeze şi să soluţioneze latura civilă a cauzei, iar dacă nu a fost trimis în
judecată, persoana vătămată se va putea adresa instanţei civile pentru valorificarea drepturilor
sale, făptuitorul neputând fi trimis penal în judecată numai pentru soluţionarea şi rezolvarea
laturii civile.
9. În cazul concursului de infracţiuni judecat în acelaşi proces, efectele vor opera numai cu
privire la infracţiunile amnistiate, deci pentru fiecare infracţiune în parte.
10. Efectele amnistiei intervenite după condamnare constau în înlăturarea executării
sancţiunilor, precum şi a celorlalte consecinţe ale condamnării. Expresia şi a celorlalte
consecinţe ale condamnării vizează pedepsele complementare, infracţiunea amnistiată nu va fi
luată în consideraţie la aplicarea sporului de pedeapsă (prevăzute de art.83-85 CP) în cazul
concursului de infracţiuni sau de pluralitate intermediară, deoarece se are în vedere pedeapsa
prevăzută de lege pentru fiecare din infracţiunile aflate în concurs, şi nu pedeapsa rezultată, care
nu are relevanţă cu privire la aplicarea amnistiei.
Amnistia postcondamnatorie poate apărea oricând în perioada cuprinsă între data rămânerii
definitive a hotărârii (sentinţei) de condamnare şi aceea a termenului de reabilitare de drept sau a
intervenirii reabilitării judecătoreşti. Unul dintre efectele specifice ale amnistiei intervenite după
condamnare este înlăturarea executării pedepsei. Aceasta nu înseamnă însă că are loc chiar
înlăturarea răspunderii penale.
11. În cazul pedepselor graţiate condiţionat în parte, amnistia produce un dublu efect,
constând, mai întâi, în înlăturarea executării restului de pedeapsă negraţiat şi apoi - în excluderea
posibilităţii revocării graţierii condiţionate, ea răsfrângându-se astfel asupra ambelor fracţiuni ale
pedepsei.
12. Dacă actul de amnistie este adoptat în timpul judecării cererii sau propunerii de liberare
condiţionată, aceasta se respinge ca rămasă fără obiect. În cazul în care instanţa de recurs
constată că infracţiunile pentru care s-a aplicat, de exemplu, pedeapsa de 4 ani privaţiune de
libertate cu suspendare condiţionată a executării pedepsei, sunt amnistiate, ea trebuie să înceteze
procesul penal, fără a mai dispune înlăturarea dispoziţiilor art.90 CP, deoarece a fost înlăturată
răspunderea penală.
13. Amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei pronunţate în măsura în care
aceasta nu a fost executată până la data actului de amnistiere. Astfel, amenda deja încasată nu se
restituie, iar degradarea civică executată nu se mai înlătură, fiind valabil executată. În acest caz
atât măsurile de siguranţă, cât şi drepturile persoanei vătămate stabilite prin hotărârea de
condamnare continuă a fi executate.
14. Efectele amnistiei au un caracter obligatoriu, în sensul că aplicarea amnistiei se face din
oficiu, indiferent de poziţia făptuitorului, adică chiar dacă acesta ar refuza amnistia, deoarece
este vorba de un act al autorităţii legiuitoare, obligatoriu atât pentru organele statului, cât şi
pentru toţi membrii societăţii. Excepţie fac împrejurările prevăzute de alin.2 art.5 CPP,
dezvăluite anterior.
15. Cu toate că amnistia are o largă arie de aplicare atât până la condamnarea făptuitorului,
cât şi după condamnarea acestuia, ea are unele limite strict reglementate de lege (de exemplu,
cum s-a arătat deja, amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie). Suportul acestor
dispoziţii îl reprezintă principiul potrivit căruia amnistia nu constituie o repunere în situaţia
anterioară săvârşirii infracţiunii, nefiind necesar a se recurge la argumentul auxiliar al
imposibilităţii restituirii sumelor băneşti legal percepute, împrumutat din dreptul financiar.
 16. Alte limitări de acţiune ale amnistiei constau în faptul că, conform alin.2 art.107 CP,
amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă. În alţi termeni, amnistia nu are efecte
asupra măsurilor de siguranţă, cum ar fi: măsurile de constrângere cu caracter medical, adică
internarea persoanei iresponsabile, care a săvârşit infracţiuni fiind responsabilă, într-un spital de
boli mintale sau aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor şi
narcomanilor, sau punerea lor sub tutelă (art.98, 103 CP), măsurile de constrângere cu caracter
educativ, cum ar fi: internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de educaţie
sau într-o instituţie curativă şi de educaţie, limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe
speciale privind comportamentul minorului etc. (art.104 CP), expulzarea străinilor (art.105 CP)
şi confiscarea specială (art.106 CP). Raţiunea acestei reglementări este legată de scopul
măsurilor de siguranţă, constând, în temeiul art.98 CP, din înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Starea de pericol ce rezultă din
săvârşirea infracţiunilor şi imperativul prevenirii comiterii altora subzistă după aplicarea
amnistiei, impunând, în interesul apărării sociale, iar uneori şi al infractorului însuşi, luarea
măsurilor de siguranţă. Amnistia înlătură doar răspunderea penală, fără a influenţa existenţa
infracţiunii.
17. Amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (alin.2 art.107 CP).
În cadrul prevederii acestor dispoziţii, prin drepturile persoanei vătămate se înţeleg drepturile
privitoare la pretenţiile civile, nu şi drepturile pe care le are persoana vătămată uneori în legătură
cu latura penală (de exemplu, dreptul de a depune plângere prealabilă, dreptul de a stinge
procesul penal prin retragerea plângerii etc.), aceste din urmă drepturi stingându-se şi ele prin
amnistie. După cum s-a menţionat, exceptarea privitoare la consecinţele civile operează fie că
este vorba de amnistia intervenită înainte de condamnare, fie că este vorba de amnistia
intervenită după condamnare. Justificarea acestei dispoziţii constă în faptul că amnistia, ca toate
celelalte cauze de înlăturare a răspunderii sau pedepsei penale, priveşte raportul juridic de drept
penal, fapta ca activitate infracţională, şi nu raportul juridic de drept civil, fapta ca activitate
dăunătoare. Aşa stând lucrurile, urmează ca atunci când s-a produs o pagubă, aceasta să fie
reparată, chiar dacă aplicarea sancţiunilor penale este înlăturată. Potrivit dispoziţiilor de drept
civil, oricine cauzează altuia o daună este obligat să o repare, indiferent dacă fapta constituie o
infracţiune sau o contravenţie administrativă, disciplinară sau un delict civil.
18. Amnistia nu are efecte asupra răspunderii disciplinare. Prin una şi aceeaşi faptă pot fi
încălcate norme juridice ce aparţin diferitelor ramuri distincte de drept. Consacrând principiul
cumulului răspunderilor juridice, sistemul nostru legislativ permite tragerea la răspundere pentru
fiecare normă de drept în parte, potrivit regulilor proprii fiecărei ramuri. Dacă infracţiunea
săvârşită reprezintă, în acelaşi timp, şi abatere disciplinară, se va putea aplica şi una din
sancţiunile prevăzute de CM, amnistia intervenită lăsând neatinsă răspunderea disciplinară.
Articolul 108. GRAŢIEREA
(1) Graţierea este actul prin care persoana condamnată este liberată, în tot sau în parte,
de pedeapsa stabilită ori pedeapsa stabilită este comutată.
(2) Graţierea se acordă de către Preşedintele Republicii Moldova în mod individual.
(3) Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, cu excepţia cazului în
care se dispune altfel prin actul de graţiere.
(4) Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor
persoanei vătămate.
1. Graţierea este o măsură a puterii de stat, luată pe cale de decret de către Preşedintele
ţării, în mod individual (art.88 lit.e) din CRM), prin care, pentru anumite consideraţiuni de ordin
social-politic şi de politică penală, se dispune înlăturarea executării pedepsei, în totul sau în
parte, ori comutarea unei pedepse într-alta mai puţin grea.
2. Graţierea, prin însăşi esenţa ei, nu poate privi decât pedepsele neexecutate. În cazul în
care condamnatul a fost arestat preventiv şi i s-a aplicat o pedeapsă egală sau mai mică decât
termenul arestării preventive, nu se va mai putea constata că pedeapsa este graţiată, deoarece ea
este stinsă prin executare efectivă.
 3. Art.108 alin.1 CP reglementează limitele graţierii: ea poate să fie, după întinderea
efectelor sale, totală sau parţială, sau să ia forma comutării.
Graţierea este totală în cazul în care, potrivit actului de graţiere, se înlătură integral
executarea pedepsei pronunţate. Pedepsele pentru care se acordă graţierea pot fi mai grave sau
mai puţin grave, după aprecierea Preşedintelui ţării. Graţierea poate fi aplicată indiferent de
categoria de infracţiuni săvârşită (oricare din cele prevăzute la art.16 CP).
Graţierea este parţială când se înlătură numai o parte din executarea pedepsei pronunţate,
fie prin indicarea unui coeficient de proporţie (de exemplu, jumătate, o treime etc.), fie prin
arătarea cuantumului reducerii (în ani, luni sau - în cazul pedepsei cu amendă - în suma acesteia).
Graţierea constituie o comutare în cazul în care, prin actul de graţiere, o pedeapsă mai aspră
se înlocuieşte cu una mai blândă.
4. În cazul graţierii totale, condamnatul, dacă nu a început executarea pedepsei, nu va mai
executa pedeapsa căreia i se aplică graţierea, iar dacă începuse să execute pedeapsa, nu va mai
executa restul de pedeapsă.
În cazul graţierii parţiale, condamnatul nu va mai executa fracţiunea de pedeapsă care i-a
fost redusă.
În cazul comutării pedepsei stabilite, pedeapsa principală pronunţată prin sentinţa de
condamnare a instanţei de judecată se înlocuieşte cu pedeapsa arătată în actul de graţiere.
5. Efectele graţierii trebuie să fie raportate la pedeapsa indicată în sentinţa de condamnare.
6. În cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP),
graţierea produce efecte nu numai asupra pedepsei principale, ci şi asupra acelei părţi din
termenul de probă care reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă. În cazul graţierii totale,
termenul de pedeapsă şi de probă se remite integral; în cazul graţierii parţiale, termenul de
pedeapsă principală se reduce în mod corespunzător, iar termenul de probă se reduce în măsura
în care graţierea s-a extins asupra pedepsei principale.
7. Dispoziţia art.108 alin.3 CP cuprinde o limitare a efectelor graţierii şi, deci, o îngrădire a
regulii de drept înscrise în art.108 alin.1 CP, indicându-se că graţierea nu are efecte asupra
pedepselor complementare, cu excepţia cazului în care se dispune altfel prin actul de graţiere.
Acest alineat nu indică categoriile de pedepse complementare faţă de care graţierea nu are efecte,
prin urmare, ea nu are efecte asupra tuturor pedepselor complementare, indicate în art.62 alin.3 şi
4 CP (amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) sau
a distincţiilor de stat).
8. În partea finală a dispoziţiei art.108 alin.3 CP se prevede însă că excluderea pedepselor
complementare de la beneficiul graţierii nu operează în cazul în care actul de graţiere dispune
altfel. Prin urmare, în actul prin care se acordă graţierea se poate dispune că aceasta stinge şi
executarea pedepselor complementare.
9. Conform art.108 alin.4 CP, graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă,
deoarece aceste măsuri se iau pentru înlăturarea unor stări de pericol şi trebuie să dureze atât
timp cât dăinuiesc aceste stări, şi nici asupra măsurilor educative, deoarece aceste măsuri sunt
luate în folosul minorului. Graţierea nu are efecte şi asupra drepturilor persoanei vătămate (a se
vedea comentariul la art.107 CP).
10. Graţierea, fiind acordată prin decretul Preşedintelui RM, adică printr-un act al puterii de
stat, bazat pe consideraţii de politică penală a statului, are un caracter de măsură obligatorie şi,
deci, ea nu poate fi refuzată de cel căruia i se acordă, indiferent dacă graţierea a fost cerută sau
acordată din oficiu ori la propunerea organelor de drept. Graţierea implică o renunţare la dreptul
statului de a pretinde executarea în totul sau în parte a unei pedepse sau executarea unui anumit
tip de pedeapsă aşa încât nu poate fi admis ca persoanele cărora li se acordă graţierea să aibă
facultatea de a împiedica aducerea la îndeplinire a acestei renunţări, prin refuzarea beneficiului
graţierii.
11. Graţierea vizează pedeapsa aplicată definitiv, şi nu pedepsele stabilite pentru infracţiuni
concurente (concurs de infracţiuni).
 Articolul 109. ÎMPĂCAREA
(1) Împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară
sau mai puţin gravă, infracţiuni prevăzute la capitolele II-VI din Partea specială, precum şi în
cazurile prevăzute de procedura penală.
(2) Împăcarea este personală şi produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi
penale şi până la retragerea completului de judecată pentru deliberare.
(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de
reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
[Art.109 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]
1. Împăcarea este o cauză de înlăturare a răspunderii penale pentru anumite infracţiuni,
indicate expres în art.109 alin.1 CP, - cele uşoare şi mai puţin grave, prevăzute la cap.II-IV din
partea specială, precum şi în cazurile prevăzute de procedura penală. Categoriile infracţiunilor
uşoare şi mai puţin grave sunt indicate în art.16 alin.2 şi 3 CP.
2. Din prevederile art.109 CP rezultă că, pentru ca împăcarea părţilor să constituie o ocazie
de înlăturare a răspunderii penale, se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:
a) Împăcarea părţilor să se realizeze doar în cazurile în care este admisă de lege. Ţinând
cont de faptul că împăcarea părţilor poate avea loc doar în cazurile infracţiunilor uşoare şi mai
puţin grave, la stabilirea acestor împrejurări este necesar să se ia în vedere prevederile art.16
alin.2 şi 3 CP raportate la articolele din partea specială a CP, cu condiţia ca maximumul special
al pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de CP să nu depăşească pedeapsa cu închisoarea pe 2
ani în cazul infracţiunilor uşoare şi de 5 ani - în cazul infracţiunilor mai puţin grave. De exemplu,
infracţiuni uşoare sunt violarea de domiciliu (art.179 alin.1 CP) etc., iar infracţiuni mai puţin
grave sunt jaful (art.187 alin.1 CP), munca forţată (art.168 CP) etc.
b) Împăcarea trebuie să intervină între făptuitor, pe de o parte, şi persoana vătămată,
reprezentanţii legali ai persoanei vătămate lipsite de capacitatea de exerciţiu sau persoana
vătămată cu capacitate restrânsă de exerciţiu asistată de reprezentantul său legal sau de alte
persoane prevăzute de lege, pe de altă parte, în condiţiile procesului medierii, prevăzute de lege.
c) Acordul de împăcare trebuie să fie explicit, expres, iar nu dedus din anumite împrejurări.
El trebuie să includă angajamentele asumate de părţi, modalităţile şi termenele de realizare a
acestora.
d) Împăcarea poate avea loc doar dacă ambele părţi (făptuitorul şi persoana vătămată ori
reprezentanţii ei legali) consimt liber acest fapt. Ele sunt libere să se retragă în orice moment din
procesul de împăcare.
3. Conform art.109 alin.2 CP, împăcarea este personală şi produce efecte juridice din
momentul pornirii urmăririi penale şi până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de
judecată. Împăcarea se consideră personală atunci când se referă expres la persoanele cu care s-a
căzut de acord. Împăcarea părţilor produce efecte numai asupra făptuitorilor cu care s-a realizat
împăcarea. De exemplu, dacă fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită de 3 persoane, iar
persoana vătămată s-a împăcat doar cu o persoană, celelalte 2 persoane nu vor profita de efectele
împăcării, iar procesul penal în privinţa lor va fi soluţionat până la sfârşit.
4. Împăcarea trebuie să intervină cel târziu până la retragerea completului de judecată
pentru deliberare, indiferent de soluţia adoptată prin hotărârea de condamnare, achitare, de
încetare a procesului penal pe alt temei legal decât acela al împăcării. Ea poate interveni în cursul
procesului penal în orice moment: în momentul pornirii procesului penal, al cercetării sau
anchetei penale, anchetei judiciare, dar numai până la retragerea completului de judecată pentru
deliberare (art.109 alin.2 CP), adică mai înainte ca hotărârea să rămână definitivă.
5. Împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. O împăcare care întruneşte
aceste cerinţe este un act din conţinutul căruia rezultă că a fost definitiv lichidat conflictul dintre
părţi.
Împăcarea este totală atunci când duce la stingerea completă a procesului în ce priveşte atât
latura penală, cât şi cea civilă.
 Împăcarea este necondiţionată atunci când stingerea conflictului nu este subordonată nici
unei condiţii.
Împăcarea trebuie să fie definitivă, deoarece altfel ar constitui un act provizoriu, care ar
lăsa deschisă calea reluării procesului penal.
6. Împăcarea părţilor, înlăturând răspunderea penală, produce efecte şi pe plan procesual.
Organele judiciare (organele de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată), constatând
împăcarea părţilor, dispun încetarea urmăririi penale în faza de urmărire penală sau pronunţă
încetarea procesului penal în faza de judecată.
7. Împăcarea părţilor stinge şi acţiunea civilă. Extinderea efectelor juridice ale împăcării
părţilor şi asupra laturii civile se explică prin faptul că acţiunea civilă în procesul penal este un
accesoriu al acţiunii penale; deoarece părţile s-au împăcat în privinţa acţiunii penale, este şi
normal ca să nu mai subziste şi acţiunea civilă.
8. Organul judiciar, în faţa căruia s-a produs împăcarea sau căruia i s-a înfăţişat actul de
împăcare, declară încetarea procesului penal atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea
ce priveşte latura civilă, din momentul (de la data) în care s-a încheiat actul juridic al împăcării şi
nu din momentul când, după caz, s-a dispus încetarea urmăririi penale ori s-a pronunţat încetarea
procesului penal.
Articolul 110. NOŢIUNEA DE ANTECEDENTE PENALE
Antecedentele penale reprezintă o stare juridică a persoanei, ce apare din momentul
rămânerii definitive a sentinţei de condamnare, generând consecinţe de drept nefavorabile
pentru condamnat până la momentul stingerii antecedentelor penale sau reabilitării.
1. Relaţiile juridico-penale, apărute din momentul săvârşirii infracţiunii, încetează după
stingerea antecedentelor penale (art.111 CP) sau reabilitarea judecătorească (art.112 CP).
2. Antecedentele penale sunt nişte urmări ale pedepsei penale ce apar din momentul
rămânerii în vigoare a sentinţei de condamnare şi există până la stingerea lor sau până la
reabilitarea pe cale judiciară a condamnatului.
Antecedentele penale generează consecinţe de drept nefavorabile pentru condamnat până la
momentul stingerii antecedentelor penale sau acela al reabilitării.
3. Antecedentele penale se iau în consideraţie la constatarea existenţei pluralităţii de
infracţiuni, şi anume a recidivei (art.32 şi art.34 CP). Conform art.34 alin.1 CP, se consideră
recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau a mai multor infracţiuni de către o persoană cu
antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.
4. Antecedentele penale au efecte juridice şi în cazul aplicării pedepselor penale. De
exemplu, conform art.82 alin.2 CP, mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de
jumătate, pentru recidiva periculoasă ea este în mărime de cel puţin 2/3, iar pentru recidivă
deosebit de periculoasă - de cel puţin 3/4 din maximumul celei mai aspre pedepse prevăzute de
articolul corespunzător din partea specială a CP.
5. Antecedentele penale pot servi şi drept circumstanţe agravante la stabilirea pedepselor
penale de către instanţa de judecată (art.77 alin.1 din lit.a) CP).
Articolul 111. STINGEREA ANTECEDENTELOR PENALE
(1) Se consideră ca neavând antecedente penale persoanele:
a) liberate de pedeapsă penală;
b) liberate, potrivit actului de amnistie, de răspunderea penală;
c) liberate, potrivit actului de amnistie sau graţiere, de executarea pedepsei pronunţate
prin sentinţa de condamnare;
d) condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă, în termenul de
probă, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost anulată;
e) condamnate la o pedeapsă mai blândă decât închisoarea - după executarea pedepsei;
f) care au executat pedeapsa într-o unitate militară disciplinară sau au fost eliberate din
aceasta înainte de termen;
g) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave - dacă au expirat 2 ani după executarea pedepsei;
 h) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni grave - dacă au expirat 6
ani după executarea pedepsei;
i) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave - dacă
au expirat 8 ani după executarea pedepsei;
j) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave -
dacă au expirat 10 ani după executarea pedepsei.
(2) Dacă condamnatul, în modul stabilit de lege, a fost liberat înainte de termen de
executarea pedepsei sau partea neexecutată a pedepsei i-a fost înlocuită cu o pedeapsă mai
blândă, termenul stingerii antecedentelor penale se calculează pornindu-se de la termenul
real al pedepsei executate, din momentul liberării de executarea pedepsei principale şi
complementare.
(3) Stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din
drepturi legate de antecedentele penale.
1. Art.111 CP reglementează condiţiile de stingere a antecedentelor penale şi reabilitarea de
drept a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi au fost liberate de răspunderea penală ori au
executat pedepsele penale numite prin sentinţele instanţelor de judecată.
Prin reabilitarea unui fost condamnat se înţelege reintegrarea socială completă a acestuia,
prin înlăturarea pentru viitor a tuturor incapacităţilor şi interdicţiilor ce decurg dintr-o hotărâre a
unui organ judiciar şi prin repunerea fostului condamnat, în plan moral şi social, în situaţia pe
care o avea înainte de condamnare sau liberare de răspunderea penală.
2. Reabilitarea de drept (stingerea antecedentelor penale) se obţine în mod automat, în
virtutea legii, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (art.111 CP) pentru
acordarea reabilitării, cum ar fi expirarea termenului indicat în art.111 CP şi nesăvârşirea altor
infracţiuni în acest termen, fără a se mai cere existenţa altor condiţii.
3. Deoarece legea leagă apariţia antecedentelor penale de numirea unei pedepse penale
pentru condamnat, în cazurile de liberare de răspundere penală şi în unele cazuri de liberare de
pedeapsa penală indicate expres în lege (art.53, 89 CP), persoana se consideră fără antecedente
penale.
4. Cad sub incidenţa prevederilor din art.111 alin.1 lit.a) CP numai persoanele liberate de
pedeapsa penală, în conformitate cu art.93 CP (liberarea de pedeapsă a minorilor), art.94 CP
(liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbarea situaţiei) şi art.97 CP (liberarea de pedeapsa
penală datorită expirării termenului de prescripţie a executării sentinţei de condamnare).
Celelalte cazuri de liberare de pedeapsa penală, prevăzute în cap.IX CP, nu duc la stingerea
antecedentelor penale, deoarece persoana are unele decăderi din drepturi şi unele obligaţiuni,
expres indicate în articolele respective ale cap.IX CP şi exprimate în sentinţa de condamnare, şi
alte limitări prevăzute de lege, cum ar fi concedierea din serviciu a unor categorii de persoane
(militarii, poliţiştii etc.).
5. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1 lit.b) CP se
produce din momentul emiterii ordonanţei de încetare a procesului penal potrivit actului de
amnistie de către organul de urmărire penală, de către procuror sau din momentul intrării în
vigoare a sentinţei (deciziei) de încetare a procesului penal de către instanţa de judecată.
6. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1 lit.c) CP (liberarea
de executarea pedepsei penale potrivit actului de amnistie) se produce din momentul emiterii
sentinţei de condamnare şi de numire a pedepsei penale de către instanţa de judecată sau din
momentul emiterii deciziei de către instanţa ierarhic superioară despre liberarea condamnatului
de pedeapsă potrivit actului de amnistie.
7. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1 lit.c) CP (liberarea
de executarea pedepsei penale potrivit actului de graţiere) se produce din momentul emiterii
Decretului Preşedintelui RM despre graţierea totală a condamnatului (a se vedea comentariul la
art.108 CP). Graţierea parţială a condamnatului nu duce la stingerea antecedentelor penale.
8. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1 lit.d) CP în
privinţa persoanelor condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se produce
din momentul expirării termenului de probă stabilit prin sentinţa instanţei de judecată în
conformitate cu art.90 CP sau din momentul pronunţării încheierii instanţei de judecată despre
anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale în conformitate cu art.90 alin.8 CP.
9. În cazul condamnării persoanei la o pedeapsă mai blândă decât închisoarea,
antecedentele penale, conform art.111 alin.1 lit.e) CP, se sting automat, îndată după executarea
pedepsei. Pedepsele mai blânde decât închisoarea sunt toate celelalte pedepse penale pentru
persoanele fizice, indicate în art.62 CP, cu excepţia detenţiunii pe viaţă (art.71 CP). Aceste
pedepse pot fi amenda (art.64 CP), arestul (art.68 CP) etc. Antecedentele penale în cazul amenzii
se sting o dată cu achitarea integrală a sumei amenzii, în cazul arestului - la sfârşitul ultimei zile
de arest executat.
10. În cazul executării pedepsei penale într-o unitate disciplinară, conform art.111 alin.1
lit.e) CP, antecedentele penale se sting automat, nemijlocit după executarea pedepsei într-o
unitate militară disciplinară sau dacă persoana a fost eliberată din această unitate înainte de
termen.
11. În cazul executării pedepselor sub formă de închisoare sau detenţiune pe viaţă,
antecedentele penale se sting după expirarea unor termene concrete indicate expres în art.111
alin.1 lit.g-j) CP. Durata termenelor de stingere a antecedentelor penale depinde de termenul
pedepsei efectiv executate. De exemplu, dacă persoana a executat pedeapsa cu închisoarea pe un
termen de 1 an, antecedentele penale se vor stinge după expirarea termenului de 2 ani din
momentul executării efective a acestei pedepse etc.
12. Dacă condamnatul, în modul stabilit de lege, a fost liberat înainte de termen de
executarea pedepsei sau partea neexecutată a pedepsei i-a fost înlocuită cu o pedeapsă mai
blândă, termenul stingerii antecedentelor penale se calculează, conform art.111 alin.2 CP,
pornindu-se de la termenul real al pedepsei executate, din momentul liberării de executarea
pedepsei principale şi a celei complementare.
13. Stingerea antecedentelor penale, conform art.111 alin.3 CP, anulează toate
incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale. Aceasta înseamnă
reabilitarea totală a persoanei: ea nu se mai consideră condamnată, poate să practice orice
activitate legală, chiar şi acele activităţi care sunt interzise persoanelor condamnate, deoarece,
după stingerea antecedentelor penale, persoana nu mai este considerată condamnată.
Articolul 112. REABILITAREA JUDECĂTOREASCĂ
(1) Dacă persoana care a executat pedeapsa penală a dat dovadă de o comportare
ireproşabilă, la cererea sa, instanţa de judecată poate anula antecedentele penale până la
expirarea termenelor de stingere a acestora. Drept condiţii pentru primirea cererii de
reabilitare judecătorească pot fi:
a) condamnatul nu a comis o nouă infracţiune;
b) a expirat cel puţin jumătate din termenul prevăzut la art.111 alin.(1) şi (2);
c) condamnatul a avut o comportare ireproşabilă;
d) condamnatul a achitat integral despăgubirile civile, la plata cărora a fost obligat prin
hotărâre judecătorească, precum şi cheltuielile de judecată;
e) condamnatul îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, a
atins vârstă de pensionare sau este incapabil de muncă.
(2) Reabilitarea anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de
antecedentele penale.
(3) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă cerere decât
după un an.
(4) Anularea reabilitării judecătoreşti se efectuează în cazul în care, după acordarea ei,
s-a descoperit că cel reabilitat a mai avut o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută,
conducea la respingerea cererii de reabilitare.
1. Reabilitarea judecătorească nu este obţinută în mod automat, ci numai prin intervenţia
organelor judecătoreşti. Caracteristic reabilitării judecătoreşti este faptul că pentru reabilitarea
unui condamnat nu este suficient să fie îndeplinite condiţiile de reabilitare prevăzute de lege, ci
este necesară constatarea judecătorească a îndeplinirii acestora şi pronunţarea reabilitării
condamnatului prin hotărâre judecătorească.
Procedura de reabilitare judecătorească poate fi pornită doar la cererea persoanei care
execută pedeapsa. Aceste prevederi legale, prevăzute în art.112 alin.1 CP, prevăd că reabilitarea
judecătorească nu poate fi iniţiată din oficiu sau la cererea altor persoane sau instituţii.
2. Art.112 alin.1 lit.a-e) CP prevede condiţiile de acordare a reabilitării judecătoreşti.
Conform acestei prevederi, condiţiile pentru acceptarea cererii de reabilitare judecătorească sunt:
a) condamnatul să nu fi comis o nouă infracţiune. Această condiţie presupune ca, în
perioada cât antecedentele penale nu sunt stinse, condamnatul să nu fi săvârşit vreo infracţiune.
Deoarece legea nu indică expres categoriile de infracţiuni care ar împiedica aplicarea reabilitării
judecătoreşti, rezultă că orice infracţiune, prevăzută de partea specială a CP, săvârşită de către
condamnat până la stingerea antecedentelor penale, împiedică aplicarea reabilitării judecătoreşti.
În cazul aplicării pedepsei penale pentru noua infracţiune, reabilitarea judecătorească va putea fi
aplicabilă doar după executarea pedepsei pentru o nouă infracţiune şi în prezenţa condiţiilor
prevăzute expres în art.112 CP.
Dacă pentru noua infracţiune s-a pornit urmărirea penală împotriva condamnatului, cererea
de reabilitare judecătorească nu este respinsă, dar examinarea ei se suspendă până la soluţionarea
învinuirii;
b) să fi expirat cel puţin jumătate din termenul prevăzut de alin.1 şi 2 art.111 CP. Spre
deosebire de reabilitarea de drept (art.111 CP), pentru care legea prevede un termen de
reabilitare unic şi fix, pentru reabilitarea judecătorească sunt prevăzute mai multe termene
diferenţiate în raport cu diferite categorii de condamnări şi se ţine cont de comportamentul
condamnatului. De exemplu, dacă condamnatul a executat pedeapsa de 4 ani de privaţiune de
libertate pentru o infracţiune gravă, antecedentele penale se vor stinge (reabilitarea de drept)
peste 6 ani după executarea efectivă a pedepsei (art.111 alin.1 lit.h) CP). Reabilitarea
judecătorească va putea fi aplicată în acest caz, conform art.112 alin.1 lit.b) CP, peste 3 ani după
executarea efectivă a pedepsei;
c) condamnatul a avut o comportare ireproşabilă. Reabilitarea judecătorească nu poate fi
obţinută în situaţia în care condamnatul nu dovedeşte că a avut tot timpul o comportare
ireproşabilă, că a respectat întocmai legile şi regulile de convieţuire socială, adeverind astfel că
s-a corectat şi că merită reintegrarea socială completă şi din punct de vedere juridic. Pentru
verificarea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa de judecată trebuie să administreze probe din
care să rezulte buna conduită a condamnatului la locul de muncă, în societate şi în familie pe
toată perioada de la executarea pedepsei până la soluţionarea cererii de reabilitare.
3. Art.112 alin.1 lit.d) CP prevede drept condiţie de admitere a cererii de reabilitare
judecătorească şi faptul de achitare integrală a despăgubirilor civile la care a fost obligat
condamnatul prin hotărâre judecătorească, precum şi cheltuielile de judecată. Nu pot fi invocate
drept încălcări ale acestei condiţii de neachitare a despăgubirilor civile în situaţia în care partea
civilă a renunţat benevol la despăgubiri.
În cazul în care instanţa de judecată constată că neîndeplinirea acestei condiţii nu se
datorează relei-voinţe a condamnatului, ea poate admite cererea de reabilitare a acestuia.
4. Art.112 alin.1 lit.e) CP prevede drept condiţie de admitere a cererii de reabilitare
judecătorească şi faptul că condamnatul are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace
oneste, a atins vârsta de pensionare sau este incapabil de muncă. Aceste condiţii pot exista
separat, de exemplu, într-un caz condamnatul are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte
mijloace oneste, în alt caz a atins vârstă de pensionare, iar în al treilea este incapabil de muncă.
5. Condamnatul are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste atunci când
are un loc permanent sau provizoriu de muncă, lucrează ocazional, sezonier etc. sau are destule
mijloace de existenţă sub formă de depuneri în bancă, în cazul succesiunii etc. Nu se consideră
asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste a condamnatului în cazul cerşetoriei,
afacerilor cu droguri, jocurilor de noroc etc.
 6. Conform art.112 alin.2 CP, reabilitarea anulează toate incapacităţile şi decăderile din
drepturi legate de antecedentele penale (a se vedea comentariul la art.111 alin.3 CP).
7. Conform art.112 alin.3 CP, în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate
înainta instanţei o nouă cerere decât după un an. Termenul de un an se calculează de la data
respingerii cererii de reabilitare. Dacă timp de un an survine reabilitarea de drept prevăzută în
art.111 CP, antecedentele penale se sting automat, nemaifiind necesară reabilitarea
judecătorească.
8. Conform art.112 alin.4 CP, anularea reabilitării judecătoreşti se efectuează în cazul în
care, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat a mai avut o condamnare care, dacă ar fi
fost cunoscută, conducea la respingerea cererii de reabilitare. Cauza anulării reabilitării
judecătoreşti o constituie deci existenţa, la momentul pronunţării hotărârii de reabilitare, a unei
condamnări definitive a petiţionarului, necunoscută instanţei, condamnare intervenită înăuntrul
termenului de reabilitare sau al termenului de suspendare condiţionată a executării pedepsei
(art.90 CP) şi descoperită după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a acordat reabilitarea.
CAPITOLUL XII
CALIFICAREA INFRACŢIUNII
Articolul 113. NOŢIUNEA DE CALIFICARE A INFRACŢIUNII
(1) Se consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a
corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei
infracţiunii, prevăzute de norma penală.
(2) Calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de
către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători.
1. Noţiunea de calificare a infracţiunii prevăzută de alin.1 art.113 are două aspecte:
a) procesul de determinare a corespunderii exacte între semnele faptei prejudiciabile
săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune prevăzute de norma penală, stipulate într-un
articol sau alineat al unui articol sau în două sau mai multe articole ori alineate ale părţii
speciale, precum şi în articolele corespunzătoare (de exemplu, art.21, 22, 26, 27, 41 etc.) ale
părţii generale din prezentul cod. Procesul identificării acestei corespunderi trebuie întemeiat pe
principiile formulate de legea penală, CRM, pe temelia metodologică a filozofiei, şi anume, pe
categoriile singular şi general, concret şi abstract, adevăr absolut şi relativ, pe legile şi categoriile
logicii formale, precum şi pe recomandările CSJ;
b) consecinţele acestor activităţi ale persoanelor care efectuează urmărirea penală şi ale
judecătorilor - recunoaşterea şi consacrarea în documentele juridice corespunzătoare a
coincidenţei semnelor faptei descoperite cu normele juridico-penale, invocând articolele
corespunzătoare din prezentul cod.
2. Calificarea infracţiunii cuprinde acea parte a procesului de aplicare a normelor juridice,
care constă în alegerea normei juridico-penale, ce prevede fapta prejudiciabilă dată, şi în fixarea
acestei alegeri în actul de aplicare (ordonanţă, hotărâre, decizie, sentinţă etc.). Procesul aplicativ
normelor juridico-penale cuprinde şi stabilirea pedepselor penale, precum şi executarea lor.
3. Efectuarea calificării juridico-penale oficiale este încredinţată de către stat unor organe
speciale (de urmărire penală, ale procuraturii şi instanţelor judecătoreşti), care acţionează în
numele legii.
Articolul 114. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL UNUI CONCURS
DE INFRACŢIUNI
Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, determinat la art.33, se
efectuează cu invocarea tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol din legea
penală care prevăd faptele prejudiciabile săvârşite.
1. Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, determinată prin art.33,
trebuie efectuată cu invocarea a două sau a mai multor articole ori a alineatelor unui singur
articol din legea penală, deoarece nici una din aceste norme nu include în întregime fapta comisă.
Aceasta poate obţine o calificare juridico-penală completă, prin aplicarea cumulativă a două sau
a mai multor norme penale.
 2. Concursul de infracţiuni trebuie deosebit de concurenţa normelor juridico-penale. În
cazul concursului ideal de infracţiuni, când persoana printr-o singură acţiune (inacţiune)
săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute de diferite alineate ale unui singur articol din
CP, există o concurenţă a normelor juridico-penale şi calificarea se efectuează numai în baza
normei agravante mai aspre, iar dacă aceste infracţiuni au fost săvârşite succesiv, prin diferite
acţiuni de sine stătătoare, la unele intervale de timp, aceste acţiuni formează un concurs real de
infracţiuni şi trebuie să fie încadrate în baza tuturor alineatelor care prevăd faptele prejudiciabile
săvârşite.
3. Nu constituie un concurs real de infracţiuni două sau mai multe componente de
infracţiuni identice, chiar săvârşite prin acţiuni de sine stătătoare, succesiv la un interval de timp,
dacă pentru comiterea acestora legiuitorul prevede repetarea lor într-o singură agravantă,
deoarece asemenea acţiuni se califică numai în baza acestei agravante.
4. Nu formează un concurs real de infracţiuni componenţele de infracţiuni cu acţiuni
alternative. Bunăoară, azi persoana săvârşeşte o trădare de patrie prin divulgarea secretului de
stat, iar peste o lună comite o altă trădare de patrie prin acordarea de ajutor unui stat străin la
înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva RM. Aceste acţiuni prejudiciabile constituie numai
nişte episoade ale unei infracţiuni unice complexe.
5. Tot ca episoade ale unei infracţiuni unice trebuie recunoscute acţiunile identice săvârşite
succesiv, la un interval de timp, dacă la comiterea acestora legiuitorul nu prevede repetarea lor
într-o singură agravantă.
Articolul 115. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI
NORMELOR PENALE
(1) Concurenţa normelor penale presupune săvârşirea de către o persoană sau de către
un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două
sau mai multor norme penale şi constituind o singură infracţiune.
(2) Alegerea uneia din normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a
faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art.116-118.
1. Prin concurenţă a normelor juridico-penale se înţeleg cazurile în care este comisă o
singură faptă infracţională, cuprinsă deplin în dispoziţiile a două sau a mai multor norme
juridico-penale, care constituie o singură infracţiune.
2. Pornind de la sarcinile concrete de luptă cu criminalitatea, legiuitorul adeseori
formulează noi norme penale, care se intersectează parţial, se "suprapun" reciproc, fapt ce duce
la dublarea, repetarea legii penale. Necesitatea separării unei activităţi infracţionale într-o normă
penală aparte dintr-un cerc de fapte infracţionale prevăzute de o altă normă penală este corectă,
deoarece această activitate impune o apreciere social-politică şi juridică specială, ce poate fi
determinată numai într-o normă aparte. De exemplu, falsul în actele publice (art.332 CP)
constituie, de fapt, o modalitate a unui abuz de putere sau de serviciu (art.327 CP). Separând
această normă, legiuitorul a determinat o pedeapsă penală mai blândă decât cea prevăzută pentru
celelalte modalităţi de abuz de putere sau de serviciu. Din contra, separând într-o normă aparte
abuzul de putere sau de serviciu, cum ar fi tragerea cu bună-ştiinţă la răspundere penală a unei
persoane nevinovate (art.306 CP), legiuitorul a determinat o pedeapsă penală mai aspră decât cea
pentru abuz de putere sau serviciu, cu care concurează.
3. Pentru concurenţa normelor juridico-penale este necesară existenţa următoarelor condiţii:
a) să se săvârşească o singură acţiune (inacţiune) simplă sau să se desfăşoare o activitate
unică prelungită un timp mai îndelungat;
b) fapta să fie cuprinsă deplin de dispoziţiile a două sau a mai multor norme penale;
c) fiecare dintre normele juridico-penale care concurează ar fi suficientă pentru calificarea
faptei infracţionale săvârşite;
d) să se aducă atingere unui singur obiect generic apărat de legea penală, pe când obiectele
nemijlocite pot fi diferite.
 4. La concurenţa normelor juridico-penale trebuie utilizată pentru calificare numai una din
normele concurente, cea care reflectă cel mai precis natura socială şi juridică a faptei
prejudiciabile comise. Aceste condiţii sunt determinate de art.116-118 CP.
Articolul 116. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI
DINTRE NORMELE GENERALE ŞI CELE SPECIALE
(1) Normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe fapte
prejudiciabile, iar normă specială - norma penală care prevede numai cazurile particulare ale
acestor fapte.
(2) În cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică numai norma
specială.
1. Această modalitate a concurenţei se caracterizează prin faptul că prima normă prevede
un număr de activităţi infracţionale, iar a doua - cazuri particulare din acest număr de activităţi.
Prima normă este denumită generală, iar a doua - specială.
2. La concurenţa normelor generale şi speciale, aceasta din urmă se află în raport de
subordonare logică faţă de cele dintâi, deoarece orice activitate infracţională separată într-o
normă aparte constituie neapărat o activitate infracţională stipulată de norma generală, însă nu
orice activitate infracţională determinată de norma generală este neapărat activitatea infracţională
prevăzută de norma specială.
3. Separând norma specială de cea generală, legiuitorul şi-a determinat direct, fără echivoc,
poziţia faţă de această varietate a faptelor infracţionale, bazându-se pe diferite motive sociale,
politice şi juridice ale situaţiei actuale. Întrucât sarcina aplicării legii penale constă în
transpunerea în viaţă a voinţei legiuitorului, acest scop este atins prin aplicarea normei speciale,
pe care el a prevăzut-o aparte.
4. Cea mai răspândită varietate a concurenţei normelor generale şi a celor speciale este
concurenţa dintre componenţa de bază (norma generală), prevăzută de alineatele întâi ale
articolelor din partea specială, şi modalităţile calificative (norma specială) ale acestora, prevăzute
în diferite alineate ale unuia şi aceluiaşi articol.
5. La calificarea infracţiunilor, normele generale şi cele speciale pot fi aplicate împreună
numai în cazurile în care sunt comise câteva infracţiuni ce constituie un concurs real de
infracţiuni, adică ele au fost săvârşite succesiv, prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la anumite
intervale de timp.
Articolul 117. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI
DINTRE DOUĂ NORME SPECIALE
Concurenţa dintre două norme speciale are următoarele varietăţi:
a) dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe
agravante - infracţiunea se califică în baza celei cu circumstanţe atenuante;
b) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante - infracţiunea se
califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai blândă;
c) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante - infracţiunea se
califică în baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră.
1. Normele speciale pot fi atât agravantele, cât şi atenuantele componenţei de bază. De
aceea concurenţa dintre două norme speciale poate avea următoarele varietăţi:
a) concurenţa dintre o componenţă de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu
circumstanţe agravante. De exemplu, omorul intenţionat a două sau a mai multor persoane (lit.a)
alin.3 art.145) poate concura cu omorul săvârşit în stare de afect (art.146);
b) concurenţa dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante. De
exemplu, omorul săvârşit în stare de afect (art.146) poate concura cu pruncuciderea (art.147);
c) concurenţa dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante. De
exemplu, furtul agravat (alin.2 art.186) poate concura cu furtul deosebit de agravat (alin.3
art.186).
2. Pornind de la principiul juridic general al dreptului penal - umanismul legii penale -, în
cazul concurenţei dintre o componenţă de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu
circumstanţe agravante se aplică numai norma cu circumstanţe atenuante. Toate îndoielile atât în
privinţa dovedirii învinuirii, cât şi în privinţa calificării infracţiunii, dacă este imposibil a le
lichida, trebuie să fie interpretate în folosul inculpatului.
3. Pornind de la scopul unic al componenţelor de infracţiune cu circumstanţe atenuante -
atenuarea răspunderii penale a vinovatului -, în cazul concurenţei dintre două componenţe de
infracţiuni cu circumstanţe atenuante se aplică numai norma penală care prevede pedeapsa mai
blândă.
4. În cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante,
modalitatea unei agravante mai aspre o absoarbe şi pe cea mai puţin aspră, deoarece numai astfel
se poate atinge scopul scontat, agravând răspunderea penală pentru infracţiunea dată.
Articolul 118. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI
DINTRE O PARTE ŞI UN ÎNTREG
(1) Concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau a mai multor
norme penale, una din ele cuprinzând fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte - numai
unele părţi ale ei.
(2) Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg se
efectuează în baza normei care cuprinde în întregime toate semnele faptei prejudiciabile
săvârşite.
1. Această modalitate de concurenţă constă în faptul că există două sau mai multe norme,
dintre care una cuprinde fapta infracţională în întregime, iar altele - numai unele părţi ale ei.
Aceste norme se află în raport de subordonare după conţinut.
2. Regula generală în operaţiunile de calificare a infracţiunii cu privire la concurenţa dintre
o parte şi un întreg constă în faptul că trebuie aplicată întotdeauna norma ce cuprinde în
întregime toate semnele faptei infracţionale. Ea are prioritate faţă de norma care prevede numai o
parte din ceea ce a săvârşit infractorul. Concluzia dată are drept bază şi principiul juridic al
dreptului penal - individualizarea răspunderii penale, care prevede aplicarea justă a legii într-un
asemenea mod încât oricine ar săvârşi o infracţiune să ispăşească pedeapsa meritată.
3. În cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg trebuie mai întâi să determinăm după care
semne ale componenţei de infracţiune decurge această concurenţă. Concurenţa poate avea loc
după semnele obiectului, subiectului, ale laturii obiective şi ale celei subiective ale infracţiunii
sau concomitent după câteva dintre ele.
4. În cazul concurenţei după obiect, obiectele a două sau a mai multor infracţiuni sunt
omogene, numai că unul reprezintă o parte a altuia. De exemplu, obiectul vătămărilor medii ale
integrităţii corporale sau ale sănătăţii este numai o parte a obiectului tâlhăriei. De aceea în toate
cazurile unei atare modalităţi de concurenţă dintre o parte şi un întreg trebuie aplicată norma în
care este specificat în întregime obiectul infracţiunii.
5. La calificarea concurenţei după latura obiectivă trebuie aplicată norma care descrie mai
deplin semnele proprii faptei infracţionale.
6. La calificarea concurenţei după latura subiectivă trebuie aplicată norma care, pe lângă
forma de vinovăţie, stipulează şi scopul sau motivul infracţiunii date.
7. La calificarea concurenţei după subiectul infracţiunii trebuie aplicată norma care, pe
lângă semnele generale ale subiectului infracţiunii, stipulează şi semnele speciale ale subiectului
acesteia.
CAPITOLUL XIII
ÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN PREZENTUL COD
Articolul 119. DISPOZIŢII GENERALE
Ori de câte ori legea penală foloseşte un termen sau o expresie dintre cele definite în
prezentul capitol, înţelesul lor este cel prevăzut la articolele ce urmează.
Articolul 120. TERITORIUL
Prin teritoriul Republicii Moldova şi teritoriul ţării se înţelege întinderea de pământ şi apele
cuprinse între frontierele Republicii Moldova, cu subsolul şi spaţiul ei aerian.
Articolul 121. SECRETUL DE STAT
 Prin secret de stat se înţeleg informaţiile protejate de stat în domeniul activităţii lui militare,
economice, tehnico-ştiinţifice, de politică externă, de recunoaştere, de contrainformaţii şi
operative de investigaţii, a căror răspândire, divulgare, pierdere, sustragere sau nimicire poate
periclita securitatea statului.
Articolul 122. PERSOANA CARE SE BUCURĂ DE PROTECŢIE
INTERNAŢIONALĂ
Prin persoană care se bucură de protecţie internaţională se înţelege:
a) şeful statului străin, inclusiv fiecare membru al organului colegial care exercită funcţiile
şefului de stat conform constituţiei statului respectiv, fie şeful guvernului, fie ministrul de
externe al statului străin, precum şi membrii familiilor lor care îi însoţesc;
b) oricare reprezentant ori persoană cu funcţie de răspundere a statului străin sau oricare
persoană cu funcţie de răspundere ori alt agent al organizaţiei internaţionale interguvernamentale
care, conform dreptului internaţional, are dreptul la protecţie specială contra oricărui atac asupra
persoanei, libertăţii şi demnităţii sale, precum şi membrii familiei lor care locuiesc împreună cu
ei.
Articolul 123. PERSOANA CU FUNCŢIE DE RĂSPUNDERE
(1) Prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana căreia, într-o întreprindere,
instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se
acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei
însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a
acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice.
(2) Prin persoană cu înaltă funcţie de răspundere se înţelege persoana cu funcţie de
răspundere al cărei mod de numire sau alegere este reglementat de Constituţia Republicii
Moldova şi de legile organice, precum şi persoanele cărora persoana cu înaltă funcţie de
răspundere le-a delegat împuternicirile sale.
Articolul 124. PERSOANA CARE GESTIONEAZĂ O ORGANIZAŢIE
COMERCIALĂ, OBŞTEASCĂ SAU ALTĂ ORGANIZAŢIE NESTATALĂ
Prin persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altă organizaţie
nestatală se înţelege persoana căreia, în organizaţia indicată sau într-o subdiviziune a acesteia, i
se acordă, permanent sau provizoriu, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări,
anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor sau acţiunilor administrative de
dispoziţie ori organizatorico-economice.
Articolul 125. DESFĂŞURAREA ILEGALĂ A ACTIVITĂŢII DE
ÎNTREPRINZĂTOR
Prin desfăşurare ilegală a activităţii de întreprinzător se înţelege:
a) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără înregistrarea (reînregistrarea) la organele
autorizate;
b) desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie;
c) desfăşurarea activităţii de întreprinzător prin intermediul filialelor, reprezentanţelor,
sucursalelor, secţiilor, magazinelor, depozitelor, unităţilor comerciale şi altor unităţi
neînregistrate în modul stabilit de legislaţie;
d) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără utilizarea mărcilor comerciale şi de fabrică
şi fără indicarea în documente a codurilor fiscale, în cazul când folosirea sau indicarea lor este
prevăzută de legislaţie, ori desfăşurarea acestei activităţi cu utilizarea unor coduri fiscale străine
sau plastografiate.
Articolul 126. PROPORŢII DEOSEBIT DE MARI, PROPORŢII MARI, DAUNE
CONSIDERABILE ŞI DAUNE ESENŢIALE
(1) Se consideră proporţii deosebit de mari, proporţii mari valoarea bunurilor sustrase,
dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute
peste frontiera vamală, valoarea pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane,
care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 1500 şi, respectiv 500 unităţi convenţionale
de amendă.
 (2) Caracterul considerabil sau esenţial al daunei cauzate se stabileşte luându-se în
considerare valoarea, cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentru victimă, starea materială şi
venitul acesteia, existenţa persoanelor întreţinute, alte circumstanţe care influenţează esenţial
asupra stării materiale a victimei, iar în cazul prejudicierii drepturilor şi intereselor ocrotite de
lege - gradul lezării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
(3) Daunele cauzate de sustragerea sau circulaţia ilegală a substanţelor narcotice şi
psihotrope se determină pornindu-se de la dozele mici sau mari ale acestora aprobate de
Comitetul Permanent pentru Controlul asupra Drogurilor.
(Art.126 în redacţia Legii nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03)
Articolul 127. TIMPUL DE RĂZBOI
Prin timp de război se înţelege intervalul de la data declarării mobilizării sau a începerii
operaţiilor de război până la data trecerii armatei la starea de pace.
Articolul 128. INFRACŢIUNI MILITARE
(1) Prin infracţiuni militare se înţeleg infracţiunile, prevăzute de prezentul cod, contra
modului stabilit de îndeplinire a serviciului militar, săvârşite de persoanele care îndeplinesc
serviciul militar în termen sau în bază de contract, trec pregătirea militară obligatorie sau sunt
chemate la concentrări.
(2) Militarii care au săvârşit infracţiuni sunt traşi la răspundere penală în conformitate cu
prevederile părţilor generală şi specială ale prezentului cod.
Articolul 129. ARMELE
(1) Prin arme se înţeleg instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin
dispoziţii legale.
(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte ce ar putea fi folosite ca arme sau care au fost
întrebuinţate pentru atac.
Articolul 130. MERCENAR
Prin mercenar se înţelege persoana care activează pe teritoriul unui stat implicat într-un
conflict armat sau în acţiuni militare, în scopul primirii unei recompense materiale, nefiind
cetăţean al acestui stat, neavând domiciliu permanent pe teritoriul acestuia şi nefiind
împuternicită cu executarea unor obligaţii oficiale.
Articolul 131. FAPTA SĂVÂRŞITĂ ÎN PUBLIC
Prin faptă săvârşită în public se înţelege fapta comisă:
a) într-un loc care, prin natura sau destinaţia lui, este întotdeauna accesibil publicului, chiar
dacă în momentul săvârşirii faptei în acel loc nu era prezentă nici o persoană, dar făptuitorul îşi
dădea seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului;
b) în orice alt loc accesibil publicului dacă în momentul săvârşirii faptei erau de faţă două
sau mai multe persoane;
c) într-un loc inaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fie auzită sau văzută, dacă
aceasta s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;
d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi
considerate cu caracter familial, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante;
e) prin orice mijloace recurgând la care făptuitorul îşi dădea seama că fapta ar putea ajunge
la cunoştinţa publicului.
Articolul 132. MIJLOACELE DE TRANSPORT
Prin mijloace de transport se înţeleg toate tipurile de automobile, tractoare şi alte tipuri de
maşini autopropulsate, tramvaiele şi troleibuzele, precum şi motocicletele şi alte mijloace de
transport mecanice.
Articolul 133. VALORI CULTURALE
Prin valori culturale cu caracter religios sau laic se înţeleg valorile indicate în Convenţia
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură din 14 noiembrie 1970 privind
măsurile îndreptate spre interzicerea şi prevenirea introducerii, scoaterii şi transmiterii ilicite a
dreptului de proprietate asupra valorilor culturale.
Articolul 134. RUDENIA
 (1) Prin rudenie se înţelege legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este
în linie dreaptă, iar în al doilea caz - în linie colaterală.
(2) Gradul de rudenie se stabileşte prin numărul de naşteri.
(3) Rudele unuia dintre soţi sunt afinii celuilalt soţ. Linia şi gradul de afinitate sunt
asimilate liniei şi gradului de rudenie.
(4) Rude apropiate sunt părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi surorile, bunicii şi
nepoţii lor.
[Art.134 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]