Tema 10.

Răspunderea penală
Secţiunea I. Noţiunea răspunderii penale şi formele ei
Răspunderea penală este o instituţie juridică fundamentală a dreptului penal
care, alături cu infracţiunea şi pedeapsa, reprezintă componentele de bază ale
întregului sistem de drept penal. În mecanismul reglementării juridico-penale cele
trei instituţii sînt interdependente. Astfel, infracţiunea ca fapt interzis de legea penală
nu poate fi concepută fără consecinţa inevitabilă care este răspunderea penală, iar
aceasta, la rîndul său, ar fi lipsită de obiect fără sancţiunea penală.1
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea
civilă, administrativă ori disciplinară.
De regulă, realizarea ordinii de drept penal are loc prin conformare, adică
membrii societăţii adoptă de bunăvoie conduita prescrisă de normele dreptului penal.
Există însă întotdeauna un anumit număr de persoane care nu se conformează
prevederilor legii penale şi săvîrşesc infracţiuni. În această situaţie, realizarea ordinii
de drept penal este posibilă numai prin constrîngere, adică prin aplicarea sancţiunilor
prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au săvîrşit faptele interzise de legea
penală.2
Realizarea prin constrîngere a ordinii de drept penal are loc în cadrul
raportului juridic penal de conflict, născut ca urmare a săvîrşirii infracţiunii. În
cadrul acestui raport juridic are loc tragerea la răspundere penală a făptuitorului,
judecata şi, în cazul în care este dovedit vinovat de săvîrşirea infracţiunii,
sancţionarea lui potrivit legii şi executarea pedepsei aplicate.
Aşadar, constrîngerea juridică penală are loc nu în mod direct nemijlocit, ci
indirect prin intermediul răspunderii juridice penale, adică prin constatarea
existenţei elementelor răspunderii penale şi aplicarea sancţiunilor legale.
În dreptul penal, noţiunea de răspundere juridică este abordată într-o dublă
accepţiune.
În sens restrîns, prin răspundere penală înţelegem obligaţia unei persoane de
a suporta o sancţiune penală datorită faptului că a săvîrşit o infracţiune. Aşa cum s-

1
C. Bulai, Op. cit., p.312.
2
Ibidem, p.310.
a afirmat, răspunderea penală nu este un element al infracţiunii, ci efectul, consecinţa
infracţiunilor.3
În sens larg, prin răspundere penală se înţelege însuşi raportul juridic penal de
constrîngere, născut ca urmare a săvîrşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi
infractor, pe de altă parte. Acest raport are un caracter complex al cărui conţinut îl
formează dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica
sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvîrşită şi de a-l constrînge să o execute,
precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune
sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii
legii.4 În această accepţiune răspunderea penală reflectă reacţia imediată a societăţii
faţă de infractor.
Actualul Cod Penal al RM prevede un cadru amplu de reglementări privind
răspunderea penală ca instituţie fundamentală a dreptului penal: conceptul de
răspundere penală, temeiul răspunderii penale, liberarea de răspundere penală.
Conform prevederilor art.50 CP al RM: „Se consideră răspundere penală
condamnarea publică, în numele legii a faptelor infracţionale şi a persoanelor
care le-au săvîrşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de
constrîngere prevăzute de lege. ”
În acest sens, condamnarea publică constă în faptul că şedinţele de judecată în
cauzele penale sînt deschise, la ele are acces publicul şi sentinţa de condamnare
totdeauna se pronunţă public, chiar dacă în unele cauze şedinţele judiciare au fost
secrete.5 Totodată, tragerea la răspundere penală a infractorului se poate face doar
de către organele de stat competente şi în strictă conformitate cu prevederile
legislaţiei în vigoare, iar sentinţele de condamnare sînt pronunţate în numele legii.
Măsurile de constrîngere care pot preceda condamnarea, în sensul art.50 CP
al RM, sînt:
- reţinerea (art.165 CPP al RM);
- arestarea preventivă (art.185 CPP al RM);
- confiscarea specială (art.106 CP al RM);

3
G. Stefani, G. Levasseur „Droit penal general et procedure penale” Paris, Dalloz, 1964, p.226.
4
C. Bulai, Op. cit., p.311.
5
Comentariu CP al RM, Op. cit., p.140.
 - măsurile de constrîngere cu caracter medical (art. 99-103 CP al RM);
- măsurile de constrîngere cu caracter educativ (art.104 CP al RM) etc.
Din conţinutul dispoziţiei art.50 CP al RM rezultă că tragerea efectivă la
răspundere penală implică în mod necesar şi incidenţa normelor dreptului procesual
penal. Acest lucru este firesc, avînd în vedere că răspunderea juridică penală se
realizează în cadrul răspunderii juridice procesual-penale, sau, altfel spus, în cadrul
procesului penal ce se desfăşoară după reguli strict stabilite de Codul de Procedură
Penală.
Regulile instituite prin normele dreptului procesual penal creează acel cadru
legal care garantează exercitarea concretă, în deplină legalitate, a drepturilor şi
obligaţiilor ce revin subiecţilor raportului juridic penal în vederea realizării scopului
legii penale.
Secţiunea II: Principiile răspunderii penale
Ca instituţie fundamentală a dreptului penal, răspunderea penală este
guvernată de anumite principii care deşi sînt strîns legate de principiile dreptului
penal, nu se identifică cu acestea.
Prin principii ale răspunderii penale se înţeleg acele idei de bază,
diriguitoare, ce se regăsesc în normele de reglementare a răspunderii penale.
În doctrina penală nu există unanimitate cu privire la numărul şi cadrul
principiilor răspunderii penale.
Într-o opinie, sînt reţinute ca principii fundamentale ale reglementării
răspunderii penale: 6
- infracţiunea unic temei al răspunderii penale;
- legalitatea răspunderii penale;
- individualizarea judiciară a răspunderii penale.
În altă opinie recentă,7 întemeiat este lărgită sfera principiilor, adăugîndu-se :
- principiul umanismului răspunderii penale;
- principiul personalităţii răspunderii penale;
- principiul inevitabilităţii răspunderii penale;
- principiul unicităţii răspunderii penale;

6
Mitrache C. Drept penal român. Partea generală. Ed-III. - Bucureşti: Şansa, 1997. - p.261.
7
C. Bulai, Op. cit., p.316-321.
 - principiul prescriptibilităţii răspunderii penale.
Unele din aceste principii nu sînt caracteristice numai răspunderii penale, ci pot
fi ale dreptului penal ca şi ale întregului sistem de drept, dar capătă în domeniul
răspunderii penale un caracter particular, specific.
Principiul legalităţii răspunderii penale
Principiul legalităţii este un principiu fundamental al întregului sistem de drept
şi al dreptului penal în parte (art.3 CP al RM). În domeniul răspunderii penale,
principiul legalităţii presupune că apariţia, desfăşurarea şi soluţionarea răspunderii
penale are loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta.8
Legalitatea răspunderii penale este realizată, în primul rînd, prin legalitatea
incriminării, care presupune prevederea în lege a tuturor condiţiilor în care o faptă
constituie infracţiune. Nerealizarea acestor condiţii duce la inexistenţa infracţiunii şi
prin urmare la inexistenţa temeiului real al răspunderii penale.
În al doilea rînd, legalitatea răspunderii penale se realizează prin legalitatea
sancţiunilor de drept penal, care presupune prevederea în lege a categoriilor şi
cuantumului pedepsei penale, a măsurilor de siguranţă, precum şi a condiţiilor de
stabilire şi aplicare a acestora în cadrul fiecărui raport juridic de răspundere penală.
Aplicarea prin analogie a legii penale este interzisă (alin.2 art.3 CP al RM). Aşadar,
realizarea prin constrîngere a ordinii de drept penal are loc pe baza şi în strictă
conformitate cu legea, limitînd posibilitatea unor abuzuri în activitatea de aplicare a
legii penale.
Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale
Acest principiu este consacrat în dispoziţiile art.51 CP al RM şi presupune că
temeiul real al răspunderii penale îl constituie săvîrşirea unei infracţiuni, adică a unei
fapte prejudiciabile, prevăzute de legea penală şi săvîrşită cu vinovăţie.
Prin „săvîrşirea unei infracţiuni” se înţelege săvîrşirea oricăreia dintre formele pe
care legea le incriminează ca infracţiune consumată, tentativă sau pregătire, precum
şi participarea la comiterea acestor fapte ca organizator, autor, instigator sau
complice.

8
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr. Op. cit., p.391.
 Legislaţia penală în vigoare completează principiul enunţat prin formularea unui
temei juridic al răspunderii penale care îl constituie – componenţa infracţiunii,
stipulată în legea penală.
Conform prevederilor alin.2 art.51 CP al RM „răspunderii penale este supusă
numai persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii prevăzută de legea penală.”
Astfel, numai din momentul dovedirii vinovăţiei persoanei pentru săvîrşirea
infracţiunii apare răspunderea penală. În legătură cu aceasta funcţionează principiul
constituţional potrivit căruia pînă la dovedirea vinovăţiei unei persoane, în cadrul
unui proces judiciar public, exprimată într-o hotărîre judecătorească definitivă,
persoana respectivă este prezumată nevinovată (art.21 din Constituţia RM).
Principiul umanismului
Umanismul ca principiu fundamental al dreptului penal îşi găseşte expresia în
condiţiile şi conţinutul constrîngerii juridice ce trebuie să intervină atunci cînd se
încalcă obligaţia de conformare şi se săvîrşeşte o infracţiune. Răspunderea penală
apare, astfel, în sistemul dreptului nostru penal, ca o instituţie cu caracter democratic
şi umanist, care ţine seama de condiţia umană, de determinantele conduitei sociale a
omului şi de posibilitatea lui de a-şi dirija în mod liber voinţa.9 Totodată,
răspunderea penală utilizează instrumente care prin natura şi conţinutul lor nu duc
la umilirea şi degradarea fiinţei umane, ci dimpotrivă, preconizează căi, metode,
mijloace care să conducă la resocializarea infractorului. Nimeni nu poate fi supus la
torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Principiul răspunderii penale personale
Principiul răspunderii penale personale este consacrat în art.6 CP al RM şi
presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvîrşit în mod
direct, nemijlocit infracţiunea ca autor al acesteia, sau a participat indirect la
săvîrşirea ei, în calitate de organizator, instigator sau complice. Este inadmisibilă
răspunderea pentru fapta altuia şi răspunderea colectivă, adică răspunderea de grup
a persoanelor legate între ele prin raporturi personale (de familie, naţionale,
religioase etc.) pentru infracţiunea săvîrşită de unul (sau unii) din membrii acestora.

9
C. Bulai, Op. cit., p.319.
 În cazul tragerii la răspundere penală a mai multor persoane care au săvîrşit o
infracţiune în grup, trebuie stabilită vina fiecărui membru al grupului în săvîrşirea
acestei infracţiuni şi rolul fiecăruia în realizarea laturii obiective a infracţiunii
concrete.10
De asemenea, dacă sînt învinuiţi cîţiva inculpaţi de săvîrşirea cîtorva
infracţiuni, instanţa de judecată trebuie să supună analizei probele pentru fiecare
învinuire, în privinţa fiecărui inculpat şi să le aprecieze în ansamblu cu toate
materialele dosarului (pct.7 al Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.7 din
15.11.1993 „Cu privire la sentinţa judiciară”).
Personalitatea răspunderii penale are drept consecinţă personalitatea pedepsei
şi altor măsuri de natură juridico-penală, care sînt aplicate şi executate personal de
către subiectul activ al infracţiunii.
De aceea, moartea infractorului are drept consecinţă stingerea răspunderii
penale şi a sancţiunilor ce decurg din aceasta.
Principiul unicităţii răspunderii penale
În conformitate cu acest principiu, persoana care a săvîrşit infracţiunea nu
poate fi trasă la răspundere penală decît o singură dată. De aceea stingerea raportului
juridic de răspundere penală în modurile prevăzute de lege face ca răspunderea
penală să nu mai poată acţiona în viitor. Cu alte cuvinte, pentru o singură infracţiune
există o singură răspundere penală.
Legislaţia penală a RM consacră acest principiu în dispoziţiile alin.2 art.7 CP
al RM stipulînd că: „Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi
pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.”
Unicitatea răspunderii penale nu exclude pluralitatea de sancţiuni penale pe
care le atrage în condiţiile legii. În sistemul dreptului nostru penal nu este posibilă
cumularea a două pedepse principale pentru o singură infracţiune. Este însă posibilă
aplicarea pedepselor principale însoţite de pedepse complimentare sau asocierea
unor măsuri de siguranţă, dar această pluralitate nu influienţează asupra unicităţii
răspunderii penale.

10
Comentariu CP al RM, Op. cit., p.42.
 Răspunderea penală poate coexista cu alte forme de răspundere juridică,
precum este răspunderea civilă, disciplinară, etc.
Principiul inevitabilităţii răspunderii penale
Acest principiu presupune că oricine săvîrşeşte o infracţiune trebuie să
răspundă penal. Răspunderea penală este o consecinţă inevitabilă a săvîrşirii unei
infracţiuni.
Necesitatea răspunderii penale şi inevitabilitatea ei derivă din faptul că odată
cu săvîrşirea infracţiunii sînt prejudiciate valorile sociale şi viaţa socială nu mai
poate continua în condiţii de securitate. Doar intervenţia constrîngerii de stat şi a
răspunderii penale poate asigura restabilirea ordinii de drept şi a sentimentului de
securitate a membrilor societăţii.
Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege (amnistie, lipsa
plîngerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţia ş.a.) nu diminuează importanţa
principiului enunţat.
Inevitabilitatea răspunderii penale este determinată şi de principiul
fundamental al egalităţii tuturor membrilor societăţii în faţa legii penale, iar
realizarea este asigurată prin acţiunea principiului oficialităţii acţiunii penale în
vederea tragerii la răspundere penală şi sancţionarea infractorului. Organele de stat
competente au obligaţia legală de a acţiona din oficiu în acest sens, cu excepţia
infracţiunilor la care acţiunea penală se poate porni numai la plîngerea prealabilă a
persoanei vătămate.11
Inevitabilitatea răspunderii penale are un impact deosebit în planul prevenţiei
generale cît şi a celei speciale. În general, se recunoaşte că inevitabilitatea
răspunderii penale are un rol preventiv mai mare decît răspunderea penală însăşi.
Principiul individualizării răspunderii penale
Principiul individualizării răspunderii penale este consacrat expres în
dispoziţia alin.1 art.7 CP al RM. Potrivit acestui principiu, răspunderea penală
trebuie să fie diferenţiată în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii
săvîrşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează sau
agravează răspunderea penală.

11
C. Bulai, Op. cit., p.320.
 Individualizarea răspunderii penale este efectuată pentru a asigura atît
sancţionarea corectă a infractorului cît şi realizarea prevenţiei generale şi speciale.
Individualizarea răspunderii penale are loc în conformitate cu legea penală
care consacră dispoziţii speciale cu privire la individualizarea pedepsei (Capitolul
VIII CP al RM) care constituie obiectul răspunderii penale. Astfel, conform
prevederilor art.75 CP al RM care stipulează criteriile generale de individualizare a
pedepsei „persoanei recunoscute vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni i se aplică o
pedeapsă echitabilă în limitele fixate în partea specială a CP şi în strictă conformitate
cu dispoziţiile părţii generale a CP...”
Individualizarea răspunderii penale se realizează în mai multe etape:
a) Individualizarea legală este realizată de legiuitor prin fixarea unor categorii
de pedepse diferite ca natură şi mărime în raport cu gradul de pericol pe care-
l prezintă fiecare tip de infracţiune.
b) Individualizarea judiciară este realizată de către instanţele de judecată prin
stabilirea sancţiunii în limitele fixate de lege, ţinînd seama de pericolul social
al faptei şi persoana infractorului.
c) Individualizarea administrativă se realizează în cursul executării pedepsei şi
presupune diferenţieri în ceea ce priveşte regimul de executare a pedepselor
şi altor măsuri de natură juridico-penală.
O justă individualizare a răspunderii penale în toate etapele menţionate
constituie o premiză importantă în lupta contra criminalităţii.
Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale
Potrivit acestui principiu, răspunderea penală este înlăturată prin prescripţie,
adică prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege de la săvîrşirea
infracţiunii, fără ca infractorul să fi fost tras la răspundere penală sau fără ca această
răspundere să fi fost definitiv stabilită.12
Prin prescripţie are loc stingerea dreptului statului de a pedepsi şi a
obligaţiunii infractorului de a suporta consecinţele faptei sale.
În legislaţia penală a RM sînt prevăzute dispoziţii prin care este stabilită
prescripţia răspunderii penale pentru aproape toate categoriile de infracţiuni (art.60

12
Ibidem, p.321.
CP al RM), făcînd excepţie doar infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii,
infracţiunile de război sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte (alin.8 art.60 CP al RM).
Prescriptibilitatea răspunderii penale se întemeiază pe raţiuni de politică
penală. Răspunderea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin
constrîngere, trebuie să intervină cît mai curînd după săvîrşirea infracţiunii.
Sancţionarea imediată şi fermă a infractorului sporeşte eficienţa constrîngerii,
întăreşte autoritatea legii, contribuie la realizarea prevenţiei generale şi speciale.
Dimpotrivă, cu cît răspunderea penală intervine mai tîrziu după săvîrşirea
infracţiunii, cu atît eficienţa ei se reduce, rezonanţa socială a infracţiunii se stinge
treptat şi sancţionarea ei nu mai apare necesară. Pe lîngă aceste aspecte nu trebuie
neglijată nici starea de incertitudine a infractorului care în tot acest interval de timp
s-a aflat sub ameninţarea răspunderii penale şi s-a putut corecta.
În temeiul acestor argumente este justificată limitarea în timp a răspunderii
penale prin prescripţie.
Secţiunea III: Mecanismul de realizare a răspunderii penale
În cadrul raportului juridic penal, răspunderea penală se realizează în forme şi
modalităţi diferite, în funcţie de natura infracţiunii săvîrşite, pericolul ei social, de
periculozitatea şi particularităţile făptuitorului.
Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor şi obligaţiilor
corelative ale subiecţilor raportului juridic penal prin intermediul raportului juridic
procesual penal. În contextul drepturilor şi obligaţiilor corelative, dominant apare
dreptul statului de a aplica o sancţiune celui care a săvîrşit infracţiunea şi de a-l
constrînge să o execute. Prevederea în lege a sancţiunilor penale, aplicarea şi punerea
lor în executare prin intermediul organelor de stat competente pun în mişcare
mecanismul de realizare a răspunderii penale.
Făcîndu-şi apariţia în cadrul raportului juridic penal de conflict, răspunderea
penală nu este realizată momentan. Stingerea momentană a răspunderii penale are
loc doar în două cazuri: în rezultatul decesului infractorului sau prin executarea
pedepsei capitale.13 În celelalte cazuri realizarea răspunderii penale are loc în
anumite forme corespunzătoare etapelor procesului de realizare.
O primă etapă pe care o parcurge răspunderea penală în realizarea sa este
cuprinsă între momentul săvîrşirii infracţiunii şi cel al începerii urmăririi penale. În
această etapă organele competente întreprind acţiuni în vederea identificării faptei şi
a făptuitorului, pentru a se aprecia dacă fapta săvîrşită are caracter penal şi dacă
există temei al răspunderii penale.
A doua etapă – etapa tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate de
săvîrşirea infracţiunii – începe din momentul pornirii urmăririi penale şi pînă la
terminarea acesteia. Realizarea răspunderii penale în această etapă are loc în forme
şi condiţii detaliat reglementate de normele dreptului procesual penal:
- aplicarea restricţiilor de natură procesual-penală faţă de persoana bănuită
(învinuită) în săvîrşirea infracţiunii, materializată, de regulă, în măsurile
preventive (art.175 CPP al RM);
- liberarea necondiţionată de răspundere penală (de exemplu, expirarea
prescripţiei tragerii la răspundere penală).
După cum se poate observa, în această etapă drepturile şi obligaţiile corelative
pe care răspunderea penală le presupune se conturează, îmbracă forme concrete. În
acest sens, unii autori consideră că aceasta ar fi prima etapă în realizarea răspunderii
penale.14
A treia etapă – etapa condamnării – începe din momentul terminării urmăririi
penale şi pînă la momentul în care hotărîrea de condamnare (sau prin care se
pronunţă o altă soluţie) rămîne definitivă.
În această etapă dreptul statului de a pedepsi se materializează în sancţiunea
concret aplicată în cauză, prin hotărîrea de condamnare.15 Deşi, realizarea
răspunderii penale în cadrul acestei etape ar putea avea loc şi în alte forme:
- liberarea de pedeapsă penală (prescripţia executării sentinţei de condamnare
etc.);
- condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

13
Кругликов Л. Л. Уголовное право России. Часть Общая. - Москва: изд. БЕК, 2000, p.107.
14
I. Mircea, Op. cit., p. 179.
15
V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V. Lazăr. Op. cit., p.401.
 A patra etapă – etapa executării pedepsei penale – începe, de regulă, din
momentul în care hotărîrea de condamnare rămîne definitivă şi durează pînă ce
această sancţiune a fost executată efectiv sau considerată executată în temeiul legii.
În cadrul acestei etape răspunderea penală se realizează în următoarele forme:
- în forma restricţiilor, determinate de specificul raporturilor execuţional-
penale;
- în forma înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă
sau mai aspră (în cazul sustragerii cu rea-voinţă de la executarea pedepsei
stabilite);
- în forma liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.
A cincea etapă – antecedentele penale (consecinţa răspunderii penale) – este
cuprinsă între momentul terminării executării pedepsei şi momentul în care intervine
reabilitarea. Deşi în această etapă răspunderea nu mai îmbracă forme concrete, ea
continuă să existe sub forma unor interdicţii pe care persoana ce a fost condamnată
le suportă chiar după executarea sancţiunii penale şi sub forma asistenţei postpenale
care are scopul de reintegrare socială deplină.16
Etapele procesului de realizare a răspunderii penale, fiind relativ autonome,
pot exista desinestătător. Astfel, răspunderea penală poate fi realizată la oricare din
etapele menţionate atît separat cît şi fiind corelate între ele. În prezenţa anumitor
circumstanţe, etapele procesului de realizare a răspunderii penale se completează
una pe alta, transformînd răspunderea penală dintr-o abstracţiune într-o realitate
social-juridică.
Important este că raportul juridic de răspundere penală se realizează doar în
cadrul raportului juridic penal de conflict, adică din momentul săvîrşirii infracţiunii
şi pînă la stingerea sau ridicarea antecedentelor penale în ordinea stabilită de lege.
Secţiunea IV: Temeiul răspunderii penale
De-a lungul istoriei problematica temeiului răspunderii omului pentru faptele
sale antisociale a constituit o preocupare a celor mai luminate minţi, care s-au
străduit să-i găsească o fundamentare ştiinţifică. Deoarece în privinţa răspunderii
juridice, în general, şi a răspunderii penale, în special, în dreptul sclavagist şi feudal

16
Ibidem, p.401.
domina temeiul obiectiv, conform căruia se pedepsea orice faptă prin care s-a produs
o vătămare a intereselor apărate de lege, chiar dacă subiectiv nu-i aparţinea autorului,
cei mai de seamă filosofi, înţelegând caracterul neştiinţific, unilateral, al temeiului
respectiv, au încercat să demonstreze necesitatea recunoaşterii şi a unui temei
subiectiv, alături de cel obiectiv, al răspunderii omului pentru faptele sale
socialmente-periculoase.17
Încercările făcute în această privinţă, chiar dacă n-au reuşit să stabilească
temeiul cu adevărat ştiinţific al răspunderii, îşi găsesc concretizarea în legislaţiile
primelor state burgheze, prin introducerea, alături de alte principii democratice, a
temeiului subiectiv al răspunderii penale, conform căruia autorul unei infracţiuni
poate fi tras la răspundere penală numai dacă se dovedeşte că a săvârşit-o cu
vinovăţie.
Săvârşirea de către persoana vinovată a unei fapte socialmente-periculoase,
care corespunde semnelor unei infracţiuni prevăzute de legislaţia penală, este un fapt
juridic care generează apariţia raportului juridic între stat (reprezentat prin organele
de justiţie) şi infractor.
În literatura de specialitate sînt expuse mai multe păreri cu privire la temeiul
răspunderii penale care diferă esenţial una de alta după conţinut.
Unii autori (Б.С. Утевский, И.С. Ной)18 recunosc drept temei al răspunderii
penale vinovăţia, alţii (В.М. Чхиквадзе, А.А. Пионтковский)19 – componenţa
infracţiunii, terţii (А.А. Герцензон, А.И. Санталов)20 – săvîrşirea infracţiunii,
autorii români – infracţiunea.
Doctrina penală a Republicii Moldova o îndelungată perioadă de timp a
consfinţit atît legal cît şi teoretic componenţa infracţiunii ca temei al răspunderii
penale (art.3 CP al RM din 1961). Considerăm, însă, că componenţa infracţiunii,
avînd un conţinut abstract, nu poate realiza funcţia temeiului răspunderii penale. În

17
Mircea I. Op. cit., p.5.
18
Утевский Б. С. Вина в советском уголовном праве. – Москва: Госюриздат, 1950, c.103; Ной И. С. Новое в
трактовке основных уголовно-правовых понятий //Советское государство и право. - 1982. - №7. - с.91.
19
Чхиквадзе В. М. Понятие и значение состава преступления в советском уголовном праве //Советское
государство и право. - 1955. - №4. - c.55.
20
Санталов A. И. Состав преступления и некоторые вопросы Общей части уголовного права //Правоведение.
- 1960. - № 1. - с.98-104.
acest sens, apare necesitatea unui temei real al răspunderii penale care în fapt îl
realizează săvîrşirea infracţiunii.
Legea penală a Republicii Moldova formulează expres temeiul răspunderii
penale, atribuindu-i o natură biaspectuală. Dispoziţia alin.1 art.51 CP al RM prevede
că: „Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, iar
componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al
răspunderii penale.”
Temeiul real al răspunderii penale este un fapt juridic prescris – săvîrşirea unei
infracţiuni. Acest punct de vedere se desprinde, în mod implicit, şi din celelalte
dispoziţii din Partea Generală şi din Partea Specială a Codului Penal, precum şi din
dispoziţiile Codului de Procedură Penală.21 Explicaţia admiterii acestui temei are
multiple şi majore semnificaţii, care constau în următoarele:22
- în primul rînd, în sistemul dreptului penal al Republicii Moldova, răspunderea
penală nu poate exista decît pentru persoana care a săvîrşit o faptă ce constituie, în
condiţiile legii penale, o infracţiune. Răspunderea penală nu se poate întemeia pe
simpla periculozitate, chiar reală, a persoanei atîta timp cît această stare n-a fost dată
în vileag prin săvîrşirea unei infracţiuni. Ideile, gîndurile, convingerile, însuşirile de
caracter ale persoanei cît de negative ar fi ele, nu pot servi drept temei pentru
răspundere penală. În acest sens, funcţionează o garanţie a libertăţii individuale a
persoanei care nu poate fi recunoscută subiect al răspunderii penale în mod arbitrar,
ci numai pe baza conduitei sale caracterizate de lege ca infracţiune.
- în al doilea rînd, răspunderea penală se întemeiază pe vinovăţia persoanei
respective în săvîrşirea actului său de conduită. Nu se poate concepe răspundere
penală numai pe baza actului de conduită exterioară a omului, aşa-numita răspundere
penală obiectivă. Actul de conduită socialmente vătămător, indiferent dacă este un
act conştient sau inconştient, săvîrşit cu vinovăţie sau fără, nu este un temei suficient
pentru tragerea la răspundere penală. În acest sens, în literatura de specialitate se
vorbeşte nu de „temeiul”, ci despre „temeiurile” răspunderii penale. Se consideră că
răspunderea penală are un temei obiectiv în fapta săvîrşită şi un temei subiectiv în
vinovăţia făptuitorului. Astfel, vinovăţia este o condiţie pentru existenţa răspunderii

21
Comentariu CP al RM, p.142.
22
C. Bulai, Op. cit., p.311.
penale, confirmată prin dispoziţia alin.2 art.51 CP al RM: „Răspunderii penale este
supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de legea
penală.”
- în al treilea rînd, răspunderea penală survine pentru toate formele infracţiunii
incriminate şi sancţionate de legea penală. Se are în vedere atît infracţiunea
consumată cît şi neconsumată (pregătirea şi tentativa),23 precum şi infracţiunile
săvîrşite prin participaţie de către organizatori, instigatori, executori şi complici.
Menţiunea faptului că unicul temei al răspunderii penale este doar fapta
săvîrşită cu vinovăţie, prevăzută de legea penală, exclude răspunderea penală prin
analogie. Astfel, se impune cu necesitate ca textul incriminator să stabilească pentru
orice tip de infracţiune conţinutul acesteia, descriind toate semnele obiective şi
subiective ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă. Componenţa
infracţiunii serveşte drept temei juridic la calificarea infracţiunii potrivit unui articol
din Partea Specială a Codului Penal.
În acest sens, A. N. Trainin susţine că lipsa a cel puţin unui element al
componenţei de infracţiune, “lacună în componenţă”, înlătură răspunderea penală.
Face excepţie de la regula generală răspunderea pentru activitatea infracţională
neconsumată.24 În cadrul tentativei terminate lipseşte unul din semnele laturii
obiective – urmarea prejudiciabilă, pe când însăşi acţiunea care ar putea genera
survenirea acestui rezultat este realizată pe deplin. În cadrul tentativei neterminate
această acţiune, deşi a început, încă nu este finisată; de aceea alături de urmare
lipsesc şi unele verigi ale acţiunii infracţionale. Iar în ceea ce priveşte tentativa
improprie cu privire la obiectul infracţiunii, în cadrul acesteia lipseşte şi obiectul.
Mai mult ca atât, A. N. Trainin susţine că pentru pregătirea de infracţiune este
necesară doar existenţa unui singur semn al componenţei – intenţia, care-şi găseşte
exprimare în acţiune (acţiunea care nu este element al componenţei de infracţiune).25
Astfel, lipsa urmării prejudiciabile sau a urmării prejudiciabile şi a acţiunii
infracţionale din cauze ce nu depind de voinţa celui vinovat, nu duce la excluderea
răspunderii penale. În aceste cazuri există tentativa de infracţiune sau pregătirea de

23
Тишкевич И. С. К вопросу о составе неоконченного преступления //Советское государство и право. – 1956.
№5, - с.120.
24
Трайнин А. Н. Состав преступления по советскому уголовному праву. - Москва: Госюриздат, 1951, c.308.
25
Ibidem, p.314.
infracţiune care, conform legii, sunt supuse răspunderii penale similar infracţiunii
consumate.26
Din cele expuse conchidem că temeiul răspunderii penale îl constituie
săvîrşirea faptei, care conţine toate semnele componenţei de infracţiune, prevăzută
de legea penală, precum şi formele infracţiunii neconsumate (pregătirea şi tentativa
de infracţiune).

26
Кузнецова H. Ф. Op. cit. - Moсква: изд. МГУ, 1958, р.116.