UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.

9
RĂSPUNDEREA PENALĂ

9.1.Obiective.
9.2.Noțiune și caracterizare.
9.3.Principiile răspunderii penale.

9.1.Obiective
• Caracterizarea noțiunii de răspundere penală.
• Delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică.
• Analiza principiilor răspunderii penale.

9.2.Noțiune și caracterizare.
Răspunderea penală este instituţia juridică fundamentală a dreptului penal care
alături de instituţia infracţiunii şi instituţia sancţiunilor formează pilonii oricărui
sistem de drept penal .
În principiu, realizarea ordinii de drept penal se realizează prin
conformare, adică prin adoptarea de bunăvoie a conduitei pretinse destinatarilor
lor de normele dreptului penal. Există de asemenea, un anumit număr de
persoane care nu se conformează legii penale şi săvârşesc infracţiuni. În această
situație, realizarea or¬dinii de drept este posibilă numai prin constrângere, adică
prin aplicare sancţiunilor prevăzute de normele încălcate faţă de cei care au
săvârşit faptele interzise de norma penală .
Între aceste instituţii există o strânsă interdependenţă, adică aplicarea pedepsei
nu poate fi justificată decât de existenţa răspunderii penale a infractorului, iar
răspunderea penală nu se poate întemeia decât pe săvârşirea unei infracţiuni.
Sunt cunoscute mai multe forme sau tipuri de răspundere juridică. Problema
identificării acestora presupune stabilirea premergătoare a criteriilor ce vor sta la
baza clasificării.
În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe criterii de distincţie, cum
ar fi criteriul naturii şi al importanţei sociale, ale interesului sau ale valorii
lezate, criteriul tipului de sancţiune juridică, criteriul calităţii subiecţilor ş.a.
O deosebită importanţă teoretică şi practică o prezintă clasificarea după criteriul
particularităţilor definitorii ale conduitei ilicite din punct de vedere al normei
juridice încălcate, în conformitate cu care deosebim următoarele forme de
răspundere juridică: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea
administrativă, răspunderea disciplinară, răspunderea materială şi răspunderea
patrimonială.
Deși răspunderea penală este strâns legată de instituția sancțiunilor de drept
penal, nu trebuie confundată cu aceasta, întrucât infracțiunea este cauza
răspunderii penale iar sancțiunile penale sunt consecința răspunderii penale .
În sens restrâns (stricto sensu), prin răspundere penală se înțelege obligația
infractorului de a suporta o sancțiune penală decurgând din săvârșirea
infracțiunii.
În sens larg (lato sensu) prin răspundere penală se înțelege nu numai obligația
infractorului de a suporta o sancțiune, dar și dreptul statului de a aplica, prin
intermediul instanței de judecată, sancțiunea .

9.3.Principiile răspunderii penale.

Răspunderea penală, ca şi toate celelalte instituţii juridice, este guvernată de o
serie de principii juridice. Importanţa principiilor este ușor de înţeles dacă
realizăm faptul că ele reprezintă reguli de drept obiectiv având caracter de
generalitate şi care servesc drept idei călăuzitoare în sistemul acestei instituţii
juridice.
Ca instituție fundamental a dreptului penal, răspunderea penală este
guvernată de următoarele principii: principiul legalității răspunderii penale;
infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale; principiul umanismului
răspunderii penale; principiul personalității răspunderii penale; principiul
unicității răspunderii penale; principiul inevitabilității răspunderii penale;
principiul individualizării răspunderii penale; principiul prescriptibilității
răspunderii penale.
a)Principiul legalității răspunderii penale
Stipulează că întregul proces de tragere la răspundere penală a
per¬soanelor care au încălcat sau au ignorat ordinea de drept trebuie să se
desfăşoare numai în limitele şi în cadrul stabilit de legislaţia în vigoare.
Numai legea poate să stabilească care fapte ilicite sunt considerate infracţiuni,
care sunt organele competente să examineze respectivele încălcări ale ordinii de
drept, ce sancţiuni pot fi aplicate, care sunt condiţiile de aplicare şi de executare
a acestor sancţiuni, precum şi cauzele care exclud caracterul infracţional al
faptei sau cele care exclud răspunderea penală.
Principiul legalității răspunderii penale stă la baza aplicării instituțiilor de drept
ale agravării și atenuării răspunderii penale. Astfel, legea penală prevede că în
anumite situații răspunderea penală poate fi agravată (recidivă, circumstanțe
agravante etc.) sau atenuată (minoritate, circumstanțe atenuante).
b)Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale
Acest principiu îşi găseşte consacrarea în dispoziţiile art. 15 alin. 2 C.pen. şi
presupune că răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei
infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia
cerută de lege şi care prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni.

c)Principiul umanismului răspunderii penale

Principiul umanismului îşi găseşte expresie în condiţiile şi în conţinutul
constrângerii juridice, care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii ca şi
prevederea pentru destinatarii legii penale a unor exigenţe cărora aceştia li se pot
conforma .
Principiul umanismului presupune folosirea acelor instrumente care nu vor duce
la înjosirea, umilirea sau degradarea fiinţei umane şi care nu vor leza demnitatea
persoanei trase la răspundere penală.
In actuala reglementare penală sunt cuprinse dispoziții ce privesc principiul
umanismului ( ex: abolirea pedepsei cu moartea; măsurile educative ce se pot
lua față de minori, urmăresc reeducarea acestora). Și în actuala Constituție a
României sunt prevederi ce vizează principiul umanismului( ex: art.22 dreptul la
viață și integritate fizică și psihică sunt garantate ; alin.2 “ Nimeni nu poate fi
supus torturii si nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori
degradant”; alin.3 “ Pedeapsa cu moartea este interzisă”.
Umanismul dreptului penal se reflectă și în:
- adoptarea unui sistem de pedepse flexibile, prin stabilirea limitelor minime și
maxime pentru infracțiunea săvârșită;
- reglementările privind sancționarea minorilor, a căror limită a răspunderii
penale s-a ridicat de la 12 la 14 ani, cu precizarea că minorul între 14 și 16 ani
răspunde penal numai dacă se face dovada că a acționat cu discernământ;
- multiplele instituții de individualizare, astfel că în art.74 C.pen. sunt prevăzute
criteriile generale de individualizare a pedepsei (împrejurările şi modul de
comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată
pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor
consecinţe ale infracţiuni, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura
şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului,
conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de
educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială);
- modul în care este reglementată executarea pedepsei;
- instituția reabilitării.
d) Principiul personalității răspunderii penale
Constituie regula potrivit căreia atât obligația ce decurge dintr-o normă penală
de a avea o anumită conduită , cât și răspunderea penală ce decurge din
nesocotirea acelei obligații revin persoanei ce nu și-a respectat obligația,
săvârșind fapta interzisă, și nu alteia ori unui grup de persoane.
În dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altuia.
Caracterul personal al răspunderii penale implică aplicarea pedepsei numai
celui ce a săvârșit o infracțiune, iar celelalte sancțiuni de drept penal, măsurile
de siguranță în special se pot lua numai față de cel care prin fapta sa a creat
starea de pericol social ce trebuie înlăturată.
Este un principiu fundamental, fiind o garanție a libertății persoanei, el
constituind totodată și un principiu al răspunderii penale.
e)Principiul unicității răspunderii penale (non bis in idem)
Implică reg¬ula conform căreia pentru o singură infracţiune nu poate exista
decât o singură răspundere penală.
Aceasta nu înseamnă însă că pedepsele penale principale nu pot fi însoţite de
pedepse complementare sau de o pedeapsă accesorie (desigur, cu condiţia ca
aceste sancţiuni penale să se cumuleze din raţiuni diferite şi să aibă funcţii
diferite). Pe lângă aceasta, răspunderea penală poate sa coexiste şi să fie însoţită
de alte forme de răspundere juridică, precum răspunderea administrativă,
disciplinară, civilă etc.
În practica judiciară şi de asemenea în dreptul procesual penal acest prin¬cipiu
mai este cunoscut sub denumirea de autoritate de lucru judecat
f) Principiul inevitabilităţii răspunderii penale.
Acest principiu presupune că oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să
răspundă penal.
Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege (amnistia, lipsa
plângerii prealabile, împăcarea părţilor, etc.) nu diminuează importanţa
principiului care corespunde şi principiului egalităţii tuturor persoanelor în faţa
legii, care stabileşte că toate persoanele au aceleaşi drepturi şi că nimeni nu
trebuie să beneficieze de tratament privilegiat; tot acest principiu interzice
discriminările de orice gen în procesul răspunderii penale.
Principiul inevitabilităţii răspunderii penale este realizat de principiul oficialităţii
acţiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului şi care
funcţionează pentru marea majoritate a infracţiunilor .
g) Principiul individualizării răspunderii penale.
Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea
infracţiunii, de persoana infrac¬torului pentru a asigura atât sancţionarea corectă
a infractorului cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale.
h)Principiul prescriptibilității răspunderii penale
Răspunderea penală trebuie să intervină prompt în vederea restabilirii ordinii de
drept încălcate. Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, faţă de data
săvârşirii infracţiunii cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a infracţiunii se
stinge treptat iar stabilirea răspunderii penale pentru infracţiunea care aproape a
fost uitată, ale cărei urmări au putut fi reparate, înlăturate sau şterse prin trecerea
timpului nu mai apare ca necesară.
În legislaţia penală română au fost prevăzute dispoziţiuni prin care este stabilită
prescriptibilitatea pentru aproape toate infracţiunile.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE NR.10
INDIVIDUALIZAREA RĂSPUNDERII PENALE

10.1.Obiective.
10.2.Noțiune și cadru juridic.
10.3.Formele și modalitățile de individualizare.

10.1.Obiective.
• Analiza noțiunii și cadrului juridic al individualizării.
• Analiza formelor de individualizare.
• Analiza modalităților de individualizare.

10.2.Noțiune și cadru juridic.

Activitatea judiciară (urmărirea penală şi judecarea cauzei) este implicată în cele
din urmă, în actul de individualizare a pedepsei penale. Individualizarea
pedepsei penale necesită aprecieri de psihologie judiciară, de ştiinţa dreptului
penal, a procedurii penale, de logică judiciară, precum şi de criminologie.
Scopul instituţiei juridice a individualizării pedepsei penale este prezentat de
pedepsirea, reeducarea infractorului, precum şi de prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni.
Instituţiei individualizării pedepsei îi este consacrat Capitolul V, intitulat Indi-
vidualizarea pedepselor, din Titlul III al părţii generale a Codului penal (art.74-
106 C.pen.).
La aceste dispoziţii se mai adaugă cele privind individualizarea pedepselor în
cazul stărilor de agravare (concursul de infracţiuni, recidivă, infracţiunea
continuată), ori de atenuare (tentativă, minoritate) şi care sunt prevăzute în
cadrul reglementărilor instituţiilor respective. Mai trebuie menţionat că
dispoziţiile privind individualizarea pedepselor sunt deopotrivă aplicabile şi
celorlalte sancţiuni de drept penal: măsuri educative şi măsuri de siguranţă .

10.3.Formele și modalitățile de individualizare.

În doctrina penală se face distincţia între indi¬vidualizarea ce se realizează în
faza de elaborare a legii şi prevederii limitelor pedepselor, în faza de aplicare a
pedepsei şi cea în faza de executare a pedepsei.
Corespunzător acestor faze sunt cunoscute trei forme de individualizare: legală,
judiciară sau judecătorească şi administrativă .

a)Individualizarea legală
Obiectul principal al individualizării legale este reprezentat de necesitatea
stabilirii periodice a faptelor, care constituie infracţiuni şi elaborarea fiecărei
norme juridice, în limitele principiilor generale de individuali¬zare, prevăzute
de art. 74 C.pen., stabilirea cadrului legal, a dimensiunilor incriminării actelor
penale, prin ocrotirea relaţiilor sociale, prin limitarea întinderii pedepselor în
funcţie de gradul de pericol social, de importanţa relaţiei sociale afectate, prin
raportarea la necesitatea pedepsirii efi¬ciente a infractorilor şi la determinarea
fenomenului de prevenire a infracţionalităţii.
Individualizarea legală se regăseşte în adoptarea tuturor regulilor din partea
generală, cât şi din partea specială a Codului penal, prin care se identifică
limitele de aplicare a legii penale (în timp, în spaţiu), se stabilesc trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, se
indică felul pedepselor, formele de înlocuire a răspunderii penale, se stabilesc
limitele minime şi maxime ale pedepsei pentru fiecare infracţiune.
Individualizarea facuta de legiuitor se materializează în:
a) prevederea cadrului general al pedepselor, a naturii și limitelor generale ale
fiecărei pedepse în concordanță cu principiile stabilirii sancțiunilor penale;
b) prevederea pedepsei pentru fiecare infracțiune în funcție de gradul de pericol
social generic al acesteia, determinat la rândul său de importanța valorii sociale
ocrotite, de vătămarea la care este supusă această valoare, de periculozitatea
generic evaluata a făptuitorului etc.;
c) prevederea cadrului și a mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte
forme de individualizare, judiciară și administrativă, prin arătarea efectelor ce le
au stările și circumstanțele de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale
ale pedepsei.

b)Individualizarea judiciară sau judecătorească

O realizează instanţa de judecată şi se concretizează prin aplicarea pedepsei
concrete in¬fractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul de pericol
social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete
atenuante ori agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care caracterizează
persoana infractorului.
Posibilitatea individualizării pedepsei sub cele două forme: individualizarea
legală şi individualizarea judiciară corespunde modalităţii de determinare a
pedep¬sei , în sensul că prin completarea reciprocă a limitelor oricăror pedepse,
pentru toate infracţiunile, nu se va adopta o altă pedeapsă decât cea relativ
precizată de textul legal specific infracţiunii.
Legea penală reglementează, ca forme de individualizare judiciară:
-circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante;
-renunțarea la aplicarea pedepsei;
-amânarea aplicării pedepsei;
-suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

c)Individualizarea administrativă
Această formă a individualizării pedepselor nu se rezumă doar la regimul de
executare, ci priveşte şi durata executării efective a pedepsei care poate fi
modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea graţierii ori a
liberării condiţionate.
Ulterioarele măsuri de reducere din pedeapsa definitivă a deţinerii şi ar¬estului
preventiv, reducerea din pedeapsă ca urmare a beneficierii de adaosuri la norma
legală de muncă a condamnatului, liberarea înainte de terminarea pedepsei
pentru bună purtare sau ca efect al graţierii individuale reprezintă concepte care
formează obiectul individualizării administrative, întrucât nu afectează
cuantumul pedepsei aplicată de instanţa de judecată (atribut al individualizării
judiciare), ci forma de executare a pedepsei definitive (atribut al individualizării
administrative).

1.Criterii generale de individualizare.

Stabilirea duratei și a cuantumului pedepsei se face în raport cu
gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se
evaluează conform mai multor criterii prevăzute de legiuitor în art.74 alin.1
C.pen.
Criteriile enunțate fac referire atât la faptă cât și la persoana infractorului.
1)Criteriile cu privire la faptă:
a)împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele
folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale
infracţiunii;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
Aceste criterii, așa cum sunt ele prevăzute de legiuitor în art.74 lit.a-d
C.pen. sunt avute în vedere de judecător conform probelor administrate în cauză
din toate actele şi lucrările dosarului pe care îl are în faţă.
2)Criteriile cu privire la persoana inculpatului:
 a) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale
infractorului;
b) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
c) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi
socială.
Aceste criterii nu pot fi desprinse decât în urma întocmirii unui „dosar de
personalitate” al infractorului.

2.Stări și circumstanțe în cadrul individualizării pedepsei

În realizarea oricărei forme de individualizare a pedepsei, dar cu deosebire
în cadrul individualizării judiciare, un rol important îl au stările, situaţiile sau
împrejurările anterioare, concomitente sau subsecvente comiterii infracţiunii şi
care reliefează un grad mai ridicat ori mai scăzut de pericol social al faptei ori de
periculozitate a infractorului
În cadrul cauzelor de agravare sau de atenuare a pedepsei se face
distincţie între:
a) Stări şi circumstanţe.
Stările sunt definite ca fiind acele situaţii, fapte cu semnificaţie în ce priveşte
gradul de pericol social al faptei şi de periculozitate a făptuitorului, reglementate
în partea generală a Codului penal ca instituţii distincte, având efecte de
atenuare sau de agravare a pedepsei. De exemplu, menţionăm câteva stări de
agravare: starea de recidivă, concursul de infracţiuni, precum şi câteva stări de
atenuare: tentativa şi minoritatea făptuitorului.
Circumstanțele sunt definite ca fiind acele situaţii, calităţi, alte date ale realităţii
exterioare conţinutului infracţiunii ce se referă la faptă şi ambianţa ei, ori la
făptuitor şi biografia acestuia .
Distincția între stări și circumstanțe este importantă din punct de vedere practic
deoarece stările de agravare ori de atenuare îşi produc efecte fiecare în parte
asupra pedepsei, acţionând succesiv, iar concursul de circumstanţe nu are acelaşi
efect, provocând doar o singură atenuare ori agravare, oricâte astfel de
circumstanţe ar fi.
b)Cauze generale și cauze speciale – după criteriul întinderii efectelor.
Cauzele generale au influență pentru toate infracțiunile și sunt prevazute în
partea generală a codului penal.
Sunt considerate cauze generale atât stările (concursul de infracțiuni, recidiva,
infracțiunea continuată, tentativa, minoritatea) cât și circumstanțele prevăzute în
partea generala a codului penal (atenuante – art. 75 C.p. și agravante – art. 77
C.p.).
Cauzele speciale care sunt determinate având influenţă numai cu privire la o
anumită infracţiune şi sunt prevăzute în partea specială a Codului penal.
 Cu titlu exemplificativ amintim drept cauze speciale de agravare: numărul
victimelor, calitatea infractorului, iar cauze speciale de atenuare: înlesnirea
arestării participanţilor la unele infracţiuni retragerea mărturiei mincinoase, cu
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege ş.a.
c)Circumstanțe legale și circumstanțe judiciare - după modul de stabilire a
circumstanţelor şi după efectul pe care îl au asupra pedepsei ce urmează să fie
stabilită de instanţă.
Circumstanţele legale sunt acele circumstanţe arătate de legiuitor şi al căror
caracter, agravant sau atenuant este obligatoriu pentru instanţa de judecată; spre
exemplu, menţionăm circumstanţele legale atenuante prevăzute de art. 75 C.
pen. şi circumstanţele agravante legale prevăzute de art. 77 C. pen.
Circumstanţele judiciare sunt acele împrejurări caracterizate de instanţa de
judecată ca fiind atenuante sau agravante, apreciind, de asemenea, semnificaţie
juridico-penală a acestora în context cu fapta săvârşită şi cu făptuitorul.
Instanţa poate deci să reţină sau să nu reţină, în favoarea sau în defavoarea
inculpatului , circumstanţele atenuante sau agravante judiciare.
d)Circumstanțe reale și circumstanțe personale – după criteriul legăturii cu fapta
sau cu făptuitorul.
Circumstanțele reale sunt acele circumstanțe care sunt legate de faptă şi
influenţează gradul de pericol social al acesteia; circumstanţele reale se răsfrâng
asupra participanţilor numai dacă se face dovada că le-au cunoscut, le-au
prevăzut şi le-au acceptat, deoarece participaţia se săvârşeşte doar cu intenţie.
Circumstanţele reale sunt stări, situaţii, împrejurări , întâmplări care preced,
însoţesc sau succed săvârşirii faptei. Ele pot fi dintre cele mai diferite: locul
unde infracţiunea este pregătită sau săvârşită, mijloacele utilizate la săvârşirea
acestuia , timpul când s-a săvârşit, numărul persoanelor care au participat la
infracţiune, modul cum s-a comis, dacă executarea a fost întreruptă şi reluată .
Circumstanţe personale sunt acele circumstanţe care sunt legale de per¬soane
infractorului şi îl caracterizează sub raportul periculozităţii; referindu-se la
calităţile, atitudinile, deprinderile, obiceiurile infractorului, circumstanţele
personale (subiective) nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi.
e)Circumstanțe cunoscute și circumstanțe necunoscute – după cum împrejurările
erau cunoscute sau necunoscute infractorului.
f)Circumstanțe anterioare, concomitente ori subsecvente infracțiunii – după
situarea în timp față de momentul săvârșirii infracțiunii.

2.1.Circumstanțele atenuante

Circumstanţele atenuante sunt definite ca fiind acele stări, împrejurări,

întâmplări ori date ale realităţii anterioare, concomitente sau sub¬secvente
săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul
şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei ori o periculozitate mai
redusă a infractorului .
Redactarea distinctă a circumstanţelor care constituie circumstanţe at¬enuante
(art. 75 C. pen.) şi a celor care pot constitui, circumstanţe atenuante, reflectă
deosebirea pe care însuşi legiuitorul o face între acestea; cele prevăzute la art. 75
alin.1 C. pen. fiind circumstanţe atenuante legale, iar cele prevăzute la art. 75
alin.2 C.pen.circumstanţe atenuante judiciare.

A.Circumstanțele atenuante legale.

Prin dispoziţiile art. 75 C.pen., au fost prevăzute următoarele circumstanţe
atenuante legale:
a) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă,
printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită
gravă;
b) depăşirea limitelor legitimei apărări;
c) depăşirea limitelor stării de necesitate;
d)acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă
făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani
anterior comiterii faptei.

a) Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii ( art.
75 lit. a Cod penal ).
Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii
(perturbatio animi) constă în indignare, mânie, emoţie puternică provocată de
victimă prin violenţă, atingerea gravă a demnităţii individuale sau printr-o
acţiune ilicită gravă.
Între ac¬tul de provocare din partea persoanei vătămate, starea de tulburare sau
emoţie creată infractorului şi săvârşirea infracţiunii ca urmare a acestor condiţii
va trebui să existe un raport de corelare, cele două acte (tulburarea din cauza
provocării şi actul infracţional) care aparţin agresorului fiind justificate parţial
de atitudinea provocatoare a victimei. Asemenea acte de provocare pot fi
realizate prin: violenţă fizică (loviri, vătămări) ori violenţă psihică (ameninţare);
printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei ce se poate realiza de exemplu prin
insultă; prin alte acţiuni ilicite grave ca de exemplu surprinderea victimei în
flagrant delict de adulter (când victima este soţia sau soţul adulterin al
făptuitorului ori partenerul acestora).
De asemenea, actul de provocare (oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa) va
trebui să fie îndreptat în mod direct împotriva infractorului, a unor persoane faţă
de care acesta manifestă ataşament psihic, moral, sentimental, însă prin modul
de concepţie, de executare sau prin urmările sale provoacă o stare puternică de
tulburare sau emoţie şi determină pe infractor să răspundă provocării.
Provocarea se reţine şi în cazul trecerii unei perioade de timp între actul
provocator şi riposta acestuia cu condiţia ca răspunsul la provocare să fie dat ca
urmare a tulburării sau emoţiei trăite de infractor în momentul când a luat
cunoştinţă de actul provocator.
Actul provocator se poate produce şi printr-o atingere gravă a demnităţii
persoanei, dacă această comportare a produs infractorului (provocat) o puternică
tulburare sau o emoţie de nestăpânit, în mod normal. Atingerea gravă a
demnităţii persoanei necesită producerea unei tensiuni psihice capabilă să
determine pe cel provocat să riposte la actul ilicit provocator.
Important este ca infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului, iar dacă
din eroare infractorul ripostează împotriva altei persoane pe care o confundă cu
provocatorul, va exista de asemenea scuza provocării.
b)Depășirea limitelor legitimei apărări
Pentru existenţa circumstanţei atenuante se cer îndeplinite condiţiile ca
făptuitorul să se fi aflat, la început, în legitimă apărare, să fi depăşit limitele unei
apărări legitime, iar această depăşire să nu se întemeieze pe tulburarea sau
te¬merea acestuia .
Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care nu se
răsfrânge asupra participanţilor .
Atrăgând răspunderea penală a persoanei care s-a apărat excesiv, va diminua
această răspundere (atenuând-o) în cadrul răspunderii penale pentru fapta
săvârşită .
c)Depășirea limitelor stării de necesiatate
Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe atenuante legale se desprind din
dispoziţiile art.20 alin.2 C. pen. şi presupun că făptuitorul, în momentul
săvârşirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea
fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane
sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în
cazul în care pericolul nu era înlăturat.
În schimb, în situaţia în care făptuitorul în momentul săvârşirii faptei nu şi-a dat
seama că prin fapta sa pricinuieşte astfel de urmări atunci fapta este săvârşită în
stare de necesitate şi nu are caracter penal.
Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală.
Instanţa trebuie să examineze nu numai condiţiile ei de existenţă , dar şi
mărimea disproporţiei dintre gravitatea urmărilor ce s-ar fi putut produce prin
neînlăturarea pericolului , mobilul faptei în raport cu valoarea atribuită de
făptuitor bunurilor pe care le-a salvat cu sacrificarea altora .
d)Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune
Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă
făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani
anterior comiterii faptei.
Această circumstanță atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor
infracţiuni:
-contra persoanei,
-de furt calificat,
-tâlhărie,
-piraterie,
-fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice,
-ultraj,
-ultraj judiciar,
-purtare abuzivă,
-infracţiuni contra siguranţei publice,
-infracţiuni contra sănătăţii publice,
-infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor
decedate,
-contra securităţii naţionale,
-contra capacităţii de luptă a forţelor armate,
-infracţiunilor de genocid,
-contra umanităţii şi de război,
-a infracţiunilor privind frontiera de stat a României,
-a infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului,
-a infracţiunilor de corupţie,
-infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie,
-a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene,
-a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive,
materialelor nucleare sau al altor materii radioactive,
-privind regimul juridic al drogurilor,
-privind regimul juridic al precursorilor de droguri,
-a celor privind spălarea banilor,
-privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa
zborurilor şi securitatea aeronautică,
-privind protecţia martorilor,
-privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau
xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor
infracţiuni contra păcii şi omenirii,
-a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană,
-privind prevenirea şi combaterea pornografiei
-a celor la regimul adopţiilor.

B.Circumstanțele atenuante judiciare

Prin dispoziţiile art. 75 alin.2 Cod penal, care prevăd împrejurări ce pot constitui
circumstanţe atenuante, sunt enumerate exemplificativ circumstanţele atenuante
judiciare.
a)Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor
infracțiunii.
Conduita infractorului despre care se menţionează în cuprinsul textului legal se
referă la faptul că după comiterea faptei, infractorul manifestă căinţă activă
pentru fapta comisă, căinţă care se materializează prin repararea pagubei
pricinuite, înlăturarea urmărilor infracţiunii şi care reliefează o periculozitate
mai scăzută a acestuia.
De asemenea, se mai poate materializa şi în comportamentul infractorului
ulterior comiterii infracţiunii de a da îngrijiri medicale victimei, de restituire a
bunurilor sustrase etc.
În doctrina penală s-a reţinut că o astfel de circumstanţă atenuantă este şi în
cazul împiedicării producerii rezultatului dacă până în acest moment s-a realizat
conţinutul unei alte infracţiuni.
O astfel de circumstanţă relevă un grad de pericol de periculozitate scăzută al
acestuia şi faptul că reeducarea lui se poate realiza şi printr-o pedeapsă mai
uşoară.
Doctrina și jurisprudența au reținut drept împrejurări ce pot constitui
circumstanțe atenuante judiciare următoarele:
1. Starea de beţie involuntară incompletă, produsă prin alcool sau alte substanţe
deşi afectează voinţa infractorului nu înlătură caracterul penal al faptei; starea de
beţie voluntară completă care a fost acceptată de o persoană pentru efect-ele sale
speciale asupra propriului comportament, va reprezenta o circumstanţă
atenuantă sau o circumstanţă agravantă, după caz.
Dublul caracter de circumstanţă atenuantă sau circumstanţă agravantă a beţiei
voluntare complete este determinată de interpretarea comportamentului
infractorului anterior- concomitent-posterior săvârşirii infracţiunii (faptei) sub
starea de beţie voluntară completă, ca o condiţie a producerii infracţiunii (beţia
voluntară este reţinută ca circumstanţă agravantă în toate infracţiunile de
pericol) sau deopotrivă, având statutul de circumstanţă atenuantă, dacă
infractorul a produs acţiunea-inacţiunea, în mod normal, fără ca săvârşirea
acesteia să fie cauzată sau condiţionată de starea de beţie a infrac¬torului .
2. Săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană care prezintă o diminuare a
facultăţilor mintale va justifica adoptarea circumstanţelor atenuante pentru
diminuarea răspunderii pe¬nale, întrucât sub aspect intelectiv şi voliţional nu a
putut aprecia gravitatea faptei săvârşite la adevărata lor valoare .
3. Gradul de cultură şi educaţie scăzut, lipsa unei experienţe sociale, vârsta
înaintată, starea psiho-fizică creată de comportamentul victimei, mediul psiho-
fizic special în care s-a produs infracţiunea.

2.1.1.Efectele circumstanțelor atenuante (art.76 C.pen.)

În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime și nu mai
este permisă înlocuirea pedepsei închisorii cu amenda ca efect al circumstanțelor
atenuante.
Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii
circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de
numărul circumstanţelor atenuante reţinute.
În cazul amenzii, se reduc cu o treime limitele legale ale pedepsei. Reducera va
opera doar asupra numărului de zile amendă, nu și asupra sumei corespunzătoare
unei zile-amendă.
În cazul pedepselor complementare, acestea nu sunt afectate de circumstanțele
atenuante.

2.2.Circumstanțele agravante
Circumstanţele agravante constau în stări situaţii, împrejurări, calităţi, alte date
ale realităţii exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, con¬comitente sau
subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională ori cu
infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o
periculozitate mai mare a infractorului.
Deosebirea esenţială dintre circumstanţele agravante şi infracţiunea calificată
(agravantă) constă în faptul că circumstanţele agravante au un caracter
accidental, pe când infracţiunile calificate se caracterizează prin mai multe
acţiuni-inacţiuni, prin mai multe rezultate infracţionale şi prin mai multe forme
de vinovăţie a infractorului .
Circumstanțele agravante își găsesc reglementarea în dispozițiile art.77 C.pen. În
actuala reglementare nu mai există circumstanțe agravante judiciare.
Circumstențele agravante legale sunt:
a) Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună (art.77alin.1 lit.a)
Participarea mai multor per¬soane la săvârşirea unei infracţiuni nu este
considerată în general ca o circumstanţă agravantă, răspunderea participanţilor
stabilindu-se potrivit dispoziţiilor privitoare la participaţie.
În schimb, participarea mai multor persoane ca autori la săvârşirea unei
infracţiuni, mai ales când numărul lor este mai mare, imprimă acestei fapte un
caracter grav deoarece sporeşte îndrăzneala făptuitorilor, prin cooperarea
acestora asigurându-se consumarea infracţiunii, ştergerea urmelor infracţiunii,
scade rezistenţa victimei în apărarea valorilor sociale .
Această circumstanţă agravantă nu se aplică dacă în conţinutul agravant al
infracţiunii intră ca element circumstanţial, săvârşirea faptei de două sau mai
multe persoane împreună; împrejurare care se valorifică o singură dată ca
ele¬ment circumstanţial .
Circumstanţa agravantă a participării mai multor persoane la săvârşirea
infracţiunii este o circumstanţă reală care se răsfrânge asupra participanţilor în
măsura în care au cunoscut-o fiind necesară dovedirea cunoaşterii ori prevederii
de către fiecare participant .

b) Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente

degradante
Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime presupune o ferocitate din partea
infractorului, o sălbăticie în comiterea infracţiunii, urmărind provocarea de
suferinţe mari victimei.
Tratamentul degradant atentează grav la demnitatea umană, generează
victimelor sentimente de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să umilească şi
să înjosească victima, să o devalorizeze de esenţa sa de fiinţă umană; înfrânge
rezistenţa fizică şi morală a victimei şi o determină să acţioneze împotriva
voinţei sau conştiinţei sale.
c) Săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol
alte persoane ori bunuri
Aceste metode sau mijloace pot fi: incendiul care creează pericol public,
exploziile sau substanţele chimice sub forma de lichide sau gaze asfixiante sau
inflamabile, corosive sau toxice generale, indiferent de mijloacele folosite
pentru răspândirea lor (bombe, aparate de explodare, dispozitive de pulverizare,
etc.), dărâmarea unei clădiri sau deteriorarea unei instalaţii etc., în toate cazurile
punându-se în pericol viaţa sau integritatea corporală ori sănătatea unui număr
indeterminat de persoane.
Această circumstanţă este reală şi se răsfrânge asupra participanţilor numai în
măsura în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
d) Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă
împreună cu un minor
Reţinerea acestei circumstanţe este determinată de cunoaşterea de către major a
situaţiei că la comiterea infracţiunii cooperează cu un minor. Coruperea mi-
norilor şi antrenarea lor la săvârşirea de infracţiuni dovedeşte periculozitatea
socială sporită a infractorului major. Această periculozitate este cu atât mai
evidentă, cu cât influenţa pe care o pot avea persoanele în vârstă asupra celor
nevârstnici este mai mare, de unde uşurinţa cu care aceştia sunt antrenaţi pe
calea infracţiunii.
Eroarea cu privire la vârsta minorului, pe care îl credea major, înlătură această
agravantă.
Această circumstanţă agravantă nu este aplicabilă infractorului major care a
săvârşit infracţiunea de tăinuire primind spre valorificare bunuri provenind din
furtul comis de infractori minori, deoarece infracţiunea se realizează printr-o
activi¬tate posterioară aceleia ce constituie infracţiunea ce provine bunul ce
formează obiectul tăinuirii .
Şi această agravantă este reală, răsfrângându-se asupra tuturor participanţilor
majori care au cunoscut împrejurarea că la săvârşirea infracţiunii participă şi un
minor.
e) Săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei
vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze
f) Săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte
substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii
Această stare reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului care se pregăteşte
pentru săvârşirea infracţiunii provocându-si această stare pentru a avea mai mult
curaj în săvârşirea faptei ori pentru a o invoca în instanţă ca împrejurare
atenuantă.
Această circumstanţă agravantă este personală, care se poate converti ca şi
premeditarea în circumstanţă reală, având efectele unei astfel de circumstanţe .
g) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită
de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă
Prin situaţia prilejuită de calamitate se înţelege starea de tulburare socială
specială pe care o creează existenţa efectivă sau ameninţarea ivirii unei
calamităţi (inundaţie, incendiu puternic, surpare de teren) . Periculozitatea
infractorului este mai mare pentru că profită de starea de tulburare produsă de
calamitate.
Potrivit legii nr.453/2004 privind regimul stării de asediu și regimul stării de
urgență, starea de asediu reprezinta ansamblul de măsuri excepționale de natură
politică, militară, economică, socială și de altă natură aplicabile pe întreg
teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale, instituite pentru
adaptarea capacității de apărare a țării la pericole grave, actuale sau iminente,
care amenința suveranitatea, independența, unitatea ori integritatea teritorială a
statului. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri excepționale
aplicabile pe întreg teritoriul țării ori în unele unități administrativ-teritoriale.
Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură
politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în
unele unități administrativ-teritoriale care se instituie în urmatoarele situații:
a) existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea
națională ori funcționarea democrației constituționale;
b) iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară
prevenirea, limitarea sau înlăturarea, dupa caz, a urmărilor unor dezastre.
h) Săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine
socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA
ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale
inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte.
Unele dintre aceste cazuri sunt prevăzute fie în conținutul varianta tip (de bază)
a infracțiunii, fie printre elementele circumstanțiale agravante în conținutul
calificat al diferitelor infracțiuni. Aceasta circumstanță agravantă având caracter
general se va reține numai în măsura în care aceasta nu este prevăzută în
conținutul infracțiunii săvârșite (fie varianta de bază, fie varianta agravantă).

2.2.1.Efectele circumstanțelor agravante

Conform art.78 C.pen., ca efect al reținerii circumstanțelor agravante, se poate
aplica un spor până la maximul special. Dacă maximul special este
neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu
poate depăşi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un
spor de cel mult o treime din maximul special.
Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de
numărul circumstanţelor agravante reţinute.

2.3.Concursul între cauzele de atenuare sau de agravare.

Pe lângă circumstanţele agravante şi atenuante, există anumite stări de agravare
care pot intra în concurs cu cele dintâi, situaţie care de asemenea trebuie să-şi
găsească reglementare sub raportul ordinii de aplicare şi al efectului ce trebuie
să li se dea la stabilirea pedepsei concrete. În acest sens, Codul penal în vigoare
sau noul Cod penal conţine reglementări privind modul în care trebuie aplicate
diferitele cauze modificatoare ale pedepsei, atunci când acestea vin în concurs,
reglementări cuprinse în dispoziţiile art. 79 Cod penal.
Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţii
care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor
privitoare la tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a
pedepsei, în această ordine.
Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea
răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor
privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau
recidivă.
Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de
reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, regulile
enunțate anterior se aplică succesiv.

RENUNȚAREA LA APLICAREA PEDEPSEI

1.Noțiune
Renunțarea la aplicarea pedepsei este o măsură de individualizare a
pedepsei care poate fi dispusă de instanța de judecată atunci când constată că
infracțiunea săvârșită de inculpat prezintă o gravitate redusă, având în vedere
natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și
împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit. Totodată, soluția
se dispune de instanță ținând seama de persoana infractorului, de conduita
acestuia anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de el pentru
înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile
sale de îndreptare, apreciind că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza
consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia .
Conform Expunerii de motive privind Codul penal, renunțarea la aplicarea
pedepsei constă în dreptul recunoscut instanței de judecată de a renunța cu titlu
definitiv la aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de
comiterea unei infracțiuni, pentru îndreptarea căreia, ținându-se seama de
infracțiunea concret săvârșită, persoana infractorului și de alte condiții se
consideră suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea
sau executarea unei pedepse ar risca să producă mai mult rău decât să ajute la
recuperarea inculpatului.
De asemenea, pentru a corela această dispoziție cu reglementarea principiului
oportunității prevăzută în proiectul Noului Cod de procedură penală, s-a
prevăzut că renunțarea nu poate opera în cazul în care pedeapsa legală pentru
fapta comisă este închisoarea mai mare de 3 ani.
Renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespondent
în Codul penal din 1969. Introducerea acesteia a fost determinată de renunţarea
la criteriul material al pericolului social ca trăsătură generală a infracţiunii, cu
consecinţa dispariţiei reglementării conţinute în art. 181 Cod penal şi a
consacrării principiului oportunităţii urmăririi penale în noul Cod de procedură
penală.
Într-adevăr, noua reglementare reprezintă o prelungire în faza de judecată a
principiului oportunităţii urmăririi, oferind judecătorului posibilitatea
nesancţionării unor fapte ca infracţiuni de gravitate redusă, pentru care acţiunea
penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de urmărire penală .
Noua instituție constituie o alternativă la pedepsele privative de libertate, a căror
eficiență a devenit tot mai discutabilă. Izolarea de societate și de mediul familial
a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, precum și influența
negativă exercitată de mediul penitenciar sunt departe de a contribui în sens
pozitiv la modificarea comportamentului celor aflați în executarea pedepselor.
Instituția renunțării are drept temei încrederea legiuitorului și apoi a
judecătorilor în posibilitatea de îndreptare a persoanei care a săvârșit o
infracțiune, fără a i se aplica o pedeapsă .
Astfel, se recunoaște dreptul instanței de judecată de a renunța definitiv la
aplicarea pedepsei, chiar dacă o persoană este vinovată de comiterea unei
infracțiuni, rațiunea de a-l feri pe inculpat de nocivitatea pedepsei fiind mult mai
puternică și din acest motiv, pentru reeducarea lui, se găsesc alte mijloace,
neprivative de libertate .

2.Condițiile renunțării la aplicarea pedepsei ( art.80 C.pen.)

2.1.Condiții pozitive cu privire la renunțarea la aplicarea pedepsei

a) Infracțiunea săvârșită să prezinte o gravitate redusă, în raport cu natura și
întinderea urmărilor produse, cu mijloacele folosite, cu modul și împrejurările în
care a fost comisă, precum și cu motivul și scopul urmărit.
Gravitatea redusă a infracțiunii trebuie raportată atât la natura și întinderea
urmărilor infracțiunii, la mijloacele folosite, la modul și împrejurările în care a
fost comisă fapta cât și la motivul și scopul urmărit.
Astfel, în raport de această condiție, trebuie analizate atât elemente de factură
obiectivă (precum modul, mijloacele de comitere) cât și elemente de factură
subiectivă (scopul, motivul comiterii faptei). Aceastea trebuie apreciate în
concret, în totalitatea lor, de către judecător și dacă va considera oportună
aplicarea doar a unui avertisment, va dispune renunțarea la aplicarea pedepsei.
Trebuie, de asemenea, precizat faptul că această condiție privește fapta efectiv
comisă și nu comportamentul făptuitorului înainte sau după comiterea acesteia
(condiție intrinsecă comiterii faptei).
În legătură cu primul criteriu, și anume natura și întinderea urmărilor produse,
această condiție se referă atât la urmările negative din punct de vedere material
cât și la urmările negative din punct de vedere psihic, moral, etc.
Tocmai din acest motiv, legiuitorul a introdus în cadrul acestui text cuvântul
natura, deoarece o infracțiune poate avea și o altă natură decât materială iar
pentru reeducarea infractorului, judecătorul să considere suficientă aplicarea
avertismentului. Avem în vedere exemplul în care un părinte își lovește copilul
cu scopul de a-l educa (Loviri sau alte violențe, maxim special 2 ani). În această
ipoteză, deși avem o infracțiune contra persoanei, renunțarea la aplicarea
pedepsei poate fi dispusă.
Modul și mijloacele folosite de infractor la comiterea faptei trebuie să nu creeze
în concret un pericol social sporit care să determine judecătorul să aplice o
pedeapsă. Astfel comiterea faptei de două sau mai multe persoane împreună, de
o persoană mascată, furtul prin escaladare, etc. constituie modalități de comitere
cu un pericol social sporit, care ar putea constitui o piedică în calea aplicării
acestei instituții.
Motivul și scopul urmărit constituie elementul subiectiv pe care instanțele
judecătorești trebuie să îl aibă în vedere atunci când se pronunță asupra
renunțării la aplicarea pedepsei.
Spre exemplu, o persoană, având date clare că opozanții partidului practică votul
multiplu, votează de 6 ori cu scopul de a opri fraudarea alegerilor; de asemenea,
în situația în care un furt se realizează pentru asigurarea mijloacelor materiale
necesare existenței membrilor familiei sale, scopul făptuitorului trebuie
catalogat ca fiind unul de gravitate redusă.
b) Instanța să aprecieze că, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută
anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea
sau diminuarea urmărilor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de
îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe
care le-ar avea asupra persoanei acesteia.
Aceasta este o condiție extrinsecă săvârșirii infracțiunii, care privește persoana
făptuitorului și conduita pe care acesta a avut-o atât anterior cât și ulterior
săvârșirii infracțiunii. Combinarea elementelor care privesc săvârșirea faptei cu
cele care privesc persoana autorului face posibilă evaluarea corectă a gravității
infracțiunii și în consecință îi poate conferi judecătorului posibilitatea de a aplica
instituția renunțării la aplicarea pedepsei.
Trebuie menționat faptul că și în situația în care sunt îndeplinite condițiile
privitoare la faptă și chiar unele condiții privitoare la persoana făptuitorului (de
exemplu, acesta a avut o bună conduită anterior săvârșirii faptei), instanța poate
să aplice totuși o pedeapsă inculpatului, cu alte cuvinte, să respingă cererea
acestuia de a renunța la aplicarea unei pedepse dacă își formează convingerea că
inculpatul nu inspiră încrederea necesară că se va îndrepta fără aplicarea unei
pedepse .

2.2.Condiții negative cu privire la renunțarea la aplicarea pedepsei

Potrivit art. 80 alin. (2) C.pen. nu se poate dispune renunțarea la aplicarea
pedepsei dacă:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor
prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a
împlinit termenul de reabilitare
Excepțiile de la articolul 42 lit. a) și b) privesc faptele care nu mai sunt
prevăzute de legea penală ca infracțiuni și faptele amnistiate. La acestea se
adaugă tot ca excepție și cazurile pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a
împlinit termenul de reabilitare.
În afară de aceste excepții, celelalte persoane care au suferit o condamnare,
indiferent de gravitatea ei, nu mai pot să beneficieze de măsura renunțării la
aplicarea pedepsei. Rațiunea constă în faptul că dacă prima sancțiune nu și-a
atins scopul în ceea ce privește reeducarea condamnatului, este extrem de greu
de presupus că acesta se va îndrepta, ar adopta o conduită corectă, în viitor, fără
a i se aplica o pedeapsă pentru cea de-a doua infracțiune .
b) Nu se poate renunța la aplicarea pedepsei dacă același infractor a mai
beneficiat de renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anterior datei
comiterii infracțiunii pentru care este judecat.
Astfel, dacă făptuitorul, deși a mai beneficiat de renunțarea la aplicarea pedepsei
pentru infracțiunea săvârșită anterior, a perseverat în activitatea sa infracțională,
dovedind că această măsură nu a produs efectele educative urmărite de lege, este
justificat să nu i se mai aplice aceeași măsură încă o dată. Mai mult, este de
reținut că cea de-a doua infracțiune a fost comisă la un interval scurt de timp de
la prima renunțare și anume 2 ani .
c) Inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală sau judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori zădărnicirea identificării și tragerii la
răspundere penală a autorului sau a participanților.
În acest caz, există o lipsă de cooperare între infractor și organele de urmărire
penală sau instanța de judecată, încercând să împiedice înfăptuirea justiției prin
modalitățile precizate anterior. Rațiunea textului este că persoanele care încearcă
să îngreuneze procesul de înfăptuire a justiției nu merită să beneficieze de o
„atenuare” a răspunderii lor.
d) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie închisoarea
mai mare de 5 ani.
Legiuitorul consideră că faptele sancționate de lege cu pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani au o gravitate sporită, iar acest lucru nu ar justifica renunțarea la
aplicarea pedepsei.
Legea prevede, de asemenea, că în caz de concurs de infracțiuni, renunțarea la
aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă
sunt îndeplinite condițiile pozitive și negative de mai sus.
Această dispoziție creează un echilibru juridic între două situații de fapt diferite,
prima vizând comiterea unei singure infracțiuni, iar cea de-a doua comiterea
unui concurs, dar în ambele cazuri, datorită îndeplinirii condițiilor prevăzute de
lege (pt. fiecare infracțiune în parte) posibilitatea aplicării renunțării la pedeapsă
este una reală. Nu numărul infracțiunilor contează ci faptul că acestea sunt de
gravitate redusă. Astfel, teoretic, se poate pronunța renunțarea la aplicarea
pedepsei chiar pentru 10 infracțiuni concurente pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de până la 5 ani în măsura în care fiecare dintre acestea
întrunește cerințele prevăzute de art. 80 (1) și (2) C.pen.

3.Efectele renunțării la aplicarea pedepsei

Prin hotărâre, instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei și aplică
făptuitorului un avertisment ce constă în prezentarea motivelor pentru care au
determinat renunțarea la aplicarea pedepsei și atenționarea infractorului asupra
conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite
infracțiuni. Dacă există un concurs de infracțiuni, instanța va aplica un singur
avertisment.
Avertismentul nu este o procedură facultativă, ci se dispune obligatoriu în
situația în care instanța renunță la aplicarea pedepsei. Datorită faptului că
avertismentul nu este reglementat de codul penal, acesta poate fi adresat atât în
formă scrisă cât și verbal.
Persoana față de care s-a dispus renunțarea nu este supusă niciunei decăderi,
interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită.
Renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor
de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre. Astfel, pe lângă faptul
că infractorului nu i se aplică o pedeapsă, pentru ca iertarea să fie completă,
codul penal prevede că persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea
pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea
decurge din infracțiunea săvârșită. Astfel, inculpatul nu va putea fi decăzut din
dreptul de a fi tutore curator, nu i se poate interzice dreptul de a ocupa o funcție
publică, etc.
În schimb, renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra măsurilor
de siguranță prevăzute în hotărârea judecătorească. Se subliniază astfel natura
diferită a măsurilor de siguranță de cea a pedepselor, deoarece primele au
menirea de a înlătura o stare de pericol și de a preîntâmpina săvârșirea de noi
infracțiuni și nu să exercite o acțiune represivă împotriva făptuitorului ce a
săvârșit o infracțiune (măsurile de siguranță au în principal caracter preventiv și
curativ și doar în subsidiar pot fi considerate măsuri de constrângere); ca atare,
ele există chiar dacă se renunță la aplicarea pedepsei .
De asemenea, renunțarea nu produce efecte asupra obligațiilor civile, deoarece
persoana sau persoanele care au suferit anumite prejudicii în urma infracțiunii
săvârșite nu pot fi lipsite de un drept legal al lor (posibilitatea de a obține
repararea prejudiciului), ele nefiind cu nimic obligate să suporte daunele
cauzate de inculpat chiar dacă acesta ar beneficia de această instituție.

4.Anularea renunțării la aplicarea pedepsei

Textul legal (art. 82, alin. 3 C.pen.) prevede că dacă în termen de 2 ani de la
rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea
pedepsei, se descoperă că persoana față de care s-a luat această măsură săvârșise
anterior rămânerii definitive a hotărârii, o altă infracțiune, pentru care i s-a
stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunțarea la aplicarea
pedepsei se anulează și se stabilește pedeapsa pentru infracțiunea care a atras
inițial renunțarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispozițiile
privitoare la concursul de infracțiuni, recidiva sau pluralitate intermediară.“
Astfel, dacă se constată vreo infracțiune săvârșită anterior rămânerii definitive a
hotărârii de persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei,
aceasta se va anula și se va face aplicarea dispozițiilor privind concursul de
infracțiuni, recidiva sau pluralitatea intermediară.
Dacă se comite o infracțiune ulterior rămânerii definitive a hotărârii privind
renunțarea la aplicarea pedepsei, aceasta nu se va anula, sancțiunea constând în
imposibilitatea acordării unei noi renunțări, dacă fapta ulterioară este comisă în
termenul de 2 ani prevăzut la art. 80, alin. 2, lit. b) din Codul penal.

AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI

1.Noțiune
Amânarea aplicării pedepsei este o instituţie nouă, care nu are
corespondent în legislaţia anterioară românească (vechiul Cod penal din 1968).
În schimb, instituţia apare reglementată în dreptul german (art. 59 şi urm. C.
pen.) şi în dreptul francez (art. 132-60 C. pen.)
Amânarea aplicării pedepsei constă în stabilirea unei pedepse pentru o
persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi amânarea temporară a
aplicării acesteia, atunci când pedeapsa concret stabilită este amenda sau
închisoarea de cel mult doi ani, iar instanţa apreciază, ţinând seama de persoana
infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii
infracţiunii, că în raport cu situaţia personală a inculpatului aplicarea imediată a
unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale
pentru o perioadă fixă de doi ani.

2.Condițiile amânării aplicării pedepsei

2.1.Condiții pozitive cu privire la amânarea aplicării pedepsei (art.80 alin.1

C.pen.)

a) Pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este

amenda sau închisoarea de cel mult doi ani.
b) Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu
excepţia următoarelor situații:
- pentru fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
-pentru infracțiunile amnistiate;
-pentru infracțiunile pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul
de reabilitare.
c)Infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii.
d) În raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa
apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune
supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

2.1.Condiții negative cu privire la amânarea aplicării pedepsei (art.80 alin.2

C.pen.)
Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea săvârşită este de şapte ani sau mai mare sau dacă
infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor.

3. Termenul de supraveghere
Termenul de supraveghere este de 2 ani (aşadar, o perioadă fixă) şi acesta
se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei.
Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute
obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.

4.Măsurile de supraveghere
Potrivit art. 85 alin. 1 C.pen., pe durata termenului de supraveghere, persoana
faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte
următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea
sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte
cinci zile, precum şi întoarcerea;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.
Aşadar, pe parcursul termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei este supusă unui proces de supraveghere care
să permită verificarea conduitei persoanei.

5.Obligațiile persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei(art.85

alin.2 C.pen.)
De asemenea, instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea
aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă
cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în
care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă.
Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor;
c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de
către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din
comunitate;
d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e) să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care
s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii.
Pentru stabilirea obligației de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunității, instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie periodic de către
serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de executare existente
la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din comunitate.
De asemenea, când stabilește obligațiile: de a nu comunica cu victima sau cu
membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu
alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea; de a nu se afla
în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări
publice, stabilite de instanţă; de a nu conduce anumite vehicule stabilite de
instanţă, instanța de judecată individualizează, în concret, conţinutul acestei
obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
Prin obligaţiile impuse, instanţa de judecată încearcă să sprijine persoana faţă de
care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei pentru a conştientiza riscurile la care
se expune prin comiterea de infracţiuni ori pentru a-i înlesni integrarea socială.

6.Modificarea sau încetarea obligațiilor(art.87 C.pen.)

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică
fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de
executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod
corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de
îndreptare.
De asemenea, instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe
care le-a impus, atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este
necesară.

7.Revocarea amânării aplicării pedepsei(art.88 C.pen.)

Persoana față de care s-a luat măsura amânării aplicării pedepsei trebuie să
îndeplinească integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre , cel mai târziu cu
3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana
supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre,
instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de
cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-
credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile
impuse, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.
Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă
infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de
supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea
acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea
pedepsei (revocare obligatorie). Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării
amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor
privitoare la concursul de infracţiuni (art. 88 alin. 3 C.pen.).
Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau
revoca amânarea aplicării pedepsei(revocare facultaivă). În cazul revocării,
dispoziţiile art. 88 alin. 3 din NCP se aplică în mod corespunzător.

8. Anularea amânării aplicării pedepsei(art.89 C.pen.)

Anularea măsurii poate fi dispusă în cazul în care se constată ulterior că nu erau
îndeplinite condiţiile legale pentru aplicarea acesteia.
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana
supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a
hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa
închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează(anulare
obligatorie), aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

9.Efectele anulării amânării aplicării pedepsei

Sub aspectul efectelor, la împlinirea termenului de supraveghere, persoanei faţă
de care s-a dispus amânarea nu i se mai aplică pedeapsa şi pe cale de consecinţă
nu este supusă nici unei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge
din infracţiunea săvârşită dacă aceasta a avut o conduită care să justifice
opţiunea instanţei de a nu-i aplica o pedeapsă.
În schimb, amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării
măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.

SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

 1.Noțiune
Suspendarea executării sub supraveghere este o formă de suspendare
condiţionată în care condamnatul pe durata termenului de încercare este supus
unor măsuri de siguranţă şi de respectare a unor obligaţii pe care instanţa le
stabileşte în conformitate cu legea.
Instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere a fost introdusă
pentru prima dată în legislaţia noastră penală prin Legea nr. 104 /1992 după
modelul francez413 .
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere îşi are sediul în noul Cod
Penal la articolele 91-98 .

2.Condițiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Dispozițiile art. 91 Cod penal prevăd condiţiile care trebuie îndeplinite
cumulativ pentru aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere:
pedeapsa aplicată, persoana condamnatului şi aprecierea instanţei că pronunţarea
condamnării constituie un avertisment pentru condamnat care se va îndrepta şi
fără executarea efectivă a pedepsei.
a)Condiții cu privire la pedeapsa aplicată și la natura infracțiunii săvârșite
Potrivit art. 91 Cod penal, suspendarea executării pedep¬sei sub supraveghere
poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată, inclusive în caz de concurs de
infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani.
b)Condiții cu privire la infractor
Măsura suspendării executării pedepsei sub supraveghere se poate aplica numai
dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai
mare de 1 an.
Cu toate acestea, se poate aplica suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, chiar dacă infractorul fusese anterior condamnat la o pedeapsă
mai mare de 1 an în următoarele situații:
-dacă fapta/faptele pentru care fusese anterior condamnat nu mai sunt prevăzute
de legea penală;
-dacă infracțiunile pentru care a fost anterior condamnat au fost amnistiate;
-dacă infracțiunile pentru care a fost anterior condamnat au fost săvârșite din
culpă;
- dacă a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare pentru
infracțiunile săvârșite anterior.
O altă condiție prevăzută de legiuitor se referă la acordul infractorului de a
presta o muncă neremunerată în folosul comunității.
c)Aprecierea instanţei că pronunţarea condamnării constituie un avertisment
pentru condamnat care se va îndrepta şi fără executarea efectivă a pedepsei.
Astfel, în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii
infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa
apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia,
condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea
conduitei sale pentru o perioadă determinată.
Întrucât aplicarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este lăsată la
aprecierea instanţei de judecată se consideră că prin îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege nu se crează un drept pentru condamnat, ci doar o vocaţie a
acestuia la această măsură de individualizare judiciară a pedepsei.
Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea,
precum şi a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei şi
atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la
care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de
supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de
supraveghere.
Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă:
a) pedeapsa aplicată este numai amenda;
b) aplicarea pedepsei a fost iniţial amânată, dar ulterior amânarea a fost
revocată;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat
zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor.

3.Termenul de supraveghere
Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de
supraveghere pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi
însă mai mică decât durata pedepsei aplicate.
Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a
pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.
Pe durata termenului de supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile
de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de
instanţă.
Sistemul de supraveghere la care este supusă persoana condamnată este
asemănător cu cel prevăzut în cazul amânării aplicării pedepsei.
Sub aspectul constitutiv, sistemul de supraveghere în cazul suspendării este mai
redus, deoarece o parte dintre obligaţiile întâlnite în cazul amânării pedepsei
sunt executate în cazul suspendării cu titlu de pedeapsă complementară.
4. Măsurile de supraveghere
Măsurile de supraveghere care se iau faţă de condamnat pe durata ter¬menului
de încercare sunt menite să asigure un control permanent asupra conduitei
acestuia, pentru a-l determina la o conduită licită, asigurarea realizării scopului
măsurii de individualizare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Legiuitorul a prevăzut caracterul obligatoriu și cumulativ al măsurilor de
supraveghere ( art.93 C.pen.).
Astfel, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte
următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea
sa;
c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte
5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.

5.Obligațiile impuse condamnatului

Alături de măsurile de supraveghere, instanța de judecată poate stabili în sarcina
condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii, ce au
astfel caracter facultativ și necumulativ:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de
către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din
comunitate;
c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de
zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de
sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin
legea de executare a pedepselor.
Pentru stabilirea conţinutului obligaţiei de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunității, instanţa va consulta informaţiile puse la dispoziţie periodic
de către serviciul de probaţiune cu privire la posibilităţile concrete de executare
existente la nivelul serviciului de probaţiune şi la nivelul instituţiilor din
comunitate.
De asemenea, condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile
stabilite prin hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de
expirarea termenului de supraveghere.
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică
fie impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de
executare a celor existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod
corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse mai mari de îndreptare.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus,
când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.

6.Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art.96 C.pen.)

6.1.Revocarea obligatorie
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-
credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse
ori stabilite de lege, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei.
Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu
îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă
suspendarea şi dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârşit o nouă
infracţiune cu intenție sau cu intenție depășită, descoperită până la împlinirea
termenului şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii,
chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea şi dispune
executarea pedepsei.
Pedeapsa principală pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz,
potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară.
6.2.Revocarea facultativă
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârșit o nouă
infracțiune din culpă, instanţa poate menţine sau revoca suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.

7.Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art.97 C.pen.)

Anularea se dispune pentru cauze preexistente aplicării suspendării executării
pedespei sub supraveghere care dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată
ar fi împiedicat acordarea acesteia.
Astfel, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana
condamnată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii
prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii
chiar după expirarea acestui termen, suspendarea se anulează, aplicându-se,
după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau
pluralitate intermediară.
Anularea suspendării executării pedepsei nu are loc, dacă infractiunea care ar fi
putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare
sau a fost stabilită pedeapsa amenzii penale.
8.Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere (art.98 C.pen.)
În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la
expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere şi nu s-a descoperit o cauză de anulare,
pedeapsa se consideră executată.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte asupra
măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de

LIBERAREA CONDIȚIONATĂ

1.Noțiune
Liberarea condiţionată este o instituţie complementară regimului
executării pedepsei închisorii, un mijloc de individualizare administrativă a
pedepsei, ce constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere
mai înainte de executarea în întregime a pedepsei, sub condiţia ca până la
împlinirea duratei acesteia să nu mai săvârşească infracţiuni.
Liberarea condiționată constituie un mijloc de stimulare a condamnaților în
timpul executării pedepsei închisorii la stăruința în muncă și disciplină, la
grabnica lor îndreptare.
Această instituție este reglementată de dispozițiile art.99-105 C.pen,
art.987, art.988 C.pr.pen și Legea nr.254/2013 privind executarea pedepselor și a
măsurilor privative de libertate.
Orientarea europeană în această materie, dar și a legii privind executarea
pedepselor este de a reglementa acordarea liberării condiționate ținând cont de
conduita condamnatului pe durata executării pedepsei pentru că numai în acest
fel poate fi influențată și modelată mai eficient conduita condamnatului care
dobândește astfel o motivare în plus, cunoscând că o bună conduită îl aduce mai
aproape de punerea în libertate.

2.Condițiile liberării condiționate

Condițiile liberării condiționate diferă după cum se referă la liberarea
condiționată în cazul detențiunii pe viață sau în cazul pedepsei închisorii.
2.1.Condițiile liberării condiționate în cazul detențiunii pe viață
 Conform dispozițiilor art.99 alin.1 C.pen. liberarea condiționată în cazul
detențiunii pe viață poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiții:
a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;

c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de

condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate.
2.2. Condițiile liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii
Conform dispozițiilor art.100 alin.1 C.pen. liberarea condiționată în cazul
pedepsei închisorii poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiții:
a) cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul
închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei,
dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune
liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei,
în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata
pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani
b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau
deschis;
Regimul semideschis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa
închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 3 ani.
În mod excepțional, natura și modul de săvârșire a infracțiunii, persoana
condamnatului, precum și comportarea acesteia până la stabilirea regimului de
executare pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de
executare imediat inferior sau imediat superior ca grad de severitate .
Regimul deschis se aplică inițial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii
de cel mult un an.
c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească;
d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate.
În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani în calculul fracţiunilor
de pedeapsă prevăzute se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi
considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz,
liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel
puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani,
şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
În cazul celorlalți condamnați, în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute se
ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca
executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi
dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei
închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două treimi, când
pedeapsa este mai mare de 10 ani.
În ambele cazuri ( detențiune pe viață sau închisoare ) este obligatorie
prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiţionate şi
atenţionarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la
care se expune, dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de
supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de
supraveghere.

3.Termenul de supraveghere
Termenul de supraveghere reprezintă acel interval de timp în interiorul căruia
cel liberat conditionat nu trebuie să comită o nouă infracțiune.
Astfel, în cazul condamnatului la pedeapsa detențiunii pe viață, pedeapsa se
consideră executată dacă în termen de 10 ani de la liberare, acesta nu a săvârșit
din nou o infracțiune.
În cazul condamnatului la pedeapsa închisorii intervalul cuprins între data
liberării condiționate și data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de
supraveghere.

4.Măsurile de supraveghere și obligațiile

Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai
mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c)să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care
depăşeşte 5 zile;
d) să comunice schimbarea locului de muncă;
e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul
mijloacelor sale de existenţă.
Alături de măsurile de supraveghere, instanța de judecată poate impune
condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de
către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din
comunitate;
c) să nu părăsească teritoriul României;
d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
participanţii la săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă,
ori să nu se apropie de acestea;
f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea
unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru
a asigura condamnatului şanse mai mari de reintegrare socială.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus,
când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.

5.Revocarea liberării condiționate

Dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu respectă
măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă
liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă.
Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a
fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o
condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa
revocă liberarea şi dispune executarea restului de pedeapsă.
Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută, după caz, potrivit
dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.

6.Anularea liberării condiționate

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana
condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i
s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se
anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

7.Efectele liberării condiționate

După momentul în care se produc efectele liberării condiţionate pot fi: efecte
imediate şi efecte definitive.
a)Efecte imediate
Primul efect al liberării condiţionate constă în punerea în libertate a con-
damnatului.
Pe perioada liberării condiţionate, condamnatul este considerat în timpul
executării pedepsei până la expirarea acesteia, iar pedepsele accesorii se execută.
Condamnatul liberat condiţionat trebuie să aibă o conduită bună, în sensul de a
nu săvârşi din nou o infracţiune până la expirarea duratei pedepsei.
b)Efecte definitive
Dacă până în momentul expirării pedepsei condamnatul nu a săvârşit o nouă
infracţiune, liberarea devine definitivă se realizează efectul definitiv al liberării
condiţionate.
În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la
expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării
condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră
executată.