Ştiinţe socioumane
Dr. hab. Gheorghe GLADCHI,
profesor universitar
PRINCIPIUL VINOVĂŢIEI ÎN DREPTUL PENAL
Society submits to its members certain requirements, and all those who violate them shall bear
responsibility for disobedience. Depending on the nature of violated interdiction, the responsibility may be
moral or legal.
The issue regarding the basis of legal responsibility-in general and criminal responsibility -in particular
had always been a concern for the highest minds of all times. Since antiquity the philosophers and lawyers tried
to find such a ground and make it scientific base.
Societatea înaintează anumite cerinţe faţă
de membrii săi, nerespectarea cărora presupune
răspunderea persoanelor care au încalcat aceste
cerinţe. În funcţie de caracterul interdicţiei
nerespectate, răspunderea dată poate fi morală sau
juridică.
Problema temeiului răspunderii juridice, în
general, şi a celei penale, în special, a constituit o
preocupare pentru cele mai înalte minţi ale tuturor
timpurilor. Începînd din antichitate, filosofii şi juristii
s-au străduit să gasească un asemenea temei şi
să-l fundamenteze ştiintific. Deoarece în dreptul
sclavagist şi în cel feudal temeiul obiectiv al
răspunderii penale era predominant, fiind pedepsită
,,orice acţiune prin care s-a produs o vătămare
oarecare a intereselor apărate [1, p.510], chiar dacă
subiectiv nu-i aparţinea autorului, cei mai de seamă
filosofi, întelegând caracterul neştiinţific, unilateral,
al respectivului temei, au încercat să demonstreze
necesitatea recunoaşterii şi a unui temei subiectiv,
alături de cel obiectiv, al răspunderii persoanei pentru
fapta prejudiciabilă savârşită. Ca rezultat al acestei
evoluţii a gîndirii juridice, al dezvoltării ştiintei, tehnicii
ca şi al analizei ştiintifice a fenomenului juridic, în epoca
modernă se generalizează cerinţa cauzalităţii psihice
ca bază a răspunderii penale; cazurile de răspundere
obiectivă, deşi n-au dispărut complet (ele se menţin şi
în zilele noastre), nu au decît un caracter de excepţie
[2, p. 20].
Legislaţia României şi Republicii Moldova,
doctrina penală şi practica judiciară promovează
consecvent principiul incriminării subiective. Potrivit
legii penale, pentru ca o persoană să fie declarată
vinovată, nu este suficient a stabili dacă această
persoană a săvârşit fapta prejudiciabilă examinată
de instanţa de judecată. Dreptul penal nu
recunoaşte aşa-zisa „incriminare obiectivă”, adică
29
incriminarea răspunderii numai pentru fapta
savârşită de persoana respectivă. Legislaţia penală
cere, iar instanţa de judecată e obligată să traducă
în viaţă, în mod consecvent, principiul potrivit căruia
la constatarea vinovăţiei unei persoane să se
stabilească dacă aceasta din urmă a săvîrşit o faptă
prejudiciabilă, prevazută de legea penală din intenţie
sau imprudenţă (culpă), adică să se precizeze, în
acţiunile ei, o anumită componenţă de infracţiune.
Vinovaţia persoanei o constituie intenţia sau
imprudenţa (culpa) acesteia, exprimată în săvârşirea
infracţiunii. O astfel de definiţie a noţiunii de vinovăţie
este unică atît pentru dreptul penal material, cât şi
pentru dreptul procesual penal [3, p.31].
În această ordine de idei, profesorul
Alexandru Boroi scrie: „Pentru ca fapta să
constituie infracţiune, să atragă aplicarea unei
pedepse, nu este suficient ca ea să aparţină
material făptuitorului, ci trebuie să fie imputabilă
acestuia. Când fapta nu este comisă cu vinovăţie,
ea nu este imputabilă celui care a săvârşit-o, nu i
se poate reţine în sarcină”[4, p.107].
În Codul penal al Republicii Moldova,
legislatorul stabileşte vinovăţia drept o condiţie
absolut necesară (indispensabilă) a răspunderii
penale şi drept un principiu al dreptului penal.
Articolul 6, alin.(1) al Codului penal prevede că
persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei
penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie,
iar alin.(2) din acelaşi articol concretizează că
răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă
numai persoana care a săvârşit cu intenţie sau din
imprudenţă o faptă prevazută de legea penală.
Totodată, articolul 19 Cod penal român prevede că
există vinovăţie atunci cînd fapta a fost săvârşită
cu intenţie sau din culpă. Prin urmare, pentru
tragerea la răspundere penală a unei persoane care
Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM
a comis o infracţiune şi pentru dozarea cât mai justă
a pedepsei, este necesară stabilirea faptului că
persoana respectivă a săvârşit fapta cu vinovăţie
manifestată prin intenţie sau culpă.
Realizarea principiului caracterului personal
al răspunderii penale (art. 6 CP al Republicii
Moldova) doar dacă există vinovăţie reflectă
legătura indisolubilă dintre vinovăţie şi răspundere.
Această prevedere generală necesită a fi explicată
şi concretizată. Fiind analizată legislaţia penală a
Republicii Moldova şi României au fost deduse
urmatoarele cerinţe (direcţii de realizare) ale
principiului dat:
1) este pasibilă de răspundere penală doar
persoana vinovată de comiterea infracţiunii, adică
persoana care a săvârşit fapta infracţională cu
intenţie ori din culpă;
2) persoana vinovată de comiterea
infracţiunii este trasă la răspundere penală şi poate
fi liberată de răspundere numai în cazurile şi în
ordinea prevăzute de lege;
3) orice circumstanţe obiective ale
infracţiunii pot influenţa asupra răspunderii
subiectului doar în condiţiile în care acestea au fost
cuprinse de intenţia sau culpa făptuitorului;
4) măsura răspunderii penale este
determinată, concomitent cu alte circumstanţe, de
gradul de vinovăţie al persoanei care a comis
infracţiunea.
În consecinţă, putem afirma că vinovăţia şi
răspunderea sunt noţiuni corelative. De aceea,
pentru a clarifica importanţa vinovăţiei pentru
răspunderea penală, este necesar mai întîi a preciza
noţiunea de răspundere penală. Existenţa mai multor
păreri privitoare la definirea noţiunii de răspundere
penală şi conţinutului acesteia poate determina
tratări deosebite ale importanţei vinovăţiei pentru
răspunderea penală.
În literatura de specialitate, răspunderea
penală este concepută în mod diferit: ca realizare a
sancţiunii de drept penal, aplicare reală a normei
juridico-penale [5, p.23; 6, p.39]; ca o obligaţie a
persoanei care a comis infracţiunea, chemată să
răspundă pentru cele săvîrşite conform legii penale
[7, p.25; 8, p.39]; drept toate măsurile de influenţă
juridico-penală aplicate infractorului [9, p.68]; ca o
condamnare publică, în numele legii, a faptelor
infracţionale şi a persoanelor care le-au săvîrşit
[10, p.53; 11, p.341]; însuşi raportul juridic penal
apărut între infractor şi organele de drept ale
statului, reglementat de legea penală [12, p.72; 13,
p.134; 14, p.281]. Codul penal al Republicii Moldova
în vigoare a consacrat pentru prima dată o definiţie
30
a răspunderii penale în articolul 50, ca fiind
condamnarea publică, în numele legii, a faptelor
infracţionale şi a persoanelor care le-au săvîrşit,
condamnare ce poate fi precedată de măsurile de
constrîngere prevăzute de lege.
Opiniile ştiinţifice menţionate nu pot fi
considerate greşite, fiindcă fiecare părere reflectă
un anumit aspect al răspunderii penale care într-
adevăr există, o anumită etapă sau element
component al acesteia. Nu ar fi corect, probabil,
dacă s-ar încerca absolutizarea unui oarecare
aspect, ignorându-se legăturile acestuia cu alte
aspecte şi, prin urmare, ignorându-se caracterul
complicat al răspunderii.
Opinia potrivit căreia răspunderea penală
reprezintă conţinutul raportului juridic penal o
socotim mai justă. Profesorul Costică Bulai afirmă
că răspunderea penală este „însuşi raportul juridic
penal de constângere, născut ca urmare a săvârşirii
infracţiunii între stat, pe de o parte, şi infractor, pe
de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl
formează dreptul statului, ca reprezentant al
societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de
a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea
săvârşită şi de a-l constrînge să o execute, precum
şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta
sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea
restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii
legii” [15, p.34]. Totodată menţionăm că
răspunderea penală este reglementată, de
asemenea, de normele procesual-penale şi
execuţional-penale, realizîndu-se şi prin intermediul
raporturilor juridice procesual-penale şi execuţional-
penale [16, p.20]. Aceasta demonstrează caracterul
complicat şi dinamic al răspunderii penale.
Răspunderea penală conţine urmatoarele
elemente componente:
1) obligaţia persoanei de a răspunde pentru
fapta comisă şi de a se supune măsurii de
constrângere statală prevăzută de legea penală;
2) condamnarea publică a persoanei care
a săvîrşit infracţiunea, în numele legii;
3) aplicarea şi executarea pedepsei;
4) suportarea consecinţelor nefavorabile ale
condamnării pînă la momentul stingerii
antecedentelor penale sau reabilitării.
La anumite etape a răspunderii penale, unul
din elementele menţionate devine dominant,
determinând conţinutul răspunderii la etapa dată.
Conceperea dată a răspunderii penale
permite, în opinia noastră, stabilirea clară a temeiului
acesteia şi a importanţei vinovăţiei pentru răspunderea
penală. În literatura de specialitate s-au cristalizat mai

multe păreri cu privire la temeiul răspunderii penale:
1) componenţa de infracţiune [17, p.105-
106; 18, p. 26-53];
2) săvîrşirea infracţiunii, opinie unanim
acceptată de doctrina penală română [15, p. 312;
19, p. 24-26];
3) vinovăţia şi raportul cauzal [20, p. 67];
4) vinovăţia persoanei la comiterea
infracţiunii [21, p. 58];
5) componenţa de infracţiune şi vinovăţia
[22, p. 41];
6) temeiul real îl constituie fapta
prejudiciabilă săvârşită, iar componenţa de
infracţiune, stipulată în legea penală, reprezintă
temeiul juridic [11, p. 344].
Primele două opinii le considerăm mai juste.
Aceste păreri nu se contrazic reciproc, deoarece
prin termenii diferiţi reflectă una şi aceeaşi idee:
temeiul necesar şi suficient al răspunderii penale
este comiterea infracţiunii, adică a faptei care
conţine o componenţă de infracţiune. Fără
determinarea tuturor semnelor componenţei de
infracţiune în fapta comisă, este imposibil de a stabili
dacă această faptă este infracţiune şi, prin urmare,
daca există temeiul răspunderii penale.
Opinia dată este oglindită în art. 17, alin.(2)
al Codului penal român car e prevede că
infracţiunea este singurul temei al răspunderii
penale şi în art. 8 al Codului penal al Federaţiei
Ruse în care este stipulat că temeiul răspunderii
penale îl constituie săvîrşirea faptei, care conţine
toate semnele componenţei de infracţiune prevăzută
de prezentul Cod. Legea penală a Republicii
Moldova formulează expres temeiul răspunderii
penale, atribuindu-i o natură biaspectuală. Articolul
51, alin.(1) CP al Republicii Moldova prevede că
temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta
prejudiciabilă săvîrşită, iar componenţa infracţiunii,
stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic
al răspunderii penale. Prevederea dată, în opinia
noastră, nu este destul de reuşită, deoarece, potrivit
acesteia, în primul rând drept temei real al
răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă
săvârşită, dar nu infracţiunea şi în al doilea rând
componenţa de infracţiune având un conţinut
abstract, nu poate realiza funcţia de temei al
răspunderii penale.
După o altă concepţie, vinovăţia constituie
temeiul răspunderii penale. Acceptarea acestei
viziuni ar însemna, după părerea noastră,
excluderea artificială din sistem a unui element al
componenţei de infracţiune, ceea ce ar genera, pe
de o parte, dispariţia noţiunii de componenţă a
31
Ştiinţe socioumane
infracţiunii, iar pe de o altă parte, denaturarea
noţiunii de vinovăţie, „materializarea” acesteia, prin
introducerea în componenţa vinovăţiei a diferitelor
circumstanţe obiective. Totodată scoaterea
vinovăţiei în afara componenţei infracţiunii ar
provoca negarea criteriilor exacte de stabilire a
acesteia care sunt prevăzute de lege şi, prin urmare,
ar submina principiul legalităţii la realizarea justiţiei.
Trezeşte nedumerire şi opinia privitoare la
natura biaspectuală a temeiului răspunderii penale
(raportul cauzal şi vinovăţia, periculozitatea socială
şi vinovăţia, componenţa de infracţiune şi vinovăţia).
Daca prin temei al răspunderii penale s-ar întelege
orice condiţie necesară care generează răspunderea,
atunci în calitate de un astfel de temei ar putea fi
fiecare element al componenţei de infracţiune. Dar
fiecare din aceste elemente, luat în parte, este
insuficient pentru naşterea răspunderii penale. De
aceea, socotim mai justă opinia potrivit căreia
elementele componenţei infracţiunii sunt
considerate condiţii ale răspunderii, iar temei al
răspunderii penale este infracţiunea, adică fapta care
conţine toate semnele componenţei de infracţiune
[16, p.22]. În această ordine de idei, propunem
excluderea alin. (2) din art. 51 al Codului penal al
Republicii Moldova. Această prevedere stabileşte
în calitate de temei al răspunderii penale şi vinovăţia
persoanei de săvârşirea infracţiunii. Totodată,
propunem următoarea redacţie a articolului 51 CP
al Republicii Moldova : „Singurul temei al răspunderii
penale este săvârşirea infracţiunii, adică a faptei
care conţine toate semnele componenţei de
infracţiune, prevăzută de prezentul Cod”.
Deoarece comiterea infracţiunii este faptul
juridic care generează apariţia răspunderii penale,
drept temei al răspunderii penale este infracţiunea,
adica săvîrşirea faptei care conţine o componenţă
de infracţiune.Vinovăţia persoanei întotdeauna se
manifestă prîn săvîrşirea anumitor acţiuni (inacţiuni)
prejudiciabile, elementele obiective ale infracţiunii
constituind o unitate cu elementele subiective ale
acesteia. Aceasta înseamnă că elementele
subiective se manifestă (sunt exteriorizate) prin
elementele obiective, iar elementele obiective, la
rândul lor, sunt o manifestare a elementelor
subiective. În această ordine de idei, profesorul
George Antoniu menţionează că vinovăţia constituie
un proces psihic exteriorizat printr-o manifestare a
cărei existenţă să poată fi stabilită pe bază de probe
în cadrul procesului penal; vinovăţia n-ar putea fi
evaluată în afara existenţei unui comportament
exterior, ea n-ar putea fi redusă la o simplă intuiţie
sau impresie asupra gândurilor agentului; existenţa
Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM
şi evaluarea procesului psihic trebuie să aibă la bază
analiza faptei concrete ale cărei elemente corespund
cerinţelor normei de incriminare [2, p. 23-24].
Prin urmare, problema vinovăţiei persoanei
de comiterea faptei poate fi soluţionată doar prin
stabilirea existenţei sau inexistenţei în acţiunile
(inacţiunile) acesteia a unei anumite componenţe
de infracţiune. Determinarea laturii subiective a
infracţiunii este etapa finală a stabilirii componenţei
de infracţiune în acţiunile (inacţiunile) persoanei.
În acelaşi timp este soluţionată şi problema
vinovăţiei persoanei.
Latura subiectivă cuprinde acele elemente
de natură spirituală din conţinutul infracţiunii care
leagă fapta materială de autorul ei, de subiectul care
a săvârşit-o. Făra această legatură, fapta
respectivă, oricât ar fi de periculoasă pentru
societate prin natura ei, nu poate să îmbrace haina
juridică de infracţiune [19, p. 25]. Orice infracţiune
se înfăţişează, asadar, ca avînd un substrat psihic
interior (moral) cuprinzând toate procesele psihice
care formează legatură subiectivă dintre faptă şi
autor; formele fundamentale ale acestei legături
psihice sunt intenţia şi culpa [2, p. 20].
Vinovăţia (intenţia sau imprudenţa) fiind o
trăsătură esenţială a infracţiunii, un element
indispensabil al componenţei de infracţiune, este,
prin urmare, o parte componentă necesară a
faptului juridic care generează răspunderea penală.
Aşadar, vinovăţia este o condiţie necesară a
răspunderii penale în cadrul componenţei de
infr acţiune, fiindcă absenţa acesteia din
componenţa de infracţiune exclude şi existenţa
infracţiunii care este singurul temei al răspunderii
penale. Fără vinovăţie nu există răspundere penală
- aceasta este prevederea principală a principiului
caracterului personal al răspunderii penale.
Referinţe:
1. Tanoviceanu I.,Tratat de drept penal şi
procedură penală, ed. a II-a, vol. I, Bucureşti,
1924.- 721p.
2. Antoniu G.,Vinovăţia penală, ed. a II-a,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2002.
-352 p.
3. Florea C., Vinovăţia şi pedeapsa penală,
Chişinău, Cartea Moldovenească, 1987. -180 p.
4. Boroi A., Drept penal. Partea generală,
Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006. -372 p.
5. Саxаров А. Б., О личности преступника
и причины преступности в СССР.
Москва, 1961. –121с.
32
6. Загородников Н. И., О пределах yголовной
ответственности// Советское государство
и право, 1967, № 7, с. 37 - 42.
7. Брайнин Я. М., Уголовная ответст-
венность и её основание в советском
уголовном праве. Москва, 1963. -173 с.
8. Карпушин М. П., Курляндский В.И.,
Уголовная ответственность и состав
преступления. Москва, 1984. -135с.
9. Российское уголовное право. Общая
часть. Под ред. Кудрявцева В. Н. и
Наумова А. В. Изд. второе. Москва, Спарк,
2000. -479с.
10. Осипов П. П., Теоретические основы
построения и применения уголовно-
правовых санкций. Ленинград, 1976. -231с.
11. Borodac A., Gherman M., Maldea N., Aldea
C.T., Costa M.M., Stiuj V., Manual de drept
penal. Partea generală,Chişinău, Academia
“Stefan cel Mare”, 2005. -513p.
12. Уголовное право. Общая часть. Москва,
ИНФРА. М - НОРМА, 1998. -504с.
13. Oancea I., Noţiunea răspunderii penale//
Analele Universităţii Bucureşti, Seria „Ştiinţe
Judidice”, nr. 6, 1956, p. 132-140.
14. Mitrache C., Drept penal. Partea generală,
Bucureşti, 1983. -352 p.
15. Bulai C., Drept penal român. Partea
generală. vol. 1., Bucureşti, 1992. -375p.
16. Дагель П. С., Котов Д. П., Субъективная
сторона преступления и ее установление.
Воронеж, изд-во Воронежского ун-та, 1974. -
244с.
17. Пионтковский А. А., Учение о преступлении
по советскому уголовному праву. Москва,
Госюриздат, 1961. - 666 с.
18. Курляндский В. И., «Вопросы основания
уголовной ответственности». В кн.
Вопросы уголовного права. Москва, 1966,
с. 26-53.
19. Mircea I., Vinovăţia în dreptul penal român,
Bucureşti, Lumina Lex, 1998. -191p.
20. Трайнин А. Н., Учение о составе
преступления. Москва, 1946. -277с.
21. Утевский Б. С., Вина в советском уголовном
праве. Москва, Госюриздат, 1950. -318с.
22. Тихонов К.Ф., Субъективная сторона
преступления. Саратов, 1967. -253с.