UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

FACULTATEA DE DREPT

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ.

RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE.

PROF. LUIZA- CRISTINA GAVRILECU

ROȘU ȘTEFAN- BOGDAN

PASTRȘCA VLADA

IAȘI

2024
Cuprins:
 1. Raspunderea juridică.

1.1. Răspunderea civilă. Noțiune. Definiție.

"Omul - scria Kant - este singura fiinţă capabilă să acționeze ca o forță morală, pe deplin
responsabilă pentru propriile acţiuni”.

Termenul de răspundere, în general, vizează faptul că în toate acţiunile pe care le întreprind

indivizii sau colectivele de indivizi trebuie să dea seama de consecinţele acestor acțiuni.
Răspunderea juridică se circumscrie răspunderii sociale şi este deci o formă specifică
acesteia, alături de răspunderea politică şi de răspunderea morală. În literatura de specialitate,
răspunderea juridică este definită ca fiind „complexul de drepturi și obligații conexe care —
potrivit legii — se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de
realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice (...)”1.
În ciuda interferenței sale, cea mai importantă ramură a răspunderii, răspunderea civilă, nu
s-a bucurat de o definiție precisă nici în Vechiul Cod Civil, nici în Noul Cod Civil. De aceea,
formularea unei definiții cuprinzătoare și de maximă generalitate a acestei răspunderi a fost şi
continuă să fie o preocupare constantă a doctrinei de specialitate.2 Sintetizand, prin noțiunea
de răspundere civilă înțelegem „acel raport juridic de obligații în care o persoană, numită
răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de către o altă persoană,
numită victimă sau persoană prejudiciat”. Prejudiciul poate fi cauzat, în principiu, printr-o
faptă ilicită a omului sau, în ipotezele expres prevăzute de lege, de un fapt juridic care nu
constă într-o conduită umană, cum ar fi prejudiciul cauzat de lucrurile sau animalele ce le
avem sub păzi. de un accident nuclear, de defectele unor produse sau altele.3

1.2. Sediul legal și formele răspunderii civile în textele Noului Cod civil.

Noul Cod Civil reglementează principial răspunderea civilă în Cartea a V-a, „Despre
obligații”, Titlul II, „Izvoarele obligațiilor”, fiindu-i consacrat în exclusivitate Capitolul IV,
intitulat evocator „Răspunderea civilă”. Astfel, este stabilit, în primul rând, cadrul general al
răspunderii civile delictuale (art. 1.349) și, apoi, circumscris domeniul de aplicare al
răspunderii contractuale (art. 1.350), privită ca o consecință a neexecutării lato sensu a ,
obligațiilor pe care părțile contractante și le-au asumat prin angajamentul lor contractual.
Reglementarea cuprinzătoare a răspunderii civile contractuale își are sediul tot în Cartea a
V-a, dar în Titlul V, Capitolul II, intitulat „Executarea silită a obligațiilor”, fără a face
deosebire între ele după izvorul lor.

1
M.N. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice în RRD nr. 5/1970, p.83
2
L. Pop, Obligații, Ed. Universul Juridic, ed. a II a, 20 cat?
3
S. Neculaescu, Reflecții asupra fundamentului răspunderii civile delictuale,în Dreptul nr. 11/2006, p. 41
 Analizând dispozițiile Noului Cod Civil, observăm diferențe notabile între aceste forme
ale răspunderii civile. În acest sens, răspunderea civilă delictuală este oglinda unei obligații,
prevăzută de lege în sarcina unei persoane, numită răspunzătoare, de a repara prejudiciul
injust suferit de o altă persoană prin încălcarea drepturilor sau intereselor sale legitime, în
afara unei legături contractuale. Așadar, este important de reţinut că această răspundere civilă
se angajează numai în acele ipoteze în care prejudiciul care trebuie reparat a fost sau este
cauzat victimei în afara unei legături contractuale. Așa se explică faptul că unii autori o mai
numesc „răspundere civilă extracontractuală”. În tandem, răspunderea civilă contractuală
este obligația unei părți contractante de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părți contractante
prin neexecutarea ilicită4.

1.3. Privire comparativa între răspunderea delictuală și alte instituții relevante în materia
răspunderii.

1.3.1. Răspunderea civilă și răspunderea penală.

În ciuda faptului că ambele forme intră în acțiune ca urmare a comiterii unei fapte ilicite,
pot fi observate elemente care nuanteaza semnificativ cromatica tabloului răspunderii
juridice. Astfel, răspunderea civilă clasică, numită reparatorie, are ca scop reparare,
prejudiciilor injust cauzate unei alte persoane; dimpotrivă, răspunderea penală are a
principală finalitate pedepsirea, în interes general, a persoanelor care săvârșesc cu vinovăție
fapte periculoase pentru ordinea publică și viața socială, fapte prevăzute de legea penală şi
calificate ca infracțiuni.5 De aici rezultă urmatoarele deosebiri;

1. răspunderea civilă este un principiu general cu o sferă largă de aplicare, al cărui izvor
constă în orice faptă ilicită, indiferent dacă este sau nu infracțiune, ori în alt fapt juridic care a
cauzat injust un prejudiciu altei sau altor persoane. Răspunderea penal se bazează în schimb,
pe principiul incriminarii6; ea se poate angaja numai în cazul săvârșirii unei fapte care este
prevăzută de legea penală ca infracțiune, conform adagiului „nullum crimen sine lege. nulla
poena sine lege”:

2) întinderea răspunderii civile reparatorii se stabilește în funcție de valoarea prejudiciului

injust cauzat: atunci când cauza prejudiciului este o faptă ilicită, forma * vinovăţiei și gradul
culpei făptuitorului nu au nicio relevanță“; de asemenea, în nume. roase ipoteze prevăzute de
lege, răspunderea civilă este obiectivă, fără vinovăție, cum sunt: răspunderea pentru
prejudiciul cauzat prin fapta altuia sau răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri și
animale. Dimpotrivă. răspunderea penală se antrenează în funcţie de gravitatea faptei şi de
forma vinovăției și gradul culpe; mai mult, sunt infracțiuni care prin definiție, săvârşite
numai cu intenție, cum sunt furtul și abuzul în serviciu.

4
Prin neexecutarea lato sensu a prestației se înțelege neexecutarea propriu-zisă totală sau parțială, executarea
necorespunzătoare ori executarea cu întârziere a acesteia/ acestora.
5
0. Boilă , Răspunderea civilă delictuală obiectivă. Ediția 2. București: C.H.Beck, 2014, p. 180
6
L. Pop, Obligații, Ed. Universul Juridic, ed. a II a, apud V. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generala. Ed.
C.H. Beck, București, 2008, p. 36.
3. Răspunderea civilă este, în principiu, patrimonială, constând în obligația de a repara
prejudiciul suferit de victimă. Răspunderea penală are însă, în principiu, caracter
nepatrimonial în profida situaţiilor când sancţiunea penală este de natură patrimonială, cum
sunt amendă și confiscarea, ca măsură de siguranță.

O problemă speciala in ceea ce priveste legatura dintre cele doua forme ale raspunderii este
autoritatea pe care penalul o are asupra civilului. Astfel, ele pot fi cumulate, simultan sau
succesiv: angajarea uneia nu excludr si angajarea celeilalte. Acest cumul poate avea loc de
fiecare dată când fapta ilicită şi prejudiciabilă constituie, în același timp, o infracțiune.

În situația în care o persoană este prejudiciată printr-o infracțiune, ea are dreptul p a alege
între două posibilități pentru a obține condamnarea persoanei răspunzatoare.

- În primul rând, acțiunea civilă poate fi introdusă şi exercitată în cadrul procesului

penal. Într-o atare ipoteză, instanța penală se pronunţă prin aceeași hotărâre atât
asupra acţiunii penale, cât și asupra acțiunii civile. Soluționarea acțiunii în reparație
de către instanța penală prezintă avantaje evidente prin caracterul rapid şi mai puțin
costisitor al procedurii penale precum şi prin largile posibilităţi de probă.
- Victima prejudiciată prin infracțiune are şi o a doua posibilitate: astfel, în scopul
obținerii reparării prejudiciului, dacă nu s-a constituit parte civilă în procesul penal,
poate introduce o acțiune separată la instanța civilă competentă, pentru a soluționa
procesul civil.

În cazul în care victima s-a constituit ca parte civilă în procesul penal, de regulă, nu mai are
dreptul de a promova o acțiune separată la instanța civilă. În schimb, în sens invers, victima
infracțiunii, care a pornit acţiunea în fața instanţei civile, și care pune, ulterior, în mișcare
acțiunea penală poate părăsi instanța civilă, adresându-se organului de urmărire penală,
judecătorului sau instanţei penale, cu îndeplinirea prealabilă a unor condiții. Este necesar să
se rețină că numai hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei civile, în limitele prevăzute de lege. În aceasta ipostază, observăm o conjugare a
acelor doua forme ale răspunderii.7

1.3.2. Răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.

Fiind forme ale răspunderii civile, răspunderea delictuală şi contractuală au nu numai

deosebiri, dar și asemănări în reglementarea juridică. Asemănări putem observa în ceea ce
privește următoarele: elementele care le condiționează sunt aceleași, ne referim la existenţa
unei fapte ilicite, săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte; raport de cauzalitate între fapta ilicită
şi prejudiciu.

Principalele deosebiri între răspunderea delictuală şi contractuală rezidă în următoarele:

7
L. Pop., supra, pp. 339-342
1. În cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie cu caracter general,
legală, care revine tuturor - de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite -, pe când, în
cazul răspunderii contractuale obligaţia este o obligaţie concretă stabilită prin contractul
preexistent, valabil încheiat, între cele două subiecte ale răspunderii.

2. O altă deosebire ţine de caracterul normelor ce reglementează aceste forme ale răspunderii.
Astfel, normele juridice ce reglementează răspunderea contractuală sunt dispozitive, de
aceea: existenţa şi întinderea răspunderii depinde de voinţa părţilor. Normele ce reglemenesză
răspunderea delictuală sunt imperative, fapt, ce lipseşte părțile de posibilitatea ”întinderea”
acestei răspunderi.

3. În cazul acestor forme ale răspunderii se deosebeşte întinderea reparaţiei. În acest

sens,spre deosebire de materia răspunderii contractuale, în materia răspunderii delictuale cel
care a săvârșit fapta ilicită este ținut pentru toate pagubele, atât pentru pagubele previzibile,
cât și pentru neprevizile, pe când în materia contractuală.

4. Observăm, de asemenea, că în materia răspunderii delictuale nu este prevăzută o condiție

referitoare la capacitatea persoane ; va răspunde delictual deci oricine a acționat cu
discernământ. În cazul răspunderii contractuale, este necesară existența unui contract valabil
încheiat, deci a unei persoane capabile.

5. În cazul răspunderii delictuale, cel ce a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de
drept în întârziere fără a fi necesară efectuarea vreunei formalităţi speciale în acest scop.
Pentru a angaja răspunderea contractuală este necesar ca acela ce nu şi-a executat obligaţia
contractuală să fi fost pus în întârziere, în formele prevăzute de lege; punerea în întârziere nu
operează de drept.

6. În ceea ce priveşte dovada culpei sunt reţinute, de asemenea, unele deosebiri între cele EI
ouă responsabilități.În materia răspunderii civile delictuale, ca principiu, culpa autorului
prejudiciului trebuie să fie dovedită de către cel păgubit, cu mențiunea că există însă şi unele
cazuri în care culpa este prezumată. În materia răspunderii civile contractuale, creditorul
trebuie să dovedească numai existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată.
Pe baza acestor dovezi, culpa debitorului este prezumată.

1.3.3. Răspunderea delictuală şi obligaţiile ce se nasc din îmbogăţirea fără justă cauză.

Temeiul apariţiei obligaţiilor delictuale este fapta ilicită, iar obligaţiile ce se nasc din
îmbogăţirea fără justă cauză apar în urma diverselor fapte juridice. Aceste fapte juridice pot fi
atât licite (debitorul a plătit în mod repetat preţul), cât şi ilicite (persoana cu funcţii de
răspundere ilegal şi intenţionat a eliberat anumite acte care au servit ca temei pentru plata
unui surplus la pensie).
Anume după temeiul apariţiei putem releva o primă deosebire între aceste două categorii
de obligaţii. Obligaţiile delictuale şi obligaţiile ce se nasc din îmbogăţirea fără justă cauză se
deosebesc şi după funcţiile pe care le îndeplinesc. Ambele tipuri de obligaţii se atribuie la
categoria obligaţiilor extracontractuale şi au caracter compensatoriu. dar dacă obligaţiile
delictuale au ca scop restabilirea domeniului patrimonial al persoanei vătămate din contul
autorului prejudiciului, atunci obligaţiile ce se nasc din îmbogăţirea fără justă cauză au ca
scop restituirea bunului dobândit fără just temei.8 Dacă pentru angajarea răspunderii civile
delictuale este necesar de a constata existenţa unor condiţii obiective şi subiective, ce
caracterizează autorul prejudiciului, pentru admiterea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără
justă cauză sunt necesare alte condiţii, şi anume: trecerea cu titlu a bunului de la o persoană la
alta, lipsa unui temei legal sau contractual, care ar justifica o astfel de trecere, respectiv
sporirea nejustificată a patrimoniului unei persoane ca urmare a reducerii patrimoniului altei
persoane.9

2. Răspunderea civilă delictuală.

2.1. Domeniu de aplicare. Feluri.

Răspunderea pentru prejudiciile injust cauzate unei persoane, în afara oricărei legături
contractuale dintre victimă și persoană răspunzătoare, poartă denumirea consacrată de
răspundere civilă delictuală. Identitatea sa se afla în cuvântul delict, prin care din punct de
vedere civil se înţelege orice faptă umană ilicită săvârşită cu vinovăţie, care produce un
prejudiciu injust altei persoane prin încălcarea drepturilor şi intereselor sale, cu excepția
situaţiei în care acea faptă constă în executarea ilicită lato sensu a unui contract.
În realitate, răspunderea civilă delictuală are un domeniu mult mai larg de aplicare. Evident
că ea se angajează, înainte de toate, ori de câte ori un prejudiciu este cauzat injust unei
persoane printr-o faptă umană ilicită extracontractuală, indiferent - de originea şi izvorul
dreptului subiectiv sau interesului legitim încălcat..
Dacă examinăm întregul tablou legislativ în această materie, vom constata că putem
clasifica aceasta forma în funcție de sediul legal al reglementărilor aplicabile.
A. Ipotezele de răspundere. civilă delictuală reglementate în Noul Cod Civil
- răspunderea pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită proprie;
- răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a altuia;
- răspunderea pentru prejudiciul injust cauzat de lucruri, animale și de edificii.
8
Bloşenco A, Răspunderea civilă delictuală,Ed. Arc, Chişinău,, 2002, p. 30
9
Cantacuzino M. B, Elementele dreptului civil, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 44
B. Ipotezele speciale de răspundere civilă delictuală reglementate în legislația conexă Codului
civil. Din această categorie face parte:
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin actele ilicite ale autorităților publice
(Legea nr. 554/2004);
- răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare (art. 96 din Legea.
303/2004 şi art. 538-542 C. pr. pen.); ) a Ia a €)
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de defectele produselor (Legea 240/2004 )
- răspunderea pentru prejudiciile sau daunele ecologice (O.U.G. nr. 195/2003 și O.U.G.
nr. 68/2007)
- răspunderea civilă medicală (Legea 95/2006).

Un alt criteriu de departajare a răspunderii este cel al fundamentului. După acest criteriu,
răspunderea delictuală se împarte în: subiectivă şi obiectivă.

A. Răspunderea delictuală subiectivă care se fundamentează, în principiu, pe vinovăția

dovedită a autorului faptei prejudiciabile după cum afirmă. art. 1.357 C. civ.: „(1) Cel
care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este
obligat să îl repare.
B. Răspunderea delictuală obiectivă care există şi se angajează fără condiția vinovăţiei
dovedite sau prezumate a persoanei răspunzătoare. Fundamentul său obiectiv este
ideea sau obligația de garanție. având ca suport risc de activitate sau, după caz. riscul
de autoritate;

2.2. Condițiile generale ale răspunderii civile declituale pentru fapta proprie.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ câteva condiţii,
şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu precum și existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat
prejudiciul. Acestea trebuie să fie dovedite de cel care se crede îndreptățit să ceară repararea
prejudiciului, prin orice mijloc de probă, inclusiv mărturii și prezumtii simple.

2.2.1. Prejudiciul.

Nu poate exista răspundere civilă delictuală, dacă nu s-a produs un prejudiciu. Constituie
prejudicii: distrugerea sau deteriorarea unor bunuri, vătămarea sănătăţii unor persoane ce au
ca consecinţă reducerea sau pierderea capacităţii de muncă şi în consecinţă lipsirea
deposibilitatea de a obţine venit10. Astfel, prejudiciul poate fi definit ca fiind consecinţele
negative cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, ale faptei ilicite, apărute ca urmare a
lezării drepturilor subiective patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale persoanei.

10
L. Boilă., Răspunderea civilă delictuală subiectivă, Ed. C.H.Beck, ed. a II-a, București, 2009. p. 36
Întâlnim varii clasificări ale prejudiciului, în fruntea lor aflându-se clasificarea clasică și
tradițională, alături de clasificarea modernă și actuală.