UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

REFERAT LA DISCIPLINA:
Teoria generală a dreptului

Titlul referatului:
Răspunderea juridică ca formă a răspunderii
sociale

Profesor de disciplină:
Lect.univ.dr. Ana Mocanu-Suciu

STUDENT/Ă:
Bădilă George
Anul: I

Anul universitar 2016-2017

Semestrul I
 Răspunderea juridică

Noțiuni generale privind răspunderea juridică

1. Delimitarea noțiunilor de răspundere și responsabilitate
În procesul de elaborare, legiuitorul are în vedere atât condițiile în care
se realizează (utilitate socială), cât și sensibilitatea destinatarilor la
încălcarea normei. Instituția juridică a răspunderii asigură faptul că
indivizii sunt sancționați pentru faptele neconforme, adică pentru acele
fapte prin care se aduce atingere ordinii de drept și prin care are loc
violarea normelor.
Răspunderea juridică intervine numai prin stabilirea tuturor
circumstanțelor de către o instanță cu competența legală în domeniu și
numai în limitele legii (principiul legalității). Ea este un fapt social și nu
reprezintă altceva decât atitudinea statului vizavi de o faptă catalogată
condamnabilă. De asemenea, este caducă legea talionului, la fel cum
nimeni nu poate fi judecător în propria-i cauză. În această lumină,
răspunderea juridică are caracter normativ și intervine ori de câte ori
cerințele societății (exprimate sub forma regulilor impuse) nu sunt
îndeplinite. Aceasta intervenție este posibilă numai dacă se prevede și o
sancțiune în conținutul normei juridice, pentru că doar sancțiunea, ca o
condiție vitală a existenței în societate, trebuie să restituie credință
zdruncinată de fapta anti-sociala [1].
Pe de altă parte, în general, responsabilitatea este înțeleasă și asumată
de către indivizii moderni în funcție de valorile sociale pe care fiecare le
consideră importante (responsabilitate de ordin moral, religios, politic,
cultural sau juridic).
Noțiunea de responsabilitate era receptată, în trecut, exclusiv în cadrul
relațiilor din sfera moralei și a religiei (socialul nediferențiat) pentru că, de
altfel, doar acestea guvernau societatea prestatală. Chiar până nu
demult, dreptului i se atribuia doar ideea de responsabilitate, care
sancționa doar faptele periculoase deja săvârșite.
În epoca modernă, s-a înțeles că scopurile sistemului juridic nu sunt
îndeplinite doar prin restabilirea ordinii de drept, atunci când aceasta
este încălcată. Dimpotrivă, ponderea mai mare în îndeplinirea scopurilor
sistemului juridic o au normele cu care destinatarii acestora se
conformează, prin buna și normala desfășurare a relațiilor sociale dintre
indivizi. Cu alte cuvinte, principalul merit pentru echilibrul și armonia
comunității organizate statal nu este al răspunderii juridice (care
sancționează conduitele neconforme), ci al responsabilității, concretizată
prin sentimentul de conformare, înrădăcinat în conștiința destinatarilor
normelor de drept.
Societatea politico-statală are în vedere caracterul individual, subiectiv al
răspunderii (de data aceasta juridică), în antiteză cu cel colectiv al
răspunderii morale a epocii gentilice.
Efectul săvârșirii unei infracțiuni, contravenții, delicte civile, etc. este fie
acela de vătămare a unei alte persoane în chiar ființa ei fizică sau
morală, ori în bunurile sale, fie afectarea ordinii de drept ori a intereselor
generale, etc. Cu alte cuvinte, răspunderea intervine pentru
nerespectarea oricărei fapte sociale în normarea căreia se prevăd
sancțiuni.
2. Delimitarea conceptelor de răspundere și sancțiune
Sensul frecvent al noțiunii de răspundere, notează M. Costin, indiferent
de formă sub care se manifestă, este acela de obligație de a suporta
consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă
autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna
amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte.[2]
Iată o definiție mai veche, cuprinzătoare, căreia însă i se poate reproșa,
pe de o parte, faptul că pune semnul egalității între responsabilitate și
sancțiune iar, pe de alta parte, aceea că nu se ține cont de latura
psihologică a răspunderii.
Răspunderea și sancțiunea, cu toate că fac parte din același mecanism
social, ele nu trebuie confundate. Sancțiunea urmareste doar o latură a
răspunderii, anume reacția societății și scopul existenței sale este
controlul și ținerea în frâu a maselor. Răspunderea constituie cadrul
juridic de realizare a sancțiunii.
Reacția societății, în situațiile de neconformare a atitudinii indivizilor cu
normele dreptului (condamnarea), poate fi universal formulată ca fiind
dreptul unor oameni de a-i pedepsi pe alții. Legitimitatea acestei reacții
constă, pur și simplu, în apărarea intereselor societății împotriva celor
care le vatămă.
Așadar, tragerea la răspundere juridică are loc atunci când persoana
vătămată uzează de posibilitatea sa de a cere statului obligarea la
suportarea consecințelor faptelor contrare dreptului, săvârșite sau
încheiate de către autor, astfel încât răspunderea ajunge să fie
concepută drept fundament al sancțiunii.[3]
Răspunderea juridică nu reprezintă altceva decât o răspundere socială
care se concretizează în măsuri cu caracter de pedeapsă, iar aceasta
pentru că faptele provocatoare produc atingeri uneia sau mai multor
valori sociale ocrotite de stat.
Raporturile juridice implică drepturi și obligații conexe; tocmai de aceea,
răspunderea este definită ca un complex de drepturi și obligații corelative
care, având suport legal, se nasc ca urmare a săvârșirii unei fapte
condamnabile și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de
stat, prin aplicarea sancțiunilor juridice.
3. Condițiile răspunderii juridice
A) Fapta (conduita) ilicită ea constă în săvârşirea unei anumite fapte
rezultând dintr-o conduită neconformă cu legea sau ilicită a subiectului
de drept. Faptul juridic ilicit presupune o conduită sau o atitudine
manifestă contrară regulilor de drept şi care a încălcat norma prescrisă
perturbând desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Noţiunea de
conduită este atitudinea rezultată din voinţa şi conştiinţa obiectivată a
omului. Un fapt devine ilicit numai atunci când conduita încalcă normele
de drept, obiectul ilicitului juridic constituindu-l tocmai această încălcare.
Fapta se compune din: Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului
faptei ilicite sancţionată pentru că s-a materializat într-o conduită
interzisă de normele prohibitive. Normele juridice nu pot enumera
exhaustiv sau limitativ toate acţiunile interzise deoarece este o
imposibilitate teoretică şi practică, însă stabilesc expres doar ceea ce
este interzis şi implicit sancţionând orice faptă sau acţiunea care le
încalcă. Inacţiunea constă dintr-un fapt negativ, o conduită de abţinere
sau de omisiune de la acţiunea prescrisă subiectului obligat să o
săvârşească. Conduita ilicită constă - în acest caz - din însăşi atitudinea
de abţinere, autorul faptei fiind sancţionat nu pentru starea de pasivitate
ci pentru lipsa acţiunii la care era obligat prin norma onerativă, adică
nerealizarea sau neîndeplinirea îndatoririi rezultate din lege şi/sau din
actul juridic individual.
B) Rezultatul faptei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care
decurge din săvârşirea ei sau din conduita avută. În funcţie de felul şi
natura faptei efectele produse pot fi materiale, reprezentând transformări
în lumea materială (decesul şi vătămarea persoanei fizice, degradarea
sau distrugerea unui bun) dintre care unele sunt susceptibile şi de
evaluare precuniară, iar altele pot fi efecte nemateriale (atingerea adusă
onoarei şi demnităţii unei persoane, neîndeplinirea obligaţiei de
supraveghere şi educare a minorilor de către părinţi etc.) Rezultatul, mai
ales în cazul faptelor materiale (licite, dar mai ales ilicite), are o
importanţă deosebită constituind elementul doveditor al producerii
faptului ilicit întrucât el este cunoscut primul, iar apoi, pornindu-se de la
el, se ajunge la stabilirea săvârşirii faptei. De aceea, în unele forme ale
ilicitului penal sau civil lipsa rezultatului material poate echivala cu
inexistenţa faptei sau cu existenţa tentativei, chiar dacă a fost săvârşită o
anumită activitate tipică.
C) Raportul sau legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul dăunător
In toate cazurile în care pentru existenţa încălcării ordinii de drept legea
mai stabileşte, pe lângă săvârşirea acţiunii sau inacţiunii şi producerea
consecinţelor ilicite pentru declanşarea răspunderii juridice, organului de
aplicare a dreptului îi revine întotdeauna şi sarcina determinării existenţei
sau inexistenţei raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul
săvârşit şi rezultatul produs. Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de
fenomene legate astfel între ele încât existenţa unui fenomen este
determinată sau condiţionată de producerea unui alt fenomen.
Fenomenul care determină existenţa unui alt fenomen se numeşte
cauză, iar fenomenul astfel determinat sau produs se numeşte efect. In
raport cu efectul, cauza este primordială, independentă şi obiectivă, în
timp ce efectul este dependent secundar şi derivat întrucât izvorul său
rezidă în cauză. Legătura dintre cauză şi efect este denumită cauzalitate
sau raport de cauzalitate ("nexum cauzal").
D) Subiectul răspunderii juridice Subiecţii răspunderii juridice sunt:
Persoana fizică - poartă răspunderea faptei sale dacă are
responsabilitate juridică. Capacitatea de a răspunde exprimă aptitudinea
de a da seamă pentru fapta ilicită săvârşită şi de a suporta toate
consecinţele juridice decurgând din ea. Capacitatea de a răspunde este
o formă specifică a capacităţii juridice şi nu se confundă cu o anumită
capacitate determinată dintr-o ramură de drept.
4. Principiile și scopurile răspunderii juridice
Ideile care ghidează organele de aplicare a dreptului în procesul tragerii
la răspundere a făptuitorului.
a)Principiul legalității faptei și sancțiunii juridice-doar pentru faptele ilicite
prevăzute în normele juridice survine pedeapsa. Respectiv și sancțiunile
juridice trebuie să fie prevăzute în normele juridice prevăzute de lege.
(art. 3 Codul Penal Principiul legalității).
b)Principiul răspunderii juridice pentru fapta proprie (caracterul personal
al răspunderii juridice)- se exclude prezenta reprezentanților (doar în
dreptul civil se permite răspunderea pentru fapta altuia).
c)Principiul individualizării răspunderii juridice și sancțiunii juridice –în
fiecare caz examinat de organul judecătoresc sancțiunea juridică este
raportată la un șir de împrejurări care atenuează sau agravează
răspunderea făptuitorului.
d)Principiul justeței răspunderii juridice (proporționalizării sancțiunei și
faptei) – balanța ,cu cît este mai gravă fapta cu atît sancțiunea este mai
dură.
e)Principiul umanismului –legea penală nu permite aplicarea
tratamentelor inumane (art.4 Codul penal).
f)Principiul celerității (operativițății) –tragerea la răspundere juridică
trebuie să aibă loc cît de rapid posibil.
g)Principiul unicității tragerii la răspundere (non bis in idem) (nu de două
pentru aceeași faptă)- o pedeapsă pentru o faptă săvîrșită, dar nu
exclude pedeapsa cumulativă .

5. Funcțiile răspunderii juridice

Funcțiile răspunderii juridice desemnează gradul de influență al acesteia
asupra relațiilor sociale, asupra conduitei oamenilor, asupra ordinii
publice și stării de securitate juridică din societate.[4]

 Funcția preventivă a răspunderii juridice pornește de la

constatarea și sancționarea conduitelor ilicite în lege și are ca efect
educarea atitudinii psihice colective prin conștientizarea
sancțiunilor pe care fiecare le riscă.

 Funcția de reprimare intervine pentru restabilirea ordinii sociale,

atunci când fapta ilegală își produce deja efectele dăunătoare
societății.

 Funcția reparatorie a răspunderii juridice presupune obligarea

autorului unei fapte ilicite la repararea pagubelor materiale și/sau
morale produse.

Bibliografie primară:

C. Voicu, A.C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Universul Juridic, București, 2013;

R. Nițoiu, A. Șorop, Teoria generală a dreptului, Ediția 3, C.H. Beck, București, 2008;
N. Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, C.H. Beck, București, 2011;

N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ediția 3, C.H. Beck, București, 2008;

C.-S. Săraru, Elemente de Teoria generală a dreptului pentru învățământul

economic, C.H. Beck, București, 2010;

M.-C., Eremia, D.-M. Dragnea, N. Popa, Teoria generală a dreptului, All Beck,
București, 2005

Bibliografie secundară:

[1] P. Fauconnet, La responsabilite, F. Alcan, Paris, 1928, p. 256-368, citat dupa N.

Popa, op. cit., p. 235.

[2] M. Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974,
p. 19, citat după M.-C. Eremia, D.M. Dragnea, N. Popa, Teoria generală a dreptului,
Ed. All Beck, București, 2005, p. 218.

[3] I. Dogaru, P. Draghici, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, p.

208 și urm., citat după R. Nițoiu, A. Șorop, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H.
Beck, București, 2008, p. 239.

[4] C. Voicu, A.C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București,
2013, p. 260.