Consideraţii generale privind

evoluţia istorică a pedepsei penale

şi noţiunea acesteia

Petru PĂUN, master în drept

Alexandru PĂUN, master în drept
Recenzent: Vitalie BUDECI, doctor în drept, lector universitar, ULIM

Timp îndelungat legiuitorii şi filosofii s-au închinat pedepsei, considerând-o drept temelie a
societăţii, o necesitate imperativă, cu toate că nu prea salutată şi agreată, graţie fricii pe care
a inspirat-o întotdeauna. Sub influenţa condiţiilor social-economice, dezvoltării regionale,
instituţia pedepsei a evoluat, începând de la o răzbunare nelimitată, care dese ori era exagerată
în raport cu încălcarea comisă şi progresând până la o pedeapsă aplicată de instituţiile spe-
cializate ale statului, iar noţiunea acesteia a evaluat de la o definire simplă şi banală până
la o noţiune largă şi multe aspectuală.
Cuvinte cheie: pedeapsă penală, legea talionului, răzbunare nelimitată, răzbunare limitată,
pedepse corporale, pedepse pecuniare, pedepse privative de libertate.

For long time legislators and philosophers worshiped punishment, considering it as the foun-
dation of society, an imperative, though not very welcomed and agreed, institution. Under
the influence of the socio-economic and regional conditions, the institution of punishment has
evolved from an unlimited revenge, which often was exaggerated in relation to the infringement,
progressing to a penalty applied by the specialized state institutions.
Keywords: criminal punishment, revenge, limited corporal punishment, pecuniary penalties,
imprisonment.

Etimologia cuvântului pedeapsă este foarte controversată. Originea denumirii

latinești „poena“ se întâlnește în limba sanscrită, derivând fie din cuvântul „poena“, care
înseamnă verificare, numărare, de unde ideea de retribuţie, fie din cuvântul „punic“,
însemnând purificare, de unde ideea de expiaţiune pe care ar evoca-o această noţiune.
Totodată, se susţine că „poena“ derivă de la „pendere“ (a plăti — formă arhaică). Pe-
deapsa nu e decât un schimb de valori, este moneda cu care se plătește infracţiunea1.
De-a lungul veacurilor, rolul pedepsei a fost înţeles deseori eronat. Timp înde-
lungat legiuitorii și filosofii s-au închinat pedepsei, considerând-o drept temelie a
societăţii, o necesitate imperativă, cu toate că nu prea salutată și agreată, graţie fricii
pe care a inspirat-o întotdeauna.

1 Diaconu Gh. Pedeapsa în dreptul penal. București: Lumina Lex, 2001, pag. 9

125
 Când se simte ameninţată de un pericol, orice fiinţă opune o rezistenţă, reacţi-
onează. În mod firesc, reacţia represivă a victimei este dictată doar de instinctul de
conservare, are un caracter defensiv, adică încearcă să realizeze o apărare care să
dureze cât timp dăinuiește răul care o ameninţă. Această reacţie instinctivă și pri-
mitivă se explică ca o răzbunare defensivă, contra agresorului, din partea individului
ofensat și a rudelor sale (răzbunarea sângelui), reprezentând și o datorie imperioasă
în morala primitivă, pentru că morala umană consacră și impune întotdeauna ceea
ce este util conservării speciei.
Răzbunarea defensivă trebuie privită ca un act complex, nu este numai o simplă
răzbunare pentru un fapt vătămător petrecut în trecut, dar reprezintă, în același timp,
și dorinţa celui vătămat de a se apăra în viitor, punând agresorul în imposibilitatea
de a mai repeta agresiunea, ucigându-l. Această formă de răzbunare, care ia forma
unei reacţii imediate de contraofensivă, dictată de temperamentul celui vătămat,
pune în pericol nu numai viaţa ofensatorului, dar chiar și pe cei din colectivitatea
sa (familie, gintă, trib) și, nefiind supusă nici unei reglementări sau îngrădiri, a fost
denumită în literatura de specialitate ca răzbunare nelimitată.
Lipsa completă de reglementare a dat acestei răzbunări denumirea de nelimi-
tată sau nemărginită, iar perioadei în care a funcţionat ca singură formă de reacţie
represivă i s-a dat denumirea de perioada nereglementării juridice, deoarece nici o
regulă de drept nu fusese încă impusă membrilor grupului social, cu privire la modul
în care aveau să se răzbune2.
Răzbunarea nelimitată ducea la inevitabile și interminabile excese vindicative,
slăbind colectivitatea în care se producea. Cu timpul, grupul social a realizat că poate
deveni puternic numai prin impunerea unor norme limitatoare ale răzbunării între
membrii săi. Talionul sau „legea talionului“ a reprezentat la momentul apariţiei sale un
mare progres moral și juridic, tocmai pentru că a impus limitarea reacţiei răzbunării
defensive, aplicându-se principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“. Adică, infrac-
torul era obligat să sufere un rău identic cu acela provocat victimei3. Din acest moment
putem spune că se trece de la faza răzbunării nelimitate la cea a răzbunării limitate4.
Acest principiu este regăsit și în cele mai vechi culegeri de legi pe care le cu-
noaște omenirea: Legile lui Manu (India), Codul lui Hammurabi (Mesopotamia),
Legea celor XII Table (Roma Antică) etc., ceea ce ar desfiinţa existenţa unui loc unic
de origine al talionului.
Privit în sine, talionul, deși corespundea unei justiţii ideale, practic avea încă
destule neajunsuri și nu putea rămâne o formă durabilă de soluţionare a conflictelor
dintre oameni. Fundamentat pe răzbunare, talionul perpetua ura și discordia între
indivizi și între grupurile sociale, iar din cauza unei simetrii dusă până la absurd,

2 Ceterchi Ioan, Hanga Vladimir. Istoria dreptului românesc. București: Editura Academiei,
1980, pag. 116
3 Antoniu G. Codul penal pe înţelesul tuturor. București: Editura Politică, 1988, pag. 89
4 Diaconu Gh. Pedeapsa în dreptul penal. București: Lumina Lex, 2001, pag. 14

126
aplicarea lui lovea de cele mai multe ori și pe cei nevinovaţi. Bunăoară, dacă se surpa
un zid și omora un copil, tatăl victimei avea dreptul să ucidă pe copilul meșterului
care construise zidul, deși copilul nu avea nici o vină. În toate cazurile talionul
conducea la sacrificări de vieţi omenești și la mutilări care aveau drept consecinţă
slăbirea puterii de apărare a grupului social.
Neajunsurile pe care le crea aplicarea talionului în condiţiile consolidării trep-
tate a puterii publice au determinat pe deţinătorii acesteia să impună membrilor
colectivităţii obligaţia de a încerca rezolvarea amiabilă a conflictului ivit și numai în
situaţia în care nu izbuteau, aceștia erau liberi să recurgă la sancţionarea vinovatului,
potrivit talionului.
Deţinătorii puterii publice, însă, nu fi xau și condiţiile împăcării, părţile în con-
flict având latitudinea deplină de a fi xa conţinutul acesteia.
În genere, influenţa șefilor de familii sau grupuri sociale pentru împăcarea celor
aflaţi în conflict era hotărâtoare. Erau, însă, și cazuri în care împăcarea era greu de
realizat, mai ales când exista o disproporţie între situaţia celor două părţi. Astfel,
era posibil ca victima să pretindă despăgubiri exagerate, când puterea era de partea
sa, sau cel vinovat să ofere o despăgubire derizorie, știindu-se mai puternic și că
victima nu se va încumeta să treacă la aplicarea talionului.
În antichitate, deși cadrul pedepselor era redus la pedepse corporale — pedeapsa
cu moartea, mutilarea, schingiuirea (tortura), bătaia, surghiunul — fiecare din aces-
tea era aplicată în diverse feluri. Bunăoară, după legendarul legiuitor indian Manu,
pedeapsa cu moartea era executată prin: tăierea capului, ardere, înăbușire, zdrobire,
înecare, punerea în ţeapă etc., iar după Iulius Clarus, aceeași pedeapsă avea cinci feluri
de executare (focul, lapidarea, spânzurătoarea, tăierea capului, zdrobirea cu roata).
Pedeapsa arderii în foc, socotită ca cea dintâi dintre toate pedepsele, era întrebuinţată
pentru fapte dintre care cele mai multe astăzi nu se mai pedepsesc (magia, blestemele,
erezia etc.). Spânzurătoarea, de asemenea, se întrebuinţa atât pentru fapte grave, cât
și pentru fapte neînsemnate. De asemenea, pedeapsa corporală a schingiuirii era
executată în numeroase feluri: tăierea braţelor, scoaterea ochilor, tăierea limbii etc.
Antichităţii îi era caracteristic pedepsele aspre, executate cu cruzime, iar pedeapsa
cu moartea era aplicată chiar pentru fapte de minimă importanţă5.
Evul mediu, până la marea mișcare umanistă din secolul al XVIII-lea, s-a carac-
terizat, de asemenea, prin severitatea excesivă a pedepselor și preponderenţa pedep-
selor corporale. La vechii slavi, sancţiunea supremă era izgonirea din comunitate. În
vechiul sistem bulgar, conform legiuirii lui Krum, hoţului i se zdrobeau picioarele,
iar complicilor li se confisca averea. De asemenea, se prevedeau pedepse pentru re-
clamaţii calomnioase. Și la vechii germani pedeapsa cea mai aspră era izgonirea din
comunitate, care era aplicată atât oamenilor de rând, cât și celor cu stare materială.
Răzbunarea sângelui vărsat este înlocuită treptat cu răscumpărarea în bani sau vite.
Pedepsele variau după calitatea celor vinovaţi și după rangul victimelor6.

5 Jousse I. Traite de la justice criminelle de France. Paris: f.ed., 1779, pag. 45

6 Tarde G. La criminalite comparee. Paris: f.ed., 1898, pag. 215

127
 Legiuirile moderne au adoptat, un cadru variat de pedepse care să corespundă
naturii atât de diferite a infracţiunilor, totodată pedepsele fiind executate în asemenea
condiţii încât să corespundă fundamentului și finalităţii pe care trebuie să o aibă
pedeapsa, adică să servească apărării sociale. În sistemul legiuirilor moderne au
devenit predominante pedepsele privative de libertate (munca silnică, recluziunea,
detenţiunea și închisoarea), iar pedeapsa amenzii, deși își avea originea în compoziţia
obligatorie din vremuri îndepărtate, este mai rar aplicată, fiind înlocuită, cel mai
adesea, cu confiscarea averii7.
În legiuirile românești, cuvintele pedeapsă și pedepsire au fost introduse relativ
târziu în Moldova, ca de altfel și în Ţara Românească și anume — în secolul al XVIII-
lea. Pravila lui Vasile Lupu și Matei Basarab denumește „a pedepsi“ — „certare“ și „a
certa“, în ambele legiuiri găsindu-se atât forma latină, cât și cea greacă. Termenul de
pedeapsă se introduce abia prin legiuirile fanariote, avându-și originea în substanti-
vul din greaca modernă „pederzisis“ cu sensul de instrucţie, învăţătură de corecţie,
cuminţire, aceasta deoarece dascălii greci nu înţelegeau învăţătura fără pedepse8.
Parcurgând istoria poporului nostru, putem concluziona că pedepsele erau în
general aspre, ca și în alte ţări din Occident. Se știe cu câtă asprime pedepsea în sec.
XV Vlad Ţepeș infracţiunile cele mai mici, cu câtă ferocitate se pedepsea infracţiunea
de furt. Spre exemplu, la începutul veacului al XVI-lea într-un tratat încheiat între
Ștefăniţă Vodă și Sigismund — regele Poloniei în decembrie 1519, furtul se pedepsea
cu moartea. Aceeași situaţie întâlnim în Pravila lui Matei Basarab și Vasile Lupu.
Sancţiuni grave erau prevăzute și împotriva femeilor care își încălcaseră îndatoririle
conjugale sau în materie de jurământ fals, iar dacă era vorba de încălcarea unor
îndatoriri religioase, zeii erau acei care rânduiau pedeapsa vinovatului9.
În vechiul sistem punitiv românesc pedeapsa maximă nu era moartea, ci izgoni-
rea vinovatului din comunitate, ceea ce adeseori echivala cu moartea. În general, în
lumea satelor predominau infracţiunile contra persoanelor și nu cele contra bunurilor,
faptele de furt erau extrem de rare, însușirea roadelor, consumate pe loc, nici nu era
socotit furt, iar în cazul sustragerii altor lucruri sancţiunea pentru hoţ era purtarea
lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu moartea civilă10.
Lista pedepselor prevăzute în pravile sau admise în practica dreptului penal
feudal este lungă. Ea constituie, prin cruzimea și varietatea pedepselor, un document
trist care dovedește caracterul opresiv al rânduielilor de atunci. Astfel, erau aplicate
câteva categorii de pedepse:
a) corporale (pedeapsa cu moartea, care se executa prin: spânzurătoare, decapitare,
tragerea în ţeapă, arderea de viu, înecarea, îngroparea de viu și sugrumarea;
mutilarea; bătaia care se executa cu toiagul, cu nuiele, cu biciul, pe uliţă, prin
târg, la tălpi, cu buzduganul sau cu topazul);
7 Tanoviceanu I. Tratat de drept și procedură penală. București. 1924, pag. 250
8 Longinescu S. Legi vechi romanești și izvoarele lor. București: f.ed., 1912, pag. 108
9 Vulcănescu R. Etimologia juridică. București: f.ed., 1970, pag.360
10 Ibidem

128
 b) pedepse privative de libertate (ocna, temniţa, grosul, surghiunul);
c) pedepse pecuniare (dușegubina, confiscarea, gloaba);
d) pedepse accesorii sau complementare (tortura, degradarea civică, raderea
bărbii)11.
În cât privește noţiunea pedepsei penale este greu de formulat o definiţie în acest
sens întrucât nu există o unitate de concepţie, nici cu privire la conţinut sau întindere,
nici cu privire la rol. Conţinutul termenului a variat de la o epocă istorică la alta.
În dreptul românesc, nu era folosit în vechime cuvântul „pedeapsă“, el fiind
introdus de fanarioţi. Cuvântul era de origine greacă și era derivat din verbul „a
învăţa“ și deoarece dascălii greci nu concepeau învăţătura fără pedepse, s-a ales
pentru „pedeapsă“ cuvântul care însemna învăţătură12.
În timpurile moderne, încercarea de a da o definiţie pedepsei s-a lovit și de
multitudinea sensurilor pe care le îmbracă noţiunea. De multe ori, în dezbaterea filo-
sofică au fost depășite graniţele sensului juridic al noţiunii, ceea ce a dus la confuzii.
O definiţie celebră a pedepsei a dat Grotius, deși criticii săi o consideră in-
completă, întrucât nu relevă caracterul social și legal al pedepsei: Poena est malum
passionis quod infligitur propter malum actionis — Pedeapsa e răul suferinţei ce se
dă pentru răul faptei.
Mommsem definea pedeapsa ca „răul pe care îl impune statul celui ce a înfrânt
prescripţia sa“, definiţie considerată inexactă de profesorul Tanoviceanu, întrucât nu
orice încălcare a legii atrage o pedeapsă.
O definiţie mai exactă a dat Carrara: „Pedeapsa îi răul pe care, în conformitate
cu legile statului, magistratul îi impune acelora care sunt cu forme cuvenite recu-
noscuţi vinovaţi de o infracţiune“13.
Profesorul Dongoroz arată că pedeapsa trebuie definită ca entitate juridică și
că, din acest punct de vedere, nu există decât o singură definiţie posibilă și exactă:
„Pedeapsa este consecinţa penală pe care legea o atribuie la infracţiune“. El consideră
că pedeapsa poate primi numeroase definiţii dacă este privită ca entitate concretă,
dar nu și dacă este privită ca entitate juridică14.
Unii autori susţin ideea că pedeapsa prin excelenţă este un rău, o suferinţă im-
pusă unei persoane și această caracteristică e cea care suscită cele mai puţine temeri
din partea celor ce au propus definiţii.
Mabbot insistă pe faptul că pedeapsa nu reprezintă o suferinţă fizică, ci mai
degrabă una morală. A asocia pedeapsa cu un „rău“ înseamnă a-i da conotaţii mo-
rale și de aceea, fiind o negaţie a binelui dorit, ar fi mai potrivit să o asociem cu
termenul de „neplăcere“15.

11 Diaconu Gh. Pedeapsa în dreptul penal. București: Lumina Lex, 2001, pag. 32
12 Tanoviceanu I. Tratat de procedură penală. București: Curierul judiciar, 1927, pag 12
13 Ibidem
14 Dongoroz V. Drept penal. București: Editura Societăţii „Tempus„, 2000, pag. 13
15 Jeronimo Betegon. La justificacion del castigo. Madrid: f.ed., 1992, pag. 139

129
 Valeriu Bujor consideră că: „Pedeapsa (ca și crima, dreptul), este o categorie
știinţifică utilizată pentru a releva un fenomen social distinct care în esenţă este o
negare și o dezaprobare a samavolniciei individului și care se manifestă prin aplicarea
în numele legii a măsurilor de constrângere a persoanelor vinovate de săvârșirea unei
fapte interzise de legea penală și care are drept scop apărarea societăţii de atentate
infracţionale, prevenirea de noi infracţiuni, restabilirea ordinii de drept și a echităţii
în societate“16.
În unele jurisdicţii pedeapsa mai este definită ca fiind un mijloc de suprimare
a unui grup, a unei clase de către alta, care este dominantă, în altele — pedeapsa
reprezintă reacţia statului care vizează făptuitorul în cazul săvârșirii de către acesta
a infracţiunii. Pedeapsa reprezintă dezaprobarea de către societate a faptei săvârșite17.
Noul Cod penal românesc, în art. 57, prevede că: „Pedeapsa este o măsură de
constrângere aplicată în scopul reeducării condamnatului și al prevenirii de săvârșirii
de noi infracţiuni“.
Pentru prima dată, noţiunea de pedeapsă penală este direct determinată de
legea penală. Astfel, potrivit art. 61 CP al RM, pedeapsa penală este o măsură de
constrângere statală și un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului, ce se
aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvârșit infrac-
ţiuni, cauzând anumite lipsuri și restricţii drepturilor lor18.
În opinia unor autori o astfel de interpretare a noţiunii de pedeapsă este destul
de abstractă, difuză și chiar incorectă. În conţinutul ei nu se găsește răspuns la în-
trebarea de bază: ce reprezintă conceptul și esenţa pedepsei penale?
În această ordine de idei trebuie să facem o delimitare clară între pedeapsă și
răzbunare, deoarece acestea dispun de natură și scopuri diferite.
Pedeapsa penală determină o schimbare în rău a situaţiei celui condamnat
(suprimarea vieţii, a libertăţii, restrângerea drepturilor, a posibilităţilor financiare,
alterarea imaginii personale și a bunului renume), consecinţe care diferă în raport
cu intensitatea, gravitatea faptei și pericolul făptuitorului.
În concluzie putem sublinia că sub influenţa condiţiilor social-economice, dez-
voltării regionale, instituţia pedepsei a evoluat, începând de la o răzbunare nelimi-
tată, care dese ori era exagerată în raport cu încălcarea comisă și progresând până
la o pedeapsă aplicată de instituţiile specializate ale statului, iar noţiunea acesteia a
evaluat de la o definire simplă și banală până la o noţiune largă și multe aspectuală.

16 Gheorghi Diaconu. Pedeapsa în dreptul penal. București: f.ed., 2001, pag. 28

17 Botnaru Stela, Șavga Alina. Drept Penal. Partea Generală. Chișinău: Cartier juridic, 2005, pag
423
18 Codul Penal al Republicii Moldova din  18.04.2002. În Monitorul Oficial al Republicii Mol-
dova, nr. 128-129/1012 din 13.09.2002

130