CUPRINS

DREPTUL PENAL ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ......................................................................2

1. Conceptul dreptului penal european........................................................................................2
2. Apropierea legislaţiilor penale ale statelor din Uniunea Europeană.....................................6
3. Modalităţi de receptare a regulilor comunitare în ordinea juridică internă......................13
4. Raportul dintre dreptul penal european și dreptul penal național......................................17
EUROINFRACȚIUNILE.............................................................................................................20
1. Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.....................................20
2. Infracțiunile de spălare a banilor............................................................................................22
3. Infracțiunile de corupție...........................................................................................................28
3.1. Conceptul de corupţie...........................................................................................................28
3.2. Istoric....................................................................................................................................30
3.3. Lupta împotriva corupţiei din perspectivă europeană..........................................................33
3.4 Organizaţii implicate în lupta împotriva corupţiei................................................................34
3.5. Instrumente juridice europene relevante în materie de corupţie...........................................36
4. Infracțiunile de mediu..................................................................................................................38
 DREPTUL PENAL ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Conceptul dreptului penal european

Pe linga dreptul penal naţional (intern) există şi drept penal extranaţional care implică
două sau mai multe state şi care poate fi denumit un drept penal internaţional in sens larg. (a se
face deosebire intre dreptul penal internaţioanl – vizează instituţiile reglementate prin convenţii
internaţionale intre state (extrădare, comisii rogatorii, etc.), iar dreptul internaţional penal vizează
infracţiunile internaţionale (faptele, crime şi delicte) – genocid, aparteid, infracţiunile de război.
Doctrina defineşte prin drept penal internaţioanl – ramura de drept criminal (unde se
include şi procedura penală nu doar drept penal) care reglementează ansamblul problemelor de
ordin penal ce se ridică pe plan internaţional.
Or, există trei aspecte ale dreptului penal internaţional:
1) drept penal care nu interesează decit două state impune nişte probleme clasice. Ex: dacă
un cetăţean al RM ucide o persoană intr-o ţară străină, se va impune chestiunea competenţei
statului ce-l va judeca şi a legii aplicabile. Soluţia este furnizată fie de legea internă (CP sau
CPP), fie de convenţiile bilaterale (ex. Conv privind extrădarea). Judecătorul competent este
un judecător naţional, aparţinind unuia dintre statele implicate (este vorba de o infracţiune
ordinară in acest caz, care nu devine internaţională decit prin locul comiterii sale).
2) mai recent a apărut un drept penal mondial supravegheat şi dirijat de ONU. Deja a 2-a zi
după al II-lea Război Mondial au fost impărţite jurisdicţiile internaţionale şi nu cele naţionale.
Aceasta pentru a sancţiona autorii infracţiunilor contra păcii, de război, şi contra umanităţii.
Acordul de la Londra din 8.08.45 stabilea un tribunal militar internaţional pentru judecarea
criminalilor de război ale puterilor europene ale Axei, ale căror crime erau fără o localizare
geografică precisă. Este vorba de Tribunalul de la Nurenberg, care la 1 octombrie 1946 a
condamnat 20 de acuzaţi, dintre care majoritatea la pedeaspă capitală.
Mai tirziu, ONU decide in baza rezoluţiei 808 (1993) din 22.02.93 să creeze un tribunal
internaţional pentru a judeca persoanele prezumate vinovate de violări grave ale dreptului
umanitarinternaţional comise pe teritoriul fostei Iugoslavii, incepind cu 1991. Statutul acestui nou
tribunal a fost adoptat de către Consiliul de Securitate la 23 mai 1993 prin Rezoluţia sa nr.827.
Situat la Haga, el deja a emis mai multe sentinţe.
Prin Rezoluţia N 955 din 8 noiembrie 1994 a fost infiinţat şi Tribunalul pentru Rwanda.
Urmindexperienţa tribunalelor internaţionale, a fost fondată şi Curtea Penală Internaţională prin
actul diniulie 1998 de la Roma.
2
 3) Concomitent evoluează şi drepturile penale regionale. In cadrul unei conferinţe din
1992de la Helsinki, Asociaţie internaţională de drept penal a conceput prin termenul
„regionalizare” – ocolaborare internaţională care implică cel puţin trei state independente
aparţinind unei entităţigeografice bine precizate. Anume in acest cadru se poate vorbi şi de drept
penal european.
Dacă vorbim de un drept penal european, o facem în sensul ansamblului de reglementări
cu implicaţii penale susceptibile să introducă în viaţa juridică europeană unele principii noi şi
comune pe care să le respecte statele europene în legislaţia lor penală naţională.
Asemenea reguli au fost adoptate, de pildă, prin Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului. Sub această formă, dreptul penal european este rezultatul activităţii Consiliului Europei,
dar reguli similare au fost introduse şi prin activitatea Uniunii Europene. Ar intra în sfera
dreptului penal european şi numeroasele Convenţii de cooperare şi întrajutorare reciprocă,
conţinând reguli de drept penal menite să reglementeze activitatea statelor membre ale Consiliului
Europei şi ale Uniunii Europene în direcţia combaterii mai eficiente a infracţiunilor care aduc
atingere intereselor comune ale statelor făcând parte din aceste organizaţii.
În felul acesta, am putea vorbi de un drept penal european cuprinzând trei mari categorii
de dispoziţii: cele rezultate din activitatea Consiliului Europei, cele privitoare la activitatea
Uniunii Europene şi cele care rezultă din Convenţiile de cooperare încheiate în cadrul celor două
organizaţii.
Lăsând la o parte faptul că tratatele de bază ale UE nu conţin nici o normă de competenţă
care să permită instituirea unui sistem „autentic” de drept penal European supranaţional 1,
încercările de a se realiza un drept penal comunitar au fost îngreunate şi de unele obstacole, cum
ar fi:
- se consideră că exercitarea justiţiei, mai ales a celei penale, constituie un atribut al
suveranităţii fiecărui stat membru, ca şi politica externă şi baterea monedei;
- legea penală este o manifestare a culturii naţionale, expresie a particularităţilor modului
de a fi şi de a se comporta a fiecărui popor, iar eforturile de unificare ar putea fi considerate o
atingere adusă propriei culturi;
- codurile penale din ţările Uniunii conţin reglementări diferite datorită particularităţilor
naţionale ale dreptului penal2.
Cu toate acestea, dreptul penal al fiecărei ţări membre trebuie să joace un rol important

1
Din acest considerent, activitatea în materie penală a CE/UE poate consta doar în armonizarea normelor de drept
intern ale statelor membre, prin impunerea unor standarde, de care statele membre trebuie să ţină seama la
configurarea dreptului penal intern pentru atingerea unor deziderate precum: protejarea intereselor originale - în mod
deosebit a celor de natură financiară - ale Comunităţii, respective ale Uniunii, , transpunerea politicilor comunitare,
deci atingerii scopurilor cerute de doctrina „effet utile”, specifică dreptului CE, dar şi combaterea criminalităţii
transfrontaliere, ca un interes comun al tuturor statelor membre (F. Zimmermann, Probleme de aplicare a cerinţelor
comunitare în sistemul naţional de drept penal, CDP nr. 2/2009, p. 118).
2
M. Basarab, Partea generală a Codului penal român într-o perspectivă europeană, RDP nr. 1/2004, p. 25
3
în funcţionarea Uniunii Europene, astfel că legislaţiile penale naţionale trebuie să se adapteze
cerinţelor Uniunii, receptând legislaţia comunitară din domeniu.
Dreptul penal european s-a dezvoltat treptat, atât sub egida Consiliului Europei, cât şi, mai
ales, în cadrul Uniunii Europene. Elementele fundamentale, ce stau la baza dreptului european
penal, sunt întărirea cooperării judiciare între state şi apropierea legislaţiilor naţionale. Astfel, sunt
recunoscute trei aspecte ale dreptului penal european3:
- cooperarea între Autorităţile judiciare şi de poliţie;
- drepturile omului, un domeniu în care dreptul penal ocupă un loc primordial;
- dreptul Uniunii Europene, care, deşi nu este, în principiu, un drept penal, implică
numeroase aspecte de drept penal.
De fapt, dreptul european penal strict sensu îşi are în prezent sediul materiei în Titlul VI
din Tratatul privind instituirea Uniunii Europene „Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie
penală” (art. 29-42), care constituie cel de-al treilea Pilon al Uniunii Astfel, art. 29 parag. 1 din
TUE statuează că unul din obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene este „să asigure
cetăţenilor săi un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,
elaborând o acţiune în comun în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală,
prevenind rasismul şi xenofobia şi luptând cu aceste fenomene". În conformitate cu prevederile
celui de-al doilea paragraf al art. 29 din TUE, acest obiectiv este atins prin prevenirea
criminalităţii, organizate, dar nu numai, şi lupta împotriva acestui fenomen, în principal a
terorismului, traficului de fiinţe umane şi a infracţiunilor împotriva copiilor, traficului de droguri,
traficului de arme, corupţiei şi fraudei, prin următoarele mijloace4:
- cooperare mai strânsă între forţele de poliţie, Autorităţile vamale şi celelalte autorităţi
competente din statele membre, deopotrivă direct şi prin intermediul Oficiului European de Poliţie
(Europol);
- o cooperare mai strânsă între Autorităţile judiciare şi celelalte autorităţi competente din
statele membre, inclusive Unitatea europeană de cooperare judiciară (Eurojust);
- apropierea, atât cât este nevoie, a normelor de drept penal ale statelor membre.

Caracterele dreptului penal european

1)Dreptul penal european este un drept penal convenţional, adică rezultat al voinţei
suverane a statelor de a stabili reguli repressive comune. Între state se încheie convenţii legi, şi
nu convenţii contracte; ca urmare, nu funcţionează principiul reciprocităţii, statele fiind obligate
să respecte convenţia, chiar dacă unele nu o respectă.
2) Dreptul penal european ocupă un loc primordial în ierarhia naţională a surselor de

3
Jean Pradel, Geert Corstens, Droit pénal européen, Dalloz, Paris, 1999, p. 6-8.
4
Florin Răzvan Radu, Cooperarea judiciară internaţională şi europeană în materie penală – îndrumar pentru
practicieni, Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 112.
4
drept. Aşa, de pildă, în unele state, dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu sunt
încorporate în ordinea juridică internă, însă, în practică, au o mare importanţă (Marea Britanie,
Irlanda), judecătorii interpretând legislaţia naţională în lumina acestei Convenţii. Alte state au
încorporat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în legislaţia naţională, individul putând să
o invoce direct în faţa instanţei.
Legislaţia comunitară are prioritate faţă de dreptul naţional; ea se aplică imediat şi este
obligatorie pentru statele membre. Ca urmare, dreptul comunitar paralizează norma naţională
contrară, judecătorul naţional fiind obligat să aplice norma comunitară5.
3) Dreptul penal european are la bază Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
dispoziţiile acesteia se reflectă în întreaga activitate normativă a Consiliului Europei şi a Uniunii
Europene.
Deşi, principial, domeniul penal nu face obiectul unificării legislative la nivel european,
întrucât legea penală este considerată în continuare o expresie a suveranităţii naţionale a fiecărui
stat membru, apropierea legislaţiilor penale naţionale face parte dintre cerinţele obiective ale unei
riposte eficiente, organizate şi unificate a statelor împotriva criminalităţii 6. Pentru funcţionarea şi
realizarea obiectivelor Uniunii Europene, cât şi pentru apărarea valorilor comune, este necesară
menţinerea unei ordini juridice în spaţiul format de statele Uniunii. Această ordine este guvernată,
în prezent, cu preponderenţă, de reglementări penale ale statelor membre, cât şi de reglementări
ale Uniunii, care sunt în continuă ascensiune, atât din punct de vedere al volumului, cât şi al
importanţei în lupta cu infracţionalitatea.
Statele membre ale Uniunii Europene posedă, în consecinţă, reglementări proprii
cucaracter penal, care ar forma aşa-numitul drept comunitar penal, iar prin includerea în legislaţia
internă a unor reglementări de interes comun se poate spune că s-a creat aşa-numitul drept penal
comunitar, toate aceste reglementări aplicându-se, în principiu, pe teritoriul fiecărui stat care le-a
adoptat. Există însă şi reglementări cu caracter penal ale instituţiilor Uniunii Europene, care au
aplicabilitate directă, acestea fiind la baza formării dreptului comunitar penal.
Toate aceste reglementări cu character penal adoptate de statele membre şi de instituţiile
comunitare, deşi încă nu au un caracter unitar, ar putea fi subsumate noţiunii de drept penal al
Uniunii Europene, acesta fiind momentan instrumentul cu ajutorul căruia se acţionează pentru
prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional în spaţiul Uniunii.
Dreptul penal al Uniunii Europene este o ramură a dreptului Uniunii care este guvernată
de aceleaşi principii generale ce se desprind din tratatele constitutive şi din celelalte acte
fundamentale, cât şi din cele mai avansate reglementări ale statelor membre. Acesta are rolul de a
apăra ordinea juridică a Uniunii Europene, în strânsă legătură cu dreptul penal naţional al statelor
membre, pe care îl influenţează în sensul perfecţionării şi uniformizării normelor penale interne,
5
George Antoniu, Drept penal european – note de curs, Ed. Academica Brâncuşi, Tg-Jiu, 2005, p. 4-5.
6
George Antoniu, ACTIVITATEA NORMATIVĂ PENALĂ A UNIUNII EUROPENE (I), ÎN RDP NR. 1/2007, P. 9.
5
spre a facilita colaborarea statelor în lupta contra criminalităţii care afectează interesele Uniunii,
ale ţărilor membre şi ale cetăţenilor acestora.

2. Apropierea legislaţiilor penale ale statelor din Uniunea Europeană

Unul din obiectivele Uniunii Europene este acela de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de
protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
Dacă acum mai bine de treizeci de ani, activitatea unui judecător sau a unui ofiţer de
poliţie se limita, în general, la cadrul strict naţional şi chiar regional, în prezent nu mai este cazul.
Poliţia şi justiţia se confruntă cu răspândirea la nivel mondial a crimei, care o însoţeşte pe cea a
economiei. Acest fenomen începe să ia amploare, în special în Uniunea Europeană.
Principalul argument în favoarea armonizării legislative în acest domeniu al dreptului
penal a fost întotdeauna acela că infractorii pot profita de diferenţele dintre diferitele sisteme
penale pentru a putea scăpa de rigoarea legii, mai precis, se referă în special la dificultăţile
întâmpinate de autorităţi atunci când infractorii plănuiesc infracţiuni într-o ţară şi le comit în altă
ţară sau când le comit într-o ţară şi apoi se refugiază în altă ţară.
Un alt argument în favoarea armonizării îl constituie consensul statelor membre de a apăra
interesele (în special cele financiare) ale Uniunii Europene cu aceeaşi diligentă cu care îşi apără
propriile interese. De aceea, lupta comună împotriva unor fenomene precum frauda şi corupţia la
nivel european implică şi armonizarea în domeniul penal.
Apropierea legislaţiilor penale este prevăzută de arti colul 29 litera (d) din TUE, care
urmăreşte „armonizarea, atât cât este necesar, a normelor de drept penal ale statelor membre, în
conformitate cu articolul 31, litera (e)”. În consecinţă, există un temei juridic pentru lucrări de
apropiere, atât a codului penal, cât şi a procedurii penale.
Apropierea dreptului penal nu este o noutate în dreptul internaţional. Astfel, Convenţiade
la Geneva din 20 aprilie 1929, adoptată în cadrul Societăţii Naţiunilor, defineşte practica de
falsificare a banilor şi impune statelor care au aderat la aceasta să o califice ca infracţiune penală
în propriile lor legislaţii, indiferent de moneda falsificată. Se impune o clarificare imediată în ceea
ce priveşte lucrările Uniunii Europene:
- apropierea legislaţiilor penale nu constă într-o adoptare a unei legislaţii penale comune
pe care judecătorii din diferite ţări ar putea să o aplice direct. Fiecare stat păstrează propriul său
cod penal însă trebuie să îl pună în conformitate cu textul european, conform modalităţilor
descrise în continuare. Aşadar, apropierea practicată în cadrul Uniunii Europene - sau în cadrul
altor organizaţii internaţionale - reduce însă nu elimină deosebirile între diferitele legislaţii penale.
- tehnica utilizată constă într-o apropiere şi nu într-o unificare a dreptului penal. Statele
6
membre se obligă deci să incrimineze cel puţin anumite practici, însă sunt libere să incrimineze
oricare altele. Apropierea nu merge niciodată până la o definiţie care, după caz, ar impune şi
statelor să dezincrimineze o practică. Deci este vorba de o apropiere asimetrică. Astfel, Decizia-
cadru a Consiliului privind lupta împotriva terorismului1 defineşte cu atenţie (articolul 2 alineatul
2 litera (b)) infracţiunea de participare la activităţile unei grupări teroriste. Totuşi, anumite ţări
definesc mult mai pe larg decât altele practicile care constituie această infracţiune, din moment ce
decizia cadru nu defineşte decât cerinţele minime ce trebuie să figureze în legislaţiile naţionale.

1. Obiectivele apropierii
Obiectivul politic. Decizia de apropiere a codurilor penale în anumite domenii a
reprezentat dintotdeauna un obiectiv politic. Este vorba, în cazul Uniunii Europene, de a afirma
faţă de restul comunităţii internaţionale că o practică este inacceptabilă într-o asemenea măsură
încât trebuie să facă obiectul sancţiunilor penale. Lucrările desfăşurate în cadrul Uniunii Europene
în materie de terorism acoperă în mod incontestabil această dimensiune exemplară, prezentă
întotdeauna în activitatea internaţională.
Facilitarea asistenţei judiciare penale. Până la mandatul de arestare european, apropierea
legislaţiilor avea cu siguranţă un efect pozitiv pentru evitarea cazurilor de lipsă a dublei
incriminări.
În primul rând, apropierea asimetrică determină creşterea numărului de practice
incriminate. Astfel, decizia-cadru privind terorismul care a obligat numeroase state membre
să adopte infracţiunea de apartenenţă la o organizaţie teroristă a eliminat în mare parte problemele
dublei incriminări care apăreau înainte în anchetele efectuate de unele state membre pe acest
temei juridic.
În al doilea rând, Tratatul de la Amsterdam, articolul 31 litera (e) din TUE stabileşte ca
obiectiv pentru Consiliu „adoptarea treptată de măsuri de instituire a unor reguli minime relative”
nu numai „pentru elementele constitutive ale infracţiunilor penale”, ci şi „pentru sancţiunile
aplicabile”. Datorită acestei dispoziţii, Consiliul a putut să adopte instrumente care obligă statele
membre să pedepsească toate practicile pe care acestea le definesc cu pedepse cu închisoarea de la
6 ani, al doilea aspect al controlului dublei incriminări.7
Tehnica de limitare a controlului dublei incriminări introdusă prin mandatul de arestare
european şi reluată apoi în numeroase instrumente, în special în materie de cercetare a probelor
(îngheţarea activelor, mandat de obţinere de probe), a relativizat oarecum, dacă nu la nivel politic
cel puţin la nivelul tehnicii juridice, utilitatea apropierii. Este suficient ca o practică să fie
încadrată în categoria celor 32 de infracţiuni pentru a fi scutită de la controlul dublei incriminări şi
pentru a obliga o ţară să fie de acord cu predarea unei persoane (mandat de arestare european) sau
7
Emanuel Barbe, L’ espace judiciaire européen, La documentation française, Paris, 2007, p.120.
7
cu executarea unui act de constrângere. Or, pe durata negocierii privind apropierea legislaţiilor, un
stat sar fi putut opune introducerii aceleiaşi practici în obligaţia de incriminare (din moment ce
această negociere are loc în unanimitate). Participarea la activităţile unei grupări teroriste
constituie un bun exemplu.
Acest conflict care a luat naştere din metoda listei adoptate pentru mandatul de arestare
european se află, fără îndoială, la originea tensiunilor puternice din cadrul Consiliului în ceea ce
priveşte eliminarea cerinţei dublei incriminări: opt out-ul Germaniei pentru mandatul de obţinere
de probe, opt out pentru orice stat membru care îl doreşte pentru decizia-cadru privind
recunoaşterea reciprocă a pedepselor cu închisoarea.
Evitarea statelor sanctuare. Într-un spaţiu practic fără control la frontiere, diferenţele
semnificative între legislaţiile penale pot avea un impact infracţional greu de acceptat. Să
presupunem o ţară A care are o legislaţie privind proxenetismul destul de puţin restrictivă sau
inexistentă în comparaţie cu o ţară B. Există o mare probabilitate, în special în zona de frontieră,
ca proxeneţii să acţioneze din ţara A pentru a controla, fără nici fel de un risc, prostituatele din
ţara B. De fapt, în lipsa unei legislaţii identice, atât extrădarea, cât şi asistenţa judiciară solicitată
de ţara B în ţara A va fi imposibilă8.
Un instrument juridic care obligă statele membre să pedepsească proxenetismul în aceleaşi
condiţii este pozitiv doar dacă obligaţia de 6 luni este prevăzută. Acesta permite
„desanctuarizarea” statului A în ceea ce priveşte cooperarea judiciară.Totuşi, dacă un stat se
mulţumeşte doar cu această limită de 6 luni, nu se ajunge decât la un rezultat parţial. Continuând
exemplul, dacă proxenetismul este pasibil de pedeapsă cu închisoarea de la 6 luni în statul A şi de
la 10 ani în statul B, se poate considera în mod rezonabil că statul A nu încetează pe deplin să fie
sanctuar faţă de statul B9.
Din acest motiv, în mai multe instrumente adoptate începând cu anul 2000, Consiliul
European a considerat că era necesar să decidă asupra apropierii nu doar a incriminărilor şi
sancţiunilor destinate să declanşeze cooperarea judiciară, ci şi a pedepselor care depăşesc limita
de 6 luni. Vom denumi acest demers „armonizare maximă a sancţiunilor”. De exemplu, s-a decis
că falsificarea monedei euro ar trebui pedepsită, în toate statele membre, cu o pedeapsă cu
închisoarea de cel puţin opt ani.
Problematica „armonizării maxime” capătă contur aparte în cadrul Uniunii Europene.
Statele membre incriminează în ansamblu aceleaşi practice (exemple precum proxenetismul nu
sunt, din fericire, prea numeroase). Totuşi, la nivelul sancţiunilor apar cele mai importante
diferenţe.

8
Ionuţ Mazâlu, Prostituţia între realitate şi ipocrizie, în “Buletinul de informare legislativă” nr.4/2007, p.22 şi urm.
9
Eliminarea refuzului predării cetăţenilor în mandatul de arestare european a redus cu mult acest efect.
8
 Exemplul drogurilor este sugestiv. Toate statele membre – o decizie-cadru a fost de altfel
adoptată – incriminează traficul de stupefiante10. Totuşi, faptul că pedepsele la care se expun sau
cele pronunţate diferă în mod considerabil de la o ţară la alta face – împreună cu alţi factori – din
ţările cel mai puţin stricte, ţări în care drogurile sunt vândute la cele mai mici preţuri.
Unele state membre (Germania, Austria şi Danemarca în special), cedând la presiunea
celorlalte state membre, au criticat mult „armonizarea maximă”. Acestea au subliniat faptul
că aceasta constituia un demers incomplet de apropiere a sancţiunilor, deoarece nu s-a luat în
considerare modul în care sunt realizate urmăririle (legalitate sau oportunitate), condamnările
efectiv pronunţate şi, mai ales regimul de aplicare a pedepselor (în special reducerea acestora, care
nu respectă aceleaşi principii în toate ţările). Acestea criticau, de asemenea, ruptura care a avut
loc, prin acest exerciţiu, în ierarhia pedepselor din dreptul lor penal. De fapt, anumite drepturi
(francez, britanic, spaniol sau italian) prevedeau, în medie, pedepse mult mai severe decât alte
state (scandinave în special). Pedeapsa de opt ani din sistemul danez corespunde pedepsei de
douăzeci de ani din sistemul francez.
Consiliul a iniţiat, totuşi, o amplă dezbatere pentru a încerca să elaboreze o metodologie
pentru toate instrumentele. A prevăzut, în sfârşit, prin concluziile adoptate la 24 şi 25 aprilie
200211, o poziţie care ne îndoim că va pune capăt discuţiilor: mai întâi, „armonizarea maximă” nu
trebuie să fie sistematică. În cazul în care se recurge la aceasta, trebuie utilizată o ierarhie cu patru
niveluri. Aceasta nu interzice, în anumite situaţii, să se meargă mai departe.
Indiferent de natura acestuia, sistemul armonizării maxime pare o cale simplă de a permite
Uniunii Europene să stabilească, elaborând un tip de ierarhie de dezaprobare morală faţă de o
practică sau alta, o schiţă de politică penală europeană, singura efectiv posibilă, fără a ofensa
într-un mod prea brutal sistemele naţionale ale statelor membre.

2. Domeniul apropierii
Consiliul European a iniţiat o politică de apropiere mai amplă decât cea prevăzută
expressis verbis de TUE. Totuşi, printr-o hotărâre foarte importantă din septembrie 2005, Curtea
de Justiţie a schimbat profund situaţia.
O interpretare literală a Tratatului de la Amsterdam8 ar fi permis în mod incontestabil să
se afirme faptul că apropierea legislaţiilor trebuialimitată doar la infracţiunile următoare:
criminalitate organizată, terorism şi trafic de droguri. Totuşi, la Tampere, şefii de stat sau de
guvern au dat o altfel de interpretare tratatului. Lucrările de apropiere „(...) se vor referi, într-o
primă fază, fără a aduce atingere domeniilor analizate mai pe larg în Tratatul de la Amsterdam,
numai la un număr limitat de sectoare de o deosebită importanţă, precum criminalitatea financiară
(spălarea de bani, corupţia, falsificarea monedei euro), traficul de droguri, traficul de fiinţe umane,
10
Emanuel Barbe, op.cit., p.157
11
Articolul 3 litera (e) TUE.
9
în special exploatarea femeilor, exploatarea sexuală a copiilor, criminalitatea cu utilizarea de
tehnologii avansate şi criminalitatea în detrimental mediului”. Indiferent de natura acesteia,
armonizarea este necesară în scopul atingerii obiectivelor tratatului. Aceasta nu ar putea să fie
sistematică, conform principiului general de subsidiaritate. Pe lista elaborată la Tampere nu ar
trebui adăugate alte infracţiuni, cu excepţia cazului în care ar apărea reale probleme de cooperare
judiciară.
Drept penal şi drept comunitar: Hotărârea CJCE din 13 septembrie 2005. Până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, construcţia europeană a ignorat dreptul penal.
Crearea pilonului al treilea pregătise terenul pentru extinderea activităţii Uniunii Europene la acest
sector. O primă parte, este adevărat, fusese déjà introdusă în dogma pilonului al treilea, singura
sursă de drept penal, o dată cu negocierea „sancţiunii împotriva contrabandiştilor”. Franţa
care preconiza să propună o decizie-cadru de stabilire a incriminării ajutorului acordat imigrării
clandestine şi a sancţiunilor sale a trebuit, cu avizul serviciului juridic al secretariatului general al
Consiliului, să împartă instrumentul în două: stabilirea ilegalităţii comunitare (în cazul nostru
incriminările) în cadrul unei directive; stabilirea naturii şi a cuantumului pedepsei într-o
eciziecadru. Acest punct de vedere generase déjà numeroase polemici însă devenise în cele din
urmă standardul, reluat apoi pentru alte instrument e privind aspectele penale ale politicilor
comunitare.
Totuşi, din 2001, Comisia a început să pună complet sub semnul întrebării această analiză,
considerând că în ceea ce priveşte aceste materii, nimic nu împiedica dreptul comunitar să
stabilească, după caz, sancţiunile penale corespunzătoare încălcării normei comunitare.
Comisia prezenta astfel două proiecte de directivă (instrument de drept comunitar) care
urmăreau armonizarea dreptului penal în materie de mediu şi de protejare a intereselor financiare
ale Comunităţilor12. Aceste proiecte coincideau cu proiectul de decizie-cadru de la acea dată
privind protecţia penală a mediului înconjurător din 27 bianuarie 2003 şi cu convenţia (şi
protocoalele la aceasta) privind protejarea intereselor financiare, adoptată la 26 iulie 1995. În
cadrul Consiliului11, majoritatea statelor membre au considerat că numai pilonul al treilea, creat
în acest scop, putea să servească drept temei juridic pentru o dispoziţie penală. Aceştia subliniau
faptul că poziţia Comisiei era împotriva spiritului şi literei tratatelor.
Acesta nu căuta să schimbe opinia Comisiei care introducea o acţiune în faţa CJCE
pentru a contesta capacitatea Consiliului de a adopta această decizie. Miza era, de fapt,
hotărâtoare: temeiul juridic comunitar realizează cel mai adesea trecerea la majoritatea calificată
şi la codecizia Consiliului şi a Parlamentului European şi bineînţeles utilizarea dreptului
comunitar şi a avantajelor sale, inclusiv dreptul exclusiv la iniţiativă al Comisiei. Între timp,
Tratatul Constituţional părea să fi făcut problema nulă şi neavenită, în măsura în care decisese

12
JOCE C 240 E din 28 august 2001.
10
„comunitarizarea" dreptului penal. Totuşi, hotărârea Curţii a intervenit anterior referendumurilor
din Franţa şi Olanda, la 13 septembrie 2005, readucând problema în actualitate, neţinând seama de
concluziile avocatului său general13, a anulat pur şi simplu decizia-cadru adoptată de Consiliu.
Aceasta se baza în mare pe următorul raţionament: în temeiul articolelor 29 şi 47 din TUE, nicio
dispoziţie din Tratatul CE nu ar fi afectată de o dispoziţie a Tratatului privind Uniunea Europeană;
protecţia mediului este un obiectiv comunitar „esenţial”, „transversal şi fundamental”.
Deciziacadru a Consiliului urmăreşte protejarea, prin dreptul penal, a mediului. Or, dacă aplicarea
de sancţiuni penale eficiente, proporţionale şi descurajatoare de către autorităţile competente
naţionale constituie o măsură indispensabilă pentru lupta împotriva daunelor grave aduse
mediului, legiuitorului comunitar îi revine sarcina de a adopta măsurile, fie şi penale, „în cazul în
care consider necesar pentru garantarea deplinei eficienţe a normelor publicate în materie de
protecţie a mediului”.
Comisia Europeană publica începând cu 23 noiembrie o comunicare în cadrul condiţiilor
căreia preciza interpretarea hotărârii:
- dispoziţiile dreptului penal necesare punerii eficiente în practică a dreptului comunitar
aparţin exclusiv de TCE;
- domeniul rezidual al pilonului al treilea este cel al „dispoziţiilor orizontale de drept
penal
care urmăresc facilitarea cooperării judiciare şi poliţieneşti în sens larg”;
- un anumit număr de decizii-cadru adoptate în trecut sunt ilegale (Comisia ar iniţia
imediat o acţiune în justiţie împotriva deciziei-cadru „poluarea provocată de nave”, singura al
cărei termen de recurs nu trecuse);
- pentru cele opt texte „ilegale” care nu mai puteau face obiectul unei acţiuni în justiţie,
Comisia ar propune o „reformatare” de drept constant, pentru a transforma în directivă deciziile-
cadru existente. În ceea ce priveşte textele în discuţie, Comisia şi-ar reformula propunerile,
folosind instrumentele juridice pertinente.
Această interpretare a declanşat evident numeroase critici în Consiliu, care a înregistrat
foarte repede un punct „consecinţele hotărârii din 13 septembrie 2005” pe ordinea de zi a
reuniunii sale neoficiale de la Viena din ianuarie 2006. Criticile la adresa comunicării Comisiei
însă şi indirect la adresa hotărârii Curţii14, se puteau rezuma la două puncte:
- interpretarea hotărârii de către Comisie era complet exagerată, Curtea având o singură
soluţie datorită caracterului „esenţial, fundamental şi transversal” al protecţiei mediului,
caracteristică ce nu putea fi extinsă la toate politicile comunitare;

13
Acesta consideră că stabilirea naturii penale asancţiunilor revenea Comunităţii, în schimb aceasta nu
putea să impună, în cadrul categoriei, pedepse privative de libertate şi/sau să faciliteze extrădarea.
14
A se vedea raportul de informare din 25 ianuarie 2006 al Delegaţiei Adunării Naţionale a Franţei pentru
Uniunea Europeană.
11
 - dreptul penal risca să îşi piardă unitatea dacă nu mai era abordat în cadrul Consiliului
Miniştrilor de Justiţie din UE, ci în diferitele filiere comunitare care deciseseră să introducă
dispoziţii penale pentru sancţionarea încălcărilor comunitare.
Dincolo de punctul de vedere al multor miniştri de justiţie, apărea perspectiva unui
„govern de judecători” care comunitariza dreptul penal chiar în momentul în care atât în Franţa,
cât şi în Olanda, Tratatul Constituţional care prevedea exact această comunitarizare, tocmai fusese
respins. Dezbaterea este încă deschisă. Doi membri francezi ai Curţii, pe durata unei audieri în
faţa Senatului Franţei, păreau să împărtăşească opinia cu privire la aplicabilitatea redusă a cestei
decizii. Aceasta părea să fie confirmată de o hotărâre din 30 mai 2006 cu privire la transferul
datelor privind pasagerii aerieni (PNR: passenger name records), care prevedea că reglementarea
colectării de informaţii în scopul apărării securităţii şi în scopuri represive nu putea să aibă, ţinând
cont de această finalitate, ca temei juridic dreptul comunitar, această colectare fiind deja
reglementată în cadrul unei politici comunitare, cea a transporturilor. Hotărârea Curţii privind
decizia-cadru „poluarea provocată de nave” este deci foarte aşteptată şi va preciza orientarea
Curţii.
Această problemă va trebui să fie declarată nulă şi neavenită dacă procesul de ratificare a
tratatului modificator va depăşi termenul stabilit. Aceasta demonstrează, totuşi, oportunitatea
eliminării pilonilor, care va pune capăt certurilor instituţionale severe ce pot aduce atingere
politicilor care fac obiectul acestora.

3. Tehnica apropierii
Instrumentele de armonizare adoptă, în general, o structură identică.
Definirea incriminărilor. Comportamentele ce trebuie incriminate fac obiectul unei
descrieri detaliate. Precizia textelor adoptate are drept scop, atât definirea a ceea ce trebuie
incriminat, cât şi a ceea ce nu trebuie (neapărat) incriminat. De regulă, instigarea, complicitatea şi
tentativa de infracţiuni intră întotdeauna în domeniul de aplicare a apropierii pentru asigurarea
unei armonizări mai ample.
Competenţa instanţelor. Toate instrumentele Uniunii Europene care realizează o
apropiere a incriminărilor penale conţin dispoziţii privind competenţa instanţelor statelor membre
în ceea ce priveşte infracţiunea în cauză. Ar fi efectiv inutil să se creeze infracţiuni în comun, fără
să se asigure faptul că statele membre vor dispune de mijloace juridice pentru sesizarea instanţelor
lor15. În majoritatea cazurilor, textele adoptate au respectat tradiţiile juridice ale statelor membre,
în special ale ţărilor de Common Law, care refuză să exercite orice fel de competenţă
xtrateritorială. Totuşi, anumite texte au derogat de la acest principiu. Astfel, decizia-cadru din 29

15
Emanuel Barbe, op.cit., p.93
12
mai 2000 privind protejarea monedei euro16 obligă statele membre să accepte competenţa instanţei
lor indiferent de naţionalitatea autorului unei falsificări a monedei euro sau de locul în care
aceasta a fost comisă. Este vorba de o formă de „competenţă universală”.
Responsabilitatea persoanelor juridice. Noţiunea de responsabilitate a persoanelor
juridice pentru infracţiuni penale a fost introdusă în dreptul Uniunii Europene prin Protocolul al
doilea (19 iunie 1997) la Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene17. De atunci a fost reluată în majoritatea instrumentelor de apropiere a legislaţiilor
penale. Aceasta obligă statele membre să adapteze măsurile legale necesare pentru a se asigura că
o persoană juridică poate fi trasă la răspundere dacă infracţiunea care face obiectul instrumentului
de apropiere a legislaţiilor a fost comisă în numele său. Această responsabilitate se extinde şi la
cazurile în care comiterea infracţiunii a fost posibilă din cauza lipsei supravegherii de către
persoana juridică. Contrar unei opinii greşite foarte răspândite, Uniunea Europeană nu impune
statelor membre să adopte sancţiuni de natură penală. Acestea pot fi de natură administrativă.
Sistemul pe care îl au, de exemplu, Franţa sau Germania, care permite aducerea unei persoane în
faţa tribunalului corecţional, nu a fost preluat de Uniunea Europeană.
Cooperarea judiciară. Consiliul European este întotdeauna reticent să formuleze excepţii
în materie de cooperare judiciară. Acesta preferă să le abordeze în instrumente specifice
cooperării judiciare. Uneori, aceste excepţii sunt justificate. De exemplu, protejarea monedei euro
împotriva falsificării a condus la adoptarea de măsuri destinate strângerii de informaţii judiciare în
vederea stabilirii existenţei acestei practici şi identificării autorilor acesteia. Protejarea monedei
euro a permis, de asemenea, adoptarea de dispoziţii asupra cărora Consiliul nu a reuşit să se pună
de acord în instrumente „generale” de cooperare judiciară. De exemplu, a fost adoptat principiul
recidivei internaţionale, de când a fost prevăzut, în ansamblu, într-o decizie-cadru.

3. Modalităţi de receptare a regulilor comunitare în ordinea juridică

internă

Aşa cum am precizat anterior, regulilor comunitare au o influenţă pozitivă asupra legii
penale naţionale, iar acest lucru se poate realiza prin mai multe modalităţi/metode.
A. Metoda naţională
Această metodă constă în aceea că instituţiile Comunităţilor Europene nu incriminează
fapte, nu impun şi nu execută ele însele sancţiunile penale. Aceste îndatoriri sunt lăsate la

16
JOCE L 140 din 14 iunie 2000.
17
JOCE C 221 din 19 iulie 1997.
13
latitudinea statelor membre. În acest caz, regulile de conduită fac parte din dreptul comunitar, în
timp ce sancţiunea şi modul de executare a acesteia aparţin legii naţionale.
Această obligaţie a statelor, şi anume de a folosi legea naţională pentru sancţionarea
încălcărilor de drept comunitar nu rezultă numai din dreptul comunitar derivate (regulamente şi
directive ale instituţiilor comunitare), dar şi din dreptul comunitar originar (regulile prevăzute în
Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene), deoarece fiecare stat membru are obligaţia să
aducă la îndeplinire obiectivele Comunităţilor Europene, folosind, în acest scop, legislaţia sa
naţională (dacă nu se foloseşte de o altă metodă de traducere în legislaţie a prevederilor dreptului
comunitar).
Aşa, de pildă, se folosesc incriminările de fals, înşelăciune din legea naţională dacă o
întreprindere a obţinut prin fals anumite înlesniri comunitare; în aceste cazuri autorităţile naţionale
nu au nevoie de o normă de incriminare specifică dreptului comunitar. Tot astfel, fraudele comise
împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene sunt sancţionate ca şi cum ar fi vorba
de o infracţiune fiscală naţională. Se ştie că statele membre al Comunităţilor Europene sunt
obligate să cedeze un procent din TVA Comunităţilor Europene. De aceea, o fraudă cu privire la
plata TVA dezavantajează atât statele respective, cât şi Comunităţile Europene.
Statele membre pot folosi şi o altă tehnică de satisfacere a obligaţiei naţionale. De pildă,
legiuitorul naţional poate să prevadă, într-un text special, că încălcarea unei anumite reguli din
Tratatul Comunităţii Europene atrage răspunderea penală şi aplicarea unei pedepse (integrare prin
referire). Tot astfel, legiuitorul naţional ar putea să transforme dispoziţiile comunitare într-o
dispoziţie naţională şi să o prevadă sub sancţiune (integrare directă sau incorporare)18.
Dar legiuitorul naţional poate să sancţioneze încălcarea dispoziţiilor regulamentului
comunitar şi pe calea unei norme de trimitere generală; în acest caz se realizează o integrare prin
trimitere generală.
Dacă regulamentul (adoptat de Consiliul sau Comisia Europeană), fiind obligatoriu pentru
statele membre sub toate aspectele, nu lasă prea mult loc de manifestare a iniţiativei naţionale,
directivele pe care le adoptă aceleaşi instituţii lasă autorităţilor naţionale iniţiativa în ceea ce
priveşte formele şi mijloacele de aducere la îndeplinire a dispoziţiilor din directive.
Aceasta înseamnă că, în raport cu directivele, metoda naţională de satisfacere a cerinţelor
comunitare este metoda prin excelenţă preferată. O clauză finală, care poate fi regăsită din anul
1990 în toate directivele Consiliului, impune statelor membre obligaţia de a face în mod explicit
referire la directive în regulile adoptate pe plan naţional în scopul de a aduce la îndeplinire o
directivă; în acest caz, legiuitorul naţional introduce norma comunitară în dreptul intern, o
completează, dacă este cazul, şi determină sancţiunea. Această intervenţie a legiuitorului naţional
este necesară şi pentru că directiva n-ar putea fi invocată în detrimentul unui particular. O

18
George Antoniu, Drept penal european – note de curs, Ed. Academica Brâncuşi, Tg-Jiu, 2005, p. 49.
14
directivă obligă statele membre, ea nu creează, prin ea însăşi, obligaţia în sarcina unui particular
şi, ca atare, nu ar putea fi invocată contra unei asemenea persoane fără o dispoziţie anume în legea
naţională.
B. Implicarea mai puternică a dreptului comunitar în dreptul naţional. În această situaţie,
regulamentul sau directiva comunitară prevede, descrie fapta susceptibilă de sancţiuni într-un mod
mult mai precis, însă sancţiunile sunt pronunţate de instanţa naţională şi executate tot pe plan
naţional. Astfel, art. 194 al Tratatului Comunităţii Europene pentru Energia Atomică prevede că
fiecare stat membru trebuie să privească orice încălcare a obligaţiei de păstrare a secretului ca o
atingere adusă secretelor sale protejate, atât sub aspectul fondului, cât şi asupra competenţei
legislaţiei naţionale în materia atingerilor aduse securităţii statului sau divulgării secretului
profesional. Statul membru va urmări pe autorul unei asemenea încălcări ţinând de jurisdicţia sa,
la cererea oricărui stat interest sau a Comisiei. Un alt exemplu îl constituie art. 27 din Statutul
Curţii Europene de Justiţie care prevede că fiecare stat va privi orice încălcare a jurământului
martorului sau a expertului ca o infracţiune comisă în faţa unei instanţe naţionale; la cererea
Curţii, statul va urmări pe toţi autorii unei asemenea încălcări în faţa instanţelor naţionale
competente.
Aceste tehnici de asimilare a unei violări a dreptului comunitar originar cu încălcarea legii
penale naţionale (printr-o ficţiune juridică) garantează, fireşte, represiunea egală a aceluiaşi fapt
între toate statele member (întocmai ca şi metoda naţională). Avantajul pentru instituţiile
comunitare este şi acela că urmărirea penală devine obligatorie. Nu se realizează însă o unificare
în ceea ce priveşte elementele constitutive ale infracţiunii, a intervenţiei cauzelor justificative, a
naturii duratei sancţiunilor etc, care pot să difere în fiecare legislaţie naţională, chiar dacă este
vorba de aceeaşi faptă.
Dar, în această materie se ridică o problemă de principiu. Teoretic, un regulament
comunitar poate conţine o dispoziţie care să oblige statele să sancţioneze penal încălcarea
regulamentului. Cel mult, regulamentul ar putea prevedea ca o încălcare a sa să fie privită de
statele membre ca o încălcare a legii penale naţionale ori de câte ori un interes comunitar ar
corespunde cu un interes ocrotit penal în dreptul naţional 19. Dar dacă interesul comunitar nu este
ocrotit penal în legea naţională? Problema care se pune este aceea de a şti dacă şi în ce mod
Comunităţile Europene ar putea să oblige statele membre la folosirea sancţiunii penale chiar acolo
unde dreptul naţional sancţionează în alt mod interese similare cu cele comunitare.
Într-o opinie s-a susţinut că tratatele constitutive, prevăzând obligaţia statelor membre de a
lua măsurile corespunzătoare spre a realiza scopurile tratatelor, ar permite, implicit, ca printr-un
regulament să fie prevăzută obligaţia statelor de a sancţiona penal pe cei care nu respectă norma

19
K.Tiederman, Europäisches Gemeinschaftstrecht und Strafrecht, Neue Juristiche Wochenschrift, 1993, p.23-51.
15
comunitară. A doua teză susţine că justiţia penală, făcând parte din cultura naţională a fiecărei ţări
membre, hotărârea de a reprima, pe cale penală, violarea dreptului comunitar face parte din
această cultură. De aceea, n-ar fi posibilă obligarea statelor membre de către Comunităţile
Europene, prin mijlocirea dreptului comunitar derivat, de a urma calea sancţiunii penale. Altfel,
statele care au adoptat principiul oportunităţii urmăririi penale ar trebui să renunţe la acesta. Pe
de altă parte, există mari deosebiri între state în ceea ce priveşte politica penală, sistemele de
sancţionare, de suspendare a executării pedepsei, a liberării condiţionate etc; înlăturarea acestor
diferenţe în cadrul procesului de apropiere a legislaţiilor naţionale, spre a evita o represiune
inegală, ar atrage suprimarea unei părţi importante din specificul dreptului penal naţional20.
C. Metoda comunitară.
Cea de-a treia metodă de influenţare a legislaţiilor penale ale statelor membre ale Uniunii
Europene constă în impunerea de sancţiuni penale chiar de către instituţiile comunitare, în mod
direct, fără a face apel la legislaţiile naţionale. În acest sens sunt dispoziţiile din Tratatele
Comunităţii Europene în materie de concurenţă (art. 87). După ce în cuprinsul tratatelor se arată
ce fapte sunt incompatibile cu Piaţa Comună şi, ca atare, interzise (ex: acordurile între
întreprinderi, asociaţii de întreprinderi şi orice practică de natură să afecteze comerţul între statele
membre, să împiedice, să restrângă sau să denatureze jocul concurenţei; exploatarea poziţiei
dominante asupra pieţei comune etc.), Tratatele prevăd că organele comunitare (Consiliul,
Comisia) vor putea lua orice măsuri, prin regulamente şi directive, utile, pentru transpunerea în
practică a acestor principii, inclusiv prin instituirea de amenzi şi restricţii.
În virtutea acestor dispoziţii, Consiliul a adoptat Regulamentul nr. 17/62 din 6 februarie
1962, atribuind Comisiei, printre altele, competenţa de a aplica sancţiuni (amendă). Împotriva
acestei măsuri, cel sancţionat are calea apelului în faţa Tribunalului de Primă Instanţă şi recurs în
faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Alte regulamente (din 1968, 1986 şi 1987)
atribuie Comisiei competenţa de a aplica amenzi pentru sancţionarea faptelor de concurenţă falsă
în sectoarele de transport feroviar, rutier, aerian şi maritim. Amenzile variază între o limită şi o
maximă bine precizate şi pot să ajungă până la 10% din cifra de afaceri pentru fapte intenţionate21.
Toate aceste dispoziţii îşi găsescconfirmarea şi în prevederile Tratatului de la Amsterdam.
Cele mai frecvente sancţiuni comunitare, aşa cum se observă, sunt amenzile. Deşi toate
Tratatele menţionate prevăd, în cuprinsul lor, că aceste amenzi nu au un caracter penal, această
caracterizare globală este discutabilă, deoarece, în fapt, aceste amenzi nu sunt menite să repare
prejudiciul complet (sancţiuni reparatorii), ci au un caracter, cel puţin parţial, represiv, retributiv,
deoarece exprimă dezaprobarea de către organele comunitare a unui comportament ilicit. Ca atare,
aceste amenzi, în ciuda denumirii lor drept sancţiuni administrative, au un caracter penal.

20
R. Fornasier, Le pouvoir répressif des Communautés Européennes et la protection de leurs intérets financiers, în
Revue du Marché Commun, 1982, p. 398-413.
21
George Antoniu, Drept penal european..., op. cit., p. 56
16
 Această concluzie este cu atât mai justificată cu cât amenzile pot atinge cuantumuri foarte
mari; ca urmare, ele realizează funcţiile pedepsei, şi nu pe cele ale sancţiunilor reparatorii.
Recunoaşterea caracterului penal al acestor sancţiuni ar atrage, în mod logic, respectarea
principiilor de bază ale represiunii penale, şi anume legalitatea incriminării şi pedepsei,
neretroactivitatea legii penale, vinovăţia şi respectarea principiului non bis in idem. Aceste
principii nu sunt întotdeauna şi consecvent respectate în materia sancţiunilor aplicate de către
organele comunitare. Aşa, de pildă, Curtea Comunităţilor Europene a admis, printr-o decizie din
16 februarie 1982, că, în mod excepţional, pot fi acte comunitare care să intre în vigoare imediat,
aplicându-se şi faptelor care s-au comis anterior acestei date (cazul Rumi). Ca regulă generală,
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a recunoscut, însă, necesitatea respectării legalităţii şi
neretroactivităţii legii care prevede aplicarea de sancţiuni comunitare.
În ceea priveşte vinovăţia, există multipleregulamente bazate pe tratatele CECA şi
Euratom care nu pretind existenţa intenţiei sau a culpei pentru aplicarea de sancţiuni în cazul unor
violări a acestor regulamente, lăsând să se creadă că este vorba de răspundere penală obiectivă.
Unele observaţii critice s-au făcut şi cu privire la respectarea principiului non bis in idem şi al
proporţionalităţii pedepsei.
Concluzia care se desprinde în literature de specialitate este în sensul necesităţii,
clarificării, în perspectivă, a naturii penale sau nonpenale a sancţiunilor aplicate de către organele
comunitare, cu toate consecinţele care s-ar desprinde din aceasta cu privire la respectarea
principiilor fundamentale ale dreptului penal.

4. Raportul dintre dreptul penal european și dreptul penal național

Conceptul de spațiu penal european implică depășirea principiilor de bază ale dreptului
internațional, acela al teritorialității și suveranității statale, conform cărora fiecare stat este
competent să îsi definească domeniul de aplicare a normelor sale și modul de cooperare, dar
numai în limitele teritoriului său.
În Europa de astăzi dreptul penal nu este un rezultat exclusiv al deciziilor luate de
legislativele naționale ci este influențat de convenții internaționale și de alte inițiative venite din
partea diferitelor organizații internaționale constituite fie la nivel mondial, precum Organizația
Națiunilor Unite, fie la nivel regional, sși ne referim aici la Consiliul Europei și Uniunea
Europeană22.

22
Johannes Husabo, Asbjørn Strandbakken, Harmonization of criminal law in Europe, Ed. Intersentia, Antwerpen-
Oxford, 2005, p. 1; Anne Weyembergh, Le rapprochement des incriminations et des sanctions pénales, Introduction,
Revue internationale de droit penal, 2006/1 Vol. 77, p. 185-192.
17
 În condțiile în care respectarea suveranității naționale este impusă de trăsăturile specifice
ale fiecărui stat, apropierea legislațiilor penale naționale face parte dintre cerințele obiective ale
unei riposte eficiente, organizate si unificate a statelor împotriva criminalității23.
Este dificil de realizat o urmărire penală si o judecată penală la nivel european, si acest
lucru este justificat de problema suveranității naționale a statelor europene, având în vedere faptul
că actele oficiale, atât cele de acuzare, cât si cele de executare sunt conforme cu procedurile
judiciare din statele membre.
Astfel lesne se poate trage concluzia conform căreia numai o autoritate centralizată ar
putea să impună respectarea unor reguli identice de comportare si să asigure tragerea la
răspundere penală întrun cadru juridic identic a celor vinovați precum și executarea unitară a
sancțiunilor la care au fost supuși potrivit legii.
Cert este faptul că, în fața dimensiunii internaționale a criminalității, statele nu mai pot
face față în mod individual iar o strategie comună reprezintă o soluție nu numai viabilă ci și
posibilă, dacă avem în vedere existența deja a unor structuri internaționale create în Europa
ultimului veac și a unei obisnuințe de a coopera în diferite domenii ale dreptului.
Armonizarea legislației penale și a procedurii penale reprezintă un subiect sensibil din
punct de vedere politic, asemenea integrării regionale în materie de drept penal, provocând reacții
divergente atât în cercurile politice cât și în cercurile juridice24.
Dacă vorbim de un drept penal european o facem în sensul ansamblului de reglementări cu
implicații penale susceptibile să introducă în viața juridică europeană unele principii noi și
comune pe care să le respecte statele europene în legislația lor penală națională25. Individul are
nevoie de o protecție unitară pe un teritoriu mai vast, care dacă luăm în considerare libera
circulație a persoanelor depăseste cu mult granițele unui singur stat26.
În realitate, nu există vreun cod penal ori de procedură penală la nivel european și nici la
nivelul Uniunii Europene, însă se poate vorbi de un proces de armonizare a legislației penale în
contextual necesității ca statele Europei să coopereze în activitatea de combatere a crimei
organizate care este în continuă expansiune, fără a ține cont de frontierele statelor27.
Armonizarea dreptului penal este un subiect care a stârnit vii
dezbateri între opozanții și susținătorii acestei idei. Datorită complexității acestui domeniu și a
diferitelor definiții și interpretări date termenului de „armonizare” în dreptul penal, aceasta nu

23
George Antoniu, Activitatea normativă penală a Uniunii Europene (1), Revista de drept penal, nr. 1/2007,
Asociația română de științe penale, București, 2007, p. 9-40.
24
M. Delmas-Marty, J.A.E. Vervaele, Implementarea Corpus Juris în statele membre. Prevederi penale pentru
protecția veniturilor europene, Ed. Intersentia, Antwerpen-Oxford, 2000, p. 1. http://ec.europa.eu/
25
George Antoniu, Drept penal european – note de curs, Universitatea „Constantin Brâncuși”, Târgu Jiu, 2005
26
Brice Ruyver, Gert Vermeulen, Tom Beken, Antonio Vitorino, Strategies of the EU and the US in combating
transnational organized crime, Ed. Maklu, Antwerpen, 2002, p. 16.
27
Gavril Paraschiv, Drept penal al Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2008, p. 1.
18
poate să se refere la eliminarea diferențelor dintre sistemele juridice naționale, ci ar trebui, în
schimb, să se refere la creșterea calității și coerenței dintre sistemele juridice28.
Apropierea legislațiilor penale nu constă într-o adoptare a unei legislații penale comune pe
care judecătorii din diferite țări ar putea să o aplice direct29. Politica penală a Uniunii Europene se
dezvolta după o strategie proprie, ținându-se cont de impactul măsurilor deja luate. Astfel
instrumentele adoptate de Uniunea Europeană nu vor fi analizate numai din prisma modului de
respectare a lor la nivelul statelor membre ci mai ales din prisma impactului pe care îl au asupra
dreptului penal din cadrul guvernului din nivelul inferior30.
Un prim obstacol în calea relizării unui drept penal european îl constituie protejarea
suveranității naționale, iar justiția penală este în esența ei unul dintre cele mai importante atribute
ale suveranității așa cum sunt și exercitarea politicii externe precum și dreptul statului de a bate
monedă. Dreptul penal reprezintă inima suveranității naționale. Și pe de altă parte cetățenii
statelor europene pot resimți aceste eforturi de unificare a normelor penale europene ca un atentat
la propria lor cultură.
Un alt obstacol în calea unificării drepului penal european îl reprezintă particularitățile
naționale ale legislțiilor penale europene, mai ales dacă avem în vedere existența a două sisteme
juridice diferite – cel anglo saxon și cel romano germanic. Aceste sisteme influențează atât dreptul
penal material dar mai ales dreptul penal procesual.
La polul opus argumentul esențial în armonizarea legislațiilor penale și în cooperarea în
acest domeniu este faptul că în condițiile în care criminalitatea a devenit internațională atunci este
de așteptat ca și dreptul penal să devină internațional.
Autoritățile politice din statele membre sunt constiente că integrarea europeană implică noi
provocări pentru sistemul penal și necesită reforma acestuia. Nu mai este nicio îndoială că
procesul de europenizare a curpins și domeniul dreptului penal și pe cel al justiției penale. În
viitor se întrevăd clar direcțiile de dezvoltare ale acestui fenomen: o cooperare interstatală în
materie penală tot mai intensă, o armonizare a legislațiilor penale tot mai pregnant precum și
crearea unor noi organisme comune competente în lupta împotriva fenomenului infracțional.

28
Francesco Calderoni, Organized Crime Legislation in the European Union: Harmonization and Approximation of
Criminal Law, National Legislations and the EU Framework Decision on the Fight Against Organized Crime, Ed.
Springer, Berlin, 2010, p. 2.
29
Ionuț Mazâlu, Apropierea legislațiilor penale ale statelor din Uniunea Europeană, Buletin de informare legislativă,
nr. 1/2009, Consiliul Legislativ, Ed. Monitorul Oficial, Bucuresti, p.3
30
Anne Weyembergh, Serge de Biolley, Comment évaluer le droit pénal européen?, Editions de l’Universite de
Bruxelles, edition 2006, p. 225.
19
 EUROINFRACȚIUNILE

1. Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene

Realitatea a oferit o diversitate de căi de acțiune prin care se pot săvârși ceea ce generic
sunt infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, respectiv frauda din
fonduri nerambursabile iar modalitățile de a dovedi sunt de multe ori dificile. În vederea unui plus
de specificitate legislația clasifică tipurile de fraudă ca fiind manipularea intenţionată a
declaraţiilor financiare (de exemplu, raportarea incorectă a veniturilor), orice tip de deturnare de
bunuri tangibile sau intangibile (de exemplu, rambursări frauduloase de cheltuieli) și corupţie (de
exemplu, mită, manipularea procedurilor de cerere de oferte, nedeclararea conflictelor de interese,
deturnare de fonduri). Mai mult, există structură speializată pentru depistarea și cercetarea acestui
tip de infracțiune, respectiv Departamentul pentru Lupta Antifraudă aflat în coordonarea directă a
primului ministru.
La nivel european, izvorul juridic principal este Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene, referitor la protecţia intereselor financiare ale UE, art. 325 reglementând implicarea
statelor membre în combaterea fraudei. Astfel, Uniunea europeană și statele membre combat
frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin
măsuri luate în conformitate cu articolul menționat, măsuri care descurajează fraudele și oferă o
protecție efectivă în statele membre, precum și în instituțiile, organele, oficiile și agențiile
Uniunii. Pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele
membre adoptă aceleași măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere
propriilor lor interese financiare. Fără a aduce atingere altor dispoziții ale tratatelor, statele
membre își coordonează acțiunea urmărind să apere interesele financiare ale Uniunii împotriva
fraudei. În acest scop, statele membre organizează, împreună cu Comisia, o cooperare strânsă și
constantă între autoritățile competente.
La acesta se adaugă Regulamentul Consiliului (CE, EURATOM) nr. 2988/1995 privind
protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene și Regulamentul Consiliului (CE,
EURATOM) nr. 2185/1996 privind controalele şi inspecţiile la faţa locului efectuate de Comisie
în scopul protejării intereselor financiare ale Comunităţilor Europene împotriva fraudei şi a altor
nereguli.
În baza titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană au fost adoptate o serie de acte
privind protecţia penală a intereselor financiare ale Uniunii, respectiv, Convenţia privind
protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, Protocol elaborat în temeiul
20
articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, la Convenţia privind protecţia intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene, al doilea Protocol elaborat în temeiul articolului K.3 din
Tratatul privind Uniunea Europeană, la Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene și Protocol elaborat în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind
Uniunea Europeana, privind interpretarea, cu titlu preliminar, de către Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene, a Convenţiei privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene.
Structuri implicate în protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene. Având în
vedere complexitatea sistemului de finanțare din fondurile europene, rețeaua instituțională din
România implicată în verificarea cheltuirii acestor fonduri, respectiv identificarea și sancționarea
neregulilor și fraudelor cuprinde: Departamentul pentru Luptă Antifraudă (DLAF), autoritățile de
management pentru programele în derulare, autoritățile de plată, Direcția Națională Anticorupție
(DNA) și organismele de implementare.
Sistemul antifraudă este coordonat de DLAF și cuprinde 3 niveluri: nivelul informaţional –
vizează facilitarea schimbului de informaţii între agenţiile de implementare, autoritățile de
management, agențiile de plăți a proiectelor finanţate din fonduri europene ce compun Reţeaua de
Raportare a Neregulilor; nivelul controlului administrativ – are în vedere cooperarea operaţională
între autorităţile de control și urmăreşte acordarea de suport operaţional reciproc pentru acţiunile
de control desfăşurate cu privire la nereguli sau fraude detectate de oricare dintre instituţiile
naţionale partenere; nivelul judiciar – priveşte cooperarea cu procurorii, la acest nivel realizându-
se valorificarea actului de control, prin trimiterea în judecată a celor vinovaţi şi recuperarea
eventualelor prejudicii.
Definirea termenilor de fraudă și neregulă. În sensul convenției privind protecţia
intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, definirea fraudei care aduce atingere intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene este abordată din două perspective. În materie de cheltuieli,
constituie fraudă orice act sau omisiune cu intenţie cu privire la folosirea sau prezentarea unor
declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete care au ca efect perceperea sau reţinerea
pe nedrept de fonduri care provin din bugetul general al Uniunii Europene, necomunicarea unei
informaţii cu încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect, sau deturnarea acestor
fonduri în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate iniţial, având acelaşi efect. Din
perspective veniturilor, frauda este orice act sau omisiune cu intenţie cu privire la folosirea sau
prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect
diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Uniunii Europene, necomunicarea unei
informaţii cu încălcarea unei obligaţii specifice, având acelaşi efect, sau deturnarea unui avantaj
obţinut în mod legal, având acelaşi efect.

21
 În Romînia în sensul OUG 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea
neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice
naționale aferente acestora, fraudă este infracțiunea săvârșită în legătură cu obținerea ori
utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, incriminată
de Codul penal ori de alte legi speciale. În înțelesul aceluiași act normativ neregula este orice
abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau
europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza
acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu
competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia
bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice
naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.
Se constată diferențe de definire în cazul fraudei în mod special, cadrul comunitar fiind
mult mai specific în timp ce reglementarea națională face trimitere către Codul penal sau legi
speciale fără însă a indica o reglementare specifică.

2. Infracțiunile de spălare a banilor

Prin spălare de bani31, se înţeleg operaţiunile de ascundere a profiturilor rezultate din

comiterea infracţiunilor, realizându-se practic transferul banilor ce proveneau din activităţi ilicite,
prin diferite tranzacţii cu rolul de a disimula sursa şi originile reale ale acestora32.
Internaţionalizarea criminalităţii organizate aflată în strânsă legătură cu spălarea banilor au
devenit o ameninţare reală la adresa statului de drept, motiv pentru care organismele
internaţionale au creat norme uniforme în vederea prevenirii şi combaterii acestui fenomen33.
Începând cu anii ’90, opinia internaţională şi-a exprimat îngrijorarea faţă de evoluţia şi
impactul spălării banilor asupra societăţii au început să fie recunoscute, combaterea comună a
acestui fenomen fiind singura soluţie posibilă34.

31
Expresia „spălarea banilor” a fost folosită în anii 1920, când Al Capone şi Bugsy Malone au deschis foarte multe
spălătorii prin intermediul cărora amestecau banii obţinuţi din activităţi ilicite cu banii liciţi proveniţi din spălarea
hainelor, reuşind Astfel, să introducă pe piaţă sume foarte mari de bani murdari. În mod efectiv a apăruta fost folosită
efectiv pentru prima dată în anul 1973 în cuprinsul unui articol care relata despre afacerea „Watergate”, ulterior a fost
preluată în majoritatea limbilor, fiind folosită la nivel global.
32
A se vedea: Ion Pitulescu, Consideraţii referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, în Dreptul nr. 8/2002, p.
144; Dorel George Matei, Regimul derogator al sechestrului asigurător şi al confiscării în cadrul infracţiunii de
spălare a banilor, în Dreptul nr. 6/2008, p. 269; CristianAdochiţei, Iulia Adochiţei, Spălarea banilor, în Revista de
Drept Penal nr. 1/2003, p. 94.
33
Jacqueline Riffault-Silk, La lutte contre la corruptionnationale et internationale par les moyens du droit pénale, în
Revue internationale de droit comparé, vol. 54, 2002, p. 639.
34
Ioan Lascu, Spălarea banilor. Actualitate. Realitate socială şi incriminare, în Dreptul nr. 6/2003, p. 5.
22
 Spre deosebire de infracţiunile comune, spălarea banilor în aparenţă creează ideea unei
infracţiuni lipsite de victime, evident cu un impact negativ în depistarea şi sancţionarea
fenomenului. În realitate criminalitatea organizată ar fi dificil de imaginat fără existenţa spălării
banilor. Fluxul uriaş de bani proveniţi din săvârşirea de infracţiuni, a căror origine trebuie ascunsă
ar conduce inevitabil, în absenţa mijloacelor de ascundere a acestor origini, la prinderea rapidă a
făptuitorilor şi diminuarea criminalităţii35.
Infracţiunea de spălarea banilor constă într-o serie de acte specifice, care analizate
independent aparent nu prezintă pericol social, de esenţa acestei infracţiuni fiind disimularea
bunurilor dobândite în mod ilicit, în scopul de a beneficia de pe urma acestora36.
La nivel internaţional armonizarea reglementărilor impune statelor adoptarea unei politici
sancţionatorii eficiente cu rol în prevenirea şi combaterea spălării banilor precum şi trasarea clară
a unui cadru legal cu privire la regimul persoanelor fizice sau persoanelor juridice, care au
obligaţia de a raporta tranzacţiile suspecte privind spălarea banilor sau finanţarea terorismului37.

I. Reglementări europene şi internaţionale

I.1. Politica ONU
 Convenţia ONU privind traficul ilicit de droguri și de substanţe psihotrope – 1988, Viena
– prevede fiecărui stat semnatar să adopte „măsurile care sunt necesare pentru a permite
autorităţilor competente să identifice, să detecteze şi să îngheţe sau să pună poprire supra
produselor, bunurilor, instrumentelor sau tuturor celorlalte lucruri obţinute ca urmare a
săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri, în scopul unei eventuale confiscări. În acest scop
statele vor asigura dreptul tribunalelor sale sau altor autorităţi competente să ordone
producerea sau poprirea documentelor bancare, financiare sau comerciale, neputându-se
invoca secretul bancar pentru a refuza să aplice dispoziţiile mai sus menţionate38.
 Convenţia ONU din 2000 privind Crima Organizată Internaţională – Prevede în articolul 6
incriminarea spălării produsului infracţiunii iar în articolul 7 măsurile de luptă împotriva
spălării banilor.

I.2. Spălarea banilor în reglementările Consiliului Europei. Cadrul legislativ

 Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii adoptată la Strasbourg în 8 noiembrie 1990 oferă în art. 6 una din cele mai
complete definiţii spălării banilor
35
Mathew Austen, The fine line bethwen legal and illegal financial transactions, în Pace Law Review, p. 1234;
Cristian Adochiţei, Iulia Adochiţei, op. cit., p. 95
36
Ion Pitulescu, op. cit.,, p. 144; Elena Cazan, Posibilitatea aplicării măsurilor asigurătorii asupra bunurilor terţilor
în cazul săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor, în Dreptul nr. 6/2012, p. 196.
37
Camelia Bogdan, Infracţiunea de spălare a banilor. Infracţiuni conexe, în Revista de Drept Penal nr. 4/2010, p. 75.
38
Articolul 5 paragrafele 2 şi 3 din Convenţia ONU de la Viena.
23
  Convenţia penală privind corupţia – Strasbourg în 27 ianuarie 1999
 Convenţia Consiliului Europei de la Varşovia din 16 mai 2005 privind spălarea banilor,
descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului.
 Convenţia penală privind corupţia adoptată la nivelul Consiliului Europei, la Strasbourg în
27 ianuarie 199939.

Art. 6 din Convenţia Consiliului Europei adoptată în 1990 în materie prevede faptul că:
„1. Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi măsurile care se dovedesc necesare pentru
a conferi caracterul de infracţiune, conform dreptului său intern, următoarelor fapte, atunci când
sunt comise cu intenţie:
a) transformarea sau transferul bunurilor de către o persoană care cunoaşte că aceste
bunuri constituie produse, în scopul de a disimula sau a ascunde originea ilicită a acestor bunuri
ori de a ajuta orice persoană care este implicată în comiterea infracţiunii principale să se sustragă
de la consecinţele juridice ale faptelor sale;
b) disimularea sau ascunderea naturii, originii, amplasării, dispunerii, mişcării ori a
proprietăţii reale a bunurilor sau a drepturilor relative la acestea, despre care autorul ştie că aceste
bunuri constituie produse; şi, sub rezerva principiilor sale constituţionale şi a conceptelor
fundamentale ale sistemului său juridic ;
c) achiziţionarea, deţinerea sau folosirea bunurilor despre care cel care le achiziţionează, le
deţine sau le foloseşte ştie, în momentul dobândirii lor, că acestea constituie produse;
d) participarea la una dintre infracţiunile stabilite conform prezentului articol sau la orice
formă de asociere, înţelegere, orice tentativă ori complicitate prin oferirea unei asistenţe, unui
ajutor sau sfaturi în vederea comiterii sale.
2. În scopul punerii în practică sau aplicării alin. (1) al prezentului articol:
a) faptul că infracţiunea principală este sau nu de competenţa jurisdicţiei penale a statului
parte nu are relevanţă;
b) se poate prevedea că infracţiunile enunţate în acest alineat nu se aplică autorilor
infracţiunii principale;
c) cunoaşterea, intenţia sau motivaţia necesară ca element al uneia dintre infracţiunile
prevăzute în acest alineat se poate deduce din circumstanţele obiective ale faptei.

39
Art. 13 din Convenţia Consiliului Europei privind corupţia, cu denumirea marginală Spălarea banilor rezultaţi din
delictele de corupţie, prevede faptul că: „Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc
necesare pentru a stabili drept infracţiune penală în conformitate cu dreptul său intern, actele menţionate în Convenţia
Consiliului Europei cu privire la spălarea, depistarea, sechestrarea şi confiscarea produselor crimei (STE nr. 141), art.
6, paragraful 1 şi 2, în condiţiile prevăzute de ea, atunci când infracţiunea principală este constituită din una din
infracţiunile stabilite în virtutea articolelor de la 2 la 12 ale prezentei Convenţii, în măsura în care partea nu a
formulat rezerve sau declaraţii cu privire la aceste infracţiuni sau nu consideră aceste infracţiuni ca infracţiuni grave
în raport cu legislaţia referitoare la spălarea banilor”.
24
 3. Fiecare parte poate să adopte măsurile pe care le consideră necesare pentru a conferi, în
baza dreptului său intern, caracterul de infracţiune tuturor sau unei părţi din faptele prevăzute la
alin. (1) în unul sau în toate cazurile următoare, când autorul:
a) trebuia să prezume că bunul constituie un produs al infracţiunii;
b) a acţionat în scop lucrativ (profitabil);
c) a acţionat pentru a facilita continuarea unei activităţi infracţionale.
Fiecare parte poate, în momentul semnării sau al depunerii instrumentului de ratificare, de
acceptare, de aprobare sau de aderare, prin declaraţie adresată secretarului general al Consiliului
Europei, să declare că alin. (1) al prezentului articol se aplică numai infracţiunilor principale sau
categoriilor de infracţiuni principale precizate în acea declaraţie”.
Convenţia de la Varşovia stabileşte în sarcina statelor obligaţia de: „a adopta măsurile
legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a conferi caracterul de infracţiune,
conform dreptului lor intern, atunci când sunt comise cu intenţie, următoarelor fapte:
a) transformarea sau transferul bunurilor, cunoscând că aceste bunuri constituie produse, în
scopul de a disimula sau a ascunde originea ilicită a acestor bunuri ori de a ajuta orice persoană
implicată în comiterea unei infracţiuni predicat să se sustragă de la consecinţele juridice ale
faptelor sale;
b)disimularea sau ascunderea naturii, originii, amplasării, dispunerii, circulaţiei ori a
proprietăţii reale a bunurilor sau a drepturilor relative la acestea, despre care autorul ştie că
acestea constituie produse; şi, sub rezerva principiilor sale constituţionale şi a conceptelor
fundamentale ale sistemului său juridic;
c) achiziţionarea, deţinerea sau folosirea bunurilor despre care cel care le achiziţionează, le
deţine sau le foloseşte ştie, în momentul dobândirii lor, că acestea constituie produse;
d) participarea, asocierea, conspirarea pentru a comite una dintre infracţiunile prevăzute în
prezentul articol, precum şi tentativa, complicitatea, instigarea, facilitarea şi consilierea privind
comiterea oricăreia dintre infracţiunile specificate în prezentul articol”.
La nivel instituţional Convenţia de la Varşovia reglementează în Secţiunea a 2-a Unităţile
de informaţii financiare cu rolul de a primi, şi în măsura posibilului, solicita, analiza şi transmite
informaţii cu specific financiar către autorităţile competente. Statele au obligaţia astfel, de a
adopta „măsuri necesare pentru a permite UIF să acţioneze rapid, acolo unde există suspiciuni că
o tranzacţie are legătură cu spălarea de bani, pentru a suspenda sau a refuza aprobarea derulării
tranzacţiei cu scopul de a analiza tranzacţia şi a confirma suspiciunea. Fiecare stat poate restrânge
astfel de acţiuni la cazurile în care a fost prezentat un raport privind existenţa unei tranzacţii
suspecte”40.

40
Art. 14 din Convenţia de la Varşovia, cu denumirea marginală, Amânarea tranzacţiilor interne suspecte.
25
 I.3. Reglementări ale Uniunii Europene în materia spălării banilor. Cadrul legislativ
 Directiva 91/308/CEE a Consiliului, din 10 iunie 1991, privind prevenirea folosirii
sistemului financiar în scopul spălării banilor41.
 Regulamentul (CE) nr. 1889/2005 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26
octombrie 2005 privind controalele numerarului la intrarea sau ieşirea din comunitate42;
 Decizia 2000/642/JAI a Consiliului din 17 octombrie 2000 privind modalităţile de
cooperare între unităţile de informaţii financiare ale statelor membre în privinţa
schimbului de informaţii43
 Decizia-cadru a Consiliului 2001/500/JAI din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor,
identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi
produselor infracţiunii44.
 Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2005/60/CE privind prevenirea
utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor şi finanţări terorismului45.
 Directiva Comisiei 2006/70/CE din 1 august 2006 de stabilire a măsurilor de aplicare a
Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2005/60/CE privind definirea
persoanelor din mediul politic şi criteriile tehnice de aplicare a procedurilor simplificate de
precauţie privind clientela, precum şi de exonerare pe motivul unei activităţi financiare
desfăşurate în mod ocazional sau la scară foarte limitată46.
 Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului (CE) Nr. 1781/2006 din 15
noiembrie 2006 privind informaţiile referitoare la ordonatorii ce însoţesc transferurile de
fonduri47
 Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind
îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea
Europeană48
Legislaţiile statele membre conţin incriminări ale faptelor de spălare de bani, însă aceste
reglementări nu au un caracter uniform, motiv pentru care există numeroase probleme cu privire
la aplicarea acestor norme, mai ales având în vedere caracterul esenţialmente transnaţional al
criminalităţii organizate.
Directiva 91/308/CEE defineşte spălarea banilor ca reprezentând activităţile enumerate în
art. 1 al Directivei constând în: „convertirea sau transferul de bunuri despre care cel care le

41
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 166/1991.
42
Publicat în J. Of al Uniunii Europene nr. 309/9 din 25.11.2005.
43
Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 271 din 24.10.2000.
44
Publicată în J. Of. al Uniunii Europene L 309 din 15.03.2006.
45
Publicată în J. Of. al Uniunii Europene L 309 din 25.11.2005.
46
Publicată în J. Of. al Uniunii Europene L 214, 4.8.2006.
47
Publicat în J. Of. al Uniunii Europene L 345, 8.12.2006.
48
Publicată în J. Of. al Uniunii Europene L 123/39, 29.4.2014.
26
efectuează ştie că provin dintr-o activitate cu caracter infracţional sau dintr-o participare la o astfel
de activitate, în scopul de a disimula sau de a masca originea ilicită a numitelor bunuri sau de a
ajuta orice persoană implicată în această activitate să scape de consecinţele juridice ale actelor
sale; disimularea sau mascarea naturii, a sursei, a amplasării, a dispoziţiei, a mişcării sau
proprietăţii reale a bunurilor sau a drepturilor referitoare la acestea despre care autorul ştie că
provin dintr-o activitate infracţională sau din participarea la o astfel de activitate; achiziţia,
deţinerea sau folosirea unor bunuri ştiind, în momentul primirii acestor bunuri, că ele provin dintr-
o activitate cu caracter criminal sau dintr-o participare la o astfel de activitate; participarea la unul
dintre actele vizate la cele trei puncte precedente, asocierea pentru a comite actul respectiv,
încercarea de a-l comite, faptul de a ajuta, de a incita sau de a sfătui pe cineva să îl comită sau
faptul de a-i facilita executare”. La nivel instituţional Directiva prevede înfiinţarea unui Comitet
de contact, format din persoane desemnate de statele membre şi din reprezentanţi ai Comisiei cu
rolul de a asigura aplicarea armonioasă a dispoziţiilor Directivei şi de a facilita cooperarea între
statele membre.
Cele 40 de recomandări emise de către Grupul de Acţiune Financiară Internaţională
(G.A.F.I./FATF)49 emise în lupta spălării banilor au fost preluate în normele Uniunii Europene
prin intermediul Directivei nr. 2005/60/CE. Directiva are ca obiectiv prevenirea utilizării
sistemului financiar în scopul spălării banilor şi finanţării terorismului50.
Încă din preambulul Directivei se atrage atenţia asupra necesităţii armonizării legislaţiei în
domeniu pentru a se evita adoptarea de către statele membre a unor măsuri de protejare a
sistemelor lor financiare care ar putea fi incompatibile cu funcţionarea pieţei interne, cu normele
statului de drept şi cu ordinea publică din Comunitate51.
Directiva stabileşte obligaţia în sarcina statelor de a crea Unităţi de Informaţii Financiare,
responsabile cu „primirea, analizarea şi comunicarea către autorităţile competente informaţiilor
divulgate care se referă la posibile spălări de bani, posibile finanţări ale terorismului sau care sunt
solicitate de legislaţia sau reglementările naţionale”52.
În cadrul Uniunii Europene a fost creat FIU.NET, o formă de cooperare pan-europeană
între Unităţile de Informaţii Financiare din Statele Membre referitoare la schimbul de informaţii
privind activităţile suspecte de spălarea banilor şi finanţarea terorismului.

49
Grupul de Acţiune Financiară Internaţională (G.A.F.I./FATF)a fost înfiinţat la Summit-ul G7 de la Paris, în 1989,
fiind un organism inter-guvernamental care stabileşte standardele internaţionale, dezvoltă şi promovează politici de
combatere a spălării banilor şi finanţării terorismului. FATF are în prezent 34 membri: 33 ţări şi guverne şi două
organizaţii internaţionale; şi mai mult de 20 de observatori: cinci organisme regionale tip FATF şi mai mult de 15 alte
organizaţii sau organisme internaţionale. O lista cu toţi membri si observatorii poate fi găsită pe website-ul FATF la
adresa http://www.fatf-gafi.org/pages/aboutus/membersandobservers/. Cele 40 de Recomandări originale ale FATF
au fost elaborate în anul 1990, ca o iniţiativă de a combate abuzare sistemelor financiare de către persoane care spălau
banii proveniţi din droguri.
50
Alina Letiţia, Unele puncte de vedere referitoare la paradisurile fiscale, în Dreptul nr. 9/2012, p. 220.
51
Punctul 2 din preambulul Directivei nr. 2005/60/CE.
52
Art. 21 din Directiva 2005/60/CE.
27
 Regulamentul (CE) nr. 1889/2005 atrage atenţia asupra faptului că discrepanţele existente
între legislaţiile statelor membre dăunează bunei funcţionări a pieţei interne şi completează
dispoziţiile Directivei 91/308/CEE cu privire la „tranzacţiile efectuate prin intermediul instituţiilor
financiare şi de credit şi al anumitor profesii, stabilind norme armonizate pentru controlul
intrărilor şi ieşirilor de numerar din Comunitate, efectuat de către autorităţile competente”53.
Regulamentul 1781/2006 constată necesitatea existenţei informaţiilor complete cu privire
la plătitor în situaţia transferurilor de fonduri în afara Comunităţii pentru a permite autorităţilor
din statele terţe, cu competenţe în prevenirea şi combaterea spălării de bani sau a finanţării
terorismului, să descopere sursa fondurilor folosite în aceste scopuri. În acest scop Regulamentul
nr. 1781/2006 stabileşte „normele privind informaţiile cu privire la plătitor care trebuie să
însoţească transferurile de fonduri, în scopul prevenirii, cercetării şi descoperirii activităţilor de
spălare a banilor şi de finanţare a terorismului”54.
Directiva nr. 2014/42/UE stabileşte norme minime privind îngheţarea bunurilor în vederea
unei posibile confiscări ulterioare şi privind confiscarea bunurilor în materie penală.

3. Infracțiunile de corupție

3.1. Conceptul de corupţie

Cuvântul „corupţie” vine de la latinescul CORUPTIO care caracterizează o anumită
conduită a funcţionarului ce îşi comercializează, îşi vinde atributele funcţiei şi încrederea acordată
de societate, în schimbul primirii unor bani sau altor foloase55.
Dreptul, prin multiplele lui discipline, nu abordează conceptul de corupţie la nivel empiric.
Corupţia se aseamănă cu o prismă cu multiple faţete, care poate fi privită din mai multe unghiuri.
Ea poate fi privită ca un fenomen social sau din unghiul ştiinţelor politice, a teoriei economice şi
organizaţionale, ori din cel al dreptului penal sau al dreptului civil.
Este greu de definit cu exactitate conceptul de corupţie, acesta fiind înţeles în diferite
feluri, în funcţie de realitatea socială şi economică din fiecare stat. În rapoartele naţionale
prezentate de Franţa şi Ungaria cu ocazia Congresului Internaţional de Drept Penal de la Beijing
din septembrie 2004, definiţia corupţiei este limitată la aceea de schimb între un avantaj nedatorat
pe de o parte, şi îndeplinirea sau abţinerea de la îndeplinirea unui act care face parte din atribuţiile
de serviciu legate de sectorul public sau privat. În alte rapoarte naţionale, cum este spre exemplu,
cel al USA, corupţia înglobează toate formele de abuz de autoritate.56
53
Art. 1 din Regulamentul nr. 1889/2005.
54
Art. 1 din Regulamentul nr. 1781/2006.
55
Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti 1997, p. 345.
56
D. Dolling, Rapport General, în „Revue international de droit penal” nr. 1-2/2005.
28
 Conform unui studiu, autorii infracţiunilor de corupţie aparţin nu doar mass-media,
administraţiei sau afacerilor, ci, în acelaşi timp, şi sferei politice. 57 Tot astfel, s-a stabilit că unele
fapte de corupţie au avut ca scop finanţarea partidelor politice şi a candidatului la Preşedinţie.58
Studii sociologice din anii 1960 au scos în evidenţă caracterul funcţional al corupţiei în
dezvoltarea aşa-ziselor efecte pozitive ale corupţiei în modernizarea ţărilor în curs de dezvoltare
astfel încât, cauzele corupţiei nu trebuie căutate în lipsa de moralitate a indivizilor, ci în reacţia
raţională raportată la injustiţia economică.59
În esenţă, corupţia relevă mai degrabă un abuz de putere sau o lipsă de probitate la nivelul
luării deciziilor. Este greşită asocierea în mod automat a corupţiei cu corupţia din dreptul penal,
chiar dacă este adevărat că aceasta este întotdeauna în strânsă legătură cu lumea infracţională.
Diversitatea formelor în care se manifestă este demonstrată de diversitatea vocabularului folosit
pentru a o descrie: comision ocult, bacşiş, cadou, practică comercială neloială etc.60
Ţinând cont de dificultăţile întâmpinate în elaborarea unei definiţii comune în ceea ce
priveşte corupţia, diversele instanţe internaţionale au preferat să se concentreze mai degrabă pe
definiţia de „plată ilicită”, decât pe noţiunea mult prea largă de corupţie, care înglobează şi plata
ilicită, fără a se limita însă la aceasta.61
Ulterior, Grupul Multidisciplinar asupra Corupţiei (GMC) a adoptat, la rândul său, o
definiţie, considerată şi ea mult prea vagă şi care nu corespunde definiţiilor juridice propuse de
majoritatea statelor membre şi mai ales definiţiilor din domeniul dreptului penal, potrivit căreia
„corupţia constă în acordarea de comisioane oculte şi alte foloase care implică persoanele
învestite cu funcţii publice sau private, care au violat propriile obligaţii decurgând din calitatea de
funcţionar public, de angajat privat, de agent independent sau de o altă relaţie de acest gen, în
vederea obţinerii de avantaje ilicite de orice natură, pentru el sau pentru altul.”62
În necesitatea de a găsi soluţii comune pentru definirea corupţiei, GMC a elaborat o listă
de infracţiuni legate de corupţie, anexat programului de acţiune, listă ce face obiectul a numeroase
dezbateri şi care trebuie îmbunătăţită.

3.2. Istoric

57
R. Gassin, Delinquance et milieu politique dans les societes democratiques: le cas de la France, citat de F. Chopin
în „Le nouveau Code penal dix ans apres”, Ed. Pedone, Paris, 2005, p. 160.
58
Rapport mondial sur la corruption 2004, Transparency International, aflat pe site-ul
www.globalcorruptionreport.org
59
J. Cartier-Bresson, Practiques et controle de la corruption, Ed. Montchrestien, 1997, p. 28.
60
A se vedea, Programme d’action contre la corruption, adoptat de Comitetul de Miniştri la a 578-a sesiune din
noiembrie 1996 aflat pe site-ul www.coe.int/t/dg1/greco/
61
Ibidem.
62
Ibidem.
29
 Fenomenul corupţiei a debutat odată cu organizarea societăţii umane şi a fost generat
pentru prima oară de instituţiile publice destinate să protejeze activitatea umană şi dezvoltarea
acesteia.63
În antichitate, corupţia era unul din comportamentele cele mai grave şi mai răspândite ale
funcţionarilor publici.64 Astfel, în Grecia antică, mita era atât de frecventă încât Platon propunea
să fie pedepsiţi cu moartea funcţionarii care primeau daruri pentru a-şi face datoria.65
De asemenea, astfel cum rezultă din scrierile lui Herodot şi Cicero, erau pedepsiţi aspru
magistraţii care judecau strâmb în schimbul banilor primiţi.66
Ulterior, la Roma, unde la început, când corupţia era în floare, judecătorul care primea
mită se pedepsea cu moartea, s-a permis magistraţilor să primească daruri, fără ca acestea să
depăşească o anumită sumă într-un an.
Principiul gratuităţii prestaţiilor a fost apărat doar din timpul lui Cato cel Bătrân, când
îmbogăţirea incorectă a avocaţilor şi magistraţilor a început să se reprime prin măsuri legislative.
De altfel, Legea celor XII Table permitea deja reprimarea corupţiei judecătorului sau a unui
arbitru cu ocazia îndeplinirii unui act în virtutea funcţiei. 67 Astfel, corupţia, mult răspândită în
societatea romană, a fost sancţionată printr-o serie de legi ca un delict de repetundae, prin care se
înţelegea orice îmbogăţire injustă realizată de persoane ce aveau o funcţie publică sau
semipublică. Ulterior, în vremea Republicii, mituirea a fost reprimată printr-o serie de legi:
Calpurnia (149 î. Ch.), Cornelia (81 î. Ch.), Servilia (110 î. Ch.), Acilia (123 î. Ch.), Iulia
repetundarum (59 î. Ch.).
Şi în Rusia, pe vremea ţarilor, corupţia funcţionarilor era ceva obişnuit, chiar în rândul
demnitarilor de stat.68 În anii 1860, s-a cerut abolirea rangurilor stabilite anterior, întrucât se
estima că această instituţie garanta cu siguranţă servilismul şi corupţia. 69 Un secol mai târziu,
Uniunea Sovietică din anii 1970 a fost în opinia juriştilor ruşi, „vârsta de aur a mafiei Partidului
comunist.” Corupţia sub Brejnev nu s-a limitat la abuzul de putere a aparatului funcţionarilor,
ci, împreună cu conducătorii au contribuit la „mafiatizarea” statului.70
În Franţa, confundată iniţial cu infracţiunea de nedreaptă luare din dreptul roman şi din
vechiul drept penal francez, infracţiuneade corupţie şi-a dobândit autonomia în cuprinsul Codului
penal din 1791 şi în Codul penal napoleonian (art. 177 ş.u.) 71. Astfel, dreptul intermediar francez a
făcut în mod net distincţie între nedreapta luare (concusiune) şi corupţie, incriminându-le separat,

63
J-L Ravera, La Corruption: reponses europeennes, în „Revue Penitentiaire et de Droit Penal” nr. 2/2006, p. 425.
64
V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti 1995, p. 5.
65
G. Antoniu, Şt. Daneş, Codul penal pe înţelesul tuturor, Ed. Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1995, p. 204.
66
G. Antoniu, Şt. Daneş, Codul penal… op. cit., p. 204.
67
V. Dobrinoiu, Corupţia… op. cit., p. 86.
68
G. Antoniu, Şt. Daneş, Codul penal… op. cit., p. 204.
69
B. Henri, La corruption: Un mal endemique, Ed. L'Hermes, 2002, p. 43-51.
70
B. Henri, La corruption… op. cit., p. 43-51.
71
R. Merle, A. Vitu, Droit penal special, Ed. Cujas 1982, p. 285.
30
în articole distincte. În ceea ce priveşte traficul de influenţă, această infracţiune a fost incriminată
prin Legea din 4.07.1889, în urma unui scandal datând de la sfârşitul sec. XIX, lege completată
ulterior prin Legea din 16.03.1943, aceasta din urmă constituind o adevărată reformă pe linia
incriminărilor.72 Ulterior, alte texte de lege au lărgit progresiv cele trei incriminări, respectiv
corupţia activă, corupţia pasivă şi traficul de influenţă.73
Şi colonizarea a favorizat corupţia nu pentru că popoarele colonizate aveau mai mulţi
mituitori sau funcţionari mituiţi, ci, datorită faptului că această situaţie a dat naştere unor
dezechilibre în colonii. Astfel, sosirea funcţionarilor olandezi în Indonezia a provocat un avânt al
bacşişurilor. În 1757, Companiile din India au devenit, în numele Coroanei, atotstăpânitoare în
practicarea corupţiei pe întreg teritoriul Indiei. Şi în Hongkong, marile afaceri privind corupţia au
excelat în epoca coloniei britanice.74
În Spania, dictatura lui Franco (1939-1975) a creat, fără niciun dubiu, condiţiile pentru
creşterea corupţiei. Birocraţia, sărăcia şi în acelaşi timp, sistemul autarhic au dus la creşterea
practicilor corupţiei curente.75
În România, corupţia este consecinţa clientelismului constatat în contextul istoriei noastre.
Este de analizat, comparativ, proporţia răzeşilor şi a moşnenilor faţă de aceea a ţăranilor aserviţi,
în diferite ţări. De asemenea, vechiul regim a dezvoltat mai curând un spirit paternalist, idee mai
aproape de adevăr, decât o reală protecţie socială. Lionardo Panzini, fost perceptor al fiilor lui
Alexandru Ipsilanti scria că miniştrii de lângă domn ştiu să facă întocmai ce face el. Toţi slujbaşii
au grijă să le urmeze pilda, întrucât întreaga cârmuire nu este altceva decât un jaf; toţi membrii ei
sunt nişte lipitori dornice să sugă ultima picătură de sânge a unor mulţimi vlăguite.76
Niciunul dintre evenimentele care au înrâurit existenţa politică şi care au distrus spiritul
public al moldovenilor şi valahilor n-a fost însă atât de dezastruos ca sistemul politic introdus de
Fanar. Totul este păstrat cu grijă şi trimis la Stambul, unde vor fi plătiţi prietenii, ocrotitorii
domnului, care, astfel, îşi pregăteşte propriile izbânzi.
În vechiul drept românesc, corupţia este incriminată abia în perioada domniilor fanariote,
ceea ce nu înseamnă însă că în perioadele anterioare nu existau cazuri de mituire, în special în
legătură cu împărţirea dreptăţii şi că ele nu erau pedepsite.77
În Pravila lui Matei Basarab din 1632, luarea de mită era aspru pedepsită. În dreptul feudal
român, pedepsele al căror scop principal era intimidarea, nu erau însă limitate la cele prevăzute

72
Ibidem.
73
V. Dobrinoiu, Corupţia… op. cit., p. 91.
74
B. Henri, La corruption… op. cit., p. 43-51.
75
P. Heywood, De la dictature a la democratie: les forms changeantes de la corruption en Espagne, în „Democratie
et corruption en Europe”, Ed. La Decouverte, 1995, p. 223.
76
N. Djuvara, Între Orient şi Occident, Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas, Bucureşti, ed. a II-a,
2002.
77
V. Dobrinoiu, Corupţia… op. cit., p. 92.
31
de pravile, căci domnul avea dreptul să aplice şi alte pedepse, iar, pe de altă parte, puteau să fie
fixate „după voia judecătorului”. Miron Costin, în Letopiseţul Moldovei spune că domnii erau
severi şi faţă de judecătorii corupţi care erau pedepsiţi după vechile legi.78
Frecventele cazuri de corupţie din timpul domniilor fanariote, au impus implementarea
unor texte penale încă din timpul ultimelor domnii fanariote. Astfel, în anul 1780, a apărut
Pravilniceasca Condică a domnitorului Alexandru Ipsilante, care prevede aplicarea unor pedepse
aspre pentru faptele de corupţie. Traficul de influenţă a fost şi el reprimat pe vremea domnitorului
Ipsilante, cunoscut sub numele de „exerciţiu de influenţă”, cu o sferă de aplicare mult mai largă
decât traficul de influenţă79.
În Condica criminalicească şi procedura ei din anul 1826, apărută în Moldova sub domnia
lui Ion Sandu Sturdza, delictul de corupţie era prevăzut în articole distincte.80
O reacţie mai adecvată faţă de fenomenul extins al corupţiei din acele vremuri a constituit-
o Condica de drept penal şi procedură penală, intrată în vigoare la 1.01.1852 în Muntenia, sub
domnia lui Barbu Ştirbei.81
Începând cu sfârşitul secolului XIX, corupţia era în mod egal percepută ca o ameninţare
majoră şi pentru sistemul privat, întrucât aducea atingere încrederii necesare menţinerii şi
dezvoltării relaţiilor sociale şi economice.82
Mai recent, interesul din ce în ce mai crescut pentru acest subiect a suscitat reacţii
naţionale şi internaţionale. În presa a numeroase ţări, începând cu anii 1990, corupţia n-a încetat
să ţină primele pagini şi să invadeze literatura juridică indiferent de regimul economic sau politic
al statelor. Ţările din Europa occidentală, centrală şi orientală sunt de părere că acest fenomen
reprezintă cea mai serioasă ameninţare împotriva sistemului democratic şi economic. 83 Corupţia a
devenit o problemă pe care guvernele şi parlamentele o tratează cu toată seriozitatea, niciun
sistem de guvernământ sau de administraţie nefiind la adăpost de acest fenomen care este atributul
celor ce abuzează de puterea conferită.

3.3. Lupta împotriva corupţiei din perspectivă europeană

În plan european, se constată o intensificare a luptei împotriva corupţiei desfăşurată la

nivelul Uniunii europene prin adoptarea unor programe de acţiune, organizarea unor conferinţe pe

78
Ibidem, p. 93.
79
Aşadar, în dreptul român, traficul de influenţă a fost incriminat cu un secol înainte de dreptul penal francez
80
I. Teodorescu, Curs de drept penal şi procedură, Bucureşti, 1929, p. 187.
81
V. Dobrinoiu, Corupţia… op. cit., p. 98.
82
La lutte contre la corruption: une priorite pour le Conseil de l’Europe, aflată pe site-ul
http://www.coe.int/t/dg1/greco/documents/
83
Programme d’action… aflat pe site-ul www.coe.int/t/dg1/greco/documents/
32
această temă, adoptarea unor instrumente de lucru prin care se urmăreşte definirea, precum şi
găsirea unor modalităţi de prevenţie şi sancţionare a acestui fenomen.
Într-un articol se vorbeşte despre existenţa corupţiei internaţionale, care excede graniţele
naţionale ale unui stat, fapt care modifică formele luptei împotriva acestui fenomen, cunoscut în
majoritatea sistemelor de drept.84 Existenţa corupţiei internaţionale are ca efect, în primul rând,
internaţionalizarea interesului protejat de norma penală şi pune accentul, pe de o parte, pe
funcţionarul unui alt stat, iar pe de altă parte, pe funcţionarul internaţional, astfel încât, nu mai e
decât un pas de la apărarea bunului public naţional la apărarea bunului public extranaţional sau
supranaţional.
În al doilea rând, internaţionalizarea se îmbină cu diversificarea interesului protejat în
economie, vizând privatizarea acestuia, diversificare perceptibilă cu ajutorul examenului comparat
al legislaţiilor naţionale. Pe această cale, se poate distinge între corupţia publică prin care se aduce
atingere unui interes public şi corupţia privată care sancţionează concurenţa neloială.
Lupta împotriva corupţiei este stipulată încă în cuprinsul art. 29 din Tratatul Uniunii
Europene, care o aminteşte ca pe un obiectiv ce permite crearea şi conservarea unui spaţiu
european al libertăţii, securităţii şi justiţiei.
Dezvoltarea economică a trasat apariţia unor multiple evenimente marcante, începând cu
1981, determinând Comitetul de miniştri al Consiliului Europei să recomande luarea unor măsuri
împotriva criminalităţii economice (cuprinzând aici şi corupţia).85
Crearea Grupului multidisciplinar asupra corupţiei (GMG) în septembrie 1994 sub
auspiciile Comitetului European pentru problem infracţionale (CDPC) şi ale Comitetului european
pentru cooperare juridică (CDCJ) a evidenţiat faptul că, lupta împotriva corupţiei s-a afirmat ca
fiind una dintre priorităţile Consiliului Europei.86
În 18-21 noiembrie 1996, la cea de-a 578-a sesiune, Comitetul de Miniştri a adoptat
Programul de acţiune împotriva corupţiei GMC (96) 95, elaborat de Grupul multidisciplinar
asupra corupţiei, fixând data de 31.12.2000 pentru punerea în aplicare. Obiectivele GMC constau
în pregătirea unor convenţii internaţionale privind lupta împotriva corupţiei şi în prevederea unor
mecanisme care să asigure respectarea normelor cuprinse în aceste instrumente.
În iunie 1997, la cea de-a 21-a Conferinţă de la Praga, miniştrii de justiţie ai Statelor
membre ale Consiliului Europei şi-au exprimat preocuparea în faţa noilor tendinţe ale
criminalităţii de a studia caracterul organizat, sofistic şi transnaţional ale acestor activităţi
criminale. Lupta împotriva criminalităţii organizate implică, în mod necesar, un răspuns adecvat
la problematica corupţiei. În plus, a subliniat că forţa corupţiei pune în pericol stabilitatea
instituţiilor democratice şi fundamentele morale ale societăţii. Miniştrii au propus adoptarea de
84
J. Tricot, La corruption internationale, în „Revue de Science Criminelle” nr. 4/2005, p. 235.
85
Recomandarea (81)12 aflată pe site-ul http://www.coe.int/t/dg1/greco/documents/
86
site-ul http://www.coe.int/t/dg1/greco/documents
33
urgenţă a unei convenţii penale recomandată de Comitetul de Miniştri, care să reprezinte un
instrument eficace în lupta împotriva corupţiei, deschis atât statelor membre, cât şi statelor
nemembre ale Consiliului Europei, în mod egal.87
În octombrie 1997, la cel de-al doilea Summit de la Strasbourg, şefii de state şi de guverne
ale Statelor membre ale Consiliului Europei au decis găsirea unor răspunsuri comune cu privire la
problemele dificile puse de dezvoltarea corupţiei şi criminalităţii organizate. A fost însărcinat
Comitetul de Miniştri să adopte principiile directoare aplicabile în legislaţiile şi practica naţională,
să traseze de urgenţă activitatea de elaborare a instrumentelor juridice internaţionale conforme cu
Programul de Acţiune împotriva Corupţiei, vizând stabilirea fără întârziere a unui mecanism
eficace pentru respectarea principiilor directoare şi pentru adoptarea instrumentelor juridice
internaţionale pertinente.
În noiembrie 1997, la cea de-a 101-a Sesiune de la Strasbourg, Comitetul de miniştri a
adoptat Rezoluţia (97) asupra celor 20 de principii directoare pentru lupta împotriva corupţiei şi a
însărcinat GMC să-i înainteze fără întârziere un proiect de text care să pună în aplicare un
mecanism eficace pentru respectarea şi adoptarea instrumentelor normative ale Consiliului
Europei în materie de luptă împotriva corupţiei.
În martie 1998, GMC ţinând cont de sfatul dat de CDCJ şi CDPC, a aprobat un proiect de
acord, instituind Grupul Statelor împotriva corupţiei – GRECO. În mai 1998, la cea de-a 102-a
sesiune de la Strasbourg, prin Rezoluţia (99)5, Comitetul de Miniştri a autorizat punerea în
aplicare a Grupului Statelor împotriva corupţiei GRECO sub forma unui acord parţial lărgit, iar în
1 mai 1999, GRECO a fost creat de 17 state membre88 ale Consiliului Europei.89

3.4 Organizaţii implicate în lupta împotriva corupţiei

Principala organizaţie în lupta împotriva corupţiei este, aşa cum am arătat anterior, Grupul
multidisciplinar asupra corupţiei (GMG), creat în septembrie 1994 sub auspiciile Comitetului
European pentru probleme infracţionale (CDPC) şi ale Comitetului European pentru cooperare
juridică (CDCJ), ceea ce evidenţiază, aşa cum am arătat anterior, faptul că lupta împotriva
corupţiei s-a afirmat ca fiind una dintre priorităţile Consiliului Europei. Obiectivul său principal îl
constituie, conform art. 1 din Statutul GRECO, ameliorarea capacităţii statelor membre în lupta

87
Ibidem.
88
Iniţial, aceste state erau: Belgia, Bulgaria, Cipru, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda,
Lituania, Luxemburg, România, Slovacia, Slovenia, Spania şi Suedia.
89
În prezent, numărul acestor state este mult mai mare, din acestea făcând parte: Albania, Andora, Armenia, Austria,
Azerbaidjan, Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Finlanda,
Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Moldova,
Monaco, Muntenegru, Ţările de Jos, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Federaţia Rusă, Serbia, Slovacia,
Slovenia, Spania, Suedia, Elveţia, Macedonia, Turcia, Ucraina, Regatul Unit, SUA.
34
împotriva corupţiei prin punerea în lucru a unor angajamente în acest domeniu.90 Activitatea GMC
s-a desfăşurat în trei etape 91: în prima etapă au fost evaluate instituţiile anticorupţie ale statelor şi
s-au monitorizat imunităţile acordate acestor state; în etapa a doua a fost monitorizată
corupţia în instituţiile publice şi, alături de ea, spălarea banilor, precum şi responsabilităţile
persoanelor angajate. Etapa a treia este considerată cea mai importantă pentru că se monitorizează
modul în care statele implementează reglementările Consiliului Europei şi, pentru prima dată, se
monitorizează transparenţa finanţării partidelor politice.
La nivelul Uniunii Europene există în prezent o singură instituţie care abordează problema
corupţiei şi anume, Oficiul de Luptă Anti-Fraudă (OLAF), care devine din ce în ce mai activ în
zona corupţiei, până la înfiinţarea acestuia neexistând niciun alt organism în Uniunea Europeană
care să se ocupe de această problemă 92. Înainte, OLAF nu făcea decât să protejeze interesele
financiare ale UE în ceea ce priveşte cheltuielile şi veniturile, dar a început să vorbească şi despre
corupţie pentru că a descoperit că există problem majore în ce priveşte utilizarea acestor fonduri,
ceea ce denotă existenţa corupţiei şi în acest domeniu.
Un rol important îl are şi reţeaua de cooperare judiciară Eurojust, instituită în 2002 prin
Decizia nr. 2002/187/JAI a Consiliului din 28.02.2002,3 a cărei competenţă acoperă în principal
frauda, corupţia, spălarea de bani şi participarea în cadrul unei organizaţii criminale. Eurojust este
un organism specializat al Uniunii Europene cu sediul la Haga şi are personalitate juridică. 93
Eurojust se naşte ca răspuns la încercările Comisiei Europene de a înfiinţa un Minister Public,
având totodată legătură şi cu Reţeaua Judiciară Europeană. 94 De asemenea, un rol important îl are
şi Europol (L’office européen de police) în acest domeniu, actul definitoriu pentru această ultimă
instituţie fiind Convenţia privind Europolul din 26.07.1995.
Preocupări legate de lupta împotriva corupţiei are şi INTERPOL, această infracţiune fiind
una dintre cele şase infracţiuni aflate în sfera de preocupare a acestuia. 95 În acest sens, la acest
nivel s-a creat INTERPOL Group of Expert on Corruption (IGEC) 96, al cărui scop este să dezvolte
şi să implementeze noi iniţiative de eficientizare a legislaţiei în lupta împotriva corupţiei. IGEC s-
a constituit cu prilejul primei Conferinţe Internaţionale în materie de corupţie, organizat de
Secretariatul General INTERPOL, care a avut loc în Lyon în aprilie 1998, fiind un grup

90
www.coe.int/t/dg1/greco/documents
91
A se vedea, Discursul preşedintelui Grupului de State împotriva Corupţiei, la Conferinţa europeană pe tema
utilizării fondurilor europene din 22.05.2008, aflat pe site-ul www.just.ro
92
Principala activitate a OLAF este combaterea fraudei şi, cum la Bruxelles corupţia este echivalentă cu frauda,
atenţia acestei organizaţii a fost extinsă şi cu privire la aceasta din urmă – a se vedea, Discursul… aflat pe site-ul
www.just.ro
93
V. Brutaru, Eurojust. Constituire. Activitate. Căile de consolidare a Eurojust. Raportul dintre suveranitatea
naţională şi cea a Uniunii Europene, „RDP” nr. 3/2008, p. 140.
94
G. Antoniu, Legea penală… op. cit., p. 19.
95
A se vedea, site-ul http://www.interpol.int
96
Spre deosebire de GMC constituit la nivel european, IGEC este o grupare cuprinzând state din întreaga lume.
35
multidisciplinar reprezentând toate regiunile INTERPOL, care facilitează coordonarea şi
armonizarea diferitelor legislaţii în combaterea corupţiei.
O altă organizaţie importantă în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei este
Transparency International, o organizaţie non-guvernamentală fondată în 1993, având sediul în
Berlin. Transparency International sau TI reprezintă o coaliţie de persoane, organisme şi
societăţi, care intenţionează să scoată în evidenţă pagubele create de fenomenul corupţiei şi al
cărei scop este acela de a combate corupţia la nivel global. Transparency International are, printre
altele, şi iniţiativa de a stabili indicele de corupţie din diferitele ţări ale lumii.
De asemenea, astfel cum se stipulează în Preambulul Convenţiei penale privind corupţia,
au fost apreciate realizările recente care contribuie la ameliorarea conştiinţei şi cooperării la nivel
internaţional în lupta împotriva corupţiei, inclusiv acţiunile desfăşurate de O.N.U., Banca
Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Mondială a Comerţului, Organizaţia Statelor
Americane, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică şi Uniunea Europeană.

3.5. Instrumente juridice europene relevante în materie de corupţie

Chiar Tratatul asupra Uniunii Europene menţionează în cuprinsul art. 29 faptul că

prevenirea corupţiei şi lupta contra acestui fenomen este unul dintre obiectivele permanente ale
creării şi conservării unui „spaţiu european de libertate, securitate şi justiţie”, în timp ce
Programul de acţiune contra criminalităţii organizate din 1997 pledează pentru instituirea unei
politici anticorupţie comună, bazată pe măsuri preventive.97
1. Prima convenţie98 importantă, cu implicaţii indirecte asupra corupţiei o constituie
Convenţia privitoare la protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor europene din 26.07.1995,
denumită şi Convenţia PIF99, având drept scop instituirea competenţei Comunităţilor în domeniul
dreptului penal, în cuprinsul căreia se defineşte frauda comunitară şi, totodată, se instituie
obligativitatea penalizării acestor fapte.
Un rol important în materia corupţiei l-a constituit Primul Protocol la Convenţia privind
protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor europene100 semnat de Statele membre la
26.09.1996 care, în primul rând, vizează actele de corupţie săvârşite de şi împotriva funcţionarilor,

97
A.M. Truichici, Lupta împotriva corupţiei la nivelul Uniunii Europene, „RDP” nr. 4/2007, p. 94.
98
Pe lângă aceste Convenţii elaborate la nivel european, există şi Convenţii de o importanţă similară la nivel
internaţional. Este vorba, printre altele, despre Convenţia ONU împotriva corupţiei, adoptată în decembrie 2003. Alte
documente internaţionale relevante în domeniul prevenirii şi controlului social al corupţiei elaborate de Organizaţia
Naţiunilor Unite, Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei şi mitei în tranzacţiile comerciale
internaţionale (Rezoluţia nr. 51/191 din 21 februarie 1997), Acţiunea împotriva corupţiei şi mitei în tranzacţii
comerciale internaţionale (Rezoluţia nr. 53/176 din 25 ianuarie 1999), Rezoluţia cu privire la prevenirea şi
combaterea practicilor coruptive şi transferului ilegal de fonduri (Rez. nr. 55/188 din 20 decembrie 2000), Programul
global anticorupţie din 23 aprilie 1999.
99
Publicată în JO C 316 din 27.11.1995, p. 49-57.
100
Publicat în JO C 313 din 23.10.1996, p. 2-10.
36
atât naţionali, cât şi comunitari, responsabili cu perceperea, gestionarea şi cheltuirea fondurilor
comunitare pe care le controlează. În cuprinsul acestui protocol se defineşte corupţia activă şi
pasivă şi se instituie obligativitatea sancţionării acestor fapte.
În ce priveşte cel de-al doilea Protocol la Convenţia privind protecţia intereselor financiare
ale Comunităţilor europene, semnat de statele membre la 19.06.1997, acesta are ca obiectiv
spălarea de bani şi instituirea răspunderii persoanei juridice.
Un rol important l-a avut şi Protocolul din 29.11.1996 privind interpretarea cu titlu
prejudicial de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a Convenţiei privind protecţia
intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, precum şi a Primului Protocol la această
Convenţie.101
2. Un alt document important în ce priveşte lupta împotriva corupţiei îl constituie
Convenţia privitoare la lupta împotriva corupţiei vizând funcţionarii Comunităţilor Europene sau
funcţionarii statelor membre ale Uniunii Europene102, adoptată de Consiliul Uniunii Europene
la 26.05.1997.103 Prin Decizia nr. 2007/751/CE a Consiliului adoptată la Bruxelles în 8.11.2007,
România şi Bulgaria au aderat la această convenţie. Aceasta nu se preocupă doar de corupţia care
atentează sau este susceptibilă să atenteze asupra intereselor financiare ale Comunităţilor
europene, ci vizează toate formele de corupţie activă şi pasivă în care sunt implicaţi funcţionarii
Comunităţilor europene sau ai statelor membre ale Comunităţilor europene, ori persoanele
asimilate acestora, cum sunt miniştrii.
3. O convenţie asemănătoare cu cea anterioară o constituie Convenţia OCDE privitoare la
lupta împotriva corupţiei agenţilor publici străini în tranzacţiile comerciale internaţionale,
adoptată în 21.11.1997, cu implicaţii în combaterea corupţiei din cadrul tranzacţiilor comerciale
internaţionale104.
4. Convenţia penală în materie de corupţie adoptată la Strasbourg în 27.01.1999, intrată în
vigoare la 1.07.2002,105 reprezintă un instrument eficient vizând incriminarea în manieră
coordonată a unui larg evantai de fapte de corupţie şi ameliorarea cooperării internaţionale pentru
accelerarea sau permiterea procedurii împotriva corupătorilor şi a persoanelor corupte. Convenţia
are un câmp vast de aplicare şi completează instrumentele juridice déjà existente, şi anume,
Convenţia Uniunii Europene din mai 1997 privitoare la corupţia care implică doar funcţionarii
Comunităţilor Europene sau funcţionarii statelor Uniunii Europene, în timp ce Convenţia OCDE

101
G. Antoniu, Activitatea normativă penală a Uniunii Europene (3), „RDP” nr. 3/2007, p. 28.
102
Publicată în J.O.C.E C195 din 25.06.1997, aflată pe site-ul http://eur-lex.europa.eu/Notice.
103
Corupţia agenţilor publici străini a fost incriminată pentru prima oară de Statele Unite ale Americii, prin adoptarea
Foreign Corrupt Practices Act (FCPA) de către Senatul american la 19.12.1977.
104
Organizaţia de cooperare şi dezvoltare economică a succedat OECE (Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică) începând cu anul 1961, misiunea sa fiind aceea de a ajuta guvernele să realizeze creşteri economice şi să
crească nivelul de trai al statelor membre.
105
Publicată în CETS nr. 173/1999, aflată pe site-ul http://www.coe.int/t/dg1/greco/ documents
37
din decembrie 1997 se limitează doar la lupta împotriva corupţiei agenţilor publici străini în
tranzacţiile comerciale internaţionale.
Protocolul adiţional la Convenţia penală privitoare la corupţie, adoptat la Strasbourg la
15.05.2003 şi intrat în vigoare la 1.02.2005,106 extinde câmpul de aplicare a Convenţiei şi cu
privire la arbitrii în materie comercială, civilă şi alte materii, precum şi cu privire la juraţi,
completând astfel dispoziţiile acestei Convenţii.
5. Convenţia civilă privitoare la corupţie, adoptată la Strasbourg în 4.11.1999, intrată în
vigoare la 1.11.2003107.

4. Infracțiunile de mediu

La nivel internaţional s-au dezvoltat o serie de instrumente şi tehnici menite să

stabilească cadrul legal necesar realizării obiectivului dezvoltării durabile 108. Printre acestea
sunt mijloacele preventive (de exemplu, evaluarea strategică de mediu sau evaluarea
impactului asupra mediului a proiectelor) şi măsurile economico-financiare, cum sunt
comercializarea emisiilor, mecanismul dezvoltării curate, proiectele de implementare în
comun.
Cu toate acestea, s-a simţit nevoia elaborării unor măsuri de răspuns la producerea
prejudiciilor aduse mediului, menite să repare dauna produsă şi, în măsura posibilităţilor, să
restabilească echilibrul ecologic. Astfel de măsuri au fost adoptate în domeniul maritim 109 şi în
domeniul nuclear110, norme cu caracter general fiind cuprinse în Convenţia de la Lugano din
anul 1993 privind răspunderea civilă pentru prejudiciile rezultate din activităţi periculoase
pentru mediu, care nu a intrat în vigoare. însă, toate aceste instrumente şi documente
internaţionale au în vedere numai măsuri de natură civilă, adică se referă, în principiu, numai

106
Publicat în CETS nr. 191/2003.
107
Publicată în CETS nr. 174/1999.
108
Obiectivul dezvoltării durabile are în vedere faptul că realizarea necesităţilor generaţiei prezente nu trebuie să
afecteze posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor necesităţi. A fost formulat pentru prima oară
de Comisia modială privind mediu şi dezvoltarea (Comisia Brundtland) în raportul său Viitorul nostru comun”
elaborat în 1987.
109
A se vedea, în acest sens: Convenţia de la Bruxelles privind răspunderea civilă pentru daune cauzate de poluarea
cu hidrocarburi din 1969, astfel cum a fost modificată în 1992; Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune
cauzate în timpul transportului de bunuri periculoase pe drumuri, căi ferate şi de navele fluviale, încheiată la Geneva
în 1989; Convenţia de la Londra din 1996 privind răspunderea şi compensarea pentru daune în legătură cu transportul
substanţelor nocive şi periculoase pe mare; Convenţia de la Londra din 2001 privind răspunderea civilă pentru
daunele cauzate de poluarea cu hidrocarburi din rezervoare.
110
A se vedea, de asemenea: Convenţia de la Paris din 1960 privind răspunderea faţă de terţi în domeniul energiei
nucleare, completată prin Convenţia de la Bruxelles din 1962; Convenţia de la Viena din 1963 privind răspunderea
civilă pentru daune nucleare, modificată prin Protocolul de la Viena din 1997; Protocolul comun referitor la aplicarea
Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei de la Paris, adoptat în 1988; Convenţia privind compensarea suplimentară
pentru daune nucleare, adoptată în 1997 la Viena; Convenţia de la Bruxelles din 1962 privind răspunderea
operatorilor de nave nucleare.
38
la repararea daunei cauzate mediului, fără a conţine aspecte represive, de pedepsire a celui
vinovat de cauzarea prejudiciului.
Rolul important al dreptului penal în domeniul de interes a fost subliniat şi la nivel
internaţional. Un prim pas spre reglementarea protecţiei mediului din punct de vedere al
dreptului penal l-a constituit Convenţia europeană privind protecţia mediului prin dreptul
penal111, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1998 în cadrul Consiliului Europei. Prevederile
Convenţiei au un rol foarte important în construirea unei strategii naţionale eficiente de
protecţie penală a calităţii factorilor de mediu şi, implicit a dreptului fundamental al omului la
un mediu sănătos, dar şi în armonizarea legislaţiei naţionale cu cerinţele europene.
În elaborarea convenţiei s-a avut în vedere faptul că dezvoltarea industrială
nereglementată poate cauza o poluare de natură a reprezenta un risc pentru mediu, folosirea
necontrolată a tehnologiei şi exploatarea excesivă a resurselor naturale presupune riscuri mari
pentru mediu, iar dreptul penal joacă un rol important în protecţia mediului luând în
considerare faptul că atingerile aduse mediului, care produc consecinţe grave, trebuie să fie
clasificate drept infracţiuni şi pedepsite ca atare.
Convenţia conţine prevederi privind atât măsurile care trebuie adoptate la nivel
naţional, cât şi măsuri care trebuie întreprinse la nivel internaţional. Cât priveşte măsurile la
nivel naţional, acestea au în vedere stabilirea de către părţi de infracţiuni săvârşite cu intenţie
(art. 2 din Convenţie), infracţiuni săvârşite din culpă (art. 3), alte infracţiuni şi contravenţii
(art. 4), de modalităţi de pedepsire a infracţiunilor (art. 6 şi 7) şi de refacere a mediului (art.
8), precum şi răspunderea persoanelor juridice (art. 9).
Referitor la măsurile la nivel internaţional, acestea conţin dispoziţii privind cele mai
largi măsuri de cooperare în procedurile judiciare şi de investigare a infracţiunilor stabilite, în
conformitate cu prevederile convenţiei, precum şi acordarea de asistenţă în investigarea
contravenţiilor stabilite de art. 4 din convenţie (art. 12).
În chiar preambulul Convenţiei este arătat că statele membre, ca şi alte state
participante, apreciază că rolul Consiliului Europei este acela de a asigura unitatea de
obiective în activitatea de protecţie penală a mediului la nivel european, că dezvoltarea
economică neunitară poate crea poluare gravă pentru diferiţi factori de mediu, că viaţa şi
sănătatea umană, animală şi a mediului trebuie asigurată în cele mai bune condiţii şi că, deşi
rolul primordial este recunoscut mijloacelor de tip preventiv, legea penală joacă un rol foarte
important în activitatea de protecţie a mediului.

111
Convenţia privind protecţia mediului înconjurător prin dreptul penal, adoptată la Strasbourg, 04.11.1998,
semnată de România la 15.02.1999.
39
 Pentru ca acest rol să fie eficient se apreciază că vor trebui incriminate violările grave
şi stabilite sancţiuni corespunzătoare acestui nivel abstract de gravitate socială.
În continuare, se stabileşte necesitatea incriminării în legislaţiile naţionale a
următoarelor categorii de fapte, în situaţia în care ele sunt comise cu intenţie:
a) deversarea, emisia sau introducerea unei cantităţi de substanţe sau radiaţii
ionizante în aer, sol sau apă care:
- cauzează moartea sau vătămări grave unei persoane, sau
- creează un risc semnificativ de a produce moartea sau vătămarea
gravă a unei persoane;
b) deversarea, emisia sau introducerea nelegală a unei cantităţi de substanţe sau
radiaţii ionizante în aer, sol, sau apă care cauzează sau pot cauza deteriorarea
îndelungată a acestora ori moartea sau vătămarea corporală gravă sau prejudicii
importante ale unor monumente protejate sau a altor obiecte, proprietăţi, animale
sau plante protejate;
c) dispunerea, tratarea, depozitarea, transportul, exportul sau importul de deşeuri
periculoase care cauzează sau sunt de natură să producă moartea sau vătămarea
corporală gravă a unei persoane ori alterări importante ale calităţii aerului, solului,
apei, animalelor sau plantelor;
d) operaţiunea ilegală a unei entităţi în care se regăseşte o activitate periculoasă şi care
cauzează sau poate cauza moartea sau vătămarea corporală gravă a unei persoane
ori alterări importante ale calităţii aerului, solului, apei, animalelor sau plantelor;
e) producerea, tratarea, depozitarea, folosirea, transportul, importul sau exportul de
materii nucleare sau de alte substanţe radioactive periculoase care cauzează sau
poate cauza moartea sau vătămarea corporală gravă a unei persoane ori alterări
importante ale calităţii aerului, solului, apei, animalelor sau plantelor.
Documentul ia apoi în discuţie necesitatea reglementării eficiente a aplicării legii
penale pentru comportamentele neglijente, indicând ca variante incriminarea oricărui astfel de
comportament sau doar a celor care se datorează unei culpe foarte grave.
Pentru a completa tabloul instrumentelor de ocrotire a mediului prin dreptul penal
Convenţia prevede că atunci când statele consideră că incriminarea comportamentelor
descrise până în acest punct, mai pot proceda la prevederea ca infracţiuni sau contravenţii cu
sancţiuni corespunzătoare în legislaţia internă a următoarelor comportamente intenţionate sau
neglijente:

40
 a) descărcarea, emisia sau introducerea nelegală de substanţe sau radiaţii ionizante în
aer, sol sau apă;
b) producerea de zgomote peste limitele legale;
c) dispunerea, tratarea, depozitarea, transportul, exportul sau importul de deşeuri;
d) producerea, tratarea, depozitarea, folosirea, transportul, importul sau exportul
nelegale de materii nucleare sau de alte substanţe radioactive sau chimice periculoase;
e) cauzarea nelegală de modificări negative într-un parc naţional, rezervaţie naturală,
arie de conservare acvatică sau altă arie protejată;
f) posesia, dobândirea, uciderea sau comercializarea nelegală a speciilor protejate din
flora sau fauna sălbatică.
După cum se observă, este vorba despre comportamente asemănătoare cu cele care se
indică a se impune a fi încriminate. Acestea, însă, nemaifiind de natură să cauzeze moartea
sau vătămarea corporală gravă a unei persoane ori alterări importante ale calităţii aerului,
solului, apei, animalelor sau plantelor, indică un nivel mai redus de gravitate socială, drept
pentru care se lasă la aprecierea legiuitorilor naţionali să stabilească dacă este sau nu necesar
ca ele să fie incluse în sfera ilicitului penal sau contravenţional.
În continuarea convenţiei sunt clarificate chestiuni care ţin de jurisdicţia în cazul
infracţiunilor care aduc atingere calităţii mediului, de necesitatea stabilirii unor sancţiuni
penale corespunzătoare cu gravitatea abstractă a infracţiunilor, incluzând în această categorie
şi chestiunile ce ţin de confiscarea unor bunuri care au fost folosite la comiterea infracţiunilor
sau care au rezultat din acestea.
Un loc important în conţinutul Convenţiei îl ocupă prevederile referitoare la
răspunderea penală a persoanelor juridice pentru comiterea comportamentelor considerate
infracţiuni. Din acest punct de vedere, se stabileşte că fiecare stat va trebui să stabilească
modul în care va fi angajată răspunderea penală pentru infracţiunile comise de organele,
membrii sau alte organisme reprezentative ale acesteia.
În Secţiunea a III- a Convenţiei sunt stabilite coordonatele internaţionale ale activităţii
de reprimare a comportamentelor antisociale comise în domeniul mediului şi al ocrotirii
dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos. În legătură cu aceasta se stabileşte că
statele vor trebui să-şi permită reciproc, în acord cu prevederile instrumentelor internaţionale
relevante în materia asistenţei juridice internaţionale în materie penală şi cu legislaţiile lor
interne, luarea celor mai largi măsuri de cooperare în investigarea şi în domeniul procedurilor
judiciare în general în cauzele ce au ca obiect vreuna dintre faptele descrise în Convenţie.

41
 Legislaţia românească ce are ca obiectiv sancţionarea infracţiunilor de mediu
corespunde cerinţelor Convenţiei. Toate categoriile de fapte pe care aceasta le indică a fi
periculoase pentru mediu se regăsesc în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195 din 2005,
privind protecţia mediului, legea cadru în materie, sau în diferite acte normative cu vocaţie
sectorială (de exemplu Legea nr. 111/ 1996 112 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor
nucleare, O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor 113, etc.), uneori, chiar în mai multe
acte normative deodată. În perspectivă, chiar, considerăm oportună introducerea în noul cod
penal a unor incriminări cu incidenţă în domeniul analizat.
De asemenea, se impune ratificarea acestei convenţii care, împreună cu reperele
politicilor comunitare în materie de ocrotire penală a mediului şi a dreptului fundamental al
omului la un mediu sănătos, vor putea contribui la alcătuirea unei strategii legislative interne
eficiente în domeniul mediului înconjurător.
La nivelul Uniunii Europene, primul pas în realizarea protecţiei mediului prin
mijloacele dreptului penal l-a reprezentat iniţiativa daneză 114, ce avea drept scop stabilirea
măsurilor pentru combaterea infracţiunilor grave privind mediului, prin adoptarea unei
decizii- cadru a Consiliului Uniunii Europene.
Iniţiativa daneză definea noţiunile de „infracţiune gravă privind mediul” 115 şi
„circumstanţe agravante”116 şi prevedea că statele membre trebuie să asigure posibilitatea
răspunderii persoanelor juridice, iar încălcările normelor legale trebuie să fie sancţionate de
legea penală. Se prevedea, de asemenea, posibilitatea confiscării, conform legislaţiei
naţionale, a echipamentelor, profiturilor şi activelor de valoare similară în legătură cu
infracţiunea. Cooperarea statelor membre trebuie să fie cât mai extinsă posibil în ceea ce
priveşte investigarea şi anchetarea infracţiunilor, luându-se în considerare limitarea
domeniului de aplicare, ca rezultat al oricăror rezerve pe care statele membre le-au făcut la
Convenţia europeană din 1959 privind asistenţa judiciară în probleme penale 117. Dispoziţiile

112
Legea nr. 111/ 1996 republicată în M. Of., Partea I nr. 552 din 27/06/2006.
113
Publicată în M.Of. nr. 283 din 22.06.2000, modificată și completată prin OUG 61/2006.
114
Textul în limba engleză a fost publicat în JOCE seria C, nr. 39 din 11 februarie 2000, p. 4 - 7.
115
Reprezintă actele sau omisiunile, realizate în circumstanţe agravante şi prin încălcarea legislaţiei naţionale de
mediu, constând în poluarea aerului, apei, solului sau depozitarea ori eliminarea deşeurilor sau a substanţelor similare
care produce prejudicierea substanţială a mediului sau prezintă un risc evident al unui astfel de pudiciu.
116
Înseamnă, în special, că: a) actul sau omisiunea nu poate fi considerată parte a desfăşurării zilnice, normale a unei
activităţi legale; b) încălcarea normelor legale este gravă ca dimensiune sau c) profitul financiar a fost dorit sau
obţinut. în stabilirea gravităţii încălcării normelor legale, trebuie acordată importanţă următorilor factori: a) dacă un
astfel de comportament este sistematic sau persistent, arătând desconsiderarea deliberată a consideraţiilor de mediu de
bază; b) dacă încălcarea a fost premeditată sau c) dacă a fost făcută o încercare de a ascunde poluarea sau depozitarea,
determinând prin aceasta creşterea prejudiciului sau pericolului, sau măsurile de prevenire sau curăţare nu au fost
luate sau au fost luate foarte târziu.
117
Convenţia a fost încheiată la Strasbourg, în aprilie 1959, sub egida Consiliului Europei şi a intrat în vigoare la 12
iunie 1962. România a devenit parte la această convenţie prin ratificarea ei prin Legea nr. 236/1998 (publicată în M.
Of. nr. 492 din 21 decembrie 1998), modificată prin O.U.G. nr. 90/1999 (publicată în M. Of. nr. 270 din 11 iunie
1999).
42
privind asistenţa judiciară stabileau că un stat membru trebuie să transmită altui stat membru,
fără a exista o solicitare în acest sens, informaţii specifice privind infracţiunile grave privind
mediu, în cazul în care furnizarea acestor informaţii este necesară pentru o investigare sau o
acuzare.
Iniţiativa daneză mai menţiona necesitatea ca anchetele penale să poată fi transferate
de la un stat membru la altul, în conformitate cu normele internaţionale. Fiecare stat membru
trebuie să desemneze unul sau mai multe puncte de contact pentru colectarea şi schimbul de
informaţii privind infracţiunile grave de mediu. Cel puţin un punct de contact din fiecare stat
membru trebuie să fie disponibil permanent. Statele membre trebuie să transmită informaţii
privind experienţa, know-how-ul şi cunoştinţele de specialitate pe care le deţin în vederea
alcătuirii unui registru ce urmează a fi ţinut de Secretariatul Consiliului. în cazul în care
Europol va fi desemnat ca organul competent să se ocupe cu infracţiunile de mediu,
responsabilitatea registrului urma să fie transferată acestuia.
Propunerea Consiliului, bazată pe iniţiativa daneză, a fost supusă Parlamentului
European care a adoptat, în procedură de consultare, raportul privind aceasta iniţiativă, cu o
serie de amendamente care aveau în vedere extinderea definiţiei noţiunilor „infracţiune gravă
privind mediul” şi „circumstanţe agravante”, armonizarea pedepselor la nivelul UE şi
solicitau un sistem de sancţiuni mai aspre decât cel existent. De asemenea, se solicita
posibilitatea declanşării de anchete penale şi împotriva persoanelor juridice. În ceea ce
priveşte hotărârile instanţelor de judecată şi, ori de câte ori este posibil, a altor organisme,
acestea să fie puse la dispoziţia publicului în conformitate cu prevederile art. 9 par. 4 din
Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la
justiţie în probleme de mediu118, încheiată la Aarhus, Danemarca, în anul 1998.
În paralel, Comisia europeană a propus, la 15 martie 2001, un proiect de directivă
având drept scop sancţionarea infracţiunilor grave privind mediul 119, propunere fundamentată
pe baza art. 175 TCE120, articol ce face parte din Titlul III al Tratatului privind Uniunea
Europeană121, reprezentând pilonul I al Uniunii. în urma consultării Parlamentului European
asupra iniţiativei daneze, Consiliul UE a adoptat unele amendamente, ce au privit, în
principal, baza legală a acestei iniţiative.
Pe de altă parte, Consiliul UE a luat în considerare propunerea de directivă înaintată de
Comisie, ajungând la concluzia că majoritatea cerută pentru adoptarea propunerii de directivă

118
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr.86/2000 (M. Of. nr. 228 din 22 mai 2000).
119
Textul propunerii de directivă a fost publicat în JOCE seria C, nr. 180 din 26 iunie 2001.
120
Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană, încheiat la Roma la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1
ianuariel 958, cu modificările şi completările ulterioare.
121
A fost încheiat la tvlaastricht, Olanda, la 7 februarie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
43
de către Consiliu nu poate fi obţinută, considerându-se că această propunere excede puterilor
atribuite acestei instituţii de Tratatul CE şi că obiectivele propunerii pot fi atinse prin
adoptarea unei decizii-cadru în baza titlului VI al Tratatului Uniunii Europene. Consiliul a luat
în considerare şi faptul că decizia-cadru, fundamentată pe art. 34 TUE, este un instrument
corespunzător pentru a impune statelor membre obligaţia de a stabili sancţiuni penale.
Precizăm că textul revizuit al deciziei-cadru stabilea, printre altele, o jurisdicţie largă în
legătură cu infracţiunile privind mediul, astfel încât să se evite posibilitatea ca persoanele
fizice sau juridice să nu fie puse sub acuzare pentru simplul motiv că infracţiunea nu a fost
comisă pe teritoriul lor.
Trebuie menţionat şi faptul că multe state membre au considerat că propunerea
Comisiei nu intră în competenţele conferite acesteia de tratat şi că atingerea obiectivelor
propuse este posibilă prin adoptarea unei decizii-cadru în temeiul titlului VI al Tratatului
asupra Uniunii Europene.
În procedura de reconsultare, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care
împărtăşea opinia Comisiei privind neluarea unei decizii de către Consiliu înainte de
adoptarea directivei privind protecţia mediului prin intermediul mijloacelor dreptului penal,
exprimându-şi, în acelaşi timp, opinia privind decizia-cadru spre a fi luată în considerare de
către Consiliu.
La 27 ianuarie 2003, Consiliul a adoptat Decizia-cadru 2003/80/JAI 122, bazată pe
iniţiativa daneză şi fundamentată pe art. 34 TUE, articol ce face parte din Titlul VI al TUE,
reprezentând pilonul III al UE (actualmente, cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie
penală, ex (J)ustiţie şi (A)faceri (I)nterne – JAI).
La 31 martie 2003, Comisia a decis să solicite Curţii Europene de Justiţie (CJCE)
constatarea nelegalităţii Deciziei-cadru 2003/80/JAI privind protecţia mediului prin
intermediul mijloacelor dreptului penal şi, pe cale: de consecinţă, declararea nulităţii acesteia,
atacând baza legală a deciziei menţionate 123. În motivarea acţiunii sale, Comisia a considerat
că măsurile în discuţie124 sunt, în mod clar, de competenţa Comunităţii Europene. În speţă,
alegerea bazei legale este importantă datorită trăsăturilor instituţionale specifice Titlului VI al
TUE care, inter alia, nu au nici un echivalent la procedura de „infringement” 125. S-a mai
specificat şi faptul că atât scopul, cât şi conţinutul deciziei-cadru intră, în mod evident, în
domeniul de competenţă comunitar, respectiv cel prevăzut de Titlul XIX al TCE, art. 174
-176. Pe de altă parte, art. 47 TUE stabileşte prevalenta normelor comunitare şi, din acest
122
Publicată în JOUE seria L, nr. 29 din 5 februarie 2003, p. 55 - 58.
123
Acţiunea a fost întemeiată pe art. 35 (6) TUE.
124
Respectiv protejarea mediului prin mijloacele dreptului penal
125
Este vorba de procedura privind încălcarea normelor comunitare prevăzută de art. 226 şi urm. CE.
44
motiv, nu este posibil, în mod legal, să fie adoptate acte în baza prevederilor art. 34 TUE, atât
timp cât există competenţă comunitară. Comisia a precizat, luând în considerare stadiul actual
al legislaţiei comunitare, că dacă legislativul comunitar consideră că respectarea regulilor
comunitare poate fi garantată numai prin impunerea de sancţiuni penale, atunci acesta are
competenţa de a solicita statelor membre să stabilească astfel de sancţiuni, fiind şi motivul
pentru care a elaborat o propunere de directivă privind protecţia mediului prin intermediul
mijloacelor dreptului penal, bazată pe art. 175 TCE, respectiv primul pilon al UE.
Pentru a putea înţelege mai bine acţiunea Comisiei, considerăm necesară o scurtă
prezentare a celor doi piloni ai UE de care am făcut vorbire.
Tratatul UE stabileşte, în art.1, că Uniunea Europeană are ca fundament Comunităţile
Europene126, la care se adaugă politicile şi formele de cooperare stabilite de acest tratat 127, iar
obiectivele acestuia sunt de a organiza, într-o modalitate care să demonstreze solidaritate şi
consecvenţă, relaţiile dintre statele membre şi popoarele lor.
Pentru o înţelegere mai uşoară a conceptului, UE este reprezentată ca o structură
susţinută de piloni:
- pilonul I este pilonul comunitar, format din Comunităţile Europene,
- pilonul II este constituit din Politica Externă şi de Securitate Comună;
- pilonul III era format din Justiţie şi Afaceri Interne128.
UE formează un singur cadru instituţional, alcătuit din Parlamentul European,
Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi.
Aceste instituţii au diferite competenţe şi funcţionează după anumite proceduri, în funcţie de
politicile concrete în discuţie.
Structura pilonilor nu a fost schimbată în timp, cu excepţia modificărilor intervenite în
anul 1999, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam 129. Potrivit dispoziţiilor
acestuia, o parte din pilonul III, respectiv dispoziţiile privind vizele, azilul şi imigraţia şi alte
politici referitare la persoane, a fost comunitarizat, în sensul că a fost transferat în cadrul
pilonului I, astfel încât Comisia poate avea drept de iniţiativă legislativă şi în acest domeniu.
O altă modificare are în vedere denumirea pilonului III, care, din acelaşi an-1999, poartă
denumirea de Cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie penală.
Care este diferenţa dintre cei trei piloni? Primul pilon, comunitar, este cel în care există
legislaţie comunitară (acquis-ul comunitar) şi are caracter supranaţional, în timp ce ceilalţi

126
Comunităţile Europene sunt formate din Comunitatea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
127
Acestea sunt: Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Justiţia şi Afacerile Interne (JAI).
128
În prezent, cooperarea poliţiei şi cea judiciară în materie penală.
129
Tratatul privind modificarea tratatului Uniunii Europene, a tratatelor privind înfiinţarea Comunităţilor Europene şi
a actelor asociate a fost încheiat în anul 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
45
doi piloni au un caracter interguvernamental. Astfel, în cadrul pilonului I, Comisia deţine cea
mai importantă poziţie, având drept de iniţiativă legislativă. Deciziile sunt luate de către
Consiliul UE, de regulă în cooperare cu Parlamentul, pe baza propunerii formulate de către
Comisie. Deciziile se iau, în general, cu majoritate de voturi, ceea ce poate conduce la situaţia
ca un stat membru, ce s-a opus adoptării unui act normativ comunitar, să fie obligat să-l
respecte.
În cadrul celui de al treilea pilon, Comisia împarte dreptul de iniţiativă legislativă cu
statele membre. Consiliul poate adopta poziţii comune, decizii, decizii-cadru, ce sunt
obligatorii, potrivit art. 34 TUE, şi încheia convenţii. În principiu, Consiliul acţionează cu
unanimitate. Conform art. 39 TUE, Consiliul trebuie să consulte Parlamentul înainte de a
adopta o măsură. În plus, Parlamentul trebuie informat asupra dezvoltărilor realizate în cadrul
acestui pilon, şi poate adresa întrebări şi face recomandări Consiliului.
Prin urmare, în general, diferenţa constă în faptul că, în ceea ce priveşte primul pilon,
statele membre pot fi obligate de o decizie împotriva voinţei lor, acest lucru nefiind decât
rareori valabil pentru pilonii II şi III. Tratatul de la Amsterdam a adăugat un număr de
elemente supranaţionale cooperării în domeniul politicii externe şi în domeniul judiciar, cum
ar fi principiul abţinerii constructive şi o primă iniţiativă de a trece la majoritate în procesul de
luare a deciziei.
Ce înseamnă în concret acest lucru? în cazul pilonului I, modul de îndeplinire al
obligaţiilor ce derivă din acquis-ul comunitar este supus controlului Comisiei şi, în final,
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene prin intermediul procedurii de „infringement”. Ca
atare, un stat membru care nu şi-a îndeplinit obligaţiile comunitare poate fi adus în faţa Curţii
Europene de Justiţie, fiind obligat să respecte prevederile actului comunitar încălcat. Însă, în
pilonul III, nu există această posibilitate. Curtea Europeană de Justiţie are o competenţă
limitată, fiind autorizată să ia decizii preliminare, să verifice legitimitatea deciziilor şi a
deciziilor- cadru şi să soluţioneze dispute între statele membre privind deciziile.
În ce priveşte subiectul supus analizei, aşa cum am menţionat anterior, Decizia- cadru
2003/80/JAI are ca temei art. 34 TUE. Articolul 1 stabileşte în paragraful 1 faptul că statele
membre au obligaţia de a se informa şi consulta, în cadrul Consiliului, în vederea coordonării
activităţii lor din domeniul cooperării poliţiei şi celei judiciare în materie penală, stabilind, în
acest sens, o colaborare între departamentele relevante ale administraţiei lor. Paragraful 2
prevede că, pentru a contribui la îndeplinirea obiectivelor UE, Consiliul va lua măsuri cu
unanimitate de voturi şi va promova cooperarea folosind mijloacele stipulate în tratat, printre
care figurează şi decizia-cadru. Aceasta are ca scop armonizarea legislaţiei statelor membre şi

46
este obligatorie în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obţinut, lăsând la latitudinea
autorităţilor naţionale forma şi metodele de atingere a rezultatului. Decizia cadru nu are efect
direct130.
Referitor la propunerea de directivă a Comisiei, după cum am precizat, aceasta se
fundamentează pe dispoziţiile art. 175 TCE, care prevede posibilitatea Consiliului de a decide,
conform procedurii stabilite de art. 251 TCE, şi după consultarea Comitetului Economic şi
Social şi a Comitetului Regiunilor, ce acţiuni sunt necesar a fi întreprinse de către Comunitate
în vederea atingerii obiectivului de conservare, protejare şi îmbunătăţire a calităţii mediului.
Comisia a considerat că trebuie să fie instituit un „acquis communautaire” al infracţiunilor
privind mediul, în special pentru definirea activităţilor poluatoare care vor face obiectul
sancţiunilor penale şi pentru obligaţiile generale ale statelor membre de a stabili sancţiuni
penale.
Reamintim faptul că această problemă priveşte atât protecţia mediului, cât şi
cooperarea judiciară în materie penală şi că art. 47 şi 29 ale TUE conferă în mod clar
prioritate normelor comunitare.
Am precizat, de asemenea, că Decizia-cadru 2003/80/JAI a fost atacată de Comisie în
faţa Curţii Europene de Justiţie, solicitându-se anularea acesteia. Efectele asupra României
sunt diferite, în funcţie de hotărârea CJCE (în speţă, de anulare sau de respingere a cererii
Comisiei). Cu alte cuvinte, consecinţele pentru România sunt diferite în funcţie de baza legală
a reglementării protecţiei mediului prin mijloacele dreptului penal.
La 13 septembrie 2005 Curtea s-a pronunţat 131 în speţa sus menţionată, anulând
Decizia-cadru 2003/80/JAI. Motivele care au fundamentat această decizie sunt, în principal,
următoarele:
- art. 47 TUE prevede că nici o dispoziţie din Tratatul privind Uniunea
Europeană nu trebuie să afecteze dispoziţiile Tratatului Comunităţii Europene;
- este recunoscut faptul că protecţia mediului constituie unul din obiectivele
esenţiale ale Comunităţilor, art. 174 - 176 TCE stabilind cadrul general în care se
realizează politica comunitară în domeniul mediului;
- alegerea bazei legale pentru măsurile comunitare trebuie să se bazeze pe
factori obiectivi care să fie supuşi controlului judiciar, incluzând, în special obiectivul şi
conţinutul măsurilor;
130
Reprezintă capacitatea de a crea drepturi şi obligaţii direct în patrimoniul persoanelor fizice şi juridice. Cu alte
cuvinte, înseamnă „dreptul oricărei persoane de a cere judecătorului să i se aplice tratate, reglememtări, directive
sau decizii comunitare. Judecătorul are obligaţia de a se folosi de aceste texte, oricare ar fi legislaţia ţării căreia îi
aparţine”: R. Lecourt, „L'Europe de juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976, p. 248.
131
CJCE (Marea Cameră), Decizia din 13 septembrie 2005 în Cauza C-176/03, nepublicată. Textul hotărârii poate fi
consultat la adresa de Internet a Curţii, http://curia.eu.int.
47
 - obiectivul decizie-cadru este de a proteja mediul, aşa cum rezultă atât din titlul său
cât şi din primele trei argumente ale expunerii de motive ale deciziei-cadru;
- în ceea ce priveşte conţinutul deciziei- cadru, art. 2 - 7 din decizia-cadru determină
armonizarea prevederilor penale ale statelor membre, în special în ceea ce priveşte
elementele constitutive ale diferitelor infracţiuni comise împotriva mediului (ca regulă
generală, prevederile penale şi regulile de procedură penală nu intră în competenţa
Comunităţilor Europene);
- Comunităţile Europene nu sunt împiedicate să adopte măsuri privind dreptul
penal al statelor membre care sunt considerate necesare pentru a asigura că regulile pe
care le stabilesc în domeniul protecţiei mediului sunt pe deplin eficace, în cazul în care
aplicarea de sancţiuni penale efective, proporţionale şi decurajante de către autorităţile
naţionale competente reprezintă o măsură esenţială pentru combaterea infracţiunilor
grave de mediu;
- rezultă că atât în ceea ce priveşte obiectivul, cât şi conţinutul, art. 1 - 7 din decizia-
cadru au drept scop principal protecţia mediului şi ar fi putut fi adoptate, în mod
corespunzător, în baza art. 175 TCE;
- având în vedere scopurile implementării politicii de mediu, nu se poate deduce din
art. 135 şi 280 par. 4 TCE că orice armonizare a legislaţiei penale, chiar aşa limitată cum
este cea rezultată din decizia-cadru, trebuie să fie exclusă atunci când este necesară în
scopul asigurării eficacităţii dreptului comunitar.
Prin urmare, întrucât Decizia-cadru 2003/80/JAI a fost anulată, este foarte probabil ca
propunerea de directivă privind protecţia mediului prin mijloacele dreptului penal, promovată
de Comisie, să fie adoptată, având în vedere poziţia Parlamentului European şi a Consiliului
UE. În această situaţie, România, în calitate de stat membru, va fi obligată să transpună şi să
implementeze prevederile actului comunitar.
Menţionăm că, în cazul în care Curtea ar fi respins cererea Comisiei de anulare a
Deciziei-cadru 2003/80/JAI, atunci aceasta ar fi fost pe deplin valabilă şi obligatorie pentru
statele membre.

48
 Referințe bibliografice

Acte normative
1. Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii adoptată la Strasbourg în 8 noiembrie 1990 oferă în art. 6 una din cele mai
complete definiţii spălării banilor ;
2. Convenţia penală privind corupţia – Strasbourg în 27 ianuarie 1999
3. Convenţia Consiliului Europei de la Varşovia din 16 mai 2005 privind spălarea banilor,
descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului;
4. Convenţia penală privind corupţia adoptată la nivelul Consiliului Europei, la Strasbourg în
27 ianuarie 1999;
5. Directiva 91/308/CEE a Consiliului, din 10 iunie 1991, privind prevenirea folosirii
sistemului financiar în scopul spălării banilor.
6. Regulamentul (CE) nr. 1889/2005 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26
octombrie 2005 privind controalele numerarului la intrarea sau ieşirea din comunitate;
7. Decizia 2000/642/JAI a Consiliului din 17 octombrie 2000 privind modalităţile de
cooperare între unităţile de informaţii financiare ale statelor membre în privinţa
schimbului de informaţii
8. Decizia-cadru a Consiliului 2001/500/JAI din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor,
identificarea, urmărirea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea instrumentelor şi
produselor infracţiunii.
9. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2005/60/CE privind prevenirea
utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor şi finanţări terorismului.
10. Directiva Comisiei 2006/70/CE din 1 august 2006 de stabilire a măsurilor de aplicare a
Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2005/60/CE privind definirea
persoanelor din mediul politic şi criteriile tehnice de aplicare a procedurilor simplificate de
precauţie privind clientela, precum şi de exonerare pe motivul unei activităţi financiare
desfăşurate în mod ocazional sau la scară foarte limitată.
11. Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului (CE) Nr. 1781/2006 din 15
noiembrie 2006 privind informaţiile referitoare la ordonatorii ce însoţesc transferurile de
fonduri.
12. Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind
îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea
Europeană 

Lucrări de specialitate:
49
1. Andreşan St. B.- Grigoriu, Drept comunitar, Ed C.H.Beck, Bucureşti, 2007;
2. BOROI, Alexandru, RUSU, Ion, RUSU, Minodora-Ioana, Tratat de Cooperare judiciară
internațională în materie penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016;
3. Dauses Manfred, Drepturile fundamentale ca elemente ale ordinii de drept a
UniuniiEuropene, în „Dreptul", nr. 9/2006M. Basarab, Partea generală a Codului penal român
într-o perspectivă europeană, RDP nr. 1/2004;
4. DEFARGES, Philippe Moreau, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul
European, Iasi, 1998.
5. Jean Pradel, Geert Corstens, Droit pénal européen, Dalloz, Paris, 1999;
6. Florin Răzvan Radu, Cooperarea judiciară internaţională şi europeană în materie penală –
îndrumar pentru practicieni, Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009;
7. F. Zimmermann, Probleme de aplicare a cerinţelor comunitare în sistemul naţional de drept
penal, CDP nr. 2/2009;
8. George Antoniu, Drept penal european – note de curs, Ed. Academica Brâncuşi, Tg-Jiu,
2005;
9. G. Antoniu, Protecția penală a intereselor financiare ale comunităților europene, Revista de
Drept Penal nr.2/2002;
10. George Antoniu, ACTIVITATEA NORMATIVĂ PENALĂ A UNIUNII EUROPENE (I), ÎN
RDP NR. 1/2007;
11. Emanuel Barbe, L’ espace judiciaire européen, La documentation française, Paris, 2007;
12. Ionuţ Mazâlu, Prostituţia între realitate şi ipocrizie, în “Buletinul de informare legislativă”
nr.4/2007;
13. Pop Maria - Floarea, Noile valenţe ale cetăţeniei europene după Tratatul de la Lisabona:
Importanţa Cartei drepturilor fundamentale, în vol. Tratatul de la Lisabona. UE către reforma
instituţională şi consens, Editura Dacia, 2008.
14. R. Fornasier, Le pouvoir répressif des Communautés Européennes et la protection de leurs
intérets financiers, în Revue du Marché Commun, 1982;
15. Selejan B. - Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
16. M. Delmas-Marty, J.A.E. Vervaele, Implementarea Corpus Juris în statele membre.
Prevederi penale pentru protecția veniturilor europene, Ed. Intersentia, Antwerpen-Oxford,
2000;
17. Brice Ruyver, Gert Vermeulen, Tom Beken, Antonio Vitorino, Strategies of the EU and the
US in combating transnational organized crime, Ed. Maklu, Antwerpen, 2002;
18. Gavril Paraschiv, Drept penal al Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2008;

50
19. Francesco Calderoni, Organized Crime Legislation in the European Union: Harmonization
and Approximation of Criminal Law, National Legislations and the EU Framework Decision
on the Fight Against Organized Crime, Ed. Springer, Berlin, 2010;
20. Ion Pitulescu, Consideraţii referitoare la infracţiunea de spălare a banilor, în Dreptul nr.
8/2002;
21. Dorel George Matei, Regimul derogator al sechestrului asigurător şi al confiscării în cadrul
infracţiunii de spălare a banilor, în Dreptul nr. 6/2008;
22. CristianAdochiţei, Iulia Adochiţei, Spălarea banilor, în Revista de Drept Penal nr. 1/2003;
23. Ioan Lascu, Spălarea banilor. Actualitate. Realitate socială şi incriminare, în Dreptul nr.
6/2003;
24. Elena Cazan, Posibilitatea aplicării măsurilor asigurătorii asupra bunurilor terţilor în cazul
săvârşirii infracţiunii de spălare a banilor, în Dreptul nr. 6/2012;
25. Camelia Bogdan, Infracţiunea de spălare a banilor. Infracţiuni conexe, în Revista de Drept
Penal nr. 4/2010 ;
26. Alina Letiţia, Unele puncte de vedere referitoare la paradisurile fiscale, în Dreptul nr.
9/2012 ;
27. Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, V. Dobrinoiu, Drept penal, partea specială, Ed. Europa Nova,
Bucureşti 1997;
28. J. Cartier-Bresson, Practiques et controle de la corruption, Ed. Montchrestien, 1997;
29. V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti 1995;
30. G. Antoniu, Şt. Daneş, Codul penal pe înţelesul tuturor, Ed.Societăţii Tempus România,
Bucureşti, 1995;
31. I. M. Costea, Combaterea evaziunii fiscale și frauda comunitară, Ed. C.H.Beck, București,
2010;

51
52