“Codicele penale și de procedură criminale”

Una dintre carțile pe care le-am ales în sprijinul elaborarii lucrării mele de licență, reprezintă
chiar tema esențială. Intitulată “Codicele penale și de procedură criminale”, înfățișază începuturile
unui nou cod ce avea să schimbe o societate. În esență, acest proiect reprezintă o latură a
modernizării noului stat românesc. Codul penal de la 1865 realizează unificarea legislativă penală
si marchează începutul dreptului penal român. Codul penal din 1864, intrat în vigoare la 1 mai
1865 sub domnia lui Al.I. Cuza, inspirat după Codul penal francez de la 1810 şi după Codul penal
prusian de la 1851, este primul Cod penal român, prin acest cod înlocuindu-se Codul penal de la
1826 din Moldova (Condica Criminalicească a lui Sandu Sturza) şi cel de la 1850 din Muntenia
(Codul penal Ştirbei).

A fost adoptat la scut timp după formarea statului unitar român din 1859, a unificat legislația
penală și a marcat un progres în evoluția dreptului român. Deși a avut ca model Codul francez din
1810 și a preluat unele instituții juridice și din Codul penal prusian, primul cod penal al României
a consacrat principiile fundamentale ale dreptului penal (legalitatea incriminării și a pedepsei,
egalitatea în fața legii penale, vinovăția infractorului, temei al răspunderii, etc), constituind o lege
penală modernă și asigurând o reglementare corespunzătoare relațiilor de aparare socială din epoca
respectivă. Codul penal de la 1865, denumit si Codul Cuza reliefează unificarea legislativă penală
și marchează începutul dreptului penal român după unirea din 1858 a Moldovei cu Țara
Românească. Pentru eleborarea acestui cod s-au folosit izvoare precum Codul penal francez și
Codul penal prusian. Codul Cuza conscră principiul legalității incriminării și a pedepsei, egalitatea
în fața legii penale, umanizarea pedepselor, acesta nu prevedea pedepsa cu moartea, ci munca
silvică pe viață. Infracțiunile erau clasificate în trei categorii: crime, delicte și contravenții;
tentativa nu era cunoscută, fiind asimilate infracțiuni consumate, iar complicele se pedepsea ca și
autorul. Partea generală a Codului penal din 1865, desi avea lacune în privița reglementării
anumitor instituții de bază ale dreptului penal, prezintă o serie de aspecte comune aplicabile tuturor
cauzelor: categorii juridice de infracțiuni, pedepse, responsbilitate penală. Conceptul de
reglementare era islustrat de școala clasică a dreptului penal, conform căreia infracțiunea este
considerată ca fiind o legatură juridică între lege și infractor, și ca atare, studiată detașat de
condițiile social-economice. În privința dreptului de a pedepsi, fundamentul acestuia se întemeia
pe trilogia liberului arbitru, responsbilitatea morală și pedeapsa. Dat fiind și faptul că legea penală
nu conținea prevedrei cu referire la prevenirea fenomenului infracțional, Codul penal nu prezenta-
în afară de pedeapsă- niciun alt mijloc de prevenire sau care să împiedice săvârșirea infracțiunii.

Inspirat din legislația penală din Franța și Prusia, acesta a fost considerat de doctrinarii de la acea
vreme ca fiind cel mai blând Cod Penal din Europa. Avem exemplul pedepsei cu moartea, care nu
era prevăzută sub nicio formă, de asemenea acesta nu prevedea nici pedepse corporale sau
confiscarea averii. Acesta a fost în vigoare până la data de 31 decembrie 1936, iar pe parcursul
celor aproape 71 de ani a fost modificat de mai multe ori.

Acurateţea codului penal adoptat în urmă cu un secol şi jumătatea mergea până la individualizarea
faptelor de corupţie, în funcţie de categoria funcţionarilor publici care se făceau vinovaţi de această
infracţiune. De pildă, o categoria de funcţionari publici pentru care pedepsele erau dintre cele mai
drastice erau judecătorii. La categoria “Despre mituirea funcţionarilor publici”, inclusă în capitolul
“Crime si delicte comise de functiunari publici in exercitiul functiunii lor”, găsim o infracţiune
care face referire expres la magistraţii corupţi.

În capitolul „Crime și delicte comise de funcționari publici în exercițiul funcțiunii lor”, primul
subcapitol făcea referire la „Sustracțiuni comise de depozitarii publici”.

Astfel, Codul menționa: „Ori-ce perceptor, ori-ce funcționar însărcinat cu percepțiune, ori-ce
depozitar sau contabil public, care va fi deturnat sau sustras bani publici sau privați, sau efecte
ținând loc de bani, sau acte, titluri și alte lucruri mișcătoare, cari se vor afla în mâinile lui, în
puterea însărcinărei sale, se va pedepsi cu maximul închisorei și cu interdicțiunea pe timp mărginit,
dacă lucrurile deturnate sau sustrase vor fi de o valore dela 1200 lei în sus.” Dacă valorile sustrase
sau deturnate erau până în 1200 lei, pedeapsa era închisoare de la un an până la doi ani. În plus,
condamnatul pierdea dreptul la pensie și nu mai avea niciodată dreptul de a ocupa vreo funcție
publică.

„Ori-ce judecător, administrator, funcționar sau ofițer public, care va fi stricat, desființat, sustras
sau deturnat actele și titlurile al cărora depozitar era, sau care i se încredințaseră sau comunicaseră
în virtutea funcțiunei sale, se va pedepsi cu maximul închisorei și cu interdicțiunea pe timp
mărginit, se va declara și incapabil de a ocupa funcțiune publică pe toată viața, pierzând dreptul la
pensiune.” În subcapitolul „Despre nedrepte luări săvârșite de funcționarii publici”, se preciza:
„Ori-care dintre funcționarii publici, ori-care din ofițerii publici sau însărcinații lor, ori-cari
perceptori de drepturi, taxe, contribuțiuni, bani, venituri publice sau comunale, precum și ori-cari
însărcinați din partea perceptorilor, vor fi ordonat să se perceapă, vor fi cerut sau vor fi primit
ceeace nu aveau drept a lua, sau mai mult decât ceeace se cuvenia să ia ca drepturi de taxe,
contribuțiuni, bani sau venituri, sau ca simbrie ori apuntamente, se vor pedepsi: funcționarii și
ofițerii publici, cu închisoare dela doi până la trei ani, iar însărcinații lor, cu închisoare dela șase
luni până la doi ani și cu interdicțiunea pe timp mărginit.” Pe lângă închisoare, cei găsiți vinovați
nu mai puteau să ocupe vreodată o funcție publică și își pierdeau definitiv dreptul la pensie.

Pentru judecători, pedepsele erau și mai aprige. „Dacă mituirea s’a urmat asupra unui judecător
sau jurat pronunțând în materii criminale în favoarea sau în contra acuzatului, pedeapsa va fi
maximul închisoarei și pierderea dreptului de a mai fi admis în serviciu pe toată viața; el va pierde
și dreptul la pensiune. Dacă mituirea s-a urmat asupra unui jurat pronunțând în materii de
expropriațiune, pedeapsa va fi închisoarea dela un an până la doi ani, pierderea dreptului de a mai
fi admis în serviciu pe toată viața și a dreptului de pensiune.”

Acestea sunt doar câteva exemple de infracțiuni și masuri puse in aplicare. La vremea respectivă,
codul a fost considerat unul dintre cele mai moderne. Până la adoptarea Codului penal din vremea
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în Moldova se aplica din 1826 Condica criminalicească a lui
Sandu Sturza, iar în Muntenia se întocmise, în timpul domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei,
Condica criminală sau Codul penal Știrbei.