UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IX

RUDENIA ŞI AFINITATEA

1
 CUPRINS GENERAL

CAPITOLUL 1 Consideraţii generale privind rudenia si afinitatea

CAPITOLUL 2 Reglementări comune privind filiaţia
CAPITOUL 3 Filiația față de mamă
CAPITOLUL 4 Filiația față de tată
CAPITOLUL 4 RUAM (cu un terț donator)
CAPITOLUL 5 Situația legală a copilului ca efect al stabilirii filiației

Scopul acestei unități de învățare este de a asimila reglementarea filiației

întemeiată pe faptul nașterii copilului de către o femeie (maternitatea) și pe
faptul concepțiunii copilului de către bărbatul care este considerat tatăl
copilului (paternitatea față de copilul din căsătorie și, respectiv, din afara
căsătoriei). Distinct, sunt prezentate dispozițiile speciale din Codul civil privind
reproducerea umană asistată medical cu un terț donator (RUAM).

Bibliografie

1. M. Avram, „Drept civil.Familia”, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2016 (p.

363-420);
2. Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori),
„Noul Cod civil. Comentariu pe articole”, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012 (p.
443-493);
3. E. Florian, „Dreptul familiei”, ediţia 5, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2016 (p. 359-454);
4. D. Lupaşcu, C. M. Crăciunescu, „Dreptul familiei”, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012 (p. 256-322).

2
PARTEA TEORETICĂ (SINTEZA)

3
 CAPITOLUL 1
Consideraţii generale privind rudenia si afinitatea

Secţiunea 1. Rudenia

1.1. Definiţii

Codul civil cuprinde unele dispoziţii generale privind rudenia în art. 405 şi art. 406.
Din cuprinsul art. 405 alin. (1) rezultă că rudenia firească este legătura bazată pe
descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un
ascendent comun, iar rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile
prevăzute de lege.

1.2. Clasificare

Rudenia poate fi clasificată după mai multe criterii:

A. După izvorul ei, rudenia poate fi:
a) rudenie de sânge sau rudenie firească, rezultată din faptul concepţiei şi al naşterii;
rudenia de sânge se poate şi ea clasifica în:
• rudenie din căsătorie – când raporturile de rudenie s-au născut în căsătorie ori ca
urmare a căsătoriei – şi
• rudenie din afara căsătoriei – când legăturile de sânge s-au născut în absenţa
căsătoriei ori în afara ei.
În principiu, nu există nici o deosebire de efecte între rudenia din căsătorie şi cea din
afara căsătoriei, deoarece „copiii din căsătorie sunt egali cu cei din afara căsătoriei” (art. 48
alin. 3 din Constituţie). De asemenea, desfiinţarea căsătoriei nu produce nici un efect cu
privire la rudenie, întrucât „declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa
copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie” (art. 305 C.civ.).
b) rudenia civilă, rezultată din adopţie. Prin adopţie se stabilesc filiaţia între adoptat
şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
B. După modul în care se stabileşte, rudenia este de două feluri:
a) rudenia în linie dreaptă, în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană
(art. 406 alin. 1 C.civ.): părinte – fiu, bunic – nepot, străbunic – strănepot; la rândul ei,
rudenia în linie dreaptă poate fi:

4
 • ascendentă - care leagă o persoană cu aceia din care ea „coboară”, deci cu
ascendenţii săi;
• descendentă – care leagă o persoană cu aceia care „coboară” din ea, deci cu
descendenţii săi;
b) rudenia în linie colaterală este aceea dintre persoanele care au un ascendent comun
( art. 406 alin. 2 C.civ.)): fraţi, unchi şi nepot, veri.

1.3. Gradul de rudenie

Art. 406 alin. (3) C. civ. reglementează determinarea gradului de rudenie după cum
urmează:
a) în cazul rudeniei în linie dreaptă, gradul de rudenie se determină după numărul
naşterilor (al generaţiilor): părintele şi fiul sunt rude de gradul întâi, bunicul şi nepotul – de
gradul al doilea etc.
b) în cazul rudeniei în linie colaterală – după numărul naşterilor (al generaţiilor),
urcând de la una dintre rude până la ascendentul (strămoşul) comun şi apoi coborând la
cealaltă rudă: fraţii sunt rude de gradul doi, unchiul şi nepotul – de gradul trei, verii „primari”
– de gradul patru etc.

Secţiunea a- 2-a Afinitatea

Art. 407 alin. (1) C.civ., defineşte afinitatea ca fiind legătura care se stabileşte între
un soţ şi rudele celuilalt soţ (de exemplu, socrul cu ginerele, soacra cu nora, părintele vitreg,
cumnaţii etc.).
Potrivit alin. (2) al art. 407 C.civ., rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad
afinii celuilalt soţ. Gradul de afinitate se stabileşte, aşadar, prin calculul gradului de rudenie
dintre soţ şi rudele sale, iar celălalt soţ va fi afin în acelaşi grad cu rudele soţului său (de
exemplu, socrul şi ginerele sunt afini de gradul unu, părintele vitreg cu copilul său – tot de
gradul unu, cumnaţii sunt afini de gradul doi etc.).
Afinitatea durează atâta timp cât durează rudenia şi căsătoria; deci ea poate înceta fie
prin încetarea rudeniei (ca urmare a adopţiei, în condiţiile art. 50 alin. 3 din Legea nr.
273/2007), fie prin disoluţia căsătoriei (prin desfiinţare, încetare sau desfacere).

CAPITOLUL 2
Reglementări comune privind filiaţia

Secţiunea 1. Definiţie. Clasificare

1.1. Precizări preliminare

Filiaţia este o formă a rudeniei, fiind „punctul de pornire” al acesteia. Dacă o

persoană are descendenţi, aceştia vor deveni „rudele rudelor” ascendentului său, arborele
genealogic se ramifică, familia – în sens larg – se extinde, iar numărul rudelor se extinde, cu
toate efectele pe care le presupune rudenia. Dacă, dimpotrivă, o persoană decedează „fără

5
posteritate” – deci fără a lăsa descendenţi, de care să îl fi unit legătura de filiaţie –, numărul
rudelor se reduce, arborelui genealogic nu îi cresc noi ramuri, iar „neamul său se stinge”.
Pentru acest motiv – dincolo de raţiunile care ţin de necesitatea stabilirii certe a
părinţilor copilului şi de asigurarea ocrotirii interesului său superior – regimul juridic al
filiaţiei este extrem de important, fiind reglementat ca atare de art. 408-447 C.civ.

1.2. Definiţia filiaţiei

Filiaţia desemnează, în sens restrâns, legătura de descendenţă dintre o persoană şi

fiecare dintre părinţii săi.
Într-un sens larg, filiaţia poate fi privită şi ca un şir neîntrerupt de persoane între care
faptul naşterii a stabilit legătura de la părinte la copil.
Această noţiune se poate aplica deopotrivă şi filiaţiei care rezultă din adopţie, cu
deosebirea că, în acest caz, nu mai este vorba de o legătură biologică, de sânge, ci de o filiaţie
civilă, prin care, în condiţiile legii, se imită relaţia de filiaţie firească.
S-a arătat că, în acest sens, noţiunea de filiaţie acoperă şi situaţia copiilor născuţi prin
metodele de procreaţie asistată medical.

1.3.Clasificare

Filiaţia poate fi clasificată după cel puţin două criterii: persoana faţă de care se
stabileşte filiaţia şi relaţia dintre persoanele care au conceput şi născut copilul – căsătoriţi sau
necăsătoriţi (în acest din urmă caz, este indiferent dacă părinţii au o relaţie stabilă, de
concubinaj, sau au avut doar relaţii intime accidentale, în urma cărora s-a născut copilul).

1.3.1.Filiaţia faţă de mamă şi filiaţia faţă de tată

Filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate, iar filiaţia faţă de tată – paternitate.
Această distincţie este fundamentală nu numai din punct de vedere biologic, ci şi
juridic. Dincolo de celebrul adagiu mater semper certa est pater semper incertus est,
reglementarea modului de stabilire a celor două tipuri de filiaţie este esenţial diferită, tocmai
datorită realităţii biologice diferite care stă la baza fiecăruia din cele două tipuri de filiaţie.

1.3.2. Filiaţia din căsătorie şi filiaţia din afara căsătoriei

Spre deosebire de alte sisteme drept, care utilizează un o terminologie juridică

difersificată pentru a desemna felurile filiaţiei, precum filiaţie legitimă şi filiaţie naturală,
filiaţie adulterină şi filiaţie incestuoasă , clasificarea generală, reflectată şi în reglementarea
Codului civil este aceea în filiaţie din căsătorie şi filiaţie din afara căsătorie, după cum
mama copilului este sau nu căsătorită la data concepţiei sau la data naşterii copilului. În mod
corespunzător, se poate vorbi de două categorii de copii: din căsătorie şi din afara căsătoriei.
Astfel, sunt copii din căsătorie:
a) copiii născuţi în timpul căsătoriei părinţilor, adică în perioada dintre data încheierii
căsătoriei şi data desfacerii ori încetării acesteia. De asemenea, copilul născut în timpul
căsătoriei lovite de nulitate este considerat din căsătorie, deoarece nulitatea căsătoriei nu
produce nici un efect în privinţa copiilor;
b) copiii concepuţi în timpul căsătoriei, chiar dacă sunt născuţi după desfacerea,
încetarea sau desfiinţarea căsătoriei.
Sunt copii din afara căsătoriei copiii concepuţi şi născuţi în afara căsătoriei, precum:

6
 a) copiii concepuţi şi născuţi înainte de încheierea căsătoriei părinţilor;
b) copiii concepuţi şi născuţi după desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei
părinţilor;
c) copiii concepuţi şi născuţi din părinţi care nu au fost şi nu sunt căsătoriţi între ei.
În ceea ce priveşte importanţa clasificării filiaţiei, după cum copilul este din sau din
afara căsătoriei, dreptul modern a eclipsat în mod progresiv efectele acestei summa divisio în
materia filiaţiei, consacrând principiul potrivit căruia copilul din afara căsătoriei are acelaşi
statut juridic cu al copilului din căsătorie. Aceasta înseamnă că raţiunea clasificării nu
rezidă în planul statutului juridic al celor două categorii de copii, ci se situează pe tărâmul
tehnicii juridice prin care se realizează reglementarea modurilor de stabilire a filiaţiei.
Chiar şi sub acest aspect, este semnificativ faptul că, în ceea ce priveşte maternitatea,
clasificarea este pur decorativă, pentru că stabilirea filiaţiei faţă de mamă cunoaşte o
reglementare unitară, fără a deosebi între copilul din căsătorie şi cel din afara căsătoriei.
Dimpotrivă, în privinţa paternităţii, clasificarea rămâne indispensabilă, legea făcând
distincţie între modul de stabilire a paternităţii copilului din căsătorie şi modurile de stabilire
a paternităţii copilului din afara căsătoriei. Într-adevăr, paternitatea copilului din căsătorie se
stabileşte prin prezumţia de paternitate potrivit căreia “soţul mamei este tatăl copilului”
(pater est quem nuptiae demonstrat), consacrată de art. 408 alin. (2) C.civ., în timp ce
paternitatea copilului din afara căsătoriei se stabileşte fie prin recunoaştere voluntară, fie prin
hotărâre judecătorească, în cadrul acţiunii pentru stabilirea paternităţii, potrivit art. 408 alin.
(3) C.civ.

Secţiunea 2 Filiaţia şi statutul civil al persoanei fizice

2.1. Consideraţii generale

Există o legătură indisolubilă între starea civilă a persoanei şi filiaţie. Practic, felul
filiaţiei intră în structura stării civile a persoanei.
În acelaşi timp, filiaţia nu este numai o legătură biologică, de sânge, ci şi o legătură
juridică. De aceea, pentru a produce efectele prevăzute de lege, filiaţia trebuie să fie stabilită
şi dovedită prin modurile prevăzute de lege.
Există o serie de probleme generale ale filiaţiei, în strânsă legătură cu noţiunea de
stare civilă, şi anume:
- dovada filiaţiei;
-posesia de stat;
- recunoaşterea de filiaţie- ca act de stare civilă prin care se poate stabili filiaţia faţă
de mamă, precum şi paternitatea copilului din afara căsătoriei;
- acţiunile de stare civilă privind filiaţia.

2.2. Dovada filiaţiei

Potrivit art. 409 C.civ., filiaţia se dovedeşte prin actul de naştere întocmit în registrul
de stare civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza acestuia, iar în cazul
copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naştere şi prin actul de căsătorie al
părinţilor, trecute în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă
corespunzătoare.
Potrivit art. 99 alin. (2) C.civ., actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac
dovada, până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale
ofiţerului de stare civilă şi, până la proba contrară pentru celelalte menţiuni.

7
 Cu toate acestea, actul de naştere nu este singurul mijloc de dovadă a filiaţiei. Atunci
când se contestă filiaţia sau când se pune problema stabilirii filiaţiei faţă de mamă sau a
paternităţii, fiind vorba de fapte juridice, dovada se poate face, în principiu, cu orice mijloc
de probă.

2.3. Posesia de stat (folosirea stării civile)

2.3.1. Noţiune şi structură

Starea civilă are în vedere “statica”, pe când folosirea stării civile are în vedere
“dinamica” acestui atribut de identificare a persoanei fizice.
Tradiţional, “folosirea stării civile” ori “posesia de stat” a fost definită ca fiind starea
juridică ce rezultă din întrunirea cumulativă a trei elemente: nomen, tractatus şi fama.
Nomen înseamnă individualizarea persoanei prin purtarea numelui ce corespunde
stării civile pretinse de persoana respectivă.
Tractatus constă în tratarea, considerarea de către cei apropiaţi, ca fiind persoana
căreia îi aparţine starea civilă folosită.
Fama presupune recunoaşterea, în familie şi în societate, ca fiind persoana căreia îi
aparţine starea civilă pe care o pretinde .
Spre deosebire de Codul familiei care utiliza noţiunea dar nu o definea, Codul civil
cuprinde o definiţie a posesiei de stat şi a elementelor acesteia, în art. 410.
Astfel, posesia de stat este definită ca fiind este starea de fapt care indică legăturile
de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde că face parte.
Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
a) o persoană se comportă faţă de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi
educarea sa, iar copilul se comportă faţă de această persoană ca fiind părintele său
(tractatus);
b) copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de către
autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său (fama);
c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său (nomen).
Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.
Definiţia legală a posesiei de stat cuprinde, aşadar, elementele tradiţionale pe care
doctrina juridică le-a identificat în structura posesiei de stat, cu precizarea că enumerarea nu
este limitativă.

2.3.2. Efectele posesiei de stat în materia filiaţiei

În primul rând, în materia filiaţiei faţă de mamă, posesia de stat conformă cu actul
de naştere creează prezumţia irefragabilă de existenţă a acelei stări civile. Astfel, potrivit 411
C.civ., (anterior, art. 51 din C.fam.), din materia filiaţiei faţă de mamă, nicio persoană nu
poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea
stării civile conformă cu acest certificat. De asemenea, nimeni nu poate contesta filiaţia faţă
de mamă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu acest certificat.
De asemenea, potrivit art. 421 alin. (1) C.civ., orice persoană poate contesta oricând,
prin acţiune în justiţie, filiaţia stabilită printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia
de stat.
În al doilea rând, posesia de stat e o prezumţie simplă, relativă, în sensul că filiaţia pe
care o arată corespunde realităţii. Alături de alte mijloace de probă, prezumţia întemeiată pe
folosirea stării civile poate fi invocată în cadrul unei acţiuni în stabilirea maternităţii sau,
după caz, în cadrul unei acţiuni în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.

8
 De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 421 C.civ., în caz de contestare a filiaţiei, aceasta
se dovedeşte prin certificatul medical constatator al naşterii, prin expertiza medico-legală de
stabilire a filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilităţii efectuării expertizei,
prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat. Prin urmare, posesia de stat este ea
însăşi un mijloc de probă în materia filiaţiei.

2.4. Recunoaşterea de filiaţie - act de stare civilă

2.4.1. Definiţie

Starea civilă a persoanei se întemeiază pe anumite fapte sau acte de stare civilă.
Recunoaşterea de filiaţie reprezintă actul juridic unilateral – care este, în acelaşi timp,
şi un act de stare civilă – prin care o persoană declară legătura de filiaţie dintre ea şi un copil
despre care pretinde că este al său.
Recunoaşterea de filiaţie poate fi o recunoaştere de maternitate sau de paternitate,
după caz.

2.4.2. Natură juridică

Recunoaşterea de filiaţie, fiind o mărturisire, are o natură juridică dublă: pe de o

parte – este un mijloc de probă, respectiv o mărturisire, iar – pe de altă parte – este un act
juridic , şi anume un act juridic unilateral, constând în manifestarea de voinţă a autorului său
în sensul de a recunoaşte legătura de filiaţie dintre el şi un anumit copil.

2.4.3. Caracterele juridice ale recunoaşterii de filiaţie ca act juridic

Aceste caractere, determinate de natura juridică a recunoaşterii de filiaţie, sunt

următoarele:
A. Recunoaşterea de filiaţie este un act de stare civilă, nepatrimonial.
B. Recunoaşterea de filiaţie este un act juridic unilateral, deoarece este valabil numai
prin manifestarea de voinţă a autorului recunoaşterii – femeia care pretinde că un copil este al
său sau bărbatul care pretinde că un copil este al său. Nu este necesar consimţământul
persoanei în favoarea căreia se face recunoaşterea. De asemenea, recunoaşterea de paternitate
nu este condiţionată de consimţământul mamei copilului.
C. Recunoaşterea de filiaţie este un act declarativ, deoarece nu creează o filiaţie nouă,
ci legătura de filiaţie – bazată pe faptul naşterii sau concepţiunii copilului – preexistă, dar
aceasta este consacrată juridic prin actul recunoaşterii. De aceea, recunoaşterea de filiaţie
produce efecte retroactive până la data naşterii şi chiar a concepţiunii copilului. De
asemenea, actul recunoaşterii este opozabil erga omnes.
D. Recunoaşterea de filiaţie este un act irevocabil, chiar dacă este făcut prin
testament, potrivit art. 416 alin. (3) C.civ. (anterior, art. 48 alin. 3 şi art. 57 alin. 3 C. fam.).
Faptul că autorul recunoaşterii poate contesta recunoaşterea care nu corespunde adevărului
nu alterează caracterul irevocabil al recunoaşterii, deoarece acestea sunt două situaţii diferite.
Revocarea este tot o manifestare de voinţă unilaterală, dar în sens contrar, pentru a
anihila efectele actului revocat şi depinde numai de voinţa autorului actului. A contesta
înseamnă a face dovada în justiţie că recunoaşterea nu corespunde adevărului. Iată de ce nu
este admisă revocarea arbitrară a recunoaşterii de filiaţie, pentru a nu lăsa starea civilă a
copilului la bunul plac al persoanelor care îl recunosc, dar este admisă contestarea
recunoaşterii de filiaţie de către autorul recunoaşterii, deoarece aceasta nu mai depinde de

9
voinţa sa unilaterală, ci presupune a se face dovada în justiţie că recunoaşterea nu corespunde
adevărului.
E. Recunoaşterea de filiaţie este un act personal. Recunoaşterea nu poate fi făcută de
moştenitorii, după moartea mamei sau a tatălui copilului, de către rude sau de către
reprezentantul legal al mamei sau, după caz, al tatălui.
F. Recunoaşterea de filiaţie este un act juridic solemn, care trebuie făcut în formele
prevăzute de lege: prin declaraţie la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin
testament, potrivit art. 416 alin. (1) C.civ.(anterior, art. 48 alin. 2 C. fam. – în cazul
maternităţii – şi art. 57 alin. 2 C. fam. – în cazul paternităţii).

2.4.4. Condiţiile de fond ale recunoaşterii

Fiind un act juridic, recunoaşterea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond

cerute ad validitatem pentru un act juridic.
A. Capacitatea cerută pentru recunoaşterea de filiaţie prezintă o particularitate. Deşi
este un act juridic, nu se cere ca autorul recunoaşterii să aibă capacitatea deplină de exerciţiu,
ci este suficient ca recunoaşterea de filiaţie să fie făcută de o persoană care are discernământ.
În acest sens, art. 417 C.civ. prevede expres că minorul necăsătorit îl poate recunoaşte
singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoaşterii.
Într-adevăr, recunoaşterea de filiaţie este un act personal, nepatrimonial, un act de
stare civilă, de aceea nu sunt necesare condiţiile privind capacitatea de a încheia acte juridice
cu caracter patrimonial.
De asemenea, recunoaşterea de filiaţie este nu numai un act juridic, ci şi un mijloc de
probă. De aceea, este suficient ca cel care face recunoaşterea să aibă discernământ. Tot astfel,
este valabilă recunoaşterea făcută în cadrul unui act juridic lovit de nulitate pentru
neîndeplinirea condiţiilor legale privind capacitatea.
B. Consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat. Viciile de consimţământ sunt cele
din dreptul comun: eroarea, dolul, violenţa. Leziunea nu este viciu de consimţământ datorită
caracterului nepatrimonial al actului recunoaşterii.
C. Obiectul şi cauza recunoaşterii nu prezintă particularităţi faţă de dreptul comun.
Cauza recunoaşterii o constituie stabilirea legăturii de filiaţie între autorul recunoaşterii şi
copilul despre care declară că este al său.

2.4.5. Condiţiile de formă ale recunoaşterii de filiaţie

Recunoaşterea de filiaţie este un act juridic solemn.

Potrivit art. 416 alin. (1) C.civ., (anterior art. 48 alin. 2 şi art. 57 alin.2 C.fam.),
recunoaşterea de filiaţie se poate face într-una dintre aceste forme:
a) declaraţie la serviciul de stare civilă, care se poate face la orice serviciu de stare
civilă;
b) înscris autentic. De exemplu, recunoaşterea se poate face prin act autentic notarial,
ori în cadrul unui proces, hotărârea judecătorească prin care se ia act de recunoaşterea la
interogator fiind un înscris autentic. Potrivit alin. (2) al art. 416 C.civ., dacă recunoaşterea
este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu serviciului de stare
civilă competent, pentru a se face menţiunea corespunzătoare în registrele de stare civilă.
c) testament. Recunoaşterea de filiaţie se poate face prin oricare din formele
testamentare prevăzute de lege: testament olograf, autentic (art. 1040 C civ.). Revocarea
testamentului, esenţialmente posibilă, nu are însă nici un efect asupra recunoaşterii care îşi
menţine caracterul irevocabil.

10
 2.4.6. Înscrierea recunoaşterii

Potrivit art. 43 lit. a) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,
republicată5 stabilirea filiaţiei prin recunoaştere se înscrie prin menţiune pe marginea actului
de naştere al copilului. Înscrierea menţiunii de stabilire a filiaţiei se face din oficiu sau la
cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaştere întocmit potrivit legii (art. 46 din
Legea nr. 119/1996) , şi este o măsură de publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi.

2.4.7. Contestarea recunoaşterii de filiaţie

Potrivit 420 C.civ. (anterior, art. 49 şi art. 58 alin.1 C. fam.), recunoaşterea care nu
corespunde adevărului poate fi contestată de către orice persoană interesată.
Într-adevăr, pot fi situaţii în care, din eroare ori chiar cu ştiinţă (“recunoaştere de
complezenţă”), s-a făcut o recunoaştere care nu corespunde adevărului. Pentru a înlătura
această filiaţie juridică şi a permite restabilirea adevărului biologic, legea dă posibilitatea
celui interesat de a face dovada contrară recunoaşterii, pe calea unei acţiuni în contestarea
recunoaşterii de filiaţie.
Acţiunea poate fi pornită de către orice persoană interesată, inclusiv de autorul
recunoaşterii, şi este imprescriptibilă (poate fi introdusă oricând).
În dovedirea acţiunii se pot folosi orice mijloace de probă. Sarcina probei incumbă
reclamantului.
Cu toate acestea, art. 420 alin. (2) instituie o regulă de excepţie, care inversează sarcina
probei, potrivit căreia, dacă recunoaşterea este contestată de celălalt părinte, de copilul
recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei este în sarcina autorului
recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.
În cazul în care se admite acţiunea în contestarea recunoaşterii de filiaţie, legătura de
filiaţie este înlăturată cu efect retroactiv.
Potrivit art. 43 lit. b) din Legea nr. 119/1996 , contestarea recunoaşterii se înscrie prin
menţiune pe actul de naştere.

2.4.8. Nulitatea recunoaşterii

Întrucât recunoaşterea de filiaţie este un act juridic, dacă ea se face fără respectarea
condiţiilor prevăzute de lege, intervine sancţiunea nulităţii absolute sau relative, după caz.

2.4.8.1.Nulitatea absolută a recunoaşterii. Potrivit art. 418 C.civ., recunoaşterea este

lovită de nulitate absolută în următoarele cazuri:
a) a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu
toate acestea, dacă filiaţia anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească,
recunoaşterea este valabilă;
b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;
c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Regimul nulităţii este acela de drept comun, adică acţiunea poate fi formulată de orice
persoană interesată şi este imprescriptibilă.

5
Legea nr. 119/1996 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 339 din 18 mai 2012, în temeiul art. V din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 119/1996 cu privire
la actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 30 septembrie 2011,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 61/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 257 din 18 aprilie 2012, dându-se textelor o nouă numerotare.

11
 2.4.8.2. Nulitatea relativă a recunoaşterii. Întrucât Codul familiei nu prevedea expres
posibilitatea de a formula o acţiune în anularea recunoaşterii, în literatura juridică este
controversată problema dacă recunoaşterea de filiaţie poate fi anulată pentru vicii de
consimţământ.
Într-adevăr, dată fiind natura juridică specială a recunoaşterii, care împrumută atât
trăsăturile unui act juridic, cât şi pe cele ale unui mijloc de probă, s-a pus problema dacă
această categorie de acte unilaterale este compatibilă cu teoria viciilor de consimţământ sau –
dimpotrivă - reprezintă o excepţie de la regula potrivit căreia actele juridice unilaterale pot fi
lovite de nulitate relativă în cazul în care consimţământul a fost viciat.
S-a considerat că deşi, în principiu, recunoaşterea poate fi afectată de vicii de
consimţământ, ea este mai ales o mărturisire, deci un mijloc de probă, astfel încât interesează
în special dacă declaraţia făcută corespunde sau nu realităţii.
Dacă recunoaşterea este exactă, existenţa unui eventual viciu de consimţământ (dol,
violenţă) ar fi irelevantă, deoarece ceea ce interesează este stabilirea adevărului.
Însă dacă recunoaşterea nu corespunde adevărului, atunci autorul recunoaşterii are
posibilitatea de a o contesta şi, deci, nu ar exista interesul anulării. În practică s-a remarcat
faptul că, atunci când s-a invocat nulitatea pentru vicii de consimţământ, recunoaşterea nu
corespundea adevărului, astfel încât anularea implica şi o contestare.
În schimb, contestarea recunoaşterii nu implică prin ea însăşi şi cercetarea cauzei
care a determinat recunoaşterea inexactă, respectiv a unui viciu de consimţământ.
Toate aceste raţionamente porneau de la necesitatea protejării concordanţei dintre
recunoaştere şi realitate şi, pe cale de consecinţă, a interesului copilului recunoscut. Pe
această bază raţională s-a construit concluzia potrivit căreia nu există nici un interes ca o
recunoaştere care corespunde realităţii să fie anulată, chiar dacă, în mod concret,
consimţământul autorului a fost viciat în momentul recunoaşterii.
Cu toate acestea, dacă în realitate consimţământul autorului recunoaşterii a fost viciat
prin eroare, dol sau violenţă, trebuie să i se recunoască posibilitatea de formula acţiunea în
anularea recunoaşterii pe aceste temeiuri. Drepturile copilului recunoscut nu ar fi primejduite
într-o astfel de situaţie, deoarece – dacă, într-adevăr, recunoaşterea corespunde realităţii, iar
autorul ei refuză să refacă actul recunoaşterii ulterior admiterii acţiunii în anulare – copilul
are la dispoziţie acţiunea în stabilirea filiaţiei.
Codul civil consacră expres această soluţie în art. 419 alin. (1) care stabileşte că
recunoaşterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violenţă.
Potrivit alin. (2) al art. 419 C.civ., prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de
la data încetării violenţei ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului. În lipsa unei
dispoziţii speciale, termenul de prescripţie este cel de drept comun de 3 ani.

2.4.8.3. Efecte. Înscrierea menţiunii. Nulitatea produce efecte retroactive, legătura de

filiţie fiind înlăturată cu începere de la data naşterii copilului. Art. 43 din Legea nr. 119/1996
nu prevede expres menţiunea pe actul de naştere despre anularea sau, după caz, constatarea
nulităţii recunoaşterii, ceea ce este o omisiune a legiutorului, în corelarea cu dispoziţiile
Codului civil.

2.4.9. Recunoaşterea fictivă (de complezenţă)

Recunoaşterea fictivă este aceea făcută de o persoană conştientă de caracterul său

inexact, în sensul că ştie că, în realitate, copilul recunoscut nu este al său.
Autorul recunoaşterii poate să conteste recunoaşterea făcută şi într-un asemenea caz,
iar nu numai când recunoaşterea a fost bazată pe o eroare de fapt.

12
 Se pune însă problema dacă, atunci când recunoaşterea neadevărată s-a făcut cu
ştiinţă, poate fi angajată răspunderea civilă a autorului recunoaşterii pentru prejudiciul
cauzat copilului.
Jurisprudenţa franceză nu lasă nesancţionate “recunoaşterile de complezenţă”.
Atunci când o asemenea recunoaştere este contestată, ea atrage nu numai desfiinţarea cu efect
retroactiv a legăturii de filiaţie, ci şi răspunderea autorului ei pentru prejudiciul cauzat
copilului.
Temeiul răspunderii este însă controversat: unele opinii întemeiază răspunderea
autorului recunoaşterii pe dreptul comun (răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul
cauzat prin crearea unei false filiaţii care, prin contestare, lasă copilul fără filiaţie stabilită);
alte opinii, inclusiv o parte din jurisprudenţa franceză consideră că temeiul răspunderii îl
constituie chiar actul unilateral al recunoaşterii, care ar avea şi semnificaţia unui angajament
unilateral prin care autorul recunoaşterii s-a obligat faţă de copil stabilindu-i un anumit statut
civil, pe care, prin contestarea ulterioară l-a înlăturat.
Într-adevăr, recunoaşterea de filiaţie trebuie să fie nu numai exactă, ci şi sinceră.
Astfel, s-ar putea pune în discuţie răspunderea civilă delictuală, atunci când se contestă
recunoaşterea făcută în condiţiile în care autorul ei cunoştea că nu este părintele real al
copilului, dacă se face dovada şi a celorlalte elemente ale răspunderii, inclusiv dovada unui
prejudiciu, care poate fi şi numai moral.
În lumina unei asemenea soluţii, înseamnă că teoria viciilor de consimţământ în
materia recunoaşterii de filiaţie nu numai că se poate aplica fără dificultăţi majore şi
recunoaşterii de filiaţie, dar prezintă şi importanţă practică pentru autorul recunoaşterii care
se poate pune la adăpost de răspunderea civilă ori de câte ori poate face dovada că
recunoaşterea care nu corespunde adevărului este afectată de un viciu de consimţământ.
Codul civil nu reglementează expres efectele recunoaşterii de complezenţă, astfel
încât revine practicii judiciare rolul de a clarifica aspectele privind eventuala răspundere a
autorului unei asemenea recunoaşteri.

2.4. Acţiunile în justiţie privind filiaţia

2.4.1. Noţiune şi clasificare

Acţiunile privind filiaţia sunt acţiuni de stare civilă, care au ca obiect acest element al
stării civile care este filiaţia.
Sunt mai multe criterii pe baza cărora pot fi clasificate acţiunile în justiţie privind
filiaţia:
Având în vedere cele două feluri ale filiaţiei, acţiunile se împart, în primul rând, în
acţiuni privind filiaţia faţă de mamă şi acţiuni privind filiaţia faţă de tată.
După obiectul sau finalitatea lor, acţiunile privind filiaţia se clasifică în următoarele
categorii:
a) acţiuni în reclamaţie de stat. Prin aceste acţiuni se urmăreşte obţinerea altei stări
civile decât aceea pe care o are persoana în cauză. Fac parte din această categorie acţiunea în
stabilirea maternităţii şi acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei;
b) acţiuni în contestaţie de stat. Prin aceste acţiuni se urmăreşte înlăturarea unei stări
civile, respectiv a unei filiaţii, pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta, pretins adevărată. Fac
parte din această categorie: acţiunea în contestarea recunoaşterii de filiaţie, acţiunea în
nulitatea recunoaşterii de filiaţie, acţiunile în contestarea maternităţii, acţiunea în contestarea
paternităţii din căsătorie, acţiunea în tăgada paternităţii, acţiunea în contestarea paternităţii
stabilită prin hotărâre judecătorească.

13
 După sfera persoanelor îndeptăţite să le exercite, acţiunile de stare civilă privind
filiaţia se împart în:
a) acţiuni ce pot fi exercitate numai de titularul stării civile sau de reprezentantul său
legal ori de persoanele anumite prevăzute de lege şi care pot fi continuate de moştenitori:
acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă şi acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de tată, al
cărei titular este copilul;
b) acţiuni ce pot fi pornite de către orice persoană interesată. Acestea sunt acţiunile
în contestaţie de stat, precum acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă, acţiunea în
contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie.
D. În sfârşit, după incidenţa asupra lor a prescripţiei extinctive, acţiunile de stat
privind filiaţia se clasifică în:
a) acţiuni imprescriptibile, care alcătuiesc regula;
b) acţiuni prescriptibile, care formează excepţia, şi anume: acţiunea în tăgada
paternităţii, acţiunea în nulitate relativă a recunoaşterii de filiaţie.
Acţiunile de stare civilă privind filiaţia nu se confundă cu acţiunile în anularea,
modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe
acestea, reglementate de art. 57-59 din Legea nr. 119/1996.

2.4.2. Aspecte comune privind acţiunile referitoare la filiaţie

Art. 453-440 C.civ. stabilesc o serie de dispoziţii comune privind acţiunile referitoare
la filiaţie care reflectă caracterul de ordine publică al acestora, decurgând atât din natura lor
de acţiuni de stare civilă, din principiul respectării interesului superior al copilului şi
principiul aflării adevărului biologic.

2.4.2.1. Filiaţia legal stabilită. Art. 435 alin. (1) C.civ. instituie principiul potrivit
căruia atât timp cât o legătură de filiaţie legal stabilită nu a fost contestată în justiţie, nu se
poate stabili, pe nicio altă cale, o altă filiaţie.

2.4.2.2. Citarea părinţilor şi a copilului. Potrivit art. 436 C.civ., părinţii şi copilul vor
fi citaţi în toate cauzele referitoare la filiaţie, chiar şi atunci când nu au calitatea de reclamant
sau de pârât.

2.4.2.3. Inadmisibilitatea renunţării. În acţiunile privitoare la filiaţie nu se poate

renunţa la drept. De asemenea, cel care introduce o acţiune privitoare la filiaţie în numele unui
copil sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească, precum şi copilul minor care a
introdus singur, potrivit legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la judecata ei (art. 437 C.civ.).

2.4.2.4. Situaţia copilului. Prin hotărârea de admitere a acţiunii, instanţa este obligată
să se pronunţe cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autorităţii părinteşti şi
obligaţia de întreţinere a copilului. De asemenea, în cazul în care se admite o acţiune în
contestarea filiaţiei, instanţa poate stabili, dacă este cazul, modul în care copilul păstrează
legături personale cu acela care l-a crescut (art. 438 C.civ.).

2.4.2.5. Acţiunea formulată în caz de moştenire vacantă. Potrivit art. 439 C.civ, în
cazul în care, potrivit legii, o acţiune privitoare la filiaţie poate fi pornită împotriva
moştenitorilor, iar moştenirea este vacantă, acţiunea poate fi introdusă împotriva comunei,
oraşului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moştenirii. Citarea în proces a
renunţătorilor, dacă există, este obligatorie. Astfel, pot fi introduse împotriva moştenitorilor,

14
 acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă (art. 423 alin. 3), acţiunea în tăgada paternităţii
(art. 429), acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei (art. 425).

2.4.2.6. Regimul juridic al hotărârilor în materie de filiaţie. Potrivit art. 99 alin. (3) şi
(4) C.civ., hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este
opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Dacă
printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o
hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acţiune prin care s-a contestat starea civilă
astfel stabilită, prima hotărâre îşi pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua
hotărâri.
Opozabilitatea hotărârilor în materie de filiaţie se asigură, potrivit art. 46 din Legea nr.
119/1996, prin menţiunea pe actul de naştere în următoarele cazuri: stabilirea filiaţiei prin
recunoaştere sau hotărâre judecătorească şi încuviinţarea purtării numelui; b) contestarea
recunoaşterii sau tăgăduirea paternităţii.

2.4.2.7. Efectele stabilirii filiaţiei asupra unui proces penal. În cazul infracţiunilor a
căror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea
penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la
raportul de filiaţie (art. 440 C.civ.). Într-o formulare plastică, se poate spune că, aşa cum
„penalul ţine în loc civilul”, în materie de filiaţie „civilul ţine în loc penalul”.

CAPITOLUL 3
Filiaţia faţă de mamă

Secţiunea 1. Temeiul filiaţiei faţă de mamă

Filiaţia faţă de mamă reprezintă legătura de descendenţă rezultată din faptul naşterii
copilului de către femeia care este considerată mama acestuia.
Temeiul filiaţiei faţă de mamă îl constituie simplul fapt al naşterii copilului. În acest sens,
art. 408 C.civ. (anterior art. 47 alin. 1 teza I din C.fam.) dispune că “ filiaţia faţă de mamă rezultă
din faptul naşterii”, fără nici o distincţie între copiii din căsătorie şi cei din afara căsătoriei. De
asemenea, potrivit art. 2 din Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în
afara căsătoriei, ratificată de România prin Legea nr. 101/1992, filiaţia faţă de mamă a tuturor
copiilor născuţi în afara căsătoriei este stabilită prin singur faptul naşterii copilului.
Acesta este un principiu fundamental al filiaţiei faţă de mamă, care se traduce într-un drept
fundamental al mamei şi al copilului de a-şi stabili legătura de filiaţie, în mod incontestabil, imediat
după naşterea copilului, fără nici o discriminare bazată pe împrejurarea că mama este căsătorită ori
celibatară.
Acest principiu este de ordine publică, întrucât priveşte însăşi starea civilă a persoanei, astfel
încât, chiar în absenţa unui text de lege, trebuie să se admită că orice convenţie care ar avea ca
obiect stabilirea maternităţii copilului faţă de o altă femeie decât aceea care l-a născut este lovită de
nulitate absolută.
Filiaţia faţă de mamă presupune stabilirea, în condiţiile legii, a două elemente distincte:
împrejurarea că femeia indicată drept mama copilului a născut; identitatea copilului născut cu cel
despre a cărei filiaţie este vorba.

Secţiunea a-2-a Modurile de stabilire a filliaţiei faţă de mamă

2.1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin înregistrarea naşterii copilului

15
 2.1.1. Procedura înregistrării naşterii copilului

2.1.1.1. Declaraţia de naştere. Potrivit art.14 alin. (1) din Legea nr. 119/1996,
republicată, întocmirea actului de naştere se face la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei autorităţii administraţiei
publice locale în a cărei rază administrativ-teritorială s-a produs evenimentul, pe baza declaraţiei
verbale a persoanelor prevăzute de lege, a actului de identitate al mamei şi al declarantului, a
certificatului medical constatator al naşterii şi, după caz, a certificatului de căsătorie al părinţilor.
Au obligaţia de a face declaraţia de naştere oricare dintre părinţi, iar, dacă, din diferite
motive, nu o pot face, aceasta revine medicului, persoanelor care au fost de faţă la naştere ori
personalului din unitatea în care a avut loc naşterea, rudelor ori vecinilor care au luat cunoştinţă
despre naşterea unui copil. Declaraţia de naştere o poate face, deci, chiar mama copilului, deşi – în
practică - , de regulă, se face de alte persoane (art. 16 din Legea nr. 119/1996).

2.1.1.2. Termenul de declarare a naşterii. Declararea naşterii trebuie făcută în termenul

prevăzut de lege, respectiv 15 zile pentru copilul născut viu şi 3 zile pentru copilul născut mort.
Când copilul născut viu a decedat înăuntrul termenului de 15 zile, declararea naşterii se
face în termen de 24 de ore de la data decesului (art. 14 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 ).
Dacă aceste termene nu au fost respectate, legea reglementează două situaţii:
- când declaraţia este făcută înăuntrul unui termen de un an de la naşterea copilului,
întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea primarului (art. 17 din Legea nr. 119/1996) ;
- când declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la naşterea copilului, întocmirea actului de
naştere se face pe baza hotărârii judecătoreşti care trebuie să conţină toate datele necesare întocmirii
actului de naştere. Acţiunea se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială are domiciliul
persoana interesată sau unde are sediul serviciul de protecţie specială a copilului. Cererea se
soluţionează potrivit dispoziţiilor privind procedura necontencioasă din Codul de procedură civilă.
În vederea soluţionării, instanţa solicită serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor în a
cărui rază administrativ-teritorială are domiciliul persoana interesată sau se află sediul serviciului de
protecţie specială a copilului verificări pentru stabilirea identităţii, precum şi avizul medicului legist
cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit. Judecarea cauzei se
face cu participarea procurorului. Judecarea se face cu participarea procurorului (art.18 din Legea
nr. 119/1996).
Prin urmare, filiaţia faţă de mamă se poate stabili o dată cu înregistrarea naşterii
copilului, indiferent că aceasta se face în termenul prevăzut de lege ori este o înregistare tardivă.

2.1.2. Dovada filiaţiei faţă de mamă

Pe baza declaraţiei de înregistrare a naşterii sau, după caz, pe baza hotărârii judecătoreşti
de înregistrare tardivă a naşterii, se întocmeşte actul de naştere şi, respectiv, certificatul de naştere.
Potrivit art. 409 alin. (1) C.civ., coroborat cu art. 13 din Legea nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă, (anterior, art. 47 teza a-II-a din C.fam.), filiaţia se dovedeşte cu actele
întocmite în registrele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza
acestora.
“Certificatul de naştere” nu se confundă însă cu “certificatul medical constator al
naşterii” la care se referă art. 14 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 și art. 10 din Legea nr. 272/2004
şi care stă la baza înregistrării naşterii, ci este certificatul care se eliberează de ofiţerul de stare
civilă care a întocmit actul de naştere.
Se poate considera că actul de naştere, întocmit pe baza înregistrării naşterii în temeiul
certificatului constatator al naşterii reprezintă “dovada prin excelenţă” a filiaţiei faţă de mamă.

16
 Actul de naştere, respectiv, certificatul de naştere eliberat pe baza actului de naştere
dovedeşte ambele elemente ale filiaţiei faţă de mamă.

17
 2.2. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin recunoaştere

2.2.1. Cazurile în care se poate face recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă

Potrivit art. 415 C.civ. (anterior, art. 48 alin. 1 C.fam.), dacă naşterea nu a fost înregistrată în
registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi
necunoscuţi, mama poate recunoaşte pe copil.

2.2.1.1.Naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă. Deşi textul nu distinge între
motivele pentru care nu s-a făcut înregistrarea, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 119/1996
privind întocmirea ulterioară a actului de naştere, rezultă că recunoaşterea se poate face în toate
situaţiile în care naşterea nu a fost înregistrată, afară de cazul în care, lipsa înregistrării de datorează
omisiunii ofiţerului de stare civilă. Într-adevăr, în această ipoteză, dat fiind că, deşi s-a făcut
declaraţia de naştere, potrivit legii, şi au fost depuse actele necesare înregistrării naşterii, din vina
ofiţerului de stare civilă naşterea nu a fost înregistrată, este posibilă întocmirea ulterioară a actului
de naştere, potrivit art. 53 şi 54 din Legea nr. 119/1996.

2.2.1.2. Copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi. Este vorba de
copilul găsit, a cărui înregistrare se face potrivit art. 19 din Legea nr. 119/19961 şi de copilul
abandonat de mamă în spital, când nu a fost stabilită identitatea mamei şi înregistrarea se face
potrivit art. 20 din Legea nr. 119/1996.2 De asemenea, art. 11-12 din Legea nr. 272/2004
reglementează situatia copilului părăsit de mama in maternitate şi a copilului gasit .
În literatura juridică s-a arătat că se pot ivi situaţii speciale în care, se pot pune probleme
practice privind posibilitatea mamei de a recunoaşte copilul.
Astfel, copilul are certificat de naştere în care este stabilită filiaţia faţă de mamă, dar aceasta îl
părăseşte şi reţine certificatul de naştere, ulterior copilul fiind înregistrat ca născut din părinţi

1
Art. 19. - (1) Orice persoană care a găsit un copil ale cărui date de identificare nu se cunosc este obligată să
anunţe cea mai apropiată unitate de poliţie în termen de 24 de ore.
(2) Întocmirea actului de naştere al copilului găsit se face în termen de 30 de zile de la data găsirii acestuia,
de către serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit
copilul, pe baza unui proces- verbal întocmit şi semnat de reprezentantul serviciului public de asistenţă socială, de
reprezentantul unităţii de poliţie competente şi de medic.
(3) În procesul-verbal prevăzut la alin. (2), care se întocmeşte în termen de 3 zile de la data găsirii copilului,
trebuie să se menţioneze data, locul şi împrejurările în care a fost găsit copilul, sexul şi data presupusă a naşterii
acestuia, stabilită de medic.
(4) Obligaţia de a face demersurile necesare în vederea înregistrării naşterii copilului revine serviciului
public de asistenţă socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit acesta.
2
Art. 20. - (1) Întocmirea actului de naştere, în cazul copilului părăsit de mamă în maternitate, se face
imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a părăsirii copilului,
semnat de reprezentantul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, de reprezentantul poliţiei şi de cel
al maternităţii.
(2) Dacă identitatea mamei nu a fost stabilită în termenul prevăzut la alin. (1), serviciul public de asistenţă
socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza documentaţiei transmise de direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului, are obligaţia ca în termen de 5 zile să obţină dispoziţia primarului competent
să întocmească actul de naştere privind stabilirea numelui şi prenumelui copilului şi să facă declaraţia de înregistrare a
naşterii la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor.
(3) Întocmirea actului de naştere se face pe baza procesului verbal prevăzut la alin. (1), a certificatului
medical constatator al naşterii, a autorizării instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie a fost găsit copilul, cu privire la
măsura plasamentului în regim de urgenţă, a răspunsului poliţiei cu privire la rezultatul verificărilor privind identitatea
mamei, a dispoziţiei de stabilire a numelui şi prenumelui copilului şi a declaraţiei de înregistrare a naşterii.

18
necunoscuţi. Dacă, după o perioadă de timp, mama copilului reapare şi prezintă certificatul de
naştere, nu se mai pune problema unei recunoaşteri, deoarece filiaţia faţă de mamă este legal
stabilită, astfel încât actul de naştere prin care copilul a fost înregistrat din părinţi necunoscuţi se va
anula, prin menţiune despre aceasta pe actul respectiv. Soluţia este aceeaşi şi în ipoteza în care,
copilul a fost adoptat după înregistrarea lui ca născut din părinţi necunoscuţi, dar mai înainte ca
mama să prezinte certificatul de naştere. Adopţia rămâne însă valabil încheiată. Tot astfel, dacă
copilul a fost între timp recunoscut de o altă femeie decât mama lui, nu se mai pune problema
recunoaşterii şi se va anula actul de naştere prin care copilul a fost înregistrat din părinţi
necunoscuţi şi pe care s-a făcut menţiune despre recunoaştere.
Din analiza acestor situaţii, rezultă că, practic, problema recunoaşterii se pune în
cazurile în care copilul este găsit şi înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi fără ca naşterea
lui să fi fost, în prealabil, înregistrată potrivit legii, prin completarea rubricii privind numele
mamei.
S-a mai pus problema dacă un copil trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi
necunoscuţi şi ulterior adoptat, poate fi recunoscut chiar de către adoptatoare care este mama
firească a copilului. Recunoaşterea este posibilă şi chiar de dorit, deoarece:
- adopţia produce efecte numai pentru viitor, de la data hotărârii judecătoreşti prin care a fost
încuviinţată, în timp ce recunoaşterea produce efecte şi pentru trecut, până la concepţia copilului. Ar
putea exista, astfel, interesul copilului de a beneficia de anumite drepturi succesorale;
-stabilirea filiaţiei faţă de mama firească permite aplicarea dispoziţiilor din materia căsătoriei
privind impedimentul izvorât din rudenie.
Dacă adoptatoarea recunoaşte copilul, atunci adopţia va trebui desfiinţată în justiţie, fiind
lovită de nulitate pentru încălcarea impedimentului izvorât din rudenie. Într-adevăr, rudenia firesacă
şi cea din adopţie nu pot coexista.
Prin urmare, este posibilă recunoaşterea unui copil de către femeia care l-a adoptat, în
cazul în care copilul a fost înregistat ca născut din părinţi necunoscuţi.
În sfârşit, s-a pus problema dacă poate fi recunoscut de către mamă copilul care şi-a
stabilit filiaţia mai întâi faţă de tată. Este adevărat că, în acest caz, condiţia prevăzută de art. 415
C.civ. pare că nu mai este îndeplinită, din moment ce copilul nu mai este înregistrat ca născut “din
părinţi necunoscuţi”, ci doar mama este necunoscută. Într-adevăr, este posibil ca filiaţia copilului
să fie stabilită mai întâi faţă de oricare dintre părinţi. Or, dacă într-o asemenea situaţie copilulul îşi
poate stabili filiaţia faţă de mamă prin hotărâre judecătorească, ar trebui să admitem şi ca este
posibilă recunoaşterea. Faptul că art. 415 C.civ. se referă la “părinţi necunoscuţi” se datorează
faptului că legiuitorul a avut în vedere că, în majoritatea cazurilor, filiaţia se stabileşte mai întâi faţă
de mamă, fiind rare cazurile în care se stabileşte mai întâi paternitatea. Prin urmare, mama poate
recunoaşte un copil după ce s-a stabilit mai întâi paternitatea acestuia.

2.2.2. Copiii care pot recunoscuţi

Orice copil născut, care se află în situaţiile prevăzute de art. 415 C.civ. poate fi recunoscut.
Copilul conceput poate fi recunoscut de mamă înainte de a se naşte, dar această recunoaştere
nu va produce efecte decât dacă, în mod excepţional, la naştere copilul se găseşte într-una din
situaţiile prevăzute de art. 415 C.civ. Soluţia se întemeiază pe dispoziţiile art. 36 C.civ. (anterior, art.
7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954), care recunosc copilului capacitate de folosinţă anticipată încă de
la concepţie, în ceea ce priveşte drepturile sale, sub condiţia de a se naşte viu.
De asemenea, poate fi recunoscut şi copilul decedat, dacă a lăsat descendenţi fireşti. Soluţia,
consacrată de art. 415 alin. (3) se justifică prin interesul de a împiedica recunoaşterile ce s-ar face
numai pentru a veni la moştenirea copilului.

19
 Nu se pot face însă recunoaşteri succesive, ceea ce înseamă că un copil care a fost deja
recunoscut nu mai poate fi recunoscut de o altă femeie, deoarece nu mai sunt îndeplinite condiţiile
legale. Dacă însă se contestă prima recunoaştere, copilul va putea fi recunoscut de o altă femeie.

2.3. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin hotărâre judecătorească

2.3.1. Cazuri

Dacă mama nu recunoaşte copilul a cărui maternitate nu este stabilită, acesta are
posibilitatea de a introduce în justiţie o acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de mamă.
Potrivit art. 422 C.civ., (anterior, art. 50 din C.fam.), acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de
mamă poate fi pornită în două cazuri.
În primul rând, când, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate
face prin certificatul constatator al naşterii. Acest caz trebuie însă analizat în raport cu dispoziţiile
Legii nr. 119/1996, ceea ce înseamă că se poate introduce acţiunea în justiţie numai dacă este vorba
de o imposibilitate absolută de a proba filiaţia faţă de mamă cu certificatul de naştere întocmit pe
baza certificatului constatator al nașterii.
Dacă însă este vorba de un caz în care s-ar putea face reconstituirea sau întocmirea
ulterioară a actului de naştere ori dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a se face înregistrarea
tardivă a naşterii, se va recurge la procedura prevăzută de art. 57 sau, după caz, de art. 17 din Legea
nr. 119/1996. Dacă însă, copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi, ori nu s-a
înregistrat naşterea copilului din alte cauze decât omisiunea ofiţerului de stare civilă, se poate porni
acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de mamă.
În al doilea rând, când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al
naşterii. Evident, o asemenea contestare trebuie să fie posibilă, potrivit legi.
Potrivit art. 421 C.civ. (anterior art. 51 C.fam.), rezultă că se poate contesta filiaţia faţă
de mamă stabilită printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia de stat.

2.3.2. Titularul acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de mamă

Acţiunea aparţine numai copilului, având un caracter personal şi se porneşte, în numele

acestuia, de către reprezentantul său legal, soluţia fiind consacrată în art. 423 alin. (1) C.civ. (art.
51 alin. 1 C.fam.).
În ceea ce priveşte exercitarea dreptului la acţiune, nu numai copilul cu capacitate deplină
de exerciţiu, dar şi cel cu capacitate restrânsă de exerciţiu poate introduce singur acţiunea, fără nici
o încuviinţare prealabilă, dat fiind caracterul personal al acesteia.
În cazul copilului lipsit de capacitate de exerciţiu, fie că este minor sub vârsta de 14 ani,
fie că este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de către reprezentantul legal, fără nici o
încuviinţare.
Dacă există contrarietate de interese între reprezentantul legal al copilului şi acesta,
acţiunea va putea fi pornită de către un curator desemnat de instanţa judecătorească.
Moştenitorii copilului pot introduce sau, după caz, continua acţiunea potrivit art. 423 alin.
(2) C.civ.

2.3.3. Imprescriptibilitatea acţiunii

Potrivit art. 423 alin. (4) C.civ., dreptul la acţiune este imprescriptibil.
Conform alin. (5) al art. 423 C.civ., dacă însă copilul a decedat fără a introduce acţiunea,
moştenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului.

20
 2.3.4. Persoana împotriva căreia se porneşte acţiunea

Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă se porneşte împotriva pretinsei mame, iar
dacă aceasta a decedat, împotriva moştenitorilor ei, potrivit art. 423 alin. (3) C.civ.

2.3.5. Dovada filiaţiei faţă de mamă

În dovedirea maternităţii pot fi administrate orice mijloace de probă, un rol deosebit

revenind expertizei medico-legale a filiației.

2.4. Contestarea filiaţiei faţă de mamă

2.4.1. Contestarea filiaţiei faţă de mamă care rezultă din actul de naştere întocmit pe
baza înregistrării naşterii şi posesia de stat

Potrivit art. 411 alin. (1) C.civ., (anterior art. 51 C.fam.), nicio persoană nu poate reclama
o altă filiaţie faţă de mamă decât aceea care rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat
conformă cu acesta, iar alin. (2) prevede că nimeni nu poate contesta filiaţia faţă de mamă a
persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naştere.
Aceste dispoziţii legale consacră o prezumţie absolută (“iuris de iure”) în materia filiaţiei
faţă de mama, prezumţie care reprezintă “ o garanţie puternică pentru liniştirea familiilor şi pentru
ocrotirea moralei publice; ea se întemeiază pe exactitatea consecinţei trase din întrunirea
conformităţii actului de naştere cu posesiunea de stat (…).”
Prin urmare, contestarea filiaţiei faţă de mamă nu este posibilă, cât timp există
conformitate între filiaţia faţă de mamă indicată de actul de naştere şi filiaţia faţă de mamă indicată
de posesia de stat.
Pot fi identificate două ipoteze majore în cadrul cărora contestarea filiaţiei faţă de mamă
este posibilă: fie există concordanţă, dar prezumția nu corespunde realităţii, fie nu există
concordanţă între filiaţia indicată de actul de naştere şi cea indicată de posesia de stat.

2.4.1.1.Prezumţia nu corespunde adevărului biologic. În principiu, această prezumţie

corespunde mai întotdeauna cu realitatea, având drept scop “înlăturarea scandalurilor ce s-ar naşte
din reclamaţii sau contestaţii temerare, pornite de persoane fără căpătâi, numai din spirit de şicană şi
de interes”.
În practica judiciară creată în aplicarea art. 51 C.fam., s-au întâlnit cazuri rare în care
prezumţia nu corespundea realităţii, precum atunci când în maternitate s-au substituit copiii între ei,
născuţi din mame diferite, înainte de întocmirea actului de naştere. S-a arătat că se poate obţine
nulitatea certificatului de naştere, deoarece nu se referă la copilul în cauză, înlăturându-se astfel
unul dintre cele două elemente ale prezumţiei, astfel încât se poate pune apoi în discuţie starea
civilă a copilului; sau se poate considera că nu există conformitatea la care se referă art. 51,
deoarece acel certificat nu se referă la acel copil, ci la cel cu care a fost substituit, astfel încât se
poate pune în discuţie starea civilă a copilului respectiv.
În spiritul jurisprudenţei create în aplicarea art. 51 C.fam., art. 411 alin. (3) C.civ. prevede
expres că dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori
că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut (maternitate
simulată), se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă.

2.4.1.2. Inaplicabilitatea prezumţiei de filiaţie

21
 Filiaţia faţă de mamă a copilului poate fi contestată ori de câte ori există neconcordanţă
între filiaţia indicată de certificatul de naştere şi posesia de stat a copilului, deoarece în această
situaţie prezumţia instituită de art. 411 alin. (1) şi (2) nu este aplicabilă.
Soluţia contestării rezultă din interpretarea per a contrario a art. 411 C.civ., precum şi din
cuprinsul art. 421 C.civ., potrivit căruia orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acţiune
în justiţie, filiaţia stabilită printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia de stat.
Rezultă că filiaţia faţă de mamă poate fi contestată, în următoarele cazuri:
-copilul are certificat de naştere şi folosirea stării civile, dar acestea nu sunt
concordante. În acest caz se poate contesta fie maternitatea indicată de certificatul de naştere, fie
cea artătată de posesia de stat;
-copilul are certificat de naştere, dar nu are folosirea stării civile. În acest caz se poate
contesta numai maternitatea indicată de certificatul de naştere.
Acţiunea în contestare se poate introduce de copil împotriva mamei indicată de
certificatul de naştere sau, după caz, de posesia de stat, iar de terţi împotriva copilului şi a mamei
astfel indicată.

2.4.1.3. Mijloace de probă

Potrivit art. 421 alin. (2) C.civ., atunci când se contestă filiaţia care rezultă din actul
de naştere neconform cu posesia de stat, filiaţia se dovedeşte prin certificatul medical
constatator al naşterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiaţiei sau, în lipsa
certificatului ori în cazul imposibilităţii efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă,
inclusiv prin posesia de stat.
Alin. (3) instituie totuşi o excepţie, şi anume, dovada filiaţiei nu se face prin martori
decât în cazul prevăzut la art. 411 alin. (3) sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de
crezare acţiunea formulată.

2.4.2. Contestarea/ nulitatea recunoaşterii de maternitate

În acest caz, contestarea realităţii celor cuprinse în certificatul de naştere, în care se indică
filiaţia bazată pe recunoaştere, presupune contestarea recunoaşterii de maternitate, întrucât filiaţia
nu corespunde adevărului.
Nu are importanţă dacă există ori nu conformitate între certificatul de naştere eliberat pe
baza recunoaşterii şi folosirea stării civile a copilului. Chiar dacă ar exista o asemenea conformitate,
recunoaşterea poate fi contestată, în temeiul art. 420 alin. (1) C.civ., care nu condiţionează
contestarea recunoaşterii de neconformitatea filiaţiei indicată de actul recunoaşterii cu posesia de
stat.
Tot astfel, actul recunoaşterii poate fi anulat sau constat nul absolut, în condiţiile art. 418
şi ale art. 419 C.civ., independent de conformitatea sau neconformitatea cu posesia de stat.
Dacă filiaţia s-a stabilit prin recunoaştere, iar apoi se contestă sau se desfiinţează
recunoaşterea pentru o cauză de nulitate, copilul poate introduce o acţiune în stabilirea filiaţiei faţă
de adevărata mamă sau se poate face o altă recunoaştere a copilului, dat fiind că, înlăturându-se
falsa recunoaştere, dat fiind că, în aceste cazuri filiaţia faţă de mamă nu este stabilită.

2.4.3. Contestarea filiaţiei faţă de mamă stabilită prin hotărâre judecătorească

Între părţi, hotărârea judecătorească are autoritate de lucru judecat, deci copilul sau mama
nu poate pune în discuţie filiaţia astfel stabilită.

22
 În schimb, terţii pot face dovada contrară hotărârii judecătoreşti, deci pot contesta filiaţia
faţă de mamă astfel stabilită, ceea ce înseamă că vor combate realitatea filiaţiei care rezultă din
certificatul de naştere întocmit pe baza hotărârii irevocabile.
Nici în această situaţie nu are importanţă, pentru admisibilitatea acţiunii în contestare,
dacă există sau nu conformitate între maternitatea care rezultă din hotărârea judecătorească, şi
posesia de stat a copilului.
Dacă se contestă maternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească, se poate introduce
acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau copilul poate fi ulterior recunoscut de o altă femeie,
deoarece filiaţia faţă de mamă nu este stabilită.

CAPITOLUL 4
Filiaţia faţă de tată

Secțiunea 1. Noțiune și temei

Filiaţia faţă de tată reprezintă legătura juridică între un copil şi bărbatul care este
considerat, în condiţiile legii, tatăl acestuia.
Paternitatea în sens biologic rezultă din faptul concepţiunii (zămislirii) copilului de
către un bărbat.

Secţiunea a-2-a Timpul legal al concepţiunii copilului

2.1. Importanţa problemei

Data concepţiei unui copil nu poate fi determinată cu certitudine – deocamdată, cel

puţin –, fiind ascunsă în intimitatea vieţii părinţilor şi în procesul biologic intern al apariţiei
fiinţei umane.
Data concepţiei este importantă, atât în cazul stabilirii patrnităţii din căsătorie, cât şi
a paternităţii din afara căsătoriei.
În acelaşi timp, în planul dobândirii capacităţii de folosinţă, prin excepţie de la
principiul potrivit căruia capacitatea de folosinţă începe la naşterea copilului, drepturile
copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu, principiul fiind
consacrat în art. 36 C.civ. (anterior, art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954), fiind exprimat şi
prin adagiul infans concepus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur.

2.2.Noţiune

Având în vedere faptul că nu se poate determina cu certitudine data concepţiei unui

copil, legea a instituit o prezumţie prin care se determină timpul legal al concepţiunii
copilului, ce reprezintă o perioadă de timp în care concepţia ar fi putut avea loc, perioadă
determinată de faptul că, din punct de vedere medical, în afara limitelor ei concepţia
copilului a cărui paternitate este analizată nu a putut avea loc.
Această prezumţie este de natură să faciliteze stabilirea paternităţii atât pentru copilul
din căsătorie, cât şi pentru cel din afara căsătoriei.
Potrivit 412 alin. (1) C.civ. (anterior, art. 61 C. fam.), intervalul de timp cuprins între
a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii.
El se calculează de la zi la zi, ceea ce înseamnă că ziua de plecare a termenului (dies a quo)

23
nu se ia în calcul, dar ziua în care se împlineşte termenul (dies ad quem) se socoteşte.
Rezultă, astfel, că timpul legal al concepţiunii copilului este de 121 de zile.

2.3. Forţa probantă a prezumţiei timpului legal al concepţiunii copilului

Sub imperiul Codului familiei, prezumţia era considerată absolută (iuris et de iure),
în sensul că nu se putea face dovada că durata gestaţiei a fost mai mare de 300 de zile sau
mai mică de 180 de zile şi este relativă (iuris tantum), în sensul că se putea face dovada că,
în realitate, concepţiunea copilului a avut loc numai într-o anumită parte, doar în anumite zile
din timpul legal de 121 de zile.
Potrivit art. 412 alin. (2) C.civ., prezumţia dobândeşte un caracter relativ, în sensul
că, prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o
anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui
interval.
Acesta înseamnă că, din punct de vedere medical, pe baza analizei caracteristicilor
copilului la naştere (gradul de dezvoltare, dimensiuni, greutate etc.) se poate determina că, în
realitate, faptul concepţiei a avut loc într-o anumită perioadă din cadrul celor 121 de zile, ce
reprezintă timpul legal al concepţiei şi chiar se poate face dovada că timpul legal al
concepţiei a fost mai mic sau mai mare de 121 de zile.

Secţiunea a-3-a. Paternitatea copilului din căsătorie

3. 1. Prezumţia de paternitate

3.1.1. Definiţie

Potrivit art. 408 alin. (2) C.civ., filiaţia faţă de tată se stabileşte prin efectul prezumţiei
de paternitate.
Pater is est quod nuptiae demonstrat este un adagiu celebru: tatăl este acela pe care îl
arată căsătoria.
Potrivit art. 414 alin. (1) C.civ. (anterior, art. 53 alin. 1 C. fam.), copilul născut sau
conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
Aşa fiind, prezumţia de paternitate poate fi definită ca mijlocul legal de stabilire a
filiaţiei faţă de tată, care indică drept tată al copilului pe soţul mamei din căsătoria în timpul
căreia a avut loc faptul concepţiei sau naşterea.

3.1.2. Temeiul prezumției de paternitate

Prezumţia de paternitate se întemeiază, în mod firesc, în primul rând, pe faptul

concepţiunii copilului în timpul căsătoriei, dat fiind că filiaţia biologică faţă de tată rezultă
din zămislirea copilului. În acest sens, nu are importanţă când s-a născut copilul – în timpul
căsătoriei sau după căsătorie. În acelaşi timp, obligaţia de fidelitate a soţiei este o condiţie
logică a instituirii prezumţiei de paternitate, deoarece – în absenţa ei – nu s-ar putea
presupune, cu acelaşi grad de probabilitate, că numai soţul mamei poate fi tatăl copilului.
Deci, convieţuirea soţilor şi respectarea obligaţiei de fidelitate de către soţie sunt cele
două prezumţii simple pe care se întemeiază prezumţia de paternitate a copilului conceput în
timpul căsătoriei.
Totuşi, prezumţia de paternitate se aplică şi copilului conceput înainte de căsătorie, dar
născut în timpul căsătoriei. În acest caz, prezumţia îşi găseşte fundamentul în principiul
ocrotirii interesului copilului şi al familiei.

24
 3.1.3. Condiţiile aplicării prezumţiei de paternitate

Pentru aplicarea prezumţiei de paternitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) stabilirea filiaţiei faţă de mamă, potrivit legii; aceasta înseamnă că nu este posibilă
din punct de vedere juridic stabilirea paternităţii copilului din căsătorie înainte de stabilirea
maternităţii;
b) căsătoria mamei;
c) concepţiunea sau naşterea copilului în timpul căsătoriei mamei acestuia (adică între
momentul încheierii căsătoriei şi mai înainte de desfacerea, încetarea, anularea sau
constatarea nulităţii căsătoriei).
În cazul în care copilul a fost conceput sau s-a născut în timpul unei căsătorii care
ulterior este desfiinţată, prezumţia de paternitate rămâne aplicabilă, deoarece, nulitatea
căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate, în puterea legii, soţul mamei este prezumat
tatăl copilului conceput sau născut în timpul căsătoriei.

3.1.4. Caracterul exclusiv al prezumţiei

Paternitatea copilului din căsătorie se stabileşte exclusiv prin prezumţia de paternitate.

Cu alte cuvinte, paternitatea copilului din căsătorie nu se poate stabili nici prin recunoaştere,
nici pe calea acţiunii în justiţie, modalităţi de stabilire proprii paternităţii din afara căsătoriei.

3.1.5. Conflicte de paternitate (dubla paternitate)

3.1.5.1. Cazuri. Dat fiind că prezumţia de paternitate se poate întemeia fie pe faptul
concepţiunii, fie pe cel al naşterii copilului în timpul căsătoriei, se pot ivi conflicte de
paternitate, când unui copil i se atribuie două paternităţi din căsătorie.

A. În primul rând, poate exista conflict de paternitate în următoarele ipoteze:

a) în cazul în care copilul este conceput în timpul unei căsătorii, care a încetat, s-a
desfăcut prin divorţ sau a fost desfiinţată, dar este născut după ce mama s-a recăsătorit;
b) în situaţia în care soţul a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească, apoi soţia
se recăsătoreşte şi, la mai puţin de 300 de zile de la data încheierii celei de a doua căsătorii
naşte un copil, iar apoi soţul declarat mort reapare şi se anulează hotărârea declarativă de
moarte. Potrivit art. 293 alin. (2) C.civ., prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii celei
de a doua căsătorii, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă.
În ambele ipoteze, conflictul de paternităţi din căsătorie este dat de faptul că prezumţia
de paternitate operează atât în contra soţului mamei din prima căsătorie în timpul căreia a
fost conceput, cât şi în contra soţului mamei din cea de-a doua căsătorie în timpul căreia
copilul a fost născut.

B. În al doilea rând, se poate întâmpla ca femeia, să dea naştere unui copil, în timp ce
se găseşte, în acelaşi timp, în două căsătorii, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind
monogamia (art. 273 C. civ.). Se poate considera că acesta este singurul caz autentic de
conflict de paternitate.

3.1.5.2. Soluţii. Sub imperiul Codului familiei, soluţia conflictelor de paternitate era
dedusă din interpretarea art. 53 alin. 2 C. fam. care consacra prezumţia de paternitate, în
sensul că, în cazul în care căsătoria a fost anulată, declarată nulă sau desfăcută prin divorţ,

25
iar, până la naşterea copilului, mama nu s-a recăsătorit era considerat tată al copilului fostul
soţ al mamei. Per a contrario, însemna că, dacă mama s-a recăsătorit, copilul avea ca tată
pe soţul mamei din cea de a doua căsătorie. Dacă acesta tăgăduia paternitatea, se considera
că se reactiva prezumţia de paternitate în contra soţului mamei din prima căsătorie, în cadrul
căreia copilul a fost conceput. Aceeaşi soluţie era dată şi conflictului de paternităţi generat de
starea de bigamie a mamei.
Din păcate, Codul civil nu prevede nicio soluţie expresă pentru rezolvarea conflictelor
de paternitate şi nici nu mai există un text similar art. 53 alin. (2) C.fam., care să permită, pe
cale de interpretare, consacrarea unei soluţii, de unde se poate deduce că legiutorul a admis
existența dublei paternități, urmând ca aceasta să fie soluționată pe calea judiciară a acțiunii
în tăgada paternității.

3.1.6. Prezumţia de paternitate şi menţiunile din actul de naştere al copilului

Principiul este acela că prezumţia de paternitate operează independent de menţiunile

din actul de naştere al copilului.
În legătură cu această regulă, în practică pot să apară mai multe situaţii:
a) Soţul mamei a fost trecut în actul de naştere al copilului drept tată. Această
menţiune nu face însă dovada irefragabilă a paternităţii copilului. Trebuie să se verifice dacă
sunt îndeplinite condiţiile pentru aplicarea prezumţiei de paternitate. Dacă într-adevăr copilul
este din căsătorie, atunci, menţiunea din actul de naştere corespunde prezumţiei de
paternitate, dar soţul mamei poate tăgădui, potrivit legii, paternitatea copilului. Dacă însă
copilul este din afara căsătoriei – de exemplu a fost născut şi conceput înainte de căsătoria
părinţilor – , iar soţul mamei a fost greşit înregistrat drept tată al copilului, fără ca
paternitatea lui să se fi stabilit prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească, atunci se poate
introduce de către orice persoană care are interes o acţiune imprescriptibilă în contestarea
paternităţii din căsătorie, prin care se tinde la dovedirea faptului că prezumţia de paternitate
nu-şi găseşte aplicare şi se cere şi rectificarea actului de naştere, în mod corespunzător.
b) Un alt bărbat decât soţul mamei a fost trecut în actul de naştere drept tată al
copilului. Acest fapt nu poate conduce la înlăturarea prezumţiei de paternitate, dacă sunt
îndeplinite condiţiile pentru aplicarea ei. Înseamnă că va exista o neconcordanţă între
paternitatea legală a copilului, stabilită prin prezumţia de paternitate şi menţiunea actul de
naştere. Tatăl copilului este tot soţul mamei, iar cel interesat – mama copilului, copilul sau
soţul mamei – poate introduce o acţiune în constatarea aplicabilităţii prezumţiei de
paternitate şi în rectificarea actului de naştere.
c) Actul de naştere nu indică numele tatălui. Aceasta nu înseamnă neapărat că
paternitatea copilului nu este cunoscută sau că este vorba de un copil din afara căsătoriei.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru ca soţul mamei să fie considerat tatăl copilului, se
poate, de asemenea, introduce o acţiune în constatarea aplicabilităţii prezumţiei de
paternitate şi în completarea actului de naştere.
Aşadar, este neîndoielnic că prezumţia de paternitate se aplică şi îşi produce efectele
independent de menţiunile din actul de naştere al copilului.

3.1.7. Forţa prezumţiei de paternitate

Regula pater is est… avea la origine puterea unei prezumţii absolute, irefragabile.
Soţul mamei era considerat tatăl copilului, chiar atunci când era evident că aceasta nu
corespundea realităţii. Or, dat fiind că prezumţia de paternitate se întemeiază fie pe alte
prezumţii simple, fie pe nevoia ocrotirii interesului copilului, înseamnă că pot exista situaţii
în care această prezumţie să nu corespundă realităţii. Nu se confundă aceste situaţii cu cele în

26
care prezumţia nu-şi găseşte aplicare pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca
soţul mamei să fie considerat tată al copilului (de exemplu, deşi mama nu era căsătorită în
momentul concepţiei, respectiv al naşterii copilului, actualul soţ al mamei este înregistrat ca
tată al copilului în temeiul unei greşite aplicări a prezumţiei de paternitate) şi, astfel, orice
persoană poate să conteste aparenta filiaţie faţă de tată din căsătorie.
Atunci când se discută forţei juridice a prezumţiei de paternitate şi a concordanţei
acesteia cu realitatea, avem în vedere situaţiile în care sunt îndeplinite condiţiile legale pentru
aplicarea prezumţiei de paternitate, dar se poate pune problema dacă, în realitate, soţul
mamei este tatăl biologic al copilului.
Prezumţia de paternitate nu are caracter absolut, pentru că legea permite să se facă
dovada contrară acestei prezumţii, în sensul că soţul mamei nu este tatăl copilului. Dar nu se
poate spune nici că această prezumţie este o prezumţie relativă obişnuită, deoarece dovada
contrară nu se poate face oricând, oricum şi de orice persoană interesată.
Prezumţia de paternitate nu poate fi însă răsturnată decât pe calea formulării unei
acţiuni în tăgăduirea paternităţii şi numai dacă se admite această acţiune, în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege.

3.2. Acţiunea în tăgada paternităţii

3.2.1. Precizări prealabile

Paternitatea copilului din căsătorie poate fi înlăturată numai pe calea acţiunii în

tăgăduirea paternităţii. Soţul mamei nu ar putea înlătura prezumţia de paternitate printr-un
act extrajudiciar, de negare ori refuz al paternităţii. Tăgăduirea acesteia nu poate fi decât
rezultatul unei hotărâri judecătoreşti. Acţiunea în tăgăduirea paternităţii prezintă unele
caractere specifice, analizate în continuare.

3.2.2. Cazurile în care se poate tăgădui paternitatea

Anterior, art. 54 alin. 1 C. fam., prevedea că paternitatea poate fi tăgăduită dacă este
cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului, soluţie menţinută şi în art. 424 alin. (2)
C.civ. Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl
copilului.
Legea nu enumeră, aşadar, cazurile în care soţul mamei poate tăgădui paternitatea, ci
enunţă doar o regulă generală, urmând ca instanţa să decidă de la caz la caz.
Imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului poate fi de natură fizică, (impotenţa
sexuală – incapacitate de erecţie ori de copulare sau o incapacitate de procreare), socială
(imposibilitatea de coabitare a soţilor, datorită unei detenţii privative de libertate, unei
dispariţii, unei misiuni în străinătate, unei boli, , unui accident etc.) ori morală (conflicte
grave între soţi în timpul legal al concepţiunii copilului, care excludeau existenţa raporturilor
conjugale).
Simpla despărţire în fapt a soţilor în timpul legal al concepţiunii copilului nu reprezintă
decât un indiciu, iar nu o probă îndestulătoare pentru tăgăduirea paternităţii.
Tot astfel, faptul că mama a avut relaţii extraconjugale în timpul concepţiunii copilului
nu este o împrejurare suficientă pentru a se răsturna prezumţia de paternitate, ci trebuie să se
recurgă la probe ştiinţifice pentru a se afla adevărul.
Faptul că mama copilului recunoaşte că soţul său nu este tatăl copilului nu poate
conduce automat la admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, deoarece legea impune să se
facă dovada că soţul mamei nu poate fi tatăl copilului, astfel încât este necesar ca
recunoaştere mamei trebuie să se coroboreze cu alte mijloace de probă.

27
 3.2.3. Titularii acţiunii în tăgada paternităţii

3.2.3.1. Evoluţie legislativă. A. Reglementarea inițială din Codul familiei. Potrivit art.
54 alin. (2) C. fam., acţiunea în tăgăduirea paternităţii putea fi pornită numai de soţul mamei.
Aşa fiind, se poate spune că, în concepţia inițială a legiuitorului, această acţiune
trebuia să aibă un caracter exclusiv personal, în sensul că soţul mamei este unicul titular al
unei asemenea acţiuni. În doctrina juridică textul a fost criticat, demonstrându-se că este
contrar art. 8 din CEDO și celor statuate de Curtea europeană în cazul Kroon și altii contra
Olandei.
Unul din meritele incontestabile ale Legii nr. 288/2007 este acela de a fi pus de acord
(este adevărat, cu o întârziere nejustificată) prevederile art. 54 C. fam., referitoare la titularii
acţiunii în tăgăduirea paternităţii, cu cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr.
349/2001.
Prin această decizie, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 54 alin. 2 C. fam., constatând că textul în cauză contravine dispoziţiilor art.
16 alin. (1), art. 26, art. 44 alin. (1) şi ale art. 45 alin. (1) din Constituţia nerevizuită.
În examinarea excepţiei, instanţa de contencios constituţional român a avut în vedere,
în afară de dispoziţiile şi principiile din cuprinsul textelor din Constituţie invocate de autorul
excepţiei, şi prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale – prin care se consacră dreptul persoanei la respectarea vieţii sale
private şi de familie –, precum şi Hotărârea din 27 octombrie 1994 a Curţii Europene a
Drepturilor Omului – Cazul Kroon şi alţii împotriva Olandei .
Reconsiderându-şi jurisprudenţa anterioară, marcată prin Decizia nr. 78 din 13
septembrie 1995, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 54 C.fam., Curtea
a statuat că dispoziţiile art. 54 alin. 2 C. fam. sunt neconstituţionale în măsura în care nu
recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a
porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii.
Deşi, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia, republicată, de la data
publicării decizia menţionată a devenit general obligatorie, fiind receptată şi aplicată în mod
corespunzător de către instanţele române, se impunea, neîndoielnic, o intervenţie urgentă a
legiuitorului în această materie, aspect semnalat de altfel şi în literatura de specialitate .
Această intervenţie era imperios necesară, mai ales în condiţiile în care, deşi prin Decizia
Curţii Constituţionale nr. 349/2001 s-a extins sfera titularilor acţiunii în tăgăduirea paternităţii
la mamă şi copil, în lipsa unei modificări exprese a art. 55 C. fam., regimul juridic al
prescripţiei dreptului la acţiune pentru aceşti titulari (imprescriptibilitatea sau
prescriptibilitatea, durata termenului, momentul de la care începe să curgă, etc.) nu putea fi
stabilit decât pe cale de interpretare.
Această lacună a reglementării a condus la împrejurarea că, în repetate rânduri , Curtea
Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. 1
C. fam., în motivarea excepţiei susţinându-se că textul de lege criticat este discriminatoriu,
deoarece instituie un termen de prescripţie pentru acţiunea în tăgăduirea paternităţii numai în
ce îl priveşte pe tatăl copilului, iar nu şi pentru mama copilului şi pentru copil, pentru care
acţiunea în tăgăduirea paternităţii este imprescriptibilă, încălcându-se astfel principiul
constituţional al egalităţii în faţa legii, consacrat prin dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea
fundamentală.
De fiecare dată, instanţa de contencios constituţional a respins excepţia, cu motivarea
că, în absenţa unei dispoziţii legale prin care să se stabilească termenul în care acţiunea în
tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de mamă sau de copil, Curtea nu are posibilitatea să

28
constate existenţa vreunei discriminări, rămânând în competenţa instanţei de judecată să facă
interpretarea şi aplicarea corectă a legii.

B) Titularii acţiunii în tăgăduirea paternităţii potrivit art. 54 C.fam, modificat prin

Legea nr. 288/2007. Prin Legea nr. 288/2007 a fost extins cercul titularilor acțiunii în tăgada
paternității, alin. (2) al art. 54 C. fam., fiind modificat în sensul că acţiunea în tăgăduirea
paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi
continuată de moştenitori.
Prin urmare, dacă, anterior, dreptul la acţiunea în tăgăduirea paternităţii avea un
caracter exclusiv, întrucât soţul mamei era unicul titular al acestei acţiuni, noua reglementare
recunoaşte acest drept atât mamei, cât şi copilului, înlăturându-se astfel discriminarea
existentă şi dându-se expresie deplină principiului egalităţii, consacrat de prevederile art. 16
din Constituţie.

C. Titlularii acțiunii în contextul Codului civil. Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi

pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornită
sau, după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii. Noutatea față de
reglementarea anterioară constă, așadar, în includerea tatălui biologic în sfera titularilor.

3.2.3.2. Soţul mamei

A. Temeiul acţiunii. Condiţii de exercitare

Soţul mamei rămâne principalul titular al acţiunii în tagada paternităţii, chiar dacă el
nu este şi titular exclusiv. Fiind unul dintre subiecţii raportului juridic de paternitate, este pe
deplin legitimă soluţia în sensul de a-i permite să tăgăduiască paternitatea, cunoscând că
aceasta nu corespunde realităţii.
Potrivit alin. (3) al art. 429 C.civ., dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi
pornită de tutore, iar, în lipsă, de un curator numit de instanţa judecătorească.

B. Prescripţia dreptului la acţiune

Potrivit art. 430 C.civ., termenul de prescripţie este de 3 ani, ca şi în dreptul comun.
Chiar dacă acţiunea în tăgăduirea paternităţii are un caracter personal nepatrimonial, prin
excepţie de la regula conform căreia aceste acţiuni sunt imprescriptibile, soluţia se justifică
prin necesitatea de a clarifica într-un termen rezonabil starea civilă a copilului.
Termenul care curge fie de la data la care soţul a cunoscut că este prezumat tată al
copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii.
În ceea ce priveşte prima ipoteză, în practică, de regulă, soţul mamei ia cunoştinţă de
împrejurarea că este prezumat tată al copilului de la data la care ia cunoştinţă de însăşi
naşterea acestuia.
Se pot ivi şi alte situaţii în care, pentru motive obiective, termenul de prescripţie nu
şi-ar putea începe cursul de la data la care a luat cunoştinţă că este prezumat tată al copilului.
De exemplu, dacă filiaţia copilului faţă de o femeie care este căsătorită s-a stabilit ulterior
naşterii, prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească, termenul curge de la data la care soţul
mamei a luat cunoştinţă de această împrejurare, întrucât, până când nu a fost stabilită legătura
de filiaţie maternă, soţul mamei nu avea cum tăgădui o paternitate care nu îi era conferită lui.
Potrivit alin. (2) al art. 430, termenul nu curge împotriva soţului pus sub interdicţie
judecătorească şi, chiar dacă acţiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soţ
în termen de 3 ani de la data ridicării interdicţiei.

29
 De asemenea, conform alin. (3) al art. 430, dacă soţul a murit înainte de împlinirea
termenului, fără a porni acţiunea, aceasta poate fi pornită de către moştenitori în termen de
un an de la data decesului.

C. Persoana împotriva căreia se introduce acţiunea?

Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului, iar dacă acesta este
decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale şi, dacă este cazul, a altor moştenitori ai
săi.

3.2.3.3. Mama copilului

A.Temeiul acţiunii. Condiţii de exercitare

Este neîndoielnic faptul că temeiul acţiunii în tăgăduirea paternităţii, când titular este
mama, diferă de temeiul acţiunii al cărei titular este soţul mamei.
În cazul soţului mamei, scopul urmărit de acesta prin acţiunea în tăgăduirea paternităţii
îl constituie înlăturarea unei paternităţi care nu corespunde adevărului biologic, în timp ce,
în cazul mamei, scopul urmărit este circumscris interesului superior al copilului de a înlătura
o paternitate care nu corespunde realităţii, astfel încât să se deschidă posibilitatea stabilirii
legale a paternităţii copilului faţă de tatăl biologic.
Art. 431 alin. (2) prevede că sunt, de asemenea, aplicabile în mod corespunzător
dispoziţiile art. 429 alin. (3), în sensul că, dacă mama copilului este pusă sub interdicţie,
acţiunea poate fi pornită de tutore, iar, în lipsă, de un curator numit de instanţa judecătorească.

B. Prescripţia dreptului la acţiune

Potrivit art. 431 alin. (1), mama copilului poate să pornească acţiunea în tăgada
paternităţii tot în termen de 3 ani de la data naşterii copilului.
De asemenea, ca şi în ipoteza în care titular este soţul mamei, sunt aplicabile
dispoziţiile alin. (2) al art. 430, în sensul că termenul nu curge împotriva mamei pusă sub
interdicţie judecătorească şi, chiar dacă acţiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi
introdusă de mamă în termen de 3 ani de la data ridicării interdicţiei, precum şi prevederile
alin. (3) al art. 430, în sensul că, atunci cand mama a murit înainte de împlinirea termenului,
fără a porni acţiunea, aceasta poate fi pornită de către moştenitori în termen de un an de la
data decesului.

C. Persoana împotriva căreia se introduce acţiunea

Mama poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii împotriva soţului. Dacă acesta
este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.

3.2.3.4. Copilul

A.Temeiul acţiunii. Condiţii de exercitare

Recunoaşterea dreptului copilului de a porni acţiunea în tăgăduirea paternităţii este,

indubitabil, o soluţie firească şi necesară, reclamată de exigenţele principiilor şi dispoziţiilor
constituţionale (art. 26 privind dreptul persoanei la respectarea vieţii private şi de familie,

30
precum şi dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, art. 49 referitor la protecţia specială a
copiilor şi tinerilor), dar şi de prevederile instrumentelor internaţionale în materia drepturilor
omului şi a drepturilor copilului.
Astfel, în cauza Gaskin c. Marii Britanii – Hotărârea din 7 iulie 1989 – Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că statul are obligaţia pozitivă de a facilita copilului
cunoaşterea familiei sale biologice. De asemenea, în cauza Kroon şi alţii împotriva Olandei -
Hotărârea din 27 octombrie 1994 –, instanţa europeană a statuat că „respectul faţă de viaţa de
familie cere ca realitatea biologică şi socială să prevaleze asupra unei prezumţii legale care
loveşte frontal atât faptele stabilite cât şi dorinţele persoanelor în cauză, fără a aduce beneficii
reale cuiva” , stabilind că a avut loc o încălcare a art. 8 din Convenţie privind dreptul
persoanei la respectarea vieţii private şi de familie .
Revenind la soluţia legislativă internă, trebuie observat că, în mod corect, norma
juridică prevede că titularul acţiunii este copilul (subînţelegându-se copilul din căsătorie,
beneficiar al prezumţiei de paternitate), fără a face nici o distincţie între copiii născuţi în
timpul căsătoriei şi cei concepuţi în timpul căsătoriei .
Prin termenul de copil utilizat trebuie să se înţeleagă deopotritivă persoana minoră şi
persoana majoră a cărei filiaţie este cercetată (art. 413 C.civ.).
Potrivit art. 433 alin. (1), acţiunea se porneşte de copil, în timpul minorităţii sale, prin
reprezentantul său legal. Deşi, la prima vedere ar rezulta că, în toate cazurile, în timpul
minorităţii, copilul este reprezentat, chiar şi atunci când are capacitate de exerciţiu restrânsă şi
ar putea să stea în proces în nume propriu, asistat doar de către reprezentantul legal,
considerăm că intenţia legiutorului nu a fost aceea de a deroga de la regulile de drept comun
privind exercitarea acţiunii civile de către minorur, ci doar să indice faptul că exercitarea
acţiunii este condiţionată de respectarea formelor de abilitare prevăzute de lege.
Pe cale de consecinţă, în cazul în care copilul nu are capacitate deplină de exerciţiu,
distingem următoarele situaţii, în ceea ce priveşte exerciţiul dreptului la acţiune:
a) copilul are capacitate restrânsă de exerciţiu. Dat fiind că este vorba de o acţiune cu
caracter personal nepatrimonial, copilul poate introduce singur acţiunea, fără nici o
încuviinţare;
b) Copilul este lipsit de capacitate de exerciţiu. În acest caz, acţiunea se porneşte de
către mamă, în numele copilului, în calitate de reprezentant legal al acestuia.
Întrucât dispoziţiile art. 429 alin. (3) sunt aplicabile în mod corespunzător, dacă acesta
este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar, în lipsă, de un curator numit de
instanţa judecătorească.
Având în vedere că, potrivit art. 176 alin. (1) C.civ., „minorul care, la data punerii
sub interdicţie, se află sub ocrotirea părinţilor, va rămâne sub această ocrotire până la data
când devine major, fără a i se numi un tutore” , în ipoteza în care minorul interzis se află sub
ocrotirea ambilor părinţi sau numai sub ocrotirea mamei, aceasta va exercita singură, în
numele copilului, acţiunea în tăgăduirea paternităţii.Tatăl prezumat nu ar putea exercita
acţiunea alături de mamă, pentru că ar însemna ca în cadrul procesului să întrunească în
persoana sa dubla calitate : reclamant (în numele copilului) şi pârât (în nume propriu), ceea
ce, evident, nu este posibil. Dacă numai tatăl prezumat exercită singur ocrotirea părintească
asupra minorului interzis, dată fiind contrarietatea de interese, se impune numirea unui
curator, în condiţiile art. 264 alin. (5), care va exercita acţiunea în numele minorului
În cazul în care copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, devin aplicabile
prevederile art. 423 alin. (5), în sensul că moştenitorii săi pot s-o introducă în termen de un an
de la data decesului.

B. Imprescriptibilitatea acţiunii

31
 Potrivit art. 433 alin. (2), acţiunea în tăgada paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii
copilului. Prin aceasta, soluţia din Codul civil este diferită de cea anterioară, consacrată în
alin. 3 al art. 55, în redactarea dată prin Legea nr. 288/2007, potrivit căreia „Dacă acţiunea nu
a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani
de la data majoratului său.”
Soluţia prescriptibilităţii a fost criticată în doctrina juridică anterioară Codului civil.
Caracterul imprescriptibil sau prescriptibil, (inclusiv durata termenului de prescripţie)
reprezintă un aspect care depinde de opţiunea legiuitorului.
O concluzie care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
este aceea că o reglementare naţională prin care s-ar institui termene de prescripţie diferite
pentru titularii acţiunii în tăgăduirea paternităţii nu este, de plano, contrară dispoziţiilor
Convenţiei.
Astfel, în Cauza Rasmussen c. Danemarcei, având în vedere absenţa unui numitor
comun al sistemelor juridice ale statelor contractante şi marja de apreciere de care
beneficiază autorităţile naţionale, Curtea a decis că instituirea unor termene de prescripţie
numai pentru soţ (în vreme ce pentru alte persoane interesate acţiunea era imprescriptibilă) se
justifică prin ţeluri legitime, adică garantarea securităţii juridice şi protejarea intereselor
copilului.
De asemenea, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, persoanele care caută
să îşi stabilească ascendenţa au un interes vital, protejat de Convenţie, de a obţine informaţii
indispensabile pentru descoperirea adevărului asupra unui aspect important al identităţii lor
personal. În aceeaşi hotărâre, instanţa europeană a apreciat că interesul de a avea filiaţia
stabilită nu scade odată cu vârsta, ci dimpotrivă, şi că principiul securităţii raporturilor
juridice nu constituie, prin el însuşi, un motiv suficient pentru a priva reclamantul de
cunoaşterea propriei ascendenţe .
Dacă avem în vedere soluţiile jurisprudenţiale în această materie din practica Curţii
de la Strasbourg, rezultă că există argumente suficient de puternice care să pledeze pentru
instituirea caracterului imprescriptibil al acţiunii în tăgăduirea paternităţii atunci când titular
este copilul.
Neîndoielnic, nu doar copilul, (minor sau major, beneficiar al prezumţiei de
paternitate), ci şi societatea însăşi sunt interesaţi în stabilirea paternităţii reale şi nu, cu orice
preţ, a unei paternităţi create artificial.
În plus, soluţia prescriptibilăţii acţiunii în tăgada paternităţii nu se corela cu aceea a
imprescriptibilităţii acţiunii în stabilirea paternităţii, având ca titular tot pe copil. Practic,
prevederea referitoare la imprescriptibilitatea acţiunii în stabilirea paternităţii avându-l ca
titular pe copil, (soluţie consacrată de alin. 4 al art. 60 C. fam., introdus prin Legea nr.
288/2007), putea să fie practic golită de conţinut, devenind ineficientă. Astfel, în ipoteza în
care termenul de prescripţie s-a împlinit şi, din diferite motive, niciunul dintre titulari nu a
promovat acţiunea în tăgăduirea paternităţii, prezumţia de paternitate s-ar consolida, iar
copilul, având statutul de copil din căsătorie, nu are legitimare procesuală activă pentru a
introduce o acţiune în stabilirea paternităţii, (în ciuda caracterului imprescriptibil al acesteia),
fiind astfel în imposibilitate de a-şi stabili paternitatea reală, biologică.
Prin urmare, apreciem că, este pe deplin justificată soluţia consacrată de art. 433
alin. (2) C.civ., în sensul că acţiunea în tăgada paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii
copilului.

C. Persoana împotriva căreia se introduce acţiunea

Potrivit art. 429 alin. (4) copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului, iar, dacă
acesta este decedat, împotriva moştenitorilor acestuia.

32
 3.2.3.5. Tatăl biologic

A. Temeiul acţiunii. Condiţii de exercitare

Codul civil completează tabloul titularilor acţiunii în tăgada paternităţii, în sensul că,
pentru prima dată în legislaţia română permite şi tatălului biologic să exercite această
acţiune.
Soluţia poate să pară la prima vedere excentrică, în literatura juridică fiind exprimate
rezerve cu privire la aceasta.
Apreciem însă că, deşi într-o oarecare măsură „avangardistă”, exercitarea acţiunii de
către tatăl biologic îşi are suportul în acelaşi principiul fundamental în materia filiaţiei, şi
anume aflarea adevărului biologic.
Mai mult, în speţa Kroon contra Olanda, care a constituit principalul reper în
jurisprudenţa CEDO pentru reformarea reglementării în materia tăgadei paternităţii, Curtea a
recunoscut nu doar mamei copilului, ci şi tatălui biologic al copilului interesul şi calitatea de
a acţiona pentru înlăturarea unei false paternităţi, ca şi condiţie prealabilă a stabilirii
paternităţii reale.
Fundamentul, aşadar, al acţiunii îl constituie interesul legitim al tatălui biologic de a
restabili adevărul în sensul paternităţii faţă de copil.
În considerarea acestei raţiuni a reglementării acţiunii în tăgada paternităţii pornită
de tatăl biologic, art. 432 alin. (1) instituie şi o condiţie specială de admisibilitate, în sensul
că acţiunea poate fi primită numai dacă acesta face dovada paternităţii sale faţă de copil.
Aceasta înseamnă că, practic, sub aspect probatoriu, acţiunea este una complexă, care
presupune atât dovada în sensul că soţul mamei nu este tatăl copilului, cât şi dovada
paternităţii reclamantului care se pretinde tatăl biologic al copilului.
Având în vedere trimiterea pe care art. 432 alin. (3) o face la art. 429 alin. (3), rezultă
că sunt aplicabile dispoziţiile potrivit cărora, dacă tatăl biologic este pus sub interdicţie,
acţiunea poate fi pornită de tutore, iar, în lipsă, de un curator numit de instanţa
judecătorească.

B. Imprescriptibilitate

Potrivit art. 432 alin. (2), acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii tatălui biologic, iar,
dacă acesta a decedat, acţiunea poate fi pornită de moştenitorii săi în termen de cel mult un
an de la data decesului.

C. Persoana împotriva căreia se pornește acțiunea

Art. 429 alin. (5) prevede că acţiunea se porneşte împotriva soţului mamei şi a
copilului. Dacă aceştia sunt decedaţi, acţiunea se introduce împotriva moştenitorilor.

3.2.1.6. Ministerul Public

După cum s-a arătat în literatura juridică , încă înainte de modificarea Codului familiei
prin Legea nr. 288/2007 (dar modificarea nu schimbă cu nimic aceste argumente),
reprezentantul Ministerului Public ar putea promova acţiunea, deoarece – potrivit art. 45 alin.
1 C. proc. civ. – acesta „poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie sau ale

33
dispăruţilor”. Desigur, cel pentru care procurorul a introdus acţiunea (minor, interzis sau
dispărut) va fi introdus în proces. Soluția se menține și în contextul art. 90 din Codul de
procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010. Aportul practic însă al acestui text este însă
destul de limitat.

3.3. Acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie

Distinct de acţiunea în tăgada paternităţii, art. 434 C.civ. reglementează acţiunea în

contestarea paternităţii din căsătorie, a cărei existenţă era recunoscută şi sub imperiul
Codului civil, chiar dacă acesta nu o consacra expres.
Cele două acţiuni se disting, în primul rând, prin obiectul diferit: în timp ce acţiunea în
tăgada paternităţii are ca premisă aplicarea prezumţiei de paternitate, dar se tinde la
răsturnarea acesteia, în sensul că nu corespunde adevărului biologic, prin acţiunea în
contestarea paternităţii din căsătorie se tinde să se înlăture aparenţa paternităţii din căsătorie,
adică să se demonstreze că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate să
se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.
Acţiunea poate fi pornită de orice persoană interesată şi este imprescriptibilă, spre
deosebire de acţiunea în tăgada paternităţii care poate fi pornită doar de persoanele care fac
parte din cercul legal al titularilor (soţul mamei, mama, copilul, pretinsul tată biologic) şi, în
cazul anumitor titulari (soţul mamei şi mama) este prescriptibilă.

Secţiunea 4. Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei

4.1. Reglementare

Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte fie prin recunoaştere, fie prin hotărâre
judecătorească, potrivit art. 408 alin. (3) C.civ. şi art. 3 din Convenţia europeană asupra
statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, la care România a aderat prin Legea
nr. 101/1992.

4.2. Stabilirea paternităţii prin recunoaştere

4.2.1.Noţiune

Recunoaşterea de paternitate este actul juridic (manifestarea unilaterală de voinţă) prin

care un bărbat declară că un anumit copil este al său.
Potrivit 415 alin. (2) C.civ. (anterior, art. 57 teza I C. fam.), copilul conceput şi născut
în afară de căsătorie poate fi recunoscut de tatăl său.

4.2.2. Copii care pot fi recunoscuţi

În principiu, poate fi recunoscut orice copil care este din afara căsătoriei.

A. De regulă, este recunoscut copilul născut.

B. Se admite însă că poate fi recunoscut şi copilul conceput, dar încă nenăscut, însă
recunoaşterea este sub condiţia suspensivă ca, la naştere, copilul să aibă situaţia juridică de

34
copil din afara căsătoriei. Soluţia se întemeiază pe dispoziţiile art. 36 C.civ. (anterior, art. 7
alin. 2 din Decretul nr. 31/1954), care recunosc copilului capacitate de folosinţă anticipată
încă de la concepţie, în ceea ce priveşte drepturile sale, sub condiţia de a se naşte viu.

C. Copilul decedat poate fi recunoscut, dar numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.
Soluţia, consacrată de art. 415 alin. (3) se justifică prin interesul de a împiedica
recunoaşterile ce s-ar face numai în interesul tatălui, pentru a veni la mostenirea copilului.

D. Copilul recunoscut poate fi, de asemenea recunoscut şi de un al bărbat, altfel spus

sunt posibile mai multe recunoaşteri succesive de paternitate. În sprijinul acestei soluţii pot
fi aduse următoarele argumente:
- nu există un text expres care să împiedice recunoaşterea copilului deja recunoscut de
un alt bărbat, precum în materia filiaţiei faţă de mamă; singura condiţie pe care legea o
impune în cazul paternităţii este ca acel copil să fie din afara căsătoriei;
- interesul copilului este acela de a-şi stabili paternitatea faţă de adevăratul tată.
Dacă se fac mai multe recunoaşteri succesive, cel interesat va contesta recunoaşterea
care nu corespunde realităţii.
Altfel spus, cea de a doua recunoaştere va fi afectată de condiţia suspensivă a
înlăturării, potrivit legii, a primei recunoaşteri. Această înlăturare poate fi efectul admiterii
acţiunii prin care se contestă prima recunoaştere ori a unei acţiuni în anularea sau în
constatarea nulităţii primei recunoaşteri.

E. Se pune însă problema dacă poate fi recunoscut copilul din afara căsătoriei care
şi-a stabilit paternitatea prin hotărâre judecătorească. Dat fiind că hotărârea judecătorească
este opozabilă erga omnes, o asemenea recunoaştere este lipsită de efecte juridice până la
data la care se face dovada contrară pe cale judecătorească şi se înlătură paternitatea stabilită
în justiţie, recunoaşterea va produce efecte.
Or, cel care face a doua recunoaştere este un terţ faţă de hotărârea judecătorească
anterioară privind stabilirea paternităţii. În aceste condiţii, se poate spune că şi recunoaşterea
unui copil a cărui paternitate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească este valabilă sub
condiţia suspensivă a înlăturării efectelor sale, ca urmare a acţiunii autorului recunoaşterii.

4.2.3. False conflicte de paternitate

În practică poate să apară situaţia în care un bărbat să facă recunoaşterea unui copil din
căsătorie. Evident nu se pune problema unui conflict de paternitate deoarece, potrivit legii,
soţul mamei este tatăl copilului.
Aşa fiind, recunoaşterea unui copil din căsătorie nu are nici un efect, atâta timp cât
copilul beneficiază de prezumţia de paternitate. Dacă însă se tăgăduieşte paternitatea, atunci
copilul devine din afara căsătoriei cu paternitatea stabilită faţă de bărbatul care l-a
recunoscut. Se poate, deci, considera că recunoaşterea unui copil din căsătorie este făcută sub
condiţia suspensivă a admiterii acţiunii în tăgăduirea paternităţii.

4.3. Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească

4.3.1.Fundamentul acţiunii

35
 Copilul din afara căsătoriei îşi poate stabili filiaţia pe calea unei acţiuni în justiţie, dacă
tatăl nu-l recunoaşte. Remarcabil este faptul că, atât în reglementarea anterioară din Codul
familiei, cât şi potrivit Codului civil, cercetarea paternităţii este liberă, adică legea nu
stabileşte limitativ cazurile în care se poate porni o asemenea acţiune, singura condiţie fiind
aceea ca, prin această acţiune să se urmărească stabilirea paternităţii unui copil din afara
căsătoriei. Această acţiune prezintă unele trăsături specifice, din punctul de vedere al
titularului, al termenului în care se poate porni şi al procedurii de judecată.
Astfel, potrivit art. 424 C.civ., dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil,
paternitatea acestuia se stabileşte prin hotărâre judecătorească.

4.3.2.Titularul acţiunii

Acţiunea în stabilirea paternităţii are un caracter personal şi aparţine copilului.

În literatura juridică şi în practica judecătorească anterioare Codului civil, s-a stabilit
că acţiunea aparţine atât copilului minor, cât şi celui major, soluţia fiind menţinută şi
consacrată expres în art. 413 C.civ. De asemenea, copilul din afara căsătoriei, chiar adoptat
poate introduce acţiunea în stabilirea paternităţii, dat fiind că legea nu interzice aceasta şi
există întotdeauna interes pentru stabilirea paternităţii fireşti.
Potrivit art. 425 alin. (1) C.civ., acţiunea se porneşte în numele copilului de către
mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal. Precizăm faptul că mama
nu este titular al acţiunii în stabilirea paternităţii, ci acţionează doar în numele şi în interesul
copilului, reglementarea din Codul civil clarificând astfel aspectele controversate generate de
redactarea anterioară defectuoasă a art. 60 alin. (1) C.fam, astfel cum a fost modificat prin
Legea nr. 288/2007. 1
În cazul în care copilul nu are capacitate deplină de exerciţiu, distingem următoarele
situaţii, în ceea ce priveşte exerciţiul dreptului la acţiune:
a) copilul are capacitate restrânsă de exerciţiu. Dat fiind că este vorba de o acţiune cu
caracter personal nepatrimonial, copilul poate introduce singur acţiunea, fără nici o
încuviinţare;
b) Copilul este lipsit de capacitate de exerciţiu. În acest caz, acţiunea se porneşte de
către mamă, în numele copilului, în calitate de reprezentant legal al acestuia.
În aplicarea dispoziţiilor art. 437 alin. (2) C.civ., mama copilului nu poate renunţa la
acţiunea în stabilirea paternităţii şi nici nu poate încheia o tranzacţie cu pretinsul tată al
copilului, prin care să renunţe la cercetarea paternităţii pe tot timpul minorităţii copilului,
deoarece acţiunea aparţine copilului, mama fiind îndreptăţită numai s-o exercite, iar
renunţarea sau tranzacţia ar contraveni interesului superior al copilului (art. 2 alin. 3 din
Legea nr. 272/2004).
Potrivit art. 425 alin. (2), acţiunea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de
moştenitorii copilului, în condiţiile legii.

1
Prin Legea nr. 288/2007 s-a modificat alin. (1) al art. 60 C. fam. numai în ce priveşte prescripţia
dreptului la acţiune. Astfel, textul prevedea că „acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi
pornită de mamă într-un termen de un an de la naşterea copilului” şi s-a introdus un alineat final – alin. 4 – în
cadrul aceluiaşi articol, prin care s-a prevăzut că „acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii
acestuia. Pe de altă parte, rămăsese intact art. 59 C. fam., potrivit căruia titularul acţiunii în stabilirea paternităţii
este copilul, mama acţionând doar în calitate de reprezentant legal al acestuia, până la dobândirea de către copil a
capacităţii restrânse de exerciţiu. Prin urmare, dacă – potrivit art. 59 C. fam. – în toate situaţiile mama acţiona în
numele copilului, iar nu în nume propriu, ea neavând legitimare procesuală activă, prevederea din alin. (1) al art.
60 C. fam. referitoare la termenul de prescripţie de un an de la naşterea copilului era în totală contradicţie cu alin.
(4) al aceluiaşi articol care consacra caracterul imprescriptibil al acţiunii în stabilirea paternităţii. Din această
perspectivă, reglementarea instituită prin Legea nr. 288/2007 era profund criticabilă.

36
 Se consideră că, în mâinile moştenitorilor, acţiunea se interverteşte, dobândind un
caracter preponderent patrimonial.
Tatăl din afara căsătoriei nu poate introduce acţiune în stabilirea paternităţii, deoarece
el are posibilitatea de a recunoaşte copilul.

4.3.3. Imprescriptibilitatea acţiunii

Iniţial, art. 60 alin. (1) C.fam. a prevăzut că acţiunea în stabilirea paternităţii se

prescrie în termen de un an de la naşterea copilului.
Caracterul prescriptibil al acţiunii şi durata relativ scurtă a termenului erau justificate
în literatura de specialitate prin argumentul că în acest mod se înlătură cât mai grabnic
incertitudinea statutului familial al persoanei, copilul urmând să beneficieze, cât mai repede
posibil, de efectele juridice ale filiaţiei şi ale rudeniei .
Art. 60 alin. (1) C. fam., înainte de modificarea prin Legea nr. 288/2007, a făcut, în
mai multe rânduri, obiectul controlului de constituţionalitate . Deşi, de fiecare dată, excepţia a
fost respinsă, criticile formulate de autori, referitoare la caracterul prescriptibil al dreptului
material la acţiune, precum şi la durata excesiv de scurtă a acestui termen, erau indreptăţite.
Astfel, în susţinerea excepţiei se invoca şi faptul că „neglijenţa mamei în gestionarea
drepturilor şi intereselor copilului, prin depăşirea termenului de un an pentru promovarea
acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, nu trebuie să afecteze dreptul copilului
de a avea un tată.”
În raport cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Dreptului Omului , instituirea
caracterului imprescriptibil al acestei acţiuni a constituit o opţiune legitimă, pe deplin
justificată, care a dat expresie principiului interesului superior al copilului şi dreptului
acestuia de a-şi stabili ascendenţa.
Astfel, prin Legea nr. 288/2007, s-a introdus un alineat final la art. 60 C.fam. – alin. 4
– prin care s-a prevăzut că „acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii
acestuia . Ulterior, prin Legea nr. 288/2007, s-a introdus un alineat final la art. 60 C.fam. –
alin. 4 – prin care s-a prevăzut că „acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul
vieţii acestuia.
Soluţia imprescriptibilităţii a fost preluată în Codul civil în art. 427 alin. (1), în sensul
că dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii copilului. Dacă însă copilul a decedat, în
aplicarea art. 427 alin. (2) care trimite la art. 423 alin. (5), moştenitorii săi pot să o introducă
în termen de un an de la data decesului.

4.3.4.Persoana împotriva căreia se introduce acţiunea

Acţiunea în stabilirea paternităţii se formulează împotriva pretinsului tată. Dacă acesta

a decedat, acţiunea poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată, în temeiul art.
425 alin. (3) C.civ.

4.3.5. Obiectul acţiunii

Prin acţiunea în stabilirea paternităţii se tinde să se dovedească faptul că pârâtul este

tatăl copilului. Aceasta înseamnă că trebuie dovedite următoarele împrejurări:
a) naşterea copilului;
b)legăturile intime dintre pretinsul tată şi mama copilului în perioada concepţiunii
copilului. În acest caz, îşi găseşte aplicaţie prezumţia timpului legal al concepţiunii copilului.

37
 Prin urmare, trebuie să se facă dovada că, în perioada legală a concepţiunii, au existat
relaţii intime între mama copilului şi pretinsul tată. Nu este însă necesar să se facă dovada că
asemenea relaţii intime au existat în toată perioada timpului legal al concepţiunii copilului.
Este suficient să se probeze că, în realitate copilul a fost conceput într-o anumită parte a
timpului legal al concepţiunii şi că aceste legături au avut loc în acea perioadă;
c) faptul că bărbatul care a avut asemenea legături cu mama copilului este, într-adevăr,
tatăl copilului.
Faptul că, în perioada concepţiunii copilului, mama a avut relaţii şi cu alţi bărbaţi
(exceptio plurium concubentium) nu este suficient pentru respingerea acţiunii, dacă din
ansamblul probelor se poate ajunge la concluzia paternităţii. Această excepţie nu poate
conduce la respingerea acţiunii ca inadmisibilă, ci vor trebui administrate toate probele
pentru a se stabili dacă pârâtul este sau nu tatăl copilului. În lipsa altor probe însă, instanţa nu
va putea admite acţiunea în stabilirea paternităţii, deoarece ar însemna ca mama să aibă
dreptul să aleagă pe tatăl copilului.

4.3.6. Mijloacele de probă

Paternitatea copilului se poate stabili cu orice mijloc de probă (înscrisuri, indiferent de

forma în care au fost întocmite, martori, mărturisirea pârâtului, prezumţii, expertize).

4.3.6.1.Prezumţia de paternitate .În ceea ce priveşte prezumţiile, art. 426 C.civ.

instituie o prezumţie legală, relativă, textul având caracter de noutate în raport cu
reglementarea anterioară. Astfel, potrivit alin. (1), paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte
că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioda timpului legal al concepţiunii,
prezumţia putând fi însă înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să-l fi
conceput pe copil (alin. 2).

4.3.6.2. Recunoaşterea/mărturisirea. Dintre toate probele care pot servi la cercetarea

paternităţii, mărturisirea (recunoaşterea) pârâtului reprezintă proba cea mai puternică. S-a
decis că mărturisirea făcută în faţa instanţei reprezintă o mărturisire făcută în forma
autentică. În legătură cu aceasta s-au ridicat două probleme, atât pe planul dreptului
procesual, cât şi din punctul de vedere al dreptului substanţial.
a) În primul rând, s-a pus problema de a şti ce soluţie trebuie să pronunţe instanţa care
ia act de recunoaştere. S-ar putea considera că instanţa ar trebui să admită acţiunea în
stabilirea paternităţii. Pe de altă parte însă, având în vedere că recunoaşterea este ea însăşi un
mod de stabilire a paternităţii, s-ar putea da şi soluţia în sensul că instanţa ar trebui să ia
numai act de recunoaşterea pârâtului şi să nu se admită acţiunea, ci numai să se dispună
închiderea dosarului. Astfel, într-o speţă, acţiunea în stabilirea paternităţii a fost introdusă
după împlinirea termenului de prescripţie. Dat fiind că pârâtul a recunoscut la interogatoriu,
iar această recunoaştere are valoarea unei declaraţii autentice, s-a decis că problema
prescripţiei nu mai prezenta importanţă pentru soluţionarea cauzei.
Prin urmare, dacă pârâtul recunoaşte paternitatea, nu mai este necesară judecarea
cauzei, ci instanţa va lua act de recunoaştere şi va închide dosarul.
b) În al doilea rând, din punctul de vedere al dreptului substanţial se pune problema de
a şti cum este stabilită filiaţia într-o asemenea situaţie: prin hotărâre judecătorească ori prin
recunoaştere. Dacă instanţa nu face decât să ia act de recunoaşterea pârâtului, trebuie să se
admită că paternitatea copilului se stabileşte prin recunoaştere, iar hotărârea judecătorească
nu este decât “haina juridică”, pe care o îmbracă această recunoaştere în formă autentică.

38
 Consecinţa juridică a acestei calificări constă în aceea că această recunoaştere va putea
fi contestată ca orice altă recunoaştere făcută sub forma unui înscris autentic. Prin urmare, se
aplică regimul juridic al recunoaşterii, iar nu regimul juridic al unei hotărâri judecătoreşti
pronunţată în materia stării civile. Aceasta înseamnă că pârâtul, adică autorul recunoaşterii
poate să conteste recunoaşterea, chiar dacă aceasta a fost constatată printr-o hotărâre
judecătorească, în timp ce, pârâtul care a fost parte în proces nu poate să facă dovada
contrară hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit faţă de el paternitatea prin administrarea
probelor în cauză, întrucât hotărârea judecătorească îi este opozabilă şi se bucură faţă de el de
puterea de lucru judecat.

4.3.6.3. Expertiza medico-legală a filiaţiei. În ceea ce priveşte, alături de recunoaştere,

aceasta ar putea fi considerată cea mai importantă probă în stabilirea paternităţii. Într-adevăr,
spre deosebire de celelalte probe care pot fi administrate de instanţă – martori, înscrisuri – şi
care pot dovedi numai legăturile intime dintre mama copilului şi pretinsul tată, expertiza
medico-legală a filiaţiei este singura în măsură să stabilească dacă pârâtul este sau nu tatăl
copilului. În acest sens, potrivit art. 5 din Convenţia europeană asupra statului juridic al
copiilor născuţi în afara căsătoriei, în acţiunile referitoare la filiaţia faţă de tată, probele
ştiinţifice, apte să stabilească sau să înlăture paternitatea, urmează a fi încuviinţate.
Expertiza medico-legală a filiaţiei, în vederea cercetării paternităţii, parcurge mai multe
etape, şi anume serologică, HLA, ADN . Pe parcursul cercetării paternităţii se pot parcurge,
concomitent sau succesiv, toate aceste etape, după cum se pot face şi expertize privind
perioada de concepţie, evaluarea capacităţii de procreare, precum şi, după ce copilul a
împlinit 3 ani, expertiza antropologică.
În virtutea rolul său activ, instanţa poate, chiar din oficiu, să dispună efectuarea
expertizei medico-legale a filiaţiei.
Dată fiind importanţa deosebită a expertizei în procesele de stabilire a paternităţii, s-a
putea crede că, astăzi, având în vedere progresele ştiinţei medicale şi – în special – ale
geneticii, cercetarea judecătorească a paternităţii nu mai este o problemă juridică, ci una
medicală.

4.3.6.4. Dreptul la despăgubiri. Potrivit art. 428 C.civ., mama copilului poate cere
pretinsului tată să îi plătească jumătate din cheltuielile naşterii şi ale lehuziei, precum și din
cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie.
Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar şi atunci când copilul s-a născut mort sau
a murit înainte de pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii.
Dreptul la acţiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea copilului.
Mama nu poate cere însă aceste despăgubiri dacă nu a formulat şi acţiune pentru
stabilirea paternităţii.
În afara cheltuielilor, mama şi moştenitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru orice
alte prejudicii, potrivit dreptului comun.

Secțiunea a-5-a Aspecte comune privind contestarea paternității neconformă cu

posesia de stat

5.1. Condiții

Art. 421 C.civ. reglementează acțiunea în contestația filiației, stabilind că orice

persoană interesată poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr-un
act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat.

39
 Având în vedere faptul că textul se referă la filiația stabilită printr-un act de naștere, s-
ar putea considera că, în realitate textul privește doar filiația față de mamă, deoarece numai
în acest caz filiația se poate stabili prin chiar înregistrarea nașterii copilului, pe baza
certificatului constatator al nașterii.
Pe de altă parte, însă, întrucât textul nu face nicio distincție între filiația față de mamă
și filiația față de tată, rezultă că este aplicabil ambelor forme de filiație, iar referirea la filiația
stabilită printr-un act de naștere trebuie înteleasă în sensul de filiație stabilită printr-unul
dintre modurile prevăzute de lege și a cărei dovadă se face, în sensul art. 409 C.civ. prin actul
de naștere întocmit în registrul de stare civilă.
Din acest punct de vedere, mai multă claritate în ceea ce privește redactarea textului ar
fi fost binevenită, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a intenționat instituirea unei noi acțiuni
privind filiația, în raport cu reglementarea anterioară din Codul familiei.
În această interpretare, rezultă că, în realitate, aportul practic al textului se regăsește
tocmai în cazul filiației față de tată, deoarece, oricum, în materie de maternitate este aplicabil
art. 411 C.civ., a cărui simplă interpretare per a contrario ar fi condus la aceeași soluție.
Astfel, art. 411 C.civ. instituie prezumția absolută de maternitate în cazul în care există
concordanță între filiația față de mamă care rezultă din actul de naștere și posesia de stat, în
sensul că nicio persoană nu poate reclama o altă filiație sau contesta această filiație, de unde
rezultă că filiația față de mamă poate fi contestată ori de câte ori nu există concordanță între
actul de naștere și posesia de stat.
Așadar, având în vedere atât agumentul de interpretare “ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus”, cât și rațiunea legiuitorului, rezultă că art. 421 C.civ. este aplicabil
atât în cazul filiației față de mama (întărind soluția care se degaja din interpretarea per a
contrario a art. 411 C.civ.), cât și al filiației față de tată.
În materia paternității din căsătorie, aplicarea textului presupune că filiația poate fi
contestată de orice persoană interesată dacă nu există concordanță între actul de naștere (care
reflectă prezumția de paternitate) și posesia de stat.
Ar rezulta că, deși s-a împlinit termenul de prescripție a acțiunii în tăgada paternității
pentru soțul mamei sau pentru mama copilului, aceștia ar putea contesta filiația față de tată în
condițiile în care există neconcordanță între prezumția de paternitate, reflectată în actul de
naștere și posesia de stat, având în vedere faptul că textul se referă la orice persoană
interesată.
De asemenea, deși legea nu reglementează expres posibilitatea pentru tatăl biologic de
a formula o acțiune în reclamație de paternitate, prin care să se stabilească paternitatea față
de el a copilului din afara căsătoriei, deoarece titularul acțiunii în stabilirea paternității este
doar copilul, acesta poate, pe calea acțiunii prevăzute de art. 421 C.civ. să înlăture
paternitatea care rezultă din actul de naștere și să dovedească astfel că este tatăl real, așa cum
rezultă din posesia de stat.
Tot astfel, un terț care justifică un interes și care oricum nu ar avea deschisă calea
acțiunii în tăgada paternității poate să formuleze o acțiune în contestarea filiației care nu este
conformă posesiei de stat.
În materia paternității, însă, reciproca nu este valabilă, în sensul că nu există un text
care să instituie o prezumție absolută de filiație în cazul în care există concordanță între
filiația indicată de actul de naștere și posesia de stat.
Aceasta se explică prin împrejurarea că legea reglementează o paletă de acțiuni care
permit înlăturarea paternității, independent de posesia de stat. Astfel, acțiunea în tăgada
paternității, în contestarea ori anularea sau constatarea nulității recunoașterii și chiar acțiunea
prin care se tinde să se facă dovada contrară hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit
paternitatea din afara căsătoriei pot fi pornite chiar dacă există concordanță între filiația

40
stabilită printr-unul dintre aceste moduri și posesia de stat, întrucât legea reglementează strict
condițiile de admisibilitate a acestor acțiuni, fără nicio referire la posesia de stat.
Rezultă că, în materie de paternitate, existența unei concordanțe între filiația stabilită
printr-unul dintre modurile legale și posesia de stat nu constituie un impediment pentru
exercitarea acțiunilor care tind la înlăturarea paternității, precum acțiunea în tăgada
paternității, acțiunea în constestarea filiației ori în nulitatea recunoașteri sau acțiunea prin
care se tinde să se facă dovada contrară hotărârii de stabilire a paternității, după cum
neconcordanța între filiația stabilită printr-unul dintre modurile legale și posesia de stat
deschide calea unei acțiuni în contestarea paternității, independentă de oricare dintre acțiunile
speciale menționate prin care se tinde la înlăturarea paternității.

5.2. Obiectul acțiunii

Întrucât premisa exercitării unei asemenea acțiuni în contestare o constituie

neconcordanța între paternitatea care rezultă din actul de naștere, stabilită printr-unul dintre
modurile legale de stabilire a paternității și posesia de stat, înseamnă că reclamantul tinde să
înlăture paternitatea rezultată din actul de naștere și să demonstreze că este reală paternitatea
indicată de posesia de stat.
Acesta este și sensul explicit al textului care prevede că se poate contesta filiația
stabilită printr-un act de naștere care nu este conform cu posesia de stat.
Având în vedere faptul că această acțiune presupune doi poli - paternitatea stabilită
printr-un act de naștere și paternitatea indicată de posesia de stat, apreciem că nu este
posibilă utilizarea acestei acțiuni pentru a se face dovada unei terțe paternități. De exemplu,
pornind de la lipsa de concordanță între filiația rezultată din actul de naștere și cea indicată
de posesia de stat, nu credem că este posibil ca un terț să înlăture ambele filiații, făcând
dovada că el este în realitate tatăl copilului sau că un alt terț este tatăl copilului.

5.3. Mijloace de probă

Potrivit alin. (2) al art. 421 C.civ., în acest caz, filiaţia se dovedeşte prin certificatul
medical constatator al naşterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiaţiei sau, în lipsa
certificatului ori în cazul imposibilităţii efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă,
inclusiv prin posesia de stat.

CAPITOLUL 5
Reproducerea umană asistata medical cu un terţ donator

Secțiunea 1. Precizări prealabile

În condiţiile evoluţiei spectaculoase a ştiinţelor medicale şi a apariţiei procreaţiei

asistate medical– care a dezvoltat o problematică deosebit de complexă –,noţiunea clasică a
paternităţii, bazată pe adevărul biologic al concepţiunii copilului devine inaplicabilă. Astfel,
în cazul copilului conceput prin tehnicile de procreaţie asistată medical care necesită
intervenţia unui terţ donator, nu mai există identitate între “tatăl biologic” al copilului şi
“tatăl legal”. Paternitatea se întemeiază, în această ipoteză, pe consimţământul soţului sau al
concubinului mamei de a fi considerat tatăl copilului astfel conceput, în condiţiile în care
donatorul însuşi a consimţit la efectuarea intervenţiei, în deplină cunoştinţă de cauză,
acceptând să nu fie considerat tată al copilului.

41
 Secțiunea a-2-a. Reglementare

Codul civil reglementează expres reproducerea umană asistată medical cu un terţ

donator în art. 441-447 .
Cu toate acestea, textele nu epuizează complexitatea problemelor pe care le implică
aceste tehnici medicale, art. 447 stipulând expres că reproducerea umană asistată medical cu
terţ donator, regimul său juridic, asigurarea confidenţialităţii informaţiilor care ţin de aceasta,
precum şi modul de transmitere a lor se stabilesc prin lege specială.
Aşadar, la nivelul Codului civil au fost reglementate, cum era şi firesc, numai
aspectele generale, de principiu, privind regimul filiaţiei, condiţiile, contestarea filiaţiei,
confidenţialitatea informaţiilor, raporturile dintre tată şi copil.

Secțiunea a-3-a. Regimul filiaţiei

Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină nicio legătură de

filiaţie între copil şi donator. În acest caz, nicio acţiune în răspundere nu poate fi pornită
împotriva donatorului (art. 441 C.civ.). Este astfel exclusă stabilirea oricărui raport de filiație
între copil și donator.

Secțiunea a-4-a. Consimțământul

Potrivit art. 442, părinţii care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la
reproducerea asistată medical cu terţ donator trebuie să îşi dea consimţământul în prealabil, în
condiţii care să asigure deplina confidenţialitate, în faţa unui notar public care să le explice, în
mod expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie.
Condiția formei autentice notariale este impusă de lege ad validitatem.
Prin părinți se înțelege un bărbat şi o femeie sau o femeie singură (art. 441 alin. 3).
Consimţământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de
divorţ sau al separaţiei în fapt, survenite anterior momentului concepţiunii realizate în cadrul
reproducerii umane asistate medical.
De asemenea, consimțământul poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa
medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator.

Secțiunea a-5-a. Contestarea filiaţiei

Art. 443 C.civ. prevede că nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce
ţin de reproducerea asistată medical şi nici copilul astfel născut nu poate contesta filiaţia sa.
Soţul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în condiţiile legii, dacă nu a
consimţit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ donator, fiind
aplicabile dispozițiile legale în materia acțiunii în tăgada paternității.

Secțiunea a-6-a. Răspunderea tatălui

Potrivit art. 444 C.civ., cel care, după ce a consimţit la reproducerea asistată medical
cu terţ donator, nu recunoaşte copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde faţă de mamă
şi faţă de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească în
condiţiile art. 411 şi 423.

42
 Textul instituie principiul răspunderii aceluia care, după ce a constimțit la utilizarea
tehnicilor de reproducere umană asistată medical cu un terț donator, refuză să recunoască
paternitatea copilului.
Astfel, pe de o parte, atât mama, cât și copilul au dreptul la despăgubiri potrivit
dreptului comun, pentru repararea prejudiciului material și moral.
Pe de altă parte, paternitatea copilului urmează să fie stabilită pe cale judecătorească.
Titularul acțiunii este copilul, acțiunea urmând a fi pornită, în numele acestuia, de
către reprezentantul sau legal. Acțiunea poate fi pornită sau, după caz, continuată, și de
moștenitorii copilului, în condițiile legii.
Acțiunea poate fi introdusă și impotriva moștenitorilor aceluia care nu a recunoscut
copilul.
Dreptul la acțiune este imprescriptibil.
Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o
introducă în termen de un an de la data decesului.

Secțiunea a-7-a. Confidenţialitatea informaţiilor

Art. 445 C.civ. prevede că orice informaţii privind reproducerea umană asistată
medical sunt confidenţiale.
Prin excepție, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informaţii, există riscul unui
prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenţilor acesteia,
instanţa poate autoriza transmiterea lor, în mod confidenţial, medicului sau autorităţilor
competente.
De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei astfel concepute poate să se
prevaleze de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informaţiile pe care le cere poate să
prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.

Secțiunea a-8-a. Raporturile dintre tată şi copil

Art. 446 C.civ. instituie principiul potrivit căruia tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii
faţă de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil
născut prin concepţiune naturală.

CAPITOLUL 6
Situația legală a copilului ca efect al stabilirii filiației

Secțiunea 1. Consideraţii generale

Potrivit art. 44 pct. 3 din Constituţie, copii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu
cei din căsătorie. De asemenea, art.260 C.civ., consacră principiul potrivit căruia copii din afara
căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați, iar potrivit art. 448
C.civ., copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii are, față de fiecare
părinte și față de rudele acestuia, aceeași situație a aceea a unui copil din căsătorie.
O dată stabilită filiaţia copilului, consecinţele juridice ale raporturilor de rudenie sunt, în
principiu aceleaşi, indiferent că este vorba de un copil din sau din afara căsătoriei, iar aceste efecte
pot fi analizate în cadrul mai multor materii, precum: numele; drepturile şi îndatoririle părinteşti;
domiciliul; obligaţia legală de întreţinere, moştenirea; cetăţenia.

43
 Codul civil reglementează în art. 448-450 situația legală a copilului ca efect al filiației,
cu privire specială asupra numelui, având în vedere faptul că celelalte aspecte sunt reglementante în
cadrul altor materii.

Secțiunea a-2-a. Drepturile şi îndatoririle părinteşti

Cel mai însemnat efect al stabilirii filiaţiei constă în faptul că ocrotirea copilului se va
realiza prin părinţi care vor exercita drepturile şi îndatorile ce le revin potrivit legii, faţă de copii lor
minori. Distingem, astfel, două situaţii:
a)filiaţia copilului este stabilită faţă de ambii părinţi. Potrivit art. 503 C.civ. (anterior
art. 97 din C.fam.) în principiu, părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.
Conform art. 505 alin. (1) și (2), în cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a
fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv față de ambii părinți, autoritatea părintească se
exercită în comun și în mod egal, dacă aceștia conviețuiesc, iar dacă părinții nu conviețuiesc, modul
de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin
asemănare dispozițiile privitoare la divorț.
De asemenea, în corelație cu art. 438 C.civ., alin. (3) al art. 505 C.civ., instanța sesizată
cu o cerere privind stabilirea filiației este obligate să dispună asupra modului de exercitare a
autorității părintești, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.
b)filiaţia copilului este stabilită numai faţă de unul dintre părinţi. Potrivit 507 C.civ.,
(anterior, art. 98 alin.2 C.fam.), în acest caz drepturile părinteşti se exercită numai de către părintele
faţă de care s-a stabilit filiaţia.

Secțiunea a-3-a. Numele copilului

Efectele filiației asupra numelui sunt prevăzute de art. 449 și art. 450 C.civ., fiind
menținute soluțiile consacrate anterior de art. 62 și art. 64 C.fam.
Art. 449 C.civ. reglementează numele copilului din căsătorie, stabilind următoarele
reguli :
- dacă părinții au un nume comun, atunci copilul din căsătorie ia numele de familie comun al
părinţilor săi.
-dacă părinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.
Dreptul de opţiune al părinţilor se poate exercita fie în sensul ca acel copil să ia numele de familie
al unuia dintre ei, fie numele lor reunite. Nu sunt posibile alte soluţii, de exemplu, copilul să ia un
nume de familie pe care nu-l poartă nici unul dintre părinţi.
În acest caz numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară, odată cu
naşterea copilului, la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor.
În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea
rămasă definitivă la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor unde a fost
înregistrată naşterea.
În cazul copilului din afara căsătoriei, regulile de stabilire a numelui sunt prevăzute de
art. 450 C.civ., după cum urmează :
-dacă filiaţia este stabilită faţă de ambii părinţi, aceştia au drepturi egale în ceea ce priveşte
alegerea numelui de familie pe care îl va purta copilul, fiind aplicabile aceleași reguli ca în ipoteza
copilului din căsătorie;
- dacă însă filiaţia se stabileşte mai întâi faţă de un părinte (de regulă, mai întâi faţă de mamă)
copilul dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi
stabilită.

44
 În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin
acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior
sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către părinţi,
împreună, la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor la care a fost înregistrată
naşterea.
În lipsa acordului părinţilor se aplică dispoziţiile art. 449 alin. (3), ceea ce înseamnă că
decide instanța de tutelă. Titularul acţiunii este copilul, iar nu părintele faţă de care şi-a stabilit
ulterior filiaţia.
Această regulă prevăzută se aplică şi în situaţia în care copilul pierde calitatea de copil
din căsătorie, de exemplu, prin admiterea acţiunii în tăgada paternităţii. Astfel, dacă la naştere
copilul a luat numele de familie al soţului mamei, în condiţiile în care soţii nu au un nume de
familie comun, având în vedere efectul retroactiv al tăgăduirii paternităţii, copilul va fi considerat că
are filiaţia stabilită numai faţă de mamă, astfel încât el va pierde numele de familie al soţului
mamei, luat la naştere, şi va lua numele de familie al mamei, ca părinte faţă de care şi-a stabilit mai
întâi filiaţia.
De asemenea, în cazul în care copilul din afara căsătoriei şi-a stabilit în acelaşi timp
filiaţia faţă de ambii părinţi, dar ulterior se contestă/anulează recunoaşterea făcută la
înregistrarea naşterii copilului, în cazul în care copilul a luat numele de familie al tatălui, prin
efectul contestării/anulării recunoaşterii, el va fi în situaţia unui copil care are stabilită filiaţia numai
faţă de mamă şi, prin urmare, va lua numele de familie al acesteia.

45
 PARTEA APLICATĂ

(FIȘE SCHEMATICE, MINISPEȚE, TESTE-GRILĂ, INTREBĂRI RECAPITULATIVE)

46
 Fișa nr. 1
Modurile de stabilire a filiației

Maternitate
- înregistrarea nașterii
copilului:
-recunoaștere de
maternitate sau
-acțiune în stabilirea
maternității

Modurile de
stabilire a filiației

Paternitate din Paternitate din

căsătorie=prezumția afara căsătoriei
de paternitate (soțul -recunoaștere de
mamei este tatăl paternitate sau
copilului născută -acțiune în stabilirea
și/sau conceput în paternității din afara
timpul căsătoriei) căsătoriei

47
 Fișa nr. 2
Titularii acțiunii în tăgada paternității

48
 Fișa nr. 3
Tabloul principalelor acțiuni privind filiația

49
 MINISPEȚE

1.Reclamanta I.N., în calitate de reprezentant legal al minorului C.I., a chemat în judecată pe

pârâtul N.D. să se constate că este tatăl minorului C.I., născut la data de 24 noiembrie 2016. În
motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâtul este tatăl minorului şi că acesta este în
present soţul său, solicitând trecerea minorului pe numele său şi trecerea acestuia în
certificatul de naştere. În probaţiune, reclamanta a depus la dosarul cauzei certificatul de
naştere al minorului, certificatul de căsătorie al părţilor, sentinţa de divorţ şi sentinţa prin care
paternitatea minorului a fost tăgăduită de către fostul său soţ şi a fost efectuată ancheta socială
la domiciliul reclamantei. Pârâtul a recunoscut în faţA instanţei că este tatăl minorului C.I. şi a
fost de acord ca acesta să-I poarte în continuare numele. Instanţa:
a) va respinge acţiunea ca neîntemeiată, motivat de faptul că stabilirea paternităţii din căsătorie
se realizează prin recunoaştere şi în plan secundar prin hotărâre judecătorească;
b) va respinge acţiunea, deoarece operează prezumţia de paternitate faţă de concubinul mamei;
c) va lua act de recunoaşterea pârâtului şi va admite acţiunea.
Răspuns corect: c)

2. Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâta
G.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că reclamanta nu
este mama minorului M.N., născut la 30 noiembrie 1999, ci pârâta. În motivarea cererii,
reclamanta a arătat în esenţă că ea este mătuşa minorului. La momentul naşterii, pârâta s-a
legitimat cu actul de identitate al reclamantei, sustras de la aceasta. După naştere pârâta şi-a
abandonat minorul, acesta rămânând în grija serviciilor sociale. Pârâta nu a formulat
întâmpinare, însă s-a prezentat în faţa instanţei şi a arătat că minorul este copilul său
recunoscându-l. Instanţa:
a. la solicitarea părţilor, va administra proba cu înscrisuri şi cu expertiză medico-legală;
b. va lua act de recunoaşterea pârâtei şi va admite acţiunea;
c. va respinge acţiunea în stabilirea maternităţii, motivat de faptul că maternitatea minorului
M.N. nu a fost anterior contestată.
Răspuns corect: a)

3. Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 22 ianuarie 2016, reclamanta I.S., în
contradictoriu cu pârâţii I.O. şi Consiliul Local, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o
a pronunţa să stabilească filiaţia faţă de mama sa, I.O.; să se dispună înregistrarea tardivă a
naşterii sale (1 august 1983) în Registrul de născuţi pe anul 1983. În motivare, reclamanta a
arătat că este de etnie rromă, a fost născută şi crescută de mama sa, I.O., iar din spusele acesteia
a fost născută în căruţă la data de 1 august 1983. A mai arătat reclamanta că nu deţine niciun fel
de acte de stare civilă, naşterea sa nefiind înregistrată, motiv pentru care este nevoită să
formuleze prezenta cerere. Deoarece nu deţine actul constatator al naşterii sale, cererea este
formulată şi în opozabilitate cu mama sa, I.O. În urma audierii reclamantei şi a mamei I.O. a
rezultat faptul că, la data de 1 august 1983, I.O., necăsătorită, a născut pe câmp un copil de sex

50
feminin, care nu a fost înregistrat în starea civilă. De asemenea, reclamanta a depus la dosar
declaraţia autentificată de BINP X prin care pârâta recunoaşte că este mama reclamantei.
Instanţa reţine că în urma verificărilor efectuate nu s-a putut stabili cu certitudine localitatea
în care reclamanta s-a născut. În consecinţă, instanţa:
a. va respinge acţiunea, motivat de faptul că reclamanta şi mama acesteia nu pot fi identificate în
lipsa unui certificat constatator al naşterii;
b. va respinge acţiunea în stabilirea maternităţii ca fiind lipsită de interes, precum şi capătul de
cerere privind înregistrarea tardivă a naşterii, deoarece nu poate fi stabilit locul naşterii;
c. va respinge acţiunea în stabilirea maternităţii ca fiind lipsită de interes şi va dispune
înregistrarea naşterii în data de 1 august 1983.
Răspuns corect: b)

4. Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la 14 iunie 2012, reclamanta C.T. a chemat în
judecată pe pârâţii M.U. şi R.U., solicitând instanţei să constate că ea este mama minorei S.U.
(născută la 9 ianuarie 2012), şi nu pârâta M.U. În motivarea acţiunii sale, reclamanta arată că, la
momentul naşterii minorei S.U., fiica reclamantei, a avut loc o schimbare a copiilor din
neglijenţa personalului medical. Pârâţii au formuat întâmpinare şi au arătat că nu contest acest
aspect, iar ei, pe cale separată, vor formula o cerere similară cu privire la minora M.T.,
înregistrată ca fiică a reclamantei şi a soţului acesteia. La dosar au fost depuse copii ale
certificatelor de naştere ale copiilor, precum şi expertiza medico-legală ADN, care atestă faptul
că minora S.U. nu este copilul soţilor M.U. şi R.U. Instanţa:
a. va respinge acţiunea ca neîntemeiată, întrucât nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie
faţă de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu acesta;
b. va respinge acţiunea pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, întrucât filiaţia faţă
de mamă rezultă din faptul naşterii;
c. va admite acţiunea şi va constata că reclamanta este mama minorei S.U., cu consecinţele ce
decurg din aceasta.
Răspuns corect: c)

5. La data de 12 mai 2016 reclamantul C.T. a chemat în judecată pe minorul S.T. (născut la 8
ianuarie 2013), prin reprezentantul legal, solicitând să se constate că nu este tatăl biologic al
minorului. Se arată de reclamant că minorul a fost conceput în afara căsătoriei, care s-a încheiat
la 10 noiembrie 2012. Pârâta arată în întâmpinarea depusă în termen că înainte de încheierea
căsătoriei au avut relaţii intime în mod constant şi că după încheierea căsătoriei reclamantul a
devenit extrem de gelos, reproşându-i adesea că el nu este tatăl copilului. Pârâta arată însă că
reclamantul a ajutat-o permanent în creşterea copilului. La cererea reclamantului, instanţa a
încuviinţat şi administrat proba cu expertiza medico-legală, test ADN, care a concluzionat cu
probabilitate de 99,9999944% că reclamantul este tatăl biologic al copilului. Această probă nu a
fost combătută cu alte dovezi. Ce va decide instanţa?
a) va respinge acţiunea ca fiind prescrisă;
b) va respinge acţiunea ca neîntemeiată, în baza art. 429 C. civ., raportat la art. 430 şi art. 408 alin.
(2) C. civ.;
c) va admite acţiunea.
Răspuns corect: a)

6. La data de 17 februarie 2014 reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâtul M.H. aflat în
Penitenciarul I şi pârâtul S.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să
stabilească faptul că pârâtul M.H. nu este cu putinţă să fie tatăl minorului M.A., născut la data

51
de 9 ianuarie 2014, şi să constate că minorul M.A. are ca tată pe pârâtul S.M., să încuviinţeze ca
pe viitor minorul să poarte numele tatălui, S. Reclamanta a susţinut că este căsătorită cu
pârâtul M.H., cu care a convieţuit din anul 1998 şi până în luna iunie 2011, când s-a separat în
fapt de acesta din cauza violenţelor sale exercitate faţă de ea şi copil. În data de 8 noiembrie
2011, pârâtul M.H. a fost condamnat la pedeapsa de 19 ani şi 9 luni închisoare şi se află în
prezent în Penitenciarul I. Din anul 2012 trăieşte în concubinaj cu pârâtul S.M., locuieşte cu
acesta şi din relaţia de concubinaj s-a născut minorul M.A. În prezent a introdus şi acţiune de
divorţ faţă de soţ. Pârâtul S.M. îşi recunoaşte paternitatea . Instanţa:
a. va respinge cererea şi va stabili paternitatea minorului M.A. faţă de pârâtul S.M. în baza
recunoaşterii de paternitate făcute de acesta în faţa instanţei;
b. va admite cererea în tăgăduirea paternităţii, urmând ca ulterior, printr-o cerere separată, să fie
stabilită paternitatea faţă de tatăl biologic;
c. va admite cererea în tăgăduirea paternităţii, va constata că minorul M.A. are ca tată pe pârâtul
S.M. şi va dispune ca pe viitor minorul să poarte numele tatălui.
Răspuns corect: c)

7. Reclamanta N.D. a solicitat instanţei să stabilească paternitatea minorului A.D. faţă de

pârâtul T.M., arătând că acesta s-a născut ca urmare a relaţiilor intime dintre cei doi. Din actele
medicale depuse la dosar de reclamantă reiese că aceasta a rămas însărcinată în luna mai a
anului 2011, iar minorul s-a născut la data de 13 martie 2012. Raportând data naşterii minorului
la textul reglementat de art. 412 C. civ., rezultă că în speţă timpul legal al concepţiei este situat
în intervalul 18 mai 2011-15 septembrie 2011. Din probele testimoniale administrate în cauză s-
a reţinut că relaţia părţilor s-a încheiat definitiv în jurul datei de 24 aprilie 2011. Instanţa:
a. va respinge ca neîntemeiată acţiunea;
b. va admite acţiunea, constatând că pârâtul este tatăl minorului;
c. va dispune efectuarea unei expertize ADN.
Răspuns corect: a)

8. Prin cererea formulată 12 iulie 2015 reclamantul A.T. a chemat în judecată pe minorul A.H.,
reprezentat de mama sa N.M., solicitând instanţei să constate că nu este tatăl minorului născut
la data de 11 martie 2009. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la începutul anului 2011,
în urma unei discuţii în contradictoriu cu soţia sa, aceasta i-a mărturisit că e posibil ca el să nu
fie tatăl biologic al copilului, întrucât ea a apelat şi la reproducerea umană asistată cu terţ
donator în perioada în care el era plecat cu o bursă de studiu în străinătate şi că nu ştie exact
dacă minorul născut în timpul căsătoriei este copilul lui. Deşi la acel moment a crezut că soţia
sa îi spune doar nişte lucruri neadevărate pentru a-l răni, pe măsură ce copilul a crescut, a
constatat că acesta nu seamănă deloc cu el sau cu soţia sa. Instanţa:
a) va respinge acţiunea ca fiind prescrisă;
b) va admite acţiunea;
c) va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Răspuns corect: a).

9. Prin cererea formulată, S.D. a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să
constate că pârâtul G.I. este tatăl lui biologic. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că
părinţii săi, M.D. şi L.D., au apelat la reproducerea umană asistată medical şi că el s-a născut ca
urmare a inseminării artificiale a mamei sale cu materialul genetic al pârâtului. Pârâtul era cel
mai bun prieten al tatălui său şi, pentru că ştia că acesta îşi doreşte foarte mult un copil, însă
nu poate procrea din cauza unei boli incurabile, a acceptat să îl ajute. Reclamantul a mai arătat
că tatăl său a murit la scurt timp după ce el s-a născut şi că, pe tot parcursul vieţii lui, pârâtul

52
G.I. s-a comportat ca un adevărat tată faţă de el. Acest secret l-a aflat de la mama lui, care,
înainte de a muri, i-a dezvăluit faptul că pârâtul este tatăl lui biologic. Instanţa:
a) va stabili paternitatea faţă de tatăl biologic;
b) va respinge acţiunea ca neîntemeiată;
c) va respinge acţiunea ca inadmisibilă.
Răspuns corect: c)

TESTE-GRILĂ

1. Sunt copii din căsătorie:

a) cei care provin dintr-o căsătorie nulă;
b) cei concepuţi înaintea căsătoriei şi născuţi după desfacerea, încetarea sau desfiinţarea
căsătoriei;
c) cei concepuţi şi născuţi din părinţi care nu au fost căsătoriţi.
Răspuns corect: a)

2. Dovada filiaţiei se face prin:

a) actul de naştere întocmit în registrul de stare civilă;
b) actul de naştere şi prin actul de căsătorie al părinţilor;
c) orice certificat de stare civilă.
Răspunsuri corecte: a) şi b)

3. Ca regulă generală, filiaţia se stabileşte prin:

a) faptul naşterii;
b) recunoaştere;
c) hotărâre judecătorească.
Răspuns corect: a)

4. Posesia de stat:
a) trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi echivocă;
b) poate fi considerată o prezumţie relativă simplă;
c) este un fapt juridic.
Răspunsuri corecte: b) şi c)

5. Recunoaşterea de filiaţie:
a) nu poate fi contestată de orice persoană interesată;
b) poate fi făcută de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
c) poate fi făcută după decesul copilului.
Răspuns corect: b)

6. Filiaţia faţă de mamă se stabileşte:

a) la momentul concepţiei;
b) prin recunoaştere;
c) pe baza certificatului medical constatator al naşterii.
Răspunsuri corecte: b) şi c)

7. Poate fi recunoscut de mamă:

53
a) orice copil găsit;
b) copilul abandonat de mamă în maternitate;
c) copilul adoptat înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi.
Răspuns corect: c)

8. Recunoaşterea de maternitate:
a) produce efecte indiferent de forma în care a fost făcută;
b) este irevocabilă;
c) poate fi făcută de mandatar cu procură specială şi autentică.
Răspunsuri corecte: b) şi c)

9. Acţiunea în stabilirea maternităţii:

a) se porneşte numai de copilul cu capacitate de exerciţiu deplină;
b) poate fi continuată de moştenitorii copilului;
c) poate fi introdusă pe tot timpul vieţii copilului.
Răspunsuri corecte: b) şi c)9

10. Contestarea filiaţiei faţă de mamă:

a) nu este permisă dacă posesia de stat este conformă cu actul de naştere;
b) aparţine oricărei persoane interesate;
c) poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Răspunsuri corecte: a) şi c)

11. Prezumţia de paternitate:

a) operează pentru copilul conceput şi născut în timpul căsătoriei mamei;
b) se aplică în cazul copilului dintr-o căsătorie nulă sau anulată;
c) are caracter absolut.
Răspunsuri corecte: a) şi b)

12. Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită:

a) de către concubinul mamei, dacă relaţia de concubinaj este de notorietate şi părinţii s-au
căsătorit după naşterea copilului;
b) de către tutorele soţului mamei, când acesta este pus sub interdicţie;
c) de către mamă, în numele copilului.
Răspunsuri corecte: b) şi c)

13. Soţul mamei poate să introducă acţiune în tăgada paternităţii în termen de 3 ani de la:
a) data naşterii;
b) data la care a aflat de naşterea copilului;
c) data la care a cunoscut că el este prezumtivul tată.
Răspuns corect: c)

14. Acţiunea în tăgada paternităţii pornită de către mama copilului în nume propriu:
a) este imprescriptibilă;
b) se îndreaptă împotriva soţului sau a fostului soţ;
c) poate fi continuată de moştenitorii acesteia, dacă decesul intervine în timpul procesului.
Răspunsuri corecte: b) şi c)

15. Acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de pretinsul tată biologic:

54
a) nu se prescrie în timpul vieţii acestuia;
b) poate fi admisă numai dacă reclamantul face dovada paternităţii sale faţă de copil;
c) este admisă dacă reclamantul face dovada că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl
copilului.
Răspunsuri corecte: a) şi b)

16. Paternitatea copilului din afara căsătoriei se stabileşte prin:a) prezumţii de paternitate;
b) recunoaştere;
c) acţiune în tăgada paternităţii.
Răspuns corect: b)

117. Acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie poate fi introdusă:
a) de orice persoană interesată;
b) în situaţia dublei paternităţi;
c) împotriva copilului.
Răspunsuri corecte: a) şi c)

18. Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei:

a) poate fi pornită de mamă, chiar dacă este minoră;
b) este admisibilă dacă este introdusă de copilul care nu a fost recunoscut de către tată;
c) poate fi continuată de moştenitorii titularului decedat.
Răspunsuri corecte: a) şi c)

19. Mama copilului poate solicita, în nume propriu, de la pretinsul tată:

a) costurile tratamentului pentru menţinerea sarcinii;
b) diferenţa de venit obţinut de aceasta în perioada concediului de maternitate;
c) plata sumelor de bani plătite cu titlu de chirie pentru spaţiul locativ în care a locuit pe
perioada sarcinii.
Răspunsuri corecte: a) şi b)

20. Ca efect al admiterii acţiunii în stabilirea paternităţii:

a) pârâtul este considerat tatăl copilului de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
b) copilul este considerat din afara căsătoriei, cu filiaţia faţă de tată stabilită;
c) copilul va purta numele tatălui.
Răspuns corect: b)

21. Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator presupune:

a) stabilirea maternităţii copilului născut prin concepţiune medical asistată prin faptul naşterii;
b) respectarea confidenţialităţii cu privire la datele de identificare ale terţului donator;
c) imposibilitatea tăgăduirii paternităţii de către soţul mamei.
Răspunsuri corecte: a) şi b)

22. Pot recurge la procedura reproducerii umane asistate medical cu terţ donator:
a) numai persoanele căsătorite;
b) femeia singură, chiar şi căsătorită;
c) un bărbat şi o femeie, în calitate de concubini.
Răspunsuri corecte: b) şi c)

23. În cazul reproducerii umane asistate medical, consimţământul:

55
a) este întotdeauna prealabil concepţiunii;
b) poate fi revocat oricând;
c) trebuie exprimat în formă solemnă.
Răspunsuri corecte: a) şi c)

24. Paternitatea copilului născut prin reproducere asistată medical:

a) se stabileşte în funcţie de starea civilă a mamei la momentul naşterii sau concepţiei;
b) poate fi tăgăduită;
c) poate fi contestată pentru motive legate de reproducerea asistată medical.
Răspunsuri corecte: a) şi b)

25. Acţiunea în tăgăda paternităţii copilului născut prin reproducere asistată medical:
a) poate fi introdusă de către mamă, copil şi soţul mamei;
b) este admisibilă dacă soţul mamei nu a consimţit la tehnicile medicale de reproducere;
c) este imprescriptibilă.
Răspuns corect: b)

26. Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului născut prin reproducere asistată medical:
a) este imprescriptibilă;
b) aparţine copilului;
c) se îndreaptă împotriva terţului donator.
Răspunsuri corecte: a) şi b)

27. Paternitatea copilului din afara căsătoriei născut prin reproducere asistată medical se
stabileşte:
a) prin prezumţii de paternitate;
b) prin recunoaştere;
c) pe cale judecătorească.
Răspunsuri corecte: b) şi c)

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1.Ce reprezintă posesia de stat şi ce implicaţii are asupra statutului civil al persoanei?
2. Care sunt elementele şi condiţiile posesiei de stat?
3. Ce reprezintă recunoaşterea de filiaţie şi care sunt caracterele juridice ale acesteia?
4. Care sunt condiţiile cerute de lege pentru ca o recunoaştere de filiaţie să fie făcută în mod
valabil?
5. În ce situaţii recunoaşterea de filiaţie este lovită de nulitate?
6. Când poate fi contestată recunoaşterea de filiaţie?
7. Care sunt modalităţile de stabilire a filiaţiei faţă de mamă?
8. Ce efecte produce stabilirea filiaţiei faţă de mamă?
9. În ce situaţii poate fi contestată filiaţia faţă de mamă?
10 Ce persoane pot introduce acţiunea în stabilirea maternităţii şi împotriva cui?
11. Ce efecte produce admiterea acţiunii în contestarea maternităţii?
12. Ce implicaţii juridice prezintă timpul legal al concepţiei copilului?
13. Cum se stabileşte paternitatea copilului din căsătorie şi din afara căsătoriei?
14. Care sunt titularii acţiunii în tăgada paternităţii?

56
15. Care sunt situaţiile în care intervine dubla paternitate?
16. Care sunt efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii?
17. Ce mijloace de probă pot fi administrate pentru a dovedi filiaţia faţă de tată?
18. În ce condiţii poate fi promovată acţiunea în stabilirea paternităţii?
19. Care sunt condiţiile în care mama copilului poate cere pretinsului tată despăgubiri?
20. Care sunt efectele admiterii acţiunii în stabilirea paternităţii?
21. Ce este reproducerea umană asistată medical?
22. Care sunt condiţiile în care se poate realiza reproducerea umană asistată medical?
23. Care este situaţia legală a copilului conceput prin reproducerea umană asistată medical?
24. Ce implicaţii juridice are exprimarea consimţământului de către persoanele implicate în
reproducerea umană asistată medical?
25. Ce efecte produce reproducerea umană asistată medical?

57