UNITATEA DE ÎNVĂȚARE II

CĂSĂTORIA. ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI. STATUTUL GENERAL

1
 CUPRINS GENERAL

CAPITOLUL 1 Încheierea căsătoriei.

CAPITOLUL 2 Statutul general al persoanelor căsătorite

Scopul acestei unități de învățare este de a asimila reglementarea căsătoriei ca

instituție și fundament al relațiilor de familiei. Sunt prezentate condițiile legale
pentru încheierea căsătoriei și efectele generale ale căsătoriei

Bibliografie:
• M. Avram, „Drept civil.Familia”, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2016 (p.
37-80);
• Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori),
„Noul Cod civil. Comentariu pe articole”, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012 (p.
272 – 295).
• E. Florian, „Dreptul familiei”, ediţia 5, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2016 (p. 31 – 61).

2
PARTEA TEORETICĂ (SINTEZA)

3
 CAPITOLUL I
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Secţiunea 1: Noţiune, caractere şi natură juridică

1.1.Noţiune

Noţiunea de căsătorie are două sensuri principale:

a) prin căsătorie se înţelege actul juridic pe care îl încheie viitorii soţi;
b) căsătoria desemnează situaţia juridică a celor căsătoriţi, statutul lor legal.
În literatura juridică, se mai dau încă două înţelesuri căsătoriei: cel de celebrare a
căsătoriei şi cel de instituţie juridică, adică de totalitate a normelor juridice referitoare la
căsătorie ca act juridic şi statut legal.
Având în vedere cele două sensuri principale, evidenţiate în doctrina juridică sub
imperiul Codului familiei care nu cuprindea o definiţie legală a căsătoriei, art. 259 alin. (1)
C.civ. defineşte căsătorie ca fiind „uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie,
încheiată în condiţiile legii.”

1.2. Caracterele juridice ale căsătoriei ca act juridic

Dacă privim căsătoria ca un act juridic, putem identifica următoarele caractere:

a) Căsătoria este un act juridic – uniune. Fiecare parte nu urmăreşte un scop diferit de
al celeilalte, ci viitorii soţi urmăresc un scop comun, care este întemeierea unei familii;
b) Căsătoria este un act juridic bilateral, care presupune manifestarea de voinţă a
viitorilor soţi.
c) Căsătoria este un act de stare civilă. De aici decurg următoarele trăsături:
- căsătoria are un caracter civil (laic) , în sensul că încheierea şi înregistrarea căsătoriei sunt de
competenţa ofiţerului de stare civilă. Aceasta este obligatorie pentru dobândirea statutului de
persoană căsătorită;
- potrivit art. 48 pct. 2 din Constituţie, căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după
căsătoria civilă; cu alte cuvinte, căsătoria religioasă. este facultativă şi subsecventă faţă de
căsătoria civilă, fiind o aplicare a libertăţii conştiinţei consacrată de art. 29 din Constituţie.
Căsătoria religioasă se celebrează potrivit ritualurilor bisericeşti şi nu are nici o valoare
juridică. De asemenea, potrivit art. 259 alin. (3) C.civ. , „Celebrarea religioasă a căsătoriei
poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.” De asemenea, cu privire la caracterul
4
laic al căsătoriei, în raport cu art. 12 din Convenţia europeană, care garantează dreptul la
căsătorie, fosta Comisie europeană a drepturilor omului a decis că obligaţia de a încheia o
căsătorie în formele prevăzute de lege în locul unui ritual religios specific nu reprezintă o
încălcare a dreptului fundamental la căsătorie. Tot astfel, nu constituie o încălcare a Convenţiei
europene obligaţia de a respecta vârsta legală la căsătorie, chiar dacă religia părţilor interesate
autorizează căsătoria la o vârstă inferioară acesteia.
- căsătoria ca act de stare civilă nu se confundă cu aşa-numita „convenţie matrimonială” sau
“contract de căsătorie” sau “contract prenupţial”. Convenţia matrimonială, reglementată de
legislaţiile care cunosc regimurile matrimoniale convenţionale, este un contract care se încheie
înainte de căsătorie, prin care viitorii soţii stabilesc care vor fi raporturile patrimoniale dintre ei
după încheierea căsătoriei. Codul familiei nu permitea încheierea convenţiilor matrimoniale,
soţii fiind supuşi regimului comunităţii legale de bunuri, care este unic şi obligatoriu, în schimb
Codul civil reglementează posibilitatea viitorilor soţi de a alege un alt regim matrimonial decât
cel legal, prin încheierea unei convenţii matrimoniale.
d) Căsătoria este un act strict personal care presupune consimţământul liber şi personal
al viitorilor soţi. Căsătoria nu se poate încheia prin reprezentare;
e) Căsătoria este un act juridic solemn, care se încheie în formele prevăzute de lege, în
faţa ofiţerului de stare civilă, în prezenţa concomitentă a viitorilor soţi, în condiţii de
publicitate, potrivit art. 278 C.civ. şi urm. ;
f) Căsătoria este un act juridic condiţie – părţile pot decide numai ca dispoziţiile legale
care stabilesc statutul legal al căsătoriei să li se aplice sau nu, fără posibilitatea de a le
modifica;
g) Căsătoria este un act juridic cauzal care implică valabilitatea cauzei. Căsătoria se
încheie în scopul întemeierii unei familii, care este cauza necesară şi determinantă a acesteia.
Căsătoria încheiată în alt scop decât cel al întemeierii unei familii – cel mai adesea în scopul
fraudării legii – este o căsătorie fictivă, fiind sancţionată cu nulitatea absolută;
h) Căsătoria este un act juridic pur şi simplu, care nu poate fi afectat de modalităţi
(termen sau condiţie);
i) Căsătoria se încheie, în principiu, pe viaţă. Căsătoria încetează prin moartea unuia
dintre soţi şi poate fi desfăcută prin divorţ, de instanţa judecătorească, în condiţiile legii. De
asemenea, căsătoria poate fi desfiinţată, potrivit legii, dacă este afectată de o cauză de nulitate
absolută sau relativă.

1.3. Natura juridică a căsătoriei

Având în vedere aceste caractere juridice, specifice căsătoriei, natura contractualistă a

căsătoriei (aşa numita teorie a căsătoriei – contract) a fost, în general, contestată cu
următoarele argumente:
- în cadrul contractului civil, fiecare parte urmăreşte satisfacerea propriilor scopuri, în
timp ce, la încheierea căsătoriei, viitorii soţi urmăresc un scop comun, şi anume întemeierea
unei familii;
- părţile stabilesc conţinutul contractului, în limitele prevăzute de art. 1169 C. civ., pe
când căsătoria este un act juridic condiţie, la ale cărui structură şi conţinut viitorii soţi nu pot
adăuga nimic;
- în principiu, contractele civile sunt susceptibile de modalităţi (termen, condiţie) în
timp ce căsătoria este un act juridic pur şi simplu;
- contractul se încheie prin acordul de voinţă concordant al părţilor, potrivit art. 1166 C.
civ. (mutuus consensus) şi poate înceta prin acordul de voinţă simetric, (mutuus dissensus), în
timp ce în materia căsătoriei mutuus dissensus are o aplicaţie specială;
- contractele bilaterale sunt supuse rezoluţiunii sau rezilierii, pentru neexecutare, în
timp ce căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, potrivit art. 373 şi urm. C. civ.;
- regimul juridic al nulităţilor în materia căsătoriei este diferit de cel al nulităţii actului
juridic (anumite cauze de nulitate – cum este eroarea, reglementată restrictiv de art. 298 alin. 2

5
 C. civ. – au un conţinut specific în cazul căsătoriei; nulitatea absolută a căsătoriei poate fi
acoperită în anumite condiţii etc.).
Este de observat, totuşi, că diferenţele nu sunt chiar atât de nete cum par la prima vedere
:
- şi în cazul anumitor contracte părţile urmăresc un scop comun (de exemplu, contractul
de societate);
- liberalizarea divorţului a dus la posibilitatea desfacerii căsătoriei prin consimţământ
mutual (mutuus dissensus) pe cale administrativă, notarială sau judiciară;
- divorţul bazat pe culpă, pronunţat de instanţa de judecată acţionează ca o „reziliere
judiciară” a căsătoriei, pronunţată de instanţă ca urmare a neîndeplinirii de către soţi a
obligaţiilor specifice căsătoriei;
- chiar şi în dreptul civil există o „ofensivă” împotriva regimului rigid şi exorbitant al
nulităţii absolute, iar succesul acesteia nu ar face decât să şteargă şi mai mult diferenţele între
regimul juridic al acestei nulităţi din dreptul comun şi cel din dreptul familiei.
Aşa fiind, nu poate fi negată categoric natura contractualistă a căsătoriei, deoarece
argumentele care par a o face de neacceptat nu sunt de necombătut. Într-adevăr, dacă avem în
vedere atât caracterele juridice ale căsătoriei, cât şi faptul că nucleul acesteia îl constituie
acordul de voinţă al viitorilor soţi, se poate considera că aceasta are o natură contractuală, fiind
un contract unic prin caracteristicile sale.
Pe de altă parte, potrivit art. 1166 C.civ., „Contractul este acordul de voinţe dintre două
sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.”
Întrucât actul căsătoriei nu dă naştere „unui raport juridic”, ci unui statut legal, rezultă că acesta
nu poate fi calificat ca şi un contract în sensul strict al art. 1166 C.civ., chiar dacă presupune
un acord de voinţe.
În esenţă, căsătoria este, aşadar, un act juridic bilateral nepatrimonial şi o instituţie, un
statut juridic caracterizat prin drepturi şi obligaţii specifice şi reciproce ale soţilor.
Nu există o contradicţie între aceste două calificări, care nu se exclud, dimpotrivă:
statutul specific căsătoriei se dobândeşte ca urmare a încheierii actului juridic al căsătoriei.

Secţiunea 2: Libertatea matrimonială

2.1. Conţinutul libertăţii matrimoniale

Căsătoria are la bază libertatea viitorilor soţi de a încheia o căsătorie. Principiul libertăţii
încheierii căsătoriei este prevăzut de o serie de acte internaţionale (art. 16 pct. 1 din Declaraţia
universală a drepturilor omului; art. 23 alin. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice; C.E.D.O. consacră, în art.12, dreptul fundamental al bărbatului şi al femeii
de a se căsători, în condiţiile legii.). În dreptul intern, principiul este de ordine publică şi are o
valoare constituţională: potrivit art. 48 alin. 1 din Constituţie, familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi, iar potrivit alin. 2 condiţiile de încheiere a căsătoriei se
stabilesc prin lege.
Tot astfel, art. 259 alin. (2) C.civ. prevede că: „Bărbatul şi femeia au dreptul de a se
căsători în scopul de a întemeia o familie.”
Libertatea matrimonială presupune :
- dreptul persoanei de a se căsători;
- dreptul de a-şi alege în mod liber viitorul soţ;
- dreptul de a nu se căsători.

2.2. Dreptul persoanei de a se căsători. Limite legale şi convenţionale (clauzele de

celibat)

2.1.2. Dreptul persoanei de a se căsători este un drept fundamental. Limite legale

6
 Nici o autoritate administrativă sau judiciară nu poate aduce atingere acestei libertăţi, în
afara condiţiilor expres prevăzute de lege.
Potrivit art. 12 din C.E.D.O., „Începând cu vârsta nubilă, bărbatul şi femeia au dreptul
de a se căsători şi de a întemeia o familie, conform legilor naţionale ce reglementează
exercitarea acestui drept”.
Pronunţându-se cu privire la exerciţiul dreptului persoanei de a se căsători, într-o cauză
împotriva Elveţiei, Curtea de la Strasbourg a decis că:
- art. 12 ocroteşte deopotrivă dreptul de a încheia o căsătorie, precum şi dreptul
persoanei de a se recăsători după divorţ;
- limitările pe care le pot aduce statele acestui drept, prin impunerea unor condiţii
pentru încheierea căsătoriei, nu trebuie să-l restrângă încât să atingă substanţa lui.

2.2.2. Limite convenţionale. Clauzele de celibat

Din punct de vedere practic, se pune problema valabilităţii clauzelor de celibat înserate
într-un act juridic, care condiţionează drepturile unei persoane de statutul său de celibatar.
Analiza valabilităţii clauzelor de celibat trebuie realizată pe două planuri.
Astfel, în raport cu actul căsătoriei, sensul acestor clauze nu este acela de a institui o
interdicţie totală de a se căsători, deoarece interdicţiile sau piedicile la căsătorie, care sunt
adevărate limite ale dreptului persoanei de a se căsători nu pot fi instituite decât prin lege.
Prin urmare, dacă partea în contra căreia s-a stipulat o asemenea clauză se
(re)căsătoreşte, căsătoria rămâne valabilă şi nu poate fi anulată pe considerentul încălcării
clauzei de celibat, cel în cauză pierzând însă drepturile sau avantajele condiţionate de
respectarea clauzei de celibat.
În planul efectelor actului juridic în care se regăseşte, clauza de celibat exercită o
presiune asupra persoanei care se vede constrânsă să aleagă între a încheia căsătoria şi a pierde
avantajele actului în care era înserată clauza de celibat. De aceea, există interesul practic de a
se stabili caracterul licit sau ilicit al acestei clauze: atunci când clauza de celibat este ilicită, nu
numai că persoana în contra căreia s-a stipulat poate să încheie căsătoria, dar, prin anularea
clauzei, va putea păstra şi avantajele actului în care clauza a fost înserată, aceasta fiind reputată
că nu a existat niciodată; în schimb, atunci când clauza de celibat este considerată licită, în
cazul în care este nesocotită, căsătoria rămâne valabilă, dar se vor pierde avantajele care erau
subordonate respectării acestei clauze.
Se pot face următoarele distincţii.:
- în materia clauzelor de celibat înserate într-un act cu titlu oneros, se consideră că
acestea sunt nule, deoarece exercită o presiune asupra individului, care ar trebui să opteze între
a se căsători şi a obţine avantajele pe care i le conferă clauza respectivă. În materia raporturilor
de muncă au fost considerate nule clauzele de celibat impuse salariaţilor ;
- dacă însă avantajul obţinut în schimbul respectării unei asemenea clauze îl constituie o
liberalitate, în principiu clauza este ilicită , dar, totuşi, înainte de a o declara nulă, jurisprudenţa
a analizat mobilul care l-a determinat pe autorul ei, pentru a stabili în ce măsură acesta este
legitim. Dacă o asemenea condiţie este inspirată de motive raţionale (de exemplu condiţia de a
nu se recăsători având în vedere viitorul copiilor născuţi din căsătorie, pe care o nouă căsătorie
a soţului supravieţuitor i-ar putea prejudicia material şi moral), ea poate fi considerată licită.
Dacă însă mobilul este ilegitim, clauza este ilicită, precum în cazul în care sentimentul de
gelozie postumă a determinat pe testator să impună soţului său condiţia de a nu se recăsători.

2.2.3. Dreptul de a-şi alege liber viitorul soţ

În afara impedimentelor legale la căsătorie, nu poate fi interzisă căsătoria unei persoane

cu o anumită altă persoană.

2.2.4. Dreptul de a nu se căsători

7
 Libertatea de a se căsători are, ca orice libertate, şi o componentă care presupune dreptul
de a nu o exercita.
Acest drept prezintă interes practic în două situaţii: contractul de curtaj matrimonial şi
logodna.

2.2.4.1 Contractul de curtaj matrimonial

Intermedierea persoanelor în vederea încheierii căsătoriei nu este în prezent

reglementată în România. Crearea agenţiilor matrimoniale, care valorifică din punct de vedere
comercial „piaţa solitarilor” este însă o realitate. La prima vedere, curtajul matrimonial pare
contrar ordinii publice. În realitate singura grijă şi temere a legiuitorului trebuie să se manifeste
cu privire la obiectul acestei activităţi, în sensul de a se limita la mijlocirea cunoaşterii
persoanelor, în afara oricărei presiuni asupra consimţământului la căsătorie.
Considerăm că, de lege ferenda, ar fi binevenită o reglementare a contractului de curtaj
matrimonial, ca şi contract comercial, fiind evidentă necesitatea unor norme speciale de
„protecţie a consumatorului” faţă de comerciantul care prestează un asemenea serviciu, situat
la limita între ceea ce este în comerţ şi ceea ce nu este în comerţ.

2.2.4.2. Logodna

A) Noţiune
Logodna nu reprezintă altceva decât o promisiune reciprocă de căsătorie, făcută – de
regulă – într-un cadru festiv.

B) Natura juridică

Natura juridică a logodnei este controversată. Astfel, s-a considerat că logodna nu este
un contract, ci un simplu fapt juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei,
în special în cazul ruperii unilaterale şi abuzive. Aceasta este teza cea mai răspândită.
Există însă şi opinii care împărtăşesc teza contractualistă a logodnei, considerându-se că
este contrar realităţii psihologice şi sociale să se nege aspectul său contractual. Dar acest
contract nu are conţinutul unui antecontract de căsătorie, astfel încât părţile nu s-ar obliga să
încheie căsătoria (obligaţie de rezultat), o asemenea obligaţie fiind imposibilă din punct de
vedere juridic, în raport cu dreptul fundamental al persoanei de a nu se căsători.

C) Reglementarea din Codul civil

Logodna este reglementată în art. 266-270 C.civ.. Având în vedere aspectele doctrinare
şi jurisprudenţiale expuse mai sus, rezultă că, practic, legiuitorul nu a făcut altceva decât să
exprime la nivel normativ soluţiile deja vehiculate, chiar şi în lipsa unei reglementări.
În esenţă, textele consacră următoarele soluţii:
- în ceea ce priveşte încheierea logodnei (art. 266), s-a prevăzut că: logodna este promisiunea
reciprocă de a încheia căsătoria; dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea
căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a autorizării
instanţei de tutelă ; încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu
orice mijloc de probă, având astfel o natură consensuală, faţă de căsătorie care este un act juridic
solemn; logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie. Apropierea de actul juridic al
căsătoriei este evidentă;

8
 - în ceea ce priveşte efectele logodnei: încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea
logodnei; de asemenea, logodna nu obligă la încheierea căsătoriei. Aşadar, este clar exprimată
ideea conservării totale a libertăţii matrimoniale;
- în ceea ce priveşte ruperea logodnei (art. 267-269), ca şi garanţii suplimentare ale libertăţii
matrimoniale, se prevede în mod expres că: ruperea logodnei nu poate fi sancţionată prin
încheierea căsătoriei; clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă;
ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi. Pe de altă parte însă, sunt reglementate o
serie de efecte patrimoniale ale ruperii logodnei. Astfel, se face distincţie între: a) restituirea
darurilor primite în considerarea logodnei sau în vederea căsătoriei, cu excepţia celor obişnuite şi
b) răspunderea pentru ruperea logodnei, care poate să intervină în cazul unei ruperi abuzive a
logodnei. Precizăm însă că este vorba de ruperea „abuzivă” a logodnei, ceea ce înseamnă că,
devin incidente dispoziţiile art. 15 C.civ., potrivit cărora „Niciun drept nu poate fi exercitat în
scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-
credinţe.” Considerăm că art. 15 C.civ. îşi găseşte aplicarea alături de art. 1357 C.civ., care
instituie principiul general al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi, mai mult, prin
elementele pe care le presupune dovedirea abuzului constituie o garanţie în sensul că este asigurat
un just echilibru între libertatea matrimonială şi principiul răspunderii civile.
Astfel, partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru
cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu
împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate. Prejudiciile cauzate, în sensul tezei
finale a art. 269 alin. (1) are în vedere şi prejudiciul moral. De asemenea, partea care, în mod
culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri. Atât dreptul la
acţiune pentru restituirea darurilor, cât şi dreptul la acţiune pentru despăgubiri se prescriu în
termen de un an de la ruperea logodnei .

Secţiunea 3. Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei

3.1. Raţiunea reglementării. Clasificare

Reglementarea condiţiilor de fond pentru încheierea căsătoriei este menită să asigure că

încheierea căsătoriei se face în scopul întemeierii unei familii trainice şi sănătoase, de către
persoanele care au aptitudinea fizică sau morală de a întemeia o familie; aceste condiţii au, de
asemenea, menirea de a asigura exprimarea unui consimţământ liber şi conştient al viitorilor
soţi.
Condiţiile de fond se clasifică în: condiţii de fond pozitive şi condiţii de fond negative
sau impedimente la căsătorie.
Condiţiile de fond pozitive trebuie să existe pentru a se încheia căsătoria.
Condiţiile de fond negative (impedimentele la căsătorie) sunt împrejurări de fapt sau de
drept care împiedică încheierea căsătoriei. Ele se invocă de terţele persoane împotriva celor
doresc să se căsătorească, pe calea opoziţiei la căsătorie, sau de către ofiţerul de stare civilă,
prin întocmirea unui proces-verbal care constată existenţa impedimentului.
Codul civil reglementează condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei în art. 271-277.

3.2. Condiţii de fond pozitive

3.2.1. Diferenţa de sex

3.2.1.1. Condiţia diferenţei de sex

În concepţia care a stat la baza reglementării Codului familiei, această condiţie de fond
era atât de evidentă, încât legea nu a mai prevăzut-o expres. Această condiţie de fond era însă
dedusă din ansamblul reglementării căsătoriei, ca şi din unele texte din Codul familiei (art. 1
9
alin. 4: „În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi
femeia au drepturi egale.”; art. 25: „Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în
căsătorie.” – subl. ns.).
Această concepţie s-a menţinut şi în reglementarea din Codul civil, fiind însă prevăzută
expres.
Alin. (1) al art. 259 defineşte căsătoria ca fiind uniunea liber consimţită între un bărbat
şi o femeie, încheiată în condiţiile legii, iar alin. (2) al art. 259 consacră dreptul bărbatului şi al
femeii de a se căsători în scopul de a întemeia o familie. Sexul viitorilor soţi se dovedeşte cu
certificatul de naştere.
Mai mult, pentru a nu exista nici un echivoc, art. 277 prevede expres interzicerea sau
echivalarea unor forme de convieţuire cu căsătoria . Astfel, textul interzice căsătoria între
persoanele de acelaşi sex. De asemenea, nu pot fi recunoscute în România, chiar dacă au fost
valabil încheiate în străinătate: a) căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau
contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini; b) parteneriatele civile
dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de
cetăţeni români, fie de cetăţeni străini. Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul
României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European
rămân aplicabile.
Soluţia din Codul civil este discutabilă sub unele aspecte în raport cu stadiul actual al
jurisprudenţei CEDO.
Art. 12 din Convenţie prevede că, începând cu vârsta nubilă, bărbatul şi femeia au
dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, conform legilor naţionale care reglementează
exerciţiul acestui drept. Textul vizează, aşadar, căsătoria între un bărbat şi o femeie . De
asemenea, art. 9 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, semnată la 7
decembrie 2000 si intrată în vigoare la 1 decembrie 2009 prevede că dreptul persoanei de a se
căsători şi de a întemeia o familie sunt garantate de legile naţionale care reglementează
exerciţiul acestor drepturi.
S-a arătat că, prin speţa speţa Goodwin Curtea europeană de la Strasbourg a deschis
într-o anumită măsură calea în sensul includerii căsătoriei homosexuale în sfera de aplicare a
art. 12, în condiţiile în care Curtea insistă asupra disocierii între căsătorie şi procreare, şi, într-o
manieră mai generală, asupra evoluţiei instituţiei căsătoriei.
O semnificativă schimbare de jurisprudenţă a fost înregistrată în cauza Schalk şi Kopf
contra Austriei, prin Hotărârea din 24 iunie 2010. Astfel, pe de o parte, Curtea a reţinut că art.
12 pare a nu putea fundamenta ideea dreptului la căsătoria homosexuală , marja de apreciere
recunoscută statelor în acest domeniu rămânând încă importantă. Curtea a menţinut soluţia din
jurisprudenţa anterioară prin care a statuat că „deşi este adevărat că există o serie de state
contractante care au extins căsătoria la partenerii de acelaşi sex, acest lucru reflectă propria lor
viziune asupra rolului căsătoriei în respectivele societăţi şi nu poate fi dedus (...) din
interpretarea dreptului fundamental astfel cum a fost instituit de către statele contractante în
Convenţia din 1950”. Prin urmare, nici CEDO şi nici Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene nu obligă statele membre la reglementeze căsătoriile între persoane de acelaşi sex.
Apreciem că art. 277 C.civ. în ceea ce priveşte interzicerea căsătoriilor între persoane
de acelaşi sex, atât sub aspectul încheierii acestor căsătorii în România, cât şi al recunoaşterii
unor căsătorii încheiate în străinatate, este în concordanţă cu viziunea actuală a Curţii asupra
acestei instituţii, cât timp aceasta a reţinut că nu există obligaţia statelor de a reglementa
căsătoriile între persoane de acelaşi sex.
Pe de altă parte însă, Curtea a reţinut că deşi uniunea homosexuală nu intră sub incidenţa
art. 12 din CEDO, aceasta beneficiază de protecţia art. 8 din CEDO („viaţa de familie”) şi art.
14 („nediscriminarea”), ce ce presupune ca statele să ofere acestor cupluri posibilitatea
recunoaşterii juridice a legăturii lor printr-o reglementare adecvată. Or, din această perspectivă,
se poate în mod întemeiat discuta în ce măsură refuzul recunoaşterii unei asemenea căsătorii
încheiată în străinătate sau a unui parteneriat întregisrat valabil încheiat în străinătate poate fi
considerat ca o atingere adusă art. 8 (dreptul la viaţa de familie) şi art. 14 (interzicerea
10
discriminărilor). Din această perspectivă, apreciem că reglementarea cuprinsă în art. 277 C.civ.
care interzice recunoaşterea parteneriatelor valabil încheiate în străinătate este excesivă şi
contrară art. 8 şi art. 14 din CEDO, ţinând cont de evoluţia jurisprudenţei Curţii în această
materie. De asemenea, în lumina acestei hotărâri, legiutorul român ar urma să reglementeze
posibilitatea încheierii unor asemenea parteneriate înregistrate şi în România.

3.2.1.2.Implicaţiile juridice ale transexualimului

Practic, condiţia de fond pentru încheierea căsătoriei constând în diferenţa de sex

interesează în cazul unor malformaţii genitale grave care constituie o lipsă de diferenţiere
sexuală (hermafroditism) , precum şi în cazul transsexualismului.
Problema transsexualismului este însă distinctă de problema căsătoriilor sau uniunilor
între persoane de acelaşi sex.
În cazul transsexualismului şi al schimbării sexului prin intervenţie medicală, sunt
aplicabile dispoziţiile art. 46 lit.i) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu
modificările şi completările ulterioare, care prevede că în actele de naştere şi, atunci când este
cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite
în starea civilă a persoanei, inclusiv în situaţia schimbării sexului, după rămânerea definitivă şi
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
În aceste condiţii, persoana care şi-a schimbat sexul prin intervenţie medicală se poate
căsători cu o persoană care are sexul său de origine, neexistând nicio interdicţie în acest sens.
De asemenea, în planul jurisprudenţei CEDO, în anul 2002, Curtea a arătat că, într-
adevăr, art. 12 garantează dreptul pentru un bărbat şi o femeie de a se căsători şi de a întemeia o
familie, dar a admis că astăzi criteriul de determinare a sexului nu mai poate fi exclusiv cel
biologic. „De la adoptarea Convenţiei încoace, instituţia căsătoriei a fost puternic zdruncinată de
evoluţia societăţii, iar progresele medicinii şi ştiinţei au adus după sine schimbări radicale în
domeniul transsexualităţii(…). Curtea cercetează deci pentru a şti dacă faptul că dreptul britanic
reţine în scopul căsătoriei sexul înregistrat la naştere constituie în speţă o limitare care aduce
atingere substanţei însăşi a dreptului de a se căsători. În această privinţă, ea consideră că este
artificial să se afirme că persoanele care au suferit o operaţie de conversie sexuală nu sunt
private de dreptul de a se căsători, de vreme ce, în conformitate cu legea, le este posibil să se
căsătorească cu o persoană de sex opus vechiului lor sex.”
Prin urmare, şi având în vedere şi art. 8 din CEDO, nu se poate refuza recunoaşterea
juridică a schimbării de sex ce a operat, astfel încât nu există nicio justificare pentru a priva o
asemenea persoană de exercitarea dreptului la căsătorie, în conformitate cu art. 12 din CEDO.
Este totuşi distinctă problema „conversiei” sexuale a persoanei (prin modificarea corespunză-
toare a actelor de stare civilă) de problema dreptului de a se căsători. De asemenea, faptul că
noul cuplu nu poate să procreeze nu prezintă relevanţă, deoarece acesta nu este un element
esenţial al căsătoriei, iar dreptul de a întemeia o familie implică şi dreptul de a adopta.
Aşadar, persoana care a suferit o intervenţie medicală de schimbare a sexului se poate
căsători cu o persoană de sex opus sexului rezultat ca urmare a intervenţiei medicale.
Considerăm însă că ar trebui să se reţină obligaţia de comunicare a acestei împrejurări
viitorului soţ, în lipsă căsătoria fiind anulabilă pentru dol.

3.2.2. Vârsta matrimonială (Capacitatea matrimonială)

11
 3.2.2.1. Conţinutul capacităţii matrimoniale

Potrivit art. 272 din C.civ.

„(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători
în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu
autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în
care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra
acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
(4) De asemenea, în condiţiile art. 398 , este suficientă încuviinţarea părintelui care
exercită autoritatea părintească.
(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este
necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile
părinteşti.”

Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă că:

a) se instituie numai o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei, din raţiuni de ordin
eugenic, psihic şi moral, precum şi pentru a asigura un consimţământ conştient şi liber. Nu este
prevăzută o vârstă maximă, deci căsătoria se poate încheia şi “în pragul morţii” (in extremis
vitae);
b) nu este necesar să existe o anumită diferenţă de vârstă între soţi; totuşi, diferenţa de
vârstă foarte mare poate fi un indiciu, dacă se coroborează şi cu alte probe, că s-a dorit
încheierea unei căsătorii fictive, urmărindu-se alte scopuri decât întemeierea unei familii.
c) se instituie aceeaşi vârstă matrimonială minimă, atât pentru bărbat, cât şi pentru
femeie, şi anume - ca regulă – 18 ani şi – ca excepţie, vârsta de 16 ani. Vârsta matrimonială
coincide, astfel, ca regulă, cu majoratul civil (18 ani), instituindu-se totodată o capacitate
matrimonială specială, restrânsă, pentru minorul care a împlinit vârsta de 16 ani. Se conferă
astfel deplină eficienţă deplină principiului egalităţii sexelor, înlăturându-se o posibilă
discriminare ce ar fi putut fi invocată în această materie.
d) Condiţiile speciale pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
sunt: existenţa unor motive temeinice; avizul medical, încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a
tutorelui ori a persoanei care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti, autorizarea
instanţei de tutelă.

3.2.2.2.Analiza condiţiilor speciale pentru căsătoria minorului

A) Motivele temeinice. În ceea ce priveşte existenţa unor motive temeinice, în literatura

juridică şi în practica judecătorească sub imperiul Codului familiei, au fost considerate ca fiind
motive temeinice pentru acordarea dispensei de vârstă femeii care a împlinit vârsta de
cincisprezece ani, următoarele împrejurări: starea de graviditate a femeii sau naşterea unui copil
de către aceasta, boala gravă a unuia dintre viitorii soţi, starea anterioară de concubinaj .

B) Avizul medical. Acesta trebuie să ateste starea de sănătate a celui în cauză, gradul de
maturizare fiziologică, psihică şi intelectuală, care să îi permită asumarea îndatoririlor specifice
unei căsătorii şi a tuturor consecinţelor acesteia (inclusiv aducerea pe lume a copiilor), precum
şi exprimarea unui consimţământ liber la căsătorie. De asemenea, avizul ar trebui să certifice şi
existenţa motivelor temeinice, atunci când este cazul (cum ar fi starea de graviditate a viitoarei
soţii).
Faţă de formularea succintă a textului de lege, astfel cum a fost modificat, rămâne
întrebarea dacă avizul trebuie dat de un medic (neîndoielnic, de specialitate) din cadrul unei
12
unităţi medicale de stat sau dintr-o clinică privată ori dacă trebuie să fie, cum s-a spus, „un
certificat medico-legal, eliberat de către instituţia medicală competentă” .
Chiar dacă, având în vedere scopul eliberării sale, se poate considera că avizul ar trebui
să fie un certificat medico-legal, considerăm că, faţă de împrejurarea că legea nu o prevede
expres, o astfel de soluţie nu poate fi susţinută. Un aviz eliberat de un medic, care are dreptul de
a practica şi îşi asumă responsabilitatea concluziilor sale, răspunde exigenţelor legii şi satisface
condiţia prevăzută de art. 272 C.civ. Imprejurarea că autorizarea se acordă de instanţa de tutelă
nu poate conduce la concluzia că este necesar un certificat medico-legal, în condiţiile în care
legea nu impune o asemenea exigenţă. De altfel, procedura autorizării este una necontecioasă,
iar instanţa de tutelă urmează să aprecieze dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile legale. Cu toate
acestea, s-ar putea discuta dacă, instanţa de tutelă, în măsura în care ar exista îndoieli cu privire
la îndeplinirea acestei condiţii, n-ar putea solicita un certificat medico-legal.
În ceea ce priveşte raportul dintre condiţia referitoare la avizul medical şi celelalte
condiţii prevăzute de lege avizul medical trebuie să fie prealabil autorizării instanţei de tutelă
care presupune atât existenţa avizului medical, cât şi a încuviinţării părinţilor sau tutorelui.

C) Încuviinţarea părinţilor. Această condiţie are ca fundament autoritatea părintească,

dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria copilului minor este o componentă a ocrotirii
părinteşti.
Din punct de vedere istoric, sub imperiul Codului civil român de la 1864,
consimţământul părinţilor la încheierea căsătoriei minorului avea valoarea unei condiţii de fond
esenţiale cerute pentru validitatea căsătoriei.
Pentru a determina natura juridică, trebuie să facem o distincţie între dreptul părinţilor
de a încuviinţa căsătoria minorului şi exercitarea acestui drept, care se concretizează într-o
manifestare de voinţă, şi anume aceea de a încuviinţa sau, după caz, de a nu încuviinţa căsătoria
minorului.
Dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria minorului face parte din ansamblul drepturilor
şi îndatoririlor părinteşti care, laolaltă, alcătuiesc ocrotirea părintească, fiind – neîndoielnic –
un drept cu privire la persoana copilului.
Exercitarea acestui drept, încuviinţarea părinţilor exprimată concret, este o manifestare
de voinţă unilaterală, un act juridic unilateral, având semnificaţia unui act juridic permisiv, a
unei autorizări (auctoritas, augere) .
În ceea ce priveşte regimul juridic al acestei autorizări, se poate discuta, mai întâi,
dacă refuzul părinţilor este sau nu discreţionar, respectiv dacă poate fi atacat în instanţă de către
cel interesat. Apreciem că soluţia ar trebui să fie în sensul posibilităţii de a ataca la instanţă
refuzul nejustificat al părinţilor de a încuviinţa căsătoria copilului lor .
Astfel, ca principiu, autorizarea presupune exercitarea unui control de oportunitate de
către titularul autorizării, prin verificarea conformităţii actului preconizat cu interesul ocrotit
prin norma care instituie necesitatea autorizării. În cazul în care titularul autorizării refuză
emiterea acesteia, cel interesat se poate adresa instanţei judecătoreşti pentru a obţine autorizare
judiciară, chiar şi în lipsa unei dispoziţii legale exprese .
Or, cerinţa încuviinţării părinţilor a fost instituită în scopul ocrotirii interesului superior
al copilului.
Aceasta înseamnă că părinţii nu pot refuza în mod discreţionar să încuviinţeze căsătoria,
ci se pot opune în măsura în care aceasta ar fi contrară interesului superior al copilului. O altă
interpretare ar transforma practic încuviinţarea părinţilor dintr-un act permisiv, de asistare a
minorului, într-un veritabil „consimţământ la căsătorie”, iar refuzul părinţilor de a încuviinţa
căsătoria s-ar transforma într-un impediment dirimant şi arbitrar, de natură să aducă atingere
substanţei însăşi a dreptului fundamental de a se căsători.
În al doilea rând, se pune problema de a determina forţa juridică a încuviinţării
părinţilor, respectiv, dacă actul încuviinţării este sau nu revocabil .
Este neîndoielnic faptul că, după încheierea căsătoriei, încuviinţarea nu mai poate fi
revocată, ceea ce înseamnă că problema s-ar putea pune numai pentru perioada cuprinsă între
data încuviinţării şi cea a celebrării căsătoriei.
13
 Chiar dacă, în principiu, actele unilaterale sunt irevocabile, în materia autorizărilor
(încuviinţărilor), trebuie să se facă distincţie între situaţia în care mecanismul autorizării este
instituit chiar în interesul titularului autorizării (când autorizarea este irevocabilă încă de la
emitere) şi situaţia în care mecanismul autorizării este instituit ca măsură de ocrotire a persoanei
(când autorizarea, prin natura ei, poate fi revocată până cel mai târziu la încheierea actului
proiectat, având în vedere că nici beneficiarul autorizării, nici terţii nu au dobândit vreun drept,
pe de o parte, iar, pe de altă parte, oricum beneficiarul autorizării nu poate pretinde altceva
decât ca autorizarea să se realizeze în scopul ocrotirii sale).
În concluzie, apreciem că părinţii pot revoca încuviinţarea până cel mai târziu la data
celebrării căsătoriei, cu precizarea că revocarea abuzivă, ca şi refuzul abuziv de a da
încuviinţarea, pot fi cenzurate de instanţa de judecată.
În raport cu modalităţile de exercitare a autorităţii părinteşti, se poate face
distincţie între mai multe ipoteze:
a) Exercitarea autorităţii părinteşti în comun şi în mod egal de către ambii părinţi. În
această situaţie, în care ambii părinţi sunt în viaţă, nu sunt puşi sub interdicţie şi îşi pot
manifesta valabil voinţa, neexistând nicio piedică de natură fizică sau socială, este neîndoielnic
că pentru încheierea valabilă a căsătoriei minorului trebuie să existe consimţământul ambilor
părinţi .
Prin noţiunea de părinţi, utilizată de legiuitor, trebuie să se înţeleagă părinţii fireşti din
căsătorie, părinţii din afara căsătoriei în cazurile în care filiaţia a fost stabilită faţă de ambii
printr-unul din modurile prevăzute de lege, precum şi părinţii adoptivi.
Exercitarea autorităţii părinteşti în comun de către ambii părinţi se regăseşte în cazul
părinţilor nedivorţaţi, dar şi în cazul părinţilor divorţaţi, când se aplică prevederile art. 397
C.civ., potrivit cărora autoritatea părintească revine în comun părinţilor divorţaţi, afară de cazul
în care instanţa decide altfel, precum şi în cazul părinţilor necăsătoriţi care convieţuiesc şi
exercită în comun autoritatea părintească, în temeiul art. 505 alin. (1) C.civ.
În cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, potrivit alin. (2) al
art. 272, instanţa de tutelă hotărăreşte asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul
superior al copilului.
De altfel, chiar şi în lipsa textului, ar fi fost oricum aplicabile prevederile art. 31 alin. (3)
din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, potrivit căruia, „În
cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit
interesului superior al copilului.” Cu toate acestea, soluţia este în mod evident inadecvată: având
în vedere specificul situaţiei, există riscul ca, până la finalizarea procedurii judiciare, viitorul soţ
minor să devină major, iar cererea adresată instanţei să rămână lipsită de obiect.
b) Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Potrivit alin. (3) al art.
272 C.civ., „Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.”
Pe de altă parte, art. 507 C.civ. prevede că exercitarea autorităţii părinteşti de către un
singur părinte se realizează „Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre
judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din
orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur
autoritatea părintească.”
Corelaţia dintre texte nu este realizată complet, dar raţiunea reglementării este
neîndoielnic în sensul că, în toate cazurile în care exercitarea autorităţii părinteşti se realizează
de către un singur părinte, încuviinţarea acestui părinte este suficientă.
Aşadar, soluţia prevăzută la art. 272 alin. (3) se aplică nu numai în cazul în care unul
dintre părinţi este decedat, ci şi atunci când este declarat mort prin hotărâre judecătorească sau
pus sub interdicţie ori decăzut din drepturile părinteşti sau în neputinţă de a-şi exprima voinţa.
Întrucât textul de lege nu distinge, apreciem că „neputinţa de a-şi manifesta voinţa”
poate fi de orice natură, spre exemplu, fizică (alienaţia sau debilitatea mintală, comă, etc.) sau
socială (absenţă îndelungată, dispariţie, executarea unei pedepse privative de libertate, etc.).

14
 Aşadar, se poate considera că sintagma „imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa” în
sensul art. 272 alin. (3) C.civ. acoperă toate celelalte cazuri în care potrivit art. 507 C.civ.
autoritatea părintească se exercită de unul dintre părinţi.
c) Scindarea ocrotirii părinteşti. Aceasta presupune că autoritatea părintească se
exercită de ambii părinţi, însă în mod inegal. Sunt avute în vedere cazurile în care se aplică
dispoziţiile art. 398, în cazul divorţului, în sensul că autoritatea părintească revine unuia dintre
părinţi, iar celălalt are dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi de educare a copilului şi
de a avea legături personale cu copilul.
În acest sens, alin. (4) al art. 272 prevede în mod expres că „în condiţiile art. 398, este
suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească”.
Întrucât soluţia în materia exerciţiului autorităţii părinteşti prevăzută pentru divorţ este
aplicabilă şi în cazul nulităţii căsătoriei, în condiţiile art. 305 alin. (2), precum şi al copilului din
afara căsătoriei, atunci când părinţii nu convienţuiesc, potrivit art. 505 alin. (2) C.civ., rezultă că
şi în aceste ipoteze, pentru identitate de raţiune, soluţia este în sensul că este suficientă
încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.

D) Încuviinţarea tutorelui. Potrivit dispoziţiilor art. 110 C.civ. şi ale art. 40 alin. (1) din
Legea nr. 272/2004, „Tutela se instituie în situaţia în care ambii părinţi sunt decedaţi,
necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, precum
şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească hotărăşte că este în interesul
copilului instituirea unei tutele.”
În situaţia în care minorul este pus sub tutelă, pentru încheierea valabilă a căsătoriei este
necesară încuviinţarea prealabilă a tutorelui , dat fiind rolul pe care îl exercită acesta, în calitatea
sa de substitut al părinţilor, fiind obligat să crească copilul îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea
lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.

E) Încuviinţarea persoanei sau a autorităţii abilitate să exercite drepturile părinteşti.

Alin. (5) al art. 272 C.civ. prevede că „dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată
încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau autorităţii care a fost abilitată
să exercite drepturile părinteşti”.
Deşi în principiu drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate, respectiv îndeplinite,
de către părinţi, legea prevede unele situaţii care au caracter excepţional în care, pentru
asigurarea respectării interesului superior al copilului, exercitarea autorităţii părinteşti se face de
către alte persoane decât părinţii, precum o rudă, o familie sau o altă persoană fizică sau de
către o instituţie de ocrotire.
În acest sens, este avut în vedere cazul prevăzut la art. 399 C.civ. din materia divorţului,
când instanţa dispune o asemenea măsură de plasament, precum şi cazurile similare în care pot
fi aplicate aceste dispoziţii legale, precum în cazul desfiinţării căsătoriei şi a copilului din afara
căsătoriei când părinţii nu convieţuiesc.
De asemenea, potrivit art. 55 şi urm. din Legea nr. 272/2004, copilul lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau cel care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi
lăsat în grija acestora beneficiază de măsuri de protecţie specială, respectiv plasamentul,
plasamentul în regim de urgenţă sau supravegherea specializată, situaţii în care intervine şi o
delegare a exerciţiului drepturilor părinteşti.
Având în vedere că această delegare priveşte drepturile părinteşti privitoare la persoana,
ea include, neîndoielnic, şi dreptul de a consimţi la căsătorie, astfel încât, în mod corect, alin. 5
al art. 272 C. civ. prevede că în aceste situaţii este necesară încuviinţarea persoanei sau a
autorităţii abilitate să exercite drepturile părinteşti.

F) Autorizarea instanţei de tutelă.Cererea de autorizare a căsătoriei este de competenţa

instanţei de tutelă de la domiciliul minorului, potrivit art. 272 alin. (2) C.civ. şi este soluţionată
cu ascultarea obligatorie a acestuia, conform art. 264 alin. (1) şi (4) C.civ. Ca şi natură juridică,
apreciem să sunt aplicabile regulile din materia procedurii necontencioase.
15
 3.2.3. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii

Potrivit art. 278, „Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că şi-au
comunicat reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria celor
care suferă de anumite boli rămân aplicabile.”
Textul are corespondent în prevederile art. 10 C.fam.
Deşi plasat în secţiunea privind formalităţile pentru încheierea căsătoriei, comunicarea
reciprocă a stării sănătăţii este o veritabilă condiţie de fond pozitivă.
De asemenea, art. 28 alin. 3 din L.119/1996, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, prevede că ofiţerul de stare civilă, care primeşte declaraţia de căsătorie, solicită
viitorilor soţi să prezinte, printre alte acte, şi certificatele medicale privind starea sănătăţii
acestora1.
Din analiza coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că:
a) starea de boală, cu excepţia alienaţiei şi debilităţii mintale, nu constituie o piedică
legală la încheierea căsătoriei, dar este obligatoriu ca viitorii soţi să se informeze reciproc
asupra stării sănătăţii, pentru ca hotărârea de a încheia căsătoria să poată fi luată în cunoştinţă
de cauză.
b) obligaţia viitorilor soţi de a prezenta certificatul medical privind starea sănătăţii lor
(condiţie procedurală pentru încheierea căsătoriei) este distinctă de obligaţia de a-şi comunica
reciproc toate detaliile privind starea lor de sănătate (condiţie de fond pentru încheierea
căsătoriei).
În aplicarea art. 10 C.fam, în jurisprudenţă şi doctrina juridică s-a stabilit că
nerespectarea acestei condiţii de fond poate conduce la anularea căsătoriei pentru dol, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
- unul dintre soţi suferă de o boală gravă: de exemplu, epilepsie, impotenţă maladivă,
imposibilitatea femeii de a procrea;
- soţul bolnav a cunoscut boala de care suferea şi gravitatea acesteia;
- soţul bolnav nu a comunicat în mod deliberat boala sa celuilalt viitor soţ, ascunzând-o
cu viclenie, astfel încât celălalt soţ nu ar fi încheiat căsătoria dacă ar fi fost informat cu privire
la această boală.
Această soluţie îşi păstrează actualitatea şi sub imperiul Codului civil.

3.2.4. Consimţământul la căsătorie

3.2.4.1.Reglementare

Căsătoria nu se poate încheia decât prin consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi,
cerinţă care constituie nu numai o condiţie de fond la încheierea căsătoriei, ci şi un principiu de
ordin constituţional (art. 48 alin. 1 din Constituţie), care este prevăzut şi într-o serie de acte
internaţionale, ratificate de România.
Pentru a asigura libertatea consimţământului la căsătorie, legea prevede o serie de
condiţii procedurale stricte pentru încheierea căsătoriei, reglementate în Codul civil şi Legea
nr. 119/1996.

1
Potrivit art. 42 alin. (1) lit. c) din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în materie de
stare civilă, aprobată prin H.G. nr. 64/2011, certificatul medical privind starea sănătăţii, întocmit pe formular-tip,
care trebuie să poarte numărul de înregistrare, data certă, sigiliul/ştampila unităţii sanitare, semnătura şi parafa
medicului; certificatele medicale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să cuprindă menţiunea expresă
că persoana se poate sau nu se poate căsători; certificatele medicale emise de instituţii medicale în străinătate
pentru uzul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României trebuie să conţină toate rubricile şi să fie
însoţite de traducerea în limba română legalizată, cu apostilă sau supralegalizare, după caz.
16
 Astfel, potrivit art. 258 C.civ., familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între
soţi, iar conform art. 259 C.civ., căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o
femeie, încheiată în condiţiile legii.
De asemenea, potrivit art. 271 C.civ., căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin
consimţământul liber şi personal al acestora.
Tot astfel, potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, la încheierea căsătoriei,
ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, liber şi deplin exprimat.
În esenţă, reglementarea acestei condiţii de fond la încheierea căsătoriei este identică
reglementării anterioare din Codul familiei.

3.2.4.2.Condiţiile de valabilitate ale consimţământului la căsătorie

A) Consimţământul trebuie să existe. Datorită reglementării stricte a procedurii

încheierii căsătoriei, în condiţiile în care căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă,
cazurile de lipsă a consimţământului nu pot fi decât foarte rare.
Astfel, se poate vorbi de lipsa consimţământului în următoarele situaţii: eroarea
ofiţerului de stare civilă în constatarea încheierii căsătoriei; constatarea, de către ofiţerul de
stare civilă a încheierii căsătoriei în absenţa unuia dintre viitorii soţi sau fără ca unul dintre
aceştia să îşi fi dat consimţământul la încheierea căsătoriei; lipsa vremelnică a facultăţilor
mintale a viitorului soţ; cazul alienatului sau debilului mintal care încheie căsătoria în momente
de lipsă de luciditate; eroarea unuia dintre soţi asupra conţinutului obiectiv al manifestării de
voinţă (eroare obstacol sau distructivă de voinţă).

B) Consimţământul să emane de la o persoană cu discernământ. Potrivit art. 299 C.civ.

(art. 9 teza a-II-a din Codul familiei) este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită
vremelnic de discernământ. Textul are în vedere numai lipsa accidentală a discernământului la
încheierea căsătoriei, datorată unor cauze diverse, altele decât cele care se circumscriu
alienaţiei sau debilităţii mintale, la care se referă art. 276 C.civ.Astfel de situaţii de lipsă
vremelnică a discernământului ar putea fi determinate de beţie, hipnoză, starea de boală care
afectează discernământul.

C) Consimţământul să nu fie viciat. Viciile de consimţământ la încheierea căsătoriei

sunt, potrivit art. 298 C.civ. (art. 21 C.fam.), eroarea, dolul şi violenţa.
Leziunea nu–şi găseşte aplicare în această materie, deoarece căsătoria este un act
personal nepatrimonial, de stare civilă, neputând fi vorba, aşadar, de o “disproporţie”
considerabilă între prestaţii materiale.1
a) Potrivit art. 298 alin. (2), eroarea este viciu de consimţământ numai atunci când
priveşte identitatea fizică a celulalt viitor soţ. S-a menţinut astfel soluţia consacrată de art. 21
alin. 1 C. fam.). Putem spune că această prevedere este deci o aplicaţie specială a regulii
generale din art. 1.207 alin. (2) pct. 3 C.civ. (error in personam), cu precizarea că, spre
deosebire de dreptul comun, eroarea este limitată la identitatea fizică a celuilalt viitor soţ,
nefiind incidentă eroarea asupra calităţilor esenţiale ale persoanei;
b) Dolul (viclenia) sau eroarea provocată prin manopere dolosive constituie viciu de
consimţământ în condiţiile dreptului comun (art. 1214 C.civ.). Spre deosebire de eroare, dolul
are, însă, un câmp de aplicare mai larg în materia încheierii căsătoriei. Considerăm însă că
trebuie să ţină seama de natura specială a căsătoriei, astfel încât atrage anulabilitatea căsătoriei
numai dolul principal (cel care poartă asupra unor elemente determinante la încheierea

1
Pentru reglementarea leziunii în Codul civil, a se vedea art. 1221, care permite invocarea acestui viciu de
consimţământ şi de către persoana majoră, spre deosebire de reglementarea anterioară care limita câmpul de
aplicaţie al leziunii la minor.
17
căsătoriei), iar nu şi dolul incident (care poartă asupra unor elemente care nu sunt determinante
pentru încheierea căsătoriei)1.
Manoperele dolosive pot fi realizate prin acţiune (manopere frauduloase) sau prin
inacţiune (omisiune), în această din urmă ipoteză fiind vorba de dol prin reticenţă. Potrivit art.
1214 C.civ., teza a-II-a, dolul prin reticenţă intervine în cazul în care una dintre părţi a omis s-o
informeze pe cealaltă asupra unor împrejurări pe se cuvenea să i le dezvăluie.2
c) Violenţa constituie viciu de consimţământ în condiţiile dreptului comun (art. 1216
C.civ.). Este greu de întâlnit violenţa fizică, dată fiind reglementarea procedurii de încheiere a
căsătoriei. În legătură cu constrângerea morală – teoretic posibilă –, trebuie delimitată de
simpla temere reverenţiară, izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, care nu este viciu de
consimţământ (art. 1219 C.civ.).

D) Consimţământul trebuie dat în scopul întemeierii unei familii. În dreptul comun,

consimţământul trebuie dat cu intenţia de a produce efecte juridice, adică autorul său trebuie să
aibă intenţia de a se angaja juridiceşte. Această condiţie capătă valenţe specifice în materia
încheierii căsătoriei, în cazul căreia intenţia nu poate fi decât aceea a întemeierii unei familii.
Chiar dacă această idee nu este consacrată expres în nici un act normativ, ea rezultă
indirect din unele texte legale, care prevăd că familia se întemeiază pe căsătorie (art. 48 alin. 1
din Constituţie) ori are la bază căsătoria ( art. 258 C.civ.). De asemenea, potrivit art. 259 alin.
(2) C.civ., „Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie”.
Lipsa acestei intenţiei de a întemeia o familie şi încheierea căsătoriei în alte scopuri califică o
astfel de căsătorie ca fiind fictivă, iar sancţiunea care intervine este nulitatea absolută (art. 295
C.civ.).

E)Consimţământul trebuie să fie actual, adică trebuie să existe chiar în momentul

încheierii căsătoriei. Această condiţie presupune ca fiecare soţ să îşi exprime consimţământul
personal simultan, în faţa ofiţerului de stare civilă, potrivit art. 271 şi art. 287 alin. (1) C. civ..
În dreptul nostru nu există nici o excepţie de la această regulă, căsătoria nefiind susceptibilă de
a fi încheiată prin reprezentare.
Această condiţie de valabilitate a consimţământului trebuie să fie îndeplinită chiar dacă
încheierea căsătoriei a fost precedată de logodnă, având în vedere faptul că logodna nu obligă
la încheierea căsătoriei.

3.3. Condiţii de fond negative (impedimentele la căsătorie)

3.3.1. Noţiune. Reglementare

Condiţiile de fond negative (impedimentele sau piedicile la căsătorie) sunt împrejurări

de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei.
Ca natură juridică, impedimentele sunt limite legale ale capacităţii matrimoniale sau
ale dreptului de a încheia o căsătorie (incapacităţi speciale).
Într-adevăr, dreptul de a încheia o căsătorie este un drept fundamental al persoanei,
consacrat de art. 48 alin. 1 din Constituţie şi art. 12 din C.E.D.O., dar exercitarea lui se supune
legilor fiecărei ţări, care stabilesc în concret care sunt condiţiile legale pentru încheierea
valabilă a căsătoriei.
La baza impedimentelor stau raţiuni de ordin biologic, psihologic, social şi moral.
În esenţă, reglementarea impedimentelor la căsătorie în Codul civil nu diferă faţă de
reglementarea anterioară din Codul familiei.

3.3.2. Clasificare

1
Potrivit art. 1214 alin. (2) C.civ., partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea
contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.
2
Frecvent, în materia căsătoriei se invocă dolul cu privire la starea sănătăţii unuia dintre viitorii soţi
(nedeclararea unei boli grave, a incapacităţii de a procrea etc.).
18
 Tradiţional, impedimentele la căsătorie se clasifică după următoarele criterii:
a) teoretic, din punctul de vedere al sancţiunii încălcării lor, impedimentele sunt
dirimante şi prohibitive. Încălcarea impedimentelor dirimante atrage sancţiunea nulităţii
căsătoriei, în timp ce încălcarea celor prohibitive atrage numai sancţiuni administrative pentru
ofiţerul de stare civilă care a celebrat căsătoria în dispreţul lor. În reglementarea Codului
familiei, era calificat ca fiind impediment prohibitiv tutela, întrucât încheierea căsătoriei cu
încălcarea acestei condiţii de fond negative nu era sancţionată cu nulitate. În reglementarea
Codului civil, potrivit art. 300, căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub
tutelă este lovită de nulitate relativă, deci impedimentul nu mai este prohibitiv .
b) din punctul de vedere al opozabilităţii lor, respectiv al persoanelor între care ele
există impedimentele sunt absolute şi relative. Astfel, impedimentele absolute opresc căsătoria
unei anumite persoane cu orice alte persoane, iar cele relative opresc căsătoria unei persoane
doar cu o altă persoană, determinată.
Nu se confundă această clasificare cu aceea a nulităţilor în absolute şi relative. De
exemplu, rudenia este un impediment relativ, deoarece interzice căsătoria între persoanele care
sunt rude, dar sancţiunea care se aplică în cazul încălcării acestui impediment este nulitatea
absolută.

3.3.3. Analiza impedimentelor la căsătorie

3.3.3.1. Existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre soţi

Potrivit art. 273 C.civ. (art.5 C. fam.), este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către
persoana care este căsătorită.
Textul consacră principiul monogamiei, a cărui încălcare constituie infracţiunea de
bigamie. Impedimentul este dirimant, potrivit art. 293 C.civ. (art. 19 C.fam.), întrucât încălcarea
lui se sancţionează cu nulitatea absolută şi absolut (persoana căsătorită nu se poate căsători cu
nici o altă persoană).
În cazul a două căsătorii succesive, se pot face următoarele precizări, în raport cu soarta
primei căsătorii:
- dacă prima căsătorie nu a fost valabil încheiată şi este lovită de nulitate, iar persoana
în cauză încheie o a doua căsătorie, nu există bigamie, chiar dacă prima căsătorie este declarată
nulă după încheierea celei de-a doua căsătorii, deoarece nulitatea are, în principiu, efect
retroactiv;
- dacă prima căsătorie se desface prin divorţ, nu există bigamie, dar numai dacă cea de a
doua căsătorie este încheiată după data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ1;
- dacă prima căsătorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, nu există bigamie, dacă
data încheierii celei de a doua căsătorii se situează după data decesului. În cazul în care soţul din
prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, ceea ce interesează este data
morţii stabilită prin hotărâre judecătorească şi această dată trebuie să fie anterioară încheierii
noii căsătorii de către soţul supravieţuitor.
Potrivit art. 293 alin. 2 C.civ. (art. 22 din C. fam.), în cazul în care soţul unei persoane
declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată,
căsătoria cea nouă este valabilă, iar prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii
căsătorii. Este un caz de aparentă bigamie soluţionat de legiuitor în favoarea celei de-a doua
căsătorii, ţinând seama de faptul că aceasta este cea care produce efecte, prin existenţa în fapt a
relaţiilor de familie. Spre deosebire de art. 22 C.fam., art. 293 C.civ. prevede expres condiţia ca
soţul celui declarat mort să fi fost de bună-credinţă la încheierea celei de-a doua căsătorii.
Numai în acest caz nu există bigamie şi se produce efectul desfacerii primei căsătorii pe data

1
Precizăm că, referirea la hotărâre definitivă o facem în contextul Noului Cod civil. În practică, până la
intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, trebuie avută în vedere data rămânerii irevocabile a hotărârii
de divorţ.
19
încheierii celei de-a doua căsătorii. Dacă însă soţul celui declarat mort a fost de rea-credinţă,
adică a cunoscut că, în realitate soţul declarat mort este în viaţă, atunci se face vinovat de
bigamie, iar cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate, fiind încheiată cu încălcarea
impedimentului rezultat din existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute.

3.3.3.2. Rudenia

Potrivit art. 274 C.civ., (art. 6 alin. C.fam.), este interzisă căsătoria între rudele în linie
dreaptă, la nesfârşit, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al
patrulea (veri) poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul
cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest
sens.1
Este un impediment dirimant (este sancţionat cu nulitatea absolută) şi relativ (există
numai între rudele prevăzute de lege).
Trei precizări sunt necesare:
- rudenia constituie impediment indiferent că este din căsătorie sau din afara căsătoriei;
- pentru identitate de raţiune, rudenia din afara căsătoriei este impediment la căsătorie,
chiar dacă nu a fost legal stabilită, atunci când este de notorietate şi se reflectă într-o posesie de
stat evidentă ;
- impedimentul bazat pe rudenie se aplică şi în cazul adopţiei. În acest sens, potrivit alin.
(2) al art. 274, impedimentul funcţionează atât între cei care au devenit rude prin adopţie
(rudenie civilă), cât şi între cei a căror rudenie firească a încetat prin adopţie.
Prin urmare, în cazul adopţiei, impedimentul există sub două aspecte:
a) în ceea ce priveşte raporturile adoptatului cu rudele sale fireşti, deci cu familia de
origine, deşi, ca urmare a adopţiei încetează orice raporturi juridice de rudenie firească. Prin
urmare, este interzisă căsătoria între adoptat şi rudele sale fireşti, deoarece acest impediment
are la bază existenţa unei legături de sânge.
b) în ceea ce priveşte raporturile dintre adoptator şi rudele acestuia şi adoptat este de
asemenea interzisă căsătoria, deoarece adopţia, fiind cu efecte depline, este asimilată rudeniei
fireşti.
De asemenea, în cazul reproducerii umane asistate medical cu un terţ donator, nu poate fi
stabilită nicio legătură de filiaţie firească între terţul donator şi copilul astfel conceput (art. 441
C.civ.), ceea ce înseamnă că impedimentul din rudenie se va raporta la filiaţia şi rudenia
atribuite de lege. Apreciem însă ca fiind judicioasă soluţia exprimată în literatura juridică, în
sensul că, încheierea căsătoriei poate fi considerată ca fiind o situaţie de excepţie de la principiul
confidenţialităţii informaţiilor referitoare la reproducerea umană asistată medical şi prevăzută de
art. 445 C.civ., ceea ce înseamnă că, în baza autorizării instanţei de tutelă, potrivit art. 445 alin.
(2) C.civ., asemenea date pot fi comunicate ofiţerului de stare civilă care instrumentează dosarul
de căsătorie. Ar rezulta că impedimentul izvorât din rudenia firească ar funcţiona şi în cazul
reproducerii umane asistate medical, însă cu respectarea dispoziţiilor speciale în această materie
referitoare la confidenţialitatea informaţiilor.

3.3.3.3. Tutela

Potrivit art. 275 C.civ. (art. 8 C. fam.), căsătoria este oprită între tutore şi persoana
minoră ce se află sub tutela sa. Evident, impedimentul funcţionează cât timp există starea de
tutelă. După încetarea funcţiei tutorelui sau încetarea tutelei, căsătoria devine posibilă. Sub acest
aspect, art. 8 C.fam, prevedea expres că nu este permisă căsătoria „în timpul tutelei.”. Soluţia
este însă neîndoielnic aceeaşi şi în lumina art. 275 C.civ.
Impedimentul este dirimant şi relativ.

1
Poate constitui motiv temeinic, de exemplu, starea de graviditate a viitoarei soţii.
20
 3.3.3.5. Alienaţia, debilitatea mintală şi lipsa vremelnică a facultăţilor mintale.

Potrivit art. 276 C.civ. (art. 9 teza I C. fam.), este oprit să se căsătorească alienatul mintal
şi debilul mintal. Se remarcă faptul că, spre deosebire de art. 9 C.fam., Codul civil
reglementează distinct ipoteza alienatului şi a debilului mintal, ca impediment la încheierea
căsătoriei, de ipoteza celui vremelnic lipsit de discernământ, care constituie doar o cauză de
nulitate relativă a căsătoriei.
Alienaţia sau debilitatea mintală constituie un impediment dirimant, deoarece încălcarea
lui se sancţionează cu nulitatea şi absolut, deoarece persoana care se află într-o asemenea
situaţie nu se poate căsători cu nici o altă persoană.
Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători, indiferent dacă este sau nu pus sub
interdicţie, deoarece textul nu distinge. Deci nu există identitate de situaţie între starea care
generează acest impediment şi lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei.
De asemenea, alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători nici măcar în momentele
de luciditate pasageră. Cu alte cuvinte, această situaţie nu se rezumă la o lipsă a
discernământului.
Alienaţia sau debilitatea mintală constituie impediment la căsătorie deoarece, în
concepţia Codului familiei, o asemenea stare este incompatibilă cu finalitatea căsătoriei.
Potrivit art. 211 din Legea nr. 71/2011, în sensul Codului civil, precum şi al legislaţiei
civile în vigoare, prin expresiile alienaţie mintală sau debilitate mintală se înţelege o boală
psihică ori un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic
şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor civile.
Pot fi încadrate în categoria alienaţiei şi debilităţii mintale bolile psihice grave, precum:
schizofrenia, oligofrenia, precum şi alte afecţiuni care alterează grav şi permanent
discernământul persoanei, chiar dacă aceasta cunoaşte unele perioade pasagere de luciditate.
De aceea, efectuarea expertizei pshiatrice în cadrul unui proces având ca obiect nulitatea
căsătoriei pentru încălcarea acestui impediment este indispensabilă.

Secţiunea 4. Condiţiile de formă ale căsătoriei

4.1. Raţiunea reglementării

Căsătoria este un act juridic solemn, însă această caracteristică se exprimă în mod
specific faţă de dreptul comun. Încheierea căsătoriei presupune respectarea anumitor formalităţi,
a unui anumit „ritual” sau, într-un limbaj tehnico-juridic, a unei proceduri.
Condiţiile de formă ale căsătoriei sunt prevăzute în următoarele scopuri principale: a)
pentru a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond ale căsătoriei şi lipsa impedimentelor la
căsătorie; b) pentru a asigura recunoaşterea publică a căsătoriei; c) pentru a asigura mijloacele
de probă a căsătoriei.

21
 4.2. Clasificare

Din punctul de vedere al momentului în care intervin, condiţiile de formă ale căsătoriei
pot fi clasificate în: 1) formalităţi premergătoare celebrării căsătoriei; 2) formalităţi privind
celebrarea căsătoriei (care determină şi momentul încheierii căsătoriei) şi 3) formalităţi
ulterioare încheierii căsătoriei (în cadrul cărora se asigură şi dovada căsătoriei).

În acest sens, Codul civil reglementează distinct „formalităţile pentru încheierea

căsătoriei” (art. 278-288), care includ formalităţile premergătoare şi formalităţile privind
celebrarea căsătoriei, precum şi „formalităţile ulterioare încheierii căsătoriei” (art. 290-292).

4.3. Formalităţi premergătoare căsătoriei

4.3.1. Enumerare

În cadrul formalităţilor premergătoare căsătoriei se înscriu depunerea declaraţiei de

căsătorie; asigurarea publicităţii declaraţiei de căsătorie; verificarea de către ofiţerul de stare
civilă a îndeplinirii condiţiilor de fond şi a absenţei impedimentelor la căsătorie şi soluţionarea
eventualelor opoziţii la căsătorie.

4.3.1. Declaraţia de căsătorie

4.3.1.1. Conţinut şi reglementare. Declaraţia de căsătorie este actul prin care viitorii soţi
îşi exprimă voinţa în vederea încheierii căsătoriei.
Potrivit art. 281 C.civ. şi art. 28 din Legea nr. 119/1996, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare1, în declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun
impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul
căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales. Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta
dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.
De asemenea, potrivit art. 280 alin. (3) C.civ., în cazul în care viitorul soţ este minor,
părinţii sau, după caz, tutorele, vor face personal o declaraţie prin care încuviinţează încheierea
căsătoriei.
Anumite precizări sunt necesare în cazul declaraţiei cu privire la nume, a declaraţiei
privind regimul matrimonial ales, precum şi a declaraţiei părinţilor sau, după caz, a tutorelui.

4.3.1.2.Declaraţia cu privire la nume

În reglementarea anterioară, art. 27 C.fam. permitea viitorilor soţi fie să-şi păstreze
fiecare numele dinaintea căsătoriei, fie să ia un nume comun care putea să fie numele unuia
dintre ei sau numele lor reunite. Nu erau admise alte combinaţii de nume .
Rezultă că art. 27 alin. 2 C.fam. conferea viitorilor soţi o triplă variantă de alegere:
-să-şi păstreze fiecare numele dinaintea căsătoriei, când, prin căsătorie, nu se produce
nici un efect asupra numelui (A,B);
-să aleagă ca nume comun pe acela al unuia dintre viitorii soţi, când, prin căsătorie, se
schimbă numele unuia dintre ei (A sau B);
-să aleagă ca nume comun un nume compus din numele lor reunite, când, prin
căsătorie, se schimbă numele ambilor soţi (AB).
Limitarea prin lege a posibilităţilor de alegere a numelui are o raţiune practică evidentă:
o libertate neîngrădită a viitorilor soţi de a-şi schimba numele prin efectul căsătoriei ar putea

1
Prin OUG nr. 80/2011, a fost modificată Legea nr. 119/1996 pentru a se asigura concordanţa cu
reglementarea din Codul civil.
22
conduce la complicaţii tehnice ulterioare (în cazul unor căsătorii succesive ; în cazul divorţului;
în stabilirea numelui copiilor din căsătorie), după cum ar putea exista riscul ca viitorii soţi să
creeze combinaţii artificiale, fără o justificare temeinică.
În literatura juridică s-a discutat dacă reglementarea din C. fam., care excludea orice alte
variante intermediare, răspundea pe deplin exigenţelor Convenţiei europene a drepturilor omului
în ceea ce priveşte protecţia vieţii de familie şi a vieţii private. Concret era vorba de
posibilitatea ca un soţ să-şi păstreze numele, iar celălalt să adauge la numele său şi pe acela al
viitorului soţ contravine art. 26 din Constituţie.
Astfel, Curtea europeană, prin Hotărârea din 22 februarie 1994, în cazul Burghartz
contra Elveţiei1 a reţinut că, deşi art. 8 din Convenţie nu conţine dispoziţii explicite în materie
de nume, în calitate de mijloc de identificare personală şi de apartenenţă la o familie, numele
unei persoane priveşte şi viaţa privată şi de familie a acesteia. Faptul că statul şi societatea au
interes să îi reglementeze utilizarea nu înseamnă un obstacol, căci aceste aspecte de drept public
sunt compatibile cu viaţa privată, concepută ca încorporând, într-o anumită măsură, dreptul
pentru individ de a face şi dezvolta relaţii cu semenii săi, inclusiv în domeniul profesional sau
comercial. În aceste condiţii, conservarea de către petiţionar a numelui de familie sub care, după
spusele lui este cunoscut în mediile academice, poate influenţa cariera sa într-un fel care nu
trebuie neglijat. Art. 8 este deci aplicabil.
În doctrina juridică, sub imperiul art. 27 C.fam., s-a arătat că, ţinând seama de
jurisprudenţa Curţii europene, ar trebui să se recunoască şi posibilitatea oricăruia dintre viitorii
soţi de a purta în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, ca nume comun, reunit cu propriul său
nume.
În acest context, art. 282 C.civ. prevede că „Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze
numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De
asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte
numele lor reunite.”
Aşadar, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa CEDO, art. 282 C.civ. adaugă la
soluţiile consacrate de art. 27 C.fam., şi o soluţie nouă, constând în posibilitatea ca numai unul
dintre soţi să ia numele lor reunite.
Dacă înţelegerea referitoare la numele de familie a intervenit după depunerea declaraţiei,
dar înainte de a se încheia căsătoria, această înţelegere se consemnează într-o declaraţie scrisă
care se anexează la declaraţia iniţială. Deci declaraţia cu privire la nume poate fi făcută odată cu
declaraţia de căsătorie sau cel mai târziu până la celebrarea căsătoriei.

4.3.1.3.Declaraţia cu privire la regimul matrimonial ales

Potrivit art. 281 alin. (1) C.civ., şi art. 28 din Legea nr. 119/1996, în declaraţia de
căsătorie, viitorii soţi vor menţiona şi regimul matrimonial ales.
Art. 312 alin. (1) C.civ. prevede că viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial:
comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională, iar potrivit art. 329
alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei
convenţii matrimoniale.
Prin urmare, în măsura în care viitorii soţi au optat pentru separaţia de bunuri sau pentru
comunitatea convenţională, este necesar ca aceştia să prezinte şi convenţia matrimonială
încheiată în formă autentică notarială.

4.3.1.4. Declaraţia părinţilor sau, după caz, a tutorelui

23
 Din cuprinsul art. 280 alin. (3) C.civ., rezultă că declaraţia părinţilor sau, după caz, a
tutorelui, prin care încuviinţează încheierea căsătoriei, este distinctă de declaraţia de căsătorie a
viitorilor soţi.

4.3.1.5. Înregistrarea şi efectele declaraţiei de căsătorie. Reînnoirea declaraţiei de

căsătorie

Potrivit art. 280 C.civ., cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de
căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului
primăriei.
Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează
a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul
sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia
căsătoria.
Declaraţia de căsătorie se înregistrează de către ofiţerul de stare civilă şi se fixează data
încheierii căsătoriei. La stabilirea acestei date, se va ţine seama de prevederile art. 283 alin. (3)
C.civ. şi ale 30 din Legea nr.119/1996, potrivit cărora căsătoria se încheie în termen de 10 zile,
termen în care se cuprind atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei. De asemenea,
primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde
urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea
căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile; aprobarea se dă pentru motive temeinice,
precum starea de sănătate a unuia dintre viitorii soţi sau cazul în care viitoarea soţie este
însărcinată şi naşterea ar urma să aibă loc înăuntrul termenului de 10 zile etc..
Instituirea termenului de 10 zile are un dublu scop: pe de o parte, este un termen de
gândire pentru viitorii soţi (în care aceştia pot să revină asupra hotărârii de a se căsători) şi – pe
de alta – dă posibilitatea terţelor persoane să facă opoziţie la căsătorie.
Potrivit art. 284 C.civ. şi art. 30 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, în cazul în care
căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de căsătorie sau
dacă viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială, trebuie să facă o nouă declaraţie de
căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia.

4.3.2. Publicitatea declaraţiei de căsătorie

După înregistrarea declaraţiilor de căsătorie, se va face publicitatea intenţiei de căsătorie

a viitorilor soţi. Potrivit art. 283 alin. (1) şi alin. (2) C.civ. şi art. 29 din Legea nr. 119/1996
ofiţerul de stare civilă dispune publicarea declaraţiei de căsătorie în ziua primirii acesteia, prin
afişarea în extras într-un loc special amenajat la sediul serviciului public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau al primăriei, respectiv al misiunii diplomatice sau al oficiului
consular unde urmează să se încheie căsătoria, precum şi pe pagina de internet a
acestuia/acesteia şi, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau
reşedinţa. După caz, declaraţia de căsătorie se afişează şi la sediul serviciului public comunitar
local de evidenţă a persoanelor sau al primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa.
Extrasul trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor
soţi şi, după caz, după caz, încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi înştiinţarea că orice
persoană poate face opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării.

4.3.3.Opoziţia la căsătorie

Opoziţia la căsătorie este actul juridic unilateral prin care o persoană aduce la cunoştinţa
ofiţerului de stare civilă existenţa unui impediment la căsătorie sau neîndeplinirea altei cerinţe
legale pentru încheierea acesteia (art. 285 C.civ.).
Ca natură juridică, opoziţia la căsătorie este considerată un act potestativ negativ.
Opoziţia la căsătorie prezintă următoarele caracteristici:
24
 a) poate fi făcută de orice persoană şi chiar din oficiu de către ofiţerul de stare civilă,
când acesta constată personal că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru încheierea
căsătoriei; ea poate fi făcută şi de procuror;
b) opoziţia se face în termenul de 10 zile dintre data înregistrării şi afişării declaraţiei de
căsătoriei şi data încheierii căsătoriei;
c) opoziţia se face numai în scris şi trebuie să arate dovezile pe care se întemeiază
d) dacă opoziţia este făcută de către ofiţerul de stare civilă, acesta va întocmi un proces-
verbal motivat, în două exemplare – din care unul se va înmâna celor care voiau să se
căsătorească –, în care va consemna cauzele care opresc încheierea căsătoriei.
Opoziţiile care nu îndeplinesc condiţiile legale nu sunt obligatorii pentru ofiţerul de stare
civilă; ele constituie doar acte oficioase, de informare.
Primind opoziţia, ofiţerul de stare civilă va proceda după cum urmează:
a) dacă opoziţia este neîntemeiată, nu va ţine seama de aceasta şi va instrumenta
încheierea căsătoriei;
b) dacă opoziţia necesită timp pentru verificare, va putea amâna data încheierii
căsătoriei, după care va hotărî dacă va instrumenta sau nu încheierea căsătoriei;
c) dacă opoziţia este întemeiată. Potrivit art. 286 C.civ. şi art. 31 din Legea nr. 119/1996,
ofiţerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este
obligat să le efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în măsura în
care acestea sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, în cazul refuzului ofiţerului de stare
civilă de a încheia căsătoria, persoana nemulţumită poate sesiza instanţa de tutelă în raza căreia
domiciliază, care se va pronunţa asupra refuzului de ofiţerului de stare civilă de a instrumenta
încheierea căsătoriei. Prin derogare de la Legea nr. 554/2004 care constituie dreptul comun în
materia contenciosului administrativ, este instituită competenţa specială a instanţei de tutelă. Cu
toate acestea, în ceea ce priveşte termenul în care poate fi formulată acţiunea, considerăm că, în
lipsa unei norme speciale derogatorii sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004.

4.4. Formalităţi privind celebrarea căsătoriei

4.4.1. Conţinut şi reglementare

Astfel cum am arătat, căsătoria este un act juridic solemn, care presupune respectarea
anumitor condiţii de formă, cerute ad validitatem. Dată fiind complexitatea acestor condiţii, se
poate vorbi chiar de procedura încheierii căsătoriei.
Potrivit 279 C.civ. şi art. 27 din Legea nr. 119/1996, căsătoria se încheie de către
ofiţerul de stare civilă, la sediul serviciului public comunitar de evidenţa persoanelor sau, după
caz, al primăriei în a cărei rază de competenţă teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul
dintre viitorii soţi.
De asemenea, potrivit art. 287 C.civ., viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la
sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2
martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă că solemnitatea căsătoriei constă în
următoarele:

4.4.2. Competenţa ofiţerului de stare civilă

Căsătoria se încheie în faţa unei autorităţi, respectiv a ofiţerului de stare civilă.
În ceea ce priveşte competenţa ofiţerului de stare civilă, pot fi deosebite mai multe
aspecte:
a) competenţa materială (ratione materiae): cel care instrumentează încheierea
căsătoriei trebuie să aibă calitatea de ofiţer de stare civilă , altfel căsătoria este lovită de nulitate
absolută. Cu toate acestea, căsătoria va produce efecte ca şi cum ar fi valabilă, dacă a fost
celebrată de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu
respectarea prevederilor legale, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate. Este o
25
aplicaţie a principiului error communis facit ius consacrat de art. 17 C.civ. în aplicarea căruia
art. 102 C.civ. reglementează expres actele întocmite de un ofiţer de stare civilă necompetent,
stabilind că: „Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public
atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile,
chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor
acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.
b) competenţa personală (ratione persone): ofiţerul de stare civilă este competent dacă
cel puţin unul dintre viitorii soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa în localitatea unde urmează să
se încheie căsătoria. Alegerea aparţine viitorilor soţi; nerespectarea competenţei personale nu
este sancţionată cu nulitatea căsătoriei. Art. 279 alin. (2) C.civ. prevede că, prin excepţie,
căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofiţer de stare civilă de la o altă
primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu
obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea
publicării declaraţiei de căsătorie.
c) competenţa teritorială (ratione loci) - este determinată de limitele teritoriului comunei,
oraşului, municipiului sau sectorului municipiului Bucureşti unde se află serviciul public
comunitar local de evidenţa persoanelor în cadrul căreia funcţionează ofiţerul de stare civilă;
nici încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa ratione loci nu se sancţionează cu
nulitatea căsătoriei.
Din cele de mai sus, rezultă că – din punctul de vedere al competenţei ofiţerului de stare
civilă – solemnitatea căsătoriei este condiţionată doar de respectarea competenţei materiale,
deoarece numai această condiţie este cerută ad validitatem.

4.4.3. Locul celebrării căsătoriei

Căsătoria se încheie într-un anumit loc, şi anume la sediul serviciului serviciul public
comunitar local de evidenţa persoanelor al primariei. Prin excepţie, potrivit art. 279 alin. (2)
C.civ., căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofiţer de stare civilă de la
o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu
obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea
publicării De exemplu, unul dintre viitorii soţi este infirm, grav bolnav sau pe patul de moarte,
ori viitoarea soţie are o sarcină înaintată şi nu se poate deplasa.

4.4.4. Prezenţa personală a soţilor şi a martorilor

Căsătoria se încheie în prezenţa efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi, care trebuie

să-şi exprime consimţământul personal, precum şi în prezenţa a doi martori.
Potrivit art. 288 C.civ., martorii atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul
potrivit art. 287. Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei care din
cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu sunt apţi să ateste faptele prevăzute la alin. (1).
În schimb, martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii
soţi.

4.4.5. Publicitatea virtuală a căsătoriei

Căsătoria se încheie în mod public, potrivit art. 287 alin. (1) C.civ., adică în astfel de
condiţii care să permită oricărei persoane să asiste. Aceasta este o publicitate virtuală, spre
deosebire de publicitatea efectivă care este asigurată prin prezenţa celor doi martori. Aceasta
înseamnă că nu este obligatoriu ca, la încheierea căsătoriei, să asiste şi alte persoane, în afara
viitorilor soţi şi a celor doi martori, dar este necesar ca încheierea căsătoriei să se facă în
asemenea condiţii încât să permită şi accesul altor persoane.
Din cele de mai sus, putem trage concluzia că solemnitatea căsătoriei constă într-un
ansamblu de condiţii, care trebuie respectate ad validitatem, spre deosebire de dreptul comun

26
unde, de regulă, caracterul solemn al actului juridic este dat fie de forma scrisă, fie de forma
autentică necesară ad validitatem.

4.4.6. Limba celebrării căsătoriei

Potrivit art. 287 alin. (3) C.civ., Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot
solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel
care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.

4.5. Momentul încheierii căsătoriei

Potrivit 289 C.civ., căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia

consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.
Soluţia era aceeaşi şi sub imperiul Codului familiei, chiar dacă nu era consacrată expres,
fiind dedusă pe cale de interpretare în doctrină şi jurisprudenţă.

4.6. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei

După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă este ţinut să îndeplinească anumite
formalităţi procedurale, majoritatea menite să asigure dovada căsătoriei.
Astfel, potrivit art. 290 C.civ., după încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă
întocmeşte, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de
către soţi, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de stare civilă.
De asemenea, art. 291 prevede că ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de
căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să
comunice la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, după caz,
notarului public care a autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.
Rezultă că formalităţile ulterioare căsătoriei presupun:
-întocmirea actului de căsătorie de către ofiţerul de stare civilă. În acest sens, în aplicarea
prevederilor art. 290 C.civ., art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 prevede că, după ce ofiţerul
de stare civilă îi declară căsătoriţi, le citeşte dispoziţiile privind drepturile şi îndatoririle soţilor
din Legea nr. 287/2009, republicată, şi întocmeşte, de îndată, actul de căsătorie.
-semnarea actului de căsătorie de către soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă.
Potrivit art. 32 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, actul de căsătorie se semnează de către soţi – cu
numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei.
Întocmirea actului de stare civilă şi înregistrarea căsătoriei nu are valoare constitutivă, ci este
doar un element de probă, şi anume, în principiu, singurul mijloc de probă. De aceea, căsătoria
este valabil încheiată, chiar dacă ofiţerul de stare civilă a omis să întocmească actul de căsătorie;
tot astfel, căsătoria este valabilă, chiar dacă, după întocmirea actului de căsătorie, s-a omis
semnarea acestuia de către persoanele prevăzute de lege.
- comunicarea de către ofiţerul de stare civilă a unei copii de pe actul de căsătorie la Registrul
naţional notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, dacă s-a încheiat o convenţie
matrimonială, notarului public care a autentificat-o. Această formalitate a fost instituită pentru a
se asigura publicitatea pentru opozabilitate faţă de terţi a regimului matrimonial ales. Această
formalitate este nouă în raport cu reglementarea din Codul familiei, care nu permitea încheierea
convenţiilor matrimoniale, reglementând regimul matrimonial al comunităţii de bunuri ca regim
unic, legal şi imperativ.

4.7. Proba căsătoriei

Potrivit art. 292 C.civ., căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de
căsătorie eliberat pe baza acestuia. Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se
poate dovedi cu orice mijloc de probă.
27
 De asemenea, art. 13 din Legea nr. 119/1996 prevede că starea civilă se dovedeşte cu
actele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Cu toate acestea, dovada căsătoriei se poate face cu orice mijloace de probă, în
următoarele situaţii:
A) Inexistenţa registrelor de stare civilă. Acest caz este prevăzut expres de art. 103 lit.
a) C.civ.
B) Reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actului de căsătorie.
Potrivit art. 55 din Legea nr. 119/1996, reconstituirea actelor de stare civilă se poate
face, la cerere, dacă:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori
extrasul de pe acest act.
Aceste cazuri sunt prevăzute şi de art. 103 lit. a) şi b) din C.civ., ca fiind cazuri în care
starea civilă poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.
Potrivit art. 56 din Legea nr. 119/1996, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se
poate cere dacă:
a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă sau refuzată, deşi au fost
depuse actele necesare întocmirii acestuia;
b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, deşi a fost luat
consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
Tot astfel, potrivit art. 103 C.civ., starea civilă poate fi dovedită cu orice mijloc de
probă, dacă întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
Cererea de reconstituire sau întocmire ulterioară a actului de căsătorie se soluţionează
potrivit procedurii prevăzute de art. 57 din Legea nr. 119/1996.
Astfel, potrivit art. 57 alin. (1), cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a
unui act de stare civilă, însoţită de documentele doveditoare, se depune la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei
unităţii administrativ-teritoriale competente să întocmească actul. În situaţiile prevăzute la art.
55 lit. b), când actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat
certificatul ori extrasul de pe acest act, cererea se depune la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-
teritoriale pe a cărei rază se află domiciliul persoanei interesate. Cererea se soluţionează în
termen de 30 de zile, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a
persoanei, prin dispoziţie a primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la
emitere.
Art. 57 alin. (2) prevede că dispoziţia primarului, prin care se soluţionează cererea poate
fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea
emitentă.

C) Dovada căsătoriei se face de un terţ care urmăreşte un interes patrimonial. Alte

situaţii Acest caz nu este expres prevăzut de lege, dar este subînţeles, fiind o aplicaţie generală a
principiului potrivit căruia, într-un asemenea caz, terţul poate face dovada cu orice mijloc de
probă, întrucât pentru terţ căsătoria are valoarea juridică a unui simplu fapt juridic. De exemplu,
în cazul unui contract de întreţinere încheiat între foştii soţi sub condiţia rezolutorie a
recăsătoririi fostului soţ creditor, fostul soţ debitor va putea dovedi cu orice mijloc de probă
recăsătorirea creditorului. De asemenea, se poate face proba căsătoriei cu orice mijloc de probă
în cazul în care, în cadrul unui proces, se urmăreşte înlăturarea soţului de la a fi ascultat ca
martor.

28
 CAPITOLUL 2
Statutul general al persoanei căsătorite

2.1.Reglementare

Raporturile personale nepatrimoniale reprezintă principalul conţinut al relaţiilor dintre soţi şi

principalul efect al căsătoriei. Ele implică atât o serie de obligaţii reciproce ale soţilor, care
afectează, într-o anumită măsură, libertatea lor individuală, cât şi o relativă independenţă a
acestora.
Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor erau reglementate de art. 2 şi secţiunea I din
Capitolul III al Titlului I din Codul familiei (art. 25-28), iar în prezent sediul reglementării îl
constituie Capitolul V din Titlului II al Cărţii a II-a din Codul civil (art. 307-311).
În primul rând, spre deosebire de Codul familiei, care reglementa expres numai obligaţia
reciprocă a soţilor de a-şi acorda sprijin moral (art. 2) şi problema numelui soţilor (art. 28),
celelalte obligaţii, precum obligaţia de fidelitate, îndatoririle conjugale, obligaţia de a locui
împreună fiind deduse din analiza altor norme juridice, unele extrinseci Codului familiei, Codul
civil reglementează o paletă mai largă de obligaţii, precum: obligaţia de respect reciproc,
obligaţia de fidelitate, obligaţia de sprijin moral, obligaţia de a locui împreună (art. 309), precum
şi obligaţia de a purta numele declarat la încheierea căsătoriei (art. 311). Totodată, art. 310
consacră independenţa personală a soţilor în ceea ce priveşte corespondenţa, relaţiile sociale şi
alegerea profesiei.
În al doilea rând, relaţiile personale dintre soţi sunt guvernate de principiul egalităţii în drepturi
a bărbatului cu femeia. Astfel, potrivit art. 258 C. civ., familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, iar potrivit art. 308 C. civ. (având corespondent în
art. 26 C. fam.), soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria. Iată de ce obligaţiile
care intră în conţinutul raporturilor personale dintre soţi au un caracter reciproc: fiecare soţ are
aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii faţă de celălalt soţ.
În sfârşit, în cazul în care nu se înţeleg, legea nu prevede posibilitatea unuia dintre soţi de a se
adresa instanţei judecătoreşti pentru a decide cu privire la neînţelegerea dintre ei, astfel cum pot
face în privinţa dezacordului referitor la exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, potrivit
art. 36 alin. (8) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, şi
art. 486 C. civ. Această „lacună” de reglementare trebuie privită în raport cu art. 21 din
Constituţie, care prevede că accesul la justiţie nu poate fi îngrădit. Într-adevăr, în cazul în care
unul dintre soţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile cu caracter personal care-i revin în timpul
căsătoriei, se poate cere instanţei judecătoreşti să pronunţe desfacerea căsătoriei prin
divorţ. Astfel, divorţul este sancţiunea specifică sau, în anumite cazuri, remediul atunci când
soţii nu îşi îndeplinesc obligaţiile personale şi, din acest motiv, raporturile dintre ei nu mai pot
continua.

2.2. Obligaţiile personale reciproce ale soţilor

2.2.1. Obligaţia de sprijin moral reciproc

Potrivit art. 309 C. civ., soţii îşi datorează reciproc sprijin moral. Tot astfel, art. 2
C. fam. prevedea: „Relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între
membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material” (subl. ns.) Această
obligaţie are ca obiect sprijinul pe care un soţ trebuie să-l acorde celuilalt soţ, susţinerea şi
încurajarea care ar putea fi necesare în împrejurări dificile ale vieţii, cum ar fi, spre exemplu,
îngrijirile cu caracter personal pe care unul dintre soţi trebuie să le dea celuilalt dacă vârsta,
starea sănătăţii sau infirmitatea acestuia le-ar cere.
2.2.2. Obligaţia de respect reciproc
Această obligaţie nu are corespondent în Codul familiei, fiind consacrată expres de art. 309
C. civ. Prin conţinutul ei, obligaţia are o puternică natură morală şi presupune ca fiecare soţ să
manifeste stimă şi deferenţă faţă de celălalt, să respecte integritatea fizică şi psihică a
29
partenerului şi să aibă un comportament bazat pe sinceritate, loialitate, răbdare, discreţie şi
toleranţă.
2.2.3. Obligaţia de fidelitate
Deşi nu era consacrată în mod expres de Codul familiei, existenţa obligaţiei de fidelitate între
soţi nu era pusă sub semnul îndoielii, deoarece – prin caracterul său fundamental – se află nu
numai la baza relaţiilor dintre soţi, ci şi a unor reglementări esenţiale pentru raporturile de
familie, în general, şi de filiaţie, în special.
Astfel, potrivit prezumţiei de paternitate, soţul mamei este tatăl copilului născut sau conceput în
timpul căsătoriei. Or, atunci când copilul este conceput în timpul căsătoriei, această prezumţie se
întemeiază la rândul său pe prezumţia că soţia şi-a respectat obligaţia de fidelitate. Însă, dacă
soţia are o asemenea obligaţie, pe care Codul familiei întemeia prezumţia de paternitate, atunci –
în virtutea principiului egalităţii dintre soţi – şi bărbatul are aceeaşi obligaţie.
Obligaţia de fidelitate este expres consacrată în art. 309 C. civ.
Încălcarea acestei obligaţii, de către oricare dintre soţi, poate constitui motiv temeinic pentru
divorţ.
2.2.4. Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare)
Codul familiei nu prevedea expres obligaţia soţilor de a locui împreună sau de avea un domiciliu
comun, ceea ce înseamnă că stabilirea locuinţei comune era una dintre acele probleme pe care
legiuitorul le-a lăsat la aprecierea soţilor, care decid dacă vor locui împreună sau separat. Prin
urmare, domiciliul comun al soţilor nu este de esenţa căsătoriei.
Pe de altă parte, familia presupune, în principiu, convieţuirea soţilor, care se poate realiza cel
mai bine în condiţiile în care soţii locuiesc împreună. De aceea, s-a considerat că obligaţia
soţilor de a coabita decurge din scopul căsătoriei. De aici rezultă că soţii decid de comun acord
cu privire la locuinţa comună, dar ei pot decide, pentru motive temeinice (cum ar fi exercitarea
unei profesii) să locuiască separat .
Codul civil prevede expres în art. 309 că soţii au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive
temeinice ei pot decide să locuiască separat.
De asemenea, dată fiind importanţa deosebită a locuinţei familiei, Codul civil instituie un
ansamblu de norme juridice speciale referitoare la locuinţa familiei şi mobilele care garnisesc
sau ornează locuinţa familiei, norme care însă ţin de regimul primar imperativ (art. 321-323
C. civ.), iar nu de sfera raporturilor personale dintre soţi.
Evident, trebuie exclusă varianta obligării prin hotărâre judecătorească a unuia dintre soţi de a
locui împreună cu celălalt, o asemenea hotărâre neputând fi pusă în executare manu militari,
deoarece aduce atingere libertăţii persoanei.
Părăsirea nejustificată a locuinţei comune de către unul dintre soţi sau refuzul nejustificat al
unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt soţ reprezintă o încălcare a obligaţiei soţilor de a
locui împreună şi poate constitui motiv temeinic de divorţ.
Se poate pune problema dacă, în ceea ce priveşte neînţelegerile dintre soţi referitoare la alegerea
domiciliului comun sau a locuinţei comune, unul dintre soţi poate cere instanţei să decidă în
această privinţă.
S-ar putea discuta şi dacă refuzul abuziv sau ilicit al unuia dintre soţi de a coabita n-ar putea
atrage – dincolo de desfacerea căsătoriei prin divorţ – răspunderea civilă potrivit dreptului
comun (de exemplu, soţul căruia i se refuză accesul în locuinţa comună este nevoit să efectueze
cheltuieli suplimentare prin închirierea unei locuinţe, suportând astfel un prejudiciu care trebuie
reparat).
Chiar dacă dreptul şi îndatorirea soţilor de a locui împreună are un caracter personal
nepatrimonial, aspectele privitoare la locuinţa familiei, inclusiv dreptul fiecăruia dintre soţi de a
avea acces la locuinţa comună au evident şi o componentă patrimonială.
Tot astfel, constatând privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către celălalt soţ, prin refuzul de
a-l primi în locuinţa comună, prin alungarea acestuia sau în orice mod, instanţa de judecată
poate dispune, pe calea ordonanţei preşedinţiale, reintegrarea în locuinţă. Este însă discutabil
aspectul nepatrimonial al unei asemenea cereri, deoarece, de regulă, soţul reclamant nu este
animat atât de dorinţa traiului în comun, cât de interesul patrimonial legat de nevoile de locuit,

30
în condiţiile în care soţul pârât rămas în locuinţa comună tinde să păstreze avantajul folosinţei
exclusive a acesteia.
Controversată este problema de a şti dacă un soţ poate obţine evacuarea celuilalt soţ care, prin
comportarea sa abuzivă, face imposibilă convieţuirea. În principiu, s-a considerat că o asemenea
cerere este inadmisibilă, deoarece s-ar provoca o separaţie în fapt a soţilor, ceea ce ar fi contrar
legii şi instituţiei căsătoriei. Cu toate acestea, în mod excepţional, în măsura în care soţul a cărui
evacuare se solicită a săvârşit fapte grave, care pun în pericol sănătatea, integritatea sau viaţa
celuilalt soţ ori a copiilor, evacuarea poate fi dispusă de instanţa de tutelă .
Măsura nu are însă un caracter definitiv, de aceea poate fi dispusă chiar dacă soţul vizat este
proprietar exclusiv al locuinţei.
Tot astfel, se pune problema dacă instanţa poate decide cu privire la domiciliile sau locuinţele
separate ale soţilor şi în alte cazuri.
Considerăm că nu ar trebui exclusă posibilitatea ca un soţ să ceară încuviinţarea instanţei de a nu
mai locui împreună cu celălalt soţ, dacă locuinţa prezintă inconveniente de ordin fizic sau psihic
(insalubritate, insecuritate, promiscuitate) sau dacă acesta din urmă face imposibilă convieţuirea.
2.2.5. Îndatoririle conjugale (debitum conjugale)
Această obligaţie – având ca obiect relaţiile intime dintre soţi – este distinctă de obligaţia de a
locui împreună şi există indiferent dacă soţii au sau nu o locuinţă comună. Îndeplinirea obligaţiei
conjugale este numită consumarea căsătoriei. Nici Codul familiei, nici Codul civil nu consacră
expres această îndatorire.
Refuzul unuia dintre soţi de a întreţine relaţii intime cu celălalt poate constitui motiv temeinic de
divorţ, dacă este neîntemeiat, iar dacă este motivat de starea sănătăţii unuia dintre soţi, poate
duce la divorţul întemeiat pe starea sănătăţii unuia dintre soţi.
În orice caz, indiferent de motivele care îl determină pe un soţ să refuze relaţiile intime cu
celălalt, acesta din urmă nu poate să invoce calitatea de soţ pentru a obţine „executarea” acestei
obligaţii maritale prin constrângere.
2.2.6. Obligaţia de a purta numele comun
Potrivit art. 311 C. civ. (anterior, art. 28 C. fam.), soţii sunt obligaţi să poarte în timpul
căsătoriei numele comun declarat; dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume
comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei, niciunul dintre ei nu va putea cere schimbarea
acestui nume, pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ. Prin urmare, această
obligaţie presupune că, dacă soţii au dobândit un nume comun prin căsătorie, niciunul dintre ei
nu poate – fără consimţământul expres al celuilalt soţ – să îşi schimbe acest nume comun, prin
procedura administrativă prevăzută de O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe
cale administrativă a numelor persoanelor fizice. În acest sens, art. 9 alin. (1) din
O.G. nr. 41/2003 prevede că, în cazul în care soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un
nume de familie comun, pentru schimbarea acestuia este necesar consimţământul celuilalt
soţ. De asemenea, potrivit alin. (2), schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu are
efect asupra numelui de familie al celuilalt soţ .
O situaţie deosebită se poate ivi atunci când este adoptată o persoană majoră
căsătorită. Într-adevăr, persoana care are capacitate deplină de exerciţiu poate fi adoptată, dacă a
fost crescută în timpul minorităţii de către cel care doreşte s-o adopte.
Potrivit art. 473 alin. (4) C. civ., în cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume
comun cu celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt
soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.
Rezultă per a contrario că, în ipoteza în care celălalt soţ nu consimte, soţul adoptat va purta în
timpul căsătoriei numele comun declarat la încheierea căsătoriei, fiind din plin aplicabile
dispoziţiile art. 311 C. civ.
În cazul în care căsătoria se va desface prin divorţ şi se pune problema de a reveni la numele
anterior căsătoriei, soţul adoptat nu va reveni la numele avut înainte de căsătorie, ci va lua
numele adoptatorului, deoarece, prin efectul adopţiei, vor fi dispărut efectele rudeniei fireşti şi
îşi va produce efecte adopţia, inclusiv cu privire la numele de familie al adoptatului, în temeiul
art. 473 alin. (1) C. civ., potrivit căruia adoptatul dobândeşte prin adopţie numele de familie al
celui care adoptă.
31
2.2.7. Aspecte ale independenţei personale reciproce a soţilor
Dincolo de obligaţiile lor reciproce, care afectează, cel puţin parţial, libertatea lor individuală, se
păstrează, în mod firesc, o relativă independenţă a soţilor, în ceea ce priveşte viaţa lor socială şi
profesională.
Astfel, art. 310 C. civ. prevede că un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa, relaţiile
sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ.
A. Relaţiile sociale ale soţilor. Niciunul dintre soţi nu este îndreptăţit să controleze şi să îşi
impună propriul punct de vedere cu privire la relaţiile sociale ale celuilalt soţ (incluzând aici
întâlnirile, comunicarea, în general, şi corespondenţa de orice fel). Neîndoielnic, avem aici în
vedere configuraţia normală a unor astfel de relaţii, compatibile cu viaţa de familie, şi nu situaţii
care pun în discuţie însăşi căsătoria, prin nerespectarea obligaţiilor inerente acesteia, cum sunt
cele de coabitare, de a avea relaţii conjugale şi de fidelitate.
Comportamentul unui soţ de a controla relaţiile sociale ale celuilalt sau de a-i impune o anumită
conduită în această privinţă poate constitui motiv temeinic de divorţ.
B. Independenţa profesională a soţilor. Aceasta implică libertatea fiecărui soţ de a-şi alege
profesia, fără nicio discriminare între bărbat şi femeie. Potrivit art. 327
C. civ., fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile legii, de veniturile
încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.

2.2.8. Cetăţenia soţilor

Căsătoria nu are niciun efect asupra cetăţeniei soţilor, deoarece aceasta nu se pierde şi nu se
dobândeşte prin căsătorie (art. 3 din Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română, republicată ).

2.2.9 Statutul patrimonial al soţilor

Căsătoria produce nu numai efecte personale în raporturile dintre soţi, ci şi efecte patrimoniale.
În cadrul raporturilor patrimoniale dintre soţi locul central prin importanţă şi complexitate este
dat de existenţa regimului matrimonial care reglementează raporturile patrimoniale dintre soţi,
precum şi dintre soţi şi terţi .
De asemenea, între soţi funcţionează obligaţia legală de întreţinere, ca un reflex al principiului
solidarităţii familiale [art. 516 alin. (1) C. civ.].
În ceea ce priveşte dreptul la moştenire, potrivit art. 971 C. civ., soţul supravieţuitor este chemat
la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali, iar în absenţa altor
moştenitori legali sau dacă niciunul nu vrea sau nu poate să vină la moştenire, soţul
supravieţuitor culege întreaga moştenire. De asemenea, el are, în anumite condiţii un drept de
abitaţie (art. 973 C. civ.) şi moşteneşte, când nu vine în concurs cu descendenţii defunctului, pe
lângă cota succesorală care îi revine, mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate
folosinţei comune a soţilor.

2.2.10 Efectele căsătoriei cu privire

la capacitatea de exerciţiu

Potrivit art. 39 alin. (1) C. civ., minorul dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de
exerciţiu. Aceeaşi soluţie era anterior consacrată în art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954.
Acest efect se produce în toate cazurile, cu excepţia minorului emancipat în condiţiile art. 40
C. civ., care a dobândit capacitate de exerciţiu anticipată.

32
 PARTEA APLICATĂ

(FIȘE SCHEMATICE, MINISPEȚE, TESTE-GRILĂ, INTREBĂRI RECAPITULATIVE)

33
 Fișa nr. 1
Tabloul condițiilor de validitate ale căsătoriei

34
 Fișa nr. 2
Tabloul condițiilor de fond pozitive

35
 Fișa nr. 3
Tabloul condițiilor de fond negative (impedimente la căsătorie)

36
 Fișa nr. 4
Formalitățile privind căsătoriei

37
 MINISPEȚE

1. X, persoană care a suferit o operaţie de schimbare de sex, s-a căsătorit cu Y, persoană cu acelaşi
sex pe care îl avea X la naştere. La 3 luni după căsătorie, Y a formulat o acţiune în anularea
căsătoriei motivat de faptul că soţul său i-a ascuns operaţia de schimbare de sex. Ce soluţie va
pronunţa instanţa?
a) Va respinge acţiunea întrucât operaţia de schimbare de sex a fost urmată de o hotărâre
judecătorească definitivă prin care s-au efectuat toate modificările necesare în actele de stare civilă
ale lui X, iar operaţia nu afectează viaţa de familie.
b) Va admite acţiunea şi va dispune anularea căsătoriei pentru eroare asupra identităţii fizice a
celuilalt soţ.
c) Va admite acţiunea şi va dispune anularea căsătoriei pentru dol prin reticenţă, împrejurarea
ascunsă fiind determinantă pentru încheierea căsătoriei.
Răspuns corect: c)

2. La 2 decembrie 2011, între X şi Y s-a încheiat un contract de donaţie prin care X a donat
celeilalte părţi un imobil asupra căruia era proprietar exclusiv, cu condiţia ca Y să nu se
căsătorească niciodată. După decesul lui X, donatarul s-a căsătorit, iar moştenitorii lui X au
formulat o acţiune prin care au solicitat revenirea bunului donat în patrimoniul lor pentru
nerespectarea clauzei contractuale indicate mai sus. Ce soluţie va pronunţa instanţa?
a) Va respinge acţiunea, întrucât căsătoria a fost încheiată după decesul donatorului.
b) Va respinge acţiunea reţinând că clauza de celibat inserată în orice contract cu titlu oneros este
nulă absolut.
c) Va admite acţiunea întrucât Y nu a respectat clauza ce i-a fost impusă prin contractul încheiat de
părți. Răspuns corect: b)

3. X a întocmit un testament prin care a instituit ca moştenitor al său pe Y, cu condiţia ca

acesta să se căsătorească. Este valabilă această dispoziţie testamentară?
a) Nu, pentru că afectează dreptul fundamental al persoanei de a se căsători.
b) Nu, pentru că nu s-a indicat nici cu cine să se căsătorească şi nici un termen în acest sens.
c) Da, pentru că nu s-a dat beneficiarului moştenirii nicio indicaţie referitoare la alegerea
partenerului.
Răspuns corect: c)

4. X şi Y s-au căsătorit în faţa preotului din localitatea în care amândoi îşi au reşedinţa şi, pentru
că serviciul de stare civilă a refuzat să le elibereze un certificat de căsătorie, s-au adresat instanţei
de judecată cerând să se constate valabilitatea căsătoriei încheiate în faţa preotului. Care va fi
soluţia instanţei de judecată?
a) Va respinge acţiunea cu motivarea că nu se poate încheia o căsătorie religioasă înaintea căsătoriei
civile, singura care produce efecte juridice în România.
b) Instanţa a respins acţiunea întrucât preotul din localitatea de reşedinţă a soţilor nu avea
competenţa de a încheia căsătoria, ci doar cel din localitatea în care cel puţin unul dintre soţi are
domiciliul.
c) Instanţa a admis acţiunea întrucât libertatea religioasă este garantată de Constituţie şi nu poate fi
îngrădită sau limitată.
Răspuns corect: a)

5. X a dispărut de acasă, iar după trecerea termenului legal de la ultimele veşti despre acesta
soţul său a sesizat instanţa solicitându-i să pronunţe o hotărâre de declarare a morţii lui X, iar
după ce hotărârea a rămas definitivă, s-a recăsătorit. La mai puţin de un an de la încheierea noii
căsătorii, X s-a întors acasă şi a solicitat instanţei să constate că cea de-a doua căsătorie încheiată

38
de soţul său este nulă pentru bigamie, dar şi pentru că prima căsătorie a durat 24 de ani şi din ea
au rezultat 4 copii. Ce soluţie va pronunţa instanţa?
a) Va respinge acţiunea întrucât nu s-a dovedit că soţul recăsătorit a fost de rea-credinţă, având
cunoştinţă de faptul că X nu era decedat.
b) Va admite acţiunea întrucât legea permite soţilor să aleagă pe care dintre cele două căsătorii
înţeleg să o păstreze.
c) Va admite acţiunea reţinând că nu pot exista două căsătorii valabile, deci se impune desfiinţarea
uneia dintre ele.
Răspuns corect: a)

6. X, cetăţean al unui stat care permite poligamia, fiind căsătorit, a depus la serviciul de stare
civilă din Bucureşti, unde locuieşte de peste doi ani, o declaraţie de căsătorie cu o femeie de
cetăţenie română. Ofiţerul de stare civilă a refuzat încheierea căsătoriei întrucât X era deja
căsătorit. A procedat corect?
a) Da, pentru că principiul monogamiei este de ordine publică în România, iar căsătoria trebuie
să îndeplinească cerinţele de valabilitate prevăzute de legea locului încheierii căsătoriei.
b) Nu, pentru că legea naţională a lui X permite poligamia şi aceasta se aplică pentru el în ceea ce
priveşte condiţiile de fond, iar legea română se aplică doar pentru condiţiile de formă.
c) Nu, pentru că legea română nu se aplică cetăţenilor străini, în caz contrar încălcându-se principiul
suveranităţii statelor.
Răspuns corect: a)

7. X s-a căsătorit la vârsta de 16 ani cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă, inclusiv
cele prevăzute pentru încheierea căsătoriei de către un minor între 16 şi 18 ani. După decesul
tatălui său survenit la aproximativ 2 ani de la căsătorie, X a formulat o acţiune în anularea
căsătoriei. În motivarea acţiunii a invocat viciul de consimţământ al violenţei, susţinând că a
acceptat încheierea căsătoriei doar din cauza faptului că tatăl său era foarte sever şi nu a îndrăznit
să refuze solicitarea acestuia de a se căsători. Care va fi soluţia instanţei, având în vedere că
reclamanta a dovedit că tatăl său era autoritar, dar nu violent, şi că acesta a dorit foarte mult ca
fiica sa să se căsătorească?
a) Va admite acţiunea întrucât consimţământul lui X a fost viciat prin violenţă.
b) Va respinge acţiunea întrucât simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, nu
atrage nulitatea.
c) Va respinge acţiunea reţinând că violenţa nu constituie viciu de consimţământ în cazul căsătoriei.
Răspuns corect: b)

8. X şi Y sunt veri primari şi doresc să se căsătorească. Ei au depus declaraţia de căsătorie

susţinând că nu au nevoie de autorizarea instanţei de tutelă întrucât X este adoptat, aşa încât ei
nu sunt rude fireşti. Ofiţerul de stare civilă a refuzat încheierea căsătoriei în aceste condiţii. A
procedat corect?
a) Da, întrucât rudenia din adopţie este asimilată cu cea firească, astfel că trebuiau îndeplinite
toate condiţiile speciale prevăzute de art. 274 alin. (2) C. civ.
b) Nu, trebuia să încheie căsătoria întrucât cei doi nu sunt rude de sânge, deci impedimentul izvorât
din rudenie nu există.
c) Da, pentru că cei doi nu au făcut dovada că viitoarea soţie este însărcinată.
Răspuns corect: a)

9. Un cetăţean străin s-a căsătorit în România cu o persoană de sex opus de cetăţenie română.
După obţinerea cetăţeniei române, cetăţeanul străin a formulat o acţiune de divorţ. În cadrul
acestui proces, cetăţeanul român a formulat o cerere reconvenţională solicitând anularea
căsătoriei întrucât consimţământul i-a fost viciat prin dol, soţul său urmărind doar obţinerea

39
cetăţeniei române, şi nu întemeierea unei familii. În plus, s-a arătat şi că părţile nu au convieţuit
după încheierea căsătoriei, având domiciliile în localităţi diferite. Care va fi soluţia instanţei?
a) Va admite acţiunea de divorţ şi va respinge cererea de anulare a căsătoriei întrucât
consimţământul cetăţeanului român nu a fost viciat, deci căsătoria este valabilă.
b) Va respinge acţiunea de divorţ şi va admite acţiunea în anularea căsătoriei reţinând vicierea
consimţământului cetăţeanului român prin dol.
c) Va respinge ambele acţiuni, dar va reţine nulitatea absolută a căsătoriei, pentru că lipsa intenţiei
de a întemeia o familie nu echivalează cu vicierea consimţământului, ci cu fictivitatea căsătoriei.
Răspuns corect: c)

10. X se căsătoreşte cu Y, care avea la data căsătoriei 17 ani. Părinţii lui Y erau divorţaţi, iar la
divorţ s-a decis ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă în comun, locuinţa lui Y fiind
stabilită la mama sa. Încheierea căsătoriei a fost încuviinţată doar de mama lui Y. La 4 luni de la
încheierea căsătoriei, X a formulat o acţiune prin care a solicitat instanţei de judecată anularea
căsătoriei pe care a încheiat-o întrucât tatăl lui Y nu a încuviinţat această căsătorie.
Instanţa:
a) Va respinge acţiunea întrucât încuviinţarea mamei este suficientă.
b) Va respinge acţiunea întrucât anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviinţare
era necesară.
c) Va admite acţiunea întrucât, în cazul în care exercitarea autorităţii părinteşti faţă de un minor
revine ambilor părinţi, pentru încheierea căsătoriei minorului între 16 şi 18 ani este necesară
încuviinţarea amândurora.
Răspuns corect: b)

11. În declaraţia de căsătorie, cei doi viitori soţi nu au făcut nicio menţiune referitoare la
numele pe care doresc să îl poarte după încheierea căsătoriei. În aceste condiţii, ofiţerul de stare
civilă care a încheiat căsătoria şi a înscris-o în registrul de stare civilă a menţionat numele soţului
ca fiind numele pe care ambii soţi îl vor purta pe durata căsătoriei. Soţia a contestat actul de stare
civilă susţinând că dorea să păstreze numele avut anterior căsătoriei. Este întemeiată susţinerea
acesteia?
a) Nu, întrucât ofiţerul de stare civilă a ales varianta care se întâlneşte cel mai des, adică ambii soţi
să poarte numele soţului.
b) Nu, întrucât, în lipsa unei opţiuni comune a soţilor, ofiţerul de stare civilă are alegerea între
variantele prevăzute de art. 282 C. civ.
c) Da, în lipsa declaraţiei exprese a soţilor referitoare la nume, fiecare va păstra numele de dinaintea
căsătoriei.
Răspuns corect: c)

12. Într-o comună din România, persoana care îndeplinea atribuţii de ofiţer de stare civilă a
încetat activitatea ca urmare a pensionării. Comunicarea deciziei de pensionare s-a realizat cu
întârziere, astfel că beneficiarul acesteia a primit-o la o lună după data reţinută pentru încetarea
raportului de muncă. În această perioadă de o lună în comună au fost oficiate opt căsătorii de
către această persoană. Primarul localităţii a solicitat instanţei de judecată constatarea nulităţii
absolute a acestor căsătorii ca fiind încheiate de un funcţionar necompetent. Instanţa:
a) A admis acţiunea şi a constatat nulitatea acestor căsătorii pentru că au fost încheiate de o
persoană care nu era ofiţer de stare civilă.
b) A respins acţiunea întrucât în acest caz ar fi putut fi dispusă, eventual, doar anularea căsătoriilor,
însă numai la cererea soţilor.
c) A respins acţiunea reţinând eroarea comună invincibilă în care soţii şi toţi locuitorii comunei s-au
aflat.
Răspuns corect: c)

40
13. A.M. şi D.C. vor să se căsătorească. După ce au completat şi depus declaraţia de căsătorie, la
termenul stabilit ca dată pentru încheierea căsătoriei, cei doi, împreună cu martorii şi cu invitaţii
lor, s-au prezentat la sediul primăriei. Ofiţerul de stare civilă a luat consimţământul soţilor şi i-a
declarat căsătoriţi, după care a suferit un infarct şi a fost transportat la spital. Căsătoria celor doi:
a) Este valabilă întrucât momentul încheierii căsătoriei este cel al exprimării consimţământului celor
doi soţi în mod public şi în prezenţa ofiţerului de stare civilă şi a doi martori și au fost declarați
căsătoriți;
b) Nu este valabilă întrucât ofiţerul de stare civilă nu a înregistrat căsătoria în registrul de stare
civilă.
c) Este valabilă numai dacă ofiţerul de stare civilă va putea depune mărturie asupra îndeplinirii
condiţiilor de fond şi de formă la încheierea acestei căsătorii.
Răspuns corect: a)

GRILE

1. În cazul încheierii unei căsătorii pe teritoriul României, este posibilă reprezentarea unuia
dintre viitorii soţi în faţa ofiţerului de stare civilă?
a) da, dar numai a unuia dintre soţi şi numai dacă mandatarul are o procură specială şi autentică;
b) da, indiferent dacă este reprezentat unul sau ambii soţi, dar numai dacă viitorii soţi au fost
prezenţi anterior, au semnat declaraţia de căsătorie şi invocă o situaţie excepţională;
c) nu, în nicio situaţie.
Răspuns corect: c)

2. Încheierea unei căsătorii între persoane de acelaşi sex în România:

a) este interzisă, indiferent de cetăţenia viitorilor soţi;
b) de regulă este interzisă, dar există şi excepţii;
c) este interzisă, dar se recunosc efectele unei astfel de căsătorii încheiate în străinătate.
Răspuns corect: a)

3. Dreptul de a-şi alege liber viitorul soţ:

a) nu poate fi limitat decât prin convenţia părţilor;
b) poate fi limitat prin lege sau prin convenţia părţilor;
c) nu poate fi restrâns sau limitat în nicio situaţie.
Răspuns corect: c)

4. Principiul căsătoriei monogame înseamnă:

a) că nu se pot căsători decât persoanele celibatare, divorţate sau văduve;
b) că o căsătorie este valabilă doar după înregistrarea în registrele de stare civilă;
c) că o persoană nu se poate căsători de două ori.

5. Se poate căsători o persoană care suferă de alienaţie mintală, dar nu este pusă sub interdicţie
şi are perioade relativ lungi de luciditate?
a) da, dar numai într-o perioadă de luciditate constatată de un medic specialist;
b) nu, pentru că diagnosticul de alienaţie mintală interzice căsătoria persoanei respective,
indiferent de punerea sub interdicţie sau existenţa perioadelor de luciditate;
c) da, dacă declaraţia de căsătorie a fost depusă şi semnată înainte de rămânerea definitivă a unei
hotărâri de punere sub interdicţie.
Răspuns corect: b)

6. Două persoane de sex opus doresc să se căsătorească, dar părinţii lor sunt veri primari.

41
Pentru a se căsători, au solicitat autorizarea instanţei de tutelă, iar la cererea lor au anexat şi
avizul medical special. Instanţa de tutelă:
a) respinge cererea de autorizare, întrucât nu s-a dovedit existenţa motivelor temeinice pentru
încheierea căsătoriei între rude în linie colaterală de gradul al patrulea;
b) respinge cererea întrucât autorizarea nu este necesară în cazul acestor două persoane;
c) admite cererea şi acordă autorizarea pentru încheierea căsătoriei.
Răspuns corect: b)

7. Rudenia în linie dreaptă sau în linie colaterală până la gradul al patrulea nestabilită în
condiţiile legii:
a) constituie impediment la căsătorie;
b) nu constituie impediment la căsătorie pentru că nu rezultă din actele de stare civilă ale celor doi
viitori soţi;
c) constituie impediment la căsătorie doar după stabilirea ei în condiţiile prevăzute de lege.
Răspuns corect: a)

8. În cazul în care soţul celui declarat mort se recăsătoreşte şi apoi se anulează hotărârea
declarativă de moarte:
a) prima căsătorie rămâne valabilă întrucât a fost valabilă la data încheierii ei şi este mai veche;
b) a doua căsătorie, care este mai actuală, rămâne valabilă;
c) ambele căsătorii vor fi lovite de nulitate absolută.
Răspuns corect: b)

9. Completarea şi semnarea declaraţiei de căsătorie de către cei doi viitori soţi:

a) are valoare juridică de logodnă;
b) obligă persoanele care au semnat-o să se căsătorească la data stabilită;
c) nu naşte nicio obligaţie de căsătorie în sarcina persoanelor care au semnat-o.
Răspuns corect: c)

10. În România, persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea
căsătoriei în limba lor maternă?
a) nu, pentru că în România limba oficială este limba română;
b) da, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă;
c) da, iar serviciul de stare civilă este obligat să găsească un ofiţer de stare civilă care cunoaşte
acea limbă.
Răspuns corect: b)

11. Căsătoria încheiată de un ofiţer de stare civilă necompetent teritorial:

a) este lovită de nulitate absolută;
b) este valabilă dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond şi de formă pentru încheierea unei
căsătorii;
c) este lovită de nulitate relativă.
Răspuns corect: b)

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Indicaţi sensurile atribuite noţiunii de „căsătorie”.

2. În ce condiţii este permisă căsătoria persoanelor transsexuale?
3. Precizaţi conţinutul libertății matrimoniale.
42
4. Ce formalităţi prevăzute pentru încheierea căsătoriei conturează caracterul solemn al
acesteia?
5. Este permisă căsătoria între persoane de acelaşi sex în România? Dar în alte state?
6. În ce situaţie se poate constata lipsa psihică a consimţământului? Dar lipsa materială?
7. Care sunt condiţiile generale de fond (pozitive şi negative) pentru încheierea valabilă a
unei căsătorii?
8. Care sunt condiţiile speciale prevăzute de lege pentru căsătoria unui minor între 16 şi
18 ani?
9. Care sunt viciile de consimţământ în cazul căsătoriei? Analizaţi-le şi daţi exemple pentru
fiecare situaţie.

43