Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CASATORIA
CAPITOLUL I
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
1.1.Noţiune
2
- chiar şi în dreptul civil există o „ofensivă” împotriva regimului rigid şi exorbitant al
nulităţii absolute, iar succesul acesteia nu ar face decât să şteargă şi mai mult diferenţele între
regimul juridic al acestei nulităţi din dreptul comun şi cel din dreptul familiei.
Aşa fiind, nu poate fi negată categoric natura contractualistă a căsătoriei, deoarece
argumentele care par a o face de neacceptat nu sunt de necombătut. Într-adevăr, dacă avem în
vedere atât caracterele juridice ale căsătoriei, cât şi faptul că nucleul acesteia îl constituie
acordul de voinţă al viitorilor soţi, se poate considera că aceasta are o natură contractuală, fiind
un contract unic prin caracteristicile sale.
Pe de altă parte, potrivit art. 1166 C.civ., „Contractul este acordul de voinţe dintre două
sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.”
Întrucât actul căsătoriei nu dă naştere „unui raport juridic”, ci unui statut legal, rezultă că acesta
nu poate fi calificat ca şi un contract în sensul strict al art. 1166 C.civ., chiar dacă presupune
un acord de voinţe.
În esenţă, căsătoria este, aşadar, un act juridic bilateral nepatrimonial şi o instituţie, un
statut juridic caracterizat prin drepturi şi obligaţii specifice şi reciproce ale soţilor.
Nu există o contradicţie între aceste două calificări, care nu se exclud, dimpotrivă:
statutul specific căsătoriei se dobândeşte ca urmare a încheierii actului juridic al căsătoriei.
Căsătoria are la bază libertatea viitorilor soţi de a încheia o căsătorie. Principiul libertăţii
încheierii căsătoriei este prevăzut de o serie de acte internaţionale (art. 16 pct. 1 din Declaraţia
universală a drepturilor omului; art. 23 alin. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice; C.E.D.O. consacră, în art.12, dreptul fundamental al bărbatului şi al femeii
de a se căsători, în condiţiile legii.). În dreptul intern, principiul este de ordine publică şi are o
valoare constituţională: potrivit art. 48 alin. 1 din Constituţie, familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi, iar potrivit alin. 2 condiţiile de încheiere a căsătoriei se
stabilesc prin lege.
Tot astfel, art. 259 alin. (2) C.civ. prevede că: „Bărbatul şi femeia au dreptul de a se
căsători în scopul de a întemeia o familie.”
Libertatea matrimonială presupune :
- dreptul persoanei de a se căsători;
- dreptul de a-şi alege în mod liber viitorul soţ;
- dreptul de a nu se căsători.
Nici o autoritate administrativă sau judiciară nu poate aduce atingere acestei libertăţi, în
afara condiţiilor expres prevăzute de lege.
Potrivit art. 12 din C.E.D.O., „Începând cu vârsta nubilă, bărbatul şi femeia au dreptul
de a se căsători şi de a întemeia o familie, conform legilor naţionale ce reglementează
exercitarea acestui drept”.
Pronunţându-se cu privire la exerciţiul dreptului persoanei de a se căsători, într-o cauză
împotriva Elveţiei, Curtea de la Strasbourg a decis că:
- art. 12 ocroteşte deopotrivă dreptul de a încheia o căsătorie, precum şi dreptul
persoanei de a se recăsători după divorţ;
- limitările pe care le pot aduce statele acestui drept, prin impunerea unor condiţii
pentru încheierea căsătoriei, nu trebuie să-l restrângă încât să atingă substanţa lui.
3
2.2.2. Limite convenţionale. Clauzele de celibat
Din punct de vedere practic, se pune problema valabilităţii clauzelor de celibat înserate
într-un act juridic, care condiţionează drepturile unei persoane de statutul său de celibatar.
Analiza valabilităţii clauzelor de celibat trebuie realizată pe două planuri.
Astfel, în raport cu actul căsătoriei, sensul acestor clauze nu este acela de a institui o
interdicţie totală de a se căsători, deoarece interdicţiile sau piedicile la căsătorie, care sunt
adevărate limite ale dreptului persoanei de a se căsători nu pot fi instituite decât prin lege.
Prin urmare, dacă partea în contra căreia s-a stipulat o asemenea clauză se
(re)căsătoreşte, căsătoria rămâne valabilă şi nu poate fi anulată pe considerentul încălcării
clauzei de celibat, cel în cauză pierzând însă drepturile sau avantajele condiţionate de
respectarea clauzei de celibat.
În planul efectelor actului juridic în care se regăseşte, clauza de celibat exercită o
presiune asupra persoanei care se vede constrânsă să aleagă între a încheia căsătoria şi a pierde
avantajele actului în care era înserată clauza de celibat. De aceea, există interesul practic de a
se stabili caracterul licit sau ilicit al acestei clauze: atunci când clauza de celibat este ilicită, nu
numai că persoana în contra căreia s-a stipulat poate să încheie căsătoria, dar, prin anularea
clauzei, va putea păstra şi avantajele actului în care clauza a fost înserată, aceasta fiind reputată
că nu a existat niciodată; în schimb, atunci când clauza de celibat este considerată licită, în
cazul în care este nesocotită, căsătoria rămâne valabilă, dar se vor pierde avantajele care erau
subordonate respectării acestei clauze.
Se pot face următoarele distincţii.:
- în materia clauzelor de celibat înserate într-un act cu titlu oneros, se consideră că
acestea sunt nule, deoarece exercită o presiune asupra individului, care ar trebui să opteze între
a se căsători şi a obţine avantajele pe care i le conferă clauza respectivă. În materia raporturilor
de muncă au fost considerate nule clauzele de celibat impuse salariaţilor ;
- dacă însă avantajul obţinut în schimbul respectării unei asemenea clauze îl constituie o
liberalitate, în principiu clauza este ilicită , dar, totuşi, înainte de a o declara nulă, jurisprudenţa
a analizat mobilul care l-a determinat pe autorul ei, pentru a stabili în ce măsură acesta este
legitim. Dacă o asemenea condiţie este inspirată de motive raţionale (de exemplu condiţia de a
nu se recăsători având în vedere viitorul copiilor născuţi din căsătorie, pe care o nouă căsătorie
a soţului supravieţuitor i-ar putea prejudicia material şi moral), ea poate fi considerată licită.
Dacă însă mobilul este ilegitim, clauza este ilicită, precum în cazul în care sentimentul de
gelozie postumă a determinat pe testator să impună soţului său condiţia de a nu se recăsători.
2.2.4.2. Logodna
A) Noţiune
Logodna nu reprezintă altceva decât o promisiune reciprocă de căsătorie, făcută – de
regulă – într-un cadru festiv.
B) Natura juridică
Natura juridică a logodnei este controversată. Astfel, s-a considerat că logodna nu este
un contract, ci un simplu fapt juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei,
în special în cazul ruperii unilaterale şi abuzive. Aceasta este teza cea mai răspândită.
Există însă şi opinii care împărtăşesc teza contractualistă a logodnei, considerându-se că
este contrar realităţii psihologice şi sociale să se nege aspectul său contractual. Dar acest
contract nu are conţinutul unui antecontract de căsătorie, astfel încât părţile nu s-ar obliga să
încheie căsătoria (obligaţie de rezultat), o asemenea obligaţie fiind imposibilă din punct de
vedere juridic, în raport cu dreptul fundamental al persoanei de a nu se căsători.
Logodna este reglementată în art. 266-270 C.civ.. Având în vedere aspectele doctrinare
şi jurisprudenţiale expuse mai sus, rezultă că, practic, legiuitorul nu a făcut altceva decât să
exprime la nivel normativ soluţiile deja vehiculate, chiar şi în lipsa unei reglementări.
În esenţă, textele consacră următoarele soluţii:
- în ceea ce priveşte încheierea logodnei (art. 266), s-a prevăzut că: logodna este promisiunea
reciprocă de a încheia căsătoria; dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea
căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a autorizării
instanţei de tutelă ; încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu
orice mijloc de probă, având astfel o natură consensuală, faţă de căsătorie care este un act juridic
solemn; logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie. Apropierea de actul juridic al
căsătoriei este evidentă;
- în ceea ce priveşte efectele logodnei: încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea
logodnei; de asemenea, logodna nu obligă la încheierea căsătoriei. Aşadar, este clar exprimată
ideea conservării totale a libertăţii matrimoniale;
- în ceea ce priveşte ruperea logodnei (art. 267-269), ca şi garanţii suplimentare ale libertăţii
matrimoniale, se prevede în mod expres că: ruperea logodnei nu poate fi sancţionată prin
încheierea căsătoriei; clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă;
ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi. Pe de altă parte însă, sunt reglementate o
serie de efecte patrimoniale ale ruperii logodnei. Astfel, se face distincţie între: a) restituirea
darurilor primite în considerarea logodnei sau în vederea căsătoriei, cu excepţia celor obişnuite şi
b) răspunderea pentru ruperea logodnei, care poate să intervină în cazul unei ruperi abuzive a
logodnei. Precizăm însă că este vorba de ruperea „abuzivă” a logodnei, ceea ce înseamnă că,
devin incidente dispoziţiile art. 15 C.civ., potrivit cărora „Niciun drept nu poate fi exercitat în
scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-
5
credinţe.” Considerăm că art. 15 C.civ. îşi găseşte aplicarea alături de art. 1357 C.civ., care
instituie principiul general al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi, mai mult, prin
elementele pe care le presupune dovedirea abuzului constituie o garanţie în sensul că este asigurat
un just echilibru între libertatea matrimonială şi principiul răspunderii civile.
Astfel, partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru
cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu
împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate. Prejudiciile cauzate, în sensul tezei
finale a art. 269 alin. (1) are în vedere şi prejudiciul moral. De asemenea, partea care, în mod
culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri. Atât dreptul la
acţiune pentru restituirea darurilor, cât şi dreptul la acţiune pentru despăgubiri se prescriu în
termen de un an de la ruperea logodnei .
În concepţia care a stat la baza reglementării Codului familiei, această condiţie de fond
era atât de evidentă, încât legea nu a mai prevăzut-o expres. Această condiţie de fond era însă
dedusă din ansamblul reglementării căsătoriei, ca şi din unele texte din Codul familiei (art. 1
alin. 4: „În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi
femeia au drepturi egale.”; art. 25: „Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în
căsătorie.” – subl. ns.).
Această concepţie s-a menţinut şi în reglementarea din Codul civil, fiind însă prevăzută
expres.
Alin. (1) al art. 259 defineşte căsătoria ca fiind uniunea liber consimţită între un bărbat
şi o femeie, încheiată în condiţiile legii, iar alin. (2) al art. 259 consacră dreptul bărbatului şi al
femeii de a se căsători în scopul de a întemeia o familie. Sexul viitorilor soţi se dovedeşte cu
certificatul de naştere.
Mai mult, pentru a nu exista nici un echivoc, art. 277 prevede expres interzicerea sau
echivalarea unor forme de convieţuire cu căsătoria . Astfel, textul interzice căsătoria între
persoanele de acelaşi sex. De asemenea, nu pot fi recunoscute în România, chiar dacă au fost
valabil încheiate în străinătate: a) căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau
6
contractate în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini; b) parteneriatele civile
dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate fie de
cetăţeni români, fie de cetăţeni străini. Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul
României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European
rămân aplicabile.
Soluţia din Codul civil este discutabilă sub unele aspecte în raport cu stadiul actual al
jurisprudenţei CEDO.
Art. 12 din Convenţie prevede că, începând cu vârsta nubilă, bărbatul şi femeia au
dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, conform legilor naţionale care reglementează
exerciţiul acestui drept. Textul vizează, aşadar, căsătoria între un bărbat şi o femeie . De
asemenea, art. 9 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, semnată la 7
decembrie 2000 si intrată în vigoare la 1 decembrie 2009 prevede că dreptul persoanei de a se
căsători şi de a întemeia o familie sunt garantate de legile naţionale care reglementează
exerciţiul acestor drepturi.
S-a arătat că, prin speţa speţa Goodwin Curtea europeană de la Strasbourg a deschis
într-o anumită măsură calea în sensul includerii căsătoriei homosexuale în sfera de aplicare a
art. 12, în condiţiile în care Curtea insistă asupra disocierii între căsătorie şi procreare, şi, într-o
manieră mai generală, asupra evoluţiei instituţiei căsătoriei.
O semnificativă schimbare de jurisprudenţă a fost înregistrată în cauza Schalk şi Kopf
contra Austriei, prin Hotărârea din 24 iunie 2010. Astfel, pe de o parte, Curtea a reţinut că art.
12 pare a nu putea fundamenta ideea dreptului la căsătoria homosexuală , marja de apreciere
recunoscută statelor în acest domeniu rămânând încă importantă. Curtea a menţinut soluţia din
jurisprudenţa anterioară prin care a statuat că „deşi este adevărat că există o serie de state
contractante care au extins căsătoria la partenerii de acelaşi sex, acest lucru reflectă propria lor
viziune asupra rolului căsătoriei în respectivele societăţi şi nu poate fi dedus (...) din
interpretarea dreptului fundamental astfel cum a fost instituit de către statele contractante în
Convenţia din 1950”. Prin urmare, nici CEDO şi nici Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene nu obligă statele membre la reglementeze căsătoriile între persoane de acelaşi sex.
Apreciem că art. 277 C.civ. în ceea ce priveşte interzicerea căsătoriilor între persoane
de acelaşi sex, atât sub aspectul încheierii acestor căsătorii în România, cât şi al recunoaşterii
unor căsătorii încheiate în străinatate, este în concordanţă cu viziunea actuală a Curţii asupra
acestei instituţii, cât timp aceasta a reţinut că nu există obligaţia statelor de a reglementa
căsătoriile între persoane de acelaşi sex.
Pe de altă parte însă, Curtea a reţinut că deşi uniunea homosexuală nu intră sub incidenţa
art. 12 din CEDO, aceasta beneficiază de protecţia art. 8 din CEDO („viaţa de familie”) şi art.
14 („nediscriminarea”), ce ce presupune ca statele să ofere acestor cupluri posibilitatea
recunoaşterii juridice a legăturii lor printr-o reglementare adecvată. Or, din această perspectivă,
se poate în mod întemeiat discuta în ce măsură refuzul recunoaşterii unei asemenea căsătorii
încheiată în străinătate sau a unui parteneriat întregisrat valabil încheiat în străinătate poate fi
considerat ca o atingere adusă art. 8 (dreptul la viaţa de familie) şi art. 14 (interzicerea
discriminărilor). Din această perspectivă, apreciem că reglementarea cuprinsă în art. 277 C.civ.
care interzice recunoaşterea parteneriatelor valabil încheiate în străinătate este excesivă şi
contrară art. 8 şi art. 14 din CEDO, ţinând cont de evoluţia jurisprudenţei Curţii în această
materie. De asemenea, în lumina acestei hotărâri, legiutorul român ar urma să reglementeze
posibilitatea încheierii unor asemenea parteneriate înregistrate şi în România.
7
Problema transsexualismului este însă distinctă de problema căsătoriilor sau uniunilor
între persoane de acelaşi sex.
În cazul transsexualismului şi al schimbării sexului prin intervenţie medicală, sunt
aplicabile dispoziţiile art. 46 lit.i) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu
modificările şi completările ulterioare, care prevede că în actele de naştere şi, atunci când este
cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite
în starea civilă a persoanei, inclusiv în situaţia schimbării sexului, după rămânerea definitivă şi
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
În aceste condiţii, persoana care şi-a schimbat sexul prin intervenţie medicală se poate
căsători cu o persoană care are sexul său de origine, neexistând nicio interdicţie în acest sens.
De asemenea, în planul jurisprudenţei CEDO, în anul 2002, Curtea a arătat că, într-
adevăr, art. 12 garantează dreptul pentru un bărbat şi o femeie de a se căsători şi de a întemeia o
familie, dar a admis că astăzi criteriul de determinare a sexului nu mai poate fi exclusiv cel
biologic. „De la adoptarea Convenţiei încoace, instituţia căsătoriei a fost puternic zdruncinată de
evoluţia societăţii, iar progresele medicinii şi ştiinţei au adus după sine schimbări radicale în
domeniul transsexualităţii(…). Curtea cercetează deci pentru a şti dacă faptul că dreptul britanic
reţine în scopul căsătoriei sexul înregistrat la naştere constituie în speţă o limitare care aduce
atingere substanţei însăşi a dreptului de a se căsători. În această privinţă, ea consideră că este
artificial să se afirme că persoanele care au suferit o operaţie de conversie sexuală nu sunt
private de dreptul de a se căsători, de vreme ce, în conformitate cu legea, le este posibil să se
căsătorească cu o persoană de sex opus vechiului lor sex.”
Prin urmare, şi având în vedere şi art. 8 din CEDO, nu se poate refuza recunoaşterea
juridică a schimbării de sex ce a operat, astfel încât nu există nicio justificare pentru a priva o
asemenea persoană de exercitarea dreptului la căsătorie, în conformitate cu art. 12 din CEDO.
Este totuşi distinctă problema „conversiei” sexuale a persoanei (prin modificarea corespunză-
toare a actelor de stare civilă) de problema dreptului de a se căsători. De asemenea, faptul că
noul cuplu nu poate să procreeze nu prezintă relevanţă, deoarece acesta nu este un element
esenţial al căsătoriei, iar dreptul de a întemeia o familie implică şi dreptul de a adopta.
Aşadar, persoana care a suferit o intervenţie medicală de schimbare a sexului se poate
căsători cu o persoană de sex opus sexului rezultat ca urmare a intervenţiei medicale.
Considerăm însă că ar trebui să se reţină obligaţia de comunicare a acestei împrejurări
viitorului soţ, în lipsă căsătoria fiind anulabilă pentru dol.
8
3.2.2.1. Conţinutul capacităţii matrimoniale
„(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători
în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu
autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în
care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra
acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
(4) De asemenea, în condiţiile art. 398 , este suficientă încuviinţarea părintelui care
exercită autoritatea părintească.
(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este
necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile
părinteşti.”
B) Avizul medical. Acesta trebuie să ateste starea de sănătate a celui în cauză, gradul de
maturizare fiziologică, psihică şi intelectuală, care să îi permită asumarea îndatoririlor specifice
unei căsătorii şi a tuturor consecinţelor acesteia (inclusiv aducerea pe lume a copiilor), precum
şi exprimarea unui consimţământ liber la căsătorie. De asemenea, avizul ar trebui să certifice şi
existenţa motivelor temeinice, atunci când este cazul (cum ar fi starea de graviditate a viitoarei
soţii).
Faţă de formularea succintă a textului de lege, astfel cum a fost modificat, rămâne
întrebarea dacă avizul trebuie dat de un medic (neîndoielnic, de specialitate) din cadrul unei
9
unităţi medicale de stat sau dintr-o clinică privată ori dacă trebuie să fie, cum s-a spus, „un
certificat medico-legal, eliberat de către instituţia medicală competentă” .
Chiar dacă, având în vedere scopul eliberării sale, se poate considera că avizul ar trebui
să fie un certificat medico-legal, considerăm că, faţă de împrejurarea că legea nu o prevede
expres, o astfel de soluţie nu poate fi susţinută. Un aviz eliberat de un medic, care are dreptul de
a practica şi îşi asumă responsabilitatea concluziilor sale, răspunde exigenţelor legii şi satisface
condiţia prevăzută de art. 272 C.civ. Imprejurarea că autorizarea se acordă de instanţa de tutelă
nu poate conduce la concluzia că este necesar un certificat medico-legal, în condiţiile în care
legea nu impune o asemenea exigenţă. De altfel, procedura autorizării este una necontecioasă,
iar instanţa de tutelă urmează să aprecieze dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile legale. Cu toate
acestea, s-ar putea discuta dacă, instanţa de tutelă, în măsura în care ar exista îndoieli cu privire
la îndeplinirea acestei condiţii, n-ar putea solicita un certificat medico-legal.
În ceea ce priveşte raportul dintre condiţia referitoare la avizul medical şi celelalte
condiţii prevăzute de lege avizul medical trebuie să fie prealabil autorizării instanţei de tutelă
care presupune atât existenţa avizului medical, cât şi a încuviinţării părinţilor sau tutorelui.
11
Aşadar, se poate considera că sintagma „imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa” în
sensul art. 272 alin. (3) C.civ. acoperă toate celelalte cazuri în care potrivit art. 507 C.civ.
autoritatea părintească se exercită de unul dintre părinţi.
c) Scindarea ocrotirii părinteşti. Aceasta presupune că autoritatea părintească se
exercită de ambii părinţi, însă în mod inegal. Sunt avute în vedere cazurile în care se aplică
dispoziţiile art. 398, în cazul divorţului, în sensul că autoritatea părintească revine unuia dintre
părinţi, iar celălalt are dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi de educare a copilului şi
de a avea legături personale cu copilul.
În acest sens, alin. (4) al art. 272 prevede în mod expres că „în condiţiile art. 398, este
suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească”.
Întrucât soluţia în materia exerciţiului autorităţii părinteşti prevăzută pentru divorţ este
aplicabilă şi în cazul nulităţii căsătoriei, în condiţiile art. 305 alin. (2), precum şi al copilului din
afara căsătoriei, atunci când părinţii nu convienţuiesc, potrivit art. 505 alin. (2) C.civ., rezultă că
şi în aceste ipoteze, pentru identitate de raţiune, soluţia este în sensul că este suficientă
încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
D) Încuviinţarea tutorelui. Potrivit dispoziţiilor art. 110 C.civ. şi ale art. 40 alin. (1) din
Legea nr. 272/2004, „Tutela se instituie în situaţia în care ambii părinţi sunt decedaţi,
necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, precum
şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească hotărăşte că este în interesul
copilului instituirea unei tutele.”
În situaţia în care minorul este pus sub tutelă, pentru încheierea valabilă a căsătoriei este
necesară încuviinţarea prealabilă a tutorelui , dat fiind rolul pe care îl exercită acesta, în calitatea
sa de substitut al părinţilor, fiind obligat să crească copilul îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea
lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.
Potrivit art. 278, „Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că şi-au
comunicat reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria celor
care suferă de anumite boli rămân aplicabile.”
Textul are corespondent în prevederile art. 10 C.fam.
Deşi plasat în secţiunea privind formalităţile pentru încheierea căsătoriei, comunicarea
reciprocă a stării sănătăţii este o veritabilă condiţie de fond pozitivă.
De asemenea, art. 28 alin. 3 din L.119/1996, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, prevede că ofiţerul de stare civilă, care primeşte declaraţia de căsătorie, solicită
viitorilor soţi să prezinte, printre alte acte, şi certificatele medicale privind starea sănătăţii
acestora1.
Din analiza coroborată a acestor dispoziţii legale rezultă că:
a) starea de boală, cu excepţia alienaţiei şi debilităţii mintale, nu constituie o piedică
legală la încheierea căsătoriei, dar este obligatoriu ca viitorii soţi să se informeze reciproc
asupra stării sănătăţii, pentru ca hotărârea de a încheia căsătoria să poată fi luată în cunoştinţă
de cauză.
b) obligaţia viitorilor soţi de a prezenta certificatul medical privind starea sănătăţii lor
(condiţie procedurală pentru încheierea căsătoriei) este distinctă de obligaţia de a-şi comunica
reciproc toate detaliile privind starea lor de sănătate (condiţie de fond pentru încheierea
căsătoriei).
În aplicarea art. 10 C.fam, în jurisprudenţă şi doctrina juridică s-a stabilit că
nerespectarea acestei condiţii de fond poate conduce la anularea căsătoriei pentru dol, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
- unul dintre soţi suferă de o boală gravă: de exemplu, epilepsie, impotenţă maladivă,
imposibilitatea femeii de a procrea;
- soţul bolnav a cunoscut boala de care suferea şi gravitatea acesteia;
- soţul bolnav nu a comunicat în mod deliberat boala sa celuilalt viitor soţ, ascunzând-o
cu viclenie, astfel încât celălalt soţ nu ar fi încheiat căsătoria dacă ar fi fost informat cu privire
la această boală.
Această soluţie îşi păstrează actualitatea şi sub imperiul Codului civil.
3.2.4.1.Reglementare
Căsătoria nu se poate încheia decât prin consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi,
cerinţă care constituie nu numai o condiţie de fond la încheierea căsătoriei, ci şi un principiu de
ordin constituţional (art. 48 alin. 1 din Constituţie), care este prevăzut şi într-o serie de acte
internaţionale, ratificate de România.
Pentru a asigura libertatea consimţământului la căsătorie, legea prevede o serie de
condiţii procedurale stricte pentru încheierea căsătoriei, reglementate în Codul civil şi Legea
nr. 119/1996.
1
Potrivit art. 42 alin. (1) lit. c) din Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor în materie de
stare civilă, aprobată prin H.G. nr. 64/2011, certificatul medical privind starea sănătăţii, întocmit pe formular-tip,
care trebuie să poarte numărul de înregistrare, data certă, sigiliul/ştampila unităţii sanitare, semnătura şi parafa
medicului; certificatele medicale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să cuprindă menţiunea expresă
că persoana se poate sau nu se poate căsători; certificatele medicale emise de instituţii medicale în străinătate
pentru uzul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României trebuie să conţină toate rubricile şi să fie
însoţite de traducerea în limba română legalizată, cu apostilă sau supralegalizare, după caz.
13
Astfel, potrivit art. 258 C.civ., familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între
soţi, iar conform art. 259 C.civ., căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o
femeie, încheiată în condiţiile legii.
De asemenea, potrivit art. 271 C.civ., căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin
consimţământul liber şi personal al acestora.
Tot astfel, potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, la încheierea căsătoriei,
ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, liber şi deplin exprimat.
În esenţă, reglementarea acestei condiţii de fond la încheierea căsătoriei este identică
reglementării anterioare din Codul familiei.
1
Pentru reglementarea leziunii în Codul civil, a se vedea art. 1221, care permite invocarea acestui viciu de
consimţământ şi de către persoana majoră, spre deosebire de reglementarea anterioară care limita câmpul de
aplicaţie al leziunii la minor.
14
căsătoriei), iar nu şi dolul incident (care poartă asupra unor elemente care nu sunt determinante
pentru încheierea căsătoriei)1.
Manoperele dolosive pot fi realizate prin acţiune (manopere frauduloase) sau prin
inacţiune (omisiune), în această din urmă ipoteză fiind vorba de dol prin reticenţă. Potrivit art.
1214 C.civ., teza a-II-a, dolul prin reticenţă intervine în cazul în care una dintre părţi a omis s-o
informeze pe cealaltă asupra unor împrejurări pe se cuvenea să i le dezvăluie.2
c) Violenţa constituie viciu de consimţământ în condiţiile dreptului comun (art. 1216
C.civ.). Este greu de întâlnit violenţa fizică, dată fiind reglementarea procedurii de încheiere a
căsătoriei. În legătură cu constrângerea morală – teoretic posibilă –, trebuie delimitată de
simpla temere reverenţiară, izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, care nu este viciu de
consimţământ (art. 1219 C.civ.).
3.3.2. Clasificare
1
Potrivit art. 1214 alin. (2) C.civ., partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea
contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.
2
Frecvent, în materia căsătoriei se invocă dolul cu privire la starea sănătăţii unuia dintre viitorii soţi
(nedeclararea unei boli grave, a incapacităţii de a procrea etc.).
15
Tradiţional, impedimentele la căsătorie se clasifică după următoarele criterii:
a) teoretic, din punctul de vedere al sancţiunii încălcării lor, impedimentele sunt
dirimante şi prohibitive. Încălcarea impedimentelor dirimante atrage sancţiunea nulităţii
căsătoriei, în timp ce încălcarea celor prohibitive atrage numai sancţiuni administrative pentru
ofiţerul de stare civilă care a celebrat căsătoria în dispreţul lor. În reglementarea Codului
familiei, era calificat ca fiind impediment prohibitiv tutela, întrucât încheierea căsătoriei cu
încălcarea acestei condiţii de fond negative nu era sancţionată cu nulitate. În reglementarea
Codului civil, potrivit art. 300, căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub
tutelă este lovită de nulitate relativă, deci impedimentul nu mai este prohibitiv .
b) din punctul de vedere al opozabilităţii lor, respectiv al persoanelor între care ele
există impedimentele sunt absolute şi relative. Astfel, impedimentele absolute opresc căsătoria
unei anumite persoane cu orice alte persoane, iar cele relative opresc căsătoria unei persoane
doar cu o altă persoană, determinată.
Nu se confundă această clasificare cu aceea a nulităţilor în absolute şi relative. De
exemplu, rudenia este un impediment relativ, deoarece interzice căsătoria între persoanele care
sunt rude, dar sancţiunea care se aplică în cazul încălcării acestui impediment este nulitatea
absolută.
Potrivit art. 273 C.civ. (art.5 C. fam.), este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către
persoana care este căsătorită.
Textul consacră principiul monogamiei, a cărui încălcare constituie infracţiunea de
bigamie. Impedimentul este dirimant, potrivit art. 293 C.civ. (art. 19 C.fam.), întrucât încălcarea
lui se sancţionează cu nulitatea absolută şi absolut (persoana căsătorită nu se poate căsători cu
nici o altă persoană).
În cazul a două căsătorii succesive, se pot face următoarele precizări, în raport cu soarta
primei căsătorii:
- dacă prima căsătorie nu a fost valabil încheiată şi este lovită de nulitate, iar persoana
în cauză încheie o a doua căsătorie, nu există bigamie, chiar dacă prima căsătorie este declarată
nulă după încheierea celei de-a doua căsătorii, deoarece nulitatea are, în principiu, efect
retroactiv;
- dacă prima căsătorie se desface prin divorţ, nu există bigamie, dar numai dacă cea de a
doua căsătorie este încheiată după data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ1;
- dacă prima căsătorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, nu există bigamie, dacă
data încheierii celei de a doua căsătorii se situează după data decesului. În cazul în care soţul din
prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, ceea ce interesează este data
morţii stabilită prin hotărâre judecătorească şi această dată trebuie să fie anterioară încheierii
noii căsătorii de către soţul supravieţuitor.
Potrivit art. 293 alin. 2 C.civ. (art. 22 din C. fam.), în cazul în care soţul unei persoane
declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată,
căsătoria cea nouă este valabilă, iar prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii
căsătorii. Este un caz de aparentă bigamie soluţionat de legiuitor în favoarea celei de-a doua
căsătorii, ţinând seama de faptul că aceasta este cea care produce efecte, prin existenţa în fapt a
relaţiilor de familie. Spre deosebire de art. 22 C.fam., art. 293 C.civ. prevede expres condiţia ca
soţul celui declarat mort să fi fost de bună-credinţă la încheierea celei de-a doua căsătorii.
Numai în acest caz nu există bigamie şi se produce efectul desfacerii primei căsătorii pe data
1
Precizăm că, referirea la hotărâre definitivă o facem în contextul Noului Cod civil. În practică, până la
intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, trebuie avută în vedere data rămânerii irevocabile a hotărârii
de divorţ.
16
încheierii celei de-a doua căsătorii. Dacă însă soţul celui declarat mort a fost de rea-credinţă,
adică a cunoscut că, în realitate soţul declarat mort este în viaţă, atunci se face vinovat de
bigamie, iar cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate, fiind încheiată cu încălcarea
impedimentului rezultat din existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute.
3.3.3.2. Rudenia
Potrivit art. 274 C.civ., (art. 6 alin. C.fam.), este interzisă căsătoria între rudele în linie
dreaptă, la nesfârşit, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al
patrulea (veri) poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul
cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest
sens.1
Este un impediment dirimant (este sancţionat cu nulitatea absolută) şi relativ (există
numai între rudele prevăzute de lege).
Trei precizări sunt necesare:
- rudenia constituie impediment indiferent că este din căsătorie sau din afara căsătoriei;
- pentru identitate de raţiune, rudenia din afara căsătoriei este impediment la căsătorie,
chiar dacă nu a fost legal stabilită, atunci când este de notorietate şi se reflectă într-o posesie de
stat evidentă ;
- impedimentul bazat pe rudenie se aplică şi în cazul adopţiei. În acest sens, potrivit alin.
(2) al art. 274, impedimentul funcţionează atât între cei care au devenit rude prin adopţie
(rudenie civilă), cât şi între cei a căror rudenie firească a încetat prin adopţie.
Prin urmare, în cazul adopţiei, impedimentul există sub două aspecte:
a) în ceea ce priveşte raporturile adoptatului cu rudele sale fireşti, deci cu familia de
origine, deşi, ca urmare a adopţiei încetează orice raporturi juridice de rudenie firească. Prin
urmare, este interzisă căsătoria între adoptat şi rudele sale fireşti, deoarece acest impediment
are la bază existenţa unei legături de sânge.
b) în ceea ce priveşte raporturile dintre adoptator şi rudele acestuia şi adoptat este de
asemenea interzisă căsătoria, deoarece adopţia, fiind cu efecte depline, este asimilată rudeniei
fireşti.
De asemenea, în cazul reproducerii umane asistate medical cu un terţ donator, nu poate fi
stabilită nicio legătură de filiaţie firească între terţul donator şi copilul astfel conceput (art. 441
C.civ.), ceea ce înseamnă că impedimentul din rudenie se va raporta la filiaţia şi rudenia
atribuite de lege. Apreciem însă ca fiind judicioasă soluţia exprimată în literatura juridică, în
sensul că, încheierea căsătoriei poate fi considerată ca fiind o situaţie de excepţie de la principiul
confidenţialităţii informaţiilor referitoare la reproducerea umană asistată medical şi prevăzută de
art. 445 C.civ., ceea ce înseamnă că, în baza autorizării instanţei de tutelă, potrivit art. 445 alin.
(2) C.civ., asemenea date pot fi comunicate ofiţerului de stare civilă care instrumentează dosarul
de căsătorie. Ar rezulta că impedimentul izvorât din rudenia firească ar funcţiona şi în cazul
reproducerii umane asistate medical, însă cu respectarea dispoziţiilor speciale în această materie
referitoare la confidenţialitatea informaţiilor.
3.3.3.3. Tutela
Potrivit art. 275 C.civ. (art. 8 C. fam.), căsătoria este oprită între tutore şi persoana
minoră ce se află sub tutela sa. Evident, impedimentul funcţionează cât timp există starea de
tutelă. După încetarea funcţiei tutorelui sau încetarea tutelei, căsătoria devine posibilă. Sub acest
aspect, art. 8 C.fam, prevedea expres că nu este permisă căsătoria „în timpul tutelei.”. Soluţia
este însă neîndoielnic aceeaşi şi în lumina art. 275 C.civ.
Impedimentul este dirimant şi relativ.
1
Poate constitui motiv temeinic, de exemplu, starea de graviditate a viitoarei soţii.
17
3.3.3.5. Alienaţia, debilitatea mintală şi lipsa vremelnică a facultăţilor mintale.
Potrivit art. 276 C.civ. (art. 9 teza I C. fam.), este oprit să se căsătorească alienatul mintal
şi debilul mintal. Se remarcă faptul că, spre deosebire de art. 9 C.fam., Codul civil
reglementează distinct ipoteza alienatului şi a debilului mintal, ca impediment la încheierea
căsătoriei, de ipoteza celui vremelnic lipsit de discernământ, care constituie doar o cauză de
nulitate relativă a căsătoriei.
Alienaţia sau debilitatea mintală constituie un impediment dirimant, deoarece încălcarea
lui se sancţionează cu nulitatea şi absolut, deoarece persoana care se află într-o asemenea
situaţie nu se poate căsători cu nici o altă persoană.
Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători, indiferent dacă este sau nu pus sub
interdicţie, deoarece textul nu distinge. Deci nu există identitate de situaţie între starea care
generează acest impediment şi lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei.
De asemenea, alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători nici măcar în momentele
de luciditate pasageră. Cu alte cuvinte, această situaţie nu se rezumă la o lipsă a
discernământului.
Alienaţia sau debilitatea mintală constituie impediment la căsătorie deoarece, în
concepţia Codului familiei, o asemenea stare este incompatibilă cu finalitatea căsătoriei.
Potrivit art. 211 din Legea nr. 71/2011, în sensul Codului civil, precum şi al legislaţiei
civile în vigoare, prin expresiile alienaţie mintală sau debilitate mintală se înţelege o boală
psihică ori un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic
şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor civile.
Pot fi încadrate în categoria alienaţiei şi debilităţii mintale bolile psihice grave, precum:
schizofrenia, oligofrenia, precum şi alte afecţiuni care alterează grav şi permanent
discernământul persoanei, chiar dacă aceasta cunoaşte unele perioade pasagere de luciditate.
De aceea, efectuarea expertizei pshiatrice în cadrul unui proces având ca obiect nulitatea
căsătoriei pentru încălcarea acestui impediment este indispensabilă.
Căsătoria este un act juridic solemn, însă această caracteristică se exprimă în mod
specific faţă de dreptul comun. Încheierea căsătoriei presupune respectarea anumitor formalităţi,
a unui anumit „ritual” sau, într-un limbaj tehnico-juridic, a unei proceduri.
Condiţiile de formă ale căsătoriei sunt prevăzute în următoarele scopuri principale: a)
pentru a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond ale căsătoriei şi lipsa impedimentelor la
căsătorie; b) pentru a asigura recunoaşterea publică a căsătoriei; c) pentru a asigura mijloacele
de probă a căsătoriei.
18
4.2. Clasificare
Din punctul de vedere al momentului în care intervin, condiţiile de formă ale căsătoriei
pot fi clasificate în: 1) formalităţi premergătoare celebrării căsătoriei; 2) formalităţi privind
celebrarea căsătoriei (care determină şi momentul încheierii căsătoriei) şi 3) formalităţi
ulterioare încheierii căsătoriei (în cadrul cărora se asigură şi dovada căsătoriei).
4.3.1. Enumerare
4.3.1.1. Conţinut şi reglementare. Declaraţia de căsătorie este actul prin care viitorii soţi
îşi exprimă voinţa în vederea încheierii căsătoriei.
Potrivit art. 281 C.civ. şi art. 28 din Legea nr. 119/1996, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare1, în declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun
impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul
căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales. Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta
dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.
De asemenea, potrivit art. 280 alin. (3) C.civ., în cazul în care viitorul soţ este minor,
părinţii sau, după caz, tutorele, vor face personal o declaraţie prin care încuviinţează încheierea
căsătoriei.
Anumite precizări sunt necesare în cazul declaraţiei cu privire la nume, a declaraţiei
privind regimul matrimonial ales, precum şi a declaraţiei părinţilor sau, după caz, a tutorelui.
În reglementarea anterioară, art. 27 C.fam. permitea viitorilor soţi fie să-şi păstreze
fiecare numele dinaintea căsătoriei, fie să ia un nume comun care putea să fie numele unuia
dintre ei sau numele lor reunite. Nu erau admise alte combinaţii de nume .
Rezultă că art. 27 alin. 2 C.fam. conferea viitorilor soţi o triplă variantă de alegere:
-să-şi păstreze fiecare numele dinaintea căsătoriei, când, prin căsătorie, nu se produce
nici un efect asupra numelui (A,B);
-să aleagă ca nume comun pe acela al unuia dintre viitorii soţi, când, prin căsătorie, se
schimbă numele unuia dintre ei (A sau B);
-să aleagă ca nume comun un nume compus din numele lor reunite, când, prin
căsătorie, se schimbă numele ambilor soţi (AB).
Limitarea prin lege a posibilităţilor de alegere a numelui are o raţiune practică evidentă:
o libertate neîngrădită a viitorilor soţi de a-şi schimba numele prin efectul căsătoriei ar putea
1
Prin OUG nr. 80/2011, a fost modificată Legea nr. 119/1996 pentru a se asigura concordanţa cu
reglementarea din Codul civil.
19
conduce la complicaţii tehnice ulterioare (în cazul unor căsătorii succesive ; în cazul divorţului;
în stabilirea numelui copiilor din căsătorie), după cum ar putea exista riscul ca viitorii soţi să
creeze combinaţii artificiale, fără o justificare temeinică.
În literatura juridică s-a discutat dacă reglementarea din C. fam., care excludea orice alte
variante intermediare, răspundea pe deplin exigenţelor Convenţiei europene a drepturilor omului
în ceea ce priveşte protecţia vieţii de familie şi a vieţii private. Concret era vorba de
posibilitatea ca un soţ să-şi păstreze numele, iar celălalt să adauge la numele său şi pe acela al
viitorului soţ contravine art. 26 din Constituţie.
Astfel, Curtea europeană, prin Hotărârea din 22 februarie 1994, în cazul Burghartz
contra Elveţiei1 a reţinut că, deşi art. 8 din Convenţie nu conţine dispoziţii explicite în materie
de nume, în calitate de mijloc de identificare personală şi de apartenenţă la o familie, numele
unei persoane priveşte şi viaţa privată şi de familie a acesteia. Faptul că statul şi societatea au
interes să îi reglementeze utilizarea nu înseamnă un obstacol, căci aceste aspecte de drept public
sunt compatibile cu viaţa privată, concepută ca încorporând, într-o anumită măsură, dreptul
pentru individ de a face şi dezvolta relaţii cu semenii săi, inclusiv în domeniul profesional sau
comercial. În aceste condiţii, conservarea de către petiţionar a numelui de familie sub care, după
spusele lui este cunoscut în mediile academice, poate influenţa cariera sa într-un fel care nu
trebuie neglijat. Art. 8 este deci aplicabil.
În doctrina juridică, sub imperiul art. 27 C.fam., s-a arătat că, ţinând seama de
jurisprudenţa Curţii europene, ar trebui să se recunoască şi posibilitatea oricăruia dintre viitorii
soţi de a purta în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, ca nume comun, reunit cu propriul său
nume.
În acest context, art. 282 C.civ. prevede că „Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze
numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De
asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte
numele lor reunite.”
Aşadar, în deplină concordanţă cu jurisprudenţa CEDO, art. 282 C.civ. adaugă la
soluţiile consacrate de art. 27 C.fam., şi o soluţie nouă, constând în posibilitatea ca numai unul
dintre soţi să ia numele lor reunite.
Dacă înţelegerea referitoare la numele de familie a intervenit după depunerea declaraţiei,
dar înainte de a se încheia căsătoria, această înţelegere se consemnează într-o declaraţie scrisă
care se anexează la declaraţia iniţială. Deci declaraţia cu privire la nume poate fi făcută odată cu
declaraţia de căsătorie sau cel mai târziu până la celebrarea căsătoriei.
Potrivit art. 281 alin. (1) C.civ., şi art. 28 din Legea nr. 119/1996, în declaraţia de
căsătorie, viitorii soţi vor menţiona şi regimul matrimonial ales.
Art. 312 alin. (1) C.civ. prevede că viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial:
comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională, iar potrivit art. 329
alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei
convenţii matrimoniale.
Prin urmare, în măsura în care viitorii soţi au optat pentru separaţia de bunuri sau pentru
comunitatea convenţională, este necesar ca aceştia să prezinte şi convenţia matrimonială
încheiată în formă autentică notarială.
20
Din cuprinsul art. 280 alin. (3) C.civ., rezultă că declaraţia părinţilor sau, după caz, a
tutorelui, prin care încuviinţează încheierea căsătoriei, este distinctă de declaraţia de căsătorie a
viitorilor soţi.
Potrivit art. 280 C.civ., cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de
căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului
primăriei.
Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează
a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul
sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia
căsătoria.
Declaraţia de căsătorie se înregistrează de către ofiţerul de stare civilă şi se fixează data
încheierii căsătoriei. La stabilirea acestei date, se va ţine seama de prevederile art. 283 alin. (3)
C.civ. şi ale 30 din Legea nr.119/1996, potrivit cărora căsătoria se încheie în termen de 10 zile,
termen în care se cuprind atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei. De asemenea,
primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde
urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea
căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile; aprobarea se dă pentru motive temeinice,
precum starea de sănătate a unuia dintre viitorii soţi sau cazul în care viitoarea soţie este
însărcinată şi naşterea ar urma să aibă loc înăuntrul termenului de 10 zile etc..
Instituirea termenului de 10 zile are un dublu scop: pe de o parte, este un termen de
gândire pentru viitorii soţi (în care aceştia pot să revină asupra hotărârii de a se căsători) şi – pe
de alta – dă posibilitatea terţelor persoane să facă opoziţie la căsătorie.
Potrivit art. 284 C.civ. şi art. 30 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, în cazul în care
căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de căsătorie sau
dacă viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială, trebuie să facă o nouă declaraţie de
căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia.
4.3.3.Opoziţia la căsătorie
Opoziţia la căsătorie este actul juridic unilateral prin care o persoană aduce la cunoştinţa
ofiţerului de stare civilă existenţa unui impediment la căsătorie sau neîndeplinirea altei cerinţe
legale pentru încheierea acesteia (art. 285 C.civ.).
Ca natură juridică, opoziţia la căsătorie este considerată un act potestativ negativ.
Opoziţia la căsătorie prezintă următoarele caracteristici:
21
a) poate fi făcută de orice persoană şi chiar din oficiu de către ofiţerul de stare civilă,
când acesta constată personal că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru încheierea
căsătoriei; ea poate fi făcută şi de procuror;
b) opoziţia se face în termenul de 10 zile dintre data înregistrării şi afişării declaraţiei de
căsătoriei şi data încheierii căsătoriei;
c) opoziţia se face numai în scris şi trebuie să arate dovezile pe care se întemeiază
d) dacă opoziţia este făcută de către ofiţerul de stare civilă, acesta va întocmi un proces-
verbal motivat, în două exemplare – din care unul se va înmâna celor care voiau să se
căsătorească –, în care va consemna cauzele care opresc încheierea căsătoriei.
Opoziţiile care nu îndeplinesc condiţiile legale nu sunt obligatorii pentru ofiţerul de stare
civilă; ele constituie doar acte oficioase, de informare.
Primind opoziţia, ofiţerul de stare civilă va proceda după cum urmează:
a) dacă opoziţia este neîntemeiată, nu va ţine seama de aceasta şi va instrumenta
încheierea căsătoriei;
b) dacă opoziţia necesită timp pentru verificare, va putea amâna data încheierii
căsătoriei, după care va hotărî dacă va instrumenta sau nu încheierea căsătoriei;
c) dacă opoziţia este întemeiată. Potrivit art. 286 C.civ. şi art. 31 din Legea nr. 119/1996,
ofiţerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este
obligat să le efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în măsura în
care acestea sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, în cazul refuzului ofiţerului de stare
civilă de a încheia căsătoria, persoana nemulţumită poate sesiza instanţa de tutelă în raza căreia
domiciliază, care se va pronunţa asupra refuzului de ofiţerului de stare civilă de a instrumenta
încheierea căsătoriei. Prin derogare de la Legea nr. 554/2004 care constituie dreptul comun în
materia contenciosului administrativ, este instituită competenţa specială a instanţei de tutelă. Cu
toate acestea, în ceea ce priveşte termenul în care poate fi formulată acţiunea, considerăm că, în
lipsa unei norme speciale derogatorii sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004.
Astfel cum am arătat, căsătoria este un act juridic solemn, care presupune respectarea
anumitor condiţii de formă, cerute ad validitatem. Dată fiind complexitatea acestor condiţii, se
poate vorbi chiar de procedura încheierii căsătoriei.
Potrivit 279 C.civ. şi art. 27 din Legea nr. 119/1996, căsătoria se încheie de către
ofiţerul de stare civilă, la sediul serviciului public comunitar de evidenţa persoanelor sau, după
caz, al primăriei în a cărei rază de competenţă teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul
dintre viitorii soţi.
De asemenea, potrivit art. 287 C.civ., viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la
sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2
martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.
Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă că solemnitatea căsătoriei constă în
următoarele:
Căsătoria se încheie într-un anumit loc, şi anume la sediul serviciului serviciul public
comunitar local de evidenţa persoanelor al primariei. Prin excepţie, potrivit art. 279 alin. (2)
C.civ., căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofiţer de stare civilă de la
o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu
obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea
publicării De exemplu, unul dintre viitorii soţi este infirm, grav bolnav sau pe patul de moarte,
ori viitoarea soţie are o sarcină înaintată şi nu se poate deplasa.
Căsătoria se încheie în mod public, potrivit art. 287 alin. (1) C.civ., adică în astfel de
condiţii care să permită oricărei persoane să asiste. Aceasta este o publicitate virtuală, spre
deosebire de publicitatea efectivă care este asigurată prin prezenţa celor doi martori. Aceasta
înseamnă că nu este obligatoriu ca, la încheierea căsătoriei, să asiste şi alte persoane, în afara
viitorilor soţi şi a celor doi martori, dar este necesar ca încheierea căsătoriei să se facă în
asemenea condiţii încât să permită şi accesul altor persoane.
Din cele de mai sus, putem trage concluzia că solemnitatea căsătoriei constă într-un
ansamblu de condiţii, care trebuie respectate ad validitatem, spre deosebire de dreptul comun
23
unde, de regulă, caracterul solemn al actului juridic este dat fie de forma scrisă, fie de forma
autentică necesară ad validitatem.
Potrivit art. 287 alin. (3) C.civ., Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot
solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel
care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.
După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă este ţinut să îndeplinească anumite
formalităţi procedurale, majoritatea menite să asigure dovada căsătoriei.
Astfel, potrivit art. 290 C.civ., după încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă
întocmeşte, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de
către soţi, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de stare civilă.
De asemenea, art. 291 prevede că ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de
căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să
comunice la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, după caz,
notarului public care a autentificat convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.
Rezultă că formalităţile ulterioare căsătoriei presupun:
-întocmirea actului de căsătorie de către ofiţerul de stare civilă. În acest sens, în aplicarea
prevederilor art. 290 C.civ., art. 32 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 prevede că, după ce ofiţerul
de stare civilă îi declară căsătoriţi, le citeşte dispoziţiile privind drepturile şi îndatoririle soţilor
din Legea nr. 287/2009, republicată, şi întocmeşte, de îndată, actul de căsătorie.
-semnarea actului de căsătorie de către soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă.
Potrivit art. 32 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, actul de căsătorie se semnează de către soţi – cu
numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei.
Întocmirea actului de stare civilă şi înregistrarea căsătoriei nu are valoare constitutivă, ci este
doar un element de probă, şi anume, în principiu, singurul mijloc de probă. De aceea, căsătoria
este valabil încheiată, chiar dacă ofiţerul de stare civilă a omis să întocmească actul de căsătorie;
tot astfel, căsătoria este valabilă, chiar dacă, după întocmirea actului de căsătorie, s-a omis
semnarea acestuia de către persoanele prevăzute de lege.
- comunicarea de către ofiţerul de stare civilă a unei copii de pe actul de căsătorie la Registrul
naţional notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, dacă s-a încheiat o convenţie
matrimonială, notarului public care a autentificat-o. Această formalitate a fost instituită pentru a
se asigura publicitatea pentru opozabilitate faţă de terţi a regimului matrimonial ales. Această
formalitate este nouă în raport cu reglementarea din Codul familiei, care nu permitea încheierea
convenţiilor matrimoniale, reglementând regimul matrimonial al comunităţii de bunuri ca regim
unic, legal şi imperativ.
Potrivit art. 292 C.civ., căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de
căsătorie eliberat pe baza acestuia. Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se
poate dovedi cu orice mijloc de probă.
24
De asemenea, art. 13 din Legea nr. 119/1996 prevede că starea civilă se dovedeşte cu
actele de stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Cu toate acestea, dovada căsătoriei se poate face cu orice mijloace de probă, în
următoarele situaţii:
A) Inexistenţa registrelor de stare civilă. Acest caz este prevăzut expres de art. 103 lit.
a) C.civ.
B) Reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actului de căsătorie.
Potrivit art. 55 din Legea nr. 119/1996, reconstituirea actelor de stare civilă se poate
face, la cerere, dacă:
a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul ori
extrasul de pe acest act.
Aceste cazuri sunt prevăzute şi de art. 103 lit. a) şi b) din C.civ., ca fiind cazuri în care
starea civilă poate fi dovedită cu orice mijloace de probă.
Potrivit art. 56 din Legea nr. 119/1996, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se
poate cere dacă:
a) întocmirea actului de naştere sau de deces a fost omisă sau refuzată, deşi au fost
depuse actele necesare întocmirii acestuia;
b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, deşi a fost luat
consimţământul soţilor de către ofiţerul de stare civilă.
Tot astfel, potrivit art. 103 C.civ., starea civilă poate fi dovedită cu orice mijloc de
probă, dacă întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
Cererea de reconstituire sau întocmire ulterioară a actului de căsătorie se soluţionează
potrivit procedurii prevăzute de art. 57 din Legea nr. 119/1996.
Astfel, potrivit art. 57 alin. (1), cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a
unui act de stare civilă, însoţită de documentele doveditoare, se depune la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei
unităţii administrativ-teritoriale competente să întocmească actul. În situaţiile prevăzute la art.
55 lit. b), când actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat
certificatul ori extrasul de pe acest act, cererea se depune la serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau la ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-
teritoriale pe a cărei rază se află domiciliul persoanei interesate. Cererea se soluţionează în
termen de 30 de zile, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar judeţean de evidenţă a
persoanei, prin dispoziţie a primarului, care se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la
emitere.
Art. 57 alin. (2) prevede că dispoziţia primarului, prin care se soluţionează cererea poate
fi contestată la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul autoritatea
emitentă.
În ceea ce priveşte competenţa materială a instanţei de judecată, se poate discuta dacă
sunt aplicabile prevederile art. 10 din Legea nr. 119/1996, potrivit cărora în cazul în care ofiţerul
de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile sale,
persoana nemulţumită poate sesiza judecătoria, sau dacă nu cumva competenţa aparţine instanţei
de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004. Considerăm că sunt aplicabile
dispoziţiile Legii nr. 554/2004, având în vedere faptul că art. 57 alin. (2) se referă generic la
“instanţa judecătorească”, fără trimitere la art. 10 din Legea nr. 119/1996, ceea ce înseamnă că a
avut în vedere competenţa materială a instanţei de judecată determinată potrivit regulilor
dreptului comun, respectiv potrivit Legii nr. 554/2004 care constituie dreptul comun în materia
contenciosului administrativ. Tot astfel, dincolo de aspectul legat de competenţa materială a
instanţei de judecată, considerăm că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi în ceea ce
priveşte termenul în care poate fi formulată contestaţia împotriva deciziei primarului (art. 11 din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004).
25
C) Dovada căsătoriei se face de un terţ care urmăreşte un interes patrimonial. Alte
situaţii Acest caz nu este expres prevăzut de lege, dar este subînţeles, fiind o aplicaţie generală a
principiului potrivit căruia, într-un asemenea caz, terţul poate face dovada cu orice mijloc de
probă, întrucât pentru terţ căsătoria are valoarea juridică a unui simplu fapt juridic. De exemplu,
în cazul unui contract de întreţinere încheiat între foştii soţi sub condiţia rezolutorie a
recăsătoririi fostului soţ creditor, fostul soţ debitor va putea dovedi cu orice mijloc de probă
recăsătorirea creditorului. De asemenea, se poate face proba căsătoriei cu orice mijloc de probă
în cazul în care, în cadrul unui proces, se urmăreşte înlăturarea soţului de la a fi ascultat ca
martor.
26