1.

Încheierea căsătoriei

1. Caracterele căsătoriei

 act juridic uniune: ambii soţi urmăresc un scop comun şi anume întemeierea unei familii
 act juridic bilateral
 act de stare civilă, de unde rezultă că are caracter civil. Celebrarea religioasă poate fi făcută numai
după încheierea căsătoriei civile. în raport cu art. 12 din Convenţia europeană, care garantează dreptul la
căsătorie, fosta Comisie europeană a drepturilor omului a decis că obligaţia de a încheia o căsătorie în formele
prevăzute de lege în locul unui ritual religios specific nu reprezintă o încălcare a dreptului fundamental la
căsătorie. Tot astfel, nu constituie o încălcare a Convenţiei europene obligaţia de a respecta vârsta legală la
căsătorie, chiar dacă religia părţilor interesate autorizează căsătoria la o vârstă inferioară acesteia.

 act strict personal – presupune consimţământul liber şi personal al viitorilor soţi. Nu se poate încheia
prin reprezentare.
 act juridic solemn – se încheie în formele prevăzute de lege, în faţa ofiţerului de stare civilă
 act juridic condiţie – părţile pot decide numai ca dispoziţiile legale care stabilesc statutul legal al
căsătoriei să li se aplice sau nu, fără posibilitatea de a le modifica.
 act juridic cauzal – care implică valabilitatea cauzei. Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei
familii, care este cauza necesară şi determinantă a acesteia. Căsătoria încheiată în alt scop decât cel al
întemeierii unei familii – cel mai adesea în scopul fraudării legii – este o căsătorie fictivă, fiind sancţionată cu
nulitatea absolută-
 act juridic pur şi simplu – care nu poate fi afectat de modalităţi (termen, condiţie).
 se încheie, în principiu, pe viaţă. Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi şi poate fi
desfăcută prin divorţ, de instanţa judecătorească, în condiţiile legii. De asemenea, căsătoria poate fi
desfiinţată, potrivit legii, dacă este afectată de o cauză de nulitate absolută sau relativă.
2. Libertatea matrimonială

- căsătoria are la bază libertatea viitorilor soţi de a încheia o căsătorie.

- C.E.D.O. consacră, în art.12, dreptul fundamental al bărbatului şi al femeii de a se căsători, în condiţiile legii. În
dreptul intern, principiul este de ordine publică şi are o valoare constituţională: potrivit art. 48 alin. 1 din
Constituţie.

Libertatea matrimonială presupune :

a. dreptul persoanei de a se căsători;

- limite legale : limitările pe care le pot aduce statele acestui drept, prin impunerea unor condiţii pentru
încheierea căsătoriei, nu trebuie să-l restrângă încât să atingă substanţa lui.

- limite convenţionale. Clauzele de celibat

Sensul acestor clauze nu este acela de a institui o interdicţie totală de a se căsători, deoarece interdicţiile sau
piedicile la căsătorie, care sunt adevărate limite ale dreptului persoanei de a se căsători nu pot fi instituite
decât prin lege.

Prin urmare, dacă partea în contra căreia s-a stipulat o asemenea clauză se (re)căsătoreşte, căsătoria rămâne
valabilă şi nu poate fi anulată pe considerentul încălcării clauzei de celibat, cel în cauză pierzând însă drepturile
sau avantajele condiţionate de respectarea clauzei de celibat.

Atunci când clauza de celibat este ilicită, nu numai că persoana în contra căreia s-a stipulat poate să încheie
căsătoria, dar, prin anularea clauzei, va putea păstra şi avantajele actului în care clauza a fost înserată, aceasta
fiind reputată că nu a existat niciodată; în schimb, atunci când clauza de celibat este considerată licită, în cazul în
care este nesocotită, căsătoria rămâne valabilă, dar se vor pierde avantajele care erau subordonate respectării
acestei clauze

- în materia clauzelor de celibat înserate într-un act cu titlu oneros, se consideră că acestea sunt nule, deoarece
exercită o presiune asupra individului, care ar trebui să opteze între a se căsători şi a obţine avantajele pe care i le
conferă clauza respectivă. În materia raporturilor de muncă au fost considerate nule clauzele de celibat impuse
salariaţilor.

- dacă însă avantajul obţinut în schimbul respectării unei asemenea clauze îl constituie o liberalitate, în
principiu clauza este ilicită , dar, totuşi, înainte de a o declara nulă, jurisprudenţa a analizat mobilul care l-a
determinat pe autorul ei, pentru a stabili în ce măsură acesta este legitim. Dacă o asemenea condiţie este
inspirată de motive raţionale (de exemplu condiţia de a nu se recăsători având în vedere viitorul copiilor născuţi
din căsătorie, pe care o nouă căsătorie a soţului supravieţuitor i-ar putea prejudicia material şi moral), ea poate fi
considerată licită. Dacă însă mobilul este ilegitim, clauza este ilicită, precum în cazul în care sentimentul de
gelozie postumă a determinat pe testator să impună soţului său condiţia de a nu se recăsători

b. dreptul de a-şi alege în mod liber viitorul soţ;

c. dreptul de a nu se căsători – prezintă interes în două situaţii : contractul de curtaj matrimonial (nu este
reglementat în România) şi logodna.

Logodna – promisiune reciprocă de căsătorie

- natura juridică a logodnei este controversată. Teza cea mai răspândită : nu este un contract ci un simplu fapt
juridic care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei.

- art. 266 C civ. logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria; dispoziţiile privind condiţiile de fond
pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a autorizării
instanţei de tutelă ; încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc
de probă, având astfel o natură consensuală, faţă de căsătorie care este un act juridic solemn; logodna se poate
încheia doar între bărbat şi femeie.

- efectele logodnei : încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei; de asemenea, logodna nu
obligă la încheierea căsătoriei.

- ruperea logodnei : nu poate fi sancţionată prin încheierea căsătoriei. Clauza penală stipulată pentru ruperea
logodnei este considerată nescrisă. Ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi.

Efecte patrimoniale ale ruperii logodnei

1. restituirea darurilor primite în vederea căsătoriei, cu excepţia celor obişnuite

2. răspunderea pt ruperea logodnei, care poate să intervină în cazul unei ruperi abuzive a logodnei. Astfel,
partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate
în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii
cauzate. Prejudiciile cauzate, în sensul tezei finale a art. 269 alin. (1) are în vedere şi prejudiciul moral. De
asemenea, partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la
despăgubiri. Atât dreptul la acţiune pentru restituirea darurilor, cât şi dreptul la acţiune pentru despăgubiri se
prescriu în termen de un an de la ruperea logodnei.

Condiţii de fond pentru încheierea căsătoriei

1. Pozitive

1. diferenţa de sex. Nici CEDO şi nici Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu obligă statele
membre la reglementeze căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Pe de altă parte
însă, Curtea a reţinut că deşi uniunea homosexuală nu intră sub incidenţa art. 12
din CEDO, aceasta beneficiază de protecţia art. 8 din CEDO („viaţa de familie”) şi
art. 14 („nediscriminarea”), ce ce presupune ca statele să ofere acestor cupluri
posibilitatea recunoaşterii juridice a legăturii lor printr-o reglementare adecvată.
Or, din această perspectivă, se poate în mod întemeiat discuta în ce măsură refuzul
recunoaşterii unei asemenea căsătorii încheiată în străinătate sau a unui
parteneriat întregisrat valabil încheiat în străinătate poate fi considerat ca o
atingere adusă art. 8 (dreptul la viaţa de familie) şi art. 14 (interzicerea 11
discriminărilor).
- persoana care şi-a schimbat sexul prin intervenţie medicală se poate căsători cu o
persoană care are sexul său de origine, neexistând nicio interdicţie în acest sens
în planul jurisprudenţei CEDO, în anul 2002, Curtea a arătat că, într-adevăr, art. 12
garantează dreptul pentru un bărbat şi o femeie de a se căsători şi de a întemeia o
familie, dar a admis că astăzi criteriul de determinare a sexului nu mai poate fi
exclusiv cel biologic.
Considerăm însă că ar trebui să se reţină obligaţia de comunicare a acestei
împrejurări viitorului soţ, în lipsă căsătoria fiind anulabilă pentru dol.

2. Vârsta matrimonială - vârsta 18 ani.

(capacitatea Pt motive temeinice, minorul care a împlinit 16 ani se poate căsători în temeiul unui
matrimonială) aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu
autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul În
cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă
hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
 Motive temeinice : starea de graviditate, boala gravă a unuia dintre
soţi, starea anterioara de concubinaj
 Încuviinţarea părinţilor : are regimul juridic al unei autorizări. Poate
fi revocată până cel târziu la data celebrării căsătoriei, cu precizarea că
revocarea abuzivă ca şi refuzul abuziv pot fi cenzurate de instanţă. Dacă unul
dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.+ în totate cazurile în care
autoritatea părintească se se exercită de un singur părinte + în cazul scindării
autorităţii părinteşti (autoritatea îi revine unui singur părinte iar celălalt alre
dreptul de a veghea asuma modului de creştere şi educare şi de a avea
legături cu copilul).

- nu este prevăzută o vârstă maximă

- nu este prevăzută o anumită diferenţă de vârstă între soţi. Totuşi diferenţa mare
poate fi un indiciu, dacă dacă se coroborează şi cu alte probe, că s-a dorit încheierea
unei căsătorii fictive, urmărindu-se alte scopuri decât întemeierea unei familii.
3. Comunicarea - starea de boală, cu excepţia alienaţiei şi debilităţii mintale, nu constituie o piedică
reciprocă a stării de legală la încheierea căsătoriei, dar este obligatoriu ca viitorii soţi să se informeze
sănătate reciproc asupra stării sănătăţii, pentru ca hotărârea de a încheia căsătoria să poată fi
luată în cunoştinţă de cauză.
- obligaţia viitorilor soţi de a prezenta certificatul medical privind starea sănătăţii lor
(condiţie procedurală pentru încheierea căsătoriei) este distinctă de obligaţia de a-şi
 comunica reciproc toate detaliile privind starea lor de sănătate (condiţie de fond
pentru încheierea căsătoriei).
În jurisprudenţă s-a stabilit că nerespectarea acestei condiţii de fond poate conduce
la anularea căsătoriei pentru dol, dacă sunt îndeplinite condiţiile :
- unul dintre soţi suferă de o boală gravă: de exemplu, epilepsie, impotenţă maladivă,
imposibilitatea femeii de a procrea.
- soţul bolnav a cunoscut boala de care suferea şi gravitatea acesteia
- soţul bolnav nu a comunicat în mod deliberat boala sa celuilalt viitor soţ, ascunzând-
o cu viclenie, astfel încât celălalt soţ nu ar fi încheiat căsătoria dacă ar fi fost informat
cu privire la această boală.
4. Consimţământul la - consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi
căsătorie Condiţii de valabilitate a consimţământului
1. Consimţământul trebuie să existe (sancţiune : nulitatea absolută). Se poate vorbi
de lipsa consimţământului în următoarele situaţii:
 eroarea ofiţerului de stare civilă în constatarea încheierii căsătoriei;
 constatarea, de către ofiţerul de stare civilă a încheierii căsătoriei în
absenţa unuia dintre viitorii soţi sau fără ca unul dintre aceştia să îşi fi dat
consimţământul la încheierea căsătoriei;
 lipsa vremelnică a facultăţilor mintale a viitorului soţ;
 cazul alienatului sau debilului mintal care încheie căsătoria în
momente de lipsă de luciditate;
 eroarea unuia dintre soţi asupra conţinutului obiectiv al manifestării
de voinţă (eroare obstacol sau distructivă de voinţă).
2. Consimţământul să emane de la o persoană cu discernământ : este anulabilă
căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ. Numai lipsa
accidentală a discernământului la încheierea căsătoriei, datorată unor cauze
diverse, altele decât cele care se circumscriu alienaţiei sau debilităţii mintale, la
care se referă art. 276 C.civ.Astfel de situaţii de lipsă vremelnică a discernământului
ar putea fi determinate de beţie, hipnoză, starea de boală care afectează
discernământul.

3. Consimţământul să nu fie viciat. Viciile de consimţământ la încheierea căsătoriei

sunt erorea, dolul şi violenţa.
- eroarea este viciu de consimţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică a
viitorului soţ.
- dolul- dolul prin reticenţă intervine în cazul în care una dintre părţi a omis s-o
informeze pe cealaltă asupra unor împrejurări pe se cuvenea să i le dezvăluie.
- Violenţa – în condiţiile dreptului comun. În legătură cu constrângerea morală –
teoretic posibilă –, trebuie delimitată de simpla temere reverenţiară, izvorâtă din
respect, fără să fi fost violenţă, care nu este viciu de consimţământ.

4. Consimţământul trebuie dat în scopul întemeierii unei familii

5. Consimţământul trebuie să fie actual, adică trebuie să existe chiar în momentul
încheierii căsătoriei

Condiţii de fond negative (impedimente)

- ca natură juridică, sunt limite legale ale capacităţii matrimoniale sau ale dreptului de a încheia o căsătorie
(incapacităţi speciale).

Clasificare
- dpdv al sancţiunii : dirimante şi prohibitive. Încălcarea impedimentelor dirimante atrage sancţiunea nulităţii
căsătoriei, în timp ce încălcarea celor prohibitive atrage numai sancţiuni administrative pentru ofiţerul de stare
civilă care a celebrat căsătoria în dispreţul lor.

- din punctul de vedere al opozabilităţii lor, respectiv al persoanelor între care ele există impedimentele sunt
absolute şi relative. Astfel, impedimentele absolute opresc căsătoria unei anumite persoane cu orice alte
persoane, iar cele relative opresc căsătoria unei persoane doar cu o altă persoană, determinată.

1. existenţa unei căsătorii
nedesfăcute a unuia dintre
soţi
2. Rudenia
- impedimentul este dirimant (încălcarea lui atrage nulitatea absolută) şi
absolut (persoana respectivă nu se poate căsători cu nicio persoană).
În cazul a două căsătorii succesive, se pot face următoarele precizări, în raport
cu soarta primei căsătorii:
- dacă prima căsătorie nu a fost valabil încheiată şi este lovită de nulitate,
iar persoana în cauză încheie o a doua căsătorie, nu există bigamie, chiar
dacă prima căsătorie este declarată nulă după încheierea celei de-a doua
căsătorii, deoarece nulitatea are, în principiu, efect retroactiv;
- dacă prima căsătorie se desface prin divorţ, nu există bigamie, dar numai
dacă cea de a doua căsătorie este încheiată după data rămânerii definitive a
hotărârii de divorţ1;
- dacă prima căsătorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, nu există
bigamie, dacă data încheierii celei de a doua căsătorii se situează după data
decesului. În cazul în care soţul din prima căsătorie este declarat mort prin
hotărâre judecătorească, ceea ce interesează este data morţii stabilită prin
hotărâre judecătorească şi această dată trebuie să fie anterioară încheierii
noii căsătorii de către soţul supravieţuitor.
Potrivit art. 293 alin. 2 C.civ., în cazul în care soţul unei persoane declarată
moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este
anulată, căsătoria cea nouă este valabilă, iar prima căsătorie este desfăcută
pe data încheierii noii căsătorii. Art. 293 C.civ. prevede expres condiţia ca
soţul celui declarat mort să fi fost de bună-credinţă la încheierea celei de-a
doua căsătorii. Dacă însă soţul celui declarat mort a fost de rea-credinţă,
adică a cunoscut că, în realitate soţul declarat mort este în viaţă, atunci se
face vinovat de bigamie, iar cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate,
fiind încheiată cu încălcarea impedimentului rezultat din existenţa unei
căsătorii anterioare nedesfăcute.
- este interzisă căsătoria între rudele în linie dreaptă, la nesfârşit, precum şi
între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv. Cu toate
acestea, pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală
de gradul al patrulea (veri) poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a
cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se
va pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.
- este un impediment dirimant (sancţionat cu nulitatea absolută) şi relativ
(există numai între rudele prevăzute de lege).
- rudenia constituie impediment indiferent că este din căsătorie sau din afara
căsătoriei;
- pentru identitate de raţiune, rudenia din afara căsătoriei este impediment la
căsătorie, chiar dacă nu a fost legal stabilită, atunci când este de notorietate
şi se reflectă într-o posesie de stat evidentă ;
- impedimentul bazat pe rudenie se aplică şi în cazul adopţiei. În acest sens,
potrivit alin. (2) al art. 274, impedimentul funcţionează atât între cei care au

Tutela
Alienaţia, debilitatea mintală şi
lipsa vremelnică a facultăţilor
mintale
devenit rude prin adopţie (rudenie civilă), cât şi între cei a căror rudenie
firească a încetat prin adopţie.
- în cazul reproducerii umane asistate medical cu un terţ donator, nu poate fi
stabilită nicio legătură de filiaţie firească între terţul donator şi copilul astfel
conceput (art. 441 C.civ.), ceea ce înseamnă că impedimentul din rudenie se
va raporta la filiaţia şi rudenia atribuite de lege. Apreciem însă ca fiind
judicioasă soluţia exprimată în literatura juridică, în sensul că, încheierea
căsătoriei poate fi considerată ca fiind o situaţie de excepţie de la principiul
confidenţialităţii informaţiilor referitoare la reproducerea umană asistată
medical şi prevăzută de art. 445 C.civ., ceea ce înseamnă că, în baza
autorizării instanţei de tutelă, potrivit art. 445 alin. (2) C.civ., asemenea date
pot fi comunicate ofiţerului de stare civilă care instrumentează dosarul de
căsătorie.
- căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa.
Evident, impedimentul funcţionează cât timp există starea de tutelă. După
încetarea funcţiei tutorelui sau încetarea tutelei, căsătoria devine posibilă
- impedimentul este dirimant şi relativ
- impediment dirimant (se sancţionează cu nulitatea) şi absolut, deoarece
persoana nu se poate căsători cu nicio altă persoană.
Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători, indiferent dacă este sau nu
pus sub interdicţie, deoarece textul nu distinge. De asemenea, alienatul sau
debilul mintal nu se poate căsători nici măcar în momentele de luciditate
pasageră.

Condiţii de formă ale căsătoriei

1. Formalităţi premergătoare căsătoriei : depunerea declaraţiei de căsătorie, asigurarea publicităţii declaraţiei de

căsătorie, verificarea de către ofiţerul de stare civilă a îndeplinirii condiţiilor de fond şi a absenţei impedimentelor
la căsătorie şi soluţionarea eventualelor opoziţii la căsătorie.

Declaraţia de căsătorie - este actul prin care viitorii soţi îşi exprimă voinţa în vederea încheierii căsătoriei. În cazul
în care viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele, vor face personal o declaraţie prin care
încuviinţează încheierea căsătoriei.

-declaraţia cu privire la nume : Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele
oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea
căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.

- Declaraţia cu privire la regimul matrimonial ales. În măsura în care viitorii soţi au optat pentru separaţia de
bunuri sau pentru comunitatea convenţională, este necesar ca aceştia să prezinte şi convenţia matrimonială
încheiată în formă autentică notarială
Potrivit art. 280 C.civ., cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la
primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei. Declaraţia de
căsătorie se înregistrează de către ofiţerul de stare civilă şi se fixează data încheierii căsătoriei.

După înregistrarea declaraţiilor de căsătorie, se va face publicitatea intenţiei de căsătorie a viitorilor soţi.
Opoziţia la căsătorie - actul juridic unilateral prin care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă
existenţa unui impediment la căsătorie sau neîndeplinirea altei cerinţe legale pentru încheierea acesteia. Ca
natură juridică este un act potestativ negativ.

- opoziţia poate fi făcută de orice persoană, chiar şi de ofiţerul de stare civilă, se face în termen de 10 zile de la
data înregistrării declaraţiei de căsătorie, în scris.

Opoziţiile care nu îndeplinesc condiţiile legale nu sunt obligatorii pentru ofiţerul de stare civilă; ele constituie
doar acte oficioase, de informare.

Formalităţi privind celebrarea căsătoriei

- juridic solemn, care presupune respectarea anumitor condiţii de formă, cerute ad validitatem. Dată fiind
complexitatea acestor condiţii, se poate vorbi chiar de procedura încheierii căsătoriei.

Potrivit 279 C.civ. şi art. 27 din Legea nr. 119/1996, căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă, la sediul
serviciului public comunitar de evidenţa persoanelor sau, după caz, al primăriei în a cărei rază de competenţă
teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi.
De asemenea, potrivit art. 287 C.civ., viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru
a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.

- căsătoria va produce efecte ca şi cum ar fi valabilă, dacă a fost celebrată de o persoană care a exercitat în mod
public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor legale, chiar dacă acea persoană nu avea
această calitate (principiul error communis facit ius).

Publicitatea virtuală a căsătoriei

Căsătoria se încheie în mod public, potrivit art. 287 alin. (1) C.civ., adică în astfel de condiţii care să permită
oricărei persoane să asiste. Aceasta este o publicitate virtuală, spre deosebire de publicitatea efectivă care este
asigurată prin prezenţa celor doi martori. Aceasta înseamnă că nu este obligatoriu ca, la încheierea căsătoriei, să
asiste şi alte persoane, în afara viitorilor soţi şi a celor doi martori, dar este necesar ca încheierea căsătoriei să se
facă în asemenea condiţii încât să permită şi accesul altor persoane.

- limba : Persoanele care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu
condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă

- momentul încheierii căsătoriei : în momentul în care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi,
ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.

Formalităţi ulterioare

- după încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul
de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei 2 martori şi de către ofiţerul de stare civilă

De asemenea, art. 291 prevede că ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul
matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la Registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale, precum şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonială o
copie de pe actul de căsătorie.

Întocmirea actului de stare civilă şi înregistrarea căsătoriei nu are valoare constitutivă, ci este doar un element
de probă, şi anume, în principiu, singurul mijloc de probă. De aceea, căsătoria este valabil încheiată, chiar dacă
ofiţerul de stare civilă a omis să întocmească actul de căsătorie; tot astfel, căsătoria este valabilă, chiar dacă,
după întocmirea actului de căsătorie, s-a omis semnarea acestuia de către persoanele prevăzute de lege.
Proba căsătoriei : cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia. Cu toate
acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă (în caz de inexistenţă
a registrelor de stare civilă, sau restituire/întocmire ulterioară a actului de căsătorie).

Acest caz nu este expres prevăzut de lege, dar este subînţeles, fiind o aplicaţie generală a principiului potrivit
căruia, într-un asemenea caz, terţul poate face dovada cu orice mijloc de probă, întrucât pentru terţ căsătoria are
valoarea juridică a unui simplu fapt juridic. De exemplu, în cazul unui contract de întreţinere încheiat între foştii
soţi sub condiţia rezolutorie a recăsătoririi fostului soţ creditor, fostul soţ debitor va putea dovedi cu orice mijloc
de probă recăsătorirea creditorului. asemenea, se poate face proba căsătoriei cu orice mijloc de probă în cazul în
care, în cadrul unui proces, se urmăreşte înlăturarea soţului de la a fi ascultat ca martor.

Statutul general al persoanei căsătorite

Obligaţiile personale reciproce ale soţilor

 Obligaţia de sprijin moral reciproc
 Obligaţia de respect reciproc
 Obligaţia de fidelitate. Încălcarea acestei obligaţii, de către oricare dintre soţi, poate constitui
motiv temeinic pentru divorţ
 Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare). Codul civil prevede expres în art. 309 că
soţii au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice ei pot decide să locuiască separat.
Părăsirea nejustificată a locuinţei comune de către unul dintre soţi sau refuzul nejustificat al unuia dintre
soţi de a locui împreună cu celălalt soţ reprezintă o încălcare a obligaţiei soţilor de a locui împreună şi
poate constitui motiv temeinic de divorţ.

Chiar dacă dreptul şi îndatorirea soţilor de a locui împreună are un caracter personal nepatrimonial, aspectele
privitoare la locuinţa familiei, inclusiv dreptul fiecăruia dintre soţi de a avea acces la locuinţa comună au evident
şi o componentă patrimonială.
Tot astfel, constatând privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către celălalt soţ, prin refuzul de a-l primi în
locuinţa comună, prin alungarea acestuia sau în orice mod, instanţa de judecată poate dispune, pe calea
ordonanţei preşedinţiale, reintegrarea în locuinţă.

Controversată este problema de a şti dacă un soţ poate obţine evacuarea celuilalt soţ care, prin comportarea sa
abuzivă, face imposibilă convieţuirea. În principiu, s-a considerat că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece
s-ar provoca o separaţie în fapt a soţilor, ceea ce ar fi contrar legii şi instituţiei căsătoriei. Cu toate acestea, în mod
excepţional, în măsura în care soţul a cărui evacuare se solicită a săvârşit fapte grave, care pun în pericol
sănătatea, integritatea sau viaţa celuilalt soţ ori a copiilor, evacuarea poate fi dispusă de instanţa de tutelă .

Măsura nu are însă un caracter definitiv, de aceea poate fi dispusă chiar dacă soţul vizat este proprietar exclusiv al
locuinţei.

Considerăm că nu ar trebui exclusă posibilitatea ca un soţ să ceară încuviinţarea instanţei de a nu mai locui
împreună cu celălalt soţ, dacă locuinţa prezintă inconveniente de ordin fizic sau psihic (insalubritate,
insecuritate, promiscuitate) sau dacă acesta din urmă face imposibilă convieţuirea.

 Îndatoririle conjugale (debitum conjugale) – relaţiile intime dintre soţi. Refuzul unuia dintre soţi
de a întreţine relaţii intime cu celălalt poate constitui motiv temeinic de divorţ, dacă este neîntemeiat, iar
dacă este motivat de starea sănătăţii unuia dintre soţi, poate duce la divorţul întemeiat pe starea sănătăţii
unuia dintre soţi.
  obligaţia de a purta numele comun - soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun
declarat; dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la încheierea
căsătoriei, niciunul dintre ei nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă, decât cu
consimţământul celuilalt soţ. Prin urmare, această obligaţie presupune că, dacă soţii au dobândit un nume
comun prin căsătorie, niciunul dintre ei nu poate – fără consimţământul expres al celuilalt soţ – să îşi
schimbe acest nume comun, prin procedura administrativă. În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care
poartă un nume comun cu celălalt soţ, soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţământul
celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia. În cazul în care căsătoria se va desface prin
divorţ şi se pune problema de a reveni la numele anterior căsătoriei, soţul adoptat nu va reveni la numele
avut înainte de căsătorie, ci va lua numele adoptatorului.

Aspecte ale intedependenţei persoanle a soţilor

A. Relaţiile sociale : niciunul dintre soţi nu este îndreptăţit să controleze şi să îşi impună propriul punct de vedere
cu privire la relaţiile sociale ale celuilalt soţ (incluzând aici întâlnirile, comunicarea, în general, şi corespondenţa de
orice fel).

B. Independenţa profesională a soţilor. Aceasta implică libertatea fiecărui soţ de a-şi alege profesia, fără nicio
discriminare între bărbat şi femeie.

Cetăţenia soţilor
Căsătoria nu are niciun efect asupra cetăţeniei soţilor, deoarece aceasta nu se pierde şi nu se dobândeşte prin
căsătorie.

Statutul patrimonial: în funcţie de existenţa regimului matrimonial care reglementează raporturile patrimoniale
dintre soţi, precum şi dintre soţi şi terţi+ între soţi funcţionează obligaţia legală de întreţinere, ca un reflex al
principiului solidarităţii familiale.

În ceea ce priveşte dreptul la moştenire, potrivit art. 971 C. civ., soţul supravieţuitor este chemat la moştenire în
concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali, iar în absenţa altor moştenitori legali sau dacă niciunul nu
vrea sau nu poate să vină la moştenire, soţul supravieţuitor culege întreaga moştenire. De asemenea, el are, în
anumite condiţii un drept de abitaţie (art. 973 C. civ.) şi moşteneşte, când nu vine în concurs cu descendenţii
defunctului, pe lângă cota succesorală care îi revine, mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate
folosinţei comune a soţilor.

Efecte cu privire la capacitatea de exerciţiu

Potrivit art. 39 alin. (1) C. civ., minorul dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu. Acest efect se
produce în toate cazurile, cu excepţia minorului emancipat în condiţiile art. 40 C. civ., care a dobândit capacitate
de exerciţiu anticipată.

2. Desfiinţarea căsătoriei

- nulitatea căsătoriei, art. 293-306

- sancţiunea pentru căsătoria încheiată cu nerespectarea condiţiilor de fod sau de formă ce ţin de esenţa acesteia.

- Desfiinţare: cauzele sunt anterioare sau concomitente încheierii căsătoriei, iar efectele sunt retroactive (ex tunc).

Desfacere prin divorț: cauzele sunt posterioare încheierii căsătoriei şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc).

Regimul juridic al nulităţilor

 Nulitate Cine o poate invoca Prescriptibilitate Acoperire
Absolută orice persoană interesată : Imprescriptibilă - poate fi acoperită doar în cazul
soţi, terţi, instanţă din oficiu, impubertăţii matrimoniale şi al
procuror căsătoriei fictive
+ în cazul rudeniei de gradul IV fără
obţinerea prealabilă a dispensei, nulitatea
se acoperă dacă se obţine dsipsensa pană
la declararea nulităţii (soluţie
jurisprudenţială)
+ lipsa publicităţii
Relativă doar de soţul al cărui dreptul material la - se acoperă dacă intervine convieţuirea
consimţământ a fost viciat acţiune se prescrie în soţilor, sarcina, naşterea unui copil sau
sau de cel a cărui termen de 6 luni de au fost obţinute autorizările sau
încuviinţare era necesară şi la încetarea violenţei încuviinţările prevăzute de lege
a lipsit. sau de la
descoperirea erorii
sau a dolului ori a
lipsei de
discernământ (art.
301 C. civ.). În cazul
lipsei încuviinţărilor
cerute de lege,
termenul curge de la
data la care cel a
cărui încuviinţare sau
autorizare era
necesară a luat
cunoştinţă de
încheierea căsătoriei

Nulitatea se constată sau se pronunţă prin hotărâre judecătorească.

Hotărârile judecătoreşti prin care se pronunţă nulitatea căsătoriei au efecte constitutive şi sunt
opozabile erga omnes.

Acţiunea în anularea căsătoriei (nulitate relativă) are caracter personal – nu se transmite moştenitorilor, care însă
pot continua acţiunea începută de unul dintre soţi.

Acţiunea prin care se solicită anularea căsătoriei sau constatarea nulităţii acesteia este admisibilă, indiferent de
faptul că, anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, acea căsătorie fusese desfăcută prin divorţ.

Cazuri de nulitate absolută

1. Lipsa materială a consimţământului

2. Lipsa vârstei Se acoperă :
matrimoniale/impubertatea a) dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti ambii soţi
matrimonială ) au împlinit
vârsta de 18 ani;
b) dacă soţia a născut;
c) dacă soţia a rămas însărcinată.

3. Căsătoria fictivă
4. Bigamia
5. Rudenia în grad prohibit la între rudele în linie dreaptă, precum şi între rudele în linie colaterală
căsătorie
6. Alienaţia sau debilitatea mintală Interdicţia este absolută – aceste persoane nu se pot căsători niciodată,
7. Neîndeplinirea condiţiilor de
formă
8. Necompetenţa materială a Excepţie : eroarea comună invincibilă – error communis facit ius -
ofiţerului de stare civilă
9. Lipsa de solemnitate
10. Lipsa de publicitate
Cazuri de nulitate relativă
Căsătoria se menţine şi în cazul în care copilul s-a născut mort sau femeia
a întrerupt cursul normal al sarcinii, întrucât s-a dovedit că soţia este aptă
de a avea relaţii conjugale normale.
- este încheiată în alte scopuri decât de a întemeia o familie
- se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a
rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.
Căsătoria fictivă nu este o simulație și nu i se aplică regimul juridic al
simulației din dreptul comun. Fictivitatea poate să fie unilaterală sau
bilaterală.
- momentul în funcţie de care se verifică starea de bigamie este acela al
încheierii celei de-a doua căsătorii
Cea de-a doua căsătorie este tot nulă, chiar dacă prima căsătorie a fost
desfăcută prin divorţ, pentru că nulitatea are la bază încălcări ale
dispoziţiilor legale anterioare sau concomitente încheierii căsătoriei, în
timp ce la baza divorţului stau motive temeinic justificate, care au condus
la destrămarea relaţiilor de căsătorie, intervenite ulterior încheierii
acesteia.
până la gradul al IV-lea inclusiv, indiferent dacă rudenia rezultă din
căsătorie sau din afara căsătoriei, tot astfel fiind oprit să se căsătorească
cu rudele sale fireşti şi adoptatul
nici în momente de luciditate
înregistrările au fost făcute în registrul de stare civilă de o persoană
necompetentă, care a exercitat în mod public atribuţia de ofiţer de stare
civilă, creând o stare de eroare comună invincibilă
prezenţa a 2 martori şi a ofiţerului de stare civilă
Atrage nulitatea dacă prin aceasta s-a urmărit şi s-a realizat încălcarea
unor condiţii de fond cerute de lege.
Această nulitate se acoperă printr-o posesiune de stat de soţ legitim,
adică printr-o publicitate ulterioară.

1. Viciile de consimţământ: eroarea (doar asupra identităţii fizice al celuilalt soţ, dolul,
violenţa)
2. Lipsa vremelnică a discernământului Poate fi invocată numai în termen de 6 luni de când cel
interesat a cunoscut lipsa vremelnică a discernământului
3. Lipsa încuviinţărilor sau autorizărilor cerute se acoperă dacă s-au obţinut autorizările sau încuviinţările,
de lege soţia a născut sau a rămas însărcinată
4. Existenţa tutelei se acoperă dacă soţul a împlinit 18 ani sau soţia a născut
sau a rămas
însărcinată.

Nulitatea relativă se acoperă dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei sau de la data
descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale.
Art. 303 alin. (3) C. civ. prevede că, în toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soţi
au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată. soţi au fost de bună-credinţă la
încheierea unei căsătorii nule sau anulabile.

Efectele nulităţii: este desfiinţarea, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, a căsătoriei, ca şi cum ea nu ar fi existat.

Efecte asupra raporturilor - numele soţilor – soţii redobândesc numele avut înainte de căsătorie. Nu
nepatrimoniale se poate păstra
numele ca în cazul divorţului.
- obligaţiile specifice căsătoriei încetează
- dacă unul dintre soţi nu a atins vârsta majoratului, el nu va păstra
capacitatea deplină de exerciţiu, ca în cazul divorţului
Efecte asupra raporturilor - regimul matrimonial va fi retroactiv desfiinţat, bunurile dobândite în
parimoniale această perioadă vor fi considerate bunuri proprii sau coproprietatea celor
a căror căsătorie a fost desfiinţată
- obligaţia de întreţinere se consideră că n-a existat
- nu poate exista dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, chiar dacă
nulitatea a fost pronunţată după decesul unuia dintre cei aparent
căsătoriţi

Exepţii de la efectul retroactiv :

1. Desfiinţarea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor (art. 305 C. civ.) – se vor aplica prin analogie
dispoziţiile privitoare la divorţ

2.Căsătoria putativă - căsătoria lovită de nulitate căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii valabile, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, pentru soţul sau soţii de bună-credinţă la încheierea ei.
Condiţii
 existenţa unei căsătorii nule sau anulabile
 buna-credinţă a unui soţ sau a ambilor, în momentul încheierii căsătoriei

Efecte : excepţie de la regula retroactivităţii nulităţilor în favoarea soţului de bună credinţă

2 situaţii
Ambii soţi au fost de bună- - până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat
credinţă nulitatea, între soţi a existat obligaţia de sprijin moral reciproc şi de fidelitate
- în privinţa numelui nu se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la divorţ
- între soţi prescripţia a fost suspendată, ei având pentru trecut această
calitate
- soţul care s-a căsătorit înainte de vârsta de 18 ani îşi va păstra capacitatea
de exerciţiu dacă este minor la data când căsătoria a fost anulată
- lichidarea regimului matrimonial se face potrivit dispoziţiilor legale
privitoare la divorţ
- obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi va exista şi în viitor
-dacă unul dintre soţi a decedat înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de
declarare a nulităţii căsătoriei, celălalt are dreptul la moştenire în calitate de
soţ supravieţuitor

Doar unul dintre soţi a fost de - raportat la relaţiile personale, la dreptul la moştenire şi de întreţinere –
bună-credinţă numai soţul de bună-credinţă va beneficia de derogarea creată de legiuitor
 - raportat la celelalte raporturi patrimoniale se aplică dispoziţiile
referitoare la divorţ

3. Divorţul

Potrivit art. 373 C. civ., „Divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea
căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei

Clasificare
divorţ remediu nu este condiţionat de culpă : divorţul prin acordul soţilor (art. 373 litera a) şi al
divorţului justificat de starea de boală a unuia dintre soţi (art. 373, litera d)
divorţul sancţiune care se pronunţă ca o sancţiune pentru fapta culpabilă a unuia dintre soţi. Divorţul nu
se poate pronunţa împotriva soţului inocent şi se poate obţine chiar când continuarea
căsătoriei nu a devenit imposibilă, condiţia fiind conduita culpabilă a unuia dintre soţi –
art 373 lit. b şi c

1. Divorţul prin acordul soţilor : pe cale administrativă, prin procedură notarială, pe cale judiciară.
- condiţii generale de valabilitate : prin acordul soţilor presupune consimţământul liber şi neviciat al soţilor +
capacitatea deplină de exercţiu. În toate cazurile în toate cazurile, divorţul prin acordul soţilor nu este admis dacă
unul dintre soţi este pus sub interdicţie.

Sancţiunea nulităţii este aplicabilă şi în cazul divorţului pronunţat de instanţa de judecată, având în vedere
faptul că, în acest caz, nu se realizează o judecată propriu-zisă, ci instanţa doar ia act de acordul soţilor,
hotărârea judecătorească îndeplinind rolul de înscris autentic constatator al acestui acord.

Divorţul pe cale - competenţa aparţine ofiţerului de stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei
administrativă locuinţe comune a soţilor. Cererea se depune de soţi împreună (nu prin mandatar).
Termen de reflecţie :30 de zile
Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă eliberează certificatul de divorţ fără
să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
Condiţii : soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori

Acordul de voinţă al soţilor trebuie să privească în mod obligatoriu divorţul propriu-

zis, precum şi efectele acestuia cu privire la numele pe care soţii urmează să-l poarte
după divorţ.

Dacă nu sunt de acord cu celelalte cereri accesorii, ei pot obţine dispoziţia de divor iar
celelalte cereri vor fi soluţionate de instanţă : locuinţa, prestaţia compensatorie,
pensia de întreţinere, partaj
Divorţul prin - este permis şi în cazul în care soţii au copii minori născuţi din căsătorie, din afara
procedura notarială căsătoriei sau adoptaţi.
Articolul 375 alin. (2) prevede că, în mod obligatoriu, acordul soţilor trebuie să
privească atât divorţul, cât şi unele aspecte accesorii acestuia, respectiv numele de
 familie pe care pe care să îl poarte după divorţ şi, în cazul în care există copii minori,
aspectele referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, precum:
– exercitarea în comun a autorităţii părinteşti. Prin urmare, nu este permis acordul în
sensul exercitării autorităţii părinteşti asupra copiilor minori de către unul dintre
foştii soţi;
– stabilirea locuinţei copiilor după divorţ;
– modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare
dintre copii;
– stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor.
Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în
comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este în
interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5), adică notarul public
emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze
instanţei de judecată

Competenţă: notarul public de la locul căsătoriei sau a ultimei locuinţe comune.

- cererea se depune împreună şi li se acordă un termen de reflecţie de 30 de zile
!!! cererea de divorţ se poate depune la notarul public şi prin mandatar cu procură
autentică.

Dacă există copii minori :

- este obligatoriu să existe la dosar raportul de anchetă socială, din care să rezulte că
proiectul de acord al soţilor este în interesul superior al copilului
- ascultarea copilului este obligatorie, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani
După admiterea cererii de divorţ, notarul public eliberează certificatul de divorţ prin
care constată desfăcută căsătoria, fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
Certificatul face dovada desfacerii căsătoriei prin acordul soţului precum şi a numelui
de familie după divorţ.
Nu există cale de atac împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau a notarului, dar soţii se pot adresa cu
cererea de divorţ instanţei. Se poate angaja răspunderea delictuală a notarului/ofiţerului pt prejudiciul
produs de refuzul abuziv – instanţa competentă este instanţa de tutelă
Divorţul pe cale - indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi
judiciară din căsătorie
- poate fi pronunţat de instanţa de judecată la cererea comună a soţilor sau la cererea
unuia dintre soţi, acceptată de celălalt soţ.
Întinderea acordului de divorţ
- este esenţial acordul soţilor cu privire la divorţ. Acordul cu privire la accesoriile
divorţului nu ţine de esenţa acestei proceduri, astfel încât este posibil ca acordul
soţilor să fie limitat numai la divorţ, iar cu privire la celelalte aspecte care ţin de
efectele divorţului, fie soţii se înţeleg şi atunci cererea de divorţ va cuprinde acordul
lor şi cu privire la acestea, fie – dacă nu se înţeleg – vor solicita instanţei de judecată
să hotărască.
Cererile accesorii : numele soţilor după căsătorie, exercitarea autorităţii părinteşti,
stabilirea locuinţei copilului după divorţ, stabilirea contribuţiei fiecărui printe la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, precum
şi alte cereri accesorii, care privesc exercitarea dreptului de a avea legături personale
cu minorul, atribuirea locuinţei familiei, prestaţia compensatorie, dreptul la
despăgubiri, lichidarea regimului matrimonial (împărţirea bunurilor comune ale soţilor,
după caz), precum şi, dacă este cazul, pensia de întreţinere între foştii soţi.
 Unele din cererile accesorii trebuie să fie soluţionate chiar de instanţa de divorţ :
 cererea cu privire la nume
 cererea referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti
 stabilirea locuinţei copilului după divorţ şi stabilirea contribuţiei
părinţilor la creşterea şi educarea copiilor
 stabilirea despăgubirilor şi a prestaţiei compensatorii

Modalităţi
A. Divorţul pe baza cererii comune a soţilor. Potrivit art. 930 alin. (1) C. proc. civ., fiind
întemeiată pe acordul soţilor se semnează de ambii soţi sau de către un mandatar
comun, cu procură specială autentică. Dacă mandatarul este avocat, el va certifica
semnătura soţilor, potrivit legii.

Dacă soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va administra probele

prevăzute de lege pentru soluţionarea acestora şi, la cererea părţilor, va pronunţa o
hotărâre cu privire la divorţ, soluţionând totodată şi cererile privind exercitarea
autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a
copiilor şi numele soţilor după divorţ. Dacă va fi cazul, cu privire la celelalte cereri
accesorii instanţa va continua judecata, pronunţând o hotărâre supusă căilor de atac
prevăzute de lege.
Hotărârea pronunţată asupra divorţului pe baza acordului soţilor este definitivă iar
hotărârea pronunţată asupra cererilor accesorii, în lipsa acordului soţilor, este
definitivă numai cu privire la divorţ nu şi la cereri.- art 931 Cproc.civ

B. Divorţul pe baza cererii unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ

Când cererea de divorţ este întemeiată pe culpa soţului pârât, iar acesta recunoaşte
faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale, instanţa, dacă reclamantul este de
acord, va pronunţa divorţul fără a cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face
menţiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei.

Iniţial, cererea de divorţ, formulată de unul dintre soţi are ca temei divorţul din cauza
unor motive temeinice [art. 373 lit. b)], iar acordul soţilor se formează practic chiar în
faţa instanţei de judecată. Pentru ca divorţul să se pronunţe prin acordul părţilor, vor
trebui îndeplinite două condiţii:
– recunoaşterea de către pârât a faptelor care au dus la destrămarea căsătoriei.
Practic, prin recunoaştere pârâtul consimte la divorţ;
– reclamantul să fie de acord cu desfacerea căsătoriei pe baza acordului soţilor. Chiar
dacă pârâtul recunoaşte faptele care au dus la destrămarea căsătoriei, nu se poate
ajunge la schimbarea temeiului iniţial al cererii de divorţ decât dacă reclamantul este
de acord, la rândul lui, cu un divorţ amiabil. Dacă reclamantul nu este de acord, atunci
recunoaşterea de către pârât a faptelor care au dus la destrămarea căsătoriei
constituie doar un mijloc de probă, pe baza căruia instanţa de judecată va admite
cererea de divorţ bazată pe motive temeinice, dovedite prin însăşi recunoaşterea
pârâtului, şi va stabili culpa exclusivă a pârâtului la desfacerea căsătoriei, cererea de
divorţ urmând să fie soluţionată potrivit art. 934 C. proc. civ., adică în condiţiile
divorţului judiciar bazat pe culpă
- în măsura în care pârâtul este de acord cu desfacerea căsătoriei, dar nu există
învoială cu privire la cererile accesorii, se aplică prevederile art 931 Cproc.civ.

2. Divorţul judiciar bazat pe culpă – divorţ sancţiune

- 2 cazuri: cel prevăzut la art. 373 lit. b), adică atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre
soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă şi cel prevăzut la art. 373 lit. c), respectiv la
cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani.

a. Divorţul pentru motive temeinice bazat pe art. 373 lit. b) C. civ.

Desfacerea căsătoriei pentru motive temeinice presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) existenţa unor motive temeinice, adică a unor neînţelegeri între soţi de o anumită gravitate şi durată, iar nu
simple neînţelegeri trecătoare;
b) aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soţi;
c) datorită vătămării grave a raporturilor dintre soţi, continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.

Motive temeinice
 refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea nejustificată a
locuinţei comune
 infidelitatea unuia dintre soţi
 atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se exprimă în acte de violenţă şi alte
asemenea manifestări
 existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic
 existenţa unei boli grave incurabile a soţului pârât, ale cărei manifestări fac imposibilă
convieţuirea şi justifică refuzul soţului reclamant de a mai coabita. În aceste cazuri rolul instanţei este
foarte important, deoarece trebuie să cântărească interesul soţului reclamant de a obţine divorţul cu
faptul că îmbolnăvirea celuilalt soţ impune respectarea obligaţiei de sprijin moral
 rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte de destrămare a vieţii de familie

Cu privire la alte împrejurări, s-a decis că:

 – separaţia în fapt nu poate justifica divorţul, decât dacă se datorează culpei soţului pârât;
 – împrejurarea că soţul pârât nu a contribuit la întreţinerea gospodăriei nu poate constitui prin ea
însăşi motiv temeinic de divorţ, deoarece aceasta poate fi rezolvată pe alte căi legale decât desfacerea
căsătoriei.

Dovada motivelor temeinice: cu orice mijloc de probă, inclusiv proba cu interogatoriu. De asemenea, potrivit art.
190 C. proc. civ. din 1865 şi art. 316 C. proc. civ., în procesele privitoare la divorţ se vor putea asculta rudele şi
afinii până la gradul al treilea inclusiv, cu excepţia descendenţilor

Rolul culpei : divorţul poate fi pronunţat pt motive temeince fie din culpa exclusivă a soţului pârât, fie din culpa
ambilor soţi.

- divorţul nu se poate pronunţa din culpa soţului reclamant decât dacă soţul pârât a formulat o cerere
reconvenţională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului.

În ceea ce priveşte culpa comună a soţilor, din punct de vedere procesual, pentru a se desface căsătoria din culpa
comună a soţilor nu este necesar ca soţul pârât să formuleze o cerere reconvenţională, invocarea culpei
concurente a soţului reclamant putându-se susţine de către soţul pârât pe cale de apărare (prin întâmpinare).

Dacă însă soţul pârât a formulat o cerere reconvenţională şi instanţa constată culpa comună a soţilor, atunci va
admite în parte atât cererea de divorţ, cât şi cererea reconvenţională.

Continuarea acţiunii de divorţ

Potrivit art. 380 C. civ., în situaţia prevăzută la art. 379 alin. (1), adică atunci când instanţa pronunţă divorţul pe
baza unor motive temeinice, în condiţiile art. 373 lit. b), dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului,
moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.
Acţiunea de divorţ continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a
soţului pârât.

În cazul în care instanţa, după introducerea în cauză a moştenitorilor reclamantului şi în urma administrării
probelor nu va reţine culpa exclusivă a pârâtului la divorţ, ci culpa comună sau chiar culpa reclamantului, nu va
pronunţa divorţul, ci va dispune închiderea dosarului, reţinând că, prin decesul soţului reclamant, căsătoria a
încetat.

b. Divorţul pentru separarea în fapt îndelungată

- se poate dispune şi din culpa reclamantului dacă este îndeplinită condiţia separaţiei în fapt a soţilor de cel
puţin 2 ani.

Stabilirea culpei reclamantului : art 379 aln 2 -în această ipoteză divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului
reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă fără a se
face menţiune despre culpa soţilor.

c. Divorţul judiciar din cauza stării de sănătate a unui soţ

- conform art. 381, în cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă de instanţa de tutelă fără
a se face menţiune despre culpa soţilor, fiind în prezenţa unui divorţ remediu.
- doar soţul bolnav poate cere desfacerea căsătoriei pentru propria boală. Celălalt soţ se poate întemeia pe
dispoziţiile art 373 lit b, invocând starea de boală a soţului pârât ca şi motiv temeinic pentru desfacerea căsătoriei.
O anumită dificultate există, având în vedere faptul că, potrivit art. 379 alin. (1) C. civ., în cazul divorţului pentru
motive temeinice instanţa trebuie să stabilească fie culpa soţului pârât, fie culpa comună a soţilor. Într-o asemenea
ipoteză nu s-ar putea reţine culpa soţului pârât, având în vedere faptul că starea de boală exclude ideea de vinovăţie
a soţului pârât.

Efectele divorţului

Efectele divorţului se produc de la data desfacerii căsătoriei, numai pentru viitor – ex nunc – şi privesc raporturile
dintre soţi şi raporturile dintre soţi şi copiii lor minori. Culpa la desfacerea căsătoriei joacă un rol important pe
planul efectelor.

Potrivit art. 382 C. civ., căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas
definitivă. În cazul în care acţiunea de divorţ este continuată de moştenitori şi se dovedeşte culpa exclusivă a
pârâtului, căsătoria se consideră desfăcută de la data introducerii cererii de divorţ.

În cazul prevăzut la art. 375 C. civ. (divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură notarială),
căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.

Efectele culpei

a. Cf art. 384 C. civ., divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut
căsătoria. Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate
anterior cu terţii le atribuie acestuia. Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin
acordul soţilor
b. în materia atribuirii beneficiului contractului de închiriere, potrivit art. 324 alin. (1) C. civ., culpa la desfacerea
căsătoriei este unul dintre criteriile legale de atribuire şi acordare a indemnizaţiei de instalare.
c. în materia acordării despăgubirilor, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei,
poate cere soţului vinovat să îl despăgubească (art. 388 C. civ.);
d) în materia obligaţiei de întreţinere între foştii soţi, art. 389 C. civ. prevede că soţul vinovat de desfacerea
căsătoriei are dreptul la întreţinere numai în decurs de un an de la data divorţului, în timp ce soţul inocent are
dreptul la întreţinere pe durată nedeterminată; dacă ambii soţi sunt vinovaţi de desfacerea căsătoriei, fiecare este
îndreptăţit la întreţinere pe durată nedeterminată în timp, deci cât durează starea de nevoie, pe considerentul
că, în acest caz, culpele concurente se anihilează;

e) în materia prestaţiei compensatorii, art. 390 alin. (1) prevede că în cazul în care divorţul se pronunţă din culpa
exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţiecare să compenseze, atât cât este posibil,
un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită

f) în materia exercitării autorităţii părinteşti, deşi legea nu interzice ca exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ
să revină soţului vinovat de desfacerea căsătoriei, căci un soţ rău poate fi un părinte bun, totuşi, în anumite situaţii
instanţa poate ţine seama de acest element, în funcţie de natura faptelor săvârşite de soţul culpabil în desfacerea
căsătoriei.

g) în materia donaţiilor, dacă sunt făcute în timpul căsătoriei, sunt revocabile potrivit art. 1031 C. civ. numai în
timpul căsătoriei; donaţiile făcute înainte de încheierea căsătoriei sunt revocabile în condiţiile dreptului comun, iar
hotărârea de divorţ care ar indica culpa unuia dintre soţi ar putea constitui un mijloc de probă pentru dovedirea
ingratitudinii, în condiţiile art. 1023 C. civ.

Efectele nepatrimoniale ale divorţului

Raporturile personale dintre încetează pentru viitor drepturile şi obligaţiile reciproce ale soţilor (obligaţia de
soţi sprijin moral, obligaţia de fidelitate, îndatoririle conjugale, obligaţia de a locui
împreună)
Numele soţilor - aspect obligatoriu de soluţionat în cadrul tuturor tipurilor de divorţ prin acord
(administrativ, notarial, judiciar) şi cerere accesorie obligatorie la divorţul
contencios
Regula : revenirea la numele anterior
Excepţia : se poate păstra numele din căsătorie în următoarele cazuri
1. există acordul celuilalt soţ, fără a fi necesare motive
2. pt motive temeinice : justificate de insteresul soţului vizat (este cunoscut în
viaţa profesională sub acel nume) sau interesul superior al copilului
(încredinţarea copilului mamei este un motiv temeinic pt păstrarea numelui).
- instanţa se pronunţă prin hot. de divorţ asupra numelui.
Capacitatea de exerciţiu Dacă divorţul se pronunţă înainte de împlinirea vârstei de 18 ani de către soţul
minor, acesta nu pierde capacitatea deplină de exerciţiu – dobândită potrivit
art. 39 alin. (1) C. civ. –, deoarece efectele divorţului se produc doar pentru
viitor.

Efectele patrimoniale ale divorţului

Încetarea regimului Potrivit art. 385 C. civ., în cazul divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi
matrimonial la data introducerii cererii de divorţ. Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau
 amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ
să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.

Regimul primar va înceta la desfacerea căsătoriei prin hot.definitivă, având în

vedere faptul că acesta este intrinsec legat de însăşi existenţa căsătoriei.

- încetarea regimului matrimonial de la data separaţiei în fapt nu poate fi constatată

de ofiţerul de stare civilă sau de notar.
Locuinţa de familie Potrivit art. 324 C. civ.: „(1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea
locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de
închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul
superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile
locative proprii ale foştilor soţi.
(2) Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să
plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare
într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa
exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate
imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul
contractului de închiriere.
(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi
produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas
definitivă.
(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este
proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale
producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj”.

Criterii de atribuire a fostei locuinţe a familiei:

1. interesul superior al copiilor minori – de regulă se atribui locuinţa soţului la care se
stabileşte locuinţa copiilor sau care exercită singur autoritatea părintească.
2. culpa la desfacerea căsătoriei. Soţul nevinovat va primi folosinţa locuinţei (dacă nu
există copii minori ai căror interes să primeze).
3. posibilităţile locative proprii ale fiecărui soţ

Soţul căruia i s-a atribuitfolosinţa fostei locuinţe trebuie să îi plătească celuilalt o

indemnizaţie de instalare.

În ceea ce priveşte procedura de atribuire a beneficiului contractului de închiriere,

textul instituie obligativitatea citării locatorului, în vederea asigurării opozabilităţii
faţă de acesta a soluţiei de atribuire.
Criteriile şi regulile statuate pentru atribuirea beneficiului contractului de închiriere
„se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi
soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data
rămânerii definitive a hotărârii de partaj” – art. 324 alin. (4) C. civ

Dacă locuinţa, care a avut calitatea de locuinţă a familiei, este proprietate exclusivă
a unuia dintre soţi, în principiu nu poate fi atribuită neproprietarului şi nici partajată.
În literatura de specialitate şi în practica judecătorească s-a admis totuşi că la cererea
soţului neproprietar instanţa poate obliga proprietarul, în temeiul obligaţiei legale de
întreţinere, să asigure soţului său, precum şi copiilor încredinţaţi acestuia o suprafaţă
locativă corespunzătoare, fie în locuinţa proprietatea sa, fie într-o altă locuinţă. În
anumite situaţii, dacă nu este posibilă convieţuirea după divorţ se va putea dispune
 evacuarea provizorie a proprietarului până la îndeplinirea de către acesta a obligaţiei
privind asigurarea spaţiului locativ.
Dreptul la despăgubiri Potrivit art. 388 C. civ., „Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la
art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate
cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea
prin hotărârea de divorţ.

- poate fi cumulat cu prestaţia compensatorie

- constituie o aplicaţie a răspunderii delictuale. În plus, faţă de condiţiile răspunderii
delictuale, o condiţie specială în persoana creditorului, şi anume aceea ca soţul
care solicită despăgubiri să fie nevinovat.
fapta ilicită: divorţul şi nu faptele ilicite care au dus la divorţ. Este un element
esenţial pt delimitare faţă de o acţiune de drept comun întemeiată pe prejudiciul
cauzat celuilalt soţ de anumite fapte ilicite.
prejudiciul : poate fi material sau moral

Potrivit art. 388 C. civ., cererea de despăgubiri va fi soluţionată de instanţa de

tutelă, prin hotărârea de divorţ. Faţă de redactarea clară a textului, considerăm că
despăgubirile trebuie solicitate în cadrul procesului de divorţ, ca o cerere accesorie,
nefiind permisă acordarea acestora pe cale separată, ulterior divorţului.
Prestaţia compensatorie Condiţii
1. divorţul să se pronunţe din culpa exclusivă a soţului pârât. Soţul care solicită
prestaţia compensatorie (creditorul) trebuie să nu fie vinovat de divorţ, iar cel care
este obligat la prestaţia compensatorie (debitorul) să fie exclusiv culpabil de
desfacerea căsătoriei.
2. un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de
viaţă ale soţului inocent. Dezechilibrul semnificativ” în ceea ce priveşte condiţiile
materiale de trai după divorţ se apreciază de la caz la caz de către instanţa de
judecată, ţinând cont de condiţiile concrete de viaţă ale soţilor, precum şi de
perspectivele de trai ale soţului inocent.
3. durata căsătoriei să fie de cel puţin 20 de ani
4. Soţul inocent să nu solicite pensie de întreţinere, ceea ce înseamnă că el trebuie
să opteze între prestaţia compensatorie şi pensia de întreţinere, întrucât acestea nu
pot fi cumulate. Dacă soţul inocent a solicitat o prestaţie compensatorie şi aceasta
nu a fost acordată de instanţă, nimic nu-l împiedică să solicite şi să obţină, ulterior,
pe cale separată pensie de întreţinere, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.

Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.

Cererea privind prestaţia compensatorie fie este formulată ca o cerere accesorie
cererii de divorţ şi odată cu aceasta, fie pe cale separată, dar oricum înainte de
pronunţarea divorţului, urmând a fi conexată cererii de divorţ, astfel încât
soluţionarea ei să se realizeze prin aceeaşi hotărâre prin care se pronunţă divorţul.

- stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o

solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe
care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte
împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de
sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi
urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o
activitate producătoare de venituri şi altele asemenea
 - forma : în bani (sumă globală sau rentă viageră într-o cotă procentuală din venitul
debitorului) sau în natură (uzufrucul unor bunuri mobile sau imbile)

- debitorul poate fi obligat la garanţii reale sau la cauţiune pt executarea rentei

- se poate modifica de instanţă în funcţie de evoluţia mijloacelor debitorului sau a
resurselor creditorului
- prestaţia compensatorie în bani se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de
rata inflaţiei

Încetare : prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului creditor, precum
şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă
asemănătoare celor din timpul căsătoriei
Obligaţia de întreţinere Articolul 389 C. civ. stabileşte că soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se
află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie
ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se
iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea
este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu
beneficiază de întreţinere decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei, în timp
ce soţul inocent poate primi întreţinere pe durată nedeterminată, cât timp durează
starea de nevoie
Întreţinerea datorată se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat
la plata ei, în raport cu ijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această
întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate
din venitul net al celui obligat la plată.
În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere încetează prin
recăsătorirea celui îndreptăţit
Dreptul la moştenire prin efectul divorţului încetează dreptul la moştenire

Efectele cu privire la relaţia dintre părinţi şi copii

Instanţa de divorţ este obligată să se pronunţe asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori,
chiar dacă niciuna din părţi nu a formulat o cerere accesorie divorţului având acest obiect.
- copil – copiii minori ai soţilor + cei adoptaţi. Excepţie : nu se pot dispune măsuri cu privire la minorul emancipat
sau care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie, pentru că aceştia nu mai sunt sub autoritatea
părintească.
- principiul : interesul superior al copilului

Garanţii procedurale
 raportul de anchetă psihosocială
 ascultarea părinţilor şi a minorilor. Instanţa de tutelă este obligată să îi asculte atât pe părinţi, cât
şi pe copiii minori. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit 10 ani, dar poate fi ascultat şi cel
care nu a împlinit 10 ani, dacă judecătorul va considera necesar, iar opinia sa va fi luată în considerare în
raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.
 Învoiala părinţilor – poate fi luată în calcul de instanţă (inclusiv dacă autoritatea părintească se va
exercita de un singur părinte) dacă corespunde interesului superior al copilului. O asemenea învoială nu
echivalează cu o renunţare la drepturile şi obligaţiile părinteşti, pentru că nu priveşte decât exercitarea
după divorţ a autorităţii părinteşti, iar nu însăşi autoritatea părintească în întregul ei.

Modalităţi de exercitare a autorităţii părinteşti de către părinţii divorţaţi

A. Regula generală: exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi

Excepţii
1. Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte : dacă există motive întemeiate (ex. alcoolismul,
violenţa, dependenţa de droguri).
Prin conţinutul ei, această măsură are ca efect „scindarea” exercitării autorităţii părinteşti. Prin efectul acestei
„scindări”, unul dintre părinţi va exercita drepturile părinteşti atât cu privire la persoana, cât şi cu privire la bunurile
copilului, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului,
precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia
- această situaţie nu trebuie confundată cu situaţiile prevăzute de art. 507când exercitarea autorităţii părinteşti se
face de către un singur părinte, pentru că celălalt este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus
sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima
voinţa. În toate aceste ipoteze prevăzute de art. 507, exercitarea autorităţii părinteşti se face doar de unul dintre
părinţi, în timp ce în cazul prevăzut la art. 398 exercitarea autorităţii părinteşti se face tot de ambii părinţi, dar în
mod inegal, pentru să se produce o „scindare”, în sensul că drepturile părinteşti se exercită de unul dintre părinţi,
dar celălalt părinte nu pierde complet exerciţiul autorităţii părinteşti, pentru că păstrează anumite drepturi
„reziduale”, precum dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului şi dreptul de a
consimţi la adopţia acestuia.

2. Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane - în mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî
plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de
ocrotire.
Această măsură are un caracter vădit excepţional, deoarece presupune practic îndepărtarea părinţilor din funcţia
de exercitare a autorităţii părinteşti cu privire la persoana copilului, prin plasamentul acestuia la o terţă persoană.
Astfel, măsura excepţională prevăzută de acest articol ar putea fi luată numai în cazul în care o asemenea măsură
ar fi impusă de comportamentul sau imoralitatea părinţilor, neglijenţa manifestă a părinţilor faţă de copii, violenţa
faţă de aceştia, conduita imorală putând constitui astfel de motive.

Articolul 399 alin. (2) prevede că, în acest caz, persoana căreia i-a fost dat copilul în plasament exercită drepturile şi
îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului, instanţa de tutelă stabilind dacă drepturile cu privire
la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.
Prin urmare, operează tot o scindare a exerciţiului autorităţii părinteşti, în sensul că aceasta se exercită în parte de
către o terţă persoană (cu privire la persoana copilului) şi în parte de părinţi (cu privire la bunurile copilului). De
asemenea, dacă instanţa dispune ca numai unul dintre părinţi să exercite drepturile cu privire la bunurile copilului,
atunci se realizează şi o scindare în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor părinteşti între părinţii divorţaţi.

Stabilirea locuinţei copilului

- în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă
stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor.

În cazul în care instanţa de tutelă dispune ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină doar unuia dintre părinţi
(art. 398 C. civ.), nu mai este obligatorie stabilirea locuinţei copilului, deoarece devin aplicabile prevederile alin.
(4) al art. 92 C. civ., potrivit cărora domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţi îl reprezintă
este la reprezentantul legal, adică la părintele care exercită autoritatea părintească.
De asemenea, în ipoteza în care s-a hotărât ca exercitarea autorităţii părinteşti să revină unei terţe persoane, prin
măsura plasamentului dispusă în condiţiile art. 399 C. civ., devin aplicabile prevederile art. 93 C. civ., iar domiciliul,
deci şi locuinţa copilului, se află la instituţia, familia sau persoanele cărora copilul le-a fost dat în plasament.

Părinţii se pot înţelege cu privire la locuinţa copilului, însă instanţa trebuie să verifice ca acordul să respecte interesul
superior al copilului.
Criterii pentru stabilirea locuinţei copilului
 locuinţa copilului se stabileşte la unul dintre părinţii divorţaţi, aceasta constituind regulă. 2
ipoteze: dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei,
ţinând seama de interesul superior al copilului, dacă până la divorţ nu nu a locuit cu ambii părinţi, atunci
instanţa de tutelă stabileşte locuinţa copilului la părintele cu care locuieşte în mod statornic.

În al doilea rând, prin excepţie de la regula stabilirii locuinţei la unul dintre părinţii divorţaţi, art. 400 alin. (3) C.
civ. permite instanţei de tutelă ca, în mod excepţional şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa
să stabilească locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie
de ocrotire.

Stabilirea locuinţei la alte persoane decât unul dintre părinţii divorţaţi nu se confundă cu măsura exercitării autorităţii
părinteşti de către alte persoane, care poate fi dispusă de instanţă în condiţiile art. 399 C. civ. Stabilirea locuinţei
copilului la o altă persoană, într-o asemenea ipoteză, este independentă de exercitarea autorităţii părinteşti.

Drepturile părintelui separat de copil

Potrivit art. 401 alin. (1) C. civ., în cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul
lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

Tot astfel, art. 496 alin. (5) C. civ. prevede că părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de
a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia, instanţa de tutelă putând limita exerciţiul acestui drept,
dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

În mod simetric, copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale
cu aceştia, exerciţiul acestui drept neputând fi îngrădit decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru motive
temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.

În principiu, modalitatea de exercitare a acestui drept se stabileşte de părinţi, împreună, prin bună înţelegere. Dacă
părinţii nu se înţeleg, va hotărî instanţa, care poate inclusiv să limiteze exerciţiul dreptului, dacă este în interesul
superior al copilului.

Stabilirea contribuţiei părinţilor

- instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Evident, părinţii se pot înţelege şi cu privire la acest aspect, iar în lipsa înţelegerii decide instanţa de judecată.

În practică, instanţa se va pronunţa în funcţie de hotărârea luată cu privire la locuinţa copilului, respectiv cu privire
la exercitarea autorităţii părinteşti de către o rudă, o altă persoană sau o altă familie ori o instituţie de ocrotire:
a) în cazul în care locuinţa copilului a fost stabilită la unul dintre părinţi, instanţa va stabili obligaţia celuilalt părinte
de a contribui la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, deoarece părintele
la care locuieşte copilul îşi va executa această obligaţie în natură
b) în cazul în care instanţa stabileşte locuinţa copilului la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul
acestora, ori la o instituţie de ocrotire, ambii părinţi vor fi obligaţi să plătească, solidar.
c) dacă instanţa ia măsura excepţională a plasamentului copilului la o rudă, o altă familie ori persoană sau într-o
instituţie de ocrotire, va trebui să stabilească contribuţia pentru ambii părinţi, în solidar, însă aceasta va fi plătită,
conform art. 67 alin. (1) teza a 2-a din Legea nr. 272/2004, la bugetul judeţului, respectiv al sectorului municipiului
Bucureşti de unde provine copilul.

Modificarea măsurilor luate cu privire la copil

Potrivit art. 403 C. civ., în cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la
drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui
alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia
copilului sau a procurorului.

Modificarea poate să privească oricare dintre aspectele relative la raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor
minori, respectiv exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa copilului, exercitarea dreptului părintelui de a avea
legături personale cu copilul, modul în care a fost stabilită contribuţia fiecărui părinte la suportarea cheltuielilor
pentru creşterea şi educarea copilului minor.

4. Regimurile matrimoniale

Natura juridică a regimului matrimonial: o modalitate a patrimoniului fiecărui soţ.

Principii

 principiul egalităţii în drepturi dintre soţi

 principiul libertăţii alegerii şi al modificării regimului matrimonial.

Alegerea de către viitorii soţi a regimului matrimonial concret se realizează prin încheierea unei convenţii
matrimoniale. În concepţia Cod civil, libertatea de opţiune este limitată, în sensul că, în conformitate cu art.
312 alin. (1) „Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau
comunitatea convenţională + această libertate nu este absolută, ci limitată de instituirea unui corp de norme
imperative de la care nu se poate deroga prin convenţie matrimonială şi care alcătuieşte regimul matrimonial
primar.

În cazul în care, prin convenţie matrimonială, nu s-a ales un regim matrimonial concret, prin lege este indicat
regimul matrimonial aplicabil soţilor, care constituie astfel regimul matrimonial legal.

 principiul subordărnării regimului matrimonial scopului căsătoriei

Întinderea în timp a regimului matrimonial

Potrivit art. 313 alin. (1) C.civ., între soți regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.
De aseemenea, art. 319 alin. (1) C.civ. prevede că regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității,
anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

În cazul divorţului, potrivit art. 385, în raporturile dintre soţi, regimul matrimonial încetează între soţi la data
introducerii cererii de divorţ. Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin
acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.
Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul divorţului prin acordul soţilor constatat pe cale administrativă sau
notarială.

În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi : hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după
caz, certificatul de divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile legii.

Aceasta înseamnă că se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 99 alin. (3) din Noul Cod civil potrivit cărora
hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât
timp nu s-a stabilit contrariul, precum şi cele ale art. 101 C.civ. privind publicitatea pe marginea actului de căsătorie
despre desfacerea căsătoriei şi încetarea regimului matrimonial. Totodată, vor trebui îndeplinite formalităţile
privind publicitatea în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale prevăzut de art. 334, prin aplicarea
corespunzătoare a art. 291. În lumina art. 335, divorţul nu va putea fi opus terţilor cu privire la actele încheiate de
aceştia cu unul dintre soţi decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă
terţii l-au cunoscut pe altă cale.

În ceea ce priveşte desfiinţarea căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă, în principiu, întrucât nulitatea
căsătoriei produce efecte retroactive se consideră că nu a existat niciodată regim matrimonial. Excepţia de la acest
principiu o constituie căsătoria putativă, adică acea căsătorie lovită de nulitate absolută sau relativă, la încheierea
căreia cel puţin unul dintre soţi a fost de bună-credinţă.
De asemenea, potrivit art. 306 alin. (1), hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei
este opozabilă terţelor persoane, în condiţiile legii, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile codului referitoare
la publicitatea încetării regimului matrimonial prin menţiune pe marginea actului de căsătorie, precum şi cele privind
publicitatea în Registrul naţional al regimurilor matrimoniale.

Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de
aceasta cu unul dintre soţi, afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu
privire la acţiunea în nulitate ori anulabilitate sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza
de nulitate a căsătoriei.

Referitor la bunurile dobândite de soţi în timpul separaţiei lor în fapt, aceasta nu conduce de plano la încetarea
regimului matrimonial.

Cu toate acestea, separaţia în fapt a soţilor prezintă interes în ceea ce priveşte contribuţia fiecărui soţ la
dobândirea bunurilor comune în cadrul regimurilor comunitare.

Astfel, dacă soţul rămas în locuinţa comună, după despărţirea în fapt, a suportat sarcinile gospodăriei şi a dobândit
anumite bunuri comune, fără contribuţia celuilalt soţ, se va putea constata – pe baza probelor administrate – că,
astfel, cota lui de contribuţie la dobândirea şi conservarea bunurilor comune este mai mare decât a celuilalt soţ.
Tot astfel, în jurisprudenţă s-a decis că, în cazul bunurilor cumpărate cu plata preţului în rate, valoarea bunului
proporţionalcu ratele plătite doar de unul dintre soţi după separaţia în fapt nu constituie bun propriu, ci doar
măreşte contribuţia acelui soţ la dobândirea bunurilor comune.

Convenţia matrimonială
- actul prin care viitorii soţi stabilesc regimul matrimonial aplicabil în principiu pentru toată durata căsătoriei
- natură juridică : act bilateral, contract. Poate să conţină şi dispoziţii de altă natură decât cele prin care se
reglementează raporturi patrimoniale decurgând din căsătorie, precum donaţii reciproce între viitorii soţi sau
donaţii făcute de alte persoane (de exemplu, părinţi) viitorilor soţi sau unuia dintre aceştia ori alte dispoziţii care
nu au nicio legătură cu regimul matrimonial, precum recunoaşterea unui copil (care este un act unilateral).

Încheiere

1. Condiţii de fond

Capacitatea -minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia o convenţie

matrimonială : persoana care împlinit 18 ani precum şi minorul de 16 ani (cu
încuviinţarea ocrotitorului legal şi autorizarea instanţei de tutelă).
 - minorul emancipat poate încheia singur convenţia matrimonială.
Nu s-ar putea admite ca minorul de 14 sau 15 ani împliniţi, care potrivit
dreptului comun are capacitate de exerciţiu restrânsă, să încheie o convenţie
matrimonială în vederea unei căsătorii pe care n-ar putea s-o încheie decât
după ce împlineşte vârsta matrimonială, deoarece îi lipseşte însăşi capacitatea
matrimonială şi, prin urmare, nu are nici capacitatea de folosinţă pentru a
încheia o convenţie matrimonială.
Vârsta matrimonială trebuie să existe la data încheierii convenţiei
matrimoniale, iar nu la data celebrării căsătoriei.

Consimţământ - consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu

procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat
- viciile de consimţământ sunt cele din dreptul comun al contractelor şi nu au
regimul special din materia căsătoriei
Obiect - regimul matrimonial pe care îl aleg soţii
Limite:
- limita generală din materia contractelor, potrivit căreia nu se poate deroga de
la dispoziţiile imperative ale legii şi de la bunele moravuri. Ca şi aplicaţii ale
ordinii publice în materia convenţiilor matrimoniale, art. 332 alin. (2) C.civ.
prevede că nu se poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii
părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale.
- limite speciale
1. Libertatea de a alege sau de a crea un regim matrimonial.
- dreptul de opţiune este limitat la regimurile alternative prevăzute expres de
lege (comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională )
2. Libertatea de a aduce modificări conţinutului regimului matrimonial ales –
2 categorii de limite
- regimul primar imperativ- care se aplică de drept şi de la care nu se poate
deroga
-limitele intrinseci regimului matrimonial ales
Cauza intenţia viitorilor soţi de a stabili între ei raporturi patrimoniale de natură să
asigure cadrul necesar realizării vieţii de familie, convenţia matrimonială
repezentând o veritabilă „cartă patrimonială a familiei”
Data încheierii De regulă, convenţia matrimonială se încheie înainte de celebrarea căsătoriei
dar produce efecte numai la data încheierii căsătoriei.
Convenţia matrimonială poate fi încheiată chiar în ziua căsătoriei, dar mai
înainte de celebrarea ei, după cum poate fi poate fi încheiată şi în timpul
căsătoriei, când are efectul unei convenţii prin care se modifică regimul
matrimonial

Condiţii de formă: este un act solement pt care se cere „ad validitatem” forma autentică notarială

- poate fi încheiată şi prin mandar, însă procura trebuie să fie autentică (principiul simetriei consacrat de art.
2013 alin. 2 C.civ.), specială şi având conţinut predeterminat, adică să să cuprindă în detaliu ansamblul
clauzelor proiectului de convenţie matrimonială.
Întrucât convenţia matrimonială se încheie înainte de căsătorie, dar produce efecte numai de la data încheierii
căsătoriei, înseamnă că, până la momentul celebrării căsătoriei poate fi modificată, cu respectarea aceloraşi
condiţii de formă.
Desfiinţarea şi ineficacitatea convenţiei matrimoniale

Cauze de nulitate

1. Nulitate absolută

 lipsa consimţământului
 nerespectarea condiţiilor privind limitele de ordine publică ale convenţiei
 lipsa formei autentice notariale
 lipsa procurii autentice şi speciale, atunci când convenţia se încheie prin mandatar.

Regimul juridic al nulităţii absolute : cel de drept compun, sensul că nulitatea poate fi invocată de orice persoană
interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie, instanţa fiind obligată s-o invoce din oficiu. Contractul nu este
susceptibil de confirmare, nulitatea putând fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

2. Nulitatea relativă

Încălcarea dispoziţiilor privind - în lipsa încuviinţării ocrotitorului legal sau a autorizării instanţei de tutelă,
capacitatea matrimonială convenţia încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani poate fi
anulată în condiţiile art. 46

- incapacitatea” minorului care a împlinit vârsta de 16 ani şi a încheiat

Vicii de consimţământ
convenţia matrimonială fără respectarea formelor de abilitare nu poate fi
opusă minorului de persoanele capabile de a contracta;
- acţiunea în anulare poate fi formulată chiar de minorul care a încheiat
convenţia matrimonială sau de ocrotitorul legal (chemat să încuviinţeze
actul).
- dacă instanţa de tutelă constată existenţa unei convenţii matrimoniale
încheiate fără propria autorizare, va sesiza procurorul în vederea exercitării
acţiunii în anulare, deoarece instanţa nu se poate învesti din oficiu cu o
acţiune în anulare.
Dacă avem în vedere faptul că, pentru încheierea valabilă a convenţiei
matrimoniale, legea instituie condiţia capacităţii matrimoniale, s-ar putea
considera că sancţiunea ar trebui să fie nulitatea absolută, atât pentru
încheierea căsătoriei de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani, cât şi
pentru încheierea unei convenţii matrimoniale cu încălcarea condiţiei privind
vârsta matrimonială.
se aplică dreptul comun

Efectele nulităţii:

Convenţia matrimonială lovită de nulitate este considerată ca şi inexistentă şi este desfiinţată cu efect retroactiv.

Potrivit art. 338 C.civ., în cazul în care convenţia matrimonială este lovită de nulitate, între soţi se aplică regimul
comunităţii legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.

Prin urmare, soţii vor fi consideraţi căsătoriţi sub imperiul regimului matrimonial legal, ca şi cum nu ar fi încheiat o
convenţie matrimonială.

Nulitatea convenţiei matrimoniale nu atrage nulitatea căsătoriei

Caducitatea convenţiei matrimoniale

- dacă, după încheierea convenţiei matrimoniale, căsătoria nu se încheie, atunci convenţia matrimonială devine caducă,
deoarece în absenţa căsătoriei ea nu are raţiune şi nu poate produce efecte decât de la data încheierii căsătoriei.
Convenţia matrimonială este însă caducă numai atunci când părţile au renunţat la căsătoria proiectată.

Cu toate acestea, vor supravieţui şi vor produce efecte actele juridice independente de regimul matrimonial
cuprinse într-o convenţie matrimonială şi pe care părţile nu le-au subordonat încheierii căsătoriei. De exemplu, va
deveni caducă orice donaţie făcută în vederea căsătoriei (propter nuptias), dacă aceasta din urmă nu se celebrează,
dar va produce efecte o recunoaştere de filiaţie.

De asemenea, desfiinţarea căsătoriei pentru o cauză de nulitate atrage caducitatea, iar nu însăşi nulitatea
convenţiei matrimoniale, având în vedere faptul că nu există un raport de accesorialitate, iar convenţia
matrimonială nu poate fi anulată dacă a fost încheiată cu respectarea tuturor condiţiilor de valabilitate. Cu toate
acestea, în cazul căsătoriei putative devin sunt aplicabile prevederile art. 304 alin. (2) C.civ., potrivit cărora
raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ, ceea ce
presupune că, până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat căsătoria, convenţia
matrimonială a produs efecte, efectele acesteia încetând doar „ex nunc”, de la această dată.

Opozatbilitatea convenţiei matrimoniale. Formalităţi de publicitate

- formalităţi generale, legate de căătorie

- formalităţi speciale, pt anumite categorii de persoane (profesionişti) sau bunuri (publicitae imobiliară sau
mobiliară).

Potrivit art. 313 alin. (2), faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale. Alin. (3) al aceluiaşi articol
prevede că neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-
credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale.

- publicitatea prezintă interes practic în cazul regimurilor convenţionale, pt că în lumina art. 313 alin. (3) C.civ.,
neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face oricum aplicabil regimul matrimonial al comunităţii legale, în raport
cu terţii.

Formalităţi generale

1. Menţiunea pe actul de căsătorie : ofiţerul de stare civilă face de îndată menţiunea pe actul de căsătorie şi
comunică o copie notarului public care a autentificat convenţia matrimonială. ;enţiunea se face în toate cazurile,
chiar şi atunci când nu s-a încheiat o convenţie matrimonială, părţile optând pentru regimul comunităţii legale de
bunuri.

Dacă însă convenţia matrimonială se încheie în timpul căsătoriei, după autentificarea acesteia, notarul public
expediază din oficiu un exemplar al convenţiei matrimoniale la serviciul de stare civilă competent pentru a se face
menţiune pe actul de căsătorie.

2. Înscriere în Registrul Notarial al regimurilor matrimoniale : înscrierea convenţiei matrimoniale se face din oficiu
de către notarul public care expediază din oficiu un exemplar la RNNRM. În cazul în care convenţia matrimonială s-
a încheiat înainte de căsătorie, înscrierea în RNNRM se face după celebrarea căsătoriei şi primirea unei copii de pe
actul de căsătorie de la serviciul de stare civilă competent unde s-a încheiat căsătoria. Atunci când convenţia
matrimonială s-a încheiat în timpul căsătoriei, notarul public care a autentificat-o trimite câte un exemplar al
convenţiei la RNNRM, precum şi la serviciul de stare civilă competent, pentru a se face menţiune pe actul de
căsătorie.

- în RNNRM se înscriu atât convenţia matrimonială, cât şi orice act prin care aceasta se modifică, se revocă 4 sau
se anulează

Oricare dintre soţi poate însă solicita îndeplinirea formalităţilor de publicitate, caz în care cererea de înscriere poate
fi adresată notarului public, camerei notarilor publici sau direct registrului.

În cazul în care, la încheierea căsătoriei soţii au optat pentru regimul comunităţii legale de bunuri, înscrierea
acestuia în RNNRM se face pe baza comunicării unei copii de pe actul de căsătorie de către ofiţerul de stare civilă
care a celebrat căsătoria

-Rectificarea sau anularea unei înscrieri se face la cererea notarului public, a camerei notarilor publici, a oricărei
persoane interesate sau din oficiu.

Concursul între formalităţi

- opozabilitatea faţă de terţi este asigurată prin publicitatea în RNNRM, publicitatea prin menţiunea pe actul de
căsătorie având doar un rol de informare.
Aceasta înseamnă că, deşi s-a făcut menţiune pe actul de căsătorie, dacă nu s-a realizat şi înscrierea în acest
registru, convenţia matrimonială nu este opozabilă terţilor (afară de cazul în care ei au cunoscut-o pe altă cale,
una dintre situaţii putând fi chiar prin luarea la cunoştinţă a menţiunii de pe actul de căsătorie).
Invers, dacă s-a făcut înscrierea în registrul special, dar nu s-a făcut menţiune pe actul de căsătorie din cauza unei
omisiuni a ofiţerului de stare civilă, convenţia matrimonială este opozabilă terţilor.

Consultarea registrelor : orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul special
al regimurilor matrimoniale şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate.

Formalităţi speciale de publicitate

Potrivit art. 334 alin. (4) C.civ., ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea
funciară, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate
aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în
registrul RNNRM, ca şi aplicaţie a principiului consacrat în art. 22 C.civ. privind concursul dintre formele de
publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi.

A.Publicitatea în registrul comerţului

- în registrul comerţului se înscriu menţiuni referitoare la convenţia matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul
căsătoriei, inclusiv modificarea acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului
matrimonial, acţiunea sau hotărârea în constatarea ori declararea nulităţii căsătoriei, acţiunea sau hotărârea de
constatare ori declarare a nulităţii convenţiei matrimoniale, precum şi acţiunea sau hotărârea de divorţ pronunţate
în cursul exercitării activităţii economice.

B. Publicitatea imobiliară

- dacă convenţia matrimonială nu este notată în cartea funciară, deşi s-a făcut publicitatea în RNNRM ea nu va fi
opozabilă terţilor care sunt îndreptăţiţi să se bazeze doar pe înscrierile şi notările în cartea funciară atunci când
contractează cu unul din soţi. De exemplu, dacă soţii sunt căsătoriţi sub imperiul unei comunităţi lărgite de bunuri,
care presupune că sunt bunuri comune şi cele dobândite în timpul căsătoriei de unul dintre soţi prin moştenire, iar
în cartea funciară imobilul este înscris doar pe numele soţului moştenitor, fără a fi notată convenţia matrimonială
(sau măcar calitatea de bun comun), terţul contractant este îndreptăţit să considere că numai soţul înscris în cartea
funciară este proprietar asupra bunului. Tot astfel, dacă, prin convenţie matrimonială, soţii au inclus în comunitate
şi bunurile dobândite înainte de căsătorie, dar nu au notat convenţia matrimonială în cartea funciară, faţă de terţi
va fi considerat proprietar exclusiv doar soţul pe numele căruia este înscris dreptul în cartea funciară.

Chiar în lipsa notării convenţiei matrimoniale în cartea funciară, opozabilitatea faţă de terţi poate fi asigurată
în condiţiile art. 902 alin. (1), dacă se dovedeşte că terţul a cunoscut existenţa convenţiei matrimoniale, respectiv
a regimului matrimonial pe altă cale.

Sancţiuniea neîndeplinirii formalităţilor de publicitate : inopozabilitatea faţă de terţi a regimului matrimonial

instituit prin convenţia matrimonială.

Lipsa formalităţilor de publicitate nu poate fi invocată decât de terţi faţă de soţi, iar nu de către un soţ faţă de
celălalt soţ sau de către soţi în contra terţilor.

Textul are în vedere pe terţii de bună-credinţă, care nu au cunoscut existenţa, pe altă cale, a convenţiei
matrimoniale.

- în ceea ce priveşte regimul comunităţii legale, publicitatea acestuia în RNNRM se face doar în scop de informare.
Prin urmare, chiar dacă, printr-o omisiune a ofiţerului de stare civilă, nu se transmite la RNNRM o copie de pe actul
de căsătorie şi nu face înscrierea regimului comunităţii legale de bunuri, acesta oricum este aplicabil ca şi regim
matrimonial legal şi este opozabil terţilor.

Pe de altă parte, chiar şi atunci când sunt îndeplinite formalităţile de publicitate, convenţia matrimonială nu poate
fi opusă creditorilor unuia dintre soţi, cu privire la actele încheiate înainte de căsătorie. Gajul general al creditorilor
chirografari ai fiecăruia dintre soţi, pentru creanţele născute înainte de căsătorie nu poate fi, aşadar, restrâns prin
convenţie matrimonială, ei fiind îndreptăţiţi să urmărească bunurile soţului debitor, indiferent de natura pe care
aceste bunuri o dobândesc prin efectul convenţiei matrimoniale.

Sancţiunea pentru simulaţia convenţiei matrimoniale este inopozabilitatea

În esenţă, mecanismul simulaţiei are în vedere ipoteza în care părţile încheie public (aparent) o convenţie
matrimonială şi aleg un regim matrimonial, îndeplinind totodată formalităţile de publicitate în vederea
opozabilităţii faţă de terţi, iar, pe de altă parte (concomitent sau anterior) se înţeleg ca, în realitate, între ele să se
aplice un alt regim matrimonial (secret). Soluţia este aceea din dreptul comun, în sensul că regimul matrimonial
secret va produce efecte doar între soţi, neputând fi opus terţilor de bună-credinţă, faţă de care produce efecte
doar regimul matrimonial pentru care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate.

Efectele convenţiilor matrimoniale

Efectul specific al convenţiei matrimoniale, ca operaţiune juridică, este identic tipului de regim matrimonial ales, în
condiţiile legii.

Dincolo de efectul substanţial, convenţia matrimonială, ca instrumentum, produce şi efecte probatorii, actul fiind
valorificat ca mijloc de probă a regimului matrimonial aplicabil între soţi.

În ceea ce priveşte încetarea efectelor convenţiei matrimoniale, încetarea regimului matrimonial, prin încetarea,
desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei atrage şi încetarea efectelor convenţiei matrimoniale.
Cu toate acestea, convenţia matrimonială poate să-şi înceteze efectele şi prin cauze independente de încetarea
regimului matrimonial, de exemplu, prin revocarea acesteia (mutuus dissensus), fie înainte de căsătorie, fie în
timpul căsătoriei (când are efectul unei modificări a regimului matrimonial.
Regimul primar imperativ
Primar - Este aplicabil înaintea oricăror altor reguli, fiind un efect legal al
căsătoriei
- Este comun tuturor regimurilor matrimoniale și constituie baza
acestora

Imperativ - adică se aplică obligatoriu,normele juridice care-l reprezintă fiind de ordine

publică

Regimul matrimonial secundar este cel ales de viitorii soți

Interdependența vieții de familie

1. Locuința familiei- nu se confundă cu domiciliul comun al soților. Legea instituie obligația soților de a locui împreună,
iar nu de a avea un domiciliu comun.

- Pot exista sitații în care soții să aibă domicilii separate, dar și o locuință comună, aceasta din urmă fiind
supusă regimului special de protecție.
- Locuința familiei este o noțiune de fapt nu de drept și desemnează locuința unde familia locuiește
efectiv. Este aleasă de soți în comun
- Bunul poate fi deținut cu orice titlu: proprietate pe cote-părți a soților (este permisă indifferent de
regimul matrimonial cf art 362), contract de comodat, închiriere, usufruct.
- art 322 nu instituie o insesizabilitate a locuinței familie, astfel încât aceasta ar putea fi urmărită de un
creditor al unuia dintre soți, dacă potrivit regimului matrimonial concret aplicabil acesta face parte din masa
bunurilor urmăribile

Pentru opozabilitatea față de terți, fiecare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară a unui imobil ca locuință
a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.

- în cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ
propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie
-
Regimul juridic al locuinţei familiei
- presupune limitarea dreptului unuia dintre soţi de a dispune singur, fără consimţământul expres al
celuilalt soţ, prin acte juridice, de locuinţa familiei, chiar şi atunci când regimul matrimonial concret i-ar
conferi acest drept

Obiectul actelor juridice
interzise unuia dintre soţi
- necesitatea consimţământului ambilor soţi vizează actele juridice prin
care s-ar dispune de drepturile asupra locuinţei familiei sau asupra
folosinţei acesteia.
- nu are importanţă natura dreptului (real sau de creanţă) asupra
locuinţei familiei: drept de proprietate, uzufruct, abitaţie, drept de
creanţă în baza unui contract de închiriere etc
 În cazul în care locuinţa este deţinută în proprietate, nu are importanţă
dacă soţul care doreşte să dispună de aceasta este proprietar exclusiv
sau dacă locuinţa este bun comun, în funcţie de regimul matrimonial
concret aplicabil soţilor

Natura juridică a actelor În general, sunt avute în vedere actele de dispoziţie inter vivos, cu titlu
interzise oneros sau cu titlu gratuit, precum vânzare, schimb, aportul la o
societate comercială, donaţie, ipotecă, rezilierea unui contract de
închiriere etc., precum şi unele acte preparatorii (spre exemplu,
mandatul de a vinde dat unui agent imobiliar).

Consimţământul expres al Dacă locuinţa este proprietate exclusivă a unuia dintre soţi, acordul
ambilor soţi celuilalt are valoarea unui „consimţământ de neîmpotrivire”, fără ca
soţul neproprietar să devină parte în contract. De exemplu, în ipoteza
vânzării imobilului, preţul va intra numai în patrimoniul soţului
proprietar exclusiv, întrucât numai puterea de a dispune, iar nu însăşi
proprietatea este partajată. În această ipoteză, consimţământul soţului
neproprietar are natura juridică a unui act unilateral permisiv, a unei
autorizări .

Dacă însă imobilul care constituie locuinţa conjugală face parte din
categoria bunurilor comune, consimţământul ambilor soţi este impus
chiar de regula cogestiunii din materia comunităţii de bunuri, astfel
încât ambii soţi trebuie să aibă calitatea de parte în actul juridic,
beneficiind de drepturile, respectiv fiind ţinuţi de obligaţiile izvorâte din
act.
Altfel spus, consimţământul ambilor soţi are o dublă semnificaţie
juridică: este necesar atât pentru că imobilul are destinaţia de locuinţă
a familiei, cât şi pentru că imobilul este proprietate comună.
Forma: scrisă, ad probationem. Nerespectarea acestei cerinţe atrage
sancţiunea imposibilităţii existenţei consimţământului cu alt mijloc de
probă.

Cu toate acestea, fiind vorba de un imobil supus înscrierii în cartea

funciară, devin incidente şi prevederile art. 1244 din Noul Cod civil,
potrivit cărora, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care
strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în
cartea funciară trebuie încheiate prin înscris autentic.

Prin urmare, dacă locuinţa este bun comun sau proprietate pe cote-
părţi, având în vedere că fiecare soţ devine parte în actul de
dispoziţie, consimţământul ambilor soţi fiind cerut şi în calitate de
coproprietari, acesta trebuie să îmbrace chiar forma autentică cerută
ad validitatem de art. 1244 C.civ.
 - dacă locuinţa este proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi, actul
prin care soţul neproprietar îşi exprimă consimţământul nu trebuie să
fie autentic.

Limite În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim,

celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să
autorizeze încheierea actului”

Durata căsătoriei
Protecţia specială prevăzută de art. 322 C.civ. există atâta timp cât
durează căsătoria, (chiar dacă ar interveni o schimbare a regimului
matrimonial în timpul căsătoriei), vocaţia conjugală a locuinţei putând
subzista chiar şi în perioada în care soţii sunt separaţi în fapt sau se află
în curs de divorţ.

Sancţiunea Actul de dispoziţie încheiat fără consimţământul celuilalt soţ este lovit
de nulitate relativă.
Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere
anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă
despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului
matrimonial.
- În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a
dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-
interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor
a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei
Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită de
către soţul al cărui consimţământ a fost nesocotit la încheierea
actului.
- „încetarea regimului matrimonial” trebuie înţeleasă încetarea
regimului matrimonial consecutivă desfacerii, încetării, constatării
nulităţii sau anulării căsătoriei, iar nu şi modificarea regimului
matrimonial în timpul căsătoriei.

- Radierea notării: în baza hot. Jud prin care s-a pronunțat divorțul și încredințarea copiilor+ în timpul
căsătoriei pe baza declarației autentice (trebuie neapărat a soțului neproprietar, a celui proprietar nu este
obligatorie pt că îi profit). Dacă imobilul este bun comun al soților, supuși unui regim de comunitate legală sau
convențională se aplică prevederile art. 345- schimbarea destinației bunului comun se poate face doar prin
acordul ambilor soți.+dacă o terță persoană cere radierea este necesar consimțământul ambilor soți.

2. Bunurile mobile care servesc locuinței familiei

- Un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei
- Regula este aplicată cu prioritate față de regimul secundar. În cazul comunității legale se derogă de la
regula potrivit căreia un soț poate dispune singur cu titlu oneros asupra bunurilor comune
- Sancţiunea : soţul care nu şi-a dat consimţământul la deplasarea bunurilor mobile poate cere
daune-interese de la celălalt soţ. De asemenea, în cazul actelor de înstrăinare, soţul care nu şi-a dat
 consimţământul la încheierea actului nu poate cere anularea actului decât dacă terţul dobânditor a fost
de rea-credinţă, respectiv a cunoscut calitatea bunului mobil de bun care mobilează sau decorează
locuinţa familiei. Dacă terţul dobânditor nu a cunoscut calitatea/destinaţia bunurilor în cauză şi nici
împotrivirea celuilalt soţ, fiind deci de buna-credinţă, nu se poate solicita anularea actului juridic, soţul al
cărui consimţământ nu a fost obţinut putând pretinde numai daune-interese de la soţul dispunător

Cheltuielile căsătoriei

- Art. 325 soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia la cheltuielile căsătoriei, dacă
prin convenție martimonială nu s-a prevăzut altfel
- Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei este făcută doar de un soț ete
considerate nescrisă
- Art 326 munca fiecăruia dintre soți în gospodărie și pt creșterea copiilor reprezintă o contribuție la
cheltuielile căsătoriei
- obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei are un caracter succesiv şi permanent c aracter
succesiv și permanent
- Fiind un efect legal al căsătoriei, această obligaţie nu implică în mod necesar o comunitate de
viaţă a soţilor, contribuţia datorându-se, în principiu, şi în situaţia în care soţii sunt despărţiţi în fapt,
precum şi în timpul procesului de divorţ.
- Obligația poate fi asigurată și prin constrângere juridică

Independența economică și socială reciprocă a soților

- Independența profesională- fiecare soț este liber să își exercite o profesie și să dispuună de veniturile
încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin. Această putere nu poate fi anihilată sau limitată prin așa
numitele clauze de administrare coniunctă.
- 328- participarea unuia dintre soți la exercitarea profesiei celuilalt – poate obține o compensație în
măsura îmbogățirii acestuia- pe principiul îmbogățirii fără justă cauză. Soțul nu are dreptul la compensație
dacă participarea se înscrie în cadrul îndatoririi generale de sprijin reciproc.

Libertatea fiecărui soţ de a dispune de veniturile obţinute din exercitarea profesiei. În categoria „veniturilor
încasate” intră toate acele venituri profesionale ale unui soţ, oricare ar fi originea şi natura: nu doar salariul,
stricto sensu, ci şi ansamblul accesoriilor acestuia (indemnizaţii, prime etc.), precum şi sumele de bani
încasate cu titlu de substitut al salariului (compensaţia acordată în cazul desfacerii contractului individual de
muncă, pensiile etc.). De asemenea, trebuie incluse în sfera acestei noţiuni şi veniturile profesionale rezultate
din desfăşurarea unei activităţi care nu are caracter salarial (onorarii, drepturi de autor şi altele asemenea).

- libertatea nu este absolută, exercitându-se în condiţiile legii

- natura juridică a salariului depinde de regimul matrimonial.

Independența patrimonială a soților

Încheierea de acte juridice

- Art 317* dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte jridice cu celălalt
soț sau cu terți.
Depozite bancare – fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt depozite bancare+orice operațiuni.
În raport cu societatea bancară, soțul titular are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătorie, dreptul de a dispune
de fondurile depuse, dacă prin hot. Jud executorie nu s-a dispus altfel (se poate pune însă proprire asigurătorie pt
sumele de bani din cont pt împărțirea bunurilor comune). Nu sunt avute în vedere contractual de credit sau
descoperitul bancar.

- norma are caracter imperativ

Dreptul la informare : Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi
datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanţei de tutelă – art 318.

Considerăm însă că acţiunea unuia dintre soţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 318, poate fi admisă numai dacă soţul
reclamant justifică un interes legitim şi nu acţionează doar din spirit de şicană ori simplă curiozitate.
Adaptarea regimului matrimonial în situaţia de criză

Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi: intervine în anumite situaţii în care, în interesul
familiei, unul dintre soţi este abilitat de justiţie, în mod excepţional, să exercite drepturile pe care le are celălalt soţ
potrivit regimului matrimonial.

art 315 : În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere
instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului
matrimonial. Prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat.

Natuta juridică : mandat judiciar

Cauze : este aplicabil în situaţiile în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa.

-imposibilitate de a-şi manifesta voinţa” acoperă două tipuri de situaţii, imposibilitatea putând fi de natură fizică
(ipoteza în care voinţa unuia dintre soţi nu se poate forma în mod valabil, spre exemplu, alienaţie, debilitate
mintală, paralizie, comă etc.) sau de natură socială (absenţă îndelungată, dispariţie, prizonierat – caz în care voinţa
celuilalt soţ nu poate fi cunoscută).

Nu este necesar ca aceste cauze, care legitimează acordarea mandatului judiciar, să fie absolute: important este
ca impedimentul să fie constatat la momentul la care consimţământul unuia dintre soţi este necesar a fi
exprimat.
De asemenea, faţă de cele mai sus arătate, nu poate fi considerat că se află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa soţul care se opune la îndeplinirea unui act de către celălalt, deoarece soţul care se opune, prin ipoteză,
nu este în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, dimpotrivă el şi-o exprimă, dar în sens negativ.

Art. 315 alin. (1) prevede posibilitatea pentru soţul mandatar de a-l reprezenta pe celălalt soţ în „exercitarea
drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”. Dispoziţia este aplicabilă indiferent de regimul
matrimonialcăruia soţii îi sunt supuşi şi vizează ansamblul bunurilor soţilor (proprietate exclusivă, comune sau
proprii) şi toate puterile de ordin patrimonial.

Astfel, în temeiul acestui text un soţ poate primi abilitare judiciară, chiar dacă nu este titularul niciunui drept cu
privire la bunurile respective, actele preconizate având ca obiect bunuri proprietate exclusivă a celuilalt soţ (în
cadrul separaţiei de bunuri) sau bunuri proprii ale soţului reprezentat (în cadrul comunităţii de bunuri). De
asemenea, textul este aplicabil şi în cazul bunurilor asupra cărora soţii au un drept de proprietate pe cote-părţi.

Cu privire la comunitatea legală, pentru situaţiile în care legea impune consimţământul ambilor soţi, (spre exemplu,
actele de dispoziţie grave cu privire la imobile), s-ar putea obţine un asemenea mandat judiciar, dacă unul dintre
soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa. Dacă un soţ încheie singur asemenea acte, fără a avea
încuviinţarea instanţei, actul este lovit de nulitate relativă.

Limite : sunt fixate prin hotărârea judecătorească

Reprezentarea poate fi generală (pentru exercitarea tuturor drepturilor/puterilor soţului

reprezentat, dar, ca şi în dreptul comun, numai în ceea ce priveşte actele de administrare) ori
poate fi specială (limitată la un act particular, fie de administrare, fie de dispoziţie, având ca
obiect bunuri determinate).
Condiţiile reprezentării trebuie să rezulte expres din cuprinsul hotărârii judecătoreşti, fiind
fixate sau cel puţin trasate repere cu privire la condiţiile esenţiale ale actelor juridice.
Perioada de valabilitate a mandatului judiciar este, de asemenea, fixată de judecător.
Efecte : Soţul care a primit abilitarea judiciară acţionează ca un mandatar, consecinţa fiind aceea că efectele
actului juridic încheiat se produc exclusiv în persoana şi în patrimoniul soţului reprezentat. Numai în cazul bunurilor
comune, dacă legea impune consimţământul ambilor soţi, atunci actul va fi încheiat de soţul reprezentant în dublă
calitate: în nume propriu şi în numele soţului pe care-l reprezintă.

Încetare : În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află
în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.

Limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi

Potrivit art. 316 din Noul Cod civil, „(1) În mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune
în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul
de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri
poate fi prelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea
efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz. (2) Actele încheiate cu nerespectarea
hotărârii judecătoreşti sunt lovite de nulitate relativă. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe
să curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.

Natura măsurii : limită cu caracter judiciar a dreptului unuia dintre soţi de a dispune singur de anumite bunuri,
chiar şi în situaţia în care regimul matrimonial concret aplicabil i-ar conferi acest drept. Astfel, în cadrul
regimurilor comunitare se extinde practic domeniul de aplicare a regulii cogestiunii bunurilor comune (spre
exemplu, dacă în situaţie normală unul dintre soţi ar fi putut dispune singur de un bun mobil comun, prin aplicarea
acestei măsuri se condiţionează valabilitatea actului juridic de dispoziţie având ca obiect respectivul bun de
existenţa consimţământului ambilor soţi).

-măsura trebuie să privească anumite bunuri, nefiind de conceput luarea unei măsuri generale, prin care să se
limiteze dreptul unui soţ de a dispune de toate bunurile asupra cărora are putere potrivit regimului matrimonial.

- Pentru a putea fi dispusă, este necesar a fi întrunite cumulativ cerinţele prevăzute de alin. (1) al art. 316:
încheierea de către unul din soţi a unor acte juridice (a) prin care pune în pericol grav (b) interesele familiei (c).
Îndeplinirea acestor condiţii este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

Caracterele măsurii

 excepţională
  provizorie, precară -în sensul că măsura poate fi modificată sau ridicată şi înainte de împlinirea
termenului, dacă intervine o schimbare esenţială a împrejurărilor care au legitimat-o.

Sancţiunea : nulitarea relativă. Termenul special de prescripţie prevăzut de lege este de un an care începe
să curgă de la un moment subiectiv, respectiv data la care soţul care nu şi-a dat consimţământul a luat cunoştinţă
de existenţa actului.

- pentru opozabilitate faţă de terţi hotărea se comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitae imobiliară
sau mobiliară.

Regimul comunităţii legale

Trăsături

 regim de comunitate parţială : soţii au 2 categorii de bunuri /datorii: comune şi proprii. Asupra
bunurilor comune soţii au un drept de proprietate în devălmăşie.
 regim legal – se aplică în temeiul legii, ca efect al căsătoriei
 regim imperativ - atunci când viitorii soţi sau soţii optează pentru regimul comunităţii
convenţionale, ei nu pot reglementa prin convenţia lor matrimonială decât anumite aspecte, pentru toate
celelalte aspecte urmând a se aplica regimul comunităţii legale
 regim mutabil. * poate fi modificat pe cale convenţională sau judiciară

Bunuri comune ale soţilor

- potrivit art. 339 C.civ., „Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de
la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.

Noţiunea de bunuri : bunuri corporale dar şi incorporale (drepturi reale şi de creanţă, precum şi acţiunile cu
caracter patrimonial).

Precizăm că noţiunea de bunuri comune este mai cuprinzătoare decât aceea de proprietate comună a soţilor,
deoarece bunurile comune nu se referă doar la dreptul de proprietate comună a soţilor, ci şi la celelalte drepturi
reale, precum şi la drepturile de creanţă. Mai mult, se consideră că în sfera bunurilor comune trebuie cuprinsă nu
numai dobândirea unui drept, ci şi dobândirea posesiunii asupra unui bun, cu titlul unei aşa-zise „comunităţi de
fapt”

Noţiunea de dobândire

Bunurile devin comune fără a deosebi, în principiu, între modurile de dobândire, cu excepţia bunurilor dobândite
prin moştenire legală şi a bunurilor dobândite prin donaţie sau testament, care sunt bunuri proprii, afară de cazul
în care dispunătorul a prevăzut că sunt comune. Prin urmare, în ceea ce priveşte drepturile reale, bunul devine
comun fie că a fost dobândit printr-un mod originar (accesiunea, uzucapiunea, dobândirea bunurilor mobile prin
posesiunea de bună-credinţă), fie printr-un mod derivat (contractul, hotărârea judecătorească constitutivă de
drepturi). Tot astfel, în ceea ce priveşte drepturile de creanţă, nu interesează, în principiu, modul lor concret de
dobândire (contractul sau actul unilateral, faptul juridic licit sau ilicit).

În ceea ce priveşte uzucapiunea : momentul dobândirii este momentul înregistrării cererii de înscriere a
uzucapiunii în cartea funciară pentru uzucapiunea extratabulară şi momentul înregistrării cererii de înscriere a
titlului nevalid (care se consilidează prin trecerea timpului) în cazul uzucapiunii tabulare.
Data dobândirii bunurilor
-bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale sunt bunuri comune de la data dobândirii lor, adică de
la data la care oricare dintre soţi devine titularul dreptului real sau de creanţă. În cazul drepturilor reale, nu
interesează data la care unul dintre soţi intră în posesia bunului, ci data dobândirii dreptului real.

Contractul de construire a unei Dreptul de proprietate asupra construcţiei nu se dobândeşte pe data

locuinţe cu credit încheierii contractului de construire, deoarece, fiind vorba de un bun
viitor, construcţia nu există încă. În temeiul contractului de construire se
dobândeşte un drept de creanţă care îndreptăţeşte la transmiterea
proprietăţii asupra construcţiei; dreptul de proprietate se dobândeşte
ulterior, pe data procesului-verbal de predare-primire a construcţiei. Prin
urmare, dacă se încheie contractul de construire înainte de căsătorie, dar
predarea-primirea locuinţei are loc în timpul căsătoriei, dreptul de creanţă
este bun propriu, dar dreptul de proprietate asupra construcţiei este bun
comun, afară de cazul în care preţul a fost achitat integral înainte de
căsătorie, când dreptul de proprietate va fi bun propriu, chiar dacă
predarea-primirea se face în timpul căsătoriei.
înainte de căsătorie se încheie un În temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare se dobândeşte un
antecontract de vânzare- drept de creanţă care îndreptăţeşte la transmiterea dreptului de
cumpărare, urmat de încheierea în proprietate. Dreptul de creanţă este bun propriu, dar, întrucât
timpul căsătoriei a contractului de transmiterea proprietăţii se realizează în timpul căsătoriei, bunul va fi
vânzare cumpărare considerat comun.

Cazul bunurilor dobândite cu plata data dobândirii bunului cumpărat este data încheierii contractului, în
preţului în rate funcţie de care se stabileşte dacă bunul este propriu (dacă data dobândirii
este înaintea căsătoriei) sau comun (dacă data dobândirii este în timpul
căsătoriei) . Perioada plăţii ratelor nu are deci importanţă pentru
determinarea naturii bunului. Cu toate acestea, plata ratelor nu este lipsită
de orice consecinţă:
a) dacă bunul este dobândit înainte de căsătorie, iar o parte din rate sunt
plătite în timpul căsătoriei, bunul rămâne propriu, dar plata ratelor de
către soţul proprietar poate influenţa
contribuţia sa la dobândirea bunurilor comune în ansamblul lor, în sensul
diminuării acestei contribuţii;
b) dacă bunul este dobândit în timpul căsătoriei, dar ratele nu au fost
integral plătite înainte de desfacerea acesteia, bunul este comun, iar la
partaj obligaţia de plată a restului ratelor va fi inclusă în pasivul masei de
împărţit.
Rezolvarea problemei este similară şi în cazul imobilelor construite cu
credit, când predarea construcţiei – bun viitor – are loc ulterior încheierii
contractului de credit. Într-o asemenea ipoteză, interesează data
procesului-verbal de predare-primire, dată la care se dobândeşte dreptul
de proprietate asupra imobilului
Cazul bunurilor dobândite prin - în cazul termenului, bunul dobândit în timpul căsătoriei printr-o
actele juridice afectate de convenţie afectată de termen este bun comun, deoarece termenul nu
modalităţi, respectiv termen şi afectează însăşi existenţa dreptului; tot astfel, bunul comun înstrăinat de
condiţie soţi printr-o convenţie afectată de termen nu mai face parte din
comunitatea de bunuri
În cazul condiţiei suspensive, bunul nu se consideră dobândit până nu se
realizează condiţia, dar – o dată îndeplinită condiţia, chiar după desfacerea
sau încetarea căsătoriei – bunul va fi comun din momentul încheierii
contractului, dat fiind efectul retroactiv al condiţiei.
 În cazul condiţiei rezolutorii, bunul astfel dobândit este bun comun de la
data contractului, însă dacă s-a împlinit condiţia rezolutorie, dreptul de
proprietate comună a soţilor este desfiinţat cu efect retroactiv; bunul
comun al soţilor înstrăinat sub condiţie rezolutorie nu mai face parte din
comunitatea de bunuri, însă dacă se realizează condiţia, contractul se
desfiinţează cu efect retroactiv şi se va considera că bunul nu a ieşit
niciodată din comunitatea de bunuri a soţilor

Dovada bunurilor comune : prezumţia de comunitate - Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită. Prezumţia
este relativă.

Bunurile proprii ale soţilor- sunt expres prevăzute de lege

În practica judecătorească s-a decis că bunul dobândit de un

a bunurile dobândite prin moştenire legală, legat soţ de la tatăl său, în temeiul unui contract de vânzare-
sau donaţie, cu excepţia cazului în care cumpărare prin care tatăl îşi rezervă dreptul de uzufruct este
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele bun propriu, în temeiul prezumţiei de donaţie instituită de
vor fi comune; art. art. 1091 alin. (4) C.civ.

- Donaţiile între soţi sunt permise, fiind însă esenţialmente

revocabile

În legătură cu darurile de nuntă , se consideră că indiferent

dacă sunt făcute de părinţii unuia dintre soţi sau de alte
persoane sunt bunuri comune, deoarece, din împrejurările
în care sunt făcute, şi anume cu ocazia serbării nunţii, şi
având în vedere că scopul lor îl constituie formarea
începutului de patrimoniu comun al soţilor, se poate
prezuma intenţia dispunătorului de a-i gratifica pe ambii
soţi. Trebuie însă menţionat faptul că darul de nuntă trebuie
înţeles ca dar obişnuit, prin care se respectă un obicei social.
De aceea, se consideră că donaţiile făcute cu ocazia nunţii, în
special de părinţii unuia dintre soţi, în măsura în care
constau în sume mari de bani sau bunuri de valoare nu devin
bunuri comune, ci sunt bunuri proprii ale soţului ai cărui
părinţi au făcut donaţia, afară de cazul în care aceştia ar face
precizarea expresă că au înţeles să-i gratifice pe ambii soţi

b) bunurile de uz personal – Bunurile de lux nu sunt proprii ci comunedacă au valoare

ridicată, în raport cu veniturile soţilor şi nivelul lor de viaţă şi
au fost dobândite în scopul investirii economiilor soţilor .

c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia
dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond
de comerţ care face parte din comunitatea de
bunuri;
Chiar dacă un soţ exercită mai multe profesii, bunurile
destinate fiecăreia dintre acestea sunt bunuri proprii.
În cazul în care un soţ a exercitat succesiv mai multe profesii,
bunurile care au servit exercitării oricăreia dintre acestea
sunt proprii şi atunci când profesia anterioară a fost definitiv
părăsită, căci odată ce bunul a devenit propriu nu există niciun
temei juridic pentru a considera că, după încetarea sau
întreruperea exercitării acelei profesii, bunul devine comun.
 - dacă soţii au aceeaşi profesie, bunurile pe care le folosesc
pentru exercitarea profesiei lor nu sunt comune în sensul art.
339 C. civ., ci soţii au asupra lor un drept de proprietate
comună pe cote-părţi, iar cota-parte ideală şi abstractă a
fiecăruia din dreptul de proprietate asupra bunurilor
respective este bun propriu
d) drepturile patrimoniale de proprietate se distinge de bunurile de art 341- veniturile cuvinte în
intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra temeiul unui drept de proprietate intelectuală, care sunt
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat; considerate bunuri comune.
Prin urmare, deşi aceste drepturi patrimoniale sunt bunuri
proprii, veniturile încasate din exploatarea operei sunt
bunuri comune, urmând regimul asemănător salariului.

e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau În practica judecătorească s-a decis că premiul, în sensul
acestui text, nu cuprinde premiile obţinute ca formă specială
recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de de salarizare (premiile anuale, salariile de merit, stimulente
invenţii şi alte asemenea bunuri; etc.), prevăzute de legislaţia muncii, ci numai premiile pentru
merite deosebite (premiile pentru opere artistice sau
ştiinţifice, pentru prestaţii sportive de excepţie etc.).
Câştigurile realizate în timpul căsătoriei pe librete de
economii C.E.C. şi la diferite sisteme de loterie, precum şi
premiile în cadrul unor jocuri de noroc nu sunt premii în
sensul art. 340 lit. e). Din punct de vedere juridic, aceste
câştiguri sunt producte, deoarece nu au caracter de
periodicitate şi câştigul consumă substanţa bunului (de
exemplu, valoarea biletului de participare). Aceste câştiguri
sunt bunuri comune sau proprii, după cum sumele cu care
s-a participat la joc aparţin uneia sau alteia dintre aceste
categorii.
- recompensele sunt plătite pentru activităţi deosebite, cu
caracter accidental (de exemplu, recompensa pentru găsirea
unui bun sau pentru merite deosebite în realizarea unor
invenţii sau inovaţii). Nu intră, aşadar, în această categorie a
bunurilor proprii, recompensele din cadrul sistemului de
salarizare
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile - trebuie să fie vorba de o asigurare de persoane şi nu de
pentru orice prejudiciu material sau moral adus bunuri. În cazul unei asigurări de bunuri, indemnizaţia va fi
unuia dintre soţi; bun propriu sau comun în funcţie de natura juridică a bunului
asigurat, în temeiul subrogaţiei cu tilu universal.

În cazul despăgubirilor, sunt bunuri proprii atât dreptul de

creanţă având ca obiect despăgubirea, cât şi sumele
încasate cu titlu de despăgubiri. De asemenea, sunt bunuri
proprii şi despăgubirile acordate cu titlu de daune morale
pentru prejudiciul cauzat persoanei. Aceste bunuri sunt
proprii, deoarece sunt strâns legate de persoana soţului
prejudiciat.
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care
înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul
dobândit în schimbul acestora;
 h) fructele bunurilor proprii.

Calificarea anumitor categorii de bunuri

Salariul ca drept de creanţă, deşi este dobândit în timpul căsătoriei nu este
bun comun, ci bun propriu
iar suma dobândită este bun comun
Sumele economisite şi depuse la bancă Depunerea unor sume de bani nu schimbă natura juridică a
acestora, ceea ce înseamnă că sunt, după caz, bunuri comune sau
proprii, aşa cum au fost la data depunerii
Construcţiile efectuate de soţi pot fi întâlnite mai multe situaţii, în funcţie de cine este
proprietarul terenului, de natura juridică a mijloacelor folosite, de
existenţa sau lipsa consimţământului proprietarului terenului cu
privire la edificarea construcţiei.
- se aplică dispoziţiile din materia accesiunii imobiliare art 577-597
Sporul valorii imobilului bun propriu al unuia Dacă sporul de valoare se realizează cu mijloace care sunt bunuri
dintre soţi proprii ale soţului proprietar, el va fi bun propriu.
Dacă, însă, se realizează cu mijloace care sunt bunuri comune,
natura de bun propriu sau bun comun a sporului de valoare
depinde de următoarele împrejurări de fapt:
a) îmbunătăţirile sau reparaţiile efectuate în timpul căsătoriei nu
au dus la transformarea esenţială a imobilului, ci doar la sporirea
valorii lui, caz în care imobilul rămâne bun propriu, dar sporul de
valoare este bun comun;
b) îmbunătăţirile sau reparaţiile au dus la transformarea
esenţială a imobilului, astfel încât acesta a devenit un bun nou, caz
în care acest bun va fi comun.

Dovada bunurilor proprii

În doctrină şi în practica judecătorească s-a considerat că în cazurile în care calitatea de bun propriu rezultă dintr-un act
juridic încheiat de către un soţ cu un terţ, dacă soţul dobânditor trebuie să facă dovada calităţii de bun propriu a bunului
astfel dobândit în raporturile sale cu celălalt soţ, întrucât se poate folosi de orice mijloc de probă, înseamnă că se derogă
de la dreptul comun în ceea ce priveşte forma cerută de lege ad probationem și data certă.

Aceasta înseamnă că, deşi este vorba de un bun propriu, dobândit de unul dintre soţi printr-un act juridic, dovada
între soţi se poate face cu orice mijloace de probă, chiar dacă, potrivit dreptului comun, este necesar un înscris ad
probationem.

De asemenea, deşi există un înscris în care figurează ambii soţi ca dobânditori ai bunului, se poate face dovada
contrară, în sensul că bunul nu este comun, ci propriu, preţul fiind plătit mai înainte de către părinţii unuia dintre
soţi, care au înţeles astfel să-l gratifice pe copilul lor. Altfel spus, se poate face dovada peste un înscris, în sensul
că, în realitate, s-a plătit un preţ mai mare decât cel indicat în înscris.

De asemenea, alin. (3) al art. 343 instituie o regulă nouă în materia probaţiunii bunurilor proprii, în sensul că, pentru
bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către
notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba
contrară, că bunurile sunt comune.

Pasivul matrimonial
Pasivul patrimoniului fiecăruia dintre soţi cuprinde două categorii de datorii: datorii personale şi datorii comune.
În mod corespunzător, soţii au două categorii de creditori: personali şi comuni.
- datoriile soţilor sunt prezumate că sunt personale, ale fiecăruia dintre ei, iar comune sunt numai datoriile
expres şi limitativ prevăzute de lege.
Datorii comune –art 351
a) obligaţiile născute în legătură
cu conservarea, administrarea
sau dobândirea bunurilor
comune;
b) obligaţiile pe care le-au
contractat împreună;
c) obligaţiile asumate de
oricare dintre soţi pentru
acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului
cauzat prin însuşirea, de către
unul dintre soţi, a bunurilor
aparţinând unui terţ, în
măsura în care, prin aceasta,
au sporit bunurile comune ale
soţilor.”
Datoria este comună, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) Obligația să fie asumată de unul dintre soți;
b) Să fie vorba de o obligație în legătură cu conservare, administrarea sau
dobândirea unui bun comun (debitum cum re iunctum);
c) Cheltuiala să fie în legătură cu un bun comun
Condiţii
a) obligaţia să fie asumată de soţi, fie prin contract, fie prin act unilateral.
Deşi textul se referă expres la obligaţiile „contractate”, aceeaşi trebuie să fie
soluţia şi în cazul în care obligaţia este asumată de soţi printr-un act unilateral
(promisiune unilaterală sau promisiune publică de recompensă).
b) obligaţia să fie asumată de soţi împreună. Formula împreună trebuie
înţeleasă în sens larg, astfel:
- obligaţia poate fi asumată concomitent sau succesiv;
- obligaţia poate fi asumată prin acelaşi act sau prin acte separate;
- obligaţia poate fi asumată sub modalităţi diferite (de exemplu, un soţ se
obligă pur şi simplu, iar celălalt sub termen sau condiţie);
- obligaţiile ambilor soţi pot fi principale sau accesorii ori obligaţia unuia dintre
ei este principală, iar cealaltă accesorie;
- obligaţia este comună fără a deosebi după cum este divizibilă, solidară sau
indivizibilă.
- obligaţiile pot fi asumate fie direct, fie prin reprezentare. Un soţ poate să îl
reprezinte pe celălalt soţ, în temeiul unui mandat.
Condiţii
Să fie vorba de obligaţii asumate, chiar dacă textul se referă expres doar la
contract, întrucât şi actul unilateral poate fi izvor de obligaţii;
b) Obligaţia să fie asumată doar de unul dintre soţi;
c) Cauza obligaţiei să fie îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei, în raport
cu nivelul de viaţă al soţilor (de exemplu, este comună în temeiul acestei
dispoziţii legale obligaţia contractată de unul dintre soţi pentru îngrijirea cu
medicamente a celuilalt soţ)
Condiţii
a) prejudiciul să fie cauzat prin însuşirea ilicită a unui bun. Noţiunea de
„însuşire ilicită” acoperă atât fapta penală, cât şi delictul civil;
b) chiar dacă textul se referă expres la „proprietate”, se are în vedere nu
numai bunul ca obiect al dreptului de proprietate, ci şi al celorlalte drepturi,
precum cele corespunzătoare dreptului de proprietate publică [dreptul de
administrare, de concesiune sau de folosinţă;
c) faptul însuşirii să fie săvârşit de unul dintre soţi;
d) bunurile comune să fi înregistrat o sporire. „Sporul” trebuie înţeles în sens
larg, atât ca achiziţionare de noi bunuri sau mărirea valorii celor existente, cât
şi în sensul de evitare a scăderii valorii bunurilor comune.
 e) existenţa unei legături de cauzalitate între însuşirea săvârşită de unul
dintre soţi şi sporirea valorii bunurilor comune. Legătura de cauzalitate poate
fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Datoria este comună doar în limita sporului de valoare, pentru repararea
prejudiciului integral răsâpunzând soţul vinovat.
În limita sporului de valoare, creditorul va putea urmări oricare dintre
bunurile comune, iar nu numai bunurile comune care au înregistrat un spor
de valoare.
Soţul vinovat răspunde în temeiul art. 998- răspundere pentru fapta proprie iar
celălalt soţ răspunde în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză şi numai în măsura
sporului de valoare pe care l-a înregistrat partea sa din comunitatea de bunuri.

Regimul juridic al datoriilor personale

- bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. Cu toate acestea, după urmărirea
bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în
măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, astfel încât se
respectă regula potrivit căreia creditorii personali nu pot urmări decât bunurile proprii.

- În ipoteza în care creditorii personali ai unui soţ urmăresc bunurile comune ale soţilor, celălalt soţ poate invoca
beneficiul de discuţiune, solicitând urmărirea prealabilă a bunurilor soţului debitor. Dacă bunurile proprii ale acestuia
nu sunt îndestulătoare, creditorii săi personali pot cere împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească, însă
numai în măsura necesară satisfacerii creanţei lor.

Întrucât textul interzice numai urmărirea bunurilor comune, iar nu şi indisponibilizarea lor, creditorii personali pot
cere luarea unor măsuri asiguratorii (sechestru asigurator, poprire asigurătorie) asupra bunurilor comune.

Regimul juridic al datoriilor comune

Potrivit art. 352 C.civ., în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune,
soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile
creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la
data plăţii datoriei.

De asemenea, soţul care a plătit datoria comună are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la
acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.

Potrivit art. 354 veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru
datoriile comune asumate de către celălalt soţ, cu excepţia obligaţiilor asumate pentru acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei.

Funcţionrea regimului comunităţii comune

1. Gestiunea paralelă

Potrivit art 345 Fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Cu toate
acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor. (2) De asemenea, fiecare
soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune,
precum şi acte de dobândire a bunurilor comune.
Sunt supuse gesiunii paralele
 actele de conservare asupra bunurilor mobile şi imobile
 actele de folosinţă asupra bunurilor mobile şi imobile
 actele de administrare asupra bunurilor mobile şi imobile
 actele de dispoziţie cu titlu oneros asupra bunurilor mobile care, potrivit legii, nu sunt
supuse unor formalităţi de publicitate
 darurile obişnuite
 actele de dobândire a bunurilor comune

Soţul care, prin actele pe care le-a încheiat singur, a prejudiciat interesele celuilalt soţ legate de comunitatea de
bunuri, răspunde pentru prejudiciul cauzat. Actul rămâne valabil, astfel încât drepturile terţilor nu pot fi afectate
(desfiinţate), dar soţul care a încheiat singur actul poate fi obligat la despăgubiri faţă de celălalt soţ. Natura juridică
a acestei răspunderi : răspundere civilă delictuală.

Potrivit art. 386 actele cu titlu oneros asupra bunurilor mobile a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii,
anumitor formalităţi de publicitate, precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate
de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ, sunt lovite de nulitate relativă, dacă au fost făcute în
frauda celuilalt soţ.

Cogestiunea – presupune consimţământul expres al ambilor soţi

Acte supuse cogestiunii

- actele de dispoziţie cu titlu De exemplu, intră sub incidenţa acestui text şi nu pot fi făcute decât cu
oneros asupra imobilelor bunuri consimţământul expres al ambilor soţi, vânzarea sau schimbul având ca
comune; obiect un teren sau o construcţie bun comun, grevarea unui teren bun
comun cu o servitute ori constituirea unei ipoteci asupra unui astfel de
bun.
De asemenea, regula se aplică numai actelor de dispoziţie între vii, iar nu şi
actelelor din cauză de moarte.
- textul se referă numai la înstrăinarea bunurilor imobile, iar nu şi la
dobândirea de bunuri imobile. Deci, un soţ poate să cumpere singur un
imobil , dar nu poate, ulterior, să vândă acel imobil decât dacă are
consimţământul expres al celuilalt soţ

În privinţa antecontractul de vânzare- cumpărare având ca obiect un

imobil, acesta este valabil încheiat de un soţ, deoarece nu este un act de
dispoziţie, dar în lipsa consimţământului expres al celuilalt soţ nici nu este
posibilă perfectarea acestuia printr-o hotărâre judecătorească care să ţină
loc de contract.

În ceea ce priveşte pactul de opţiune este necesar acordul ambilor soţi,

pentru însăşi validitatea pactului de opţiune. În caz contrar, înseamnă că
lipseşte una dintre condiţiile esenţiale de validate ale pactului de opţiune,
fiind evident că nu se poate produce efectul prevăzut la art. 1278
-actele de dispoziţie cu titlu Sunt avute în vedere unele bunuri mobile corporale (de exemplu, nave,
oneros asupra bunurilor mobile a aeronave etc.),
căror înstrăinare este supusă
formelor de publicitate;
 - actele cu titlu gratuit între vii, cu - toate actele de înstrăinare având ca obiect bunuri comune pot fi valabil
excepţia darurilor obişnuite; încheiate numai cu acordul ambilor soţi.
+ acte dezinteresate (comodat)
- Schimbarea destinaţiei unui bun se poate realiza fie prin acte materiale, fie prin acte juridice, caz în care, în
comun lipsa consimţământului expres al ambilor soţi, este afectată valabilitatea
actului juridic.
De exemplu, închirierea pe o durată de 2 ani a unui imobil bun comun, care
are destinaţie de locuinţă poate fi făcută de un singur soţ. Însă, în măsura în
care, prin închiriere, se schimbă şi destinaţia imobilului, care ar urma să fie
utilizat ca spaţiu comercial sau ca birou notarial, atunci este necesar
consimţământul expres al ambilor soţi.

Modalităţi de exprimare a consimţământului

În primul rând, este impusă condiţia încheierii actului de comun acord.

Dacă însă iniţiativa încheierii actului aparţine doar unuia dintre soţi, acesta trebuie să aibă şi consimţământul celuilalt
soţ.

Sancţiuni :

1. nulitatea relativă şi totală (deoarece nu se cunosc cotele-părţi ale soţilor pentru a se putea considera că nulitatea
loveşte actul doar în ceea ce priveşte partea din bun ce se cuvine soţului care nu şi-a dat consimţământul).

2. Înstrăinarea nu devine valabilă după ce bunul respectiv este împărţit între soţi, având în vedere efectul
constitutive al partajului

În ceea ce priveşte efectele nulităţii faţă de terţul contractant , art. 347 alin. (2) C.civ. prevede că terţul dobânditor
care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii,
iar, în această ipoteză, soţul lezat prin neexpri-marea consimţământului putând pretinde doar daune-interese de
la celălalt soţ.

De asemenea, prin excepţie, soţul care nu şi-a dat consimţământul ca celălalt soţ să întrebuinţeze bunuri comune
pentru a deveni singur acţionar la o societate comercială ale cărei acţiuni se tranzacţionează pe o piaţă
reglementată nu poate cere decât daune-interese de la celălalt soţ.

Dacă unul dintre soţi a înstrăinat un bun – mobil sau imobil – printr-un act cu titlu gratuit, fără consimţământul
celuilalt soţ, efectele nulităţii ar trebui să le suporte şi terţul dobânditor, chiar dacă a fost de bună-credinţă şi a
depus diligenţele necesare.

Exerciţiul acţiunilor comune

- cf art 643, Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune
privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. (2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul
coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt
opozabile celorlalţi coproprietari.

Gestiunea exclusivă - actele supuse acestui mecanism nu pot fi îndeplinite decât de unul dintre soţi, în virtutea
caracterului personal al actului săvârşit.

Intră în această categorie:

  legatul
 gestiunea sumelor de bani sau a titlurilor aflate în conturile deschis pe numele unuia dintre soţi
 titluri de valoare - deşi sunt bunuri comune, soţul care este asociat exercită singur toate drepturile
ce decurg din această calitate

Gestiunea bunurilor prorii

- fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii.

Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei

Potrivit art. 358 C.civ., în timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin
act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună-învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînţelegere.

Prin urmare, în timpul căsătoriei se poate face un partaj amiabil al bunurilor comune, prin act notarial, sau, în caz
de neînţelegere, pe cale judecătorească, fără însă ca legea să mai condiţioneze admisibilitatea acţiunii de partaj de
dovada unor motive temeinice.

- sunt permise convenţii referitoare la suspendarea partajului, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 672
C.civ., respectiv să nu fie încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani, iar în cazul imobilelor să fie încheiate în
formă autentică și supuse formalităților de publicitate prevăzute de lege.

Împărțeala are ca obiect partajul bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei, în întregime sau în parte,
după cum prevede art. 358 alin.

Potrivit art. 358 alin. (2), la împărţirea bunurilor comune se aplică în mod corespunzător prevederile art. 357 alin.
(2), în sensul că se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea
bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o
contribuţie egală.

Efectele partajului

1. Partajul la cererea unui soţ

Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii.

Bunurile comune care nu au fost împărţite îşi păstrează, firesc, acest caracter, după cum bunurile dobândite după partaj,
în timpul căsătoriei, vor fi bunuri comune, dacă nu se încadrează în categoriile de bunuri proprii. Cu alte cuvinte,
comunitatea de bunuri nu încetează, ci rămâne în fiinţă atâta timp cât va dura şi căsătoria.

Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei produce efecte numai pentru viitor.

2. Partajul la cererea creditorilor

Condiţii
a) creditorul personal al unuia dintre soţi să fi urmărit, în prealabil, bunurile proprii ale debitorului său, ceea ce înseamnă
că această acţiune are un caracter subsidiar;

b) bunurile proprii ale soţului debitor să se fi dovedit neîndestulătoare pentru acoperirea creanţei sale;

c) obiectul acţiunii creditorului să îl constituie bunurile comune ale soţilor, însă numai în măsura acoperirii creanţei sale.
Creditorii exercită acţiunea în împărţirea bunurilor comune în nume propriu, iar nu pe calea acţiunii oblice, în
numele soţului debitor, condiţiile de exercitare a celor două acţiuni de partaj fiind diferite.

Efecte: bunurile comune împărţite la cererea creditorului şi atribuite fiecărui soţ devin bunuri proprii. Bunurile
neîmpărţite, ca şi cele dobândite ulterior, vor fi bunuri comune, pentru că regimul matrimonial al comunităţii de
bunuri îşi continuă existenţa atâta timp cât va dura căsătoria.

Partajul pe cale incidentală

Este posibil ca un creditor personal al unuia dintre soţi să pornească executarea silită asupra bunurilor comune.
Desigur, celălalt soţ are posibilitatea să invoce beneficiul de discuţiune şi să ceară ca acel creditor să urmărească
mai întâi bunurile proprii ale soţului debitor. Dacă, din diverse motive, nu are interes să ceară acest lucru (spre
exemplu, în mod evident, celălalt soţ nu are bunuri proprii care să poată fi urmărite), el poate formula contestaţie
la executare potrivit art. 399 şi urm. C. proc. civ. şi poate cere împărţeala bunurilor comune în cadrul contestaţiei,
conform art. 4001 C. proc. civ., care dispune: „Împărţirea bunurilor proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea
părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare”.

Acelaşi raţionament se aplică, mutatis mutandis, în cazul executării silite pornite de organele fiscale asupra
bunurilor comune ale soţilor pentru datoria fiscală a unuia dintre ei.

Bunurile şi datoriile soţilor în lumina legii societăţilor comerciale

- probleme privind: bunurile comune ca aport social, natura juridică a titlurilor de valoare, actele de dispoziţie
asupra titlurilor de valoare, natura juridică a datoriilor soţilor ca asociaţi.

Bunul comun ca aport social

Potrivit art. 349 alin. (1) C.civ., sub sancțiunea nulității prevăzută la art. 347, niciunul dintre soți nu poate singur,
fără consimțământul scris al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru
dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni. În cazul societăților comerciale ale căror acțiuni sunt
tranzacționate pe o piață reglementată, soțul care nu și-a dat consimțământul scris la întrebuințarea bunurilor
comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terți.

Art. 349 alin. (1) C.civ. are în vedere ipoteza specială a societăţilor și instituie o regulă specială, derogatorie, în
sensul că instituie regula cogestiunii, atât pentru actele prin care un soţ dispune aducerea unui bun comun ca
aport la o societate (faza constituirii societăţii), cât şi pentru actele de dobândire de părţi sociale sau de acţiuni
cu bunuri comune (faza ulterioară constituirii societăţii).

Natura juridică a titlurilor de valoare

Calitatea de asociat este independentă de natura juridică a bunului aportat (comun sau propriu), în sensul că natura
comună a bunului care a fost aportat sau cu care au fost achiziţionate părţile sociale sau acţiunile într-o societate
comercială nu generează de plano calitatea de asociaţi sau acţionari a ambilor soţi.

În schimb, natura juridică a bunului aportat determină calificarea corespunzătoare a titlurilor de valoare, de unde
rezultă că, atunci când aportul este bun comun, trebuie să se admită că şi părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri
comune, iar valoarea lor, precum şi dividendele intră în masa bunurilor comune. Prin urmare, nu este nicio
contradicţie în faptul că, deşi asociat este doar unul dintre soţi, aportul fiind bun comun, titlurile de valoare sunt
tot bunuri comune.
1. Un singur soţ devine acţionar/asociat

- numai soţul asociat dobândeşte drepturile ce decurg din această calitate

- răspunderea acestui soţ pt datoriile societăţii este personală, dacă bunurile societăţii sunt îndestulătoare

- părţile sociale /acţiunile sunt bunuri comune dar soţul asociat are gestiune exclusivă, inclusiv cu privire la
transferul părţilor sociale

- dividendele sunt bunuri comune

- în cazul lichidării comunităţii, părţile sociale/acţiunile intră în masa de împărţit, se atribuie soţului asociat/acţionar
care va fi obligat la plata unei sulte

2. Fiecare soţ devine acţionar/asociat

- soţii convin partajarea pe cote-părţi a bunului în vederea constituirii aportului (partaj ad hoc, fără a fi necesară
forma autentică). Cotele părţi sunt egale, dacă părţile nu hotărăsc altfel.

- fiecare soţ dobândeşte calitatea de asociat/acţionar corespunzătoare cotei-părţi din bunul respectiv

- răspunderea fiecărui soţ este personală dacă bunurile societăţii sunt îndestulătoare

- părţile sociale/acţiunile dobândite de fiecare soţ în schimbul aportului sunt bunuri proprii. Dividendele sunt bunuri
proprii.

Încetarea şi lichidarea regimului comunităţii

1. Încetarea regimului comunităţii de bunuri :. prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea
căsătoriei

Însă, regimul comunității legale de bunuri poate să înceteze și în cazul în care, în timpul căsătoriei, intervine
modificarea regimului matrimonial, în condițiile art. 369-372 C.civ., de exemplu, prin înlocuirea acestuia cu regimul
separației de bunuri.

În ceea ce privește nulitatea căsătoriei, în cazul căsătoriei putative, dacă cel puțin unul dintre soți a fost de bună
credință, înseamnă că a existat comunitatea de bunuri, fiind aplicabile regulile din materia divorțului (art. 304 alin.
2 C.civ.). Dacă însă ambii soţi au fost de rea-credinţă la încheierea căsătoriei lovite de nulitate sau, după caz,
anulată, atunci nulitatea produce efecte retroactive, considerându-se că nu a existat niciodată nici căsătorie şi nici
regim matrimonial. În acest caz, nu se pune, aşadar, problema lichidării comunităţii de bunuri, aplicându-se regulile
referitoare la bunurile dobândite în timpul concubinajului.

În toate aceste cazuri, regimul matrimonial încetează la data la care s-a produs disoluţia căsătoriei, în funcţie de
cauzele de încetare, desfacere sau desfiinţare a căsătoriei, luând însă în considerare şi unele dispoziţii speciale.

Efecte

- încetează pentru viitor aplicarea regulilor specifice acestui rem

- comunitatea de bunuri urmează să fie lichidată

Astfel, potrivit art. 355 alin. (1) „La încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau
act autentic notarial.”, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol „Când comunitatea încetează prin decesul unuia
dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile
soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire. ”
În cazul încetării regimului matrimonial prin constatarea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei putative,
lichidarea se face între soţi, după regulile din materia divorţului.

În cazul în care comunitatea încetează prin moartea unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor
şi moştenitorii soţului decedat, în sensul că: mai întâi se stabileşte cota care revine fiecăruia dintre soţi din
comunitatea de bunuri; apoi cota din comunitate care revine soţului decedat se include în masa succesorală.

Funcţionarea comunităţii post matrimoniale la desfacerea căsătoriei

La divorţ, regimul matrimonial încetează, însă comunitatea devălmaşă a soţilor poate continua să
supravieţuiască până la realizarea lichidării, respectiv a împărţelii bunurilor comune.

Art. 356 din Noul Cod civil prevede că „Dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei,
foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi ce revine
fiecăruia.

Deşi textul se referă doar la desfacerea căsătoriei, el este aplicabil şi în cazul desfiinţării căsătoriei putative, când
se aplică prin asemănare dispoziţiile de la divorţ, potrivit art. 304 alin. (2).

Aceeaşi este soluţia şi în cazul în care se realizează modificarea regimului comunităţii legale prin înlocuirea lui cu
un regim de separaţie de bunuri (art. 369-370), deoarece şi în acest caz comunitatea legală de bunuri încetează.

Dacă soţii nu au procedat la împărţirea bunurilor comune odată cu încetarea comunităţii de bunuri (prin desfacerea
căsătoriei, desfiinţarea căsătoriei putative sau înlocuirea comunităţii de bunuri cu separaţia de bunuri),
comunitatea de bunuri supravieţuieşte, iar proprietatea comună a soţilor va avea în continuare natura juridică a
unei proprietăţi devălmaşe.

Atunci când comunitatea de bunuri încetează odată cu încetarea regimului matrimonial (divorţ, desfiinţarea
căsătoriei putative), vor continua să se aplice doar prevederile legale din materia comunităţii legale de bunuri
care reflectă regimul proprietăţii devălmaşe (cum sunt cele referitoare la gestiunea bunurilor), iar nu şi celelalte
dispoziţii legale specifice regimurilor matrimoniale (de exemplu, cele care ţin de regimul primar imperativ).

Bunurile dobândite după divorţ sau, în cazul căsătoriei putative, după desfiinţarea acesteia, sunt proprietate
exclusivă a fiecăruia dintre foştii soţi şi nu mai alimentează comunitatea de bunuri.

Tot astfel, nu mai sunt comune bunurile dobândite după înlocuirea comunităţii cu separaţia de bunuri.

Lichidarea comunităţii de bunuri

În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz
de neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă
autentică notarială constituie act de lichidare.

Potrivit art. 357 C.civ. „(1) În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care
se va proceda la partajul bunurilor comune.
(2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la
dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii
au avut o contribuţie egală.

Soţii se pot însă învoi doar să transforme devălmăşia în indiviziune – caz în care nu este vorba de partaj, ci doar de
stabilirea contribuţiei fiecăruia la dobândirea bunurilor comune şi, pe cale de consecinţă, a cotelor- părţi din dreptul
de proprietate comună – sau să împartă bunurile în materialitatea lor, realizând un partaj propriu-zis.
Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele
moduri:

a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea
acestora;

b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile
legii, şi distribuirea preţului către coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.

Partajul prin hotărâre judecătorească

- Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor (are
natura unei hotărâri de expedient)

- dacă părţile nu se învoiesc, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce
se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de
alţi

- instanţa trebuie să stabilescă practic compunerea masei de împărţit în care intră numai bunurile comune ale
soţilor existente la data împărţelii.

De asemenea, instanţa este obligată să stabilească, pe baza susţinerilor părţilor şi a probelor administrate în cauză,
contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, pentru că, pe baza acestei contribuţii, va stabili cotele-
părţi conform cărora va dispune partajarea bunurilor.

- cotele de contribuţie se stabilesc raportat la totalitatea bunurilor comune, ca o masă patrimonială, şi nu

pentru bunuri privite izolat, individual determinate;
- din egalitatea soţilor, prevăzută de lege, se poate deduce o prezumţie simplă privind egalitatea contribuţiei
lor la dobândirea bunurilor comune, consacrată de art. 357 alin. (2);
- din probele administrate în cauză, pot să rezulte, însă, în mod concret, cote diferite de contribuţie ale soţilor la
dobândirea bunurilor comune, diferenţa putând să meargă până la o cotă de 100 % pentru un soţ şi de 0% pentru
celălalt. Pentru stabilirea cotelor, pot fi avute în vedere o serie de împrejurări, după cum urmează: veniturile
fiecăruia dintre soţi; munca efectivă a fiecărui soţ în gospodărie şi pentru creşterea copiilor; separaţia în fapt a
soţilor şi contribuţia singulară a unuia dintre ei, pe perioada separaţiei, la dobândirea bunurilor comune.

- valoarea bunurilor proprii ale unui soţ nu are influenţă în privinţa determinării cotei sale de contribuţie la
dobândirea bunurilor comune;
- sumele plătite de unul dintre soţi, în timpul căsătoriei, cu titlu de obligaţie personală (cum ar fi întreţinerea unui
copil din altă căsătorie) vor fi avute în vedere la stabilirea cotelor de contribuţie.
Pentru dovada contribuţiei soţilor la dobândirea bunurilor comune pot fi administrate orice mijloace de probă .

Dacă există pericolul înstrăinării sau deteriorării bunurilor comune, oricare dintre soţi poate cere luarea unor
măsuri asigurătorii (sechestrul judiciar, inventarierea bunurilor comune, potrivit procedurii asigurării dovezilor).

În ceea ce priveşte valoarea avută în vedere la realizarea partajului, instanţa trebuie să aibă în vedere valoarea de
circulaţie a bunurilor.

Efectele partajului : efect constitutiv, numai pentru viitor, ţinând totodată cont de efectul constitutiv al cărţii
funciare

Regimuri convenţionale
1. Comunitatea extinsă
- includerea în comunitatea, în tot sau în parte a unor bunuri sau obligații născute înainte sau după încheierea căsătoriei,
cu excepția bunurilor de uz personal și celor destinate profesiei
- în schimb se pot include celelalte bunuri personale: drepturile de proprietate intelectuală, fructele bunurilor propriii,
sumele de bani care înlocuiesc bunurile proprii.
- cu privire la liberalități, nu se vor include în activ bunurile cu privire la care donatorul ori testatorul a prevăzut expres
că vor fi proprietatea exclusivă a soțului gratificat.
- se poate exstinde și pasivul prin convenția soților.

2. Comunitatea restrânsă
- pot fi restrânse bunurile și datoriile prin convenție, incident că au fost dobândite înainte sau după căsătorie, cu excepția
obligațiilor prevăzute la art. 351 lit c – obligațiile asumate de oricare dintre soți pt acoperirea cheltuielilor comune ale
căsătoriei.
- bunurile trebuie să fie individualizate f clar

3. Clauze de modificare a gestiunii bunurilor

- se poate stipula obligativitatea acordului ambilor soți pt încheierea anumitor acte de administrare (doar cu privire
la bunurile comune NU și proprii).
- pt a fi valabilă clauza trebuie să se refere la anumite bunuri și la anumite acte. Actele de administrare se referă atât
la cele de administrare propriu-zisă cât și la cele de dispoziție.
- sancțiunea care intervine pt nerespectarea acestor obligații convenționale este nulitatea relativă
Dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune abuziv, celălalt soț poate să încheie
singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței. Această ipoteză se deosebește de mandatul judiciar,
deoarece în măsura în care instanța acordă încuviințarea, actul se încheie de celălalt soț singur iar nu în temeiul unui
mandat judiciar, ceea ce înseamnă revenirea la regula gestiunii paralele.

4. Clauza de preciput – poate viza doar bunuri ut singuli

- în temeiul acesteia soțul supraviețuitor poate prelua, fără contrapartidă și înainte de partajul moștenirii, unul sau mai
multe din bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate.
- este compatibilă atât cu regimul comunității convenționale cât și cu regimul separației de bunuri.
- are caracter personal, putând fi stipulată doar în favoarea soțului supraviețuitor. Clauza va fi activată doar în cazul
decesului unuia dintre soți
Caducitatea clauzei:
 când comunitatea încetează în timpul vieții soților (prin anularea căsătoriei, desfacerea căsătoriei sau
prin înlocuirea regimului comunității convenționale cu un alt regim – ex. al separației)
 când soțul beneficiar decedează înainte de soțul dispunător
 când soții decedează în același timp
 când bunurile care fac obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor.
Efecte: soțul supraviețuitor preia, fără plată și înainte de partajul moștenirii bunurile enunțate în cuprinsul clauzei,
după care se procedează la lichidarea efectivă a comunității.
- poate fi supusă reducțiunii dacă se încalcă rezerva succesorală
- nu poate fi revocată unilateral
- nu are natura juridică a unei liberalități
- nu aduce atingere creditorilor comuni care pot urmări bunurile care fac obiectul clauzei de preciput
- executarea clauzei se face în natură sau, dacă nu este posibil, în echivalent.

5. Modalități privind lichidarea comunității convenționale

- convenția poate cuprinde și modalități privind lichidarea comunității convenționale.
Se pot stipula clauze privind
 partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de contribuția fiecăruia la dobândire și la
îndeplinireaa obligațiilor comune
 unul dintre soți să primească nuda proprietate celălalt uzufructul
 stabilirea unor cote inegale potrivit cărora ar urma să se partajeze bunurile comune (ex. ¼ și ¾). O
asemenea clauză este valabilă, cu excepția situației în care se poate dovedi intenția frauduloasă a soților.
  clauza de prelevare la partaj a unor bunuri, prin derogare de la regulile privind atribuirea bunurilor.
Clauza de prelevare nu se confundă cu clauza de preciput, pt că prelvarea nu se realizează fără contrapartidă.
Altfel spus, clauza de prelevare nu rupe echilibrul instituit între moștenitori, ci conferă soțului supraviețuitor
doar un drept de preferință la atribuirea bunurilor ce fac obiectul clauzei, în eventualitatea partajului
succesoral, ceea ce înseamnă că bunul intră în masa succesorală de împărțit iar, dacă este cazul, soțul
supraviețuitor care îl preia datorează sultă celorlalți moștenitori. În cazul clauzei de preciput, bunurile nu se
includ în masa succesorală ci se cuvin soțului supraviețuitor cu prioritate și fără contrapartidă.

Regimul separației
- este un regim convențional
- fiecare soț este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de căsătoriei precum și a celora dobândite
în nume propriu după căsătorie.
- patrimoniul nu se împarte în cele două mase distincte: bunuri comune și proprii
- în cazul în care unul dintre soți dobândește bunuri folosind fondurile celuilalt soț, soțul proprietar poate alege în a
reclama pt sine proprietatea bunurilor dobândite sau a pretinde daune-interese. Proprietatea nu poate fi însă
reclamată decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit, exceptând cazul în care terțul a cunoscut
acest lucru.

- în cazul în care achiziționează bunuri comune, proprietatea este pe cote părți

- proprietatea devălmașă este incompatibilă cu regimul separației, astfel că dacă doresc ca un bun sau anumite
bunuri să aibă regimul unor bunuri în devălmășie, înseamnaă că trebuie să realizeze o modificare a regimului
matrimonial.

Dovada bunurilor

- notarul public va întocmi un inventar al bunurilor mobile care va fi anexat convenției

- în lipsa inventarului, până la proba contrarie, proprietatea aparține soțului posesor iar dacă bunurile sunt
stăpânite în comun se prezumă coproprietatea.

Separația pasivului

- obligațiile fiecărui soț sunt personale dar soții răspund solidar pt obligațiile asumate de fiecare pt acoperirea
cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.

Gestiunea bunurilor

- sub rezerva respectării obligațiilor privind contribuția la cheltuielile căsătoriei, fiecare soț administrează, folosește și
dispune în mod dicreționar de bunurile proprietate exclusive.

Excepție: dispozițiile privind regimul primar imperativ – locuința familiei sa dacă un soț pune în pericol grav interesele
familiei

- art 363 – în cazul în care un soț se folosește de bunurile celuilalt soț, se nasc obligații de uzufructuar cu excepția
celor privind inventarierea, constituirea garantiei, numirea administratorului.

- în privința fructelor, soțul respectiv este ținut să restituie numai fructele existente la data solicitării de către celălalt
soț.

Lichidarea regimului

- se aplică dreptul comun cu privire la partajul bunurilor dobândite în indiviziune, îmbogățire fără justă cauză.

- și în materia separației de bunuri poate fi aplicabilă clauza de preciput

- la încetarea regimului, fiecare soț are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț pt acoperirea integral a
datoriilor.

Regimul participării la achiziții

- regim mixt

- în timpul căsătoriei, bunurile dobândite de fiecare dintre soți sunt bunuri proprietate exclusive, la fel și datoriile. În
momentul lichidării, fiecare dintre soț are vocația de a participa, sub forma unei creanțe la achizițiile celuilalt soț

În acest sens, operaţiunea de lichidare a acestui regim matrimonial este una complexă, deoarece presupune
efectuarea mai multor calcule:

- se stabileşte valoric patrimoniul iniţial sau originar al fiecăruia dintre soţi. Acesta este compus din bunurile pe care
fiecare dintre soţi le-a avut la data încheierii căsătoriei, precum şi din bunurile proprii dobândite în timpul căsătoriei,
determinate după regulile comunităţii de bunuri.

- se stabileşte valoric patrimoniul final al fiecăruia dintre soţi. Acesta se compune din bunurile dobândite în timpul
căsătoriei, existente la data lichidării regimului matrimonial.

- se stabileşte valoarea netă, atât a patrimoniului iniţial, cât şi a patrimoniului final, după scăderea valorii datoriilor;

- se scade din patrimoniul final al fiecărui soţ, patrimoniul iniţial, astfel încât se obţine o valoare, care reprezintă partea
sa de participare la achiziţii;

- se scade partea cea mai mică de participare din partea cea mai mare, iar diferenţa se împarte la doi şi reprezintă
creanţa de participare la achiziţii. Creditor al acestei creanţe este soţul care a avut o parte mai mică de participare
la realizarea achiziţiilor. Dacă patrimoniile sunt egale valoric, nu se datorează nimic; la fel dacă patrimoniile finale
sunt pasive. Plata creanţei se face în bani, potrivit dreptului comun.
Modificarea convențională

- convenția matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor art 330 (înscris
autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură
specială și având conținut predeterminat) și ale art 332 : prin convenție matrimonială nu se poate deroga, sub
sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume
prevăzute de lege. De asemenea, convenția matrimonială nu poate adduce atingere egalității dintre soți, autorității
părintești sau devoluțiunii succesorale legale.

- pt opozabilitate față de terți, trebuie respetate condiiile de publicitate. Astfel, despre modificarea convenţiei
matrimoniale se face menţiune în actul de căsătorie, iar, dacă unul dintre soţi este comerciant, şi în registrul
comerţului
De asemenea, sunt aplicabile dispoziţiile privind publicitatea convenţiei matrimoniale, astfel încât modificarea
convenţională a regimului matrimonial trebuie să fie înscrisă în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale,
pentru opozabilitate faţă de terţi.

În plus, pentru a fi opozabilă terţilor, este necesar ca prin modificarea regimului matrimonial soţii să nu fi urmărit
fraudarea intereselor terţilor.

În acest sens, conform art. 369 alin. (4) C.civ. creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului
matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite
formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de aceste împrejurări pe altă
cale. Ei pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial
făcute în frauda intereselor lor.
Efecte

-Între soţi, modificarea produce efecte, în principiu, de la data încheierii convenţiei în forma autentică notarială.

Faţă de terţi, efectele se produc de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate.

-soţii pot opta pentru o schimbare totală a regimului matrimonial, de exemplu, pot trece de la regimul de
comunitate la un regim de separaţie de bunuri sau invers. În acest caz, abandonarea unui regim matrimonial în
favoarea altuia, de alt tip, implică încetarea şi, după caz, lichidarea regimului matrimonial anterior.

Sub acest aspect, trebuie remarcat faptul că nu atât modificarea în sine a regimului matrimonial ar putea să
aducă atingere creditorilor, cât eventualul partaj fraudulos al bunurilor comune, prin care, de exemplu, soţii
convin ca anumite bunuri să fie atribuite unuia dintre soţi, pentru a frauda pe creditorii celuilalt soţ, prin
micşorarea dreptului de gaj general al creditorilor chirografari. În acest caz, însă, creditorul are la îndemână
acţiunea revocatorie împotriva actului de împărţeală făcut în frauda lui.

- soţii pot opta pentru o schimbare parţială a regimului matrimonial, în sensul că pot să modifice doar regimul
unuia sau al anumitor bunuri ori regulile referitoare la gestiunea bunurilor sau cele care privesc lichidarea
regimului matrimonial
Una dintre cele mai controversate probleme este aceea de a stabili în ce măsură donaţiile făcute prin convenţie
matrimonială sunt afectate de modificarea ulterioară a regimului matrimonial.

În acest sens, se disting două ipoteze:

- donaţiile făcute între viitorii soţi sau între soţi cu ocazia încheierii convenţiei matrimoniale. În general, se poate
considera că aceste donaţii nu sunt ipso facto afectate prin schimbarea regimului matrimonial, fiind astfel necesară o
prevedere specială în convenţia modificatoare. De altfel, este aplicabilă regula potrivit căreia donaţiile dintre soţi sunt
revocabile;

- donaţiile făcute de un terţ soţilor. Acestea nu sunt revocabile prin schimbarea regimului matrimonial.

Modificarea judicaiară a regimului comunității

- dacă regimul matrimonial al soților este cel al comunității legale sau convenționale, instanța, la cererea unuia
dintre soți, poate pronunța separația de bunuri, atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele
patrimoniale ale familiei.

- instituriea judiciară a regimului separației de bunuri este precedată de lichidarea regimului matrimonial.

- între soți efectele se produc retroactiv, de la data cererii, cu excepția cazului în care instanța, la cererea oricăruia
dintre el, dispune ca aceste efecte să se aplice chiar la data separației în fapt.

- măsura trecerii la separația de bunuri este definitivă, nefiind permisă posibilitatea de a cere instanței modificarea
ulterioară a măsurii însă se poate reveni printr-o altă convenție matrimonială.

- creditorii soților nu pot cere separația de bunuri, dar pot interveni în cauză.

- pentru opozabilitate faţă de terţi, trebuie îndeplinite formalităţile de publicitate.

- dacă terţii au fost prejudiciaţi prin aplicarea regimului separaţiei de bunuri ei au la îndemână acţiunea pauliană
(revocatorie) în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de la
data la care au luat cunoştinţă mai înainte de hotărârea judecătorească prin care s-a instituit separaţia de bunuri.
De asemenea, ei pot, pe cale de excepţie, să invoce oricând inopozabilitatea noului regim al separaţiei de bunuri,
respectiv inopozabilitatea lichidării regimului comunităţii de bunuri, dacă dovedesc că schimbarea sau lichidarea
judiciară a regimului matrimonial s-a făcut în frauda intereselor lor.

5.Filiaţia
Rudenia – v. art. 405-407 C.civ.
Filiaţia. - legătura de descendenţă dintre o persoană şi fiecare dintre părinţii săi

Moduri de stabilire a filiației

Filiația față de mamă se stabilește prin faptul nașterii.

Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate.

Excepția: prin recunoaștere, prin hotărâre judecătorească.

Dovada: prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă și cu certificatul de naștere eliberat în baza acestuia.

În cazul copilului din căsătorie, dovada filiației se face prin actul nașterii, actul de căsătorie al părinților trecute în
registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă corespunzătoare.

Posesia de stat: indică legătura de filiație între copil și familia din care pretinde că face parte.

Elemente ale posesiei de stat

nomen copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său
tractatus o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, iar copilul se comportă față de acea
persoană ca fiind părintele său
fama copilul este recunoscut de familie, societate și autorități ca fiind al persoanei despre care se
pretinde că este părintele său.

Trebuie să fie: continuă, pașnică, publică și neechivocă (adică să rezulte din împrejurări clare)

Recunoașterea de filiație: act juridic unilateral prin care o persoană declară că un anumit copil este al său.

Clasificare: recunoaștere de maternitate și de paternitate.

Caractere juridice

 act juridic unilateral

 declarativ de filiație, care produce efecte retroactiv, chiar din momentul concepției, dacă este vorba
de drepturi
 personal, care trebuie făcută doar de persoana care face recunoașterea
 irevocabil, chiar și atunci când se face prin testament
 pur și simplu, neafectat de modalități
 solemn, se face doar în formele legale:declarație la serviciul de evidență al persoanelor, înscris
autentic (declarație notarială sau în fața instanței), testament olograf sau autentic

Condiții de fond

- capacitatea: legea impune doar ca persoana care face recunoașterea să aibă discernământ

- consimțământ: exprimat liber și neviciat

- obiectul recunoașterii: faptul filiației

cauza: stabilirea legăturii de filiație

Nulitatea recunoașterii

Nulitatea absolută - imprescriptibilă/poate fi introdusă de Nulitatea relativă - prescr.3 ani

orice persoană interesată
 a fost recunoscut un copil a cărui filiație nu  vicierea consimțământului prin
a fost înlăturată eroare, dol, violență
 a fost făcută după decesul copilului iar  lipsa discernământului
acesta nu a lăsat descendenți firești
 a fost făcută în alte forme decât cele
prevăzute de lege.

Contestarea recunoașterii de filiație

- recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată

- acțiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată

- dacă acțiunea este introdusă de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau descendenții lui, sarcina probei se
inversează, în sensul că trebuie făcută de autoarea recunoașterii

- acțiunea este imprescriptibilă

Filiația față de mamă

Dovada filiației față de mamă

- pe baza declarației de înregistrare a nașterii sau a hot. jud. de înregistrare tardivă a nașterii se întocmesc actul de
naștere și certificatul de naștere

- filiația se dovedește prin actul de naștere precum și certificatul de naștere

Stabilirea filiație față de mamă prin recunoaștere

- dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau a fost trecut din părinți necunoscuți

Copiii care pot fi recunoscuți

- copilul conceput poate fi recunoscut de mamă înainte de naștere dar aceasta nu va produce efecte decât în situațiile
art. 415.

- poate fi recunoscut copilul decedat doar dacă a lăsat descendenți

- nu se pot face recunoașteri succesive: copilul care a fost deja recunoscut nu mai poate fi recunoscut de altă femeie.

Acțiunea în stabilirea filiației față de mamă

- titular: copilul sau moștenitorii acestuia (ca o pot și continua). Acțiunea se pornește în numele acestuia de către
reprezentantul legal.

- pârât: mama sau moștenitorii acesteia

Cazuri:
 1. dovada filiației nu se poate face prin certificatul constatator al nașterii (imposibilitate absolută de a
proba filiația față de mamă cu certificatul de naștere întocmit pe baza certificatului constatator al nașterii,
ex.copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți ori nu s-a înregistrat nașterea copilului din
alte motive decât omisiunea ofițerului de stare civilă) .
2. când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii, adică se constată o
neconcordanță între starea de fapt și starea de drept.
Acțiunea este inadmisibilă atunci când actul de naștere poate fi reconstituit sau întocmit ulterior.

- este imprescriptibilă. Dacă copilul a decedat, moștenitorii pot introduce acțiunea într-un an de la data decesului.

- probe: orice mijloc de probă

 are caracter personal, putând fi introdusă numai de copil. Copilul cu capacitate restrânsă poate
introduce acțiunea+ reprezentant pt copil fără capacitate+procuror. Moștenitorii copilului pot porni sau după
caz continua acțiunea.
 se pornește împotriva pretinsei mame și a moștenitorilor acesteia
 dreptul la acțiune este imprescriptibil în timpul vieții copilului. Dacă a decedat înainte de a introduce
acțiunea, pt moștenitori termenul este de 1 an de la deces.
 admiterea acțiunii are ca efect stabilirea filiației față de mamă retroactiv de la momentul concepției
(dacă este vorba numai de drepturi)
 dacă mama este căsătorită, ca urmare a faptului că prezumția are efect retroactiv va opera
prezumția de paternitate față de soțul mamei, cu condiția ca momentul concepției sau al nașterii să fie situat
în timpul căsătoriei.

Acțiunea în contestarea filiației față de mamă

Art. 411 consacră o prezumție irefragabilp față de mamă: nicio persoană nu poate contesta filiația față de mamă a
persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere. Cu toate acestea, dacă printr-o hot. jud. s-a
dovedit că a avut loc o substituire de copii sau că a fost înregistrată ca mamă o persoană care nu l-a năsut, se poate
face dovada filiației cu orice mijloc de probă.

2 cazuri în care este posibilă contestarea filiației față de mamă:

1. există concordanță dar prezumția nu corespunde realității (substituție de copii, recunoaștere falsă)

2. nu există concordanță între filiația indicată de actul de naștere și cea indicată de posesia de stat.

- poate fi introdusă de copil împotriva mamei indicate în certificatul de naștere sau după caz de posesia de stat iar
de terți împotriva copilului și a mamei astfel indicată.

- mijloace de probă: certificatul medical constatator al nașterii, expertiza medico-legală de stabilire a filiației ori, în
lipsa certificatului ori, în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv posesia de
stat. Dovada nu se face cu martori decât atunci când a avut loc o substituire de copii ori a fost înregistrată ca mamă o
altă femeie decât cea care a născut copilul.

Se poate contesta: recunoașterea de maternitate –de către orice persoană interesată și filiația stabilită prin hotărâre
judecătorească.

Între părți hot. judecătorească are autoritate de lucru judecat, deci copilul sau mama nu pot pune în discuție filiația
astel stabilită. În schimb, terții pot contesta filiația față de mamă astfel stabilită, ceea ce înseamnă că vor combate
realitatea filiației care rezultă din certificatul de naștere întocmit pe baza hot. jud. definitive.

După contestarea filiației, copilul poate fi recunoscut de o altă femeie.

 Filiația față de tată

- timpul legal al concepției: 80-300 de zile- prezumție relativă

- termenul se calculează pe zile, este 121 de zile

- dacă cel puțin o zi din această perioadă se situează în timpul căsătoriei, copilul va fi considerat ca fiind din căsătorie.
Totodată, dacă mama și prezumtivul tată au întreținut relații intime în perioada de concepție, acțiunea în stabilirea
paternității este posibilă

Prezumția timpului legal al concepției este o prezumție legală, mixtă, intermediară.

- filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește exclusiv în baza prezumției de paternitate iar față de cel din afara
căsătoriei prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească.

- art 414: copilul născut sau conceput în timpul căsătorie are ca tată pe soțul mamei.

Condițiile aplicării

a. stabilirea filiației față de mamă

b. căsătoria mamei

c. concepția sau nașterea copilului în timpul căsătoriei mamei

- dacă copilul a fost conceput sau născut în timpul unei căsătorii anulate, prezumția de paternitate rămâne aplicabilă.

Conflicte de paternitate (dubla paternitate)

a) În cazul în care un copil este conceput în timpul unei căsătorii, care a încetat, s-a desfăcut prin divorț sau a fost
desființată, dar este născut după ce mama s-a recăsătorit (la mai puțin de 300 de zile).

b) În situația în care soțul a fost declarat mort prin hot. jud. iar soția se recăsătorește și, la mai puțin de 300de zile de
la data încheierii celei de a doua căsătorii naște un copil, iar apoi soțul declarat mort reapare

c. mama bigamă dă naștere unui copil.

Soluții: tatăl copilului este soțul mamei din a doua căsătorie

- filiația reală se poate stabili doar pe calea acțiunii în tăgada paternității.

Prezumția de paternitate și mențiunile din actul de naștere al copilului

1. Soțul mamei a fost trecut în actul de naștere al copilului drept tatăl. Trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite
condițiile pt aplicarea prezumției de paternitate. Dacă copilul este din afara căsătoriei iar soțul mamei a fost greșit
înregistrat atunci se poate introduce de către orice persoană interesată acțiunea imprescriptibilă în contestarea
paternității din căsătorie

2. Un alt bărbat decât soțul mamei a fost trecut în actul de naștere drept tată al copilului. Acest fapt nu poate
conduce la înlăturarea prezumției de paternitate, dacă sunt îndeplinite condițiile pt aplicarea ei. Tatăl copilului este tot
soțul mamei iar cel interesat – mama, copilul sau soțul mamei poate introduce acțiunea în constatarea aplicabilității
prezumției de paternitate și în rectificarea actului de naștere.

3. Actul de naștere nu indică numele tatălui. Aceasta nu înseamnă că paternitatea nu este cunoscută sau că este
vorba de un copil din afara căsătoriei. Dacă sunt îndeplinite condițiile, se poate introduce acțiune în constatarea
aplicabilității prezumției de paternitate și în completarea actului de naștere.

Forța prezumției de paternitate: nu are caracter absolut dar nici nu este o prezumție relativă simplă
Prezumția de paternitate nu poate fi răsturnată decât pe calea formulării unei acțiuni în tăgăduirea paternității și
numai dacă se admite această acțiune.

Acțiunea în tăgada paternității

Titulari: soțul mamei, mamă, tatăl biologic și copil. Ea poate fi pornită sau, după, caz, continuată de moștenitori.

1. Soțul mamei

- dacă este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore iar, în lipsă, de un curator numit de instanță

- acțiunea este prescriptibilă în 3 ani. Termenul curge de la data la care a cunoscut că este prezumat ca tată al
copilului sau de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde adevărului. Termenul nu curge
împotriva soțului pus sub interdicție și chiar dacă acțiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soț în
termen de 3 ani de la ridicarea interdicției.

- dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenului, fără a porni acțiunea, aceasta poate fi pornită de moștenitori
în termen de un an de la deces.

Acțiunea se introduce împotriva copilului iar dacă acesta este decedat împotriva mamei sale și, dacă este cazul, a
altor moștenitori.

2. Mama copilului

- sunt aplicabile dispozițiile referitoare la punerea sub interdicție a mamei

- prescripția acțiunii 3 ani de la data nașterii copilului

- acțiunea se introduce împotriva soțului iar dacă este decedat împotriva moștenitorilor

3. Copilul

- acțiunea se pornește de copil, în timpul minorității, prin reprezentantul său legal - se aplică dispozițiile comune
privind reprezentarea.

- acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului.

- acțiunea se introduce împotriva soțului iar dacă este decedat împotriva moștenitorilor

4. Tatăl biologic

- numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil.

- sunt aplicabile dispozițiile referitoare la interdicție-tutore.

- acțiunea nu se prescrie în timpul vieții tatălui biologic iar dacă acesta a decedat ea poate fi pornită de moștenitorii săi
în termen de cel mul un an de la data decesului.

- acțiunea se introduce împotriva soțului mamei și a copilului. Dacă aceștia sunt decedați, acțiunea se pornește
împotriva moștenitorilor.

+ Ministerul public. Cel pt care procurorul a introdus acțiunea (minor, interzis sau dispărut) va fi introdus în cauză.

Sinteză tăgada paternității

Reclamant Pârât Termenul de prescripție de 3 ani curge de la

Soțul mamei/moștenitorii Copil/mama copilului sau alți - data când reclamantul a cunoscut că este
acestuia moștenitori ai copilului (dacă a prezumtivul dată
decedat copilul) - o dată ulterioară, când a aflat că prezumția
nu corespunde realității
 - de la data ridicării interdicției, dacă soțul
mamei este pus sub interdicție și acțiunea
nu a fost pornită de tutore
- moștenitorii pot introduce acțiunea într-un
an de la deces dacă soțul mamei decedează
în interiorul termenului de 3 ani
Mama/moștenitorii acestuia Soțul mamei/moștenitorii - de la data nașterii
acestuia -de la data ridicării interdicției, dacă mama
este pusă sub interdicție și acțiunea nu a fost
pornită de tutore
- moștenitorii pot introduce acțiunea într-un
an de la deces dacă mama decedează în
interiorul termenului de 3 ani
Copil Soțul mamei/moștenitorii Imprescriptibilă
acestuia
Tatăl biologic Soțul mamei /moștenitorii Imprescriptibilă
acestuia

Efecte: acțiunea are efect declarativ. Prin urmare paternitatea copilului este înlăturată retroactiv, copilul fiind
considerat ca a fi născut din afara căsătoriei începând cu momentul nașterii. Efecte care decurg din aceasta:

1. copilul va lua numele mamei din momentul nașterii

2. autoritatea părintească va fi exercitată doar de mamă
3. locuința copilului va fi la mamă
4. obligația de întreținere revine doar mamei. Soțul mamei care a contribuit la întreținerea copilului va
continua să îl întrețină cât timp este minor și numai dacă părinții firești sunt dispăruți sau în nevoie.

Acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie

- tinde să înlăture aparența paternității din căsătorie, adică să se demonstreze că nu sunt întrunite condițiile pt a se
aplica prezumția de paternitate unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.

- poate fi pornită de orice persoană interesată împotriva prezumtivului tată/moștenitorilor și este imprescriptibilă.
Când acțiunea este pornită de prezumtivul tată, pârât este copilul. Părinții copilului și copilul vor fi citați obligatoriu,
chiar și atunci când nu sunt părți.

Filiația față de tatăl din afara căsătoriei

- se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească

Stabilirea paternității prin recunoaștere

În principiu, poate fi recunoscut orice copil din afara căsătoriei.

- de regulă este recunoscut copilul născut (minor sau major)

- se admite însă că poate fi recunoscut și copilul conceput, dar încă nenăscut, dar recunoașterea este sub condiția
suspensivă ca, la naștere, copilul să aibă situația juridică de copil din afara căsătoriei.

- copilul decedat poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.

- copilul recunoscut poate fi recunoscut și de un alt bărbat - sunt posibile mai multe recunoașteri succesive de
paternitate. Cel interesat va contesta recunoașterea care nu corespunde realității. Altfel spus, a doua recunoaștere va
fi afectată de condiția suspensivă a înlăturării, potrivit legii, a primei recunoașteri.

- se poate recunoaște și un copil a cărei paternitate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, sub condiția
suspensivă a contestării în condițiile legii a paternității stabilite prin hotărâre judecătorească.

- recunoașterea unui copil din căsătorie nu are nici un efect cât timp copilul beneficiază de prezumția de paternitate.
Se poate deci considera că recunoașterea unui copil din căsătorie este făcută sub condiție suspensivă a admiterii
acțiunii în tăgăduirea paternității.

Stabilirea paternității prin hotărâre judecătorească

- copilul din afara căsătoriei își poate stabili filiația pe calea unei acțiuni în justiție dacă tatăl nu-l recunoaște.

- acțiunea are caracter personal și aparține copilului. Acțiunea se pornește în numele copilului de către mamă sau de
către reprezentantul legal. Mama nu este titularul acțiunii!!

- dacă copilul are capacitatea restrânsă de exercițiu, fiind vorba de o acțiune cu caracter nepatrimonial, copilul poate
introduce singur acțiunea, fără nicio încuviințare

- dacă copilul este lipsit de capacitate de exercițiu, acțiunea se pornește de către mamă în numele copilului.

- mama copilului nu poate renunța la acțiunea în stabilirea paternității și nici nu poate încheia o tranzacție cu pretinsul
tată prin care să renunțe la cercetarea paternității copilului, pe timpul minoratului copilului, deoarece acțiunea aparține
copilului.

- acțiunea poate fi pornită sau, după caz continuată și de moștenitorii copilului. Se consideră că în mâinile moștenitorilor
acțiunea dobândește caracter patrimonial.

- dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții copilului. După moartea acestuia, moștenitorii o pot introduce într-un
an.

- acțiunea se formulează împotriva pretinsului tată.

Efecte: retroactive, cu privire la nume, autoritatea părintească, obligația de întreținere, vocația succesorală.

Dreptul de despăgubiri al mamei - art 428- jumătate din cheltuielile nașterii și lehuziei. Dreptul la acțiune se prescrie
în 3 ani de la nașterea copilului și poate fi solicitată și pe cale separată.

Reproducerea umană asistată cu terț donator

Principii:

1. filiația față de mama copilului născut prin concepțiune medical asistată se stabilește prin faptul nașterii.

2. principiul confidențialității informațiilor referitoare la reproducerea umană asistată.

3. Principiul excluderii legăturii de filiație între donator și copil

4. principiul caracterului imutabil al filiației, conform căruia filiația astfel stabilită nu poate fi contestată din motive ce
țin de reproducerea umană asistată medical. Excepția: tăgăduirea paternității de către soțul mamei care nu a
consimțit la reproducere.

Excepția: instanța de tutelă poate autoriza accesul persoanei astfel concepute și al descendenților la informații în
condițiile în care s-ar produce un prejudiciu grav legat de sănătate.
Condiții

Pot avea calitatea de părinți:

1. un cuplu căsătorit
2. un cuplu necăsătorit
3. o femeie singură

Consimțământ

- părinții care, pt a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terț donator trebuie să își dea
consimțământul în prealabil, în formă autentică (la notariat), în condiție de confidențialitate.

- Consimțământul este esențialmente revocabil. Poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața medicului chemat să
asigure asistența pt reproducerea cu terț donator.

Consimțământul devine caduc în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorț sau al separației în fapt,
survenite anterior momentului concepției realizate în cadrul reproducerii asistate.

Regimul filiației

1. Soții/concubinii care și-au exprimat consimțământul au calitatea de părinți, iar copilul va fi din
căsătorie/din afara căsătoriei.
2. Reproducerea asistată nu determină nicio legătură de filiație între copil și donator.
3. În cazul în care bărbatul care a consimțit la reproducere nu dorește să îl recunoască, copilul își poate
stabili paternitatea pe cale judecătorească.
4. soțul mamei poate tăgădui paternitatea în cazul în care nu a consimțit la reproducerea asistată cu terț
donator. Dreptul la acțiune aparține soțului mamei și se prescrie în termen de 3 ani de la data la care a aflat
că este prezumtivul tată al copilului sau de la o dată ulterioară, când a aflat despre concepția copilului pe
cale artificială.
5. informațiile privitoare la reproducerea umană asistată medical sunt confidențiale. Instanța
judecătorească poate autoriza transmiterea lor în mod excepțional medicului sau autorităților competente în
cazul în care există riscul unui prejudiciu grav pt sănătatea persoanei astfel concepute sau a descendenților.
6. filiația astfel stabilită nu poate fi contestată de nimeni, nici chiar de copilul astfel conceput și născut,
pentru motive ce țin de reproducerea umană asistată.

Situația legală a copilului ca efect a stabilirii filiației

1. Drepturile și îndatoririle părintești.

1. filiația este stabilită față de ambii părinți
filiația este stabilită numai față de unul dintre
părinți
- autoritatea părintească se exercită în mod comun și în
mod egal, dacă aceștia conviețuiesc, iar dacă părinții nu
conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești
se stabilește de instanța de tutelă, fiind aplicabile
dispozițiile privitoare la divorț.
- instanța sesizată cu o cerere privind stabilirea filiației
este obligate să dispună asupra modului de exercitare a
autorității părintești
drepturile părintești se exercită numai de către părintele
față de care s-a stabilit filiația.
 2. Numele copilului

Copilul din căsătorie

Părinții au nume comun
Prinții nu au un nume comun
Copil din afara căsătoriei
-filiația este stabilită față de ambii părinți
copilul ia numele de familie comun
copilul ia numele unuia dintre ei sau reunite. Dreptul de
opțiune aparține părinților, nefiind posibile alte soluții (să
ia un alt nume de familie)
- în lipsa consimțământului părinților hotărăște instanța de
tutelă
- părinții au drepturi egale în alegerea numelui, fiind
aplicabile regulile din ipoteza copilului din căsătorie.
- dacă filiația se stabilește mai întâi față de mamă, va purta
numele mamei

- filiația este stabilită ulterior și față de
celălalt părinte
Copilul pierde calitatea de copil din căsătorie
ex. prin admiterea acțiunii în tăgada
paternității
Copilul din afara căsătoriei şi-a stabilit în
acelaşi timp filiaţia faţă de ambii părinţi, dar
ulterior se contestă/anulează recunoaşterea
făcută la înregistrarea naşterii copilului,
- prin acordul părinților, copilul poate lua numele de
familie al celuilalt părinte sau numele de familie reunite ale
părinților.
- în lipsa consimțământului, hotărăște instanța de tutelă
- copilul va pierde numele de familie al soțului mamei luat
la naștere și va lua numele mamei.
- în cazul în care copilul a luat numele de familie al tatălui,
prin efectul contestării/anulării recunoaşterii, el va fi în
situaţia unui copil care are stabilită filiaţia numai faţă de
mamă şi, prin urmare, va lua numele de familie al acesteia

6. Adopţia
Def.- art. 451: operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat precum și
legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

Principii:

 principiul interesului superior al copilului

 principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial
 principiul continuității în educarea copilului, ținându-se cont de originea sa etnică, culturală și
lingvistică
 principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său
de maturitate: ca o consecință , copilul care a împlinit vârsta de 10 ani trebuie ascultat
 principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției
 principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului sau
ale ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește identitatea părinților firești.

Condiții de fond
1. Persoanele care pot - minorul care a dobândit capacitate de exercițiu deplină ca efect al căsătoriei nu poate
fi adoptate: de regulă fi adoptat
minorii - minorul emancipat în temeiul art. 40 nu poate fi adoptat
Prin excepție, pot fi - copilul ai cărui părinți firești nu au împlinit 14 ani nu poate fi adoptat
adoptate și persoanele - copilul din afara căsătoriei, recunoscut pe cale administrativă, precum și copilul a cărui
majore dacă au fost paternitate a fost stabilită prin hot.judecătorească prin care s-a luat act de recunoașterea
crescuți în timpul de către tată sau care consfințește învoiala părților, fără a se fi cercetat temeinicia cererii,
minorității de către cei pot fi adoptați de către soția tatălui numai dacă filiație este confirmată prin rezultatul
care doresc să îi expertizei prin metoda ADN.
adopte - copilul a cărei naștere a fost înregistrată din părinți necunoscuți – pt acesta managerul
de caz stabilește adopția ca finalitate a planului individualizat de protecție în termen de
30 de zile de la eliberarea certificatului de naștere.
2. Consimțământul - numai adoptatul care a împlinit 10 ani trebuie să își exprime consimțământul
adoptatului (capacitate specială)
- consimțământul se dă în fața instanței, în faza încuviințării adopției. Anterior exprimării
consimțământului, direcția în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit 10
ani îl va sfătui și informa pe acesta, ținând seama de vârsta și maturitatea sa, în special
asupra consecințelor adopției și ale consimțământului său la adopție și va întocmi un
raport în acest sens.
3. Consimțământul - părinții firești sau, după caz, tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt decedați,
părinților firești necunoscuți, morți, dispăruți, puși sub interdicție, trebuie să își exprime consimțământul
în vederea adopției.
- consimțământul se dă în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de
deschidere a procedurii adopției. Prin excepție, în cazul adopției copilului de către soțul
părintelui său, consimțământul părintelui firesc se dă în fața instanței judecătorești odată
cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.

- consimțământul nu poate fi exprimat prin mandatar sau o altă persoană

împuternicită!!

- părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa
interzicerii drepturilor părintești, păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului,
fiind totodată obligatoriu și consimțământul reprezentantului legal al copilului.

- în principiu, consimțământul este dat de părinții firești ai copilului. Prin excepție, în

cazul adopției copilului de către soțul adoptatorului, consimțământul este dat de către
soțul care este deja părinte adoptator al copilului.

- consimțământul părinților firești /tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui
termen de 60 de zile de la data nașterii copilului înscrisă în certificatul de naștere.

- părintele firesc/tutorele poate revoca consimțământul în termen de 30 de zile de la

data exprimării lui în condițiile legii. Revocarea este un act unilateral de voință, iar
dreptul părintelui de a revoca consimțământul este un drept potestativ.

- părinţii fireşti/tutorele copilului trebuie să consimtă la adopţie în mod liber,

necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod corespunzător asupra
consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu
familia lui de origine
- în mod excepțional, în situația în care unul dintre părinții firești, deși au fost realizate
demersuri suficiente, nu a putut fi găsit pentru exprimarea consimțământului,
consimțământul celuilalt părinte este îndestulător. Când ambii părinți se află în această
situație, adopția se poate încheia fără consimțământul lor.
 - dacă părinții sunt divorțați, este necesar consimțământul ambilor părinți.
- instanța poate încuviința luarea consimțământului la locuința celui chemat să exprime
consimțământul printr-un judecător delegat
- în mod excepțional, instanța poate trece peste refuzul părinților firești de a consimți
adopția, dacă se dovedește prin orice mijloc de probă că aceștia refuză în mod abuziv să
își dea consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul
superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia. Se poate considera refuz abuziv
de a consimți la adopție situația în care, deși legal citați, părinții firești sau, după caz,
tutorele, nu se prezintă la două termene consecutive fixate pt exprimarea
consimțământului.
- părintele minor care a împlinit 14 ani își exprimă consimțământul asistat de ocrotitorul
său legal.
În cazul adopției unei persoane majore nu este necesar consimțământul părinților ei.
4. Inexistența adopției Excepție
anterioare 1. Poate fi încuviințată adopția simultană sau succesivă, atunci când adoptatorii sunt soț
și soție
2. poate fi încuviințată o nouă adopție atunci când:
 adoptatorul sau soții adoptatori au decedat
 adopția anterioară a încetat din orice motiv

Condiții cu privire la 1. Capacitate: pot adopta doar persoanele cu capacitate de exercițiu deplină
adoptator Nu pot adopta:
 persoana lipsită de capacitate de exercițiu
 persoanele cu boli psihice și handicap mintal
 persoana condamnată definitiv pt o infracțiune contra persoanei, contra
familiei, săvârșită cu intenție, precum și pt infracțiunea de pornografie infantilă și
infracțiuni privind traficul de droguri sau precursori
 persoana sau familia al cărei copil beneficiază de o măsură de protecție
specială sau este decăzută din drepturile părintești
 persoana care dorește să adopte singură, al cărui soț este bolnav psihic,
are handicap mintal sau a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune contra
persoanei sau contra familiei, săvârșită cu intenție, pt infracțiunea de pornografie
infantilă, infracțiunea privind traficul de droguri sau precursori ori decăzut din
drepturile părintești.

2. Vârsta adoptatorului: adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât
adoptatul. Pt motive temeinice, instanța poate încuviința adopția chiar dacă diferența
de vârstă este de 16 ani. Nu este prevăzută o vârstă maximă pt adoptator.

3. Consimțământul adoptatorului sau a soților adoptatori: se dă în fața instanței

judecătorești o dată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției.
- în cazul în care cel care dorește să adopte este căsătorit, este necesar și consimțământul
soțului care adoptă. Acesta este un consimțământ de neîmpotrivire la adopție, având
valoarea juridică a unui act unilateral permisiv (autorizare ca act de drept privat), prin
care acesta nu devine adoptator, ci doar consimte ca celălalt soț să adopte.
Consimțământul soțului celui care adoptă nu este necesar, dacă acesta este în
imposibilitate de a-și exprima voința, de ex. este pus sub interdicție, decăzut din
drepturile părintești, dispărut.

Impedimente la adopție
 Rudenia: este interzisă adopția între frați
  Calitatea de soț: adopția de soți sau de foști soți de către același
adoptator sau familii adoptatoare. Adopția între foștii soți este inadmisibilă.
! Este permisă adopția copilului unuia dintre parteneri în cadrul unei relații de concubinaj:
 poate fi adoptat copilul care are un singur părinte, necăsătorit, iar
acesta se află într-o relaţie stabilă şi convieţuieşte cu o persoană de sex opus,
necăsătorită, care nu este rudă cu acesta până la gradul al patrulea, şi declară
prin act autentic notarial că noul adoptator a participat direct şi nemijlocit la
creşterea şi îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cel puţin 5
ani . Condiția vizând existența relației stabile și a conviețuirii se verifică de către
instanță și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
 În această situaţie, dispoziţiile legale privitoare la adopţia copilului de
către soţul părintelui firesc sau adoptiv, precum şi cele privitoare la nume,
domiciliu, drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii, exercitarea autorităţii
părinteşti, drepturile succesorale, actele de identitate aplicabile pentru copilul
născut în afara căsătoriei cu filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi se aplică în
mod corespunzător

Procedura adopției interne

1. Deschiderea procedurii adopției interne

a. Evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare în vederea obținerii atestatului

- reprezintă procesul prin care se realizează identificarea abilităților parentale, se analizează îndeplinirea garanțiilor morale și a
condițiilor materiale ale adoptatorului

- în cazul unui rezultat favorabil al evaluării, direcția în a cărei rază teritorială își are domiciliul adoptatorul sau familia adoptatoare
eliberează atestatul de persoană sau familie aptă să adopte

- Atestatul este valabil 2 ani și se prelungește direct până la încuviințarea adopției în situația în care: a fost introdusă pe rolul
instanței cererea de încuviințare a adopției copilului aflat în plasament de cel puțin un an, a fost introdusă pe rolul instanței
cererea de încredințare în vederea adopției, persoana/familia atestată are deja încredințați, în vederea adopției, unul sau mai
mulți copii.

b. Stabilirea adopției interne ca finalitate a planului individualizat de protecție a copilului

Adopția reprezintă finalitatea planului individualizat de protecție numai dacă copilul se află în una din următoarele situații:

a) după instituirea măsurii de protecţie specială a trecut un an şi părinţii fireşti ai copilului, în grija cărora acesta nu a putut fi lăsat
din motive neimputabile părinţilor, precum şi rudele până la gradul al patrulea ale acestuia, care au putut fi găsite, nu realizează
niciun demers pentru reintegrarea sau integrarea copilului în familie.

b) după instituirea măsurii de protecţie specială au trecut 6 luni şi părinţii fireşti ai copilului şi rudele până la gradul al patrulea ale
acestuia, care au putut fi găsite, nu colaborează cu autorităţile în vederea realizării demersurilor pentru reintegrarea sau
integrarea copilului în familie.

c) după instituirea măsurii de protecţie specială au trecut 6 luni şi părinţii şi rudele copilului până la gradul al patrulea nu au putut
fi găsite.

d) după instituirea măsurii de protecţie specială, părinţii şi rudele copilului până la gradul al patrulea care au putut fi găsite declară
în scris că nu doresc să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului şi în termen de 30 de zile nu au revenit asupra declaraţiei.
Direcţia are obligaţia înregistrării acestor declaraţii, precum şi a celor prin care părinţii şi rudele până la gradul al patrulea revin
asupra declaraţiilor iniţiale.
e) copilul a fost înregistrat din părinţi necunoscuţi. În acest caz, adopţia ca finalitate a planului individualizat de protecţie se
stabileşte în maximum 30 de zile de la eliberarea certificatului de naştere al acestuia

Hotărârea judecătorească definitivă prin care instanța admite cererea direcției produce următoarele efecte:

 drepturile și obligațiile părintești ale părinților firești sau, după caz, cele exercitate de persoane fizice sau juridice
se suspendă și vor fi exercitate de către președintele consiliului județean sau, după caz, de către primarul sectorului
municipiului București în a cărui rază teritorială domiciliază copilul.
 drepturile și obligațiile părintești exercitate la momentul admiterii cererii de către președintele CJ și sau de către
primarul municipiului București se mențin

Împotriva acestei hotărâri se poate face cerere de revizuire dacă, ulterior rămânerii definitive a hot. jud. de deschidere a
procedurii adopției, dispare cauza care, potrivit legii, a făcut imposibilă exprimarea de către unul dintre părinți a
consimțământului la adopție.

2. Potrivirea dintre copil și persoana/familia adoptatoare

- este o etapă premergătoare încredințării
- include o componentă inițială și una practică și se realizează de către compartimentul adopției și postadopții

3. Încredințarea copilului în vederea adopției

 se dispune de către instanța de la domiciliul copilului pt 90 de zile
 pe durata încredințării copilului în vederea adopției, domiciliul se află la persoana sau familia căreia i-a
fost încredințat.
 direcția de la domiciliul adoptatorului urmărește evoluția copilului și a relațiilor cu adoptatorul,
întocmind rapoarte bilunare.
 adoptatorul sau oricare dintre soții familiei adoptatoare poate beneficia de un concediu de acomodare
ce cel mult un an
Această etapă nu este necesară în următoarele cazuri:

 adopția persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu

 adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv
 adopția copilului pt care a fost deschisă procedura adopției și acesta se află în plasament la unul dintre soți de
cel puțin 6 luni
 adopția copilului de către tutore, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la instituirea tutelei.
4. Încuviințarea adopției

- este e competența instanțelor judecătorești. Cererea poate fi introdusă direct de către adoptator sau familia adoptatoare în
situația adopției persoanei care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și în cazul adopției de către soțul părintelui firesc sau
adoptiv.

- în celelalte cazuri, cererea de încuviințare va fi introdusă de către adoptator sau direcția de asistență socială la sfârșitul perioadei
de încredințare în vederea adopției sau, la împlinirea termenelor prevăzute pt adopția copilului pt care a fost deschisă procedura
adopției interne și care se află în plasament la unul dintre soții familiei adoptatoare sau la familia adoptatoare de cel puțin 6 luuni
și pt adopția copilului de către tutore.

Adopția internațională

- poate fi încuviințată numai pt copiii care se află în evidența ANPDCA și numai în următoarele situații:

 adoptatorul sau unul dintre soți este rudă până la gradul 4 cu copilul
 adoptatorul sau unul dintre soți este cetățean român și nu a putut fi identificat un adoptator cu reședința în
România în termen de un an de la data rămânerii definitive a hot. judec. prin care s-a admis cererea de deschidere a
adopției.
Procedura
- cererea se înaintează de către ANPDCA instanței. Pe baza hotărârii jud. def de încuviințare a adopției ANPDCA eliberează
adoptatorului, în termen de 5 zile lucrătoare, un certificat care atestă că adopția este conformă cu normele Convenției de la Haga.

Efectele adopției

 adopția produce efecte de la data rămânerii definitive a hot. jud.

 adoptatul dobândește numele de familie al adoptatorului
 pentru motive temeinice, la cererea adoptatorului, cu consimțământul copilului care a împlinit 10 ani, instanța
de tutelă poate dispune și schimbarea prenumelui copilului
 se stabilesc raporturi de filiație între adoptat și descendenții lui, pe de o parte, și adoptator și rudele acestuia,
pe de altă parte, și încetează raporturile izvorâte din filiația firească
 adoptatorul are față de adoptat drepturile și îndatoririle părintelui față de copilul său firesc
 domiciliul și locuința adoptatorului va fi la adoptator
 se nasc obligația legală de întreținere și vocația succesorală între adoptat și adoptator.
 cunoașterea identității părinților firești: poate fi dezvăluită înainte de dobândirea de către adoptat a capacității
depline de exercițiu numai pt motive medicale de către ANPDCA, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a
adoptatului, a soțului, sau a descendenților acestuia ori a reprezentantului unei instituții medicale sau a unui spital.
 cetățenia: minorul cetățean român pierde cetățenia dacă adoptatorii solicită în mod expres și adoptatul
dobândește cetățenia străină.
 Întocmirea unui nou act de naștere: se va întocmi un nou act de naștere, în care adoptatorii vor fi trecuți ca
părinți firești. Vechiul act de naștere se păstrează și pe marginea lui se face mențiune cu privire la întocmirea
noului act.
 Confidențialitatea informațiilor: dezvăluirea adopției poate fi făcută numai în cazul persoanelor care au
dobândit capacitate deplină de exercițiu.
Încetarea adopției

 când adoptatorul sau soții adoptatori au decedat

 când față de adoptat a fost luată o măsură de protecție
 la cererea adoptatorului atunci când: adoptatul a atentat la viața adoptatorului /familiei
adoptatoare sau a descendenților ascendenților lor / sau când s-a făcut vinovat față de adoptatori de fapte
penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 2 ani. Dacă adoptatorul a decedat ca
urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire
împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia
 la cererea adoptatului dacă: adoptatul a atentat la viața adoptatului sau a descendenților ori
ascendenților acestuia / sau când s-a făcut vinovat față de adoptat de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă
privativă de libertate de cel puțin 2 ani
Nulitatea adopției

Nulitatea relativă
Nulitatea absolută
- consimțământul persoanelor care trebuie să consimtă la adopție este viciat prin
eroare asupra identității adoptatului, dol sau violență
- poate fi invocată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii, dolului sau de la
data încetării violenței, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopției.
- adopția fictivă (încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al
copilului)
- adopția încheiată cu încălcarea oricăror condiții de fond sau de formă prevăzute
de lege, cu excepția acelora pt care legea prevede sancțiunea nulității relative
- acțiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată iar dreptul la acțiune
este imprescriptibil
 - instanța poate respinge cererea dacă menținerea adopției este în interesul
copilului
- ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie.

Efectele constatării nulității

1. Părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, dacă instanța nu decide instituirea
tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului, în condițiile legii.

Se subînțelege că prin efectul nulității încetează raporturile de filiație și de rudenie create prin adopție și reapar
raporturile de filiație și rudenie firească.

2. Adoptatul redobândește numele de familie și, după caz, prenumele avut înainte de încuviințarea adopției. Pt
motive temeinice, instanța poate încuviința ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopție.

Nulitatea desființează cu efect retroactiv efectele adopției. Excepții:

 se consideră că, în interesul copilului adoptat, actele prin care s-au exercitat drepturile părintești de
către adoptatori rămân valabile
 în ceea ce privește obligația de întreținere, efectul retroactiv al nulității adopției nu se întinde și
asupra prestațiilor de întreținere, dat fiind caracterul succesiv, periodic al acestora, cât timp obligația a fost
executată benevol.

7. Autoritatea părintească

Autoritatea părintească – ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana cât şi bunurile copilului, care
aparţine în mod egal ambilor părinţi şi care se exercită numai în interesul superior al copilului (art. 483 C civ.)

- noţiunea nu se confundă cu înseşi drepturile şi îndatoririle părinteşti, care, deşi intră în conţinutul autorităţii
părinteşti, sunt independente şi au o structură distinctă. Drepturile părinteşti sunt inalienabile (prin excepţie, în cazul
adopţiei se realizează transferul drepturilor părinteşti de la părinţii fireşti la adoptatori. Este sunt în acelaşi timp şi
obligaţii în sensul că exercitarea lor este obligatorie, şi în acest înţeles de obligaţie sunt corelative drepturilor copilului.

- termenului de autoritate părintească din C. civ. i se alătură şi cel de responsabilitate părintească folosit în legea
272/2004.

- noţiunea de copil este definită în C.civ, art. 263 ca fiind persoana care nu a împlinit 18 ani şi nici nu a dobândit
capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.

Categoriile de copii care beneficiază de protecţie din partea legii, cf legii 272/2004:

 copii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României

 copii cetăţeni români aflaţi în străinătate
 copii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României
 copii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile reglementărilor legale privind
statutul şi regimul refugiaţilor din România
 copii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate, în condiţiile legii
272/2004

Principiile care stau la baza protecţiei şi promovării drepturilor copilului

  Principiul interesului superior al copilului
 egalitatea de şanse şi nediscriminarea
 responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti
 primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea drepturilor
copilului: rolul părinţilor este primordial, abandonându-se principiul comunitar, potrivit căruia statul apără
interesele copilului şi manifestă deosebită grijă pt creşterea şi educarea copiilor.Principiul este consactat în art
261 C.civ: răspunderea pt creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor iar în
subsidiar responsabilitatea revine colectivităţii locale. Intervenţia statului este complementară.
 descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre
instituţiile publice şi organismele private autorizate
 asigurarea unei îngrijiri indivudalizate şi personalizate pt fiecare copil
 respectarea demnităţii copilului
 ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de
maturitate – în orice procedură judiciară şi administrativă care îl priveşte: este obligatorie ascultarea copilului
care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit 10 ani, dacă
autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pt soluţionarea cauzei.
 asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, ţinând cont de
originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie
 celeritatea în luarea oricărei decizii cu privire la copil
 asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului
 interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul
reglementărilor din această materie.

Durata exercitării autorităţii părinteşti

- are caracter temporar, fiind exercitată doar pe perioada minoratului copilului, cuprinzând perioada dintre momentul
naşterii copilului sau al stabilirii filiaţiei faţă de acesta şi momentul împlinirii de către copil a vârstei de 18 ani.

Excepţie: având în vedere că, în conformitate cu art. 484, autoritatea părintească se exercită până la data când
copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu, aceasta poate înceta şi înainte de vârsta de 18 ani prin:

- emancipare – cf. art 40

- căsătoria minorului care a împlinit 16 ani

Odată dobândită capacitatea de exerciţiu, autoritatea părintească nu retroactivează , nici în cazul divorţului
minorului, care are loc înainte ca acesta să împlinească 18 ani şi nici în cazul anulării căsătoriei, dacă a fost de bună –
credinţă la data încheierii căsătoriei, minorul păstrând capacitatea de exerciţiu deplină ca urmare a încheierii
căsătoriei (art 39 C civ.)

Excepţii

- anumite prerogative ce ţin de autoritatea părintească îşi schimbă configuraţia înainte de 18 ani, minorul putând,
după vârsta de 14 ani, să încheie anumite acte, cu încuviinţarea părinţilor, urmând să execute singur obligaţiile
izvorâte din aceste acte:

1. schimbarea felului învăţăturii ori al pregătirii sale profesionale – art. 481 C.civ
2. schimbarea locuinţei necesare desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale -489
3. îndeletnicirile artistice sau sportive (art 42 Cciv) cu excepţia situaţiei în care sunt remunerate, caz în
care este obligatorie informarea prealabilă a serviciului public de asistenţă socială.

Anumite prerogative ce ţin de autoritatea părintească încetează înainte de împlinirea vârste de 14 ani, cum ar fi

1. Alegerea confesiunii religioase a copilului – art 491

 2. legăturile personale ale copilului – art 494
3. corespondenţa copilului – art 494

Anumite prerogative ce ţin de autoritatea părintească sunt subordonate consimţământului minorului, com ar fi

1. Ascularea copilului care a împlinit 10 ani sau chiar înainte de această vârstă

2. Consimţământul la adopţie a copilului care a împlinit 10 ani

Anumite elemente ale autorităţii părinteşti supravieţuiesc momentului dobândirii capacităţii depline de exerciţiu sau al
emancipării, cum ar fi obligaţia prevăzută de art. 485, potrivit căreia copilul datorează respect părinţilor săi indifernt
de vârstă.

Autoritatea părintească nu poate fi prelungită după ce copilul a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, chiar
dacă anumite obligaţii ale părinţilor subzistă, cum este cazul obligaţiei de întreţinere, care se va menţine, cf. art 499,
până la terminarea studiilor, dar fără a depăşi 26 de ani.

!! Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă pus sub interdicţie rămâne sub autoritatea părintească până la
majorat, fără a i se numi un tutore.

Titularii autorităţii părinteşti

Princpiu: părinţii, în mod egal

Excepţii: unilateral, de un singur părinte în cazul în care:

 nu s-a stabilit filiaţia decât faţă de acesta

 celălalt părinte este decedat sau declarat mort prin hot. jud.
 celălalt părinte este decăzut din drepturile părinteşti
 celălalt părinte este pus sub interdicţie
 celălalt părinte este, din orice motiv, în imposibilitatea de a-şi exprma voinţa.

+ autoritatea părintească se exercită de o altă persoană care acţionează in loco parentis, cum este cazul tutorelui.

! Atunci când se ivesc neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor
părinteşti, instanţa de tutelă hotărăşte potrivit interesului superior al copilului, după ce îi ascultă pe părinţi şi copii,
ţinând cont de concluziile raportului de anchetă psihosocială.

Natura juridică a autorităţii părinteşti: natură juridică legală, normele având caracter imperativ.

!! Hot. jud. pronunţate în materia autorităţii părinteşti au autoritate de lucru judecat relativă.

Principiile specifice autorităţii părinteşti

 principiul interesului superior al copilului

 principiul independenţei patrimoniale în raporturile dintre părinţi şi copii. Părinţii nu au nici un drept
asupra bunurilor copiilor şi nici aceştia asupra bunurilor părinţilor, în afară de creptul la moştenire şi dreptul la
întreţinere
 principiul nedistrictimnării în funcţie de statul copilului: după cum este din căsătorie sau din afara
căsătoriei
 principiul egalităţii în drepturi a părinţilor
 principiul codeciziei în aspectele care îl privesc pe copil – art 531- rezultă din regula exercitării în
comun a autorităţii părinteşti.
Conţinutul autorităţii părinteşti

Potrivit art. 483, autoritatea părintească priveşte atât persoana cât şi bunurile copilului. Rezultă că părinţii exercită
două categorii de drepturi şi obligaţii, după cum se raportează la persoana sau bunurile copilului.

drepturi şi obligaţii cu privire la - cele mai importante: îngrijirea copilului, menţinerea relaţiilor personale,
persoana copilului asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale.
drepturi şi obligaţii cu privire la - reprezentarea legală şi administrarea patrimoniului
bunurile copilului

Potrivit art. 490, părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire
la persoana copilului, iar drepturile cu privire la bunuri revin tutorelui sau, după caz, altor persoane. Părintele care nu
a împlinit 14 ani nu pote exercita autoritatea părintească nici cu privire la persoana nici cu privire la bunuri.

Drepturi şi obligaţii cu privire la persoana copilului

a) Dreptul şi obligaţia de a stabili şi păstra identitatea copilului: copilul este înregistrat după naştere, are
un nume şi dreptul de a dobândi o cetăţenie şi dacă este posibilă de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit,
crescut şieducat de aceştia. Aceste prevederi corespund.art 7 din Convenţia ONU.
- cf. jurisprudentei CEDO alegerea prenumelui de către părinţi intră în sfera noţiunii de viaţă privată, astfel
încât refuzul ofiţerului de stare civilă de a-l înregistra reprezintă o ingerinţă neadmisă de Convenţie.
b) Dreptul şi obligaţia de a creşte copilul: în condiţii care să permită dezvoltarea fizică, mentală spirituală,
morală şi socială
În acest scop, părinţii sunt obligaţi:
 să supravegheze copilul
 să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea
 să ifnormeze copilul despre toate actele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia
acestuia
 să întreprindă toate măsurile necesare pt realizarea drepturilor copilului
 să coopereze cu persoanele fizice şi juridice care exercită atribuţii în domeniul îngrijirii,
educării şi formării profesionale a copilului.

Rezultă că, în esenţă, obligaţia părinţilor de a creşte copilul, presupune o paletă diversificată de drepturi, astfel:

Îngrijirea de sănătatea şi - părinţii sunt obligaţi să solicite asistenţă medicală

dezvoltarea fizică a copilului
Dreptul şi obligaţia de a se îngriji de
educaţia copilului
- în cazul în care viaţa copilului se află în pericol iminent sau există riscul
producerii unor consecinţe grave cu privire la sănătatea sau integritatea sa,
medicul are dreptul de a efectua actele medicale de strictă necesitate pt a
salva viaţa copilului, chiar fără acordul părinţilor sau a altui reprezentant.
- părinţii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia
copiilor minori a căror răspundere le revine
- copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea, în
condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii sale, iar potrivit
alin. (2), părinţii copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei
care urmează să fie dată copiilor lor şi au obligaţia să înscrie copilul la
şcoală şi să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor
şcolare
- cu privire la libertatea de gândire, cf. art. 491 părinţii îndrumă copilul,
potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii,
ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate ale acestuia, fără
a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să îşi aleagă liber
confesiunea religioasă.

Dreptul şi obligaţia de a îngriji de
învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului
Dreptul şi obligaţia de asigura
supravegherea copilului
Dreptul şi obligaţia de a asigura
întreţinerea copilului
Dreptul de a lua anumite măsuri
disciplinare faţă de copil
Dreptul de a cere înapoierea
copilului de la orice persoană care îl
deţine fără drept.
Dreptul părinţilor la reunire cu
copilul lor
Dreptul părintelui de a avea legături
personale cu copilul
- atunci când copilul beneficiază de protecţie specială, persoanelor în
îngrijirea cărora se află le sunt interzise orice acţiuni menite să influenţeze
convingerile religioase ale copilului.
- potrivit art. 497 copilul care a împlinit 14 ani poate cere părinţilor să îşi
schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale ori locuinţa necesară
învăţăturii ori pregătirii sale profesionale. Dacă se opun, copilul poate sesiza
instanţa de tutleă, iar aceasta hotărăşte în baza raportului de anchetă
pshosocială. Ascultarea copilului este obligatorie.
- art 499 reglementează obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii
minori.
potrivit art. 499 Cciv., măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu
respectarea demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum
şi aplicarea unor pedepse fizice de natură a afecta dezvoltarea fizică, pshică
sau starea emoţională a copilului.
- sunt interzise pedesele fizice de orice formă
- art 495
- dreptul este imprescriptibil
- înapoierea copilului este subordonată intereselor acestuia, ascultarea fiind
obligatorie, în condiţiile art. 264 C.civ.
- Convenţia de la Haga- răpirea internaţională de copii
- este corelativ dreptului copilului de a nu fi separat de părinţii săi decât
pentru motive excepţionale şi temporare.
- nu se confundă cu dreptul părinţilor de a cere înapoierea copilului de la
persoana care îl deţine, ci este un drept complex chiar dacă transferul
provizoriu a creşterii şi educării copilului a fost realizat în favoarea unor terţe
persoane, în condiţiile legii, şi chiar cu acordul părinţilor.
- dreptul la reunire prespuneă că măsurile de încredinţare sau plasament
către terţe persoane au caracter temporar. Prin urmare, dreptul părinţilor şi al
compilului la viaţă familială, garantate de art 8 al Convenţiei europene,
implică şi dreptul la măsuri destinate a-i reuni.
Principale aspecte pe care le presupune acest drept:
- prevenirea situaţiilor de risc de către autorităţile competente.
- măsurile de protecţie trebuie să presupună în primul rând integrarea
copilului în familie
- în mod procedural, dacă s-a produs separarea copilului de părinţi, prin luarea
unei măsuri de protecţie sau efectul legii (ex. divorţ), aceasta implică dreptul
părinţilor de a cere schimbarea măsurilor cu privire la copil, care poate să
acopere o gamă largă de situaţii. Singura măsură ireversibilă este adopţia.
- cf. jurisprudenţei CEDO obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în
vederea reunirii nu este absolută.
- art 494 - părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza
unor motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale
ale copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînţelegerile se soluţionează de
către instanţa de tutelă, cu ascultarea copilului, în condiţiile art. 264.
- este un drept complex
- copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale
cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de
viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său
superior.

Dreptul de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului
Dreptul de a stabili locuinţa
copilului
În mod corelativ, părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot
împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu
alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât
în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive
temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau
morală a copilului
- copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia
printr-o măsură dispusă în condiţiile legii are dreptul de a menţine relaţii
personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care
acest lucru contravine interesului superior al copilului
- În raporturile stricte dintre părinţi şi copii, părintele separat de copilul
său are dreptul de a menţine legături personale cu copilul său
Fundamentul acestui drept nu este însă întotdeauna acelaşi. Astfel, dacă
avem în vedere părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul,
dreptul de a avea legături personale cu copilul este o componentă a
drepturilor părinteşti şi mijlocul prin care acesta poate veghea la creşterea
şi educarea copilului de către părintele căruia i-a fost încredinţat copilului.
Dacă avem însă în vedere părintele decăzut din exerciţiul drepturilor
părinteşti, dreptul unui asemenea părinte de a avea legături personale cu
copilul nu mai este o componentă a drepturilor părinteşti, ci o
componentă a dreptului la viaţa de familie.
Pe de altă parte, acesta este şi un drept al copilului, cu precizarea însă că
dreptul copilului, în spiritul respectării vieţii sale de familie şi a vieţii sale
private sociale, are un conţinut mult mai larg, în sensul că priveşte şi alte
rude decât părinţii (de exemplu, bunicii), precum şi alte persoane faţă de
care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Mai mult, părinţii nu pot
împiedica relaţiile personale de familie ale copilului cu bunicii, fraţii,
surorile sau alte persoane, o asemenea restricţie putând fi stabilită numai
printr-o hotărâre judecătorească, prin care instanţa să stabilească
existenţa unor motive temeinice, de natură să afecteze dezvoltarea
copilului.
În practica judiciară, modalităţile prin care părinţii pot avea legături
personale cu copilul sunt: vizitarea copilului la locuinţa lui; vizitarea
copilului în timpul în care el se găseşte la şcoală, inclusiv preocuparea
pentru situaţia lui şcolară, petrecerea vacanţei de către copil cu ficecare
dintre părinţii lui
- nu este un drept absolut ci poate fi limitat de instanţă.
În temeiul acestui drept, părintele poate cere modificarea măsurilor luate
cu privire la drepturile şi obligaţiile persoanle şi patrimoniale dintre părinţi,
porivit c.fam.
potrivit art. 496, copilul minor locuieşte la părinţii săi. Dacă părinţii nu
locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului.
În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte luând în
considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i
pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani.
- locuinţa copilului nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în
cazurile prevăzute expres de lege.
Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea
legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelă poate
limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al
copilului
 Dreptul de a consimţi la adopţia - este obligatoriu acordul ambilor părinţi chiar dacă sunt decăzuţi din
copilului drepturile părinteşti. Nerespectare acestui drept atrage nulitatea adopţiei.
Dreptul de a contesta măsurile - drept complex
dispuse de autorităţi cu privire la
copil de a formula cereri şi acţiuni
în nume propriu şi în numele
copilului

Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului minor

Dreptul şi îndatorirea de a administra
bunurile copilului
Potrivit art. 501 alin. (1) C.civ., părinţii au dreptul şi îndatorirea de a
administra bunurile copilului lor minor.
Prin acte de administrare, în acest context se înţelege atât actele de
administrare porpiu-zise, cât şi actele de conservare, precum şi, în
anumite condiţii legale, cele de dispoziţie care intră în categoria de acte
de administrare a unui patrimoniu
- încheierea actelor se face diferit, după cum copilul este lipsit în
întregime de capacitate de exerciţiu sau are capacitate restrânsă.
De asemenea art. 502 prevede că drepturile şi îndatoririle părinţilor cu
privire la bunurile copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui,
dispoziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod
corespunzător. Cu toate acestea, nu se întocmeşte inventarul prevăzut
la art. 140 C. civ., în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele
de uz personal.

Dreptul şi îndatorirea de a reprezenta - art. 501- până la 14 ani este reprezentat de părinţi, între 14-18 ani îşi
pe minor în actele civile ori de a exercită singur drepturile şi obligaţiile cu încuviinţarea prealabilă a
încuviinţa aceste acte părinţilor şi, după caz, a instanţei de tutelă.

Exercitarea autorităţii părinteşti

Exercitarea în comun a autorităţii părinteşti

- în principiu, ocrotirea se realizează de părinţi în comun, în mod egal şi în mod exclusiv

De asemenea, art 503 prevede că faţă de terţii de bună-credinţă oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act
curent pt exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimţământul
celuilalt părinte. Se instituie astfel un mandat tacit reciproc între părinţi.

Excepţii

 cazuri în care autoritatea părintească se exercită de un singur părinte

 cazuri în care autoritatea părintească nu revine în mod egal ambilor părinţi
 cazuri în care autoritatea părintească revine doar în parte părinţilor.

Mecanisme de exercitare a autorităţii părinteşti

1. Autoritatea părintească se exercită de un singur părinte în următoarele situaţii, prevăzute de art. 504:

a) moartea unuia dintre părinţi constatată fizic sau declarată prin hot.jud.
 b) decăderea unui părinte din drepturile prărinteşti
c) punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi

- părintele pus sub interdicţie nu este scutit de obligaţia de a da întreţinere copilului minor, dar această obligaţie
există numai în măsura în care mijloacele sale depăşesc nevoile normale ale îngrijirii şi vindecării

d) unul dintre părinte este în imposibilitate, din orice împrejurare de a-şi manifesta voinţa, precum: dispariţia,
contrarietatea de interese între minor şi unul dintre părinţi, împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit
act în înteresul minorului, condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate.
2. Autoritatea părintească nu revine în mod egal ambilor părinţi (exercitarea unilaterală a autorităţii părinteşti)

În această ipoteză se vorbeşte de scindarea exercitării autorităţii părinteşti, operând separarea copilului de unul dintre
părinţi. Situaţia este însă diferită de aceea în care se stabileşte doar locuinţa copilului la unul dintre părinţi, iar
exercitarea autorităţii părinteşti se realizează în comun şi în mod egal de părinţi.

Scindarea exercitării drepturilor părinteşti presupune că autoritatea părintească se exercită de unul dintre părinţi,
iar celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea la creşterea şi educarea copilului, precum şi dreptul de a avea
legături personale cu minorul şi de a încuviinţa adopţia acestuia.

Cazurile în care intervine scindarea autorităţii părinteşti:

a. desfacerea căsătoriei prin divorţ, când instanţa de tutelă apreciază că există motive întemeiate ca exercitarea
autorităţii părinteşti să fie exercitată numai de unul dintre părinţi (art. 398 C.civ.), prin excepţia de la regula
exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.
b) desfiinţarea căsătoriei - când se aplică prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ (art. 305 alin. 2 C.civ.)
c) cazul copilului din afara căsătoriei, când părinţii nu convieţuiesc şi când se aplică, de asemenea, dispoziţiile
privitoare la divorţ.

Astfel, potrivit art. 505 C.civ., în cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau,
după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal de către
părinţi, dacă aceştia convieţuiesc. Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de
exercitare a autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare
dispoziţiile privitoare la divorţ. Instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună
asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la
divorţ.

C) Cazurile în care autoritatea părintească revine numai în parte părinţilor şi în parte unor terţe persoane
Aceasta presupune că drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana minorului revin unei persoane sau
unei instituţii de ocrotire, iar dreptul de reprezentate sau de încuviinţare a actelor minorului revine ambilor
părinţi sau, după caz, unuia dintre părinţi. Ambii părinţi au dreptul de a avea legături personale cu copilul,
precum şi dreptul de a veghea la creşterea acestuia.
Aceste cazuri sunt următoarele:
a) desfacerea căsătoriei prin divorţ, când exercitarea autorităţii părinteşti se realizează de către alte persoane, în
mod excepţional (art. 399 C.civ.);
b) desfiinţarea căsătoriei, când se aplică prin asemănare dispoziţiile din materia divorţului;
c) cazul copilului din afara căsătoriei, când părinţii nu convieţuiesc şi sunt aplicabile dispoziţiile din materia
divorţului.

Soluţionarea neînţelegerilor dintre părinţi

Potrivit art. 486 C.civ., ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la
îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare
concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.
Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
De asemenea, potrivit art. 506 C.civ., cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la
exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat
interesul superior al acestuia

Răspunderea părinţilor pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti

- sancţiuni penale, administrative, civile, de dreptul familiei

- sancţiunea specifică este decăderea din drepturile părinteşti – art. 508-512

Cazurile de decădere

- cf. art 508 decăderea din drepturile părinteşti se poate pronunţa dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea
sau dezvoltarea copilului prin rele tratamente aplicate acestuia, consum de alcool sau stupefiante, purtare
abuzivă, nelijenţă gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinetşti şi atingerea interesului superior al minorului.

- motivele pentru decăderea din drepturile părinteşti sunt limitativ prevăzute de lege, textul fiind de strictă
interpretare. Astfel, părăsirea copilului, neacordarea întreţinerii, lipsirea de supraveghere, conduita imorală a
mamei, constituie motive pentru decăderea din drepturile părinteşti.

Doctrina este unanimă în a considera că decăderea din drepturile părinteşti intervine pentru deficienţe grave în
exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la persoana copilului. Este discutabil dacă decăderea din drepturile
părinteşti sancţionează şi modul de înfăptuire a ocrotirii părinteşti în latura sa patrimonială.

Cine poate cere decăderea din drepturile părinteşti

- sesizarea instanţei de tutelă se face de autorităţile administraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul
protecţiei copilului + procuror.

- sesizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului : orice persoană care, prin natura
profesiei sau ocupaţiei sale, lucrează direct cu un copil şi are suspiciuni în legătură cu existenţa unei situaţii de
abuz sau de neglijare a acestuia este obligată să sesizeze serviciul public de asistenţă socială sau direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului

+ telefonul copilului

Protecţia copilului în perioada până la soluţionarea cererii de decădere

- legea prevede măsura specială a plasamentului de urgenţă, precum şi efectul suspendării exercitării
drepturilor părinteşti.

- în cazul unui pericol iminent direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează instanţa
instanţa judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanţe preşedinţiale de plasare a copilului în regim de
urgenţă la o persoană, la o familie, la un asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidenţial, licenţiat în
condiţiile legii.

În termen de 48 de ore de la data executării ordonanţei preşedinţiale prin care s-a dispus plasamentul în regim de
urgenţă, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează instanţa judecătorească pentru a
decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului, decăderea totală sau
parţială din exerciţiul drepturilor părinteşti, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.
- pe durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, până când
instanţa va decide cu privire la menţinerea sau înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor
părinteşti.

Probaţiunea motivelor de decădere

- în cadrul procesului se poate administra, din oficiu, ca probă, declaraţia scrisă a copilului referitoare la abuzul sau
neglijarea la care a fost supus. Declaraţia copilului poate fi înregistrată, potrivit legii, prin mijloace tehnice audio-
video. Înregistrările se realizează în mod obligatoriu cu asistenţa unui psiholog. Acordul copilului este obligatoriu
pentru realizarea înregistrării declaraţiei sale.
Dacă instanţa judecătorească apreciază necesar, aceasta îl poate chema pe copil în faţa ei, pentru a-l audia.
Audierea are loc numai în camera de consiliu, în prezenţa unui psiholog şi numai după o prealabilă pregătire a
copilului în acest sens.

Competenţa soluţionării cererii pentru decăderea părinţilor apaţine instanţei de tutelă.

Potrivit art. 508 alin. (2) C.civ., cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza raportului de anchetă
psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.

Efectele decăderii din drepturile părinteşti

- efectul principal: pierderea exerciţiului drepturilor cu privire la persoana şi bunurile copilului, precum şi a
îndatoririlor, cu excepţia obligaţiei de a da întreţinere copilului, care se menţine.

Decăderea poate fi totală sau parţială.

- potrivit art. 509 C.civ., decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde asupra tuturor
copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii. Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea numai cu privire
la anumite drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.

- dacă, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea
ambilor părinţi, se instituie tutela.

În ceea ce priveşte efectele în planul drepturilor părinteşti, părintele decăzut nu pierde dreptul de a consimţi la
adopţia copilului (art. 464 alin. 1 C.civ.), iar în planul obligaţiilor, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti
nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului (art. 510 C.civ.).

Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti

- decăderea nu este o sancţiune ireversebilă. Instanţa de tutelă poate reda exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă
au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai pune în pericol
viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului.

8. Obligaţia de întreţinere
Reglementare: art 513-534 + alte texte – art 389 (obligatia de întreţinere între foştii soţi), 402 (contribuţia
părinţilor, în caz de divorţ la creşterea, educare, învăţătura copiilor rezultaţi din căsătorie), 499 (obligaţia de
întreţinere între părinţi şi copiii lor minori).
Fundament: relaţiile de familie, în general (relaţiile dintre soţi, dintre rude), din care se naşte obligaţia de
solidaritate, adică sprijin moral şi material care există între membrii unei familii, dar şi în relaţiile speciale –
asimilate de legiuitor, din acest punct de vedere, celor de familie – care se creează între anumite persoane în
situaţii particulare. Acesta este cazul foştilor soţi (art. 389 C.civ.), cel al soţului care contribuie la întreţinerea
copilului celuilalt soţ (art. 517 C.civ.) sau al persoanei care a luat un copil spre a-l îngriji sau proteja temporar
(art. 13 alin. 2 din Legea nr. 272/2004) ori, în sfârşit, cel al moştenitorilor unei persoane care a fost obligată la
întreţinerea unui minor ori i-a dat acestuia întreţinere fără să fi fost obligat în acest sens
Definitie: îndatorirea impusă de lege unei persoane de a sigura altei persoane mijloacele necesare traiului, dpdv
material şi spiritural.

Natură juridică: obligaţie legală, având izvorul în lege, spre deosebire de obligaţia de întreţinere convenţională
reglementată de art 2254-2263.

Conţinut: complex. Nu se limitează doar la procurarea hranei, ci trebuie să asigure celui îndreptăţit şi satisfacerea altor
nevoie, cum ete asigurarea locuinţei, a celor necesare îngrijirii sănătăţii,etc.

Persoanele între care există obligaţia de înreţinere şi ordinea în care se datorează

- oblgiaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege:

Între soţ şi soţie
Între rudele în linie
dreaptă, adică între părinţi
şi copii, bunici şi nepoţi,
străubunici şi strănepoţi
Între cel care adoptă şi
adoptat
Între fraţi şi surori
Între celelalte persoane
anume prevăzute de lege
presupune existenţa căsătoriei. Deci, obligaţia există de la data încheierii căsătoriei şi
până la data încetării sau desfacerii ei prin divorţ. În cazul nulităţii căsătoriei,
obligaţia există numai în cazul căsătoriei putative şi numai pentru soţul de bună
credinţă, până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare sau
constatare a nulităţii căsătoriei.
- obligaţia între părinţi şi copii există fără a se face distincţie după cum copiii sunt din
căsătorie, din afara căsătoriei sau sunt adoptaţi. În ceea ce priveşte pe adoptat, art.
520 prevede că, după încetarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la
rudele sale fireşti sau, după caz, de la soţul său.
prevederea se referă la adopţia cu efecte restrânse, care a fost înlăturată prin OUG
25/1997 deoarece în cazul adopţiei cu efecte depline, obligaţia de întreţinere există ca
între părinţi şi copii.
- foşti soţi, ca urmare a divorţului, cf art. 389
- foşti soţi din căsătoria putativă, în cazul căreia, potrivit art 304, pt soţul de bună
credinţă se aplică, prin asemănae, prevederile din materia divorţului.
- între soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ, cât timp copilul
este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau în nevoie
- între copilul astfel întreţinut timp de 10 ani şi cel care l-a întreţinut.
- între moştenitorii unei persoane care a fost obligată la întreţinerea unui copil sau
care i-a dat întreţinere fără să fie obligată şi copilul respectiv, până la majoratul
acestuia şi numai dacă părinţii fireşi ai copilului au murit, sunt dispăruţi ori sunt în
nevoie. Întreţinerea se datorează de moştenitori doar în limita valorii moştenite.

Ordinea în care se datorează întreţinerea

- ordinea prevăzută de art. 519 este imperativă, astfel încât cel îndreptăţit la întreţinere nu poate să îl aleagă pe cel
căruia îi va solicita întreţinerea, ci va trebi să respecte o ordine prestabilită de lege, de la care nu se poate deroga.

1. Soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea altor persoane.

2. Descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi desacendenţi sau mai mulţi
descendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui în grad mai îndepărtat. Aceasta înseamnă că fiul unei persoane
îndreptăţite la întreţinere este obligat la prestarea întreţinerii înaintea părinţilor acelei persoane, iar dacă sunt mai
mulţi descendenţi, fiul este obligat înaintea nepotului; de asemenea, dacă sunt mai mulţi ascendenţi, părintele este
obligat înaintea bunicului.

3. Fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor. Cu alte cuvinte, dacă o persoană
are dreptul la întreţinere, dar nu este căsătorită şi nici nu are descendenţi, va solicita întreţinerea de la părinţii săi,
iar dacă aceştia nu au mijloace sau nu mai există, se va îndrepta împotriva fraţilor şi abia apoi împotriva bunicilor.

În ceea ce priveşte ordinea în care îşi datorează întreţinere celelalte persoane prevăzute de lege, rezultă că :

a. Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să îl întreţină pe acest copil, dar numai
dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau în nevoie.

b. Copilul astfel întreţinut timp de 10 ani poate fi obligat să presteze întreţinere părintelui său vitreg. Această
obligaţie va deveni însă efectivă numai dacă părintele vitreg nu are copii fireşti, care ar putea fi obligaţi să îl întreţină
potrivit art 519 ori dacă aceştia nu au mijloace pentru a-l întreţine.

c. Moştenitorii unei persoane obligate la întreţinerea unui copil sau care a întreţinut un copil fără a avea această
obligaţie vor fi obligaţi să continue întreţinerea copilului, în limita valorii moştenirii culese, dar numai dacă părinţii
copilului au murit, sunt dispăruţi ori în nevoie + numai cât timp cel întreţinut este minor.

d. cel obligat la întreţinerea copilului pe care l-a luat spre îngrijire sau protecţie temporară va presta această
întreţinere numai dacă părinţii copilului au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.

Condiţiile generale ale obligaţiei de întreţinere

- potrivit art. 513 obligaţia se datorează numai dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege atât în persoana
creditorului cât şi a debitorului.

1. Condiţii privind creditorul obligaţiei :

1. Starea de nevoie
2. imposibilitatea de a se
întreţine singură, din
munca sau din bunurile
sale
3.comportamentul
corespunzător al
- nu trebuie să fie absolută, poate fi şi parţială : ex. o persoană obţine o pensie
insuficientă
- are un conţinut variabil şi se apreciază diferit de la o epocă la alta şi de la o
persoană la alta
- se apreciază în concret în funcţie de circumstanţele cauzei (mai ales legate de
persoana creditorului întreţinerii)
- una din cauzele imposibilităţii este incapacitatea de a muncii. Caracteristica
importantă a incapacităţii de a munci, în contextul determinării aptitudinii unei
persoane de a solicita şi a primi pensie de întreţinere, rezidă în faptul că ea –
alături de absenţa altor mijloace de trai (bunuri, alte venituri etc.) – determină
starea de nevoie.
Incapacitatea de a munci poate fi totală sau parţială, după caz, determinând, în
fiecare din cele două situaţii, o configuraţie corespunzătoare a stării de nevoie:
totală sau parţială.
- simpla atingere a vârstei legale de pensionare pentru limită de vârstă nu generează
o prezumţie simplă în sensul existenţei incapacităţii de muncă
- este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanţei şi este probată de cel care o
invocă.
nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la
întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.
 creditorului întreţinerii – - fapte grave pot fi faptele care atrag nedemnitatea succesorală, fie de drept fie
art 526 judiciară. De asemenea, soţul care părăseşte domiciliul conjugal şi trăieşte în
concubinaj nu îndeplineşte această condiţie.
- Pe de altă parte, alin. (2) al art. 526 are în vedere şi ipoteza în care acela care
pretinde întreţinere se află în nevoie din culpa sa, caz în care poate cere numai
întreţinere de strictă necesitate.

2. Condiţii cu privire la debitorul întreţinerii

1. Inexistenţa unei alte
persoane obligate la
întreţinere în ordinea
prevăzută de art. 519 C. civ.
2. Existenţa mijloacelor de
a presta întreţinerea sau a
posibilităţii de a dobândi
aceste mijloace
- nu se poate deroga de la ordinea imperativă. De exemplu, un copil nu poate
cere întreţinere de la bunici, înainte de a solicita asta de la părinţi. Bunicii pot fi
obligaţi să îl întreţină pe nepot numai dacă părinţii nu au mijloacele necesare.
- la stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinere se ţine cont de veniturile
şi bunurile acestuia precum şi de posibilităţile de realizare a acestora. De
asemenea, vor fi luate în vedere celelalte obligaţii ale sale.
- prin venituri trebuie să se înţleagă venituri din muncă dar şi orice alte vernituri
constante, cu caracter de continuitate (ex. dividende, dobânzi).
- pot fi urmărite, pt executarea obligaţiei de întreţinere, salariile, pensiile acordate
în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului
şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, până la jumătate
din venitul lunar net, pt sumele datorate cu titlu de pensie de întreţinere sau
alocaţie de copii. De asemenea, şi ajutoarele pentru incapacitate temporară de
muncă, compensaţia acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului
individual de muncă, pe baza oricăror dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite
şomerilor, în condiţiile legii, pot fi urmărite pentru sumele datorate cu titlu de
pensie de întreținere.
Nu vor putea fi luate în considerare sumele încasate întâmplător, cum ar fi cele
pentru deplasări sau sumele primite pentru instalarea într-un nou loc de muncă.
Potrivit art 409. nu vor putea fi urmărite pt niciun fel de datorii alocaţiile de stat
şi indemnizaţiile pt copii, ajutoarele pt îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de
maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat,
diurnele, precum şi orice alte sume cu destinaţie specială prevăzută prin lege.

În jurisprudenţă s-a decis că atunci când debitorul obligaţiei de întreţinere nu are

mijloace să presteze întreţinerea datorită faptului că nu munceşte, deşi are
capacitate de muncă, el nu poate fi exonerat de executarea acestei obligaţii.
Într-o asemenea situaţie, obligaţia sa va fi stabilită pornindu-se de la salariul
minim pe economia naţională şi, dacă nu o va executa, este pasibil de
răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie.
- soluţia poate fi menţinută şi în lumina art. 527 C.civ., care nu exonerează de
obligaţia de întreţinere pe cel care, deşi nu are mijloacele pentru a o plăti, are
posibilitatea de a dobândi aceste mijloace
Alta va fi situaţia dacă persoana obligată la întreţinere nu are mijloace să o
presteze datorită unor motive întemeiate, cum ar fi starea de boală, continuarea
studiilor sau şomajul (dacă nu primeşte ajutorul prevăzut de lege în acest caz).
Executarea unei pedepse privative de libertate constitui, de asemenea, un astfel
de motiv, cu excepţia cazului în care condamnarea a fost aplicată tocmai pentru
săvârşirea infracţiunii de abandon de familie.
 La evaluarea posibilităţilor materiale ale debitorului întreţinerii nu vor fi avute în
vedere veniturile soţului său sau ale altor membri ai familiei sale, dar se va ţine
cont de alte obligaţii ale sale, cum ar fi executarea altor obligaţii de întreţinere

Dovada îndeplinirii condiţiilor : prin orice mijloc de probă

Executarea obligaţiei de întreţinere

1. Cuantul întreţinerii : instanţa va aprecia, în funcţie de situaţia concretă a creditorului, de nevoile sale, precum şi
în raport cu mijloacele debitorului, care se stabilesc potrivit art. 527 alin. (2), care este cuantumul pensiei de
întreţinere care să acopere aceste nevoi.

Există, însă, unele situaţii în care legiuitorul a stabilit în mod expres cuantumul – în limită maximală – al pensiei de
întreţinere: în cazul obligaţiei de întreţinere între foştii soţi (art. 389 alin. 3 C. civ -Această întreţinere, împreună
cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată .) şi în cazul
obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor (art. 529 alin. 2 şi 3 C. civ.- o pătrime din venitul său lunar
net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii ).

2. Modalităţi de executare

- cf. art. 530 obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, iar dacă nu se
execută de bunăvoie, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani.

- în practică, de vreme de debitorul refuză executarea, instanţele stabilesc executarea prin plata unei pensii în bani.
Art. 530- pensia se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul lunar al celui care
datorează întreţinerea.

3. Data de la care se acordă întreţinerea : de la data cererii de chemare în judecată

Excepţie : se poate acorda şi pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii a fost întârziată din culpa
debitorului (de ex. printr-o conduită înşelătoare, a creat creditorului convingerea că îşi va executa de bunăvoie
obligaţia).

4. Modificarea cuantumului întreţinerii

- este posibilă modificarea cuantumului, prin mărire sau micşorare, după cum se schimbă mijloacele celui care o
prestează sau nevoia celui care o primeşte.

- mărirea va fi dispusă de instanţă de la data la care a fost cerută

- în cazul micşorării, deşi legea nu prevede expres data de la care se produce, aceasta va trebui dispusă de la data
la care a apărut cauza care a determninat această măsură, pt că altfel s-ar ajunge la îmbogăţirea fără justă cauză a
creditorului întreţinerii. Dacă însă debitorul a prestat întreţinerea benevol, deşi cunoştea motivul pt care ar fi
trebuit micşorată, atunci micşorarea va fi dispusă de instanţă de la data la care a fost solicitată.

- pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.

Încetarea obligaţiei de întreţinere – poate fi dispusă de instanţă

Cauze
1. dispariţia uneia dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul obligaţiei: starea de nevoie sau
incapacitatea

2. debitorul obligaţiei nu mai dispune de mijloacele necesare pentru a presta întreţinrea.

3. decesul debitorului sau al creditorului obligaţiei

- aceasta va trebui dispusă de instanţă de la data la care a apărut cauza care a determinat-o, cu excepţia situaţiei
în care debitorul a prestat întreţinerea benevol, deşi cunoştea motivul încetării sale, când încetarea va fi dispusă
de instanţă de la data la care a fost cerută.

Plata pensiei de întreţinere: periodic, sub formă de rate, la teremenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului,
la cele stabilite prin hot. jud. În practică, pensia de întreţinere se plăteşte lunar.

- în cazul în care creditorul întreţinerii a decedat în perioada corespunzătoare unei rate, întreţinerea este datorată
în întregime pentru acea perioadă.

Prin excepţie, părţile pot conveni, sau, dacă sunt motive temeinice, instanţa de tutelă poate hotărî ca
întreţinerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreţinere a celui
îndreptăţit pe o perioadă îndelungată, în măsusa în care debitorul întreţinerii are mijloacele necesare.

Restituirea întreţinerii nedatorate

- dacă din orice motiv se dovedeşte că întreţinerea prestată de bunăvoie sau ca urmare a unei hot. jud. nu era
datorată, cel care a executat întreţinerea poate să ceară restituirea de la cel care a primit-o sau de la cel care
avea în realitate obligaţia să o presteze, în acest din urmă caz, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Caractere juridice ale obligaţiei de întreţinere

Legalitatea - este stabilită prin lege şi nu există numai în condiţiile, între persoanele şi ordinea
prevăzută de lege. Nu este incompatibilă cu obligaţia de întreţinere convenţională,
astfel încât este posibil ca o persoană fă fie obligată să execute atât o obligaţie de
întreţinere legală cât şi una convenţională faţă de aceeaşi persoană.
Consecinţe care rezultă din legalitate:
1. nu se poate renunţa la dreptul de întreţinere nici în cazul unui proces nici în afara
procesului
2. înţelegerea părinţilor cu privire la prestarea întreţinerii către copii, dacă are loc în
cursul unui proces, trebuie încuviinţată de instanţa de tutelă, care verifică dacă este
respectat interesul superior al copilului

caracterul personal - esenţialmente personal, de unde rezultă că

1. dreptul la întreţinere este incesibil, deci nu poate fi transmis nici cu titlu oneros nici cu
titlu gratuit, nici prin mecanismele de transmitere sau transformare a obligaţiilor (cesiune,
subrogaţie, novaţie). De asemenea, nu poate face obiectul unei stipulaţii pentru altul.

2. Fiind incesibil, dreptul la întreţinere este şi insesizabil, dar este vorba de o insesibilitate
parţială, deoarece art. 409 prevede că sumele ce se plătesc debitorului şi sunt destinate
asigurării mijloacelor de existenţă pot fi urmărite până la ½ din venitul lunar net pt sumele
datorate cu titlul de obligaţie de întreţinere sau alocaţie de copii, respectiv până la 1/3
din venitul lunar net, pt orice alte datorii. Veniturile din muncă și orice alte sume care se
plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale
acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie,
pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum.
 3. Obligaţiile de întreţinere nu sunt supuse regimului compensaţiei legale, în măsura în
care nu pot fi urmărite, deoarece art. 1618 lit. c) exceptează expres de la compensaţie
creanţele insesizabile. În mod excepţional, pot face obiectul compensaţiei judiciare, în
sensul că, la divorţ, dacă instanţa ar separa copiii rezultaţi din căsătorie şi ar încredinţa
fiecărui părinte unul sau mai mulţi copii, ar putea fi compensate obligaţiile de întreţinere
între ei.

4. Fiind esenţialmente personale, nici dreptul şi nici obligaţia de întreţinere nu se

transmite la moştenitor ci se stinge prin moartea debitorului sau acelui îndreptăţit la
întreţinere. O situaţie excepţională – art 518 C.civ – obligaţia ce revine moştenitorilor
persoanei care a fost obligată la întreţinere.

5. Nu poate fi cerută pe calea acţiunii oblice de către creditor. Cu toate acestea,

creditorul celui obligat la întreţinere poate formula, pe calea acţiunii oblice, cererea
privind reducerea sau sistarea întreţinerii.
Caracterul reciproc Excepţii:
1. în cazul obligaţiei de întreţinere prevăzute de art. 517 C.civ. în sarcina soţului care l-a
întreţinut pe copilul celuilalt soţ; obligaţia devine reciprocă, dacă părintele vitreg l-a
întreţinut pe copil timp de 10 ani

2. în cazul obligaţiei prevăzute de art. 518 C. civ. pentru moştenitorii celui care a fost
obligat la întreţinerea unui copil sau care i-a prestat întreţinere fără a fi fost obligat.

3. în cazul obligaţiei de întreţinere prevăzute de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 272/2004.

4. obligaţia de întreţinere între foştii soţi are caracter reciproc permanent numai dacă
ambii au fost culpabili pentru desfacerea căsătoriei sau dacă s-a desfăcut căsătoria prin
acordul soţilor ori determinat de starea de boală a unuia din ei; în cazul în care divorţul
a fost pronunţat numai din culpa unuia dintre soţi, obligaţia are caracter reciproc numai
un an de zile de la divorţ, după care devine unilaterală, purtând numai în sarcina soţului
vinovat de divorţ (art. 389 alin. 4 C.civ)

5. de asemenea, dacă fostul soţ, obligat la întreţinere, s-a recăsătorit, obligaţia lui se
menţine, însă el pierde dreptul la întreţinere din partea fostului său soţ, potrivit art. 389
alin. 5 C. fam., deoarece este îndreptăţit să primească întreţinere din partea actualului
soţ.

6. fostul soţ de rea credinţă din căsătoria putativă datorează întreţinere soţului de bună
credinţă, fără ca acesta să fie, la rândul său, obligat către cel dintâi

Caracterul succesiv - doar în mod excepţional, se poate presta prin plata unei sume globale
Caracterul variabil - este determinat de faptul că nevoile de întreţinere a unei persoane diferă, de la caz la
caz, în funcţie de vârstă, mediu, necesităţi de educare şi învăţătură, nivel de dezvoltare a
societăţii
- consecinţa procesuală: hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie nu se bucură de
autoritate absolută de lucru judecat, ci numai de una relativă.
Caracterul divizibil - atât pe latură pasivă cât şi pe latură activă

Excepţii de la divizibilitatea pasivă

1. art. 521 alin. 2 C. civ. prevede că părintele îndreptăţit să ceară întreţinere de la mai
mulţi copii poate, în caz de urgenţă, să se îndrepte numai împotriva unuia dintre ei, iar cel
 care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi, pentru partea
fiecăruia.
2. în cazul prevăzut de art. 518 alin. 1 C. fam., potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol dispune
că, dacă sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia lor este solidară, fiecare dintre ei
contribuind proporţional cu valoarea bunurilor moştenite; aceasta înseamnă că, dacă
unul dintre ei prestează întreaga întreţinere, se va putea regresa împotriva celorlalţi,
proporţional cu valoarea părţii din moştenire pe care au dobândit-o.

c) obligaţia părinţilor de a-l întreţine pe copil – art 499 C.civ

Divizibilitatea activă – debitorul care nu poate presta întreţinere tuturor celor îndreptăţiţi,
poate fi obligat de instanţă să presteze întreţinere numai faţă de unul sau ca aceasta să
se împartă între toţi.
- nu este o excepţie de la divizibilitatea activă, pt că instanţa nu îl obligă să presteze
întreţinerea însumată unui singur creditor doar partea lui.

Obligaţia de întreţinere între soţi

- se realizează prin simplul fapt al convieţuirii soţilor şi a susţinerii benevole a cheltuielilor căsătoriei.

- problema se pune în practică în cazul separaţiei în fapt a soţilor, caz în care un soţ poate obţine obligarea celuilalt
soţ la plata unei pensii de întreţinere. Obligaţia de întreţinere poate fi valorificată în tot timpul căsătoriei, inclusiv
pe durata prcesului de divorţ.

Condiţiile întreţinerii

1. starea de nevoie a soţului creditor – se apreciază în funcţie de venituri şi bunuri valorificabile. Bunurile comune,
dobândite în cadrul unui regim de comunitate legală sau convenţională, vor putea fi valorificate mai înainte de a
se cere obligarea celuilalt soţ la plata unei pensii de întreţinere- se poate cere partajul.

- s-a decis că în cazul soţilor starea de nevoie poate fi reţinută şi în cazul în care se datorează unor împrejurări
precum îngrijirea unui copil bolnav sau rude apropiate.

2. posibilităţile materiale ale soţului debitor al întreţinerii –poate fi institută până la o pătrime din venitului
soţului iar împreună cu întreţinerea copiilor nu poate depăşi ½

- În practica judecătorească s-a decis că dreptul la întreţinere poate fi condiţionat de conduita creditorului
întreţinerii. De exemplu, soţul care se pretinde creditor al întreţinerii a părăsit în mod nejustificat domiciliul
conjugal şi, eventual, întreţine relaţii extraconjugale.

Prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează (art. 389 alin. 1 C.civ.) și se naște, dacă sunt
îndeplinite condițiile legale, obligația de întreținere între foștii soți.

Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

- fundamnetul: reguli morale, umanitare

- este distinctă de obligaţia de întreţinere între soţi

În ceea ce priveşte condiția stării de nevoie, potrivit art. 389 alin. (2) C.civ., soţul divorţat are dreptul la întreţinere,
dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul
căsătoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la data desfacerii
căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria. De exemplu,
poate fi vorba de o incapacitate în legătură cu naşterea unui copil. Această dispoziţie se aplică şi în cazul
căsătoriei putative, pentru soţul de bună-credinţă.

Potrivit alin. (4) al art. 389 C.civ., când divorţul este însă pronunţat numai din vina unuia dintre soţi, acesta nu va
beneficia de întreţinere decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

Virtual, dreptul la întreţinere se naşte de la data rămânerii definitive a hotărârii de divorţ. Dacă însă dreptul la
întreţinere s-a stabilit chiar în cadrul procesului de divorţ, fostul soţ datorează întreţinere de la data rămânerii
definitive a hotărârii de divorţ.

În toate cazurile, dreptul la întreţinere se stinge prin recăsătorirea fostului soţ creditor al întreţinerii.

Cuantumul pensiei de întreţinere se stabileşte cu respectarea prevederilor art. 389 alin. (3) C.civ.., adică
întreţinerea poate fi stabilită până la o pătrime din venitul net al fostului soţ obligat la plata ei, potrivit cu nevoia
celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată
copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net din muncă al soţului obligat la plată.

Obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii – art 499 şi 525

1. Condiția privind starea de nevoie a copilului. În cazul minorului, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 525 C.civ.,
minorul care cere întreținere de părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă
ar avea bunuri.

De asemenea, potrivit art. 499 alin. (2) C.civ., dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții
au obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională. Per a
contrario, dacă minorul are un venit îndestulător, ei nu mai datorează întreținere.

În ceea ce privește bunurile minorului, deși, în principiu acestea nu se iau în considerare pentru aprecierea stării
de nevoie a minorului, alin. (2) al art. 525 C.civ. prevede că, în cazul în care părinții n-ar putea presta întreținerea
fără a-și primejdui propria lor existență, instanța de tutelă poate încuviința ca întreținerea să se asigure prin
valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepția celor de strictă necesitate.

2. Conţinutul obligaţiei : complex, presupune nu numai asigurarea celor necesare traiului ci şi a condiţiilor
materiale necesare educării şi pregătirii profesionaile.

Fundamentul obligaţiei : obligaţia părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copilului.

3. Cauntumul : pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei
sau mai mulţi copii. Aceste limite au semnificaţia unor plafoane maximale, pe care instanţa judecătorească nu le
poate depăşi, ceea ce nu înseamnă că pensia de întreţinere stabilită în concret trebuie să coincidă cu plafonul legal.

Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate
depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat.

4. Data pensiei de întreţinere : de la data cererii de chemare în judecată.

- în caz de divorţ, pensia de întreţinere, ca şi cerere accesorie, se datorează de la data cererii de divorţ. Dacă însă
pensia cuvenită copiilor a fost stabilită printr-o hotărâre separată, anterioară divorţului (de exemplu, în timpul
separaţiei în fapt a soţilor), instanţa de divorţ va dispune obligarea debitorului cu începere de la data pronunţării
hotărârii de divorţ.
- în cazul copilului care îşi stabileşte partenitatea prin hotărâre judecătorească, pensia de întreţinere se stabileşte
cu începere de la data introducerii acţiunii în stabilirea paternităţii.

Durata obligaţiei de întreţinere : până la data majoratului, iar dacă se află în continuarea studiilor, până la
terminarea acestora, dar fără a depăşi 26 de ani.
Pentru a beneficia de întreţinere, copilul trebuie să dovedească stăruinţă în continuarea studiilor şi să obţină
rezultate corespunzătoare.
De asemenea, nu are importanţă dacă sunt urmate cursurile unei instituţii de învăţământ de stat sau particulare,
dacă este vorba de o instituţie de învăţământ superior sau de o şcoală profesională.

Soluţionarea neînţelegerilor : instanţa de tutelă, pe baza raportului de anchetă psihosocială.