1.

Despre Dreptul internaţional privat

Elementul de extraneitate şi raportul juridic de drept
internaţional privat
Metoda de reglementare în dreptul internaţional privat
Domeniul şi definiţia dreptului internaţional privat
Izvoarele dreptului internaţional privat
Norma conflictuală
Structura normei conflictuale
Clasificarea normelor conflictuale
Normele materiale
Normele de aplicație imediată
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Bibliografie minimală

2. Teoria conflictelor de legi

Conflictele de legi
Calificarea şi conflictul de calificări
Retrimiterea
Aplicarea legii străine
Ordinea publică în dreptul internaţional privat
Frauda la lege în dreptul internaţional privat
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Lucrare de verificare
Bibliografie minimală

3. Regimul juridic al străinilor

Noţiuni generale
Intrarea străinilor în România
Şederea străinului în România
Ieşirea străinului din România
 Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Bibliografie minimală

4. Norme conflictuale în diferite raporturi juridice de drept civil

Normele conflictuale privind statutul personal al
persoanei fizice
Normele conflictuale privind statutul persoanei juridice
Normele conflictuale privind condiţiile de fond ale
actului juridic civil
Normele conflictuale privind forma actului juridic
Normele conflictuale privind bunurile
Normele conflictuale în materie succesorală
Norme conflictuale în domeniul raporturilor de familie
Conflictele de jurisdicţie
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Lucrare de verificare
Bibliografie minimală

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie (de elaborare a cursului)
INTRODUCERE
Modulul intitulat Drept internaţional privat se studiază în anul IV, semestrul al
V-lea şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului internaţional
privat.

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 încadrarea domeniului în cadrul sistemului ştiinţelor juridice;
 definirea dreptului internaţional privat ca disciplină juridică;
 descrierea regimului juridic al străinilor;
 interpretarea categoriilor de norme specifice dreptului internaţional
privat;
 corelarea normei juridice de drept internaţional privat la o situaţie
concretă.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Despre Dreptul internaţional privat;
- Teoria conflictelor de legi;
- Regimul juridic al străinilor;
- Normele conflictuale în diferite materii.
In prima unitate de învăţare intitulată Despre Dreptul internaţional privat vei
regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice:
- să delimitezi raportul de drept internaţional privat de celelalte raporturi
juridice;
- să identifici elementele de legătură într-un raport de drept internaţional
privat, precum şi punctele de legătură într-o normă conflictuală;
- să răspunzi la întrebări legate de structura şi clasificarea normelor
conflictuale;
- să analizezi categoriilor de norme care compun dreptul internaţional
privat;
- să identifici locului dreptului internaţional privat în sistemul de drept.
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare Teoria
conflictelor de legi vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, care îţi vor
permite să operaţionalizezi obiective specifice precum:
- să identifici conflictul de legi, să localizezi raportul juridic şi să indici
legea competentă;
- să explici conţinutul calificării, retrimiterii, ordinii publice în dreptul
internaţional privat şi a fraudei la lege în dreptul internaţional privat;
- să prezinţi mecanismului de soluţionare a conflictului de legi, inclusive
prin aplicarea legii străine;
- să identifici posibilitatea aplicării dreptului străin într-o situaţie
concretă;
 - să explici unele din speţele de referinţă din literatura de specialitate
străină şi română.
Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de
evaluare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu
strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare Regimul
juridic al străinilor vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, care îţi vor
permite să operaţionalizezi obiective specifice precum:
- să identifici regimul juridic aplicabil străinilor în România;
- să explici condiţiile de intrare, şedere şi de ieşire a străinilor de pe
teritoriul României;
- să analizeze măsurile aplicabile străinului, în caz de încălcarea
dispoziţiilor legii speciale în materia intrării şi şederii pe teritoriul
României.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare Normele
conflictuale în diferite materii vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite,
care îţi vor permite să operaţionalizezi obiective specifice precum:
- să identifici normele conflictuale în diferite materii: statul personal al
persoanei fizice, al persoanei juridice, condiţiile de fond ale actului
juridic civil, forma actului juridic civil, bunurile, succesiuni, raporturile
de familie;
- să prezinţi mecanismul de aplicare a dispoziţiilor legii speciale în
materii enumerate mai sus, prin cunoaşterea legii aplicabile;
- să explici conflictul de jurisdicţie şi să-l rezolvi;
- să delimitezi competenţa internă şi cea în dreptul internaţional privat;
- să prezinți efectelor hotărârilor străine, potrivit Noului Cod civil şi a
Regulamentelor europene.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb rezervat;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.

Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de

verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse
suplimentare indicate. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să
operaţionalizezi obiectivele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul
de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii
suplimentare vei apela la tutorele indicat. 60% din notă provine din evaluarea
continuă (cele două lucrări de verificare) şi 40% din evaluarea finală.
Răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice - 80%; activităţi aplicative
atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. - 10%; teste pe parcursul
semestrului - 5% şi teme de control - 5%.

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în

consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de depus.
1. DESPRE DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT
1.1. Elementul de extraneitate şi raportul juridic de drept 10
internaţional privat
1.2. Metoda de reglementare în dreptul internaţional privat 12
1.3. Domeniul şi definiţia dreptului internaţional privat 14
1.4. Izvoarele dreptului internaţional privat 18
1.5. Norma conflictuală 22
1.6. Structura normei conflictuale 23
1.7. Clasificarea normelor conflictuale 24
1.8. Normele materiale 24
1.9. Normele de aplicație imediată 25
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 27
Teste de autoevaluare 27
Bibliografie minimală 28

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să delimitezi raportul de drept internaţional privat de celelalte raporturi
juridice;
 să identifici elementele de legătură într-un raport de drept internaţional
privat, precum şi punctele de legătură într-o normă conflictuală;
 să răspunzi la întrebări legate de structura şi clasificarea normelor
conflictuale;
 să analizezi categoriilor de norme care compun dreptul internaţional privat;
 să identifici locului dreptului internaţional privat în sistemul de drept.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

1.1. Elementul de extraneitate şi raportul juridic de drept internaţional
privat
1.1.1. Elementele raportului juridic civil
Elementele oricărui raport juridic sunt subiectele, conţinutul şi obiectul. În dreptul
civil, raportul juridic, definit ca relaţia patrimonială sau nepatrimonială
reglementată de norma de drept şi caracterizat prin trei caractere - raport social,
raport voliţional şi poziţia de egalitate juridică a părţilor, are aceeaşi structură
alcătuită din aceleaşi trei elemente, şi anume:
- părţile sau subiectele sunt persoane fizice şi persoane juridice, în calitate
de titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile;
- conţinutul, adică totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
civile pe care le au părţile raportului civil în cauză;
- obiectul, conduita părţilor, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt
îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.
Ori de câte ori în raportul juridic apare un element străin, părăsim terenul
dreptului civil şi trecem pe tărâmul dreptului internaţional privat (de exemplu, un
cetăţean român se căsătoreşte pe teritoriul României sau în străinătate cu un
cetăţean străin, elementul de extraneitate fiind, după caz, cetăţenia străină a
viitorului soţ sau locul încheierii căsătoriei).

1.1.2. Ce este elementul de extraneitate?

În literatura de specialitate, elementul de extraneitate (denumit şi element
străin), la care ne referim în dreptul internaţional privat1, are înţeles de orice
situaţie de fapt din cauza căreia relaţiile de drept privat intră în contact cu mai
multe sisteme de drept. El nu este parte componentă a structurii raportului juridic,
alături de subiecte, conţinut şi obiect.
Într-un raport juridic pot să existe unul sau mai multe elemente de extraneitate.
Sunt elemente de extraneitate următoarele:
1. raportat de subiectele raportului juridic
- pentru persoana fizică, cetăţenia străină a unei părţi, domiciliul sau reşedinţa
în străinătate a acesteia (de exemplu, un cetăţean român şi un cetăţean străin
încheie în România un contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil,
elementul de extraneitate îl reprezintă cetăţenia străină a unuia dintre părţile
contractului). Uneori, şi religia poate constitui element de extraneitate,
atunci când ea are o eficienţă juridică în anumite acte juridice de dreptul
familiei (de exemplu, căsătoria, adopţia)
- pentru persoana juridică, naţionalitatea, sediul sau fondul de comerţ (de
exemplu, o societate comercială de naţionalitate română încheie un contract
cu o firmă franceză, cu sediul în Paris, ceea ce înseamnă că naţionalitatea
1
In continuare, vom folosi prescurtările „DIP” pentru expresia ”dreptul internaţional privat” și ”EE” pentru expresia ”element
de extraneitate”.
 străină a uneia dintre părţile contractului reprezintă elementul de
extraneitate).
2. raportat la obiectul raportului juridic, locul situării bunului mobil sau bunului
imobil (aflat în străinătate)
3. raportat la conţinutul raportului juridic
 locul încheierii actului juridic, în sensul de negotium iuris (o firmă română
încheie în străinătate un contract cu o firmă străină, în vederea prestării de
către aceasta din urmă a unor servicii pe teritoriul României)
 locul întocmirii înscrisului constatator, în sensul de instrumentum
probationem (locus regit actum), care poate fi un alt stat decât cel în care
s-a realizat acordul de voinţă al părţilor
 locul unde urmează să-şi producă efectele un contract (locus executionis)
 locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti
commissi), de exemplu, un cetăţean român este victima unui accident de
circulaţie produs pe teritoriul Franţei.
 locul decesului.
4. raportat la problemele de procedură, locul soluţionării litigiului, dacă acesta
este în străinătate.

1.1.3. Definiţia şi rolul elementului de extraneitate

Elementul de extraneitate constă într-o împrejurare de fapt datorită căreia un
anumit raport juridic are legătură cu mai multe sisteme de drept.
În doctrină se apreciază că prezenţa elementului de extraneitate într-un raport juridic
produce următoarele consecinţe:
- constituie criteriul de delimitare a raporturilor de DIP faţă de raporturile civile
interne;
- determină fie conflictele de legi, fie aplicarea normelor materiale interne sau
unificate.
Această situaţie conduce la concluzia că DIP are o metodă de reglementare 2
specifică, diferită de cea a dreptului civil (metoda egalităţii părţilor). Această metodă
specifică dreptului internaţional privat este, după caz, metoda conflictuală sau
metoda aplicării nemijlocite a normelor materiale (substanţiale).
În practica judiciară s-a reţinut că prezenţa elementului de extraneitate obligă instanţa
judecătorească să rezolve două probleme majore de drept internaţional privat: mai
întâi, problema conflictului de legi, prin a identifica şi cunoaşte care dintre cele două
legi, română sau străină, guvernează raportul juridic dedus judecăţii; apoi, problema
de ordin procesual a conflictului de jurisdicţii, prin a determina instanţa competentă
să soluţioneze litigiul şi, după caz, procedura aplicabilă.
2
Metoda de reglementare este un criteriu subsecvent de delimitarea a ramurilor de drept şi constă în modalitatea juridică de
influenţare a raporturilor sociale de către stat, prin edictarea normelor juridice. Alte criterii de delimitare a ramurilor de drept
sunt: obiectul propriu de reglementare (o categorie de relaţii sociale ce sunt reglementate de un ansamblu de norme juridice care,
la rândul lor, sunt unitare – de exemplu, în dreptul civil, există două categorii de raporturi sociale - patrimoniale şi
nepatrimoniale), calitatea părţilor (în dreptul familiei, soţi, părinţi şi copiii), caracterul normelor, specificul sancţiunilor şi
principiile.
1.1.4. Raportul juridic de drept internaţional privat
Domeniul relaţiilor sociale care cad sub incidenţa ramurii DIP trebuie să fie
delimitate de alte relaţii sociale ce intră în domeniul de reglementare a altor
ramuri de drept. Astfel, dispoziţiile art. 2557 alin. (2) din Noul Cod civil 3
statuează că raporturile de DIP sunt raporturile civile, comerciale, precum și alte
raporturi de drept privat cu element de extraneitate. Este vorba, aşadar de raporturi
de drept civil, în sensul larg al cuvântului (unde putem să mai adăugăm raporturile
care privesc anumite instituţii din cadrul transporturilor internaţionale, proprietăţii
intelectuale, a comerţului internaţional).
Nu intră în această categorie raporturile juridice cu element străin din domeniul
dreptului public (drept administrativ, drept financiar, drept penal, drept procesual
penal), unde părţile se află într-o poziţie de subordonare juridică, intervenind
autoritatea statului român, şi pentru care judecătorul român nu poate aplica, în
principiul, legea străină, ci numai legea română.
Aşadar, obiectul DIP, ca ramură de drept, îl constituie raporturile juridice de
drept privat cu unul sau mai multe elemente de extraneitate.

Sarcina de lucru 1
1. Ce înţelegi prin elementul de extraneitate şi care este rolul lui într-un
raport juridic? Enumeră cinci exemple de elemente de extraneitate.
2. Plecând de la conţinutul art. 2586, art. 2587, art. 2597, art. 2600, art.
2618, art. 2633 și art. 2635 din Noul Cod civil, identifică cel puțin un
element străin pentru fiecare text în parte.

1.2. Metoda de reglementare în dreptul internaţional privat

1.2.1. Enumerarea metodelor de reglementare în dreptul internaţional privat

În doctrină, există unanimitate în a considera că materia specifică a DIP sau

domeniul de aplicare a acestuia îl constituie conflictele de legi, ceea a conduce la
ideea că metoda de reglementare a DIP este:
- metoda conflictuală, specifică acestei ramuri, şi care stabileşte regula
soluţionării conflictului de legi
3
Corespondent al art. 1 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (a
fost publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992), aplicabilă anterior intrării în vigoare a
Noului Cod civil.
 - metoda aplicării nemijlocite a normelor materiale (substanţiale), care este
o metodă comună multor ramuri de drept.
Alături de acestea, în literatură s-a exprimat opinia că există şi a treia metodă de
reglementare a relaţiilor de drept privat cu element străin, şi anume metoda
normelor de aplicare imediată, norme specifice fiecărui stat şi care nu îngăduie
aplicarea vreunei legi străine în materia care o reglementează, înlăturând chiar şi
legea indicată de norma conflictuală a statului căreia îi aparţine.

1.2.2. Metoda conflictuală

Metoda conflictuală poate fi rezumată în următorii termeni: ori de câte ori instanţa
are de soluţionat un litigiu cu privire la un raport juridic cu un element de
extraneitate şi sunt două sau mai multe sisteme de drept susceptibile de a se
aplica, trebuie să se recurgă la norma conflictuală a forului (la propriul sistem de
DIP) şi să se aplice legea desemnată de acesta.
Metoda conflictuală prezintă următoarele caractere:
- utilizarea ei înseamnă alegerea legii competente întrucât, în principiu, norma
conflictuală este bilaterală;
- în prezenţa unor sisteme de DIP diferite, judecătorul forului aplică
întotdeauna propria normă conflictuală;
- legea aplicabilă desemnată de norma conflictuală este legea forului sau
legea unui stat străin.
Criticile acestei metode sunt următoarele:
- este o metodă complexă, apărând dificultăţi practice;
- metoda conflictuală este incertă şi imprevizibilă, deoarece în majoritatea statelor
normele conflictuale au origine jurisprudenţială, nu legală;
- aplică raportului juridic de DIP o lege internă, făcând abstracţie de faptul că este un
raport cu un element de extraneitate. De exemplu, s-a afirmat cu referire la dreptul
comerţului internaţional, că există o contradicţie între caracterul internaţional al
raporturilor juridice şi caracterul naţional al legii aplicabile.
Argumentele contra acestor critici pot fi sintetizate în următoarele:
- Norma conflictuală este compatibilă cu comerţul internaţional, iar extinderea rapidă
a acestuia dovedeşte acest lucru. Normele materiale sunt mai indicate în domeniul
dreptului comerţului internaţional, iar în domeniul DIP, norma conflictuală este cea
mai adecvată;
- Normele conflictuale se diversifică permanent tocmai pentru a veni în întâmpinarea
noilor exigenţe ale contextului socio-economic, iar metoda proper law şi metoda
aplicării normelor materiale sunt forme particulare ale metodei conflictuale.

1.2.3. Metoda aplicării nemijlocite a normelor materiale

În fiecare sistem de drept intern există norme care se aplică nemijlocit, excluzându-se
astfel atât conflictul de legi, cât şi aplicarea dreptului intern. Aceste norme se numesc
 norme (legi) de aplicaţie imediată. Cu alte cuvinte, normele de aplicaţie imediată
aparţin sistemului de drept intern al statului forului şi se aplică raportului juridic cu
element de extraneitate, care are o anumită legătură cu ţara forului, prin aceasta
înlăturându-se conflictul de legi şi aplicarea dreptului străin.
Metoda aplicării imediate a acestor norme are caracter prealabil utilizării normei
conflictuale în materie şi se particularizează prin următoarele:
- normele de aplicaţie imediată exclud aplicarea legii străine, pe când norma
conflictuală presupune o opţiune între legea forului şi legea străină;
- normele de aplicaţie imediată ridică problema determinării aplicării lor în
spaţiu;
- normele de aplicaţie imediată au un caracter unilateral, fiind şi obligatorii, pe
când cele conflictuale sunt, de regulă, bilaterale.
Metoda proper law presupune desemnarea legii aplicabile pentru fiecare speţă în
parte, ceea ce conduce la aplicarea unor legi diferite chiar în aceeaşi materie. Spre
deosebire de ea, metoda conflictuală presupune aplicarea aceloraşi dispoziţii
legale pentru situaţii juridice similare.
S-au adus câteva critici acestei metode, şi anume:
- soluţia nu poate fi cunoscută înainte ca instanţa să determine legea aplicabilă
- legea aplicabilă se determină prin compararea conţinutului legilor în conflict,
în timp ce prin metoda conflictuală legea aplicabilă se determină de către
norma conflictuală înainte de a se cunoaşte conţinutul acestei legi.

1.3. Domeniul şi definiţia de drept internaţional privat

1.3.1. Apariţia denumirii de drept internaţional privat
Având un obiect propriu de reglementare– raporturile de drept privat care conţin
un EE - şi o metodă proprie de reglementare– metoda conflictuală şi metoda
aplicării imediate a normelor materiale - DIP întruneşte caracterele unei ramuri de
drept de sine stătătoare.
Denumirea DIP a fost utilizată pentru prima dată de americanul Joseph Story în
1834 în Commentaires on the Conflict of Laws, apoi de francezul Jean Jacques
Gaspard Foelix în 1843 Droit international prive, şi de germanul Wilhelm
Schaffner, în 1851, în Entwobung des Internationalen Privatrechtes.
Alte denumiri propuse au fost: drept privat internaţional, drept conflictual, drept
interlegislativ, drept internaţional civil, regimul internaţional al persoanelor de
drept privat, recunoaşterea extrateritorială a drepturilor, teoria conflictelor de legi
în domeniul dreptului privat.
Observaţii:
- termenul de „internaţional” se explică prin concepţia dominantă din sec. al
XIX-lea, care admitea existenţa unor reguli conflictuale supranaţionale;
 - raporturile care formează obiectul DIP au caracter internaţional datorită căruia
vin în contact cu mai multe sisteme de drept. Aceste raporturi pun problema
legii aplicabile.
- nu se suprapune şi nu se confundă cu dreptul internaţional public, care
reglementează, în principal, raporturile dintre state;
- izvoarele DIP sunt preponderent interne, nu internaţionale;
- litigiile generate în legătură cu raporturile juridice cu un element de
extraneitate se soluţionează de instanţele naţionale.
1.3.2. Definiţia dreptului internaţional privat
Având un obiect propriu de reglementare– raporturile de drept privat care conţin
un element de extraneitate - şi o metodă proprie de reglementare – metoda
conflictuală, DIP întruneşte caracterele unei ramuri de drept de-sine-stătătoare.
Dreptul internaţional privat reprezintă ansamblul normelor care reglementează
relaţiile cu element de extraneitate, indicând autoritatea competentă şi legea
aplicabilă.
În concluzie, DIP este un drept intern, el reglementează raporturi juridice de drept
privat, create sau valorificate în contextul relaţiilor internaţionale, care presupun
mişcarea, deplasarea persoanelor, a bunurilor, a serviciilor etc., dintr-un stat în
altul.

1.3.3. Concepţia care limitează dreptul internaţional privat la conflictele de legi

Conflictul de legi presupune situaţia în care un raport juridic cu un element de
extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau multe legi aparţinând
unor sisteme juridice diferite. De exemplu, un contract de vânzare-cumpărare
privitor la un bun imobil situat în străinătate şi în care părţile au cetăţenii diferite
poate fi guvernat de una dintre următoarele legi:
- legea personală a părţilor privind capacitatea de a contracte;
- legea locului situării bunului pentru problemele legate de statutul real al
bunului;
- legea locului încheierii actului pentru forma actului juridic.
Cuprinzând printre altele starea şi capacitatea persoanei fizice, relaţiile de familie,
succesiunile, contractele, răspunderea civilă cu element de extraneitate, conflictele
de legi reprezintă domeniul cel mai important şi mai extins al DIP.

1.3.4. Concepţia conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii

Specifică legislaţiei din ţările anglo-saxone, Elveţia, Franţa şi susţinută de autori
de prestigiu din doctrină - Bartin şi Antoine Pillet, această concepţie are la bază
ideea că există conflict de jurisdicţii ori de câte ori o instanţă sesizată cu un litigiu
de DIP trebuie să se pronunţe, mai întâi, asupra propriei competenţe.
Integrarea conflictelor de jurisdicţii în DIP se fundamentează pe două argumente,
şi anume:
 a. analogiile existente între conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii. În
ambele situaţii, reglementările legale sunt puţine, de aceea un rol important revine
jurisprudenţei şi dreptului convenţional. Dacă în cazul conflictelor de legi se
distinge între stadiul naşterii raportului juridic şi cel al invocării dreptului
subiectiv în străinătate, la fel, în cazul conflictelor de jurisdicţii distingem între
momentul determinării competenţei instanţei sesizate şi cel al recunoaşterii
hotărârii pe plan internaţional.
b. Interdependenţa dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii este
prezentă în dublu sens: conflictele de jurisdicţii influenţează conflictele de legi
în sensul că soluţionarea primelor este prealabilă celor din urmă, pe de o parte,
şi judecătorul priveşte litigiul în ansamblul său şi se declară competent având
în vedere legea pe care o va aplica, pe de altă parte.
Adversarii acestei concepţii (Y. Loussouarn, P. Bourel) au formulat o serie de
critici fundamentate pe două idei:
- din punct de vedere al naturii normei juridice, există o deosebire între norma
care reglementează conflictul de legi şi norma care reglementează conflictul
de jurisdicţii. Astfel, normele care reglementează conflictele de legi sunt norme
conflictuale menite să desemneze legea aplicabilă fără ca prin aceasta să se
ajungă direct la rezolvarea litigiului pe fond. În schimb, normele care
reglementează conflictele de jurisdicţii sunt norme substanţiale care nu numai
că indică legea aplicabilă soluţionării problemei competenţei, dar şi tranşează
în mod direct această problemă. În final, conflictul de legi, deşi rezolvat prin
norme conflictuale, este adesea influenţat de soluţionarea pe fond a litigiului;
- conflictele de legi au caracter juridic, pe când conflictele de jurisdicţii au
caracter politic. În materia conflictelor de legi, părţile sunt egale, indiferent de
cetăţenia lor. În materia conflictelor de jurisdicţii, potrivit art. 14 din Codul
civil francez, cetăţeanul francez, în calitate de reclamant sau pârât, are dreptul
să cheme în faţa instanţelor franceze orice străin pentru executarea obligaţiilor
asumate în Franţa sau în orice altă ţară. Se instituie astfel un adevărat privilegiu
de jurisdicţie fondat pe cetăţenia franceză a creditorului.

1.3.5. Concepţia conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a

străinului
Prin condiţia juridică a străinului se înţelege totalitatea normelor juridice prin
care se determină drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea străinul - persoană
fizică sau persoană juridică - în statul forului.
Argumentele pentru care condiţia juridică a străinului coexistă cu celelalte în
cadrul aceleaşi ramuri de drept, susţinute în doctrina din Franţa, Spania, unele
state din America de Sud, sunt următoarele:
- similitudini din punct de vedere al izvoarelor, în sensul că toate au origine
jurisprudenţială.
- similitudini din punct de vedere al tehnicii juridice şi al raţionamentului.
 Condiţia juridică a străinului reflectă politica juridică a fiecărui stat, în sensul că
ţările de imigraţie supun statutul personal al străinului legii domiciliului, iar
majoritatea ţărilor de emigraţie îl supun legii naţionale. Supunându-l legii
domiciliului, se facilitează străinului integrarea în statul pe teritoriul căruia se află.
În literatura de specialitate din România, s-au exprimat opinii diferite în legătură
cu această concepţie, după cum urmează:
- unii autori (de exemplu, Dragoş Alexandru Sitaru) consideră instituţia condiţiei
juridice a străinului în România ca parte integrantă a DIP, fiind reglementată
prin legile materiale române, ca legi ale forului;
- alţi autori (de exemplu, T.R. Popescu) chiar dacă recunosc că materia condiţiei
juridice a străinului constituie o premisă a conflictelor de legi, nu o includ în
DIP.

1.3.6. Concepţia extensivă care include cetăţenia în domeniul dreptului internaţional

privat
Această concepţie, potrivit căreia şi cetăţenia este inclusă în domeniul DIP, este
întâlnită mai ales în doctrina franceză, fiind susţinută de următoarele argumente:
- legătura existentă între cetăţenie şi dreptul privat, în sensul că deşi rămâne o
instituţie a dreptului public, cetăţenia constituie un element al statutului
personal. Noţiunea de posesie de stat are acelaşi înţeles în ambele situaţii. In
plus, litigiile în legătură cu cetăţenia sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti şi nu a celor administrative;
- legătura existentă între cetăţenie şi conflictele de legi;
- legătura existentă între cetăţenie şi condiţia străinului, deoarece orice
politică de imigraţie se preocupă să faciliteze asimilarea străinului, iar
scopul ei este naturalizarea acestuia, or, această din urmă problemă este una
de cetăţenie.
Majoritatea autorilor români (I.P. Filipescu, T.R. Popescu, T. Drăgan, I. Deleanu)
sunt de părere că cetăţenia, care presupune totalitatea normelor juridice care
reglementează legătura politico-juridică dintre cetăţeanul, ca persoană fizică, şi statul
căruia îi aparţine, este o instituţie de drept public, iar împrejurarea că materia
statutului personal este punctul de legătură pentru normele conflictuale nu poate fi un
argument suficient pentru a o transfera în sfera DIP.
Într-o altă opinie, care aparţine profesorului Dragoş Alexandru Sitaru, se susţine că în
cadrul condiţiei juridice a străinului în România se includ şi normele privind regimul
juridic al cetăţeniei române, dar numai în măsura în care ele sunt privite prin prisma
drepturilor şi obligaţiilor străinilor în această materie.
În concluzie, indiferent de sistemul adoptat, se poate constata faptul că între
conflictele de legi, conflictele de jurisdicţii, condiţia străinului şi cetăţenie există
interdependenţă. Rezolvarea conflictului de legi depinde de rezolvarea conflictului de
jurisdicţii şi poate avea consecinţe asupra cetăţeniei părţilor în cauză (divorţ, tăgada
paternităţii, adopţie). La fel, aplicarea unei norme care vizează străinii ar putea fi
precedată de un demers, care aparţine DIP, pentru determinarea cetăţeniei persoanei
în cauză.
 Sarcina de lucru 2
1. Care este domeniul dreptului internaţional privat român?
2. Defineşte dreptul internaţional privat.
3. În ce constă metoda conflictuală?
4. Enumeră câteva asemănări şi deosebiri dintre dreptul civil şi dreptul
internaţional privat.

1.4. Izvoarele dreptului internaţional privat

Noul Cod civil prevede în art. 2557 alin.(3) că dispozițiile cărții a VII-a referitoare
la normele pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internațional
privat se aplică în măsura în care convențiile internaționale la care România este
parte, dreptul Uniunii Europene su dispozițiile din legile speciale nu stabilesc o
altă reglementare.
De asemenea, în cazul unui proces de drept privat cu elemente de extraneitate, art.
1065 din Noul Cod de procedură civilă menționează că dispozițiile acestui act
normativ se aplică în măsura în care prin tratatele internaționale la care România
este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede
altfel.
Din analiza acestor texte rezultă două idei:
- Izvoarele DIP se clasifică în izvoare interne și izvoare externe sau internaționale
- În temeiul principiului specialia generalibus derogant, reglementările cuprinse
în izvoarele de drept enumerate de aceste texte pot avea caracterul de norme
speciale, derogatorii de la dreptul comun. Menționăm că în unele materii, mai ales
a regulamentele europene, acestea pot constitui dreptul comun (de exemplu,
Regulamentele Roma I și Roma II constituie dreptul comun în materia legii
aplicabile obligațiilor contractuale, respectiv necontractuale în dreptul român).
1.4.1. Izvoarele interne

Izvoarele interne ale DIP4 conţin, în cea mai mare parte, norme conflictuale și
norme materiale destinate să reglementeze raporturi juridice cu elemente de
extraneitate. Dintre acestea menţionăm următoarele:
- Constituţia României, care prevede principiile fundamentale ale politicii
internaţionale a României şi cuprinde norme care interesează DIP (de exemplu,
art. 5 cetăţenia, art. 7 românii în străinătate, art. 17 cetăţenii români în
străinătate, art. 18 cetăţenii străini şi apatrizii, art. 18 extrădarea şi expulzarea,
art. 25 dreptul la libera circulaţie);
- Noul Cod civil (art. 2557-2663) intrat în vigoare la fdata de 1 ocotmbrie 2011
și care a abrogat Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de

4
Prin izvor al dreptului internaţional privat se înţelege forma de exprimare a normelor juridice aparţinând acestei ramuri de drept.
 drept internaţional privat. De menționat că o mare parte din conținutul acestei
legi a fost preluată în Noul Cod civil;
- Noul Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013
conţine reguli de DIP în cartea a VII-a, art. 1065-1133)
- Legea cetățeniei române nr. 21/1991;
- O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România5;
- Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi
comercială6;
- Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;
- Dispoziţii de DIP cuprind şi alte acte normative care se aplică în diverse
domenii:
- în materia extrădării: Legea nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenţiei
europene de extrădare încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 şi a
protocoalelor adiţionale încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi
la 17 martie 19787; Legea nr. 296/2001 privind extrădarea8;
- în materia refugiaţilor: Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la
Convenţia privind statutul refugiaţilor, precum şi a Protocolului privind
statutul refugiaţilor9; Legea nr. 88/2000 pentru ratificarea Acordului
european asupra transferului responsabilităţii cu privire la refugiaţi 10;
O.U.G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România11.

1.4.2. Izvoare externe ale dreptului internaţional privat

Izvoarele externe sunt formate din tratatele, convenţiile şi acordurile bilaterale
sau multilaterale prin care se reglementează probleme de DIP şi România este
parte, precum și uzanțele internaționale.
Unele convenţii internaţionale conţin norme conflictuale (de exemplu, Convenţia
de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictului de legi în materie
de căsătorie, Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internațională de mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980), iar altele norme
materiale sau norme uniforme (de exemplu, Convenţia privind consimţământul la
căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriei, încheiată la
New York la 10 decembrie 1962, Convenţia europeană în materia adopţiei de
copii, încheiată la Strasbourg în anul 1967, Convenţia asupra protecţiei copiilor şi
cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993;
Convenţia privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea

5
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 955 din 27 decembrie 2002 şi republicată cu modificări ulterioare în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 337 din 19 mai 2003.
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 89 din 14 mai 1997.
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 326 din 18 iunie 2001.
9
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991.
10
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 235 din 29 mai 2000.
11
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, a fost aprobată cu modificări prin Legea nr.
323/2001 (Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 342 din 27 iunie 2001).
 cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, adoptată la
Haga la 19 octombrie 199612).
Uzanțele internaționale (cutuma internaţională) reprezintă o practică
generală, relativ îndelungată şi repetată, acceptată de către state ca o normă
obligatorie. Prin acordul tacit al statelor, regula de conduită are valoare juridică,
implicând conştiinţa unei obligaţii. Se întâlneşte mai ales în domeniul
transporturilor maritime.

1.4.3. Principalele instrumente ale unificării europene a dreptului internaţional privat

Tendinţele de unificare a dreptului internaţional privat sunt din ce în ce mai
accentuate, iar dintre instrumentele care contribuie la realizarea acestui proces,
amintim:
- Conferinţa de drept internaţional privat de la Haga, la care România a devenit
parte prin Legea nr. 25/1991;
- Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, care asigură respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor comunitare;
- Consiliul Europei, sub auspiciile căruia au fost adoptate pentru dreptul
internaţional privat, printre altele, Convenţia Europeană în domeniul informării
asupra dreptului străin, încheiată la Londra, la 7 iunie 1968, şi Protocolul
adiţional semnat la Strasbourg la 15 martie 197813;
- Comisia Internaţională de Stare Civilă, înfiinţată în anul 1950, cu atribuţii în
elaborarea recomandărilor şi convenţiilor pentru armonizarea reglementărilor
în materia stării civile;
- Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 asupra competenţei şi
executării hotărârilor în materie civilă şi comercială;
- Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale.

1.4.4. Regulamentele Consiliului Europei

În cele ce urmează, enumerăm regulamentele semnificative din punctul de vedere al
dreptului internaţional privat, şi anume:
- Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului
privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (denumit și Regulamentul Roma
I);
- Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului
privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (denumit și Regulamentul
Roma II);
- Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie
12
Ratificată de România prin Legea nr. 361/2007, publicată în M. Of. nr. 895 din 28 decembrie 2007. Legea transpune Decizia
Consiliul 2003/93/CE din 12 decembrie 2002 autorizând statele membre, în interesul Comunităţii, să semneze Convenţia de la
Haga din 1996, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 48 din 21 februarie 2003.
13
România a aderat în anul 1991 la această convenţie.
 matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului
(CE) nr. 1347/200014,
- Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de
punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii
aplicabile divorţului şi separării de corp15 (denumit şi Regulamentul Roma III);
- Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
competenţa, legea aplicabilă, executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de
obligaţii de întreţinere16
- Regulamentul (EU) nr. 650/2012 privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea
actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificate
European de moștenitor;
- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 cu privire la procedurile de
insolvenţă;
- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1348/2000 cu privire la notificarea între
statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi
comercială;
- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001 cu privire la competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie civilă şi comercială (abrogat
prin Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului
din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea
deciziilor în materie civilă şi comercială;
- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1206/2001 privind cooperarea între
instanțele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau
comercială;
- Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European și al Consiliului
din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru
creanţele necontestate.
Aceste regulamente, alături de celelalte instrumente menţionate, pot fi considerate
primii paşi pe cale unificării dreptului internaţional privat la nivel european.
Regulamentele Consiliului Europei sunt instrumente privilegiate ale soluţionării
conflictelor de legi în interiorul Uniunii Europene. Pe de o parte, ele reprezintă
contribuţia metodelor comunitare în rezolvarea dificultăţilor proprii ale dreptului
conflictual; totodată, utilizarea regulamentelor dă expresie unui anumit progres
spre simplificarea procesului internaţional şi spre o anume previzibilitate a
soluţiilor. Pe de altă parte, recursul la metodele comunitare nu poate naşte
aşteptări sub aspectul gestionării depline, complete a problemelor conflictuale, iar
unificarea dreptului internaţional privat este în măsură să confere circuitului privat
internaţional securitatea dorită.

14
Publicat în JO L 338 din 23 decembrie 2003, p.1. Regulamentul se aplică de la data de 1 martie 2005 în toate statele membre ale
Uniunii Europene, cu excepţia Danemarcei.
15
Publicat în JO L 343 din 29 decembrie 2010.
16
Publicat în JO L 7 din 10 ianuarie 2009.
1.5. Norma conflictuală
1.5.1. Definiţia normei conflictuale
Normele conflictuale, alături de normele materiale (substanţiale) alcătuiesc
conţinutul dreptului internaţional privat.
Norma conflictuală, specifică DIP, este norma de drept care soluţionează
conflictul de legi, adică desemnează legea internă competentă să cârmuiască
raportul juridic cu un element de extraneitate. Legea internă face de fapt trimitere
la un sistemul de drept, care astfel determinat, poartă denumirea de legea cauzei –
lex causae.
Normele conflictuale aparțin sistemului de drept al instanței sesizate, care astfel
poartă denumirea de legea forului lex fori.
1.5.2. Funcţia normei conflictuale
Norma conflictuală are rolul de a stabili care dintre sistemele de drept în prezenţă
este chemat să se aplice pe parcursul existenţei raportului juridic.
Din momentul desemnării sistemului de drept, şi deci a legii competente, rolul
normei conflictuale încetează. Din acest motiv, norma conflictuală apare ca o
normă de trimitere sau de fixare.

1.5.3. Izvoarele normei conflictuale

- în dreptul intern, cel mai important izvor este Noul Cod civil NCC (art. 2557-
2663). La acesta se adaugă regulamentele europene în materie.
- în dreptul convenţional, sunt tratatele, convenţiile internaţionale la care
România este parte. Normele conflictuale cuprinse în convenţii sunt uniforme
pentru statele părţi, ceea ce înseamnă că se aplică cu prioritate pe fondul
raportului juridic.

Sarcina de lucru 3
1. Enumeră trei izvoare interne şi trei izvoare internaţionale ale dreptului
internaţional privat.
2. Pentru instituţia căsătoriei, identifică izvoarele de drept internaţional
privat.
3. Care este norma conflictuală cuprinsă în art. 2572 alin. (1) NCC?
1.6. Structura normei conflictuale
1.6.1. Analiză elementelor normei conflictuale
Opinia dominantă în doctrină este cea potrivit căreia structura normei conflictuale
este alcătuită din două elemente, şi anume:
- Conţinutul normei conflictuale este reprezentat de raporturile juridice la
care se referă norma. El determină câmpul de aplicare în spaţiu al unei legi
şi corespunde ipotezei normei;
- Legătura normei conflictuale este dispoziţia acesteia şi indică legea
aplicabilă raportului juridic în cauză. Ea se concretizează în punctul de
legătură.
De exemplu, în art. 2586 alin. (1) NCC, conţinutul normei conflictuale este reprezentat
de condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei; legătura normei conflictuale este legea
națională a fiecăruia dintre viitori soți la momentul încheierii căsătoriei; punctul de legătură este
reprezentat de cetățenia celor doi viitori soți.

1.6.2. Punctul de legătură

Punctul de legătură al normei conflictuale este elementul concret care stabileşte
relaţia între un raport juridic şi un anumit sistem de drept. În exemplul dat mai
sus, punctul de legătură sunt cetăţenia viitorilor soţi sau în art. 2613 NCC este
locul situării bunului.
Principalele puncte de legătură cu ajutorul cărora se realizează localizarea unui
raport juridic într-un anumit sistem de drept sunt:
- cetăţenia, în materia statutului personal (stare civilă, capacitate şi relaţiile de
familie);
- reşedinţa obișnuită a persoanei fizice sau domiciliul, în materia statutului
personal, ca un punct de legătură în subsidiar faţă de cetăţenie;
- sediul social;
- locul situării bunului pentru moştenirea imobiliară;
- locul încheierii contractului pentru condiţiile de fond ale contractului;
- locul executării contractului pentru modul de executare a obligaţiilor
contractuale;
- locul întocmirii actului juridic pentru condiţiile de formă;
- voinţa părţilor pentru condiţiile de fond ale actelor juridice, în general, şi ale
contractelor, în special;
- locul producerii faptului juridic ilicit;
- pavilionul navei sau aeronavei;
- autoritatea care examinează validitatea actului juridic pentru condiţiile de
formă ale actului juridic;
- instanţa sesizată este punctul de legătură pentru problemele de procedură.
 Punctele de legătură se clasifică în:
-puncte de legătură constante, fixe, care nu pot fi deplasate de sub incidenţa
unui sistem de drept ( nu se pot transfera de la un sistem la altul). De
exemplu, locul producerii faptului ilicit şi locul situării bunului imobil.
-puncte de legătură variabile, mobile, care pot deplasate în spaţiu, intrând în
contact cu mai multe sisteme de drept. În vederea desemnării legii
competente este necesară localizarea temporală a acestor puncte de
legătură.
Legea la care trimite norma conflictuală, lex causae, este acel sistem de drept
cu care se face legătura, prin punctul de legătură.

1.7. Clasificarea normelor conflictuale

1.7.1. după felul legăturii normei conflictuale:
a. norme conflictuale unilaterale (norme cu trimitere directă sau cunoscută) sunt
acele norme care determină, în mod expres, numai câmpul de aplicare al legii
materiale naţionale, ignorând cazurile când legea străină este competentă. Cu alte
cuvinte, ele prevăd numai aplicarea legii forului, fără a indica situaţiile când este
competentă şi legea străină. De exemplu, art. 2576 alin.(3) NCC potrivit căruia
ocrotirea împoriva actelor de încălcare a dreptului la nume săvârșite în România
se realizează potrivit legii române;
b. norme conflictuale bilaterale (norme cu trimitere dublă sau generală) sunt
cele care determină atât domeniul de aplicare al legii forului, cât şi cel al dreptului
străin. Punctul de legătură ajută să se identifice în mod concret legeal competentă
să se aplice raportului de DIP. Majoritatea normelor conflictuale din NCC și din
codificările moderne intră în această categorie.
În doctrina elveţiană se consideră că normele conflictuale unilaterale sau
bilaterale pot să îmbrace patru forme: norme alternative, norme cumulative,
norme exclusive sau norme în cascadă. Acestea din urmă se deosebesc de primele,
deoarece punctele de legătură sunt ierarhizate.
1.7.2. după conţinutul normei conflictuale:
- norme conflictuale cu privire la persoane;
- norme conflictuale referitoare la proprietate;
- norme conflictuale cu privire la moştenire;
- norme cu privire la actul juridic etc.

1.8. Normele materiale

1.8.1. Definiție
Normele materiale sunt acele norme care se aplică în mod direct raporturilor cu un
element de extraneitate, excluzând conflictul de legi. Norma materială aplicabilă
soluţionează în mod nemijlocit problema de fond a cauzei.
 Normele materiale nu sunt specifice DIP, însă există materii în care acestea
prezintă importanță. În dreptul român, normele materiale reglementează, în
principiu, condiţia juridică a străinului (de exemplu, art. 2582-2583 NCC și art.
1083-1085 din noul Cod de procedură civilă NCPC) efectele hotărârii
judecătoreşti şi arbitrale străine în România (art. 1094-1133 NCPC).
Normele materiale se împart în norme de drept material sau substanţial (care
aparţin dreptului civil, dreptului familiei, dreptului comercial, dreptului
transporturilor etc și se regăsesc în partea specială a Cărții a VII-a NCC) şi norme
de drept procesual (a se vedea Cartea a VII-a din Noul Cod de procedură civilă).
[Link] între normele conflictuale şi normele materiale (substanţială)
Norma conflictuală are o aplicare prealabilă, anterioară faţă de norma materială.
Astfel, după ce instanţa se declară competentă se determină, mai întâi, sistemul de
drept aplicabil şi apoi se determină din acest sistem care este legea materială. De
exemplu, în cazul adopţiei unui copil cetăţean român cu domiciliul în România de
către o familie străină cu domiciliul în străinătate, instanţa română este
competentă exclusiv să se pronunţe asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, după
care se determină sistemul de drept aplicabil adopţiei, respectiv legea română, iar
legea materială în materie este tocmai Legea nr. 273/2004 cu privire la regimul
juridic al adopţiei;
Norma conflictuală rezolvă o problemă prejudicială, respectiv conflictul de legi,
pe când norma materială cârmuieşte, pe fond, chiar raportul juridic. În exemplu
dat, conflictul de legi apare între sistemul de drept român şi cel francez, norma
conflictuală indicându-l pe primul aplicabil; norma materială care reglementează
raportul juridic, în speţă, este Legea nr. 273/2004. Norma conflictuală
influenţează norma materială direct aplicabilă, deoarece arată sistemul de drept
aplicabil în cauză, în timp ce norma materială guvernează direct raportul juridic.

1.9. Normele de aplicaţie imediată (necesară)

1.9.1. Definiție
Dreptul internaţional privat cuprinde, alături de normele conflictuale și de cele
materiale, şi norme de aplicaţie imediată.
Normele de aplicaţie sunt norme materiale care aparţin sistemului de drept intern
al statului forului şi care, datorită caracterului lor imperativ, se aplică cu prioritate
unui raport juridic cu un element de extraneitate atunci când acel raport are un
anumit punct de legătură cu statul forului, excluzând astfel conflictul de legi și,
implicit, aplicarea vreunei norme conflictuale. De exemplu, art. 19 alin. (2) din
Legea nr. 105/1992 (în prezent abrogată) potrivit căruia cetăţeanul român aflat în
străinătate poate încheia o căsătorie numai în faţa autorităţii locale de stat sau a
agentului diplomatic ori funcţionarului consular. Această dispoziţie înlătură de la
aplicare norma conflictuală cuprinsă în art. 19 alin. (1) din aceeași lege, care
prevede că forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia
se celebrează.
Referitor la normele de aplicație imediată, în actuala reglementare, art. 2566
NCC prevede în cele două alineate următoarele:
 Alin (1) ”Dispozițiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea
unui raport juridic cu element de extraneitate se aplică în mod prioritar. In acest
caz, nu sunt incidente prevederile prezentei cărți privind determinarea legii
aplicabile.
Alin. (2) ”Pot fi aplicate direct și dispozițiile imperative prevăzute de legea altui
stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă
raportul juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime
ale părților o impun. In acest caz, vor fi avute în vedere obiectul și scopul acestor
dispoziții, precum și consecințele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor.”
Numite şi legi de poliţie sau legi de ordine publică, normele de aplicaţie imediată
prevăd, în mod expres, aria lor de cuprindere, domeniul lor de aplicare, iar în lipsa
acestuia, sunt identificate astfel prin scopul – politic, social, economic, urmărit de
legiuitorul naţional. Cele mai multe legi de poliţie sunt în domeniul concurenţei,
protecţiei copilului, proprietății intelectuale, a egalității soţilor, asistenţei
educativă şi socială.
1.9.2. Comparație între normele conflictuale și normele de aplicație imediată
Asemănări:
- ambele categorii de norme aparțin sistemului de drept al forului;
- ambele categorii de norme provesc raporturile juridice cu element de
extraneitate care au un punct de legătură cu statul forului
Deosebire:
- Norma conflictuală este o normă de trimitere, pe când norma de aplicație
imediată este o normă materială, care oferă soluția pe fondul cauzei.
Neconfundându-se cu normele conflictuale, deoarece primele le exclud pe
ultimele, normele de aplicaţie imediată reprezintă un mecanism de înlăturare a legii
străine normal aplicabilă potrivit normei conflictuale.

Sarcina de lucru 4
1. Identifică structura normei conflictuale cuprinse în art. 2597 NCC,
respectiv în art. 3 alin.(1) din Regulamentul Roma I.
2. Cărei categorii de puncte de legătură (fixe sau mobile) aparţine fiecare
dintre puncte identificate din art. 2576, art. 2578, art.2589, art. 2613
NCC și art. 1083 NCPC?
3. Clasifică normele conflictuale prevăzute de art. 2587 alin.2, art. 2591
alin.2 teza a III-a NCC și art. 1065, art. 1078-1079, art. 1090 alin. 5
NCPC.
Rezumat
Prezenţa elementului de extraneitate– o împrejurare de fapt care apare în legătură cu
unul sau mai multe dintre elementele de structură ale raportului juridic şi datorită
căreia acel raport intră în legătură cu mai multe sisteme de drept - reprezintă
principalul factor de diferenţiere a raporturilor de drept internaţional privat faţă de
celelalte raporturile juridice. Izvorul conflictului de legi este tocmai elementul de
extraneitate. Atâta vreme cât lipseşte elementul de extraneitate, regulile dreptului
civil, dreptului comercial, de dreptul muncii etc., oferă soluţia asupra unui litigiu cu
privire la un raport juridic din sfera dreptului privat. În momentul în care apare un
element de extraneitate, se apelează la soluţiile dreptului internaţional privat.
Aşadar, dreptul internaţional privat este aceea ramură de drept alcătuită din
ansamblul normelor care reglementează relaţiile cu element de extraneitate, indicând
autoritatea competentă şi legea aplicabilă. În general, se admite că domeniul
dreptului internaţional privat include materiile privind conflictele de legi, conflictele
de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului şi, sub anumite aspecte, şi cetăţenia.
Integrarea europeană a României determină ca, în anumite domenii, instrumentele
europene să aibă aplicabilitate directă și prioritară.
Normele conflictuale şi normele materiale alcătuiesc conţinutul reglementării
dreptului internaţional privat. Comparativ, între normele conflictuale şi cele
materiale există asemănări, întrucât fac parte din sistemul de drept al forului şi
reglementează raporturile de drept internaţional privat. Între ele există şi deosebiri,
sub aspectul structurii, al sferei de aplicare, dar şi al succesiunii aplicării, deoarece
norma conflictuală are un caracter prealabil faţă de cea materială.
Spre deosebire de regula potrivit căreia orice normă juridică, inclusiv norma
materială, are trei elemente - ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea - norma conflictuală,
specifică dreptului internaţional privat, prezintă în structura sa numai două elemente,
şi anume: conţinutul şi legătura. Legătura normei conflictuale se concretizează în
punctul de legătură, datorită căruia se realizează localizarea raportului juridic într-un
sistem de drept. Ori de câte ori forul urmează să determine legea competentă să
cârmuiască raportul juridic cu un element de extraneitate, trebuie să aplice propria
normă conflictuală.
Teste de autoevaluare
1. Doi cetăţeni români se căsătoresc la sediul Ambasadei României din Franţa.
Elementul de extraneitate este:
a) locul încheierii căsătoriei;
b) nu există nici un element de extraneitate;
c) calitatea ofiţerului de stare civilă.

2. Un cetăţean român şi un cetăţean italian, căsătoriţi şi cu reședința în România,

adoptă în Italia un copil cetăţean român. Elementul de extraneitate este:
a) instanţa care încuviinţează adopţia;
b) cetăţenia străină a unuia dinte adoptatori;
c) domiciliul adoptatorilor.

3. Metoda conflictuală presupune:

a) alegerea legi competente să reglementeze un raport juridic cu un element
de extraneitate cu ajutorul normei conflictuale;
b) exclude aplicarea legii străine;
c) legea desemnată de norma conflictuală este, după caz, legea forului,
legea străină sau ambele.

4. Norma conflictuală are în structura sa următoarele elemente:

a) ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea;
b) conţinutul şi legătura;
c) conţinutul, legea aplicabilă şi punctul de legătură.
 5. Cetăţenia poate fi punct de legătură pentru raporturile juridice care privesc:
a) locul întocmirii actului juridic;
b) jurisdicţia competentă;
c) moştenirea mobiliară.

6. Dacă într-un litigiu cu element de extraneitate judecătorul român identifică o

normă de aplicaţie imediată (de poliţie) din sistemul de drept naţional,
procedează la următoarele:
a) aplică norma conflictuală, pentru a soluţiona conflictul de legi;
b) înlătură norma conflictuală şi aplică, din oficiu, norma de aplicaţie
imediată;
c) înlătură aceea normă.

Conflictele de legi
2.1.1. Noţiunea şi clasificarea conflictului de legi
Noţiune specifică dreptului internaţional privat, conflictul de legi apare numai în
raporturile cu element de extraneitate ce formează obiectul dreptului internaţional
privat. Alături de conflictul de jurisdicţii, de normele privind condiţia juridică a
străinului şi uneori, de cetăţenia, conflictul de legi reprezintă cea mai întinsă parte
a domeniului dreptului internaţional privat.
În literatura de specialitate, conflictul de legi a fost definit ca fiind situaţia în care
un raport cu element de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau
mai multe legi aparţinând unor sisteme juridice diferite şi cu care acel raportul
are legătură prin elementul de extraneitate.
Conflictul de legi nu exprimă situaţia în care două sau mai multe legi se opun
irevocabil una celeilalte, ci, dimpotrivă, el exprimă situaţia de opţiune, de alegere
dintre legile în prezenţă, care pretind că sunt competente să guverneze.
După natura sa, conflictul de legi poate fi clasificat în :
- conflict de legi în timp între două legi succesive aparţinând aceluiaşi sistem de
drept, din care una în vigoare şi alte abrogată;
- conflict de legi în spaţiu între două legi aparţinând unor sisteme de drept
diferite şi care reglementează fiecare în moduri diferite raportul juridic cu
element de extraneitate;
- conflict de legi în timp şi spaţiu generat de situaţia în care un raport juridic cu
element străin ia naştere într-un stat, conform legii naţionale, şi urmează să
producă efecte juridice sau să fie invocat într-un alt stat.
 În funcţie de sistemul de drept competent a reglementa raportul juridic cu element
de extraneitate, conflictul de legi poate fi:
- conflict pozitiv de legi, potrivit căruia legile în conflict ale ambelor sisteme de
drept aflate în coliziune se consideră competente;
- conflict negativ de legi, când nici o lege aflată în conflict nu se consideră
competentă.

2.1.2. Conflictul de legi în timp şi spaţiu

a. Noţiune. Forme
Conflictul de legi în timp şi spaţiu presupune conflictul între legea sub imperiul
căreia s-a născut dreptul subiectiv şi legea locului unde acesta se invocă.
Conflictul este “în timp”, întrucât între momentul naşterii dreptului şi momentul
invocării lui trece un anumit interval de timp şi este „în spaţiu’’ deoarece ambele
sisteme juridice (cel în cadrul căruia s-a născut dreptul şi cel al forului) coexistă
spaţial.
După cum s-a arătat în literatura juridică, acest tip de conflict se poate prezenta
sub două forme:
1. raportul juridic se naşte (se modifică, se stinge) în cadrul dreptului intern al
unei ţări şi se invocă în altă ţară. Conflictul apare la momentul invocării dreptului
subiectiv şi este un conflict de legi în timp şi spaţiu. De pildă, doi cetăţeni francezi
se căsătoresc în Franţa (problemă de drept intern), iar apoi solicită în România
recunoaşterea efectelor juridice ale căsătoriei; sau o căsătorie încheiată în
România dă naştere dreptului la întreţinere între soţi, care ulterior este invocat
într-un alt stat, unde instanţa trebuie să aprecieze asupra valabilităţii căsătoriei;
2. raportul juridic se naşte (se modifică, se stinge) în cadrul dreptului
internaţional privat al unei ţări şi se invocă apoi în altă ţară. De exemplu, doi
cetăţeni unul francez şi unul italian, se căsătoresc în Franţa, iar ulterior cer în
România recunoaşterea efectelor juridice ale căsătoriei.
b. Condiţiile eficacităţii internaţionale a unui drept în România
- dreptul să fi fost creat (modificat, stins) conform legii competente (fie legea
străină a statului unde s-a dobândit dreptul, fie legea competentă desemnată
de norma conflictuală a statului unde se invocă dreptul);
- dreptul să fi îndeplinit toate cerinţele prevăzute de legea străină competentă;
dreptul dobândit într-o ţară va produce efecte în altă ţară dacă între timp nu
s-a creat în ţara unde se invocă acesta un drept nou, care îl include sau îl
exclude pe cel creat în străinătate.
c. Efectele eficacităţii unui drept străin
- în principiu, dreptul dobândit produce toate efectele pe care i le conferă
legea respectivă. De exemplu, o acţiune în justiţie va putea fi introdusă la
instanţa română în termenul fixat de legea străină, chiar dacă acesta este mai
mare decât cel definit de legea română;
 - un drept dobândit conform legii străine nu poate produce în ţara noastră mai
multe efecte juridice decât în ţara unde a fost dobândit;
- dreptul dobândit conform legii străine nu poate produce efecte în altă ţară
dacă ar contraveni ordinii publice. Codul civil reglementează în mod expres
această condiţie, indiferent de forma sub care se prezintă conflictul de legi
în timp şi spaţiu.

2.1.3. Conflictul mobil de legi

a. Noţiune
Suntem în prezenţa conflictului mobil de legi atunci când un raport juridic este
supus succesiv datorită schimbării punctelor de legătură, la două sisteme de
drept diferite. De exemplu, un cetăţean spaniol dobândeşte cetăţenie franceză.
Se pune problema dacă statutului său personal şi actele încheiate anterior
naturalizării în Franţa (mai exact divorţul în Spania) vor fi supuse legii
franceze (legea nouă) sau legii spaniole (legea veche).
Conflictul mobil de legi prezintă particularităţi sub două aspecte: pe de o parte,
el afectează legea internă aplicabilă, nu norma conflictuală avută în vedere, iar
pe de altă parte, sursa acestui conflict este voinţa părţilor de a schimba punctul
de legătură şi nu voinţa legiuitorului.
 b. Soluţionare conflictului mobil de legi în dreptul român
Conflictul mobil de legi se soluţionează potrivit normelor sistemului de drept
român (fie norme conflictuale, fie alte norme juridice):
- soluţia conflictului mobil diferă de la caz la caz:
a) se dă prioritate legii vechi
b) se aplică legea nouă
c) se aplică fie legea veche, fie legea nouă
d) se aplică principiul legii mai favorabile (în unele cazuri)

Sarcina de lucru 1
1. Defineşte conflictul de legi. Cum se clasifică acesta şi pentru fiecare
categorie în parte dă câte un exemplu
2. Enumeraţi câteva situaţii în care poate interveni conflictul de legi în timp şi
în spaţiu.

2.2. Calificarea şi conflictul de calificări

[Link]ţiuni şi definiţii
În cazul unui raport juridic cu element de extraneitate, pentru a afla ce lege va
cârmui efectele juridice ale acestuia, trebuie să determinăm cu care lege are
legătură raportul respectiv. Indicaţia este dată de punctul de legătură care
localizează raportul juridic. Pentru a determina punctul de legătură, trebuie
determinat mai întâi conţinutul său, adică raporturile juridice reglementate de
norma conflictuală. În acest scop, în dreptul internaţional privat se utilizează
categorii de legătură: bunuri, succesiuni, persoane, capacitate, procedură ş.a.
Conţinutul acestor categorii diferă de la un sistem de drept la altul. Altfel spus,
una şi aceeaşi noţiune nu are acelaşi conţinut în diferite sisteme juridice naţionale.
Un exemplu devenit clasic: prescripţia dreptului la acţiune în justiţie este
considerată în dreptul englez ca fiind o problemă de procedură, pe când în dreptul
statelor europene de pe continent este socotită o problemă de drept material.
S-a arătat că a califica un fapt, o relaţie, un raport înseamnă a indica în care din
categoriile şi noţiunile juridice existente se încadrează acestea spre a deveni un
anumit fapt juridic, raport juridic, act juridic.
Conflictul de calificări presupune situaţia în care noţiunile din conţinutul sau din
legătura normei conflictuale au înţelesuri diferite în cadrul sistemelor juridice în
prezenţă.
 Sunt consideraţi factori care determină calificarea: împrejurarea că noţiunile au
sensuri diferite în sistemele de drept (noţiunea de „domiciliu” este punctul de
legătură pentru determinarea legii personale a persoanei fizice); împrejurarea că
unele sisteme de drept reglementează instituţii juridice necunoscute altora (trust în
dreptul englez şi Aufhebung în dreptul german); faptul că diferitele sisteme
încadrează situaţii similare în categorii deosebite (ruperea logodnei, de exemplu,
ţine fie de răspunderea delictuală, fie de răspunderea contractuală). De asemenea,
metodele utilizate pentru a ajunge la acelaşi rezultat sunt diferite de la un sistem
de drept la altul (de exemplu, donaţia este supusă unor cerinţe legale diferite).
2.2.2. Speţe care au pus în discuţie calificarea
a. Succesiunea maltezului. Doi soţi cu numele de Bartholo, căsătoriţi în Malta,
unde au avut primul domiciliu conjugal, emigrează în Algeria, unde soţul
dobândeşte imobile şi, ulterior, decedează. Soţia introduce o acţiune la instanţa
franceză, solicitând o parte dintre bunuri imobile dobândite în timpul căsătoriei. S-
a pus întrebarea legată de calificarea naturii pretenţiilor reclamantei - şi anume,
ele derivă din regimul matrimonial sau din succesiunea imobiliară.
După legea malteză, aceste pretenţii erau considerate un avantaj matrimonial
(efect al regimului matrimonial) şi antrenau aplicarea legii malteze, ca lex
domicilii la data încheierii căsătoriei, ceea ce conferea soţiei un sfert din averea
soţului. După legea franceză, pretenţiile reclamantei erau calificate ca drept
succesoral şi se aplica lex rei sitae, ceea ce conducea la aplicarea legii, conform
căreia soţia supravieţuitoare nu-l moştenea pe soţ.
Problema care se pune este, aşadar, de a califica dreptul cerut de soţia
supravieţuitoare ca un drept succesoral sau un drept derivat din regimul
matrimonial şi de a şti dacă în urma acestor operaţii se aplică legea malteză sau
legea franceză. În speţă, s-a făcut aplicarea legii franceze, astfel că cererea soţiei a
fost respinsă.
b. Testamentul olandezului. Fiind în Franţa, un olandez redactează un testament
în forma olografă. Legea olandeză interzicea această formă a testamentului (art.
992 din Codul civil), în timp ce legea franceză o consideră valabilă.
Acum intervine problema calificării: caracterul olograf al testamentului,
considerat problemă de formă, va conduce la aplicarea legii franceze, ca lege a
locului redactării sale locus regit actum şi la aprecierea testamentului ca fiind
valabil. Dacă dimpotrivă, caracterul olograf este privit ca o problemă care deţine
de capacitate, se va aplica legea olandeză, ca lex patriae a testatorului, iar
testamentul va fi nul.
În speţă, s-a aplicat legea franceză, iar acţiunea descendenţilor testatorului
promovată în faţa instanţei franceze a fost respinsă, recunoscându-se valabilitatea
testamentului.
c. Căsătoria grecului ortodox. Un grec de religie ortodoxă se căsătoreşte civil cu
o femeie cetăţean francez. Dreptul grec reglementează pentru valabilitatea
căsătoriei celebrarea religioasă a acesteia. Actul juridic al căsătoriei va fi valabil
după cum va fi calificată cerinţa căsătoriei religioase. Dacă va fi calificată ca şi
 condiţie de formă se va aplica legea franceză, în calitate de lex loci celebrations şi
va fi valabilă; dacă este calificată ca şi condiţie de fond atunci mariajul va fi nul,
întrucât se va aplica legea naţională (dreptul grec).

2.2.3 Felurile calificării

a. Calificarea primară. Calificarea primară este cea care determină legea
competentă, în sensul că în funcţie de felul în care se face calificarea depinde şi
legea competentă să guverneze raportul juridic respectiv. Calificarea primară se
face după lex fori.
b. Calificarea secundară este subsecventă calificării primare şi nu influenţează
desemnarea legii aplicabile. Calificarea secundară intervine după ce s-a făcut
calificarea primară şi este o problemă a legii interne; este dată de lex causae. A
determina dacă un contract are caracter civil sau comercial este o problemă de
calificare secundară.

2.2.4. Legea după care se face calificarea în dreptul internaţional privat român
În concepţia legiuitorului roman, calificarea se face după legea forului. Când
determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei
instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică
stabilită de legea română.
Pot fi făcute două remarci: în primul rând, termenul “instituţie de drept” trebuie
interpretat lato sensu, incluzând şi noţiunile juridice, iar în al doilea rând,
excepţiile sunt de strictă interpretare.
Aplicarea regulii privind calificarea după legea forului este soluţia adoptată în
majoritatea sistemelor de drept. Se pot aduce următoarele argumente în sprijinul
acestei teze, fără a se putea spune că soluţia este la adăpostul oricăror critici:
- normele de drept internaţional privat aparţinând forului sunt norme naţionale,
astfel că şi în calificările avute în vedere de legiuitori sunt tot cele ale
sistemului de drept naţional;
- calificare după legea forului se impune în mod logic: până nu se soluţionează
conflictul de calificări, nu se poate cunoaşte sistemul de drept aplicabil.

2.2.5. Excepţii de la calificarea lex fori

a. Calificarea dată de părţi. În materiile în care funcţionează lex voluntatis,
părţile pot determina ele însele conţinutul noţiunilor utilizate într-un contract, fără
a putea defini ele însele actul juridic încheiat.
b. Calificarea legală. Atunci când anumite norme de drept internaţional privat
incluse în legi interne sau în tratate internaţionale interpretează anumite noţiuni cu
care operează, sensul acelor noţiuni este cel dat de normele respective.
c. Calificarea secundară. Intervenind după ce legea aplicabilă a fost determinată,
 calificarea secundară este o problemă de drept intern şi se face după lex causae.
d. Calificarea noţiunilor din norma conflictuală străină, în caz de retrimitere.
În măsura în care se admite retrimiterea, trebuie admis că şi calificarea noţiunilor
din norma conflictuală care retrimite se face după această lege.
e. Calificarea instituţiilor juridice necunoscute în ţara forului. Unele sisteme
de drept reglementează instituţii care nu-şi găsesc corespondent în statul forului.
Acesta este cazul instituţiilor trust din dreptul anglo-saxon şi Aufhebung din
dreptul german. Aceste noţiuni se califică potrivit sistemului de drept străin care le
reglementează.

Sarcina de lucru 2
1. Explică necesitatea calificării.
2. Prezintă regulă şi excepţiile din materia calificării în dreptul
internaţional privat român.
3. Califică, în conformitate cu dreptul român, următoarele noţiuni juridice:
logodna, separaţia de corp, reşedinţa.

2.3. Retrimiterea
2.3.1. Conflictul pozitiv de legi şi conflictul negativ de legi
Conflictul pozitiv. Într-o situaţie juridică dată, fiecare dintre normele conflictuale
în prezenţă atribuie competenţa propriei legi interne. Cu titlu de exemplu, un
cetăţean german cu ultimul domiciliu în Franţa moare în această ţară, lăsând o
avere mobiliară. Se pune problema cărei legi va fi supusă succesiunea: legii
germane, ca lege naţională a defunctului sau legii franceze, ca lege a statului pe al
cărui teritoriu a avut ultimul domiciliu? Norma conflictuală germană atribuie
competenţa legii naţionale a defunctului, deci legii germane ce reglementează
materia succesiunilor. Dimpotrivă, dacă se va ivi în faţa unui tribunal francez,
acesta va face aplicarea legii interne, întrucât norma conflictuală franceză supune
succesiunea mobiliară legii ultimului domiciliu al defunctului.
Conflictul pozitiv exclude retrimiterea, iar soluţionarea lui presupune aplicarea
normei conflictuale a forului de către instanţă.
Conflictul negativ. Fiecare dintre normele conflictuale naţionale se declară
necompetentă în reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate şi
trimite la sistemul de drept al celuilalt stat ori la dreptul unui stat terţ. Această
situaţie dă naştere retrimiterii.
Astfel, statului personal al unui englez domiciliat în Franţa este supus legii sale
naţionale, adică dreptului englez. Norma conflictuală engleză desemnează, ca lege
 competentă în materie, legea franceză ca lege a domiciliului. Dacă litigiul apare în
faţa judecătorului francez, acesta va urma propria normă conflictuală care îl
trimite la dreptul englez, care la rândul său retrimite la dreptul francez. Spunem că
dreptul forului admite retrimiterea conţinută în norma conflictuală străină.

2.3.2. Definiţia retrimiterii

Retrimiterea este acea instituţie a dreptului internaţional privat provocată de
conflictul negativ dintre normele conflictuale în coliziune cu privire la un raport
juridic cu element de extraneitate, în sensul că fiecare normă conflictuală conferă
celeilalte competenţa de a cârmui raportul juridic respectiv. În doctrina franceză s-
a afirmat că “marea problemă a momentului nu este aceea de a şti dacă
retrimiterea trebuie admisă, ci de a şti când trebuie admisă”.
Retrimiterea presupune atitudini diferite din partea normelor conflictuale în
prezenţă: una se declară pentru aplicarea legii naţionale, iar cealaltă pentru
aplicarea legii domiciliului. Când judecătorului i se indică să aplice legea străină,
această indicaţie poate fi înţeleasă în două feluri:
- în sensul de a aplica dreptul material intern al ţării străine şi fără a se ţine seama
de normele de drept internaţional privat al sistemului de drept respectiv;
- în sensul de a considera legea străină în ansamblul său de drept, cuprinzând
inclusiv normele conflictuale.
Dacă aceste norme retrimit la legea forului, trebuie să se aplice această din urmă
lege. În această situaţie, se acceptă retrimiterea şi deci se va aplica legea forului.
Atunci când retrimiterea se face la întregul sistem de drept străin, ea poate da
naştere la retrimitere, pe când dacă se face numai la dreptul substanţial străin,
retrimiterea este exclusă. Retrimiterea este un mijloc de tehnică juridică, menit să
justifice aplicare legii forului în locul legii străine.
Prezentăm în continuare speţa Forgo, reprezentativă în materia retrimiterii,
deoarece cu această ocazie s-a folosit pentru prima dată termenul de retrimitere.
Un copil bavarez din afara căsătoriei, Forgo, născut în Bavaria, trăieşte în Franţa
de la vârsta de 5 ani. El moare la Pau la vârsta de 68 de ani, lăsând o importantă
succesiune mobiliară pentru care nu a întocmit testament. Rudele colaterale după
mamă au introdus o petiţie de ereditate în faţa instanţei franceze. După legea
franceză, devoluţiunea succesorală ab intestat se făcea după legea ţării unde
decujus-ul a avut ultimul domiciliu. Domiciliul legal sau de drept al lui de cujus a
rămas în Bavaria, pentru că în Franţa nu au fost întocmite formalităţile pentru
stabilirea unui domiciliu legal. Legea franceză a trimis, aşadar, la legea bavareză.
Potrivit acesteia din urmă, succesorilor colaterali după mamă le revenea o parte
din moştenire.
Petiţia de ereditate a fost admisă de Curtea de Apel din Bordeaux, dar în recursul
statului francez, reprezentat de Administraţia domeniilor, s-a constatat că norma
conflictuală bavareză supune succesiunea mobiliară domiciliului de fapt,
retrimiţând la legea franceză. Curtea de Casaţie franceză a acceptat retrimiterea şi
a aplicat legea materială franceză după care succesiunea era considerată vacantă
 şi, în consecinţă, a fost atribuită statului francez.

2.3.3. Formele retrimiterii

Retrimiterea este de două feluri:
- retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimiterea înapoi) există
atunci când norma conflictuală a forului desemnează drept competent dreptul
străin a cărui normă conflictuală, la rândul său, atribute competenţa dreptului
forului;
- retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexă sau dubla retrimitere) există
când norma conflictuală străină aplicabilă în virtutea normei conflictuale a
forului atribuie competenţa dreptului unui stat terţ.

2.3.4. Temeiul retrimiterii

În doctrină s-au formulat mai multe teorii privind temeiul retrimiterii., şi anume:
A. Retrimiterea, ca soluţie logic necesară. Fundamentul comun al tuturor teoriilor
care consideră retrimiterea ca soluţie necesară şi consecinţă logică a contractului
de legi pornesc de la ideea că legea străină nu trebuie aplicată împotriva voinţei
statului care a edictat-o. A aplica, de pildă, legea engleză statutului personal al
cetăţeanului englez domiciliat în Franţa înseamnă a aduce atingere suveranităţii
Angliei prin aplicarea unei legi care nu există (întrucât nicio lege engleză nu
reglementează starea şi capacitatea englezului domiciliat în afara Angliei).
Variante ale tezei:
- Retrimiterea - delegaţie. Potrivit acestei concepţii, retrimiterea este consecinţa
aplicării directe şi necesare a normelor conflictuale străine, care formează un
tot indivizibil cu dreptul intern.
- Teoria tribunalului străin sau dubla retrimitere a fost propusă şi aplicată în
Anglia fiind promovată de Dicey. Instanţa forului trebuie să judece ca şi cum s-
ar afla în statul străin la a cărui lege face trimitere proprie normă conflictuală.
- Retrimiterea subsidiar reglementată. De vreme ce dreptul străin atribuie
competenţa oferită de dreptul forului unui alt sistem de drept, atunci se va
recurge la o normă conflictuală subsidiară, aplicabilă în locul normei
conflictuale normal competente.
B. Retrimiterea, ca soluţie utilă din punct de vedere practic. Această teză se
mulţumeşte să justifice retrimiterea prin avantajele practice pe care le oferă.
Reţinem doar câteva argumente mai importante invocate în sprijinul tezei:
- retrimiterea se justifică prin faptul că face posibilă armonizarea soluţiilor la
nivel internaţional;
- în cazul retrimiterii de gradul II, chiar dacă se ajunge la o succesiune de
retrimiteri, finalitatea instituţiei este atinsă atunci când un stat terţ se declară
competent. De altfel, şi succesiunea retrimiterilor este limitată pentru că şi
punctele de legătură sunt în număr limitat.
Temeiul retrimiterii este norma conflictuală a forului, întrucât norma conflictuală
 străină care dispune retrimiterea nu se aplică în temeiul autorităţii proprii, ci
pentru că aşa dispune norma conflictuală a forului. În mod corect, s-a observat că
această explicaţie diferă de o delegare în favoarea unei legi străine eventual
aplicabile, fără ca această lege să aibă cunoştinţă de o asemenea abilitare.

2.3.5. Retrimiterea în dreptul internaţional privat român

A. Retrimiterea de gradul I. Regula admiterii retrimiterii de gradul I este
urmatoarea: dacă legea străină, determinată potrivit normelor conflictuale române,
retrimite la dreptul nostru se aplică legea română, afară de cazul în care se prevede
în mod expres altfel.
Argumentarea tezei:
- retrimiterea de gradul I se raportează la dreptul străin ca sistem unitar de drept
care include şi normele conflictuale. Motivul de ordin practic ar consta în aceea
că retrimiterea funcţionează aproape întotdeauna în favoarea legii forului, aşa
încât ţara instanţei sesizate nu are decât de câştigat. Din punct de vedere
teoretic există o strânsă legătură între legea materială străină şi norma
conflictuală străină (care s-ar nesocoti dacă trimiterea s-ar înţelege ca fiind
făcută numai la legea materială).
- trimiterea făcută de norma conflictuală a forului nu obligă în nici un fel legea
străină să se aplice: dacă dreptul străin refuză competenţa şi retrimite prin
propria normă conflictuală la dreptul forului, această retrimitere trebuie
acceptată. Altfel, ar însemna că se admite aplicarea legii străine într-o materie
în care ea însăşi se declară necompetentă;
- retrimiterea simplă asigură executarea hotărârilor judecătoreşti. S-a spus că
doar acceptându-se retrimiterea se poate da eficienţă hotărârilor judecătoreşti,
cu argumentul că dintre toate ţările în care s-ar putea invoca efectele hotărârii
cea mai mare probabilitate există pentru ţara cu a cărei lege raportul juridic
respectiv are legătură prin elementul său străin;
- retrimiterea de gradul I este un mijloc de coordonare a sistemelor de drept în
prezenţă: se respectă ambele sisteme de drept, în sensul că normele conflictuale
ale ambelor state sunt deopotrivă aplicate.
Excepţiile de la regula aplicării retrimiterii de gradul I. Legea civila romana
reglementează cazurile în care, prin excepţie, nu este admisă retrimiterea de
gradul I.
B. Retrimiterea de gradul II. Dreptul român nu admite retrimiterea de gradul II. În
situaţia în care norma conflictuală română trimite la un sistem de drept străin, iar
norma conflictuală străină trimite mai departe, la dreptul unui stat terţ, se va aplica
legea materială a statului la care trimite norma conflictuală română.
2.3.6. Retrimiterea în dreptul francez
În jurisprudenţa franceză admiterea retrimiterii este regula, iar excluderea ei este
excepţia. Teza clasică este cea a retrimiterii - delegare de competenţă acordată
dreptului străin de către dreptul forului. Criticii acestei teorii propun noi concepţii,
dintre care le vom expune pe cele reprezentative în spaţiul francez.
Concepţia Lerebours-Pigeonniere are în vedere necesitatea punerii de acord a
diverselor sisteme de drept internaţional privat în virtutea prezumţiei existenţei
“comunităţii de vederi”.
Concepţia Niboyet. Punctul de plecare este acelaşi ca şi la Lerebours-
Pigeonniere : norma conflictuală a forului atribuie competenţa legii străine şi
înregistrează refuzul acesteia de a se aplica într-o anumită materie.
Concepţia Batiffol pleacă de la o cu totul altă premisă. Ţinând seama de structura
diferită a sistemelor juridice naţionale; legiuitorul are în vedere, în chiar
momentul elaborării legii, o eventuală coordonare a normei conflictuale a forului
cu norma conflictuală străină.

Sarcina de lucru 3
1. Defineşte retrimiterea şi indică efectele produse de aceasta.
2. Identifică situaţiile în care retrimiterea nu se aplică.

2.4. Aplicarea legii străine

[Link] aplicării legii străine
Prezenţa elementului de extraneitate într-un raport juridic ridică problema aplicării
legii străine. Instanţa forului aplică legea străină în virtutea faptului că propria
normă conflictuală îi permite acest lucru. Dreptul străin nu-şi găseşte aplicarea în
temeiul propriei autorităţi, ci numai în condiţiile şi în măsura prevăzute de lex fori.
Prin aplicarea legii străine se înţelege că un raport juridic cu element de
extraneitate este supus legii străine a cărei competenţă este dată de normele
conflictuale ale forului. Această aplicare a legii străine presupune că pentru o
anumită cauză dedusă judecăţii efectele juridice se produc în conformitate cu
dispoziţiile legii respective.
Formele aplicării legii străine sunt:
- aplicarea legii străine ca lex causae;
- situaţia când legea străină este o condiţie pentru aplicarea legii forului;
- situaţia când legea străină este încorporată în contractul încheiat de părţi.
2.4.2. Aplicarea legii străine ca lex causae - noţiune şi temei
Norma conflictuală a forului poate desemna ca aplicabilă fie legea română, fie
legea străină17. Aplicarea legii străine pune probleme specifice atât pe plan
teoretic, în privinţa fundamentului aplicării legii străine, cât şi din punct de vedere
practic, cu referire la stabilirea conţinutului legii străine şi interpretarea acesteia.
Atunci când norma conflictuală a forului trimite la legea străină, aceasta din urmă
este legea competentă sau legea aplicabilă în speţă. Spunem că dreptul străin se
aplică în calitate de lex causae.
Dacă legea străină s-ar aplica în faţa forului în virtutea propriei autorităţi s-ar
încălca principiul suveranităţii statelor. În realitate, fiecare stat, în exerciţiul
propriei suveranităţi, hotărăşte în ce condiţii, cu ce limitări şi pentru care raporturi
juridice cu element de extraneitate să se aplice dreptul străin. Autoritatea legii
străine nu are un caracter originar, ci unul derivat din însăşi norma conflictuală a
forului

2.4.3. Titlul cu care se aplică dreptul străin în România

Doctrina română admite că legea străină se aplică în calitate de element de drept,
dar legea străină nu se incorporează sistemului nostru de drept, această lege
cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept
internaţional privat şi norme de procedură privind raporturile de drept
internaţional privat.

2.4.4. Invocarea legii străine în faţa autorităţilor ţării forului

Aplicarea legii străine într-un litigiu relativ la un raport juridic cu element de
extraneitate poate fi invocată fie de instanţa judecătorească, fie de instanţa de
arbitraj, din oficiu, fie de partea interesată. Astfel:
- instanţa judecătorească, în virtutea rolului activ, poate invoca din oficiu şi
pune în discuţia părţilor aplicarea legii străine la care trimite norma conflictuală
română (normă care nu are caracter imperativ). Aceeaşi posibilitate are şi
instanţa de arbitraj. Atunci când norma conflictuală română este imperativă,
invocarea dreptului străin şi aplicarea acestuia de către instanţă nu mai este o
facultate, ci o obligaţie;
- partea interesată poate invoca legea străină în temeiul principiului
disponibilităţii, indiferent dacă norma conflictuală română este sau nu
imperativă.

2.4.5. Proba dreptului străin

17
Prin „lege străină” se înţelege, în sens larg, dreptul străin, indiferent de izvoarele acestuia - norme juridice, cutume, practică
judiciară, iar în sens restrâns, legea propriu-zisă . Dreptul internaţional privat are în vedere sensul larg al expresiei.
Dreptul nostru consacră sistemul mixt al colaborării între organul de jurisdicţie şi
părţi. Altfel spus, sarcina probei se împarte între judecător (sau arbitru) şi părţi. Pe
de o parte, instanţa va aplica din oficiu dreptul străin în acele cazuri în care este
obligată s-o facă, dar totodată, în baza rolului activ, va lua din oficiu toate
măsurile pentru stabilirea conţinutului legii străine competente. Instanţa poate
dispune în acest scop din oficiu administrarea mijloacelor de probă pe care le
consideră necesare.
Pe de altă parte, trebuie să distingem în ce priveşte aplicarea principiului iura
novit curia pentru dreptul român şi pentru dreptul străin. (art. 2562 Cod civil)
Conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări
obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau într-
un alt mod adecvat. (art. 2562 Cod civil)
În practica instanţelor judecătoreşti şi a celor arbitrale din ţara noastră se folosesc:
culegerile de acte normative, culegerile de jurisprudenţă (mijloace numite
“directe”), precum şi mijloace de probă procurate de la autorităţile statului străin
sau de la organisme reprezentative ale acestuia în România: certificate elaborate
de ministrul justiţiei din respectivul stat, certificate de cutumă, atestări obţinute de
la notarii publici şi de la camera de comerţ din acel stat, certificate eliberate de
ambasadele şi consulatele statului străin în România, informaţii de la organizaţiile
de cult corespondente din România (mijloace ‘’indirecte’’). De asemenea,
instanţele române pot consulta experţi şi pot apela la sprijinul unor instituţii din
ţara noastră: Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe sau facultăţile de
drept.
În ceea ce priveşte procedura reglementată de Legea nr. 189/2003 privind
asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, republicata in
2015, facem următoarele precizări:
Autoritatea centrală căreia îi revine sarcina de a transmite, la cerere, ministerelor
de justiţie din alte state, informaţii privind dreptul intern, în domeniile dreptului
civil, dreptului comercial, procedurii civile şi comerciale, organizării civile, în
cazuri judiciare determinate, este Ministerul Justiţiei din ţara noastră. Acelaşi
minister are şi rolul de a solicita autorităţilor din alte state informaţii de tipul celor
anterior enumerate, la cererea instanţelor de judecată române, pentru cazuri
determinate.
Legea nr. 189/2003 reglementează distinct conţinutul cererii de informaţii asupra
dreptului străin şi conţinutul cererii care priveşte dreptul român.
Cererea de informaţii asupra dreptului străin emană exclusiv de la o autoritate
judiciară şi conţine: denumirea autorităţii de la care emană; natura şi stadiul
procesului; problemele cu privire la care se cer informaţii din dreptul unui alt stat,
cu o sumară expunere a contextului în care acestea sunt necesare; orice documente
de natură a clarifica conţinutul solicitării.
Dacă cererea este formulată de părţi, se anexează şi încheierea de admitere a
acesteia. Cererea de informaţii juridice şi răspunsul din partea statului solicitant
vor fi traduse de părţi ori de instanţă, după caz.
 La cererea de informaţii asupra dreptului român, Ministerul Justiţiei formulează
răspunsul ori transmite cererea organului competent în acest sens. Răspunsul
trebuie să fie redactat clar, obiectiv, imparţial, putând fi însoţit de documente
complementare (extrase din texte de lege sau lucrări de doctrină).

Refuzul de a da curs cererii de informaţii este permis în ipoteza în care se

apreciază că interesele statului român pot fi afectate de litigiul care a ocazionat
formularea cererii de informaţii asupra dreptului român, ori dacă răspunsul ar fi de
natură să aducă atingere suveranităţii sau securităţii statului român. Răspunsul
trebuie cât mai rapid redactat şi trimis, având în vedere, în mod firesc, termenul
menţionat de autoritatea străină solicitantă.

2.4.6. Interpretarea dreptului străin

Instanţa recurge la interpretarea normelor juridice atunci când acestea sunt
obscure sau generează mai multe înţelesuri. Subiectele de drept “se bat prin
cuvinte în faţa instanţei şi în numele justiţiei. În adevăr, părţile procesului încearcă
să convingă judecătorul iar acesta, prin hotărârea sa, doreşte să convingă cele
două părţi că a statuat temeinic şi legal. Regula de drept nu se aplică mecanic, ci
numai după discuţii asupra sensului şi înţelesului ei şi asupra felului de a o adapta
la cazul particular. Judecătorul are monopolul de a organiza lupta retorică a
părţilor şi virtutea de a tranşa şi rezolva litigiul lor exprimând această valoare
supremă care este dreptul”.
Interpretarea legii, în general, este operaţiunea logico-raţională de lămurire a
conţinutului şi sensului normelor de drept, pentru o justă aplicare şi o corectă
încadrare a situaţiilor practice în ipotezele ce le conţin. Dacă litigiul este generat
de un raport juridic cu element de extraneitate, instanţa se poate confrunta şi cu
problema interpretării legii străine. Această operaţiune se va face potrivit regulilor
de interpretare valabile în sistemul de drept al forului.
Potrivit dispoziţiilor de principiu din art. 2562 alin. (3) Cod civil, în cazul
imposibilităţii de stabilire a conţinutului legii străine se aplică legea română.
Rezultă că legea română apare ca subsidiară în această situaţie. S-a precizat că
doar imposibilitatea evidentă de probare a legii străine justifică aplicarea legii
străine, nu orice dificultate de probă.
În afara argumentului de text prevăzut de art. 2562 alin. (3), s-au menţionat alte
argumente ale aplicării subsidiare a legii române:
- litigiul nu poate rămâne nejudecat pe motivul necunoaşterii legii străine sau pe
motiv că dispoziţiile legale sunt neîndestulătoare;
- acceptând competenţa instanţei române, se prezumă că părţile au acceptat
aplicarea subsidiară a legii române, dacă nu poate fi determinat conţinutul legii
străine.
2.4.7. Legea străină - condiţie pentru aplicarea legii forului
Raportându-ne la sistemul de drept român distingem trei ipoteze:
a) pentru aplicarea legii române se cere condiţia reciprocităţii (art. 2561 Cod
civil). De pildă, in faţa instanţei române, în procesele de drept internaţional privat,
cetăţenii străini beneficiază de scutiri sau reduceri de taxe şi alte cheltuieli de
procedură, precum şi de asistenţă juridică gratuită, în aceeaşi măsură şi în aceleaşi
condiţii ca şi cetăţenii români, sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau
de domiciliu al solicitanţilor.
b) efectele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în străinătate sunt recunoscute în
România numai dacă sunt îndeplinite, între altele, anumite condiţii:
- hotărârea străină să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;
- hotărârea străină să fi fost pronunţată de o instanţă competentă conform legii
străine;
- hotărârea străină să fie executorie potrivit legii instanţei străine care a
pronunţat-o (pentru ca executarea acestei hotărâri să poată fi încuviinţată în
România).
c) în cazul chestiunilor prealabile aparţinând dreptului privat, dar care apar în
cauzele penale, financiare, administrative ş.a., dacă acestea sunt supuse legii
străine, instanţa română trebuie să ţină seama de acestea, altfel nu se poate aplica
legea română. De exemplu, instanţa noastră ia în considerare legea străină, dacă
una dintre căsătorii a fost încheiată în străinătate.
2.4.8. Legea străină este încorporată contractual
Această situaţie, denumită şi “recepţiune contractuală a legii străine”, presupune
că părţile contractante fac referire în contractul lor la o anumită lege dintr-un
sistem de drept străin. Respectiva lege devine clauză contractuală (element de
fapt) spre deosebire de legea străină aplicabilă ca lex causae, care rămâne element
de drept. Legea străină încorporată contractuală se aplică aşa cum era la momentul
încheierii contractului, independent de eventualele modificări ulterioare care pot
interveni.
2.4.9. Cazurile în care legea străină competentă nu se aplică
Aplicarea legii străine normal competente conform normelor conflictuale poate fi
refuzată de către instanţa de judecată dacă legea străină respectivă contravine
principiilor fundamentale ale ordinii juridice a ţării forului sau dacă a devenit
competentă prin fraudă.
Potrivit dispoziţiilor art. 2564 alin. (1) Cod civil, aplicarea legii străine se înlătură
dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român sau dacă a
devenit competentă prin fraudă. În acelasi alineat se arată că, în cazul înlăturării
legii străine, se aplică legea română.
 Sarcina de lucru 4
1. Ce se înţelege prin „lege străină” şi care este temeiul aplicării ei?
2. Identifică trei situaţii în care judecătorul român soluţionează conflictul
de legi prin aplicarea legii străine.
3. Care sunt efectele produse de un drept câştigat în baza unei legi străine?

2.5. Ordinea publică de drept internaţional privat

2.5.1. Noţiunea de ordine publică în dreptul internaţional privat
În dreptul internaţional privat, derogarea de la aplicarea legii străine are un
caracter excepţional. Mare parte a doctrinei moderne este de acord că nu se poate
determina în mod abstract conţinutul noţiunii de ordine publică în dreptul
internaţional privat. Instanţa va stabili, în fiecare caz în parte, dacă legea străină
normal competentă contravine sau nu ordinii publice de drept internaţional privat
din ţara forului.
Se admite însă că în noţiunea de ordine publică în planul dreptului internaţional
privat “intră normele fundamentale pentru sistemul de drept al instanţei, care nu
permit aplicarea regulilor străine, deşi acestea sunt competente conform normelor
conflictuale ale instanţei”.

2.5.2. Elemente specifice ale ordinii publice în dreptul internaţional privat

- apare ca un corectiv excepţional în aplicarea legii străine întrucât deşi legea
străină ar fi fost normal competentă să se aplice, efectele ei nu se vor produce
pentru raportul juridic în discuţie;
- pe plan procedural, se concretizează în excepţia de ordine publică de drept
internaţional privat (excepţie de fond, care poate fi invocată de orice parte
interesată sau de instanţă din oficiu);
- dacă excepţia de ordine publică este admisă, se înlătură producerea efectelor
legii străine normal competente în faţa forului. Această împrejurare nu
afectează în nici un fel legea străină în fiinţa ei;
- relevă vocaţia subsidiară de aplicare a legii forului. Dispoziţia legală din
dreptul străin va fi înlăturată de la aplicare şi se va recurge la lex fori în
materie. Trebuie făcută precizarea că neaplicarea legii străine, ca urmare a
invocării ordinii publice, diferă de situaţia când legea străină nu se poate aplica
datorită unui obstacol care nu poate fi înlăturat. În acest din urmă caz, există o
imposibilitate de ordin tehnic de aplicare a legii străine. De pildă, în materia
statutului personal nu se poate aplica lex patriae, deoarece persoana în cauză
nu are cetăţenie, ori nu se poate aplica lex domicilii, întrucât nu are domiciliu
sau reşedinţă. Se aplică lex fori.
 În schimb, atunci când se invocă ordinea publică, dispoziţia normativă străină
apare ca inadmisibilă în raport cu anumite considerente politice, sociale,
economice, morale sau juridice. Deşi finalitatea este aceeaşi, raţiunile pentru care
legea străină competentă nu se aplică diferă.

2.5.3. Caracterele ordinii publice de drept internaţional privat

1. ordinea publică de drept internaţional privat are un caracter variabil:
a) în timp, deoarece diferă din punct de vedere al conţinutului în cadrul
aceluiaşi sistem de drept. Prin modificarea oricăreia dintre legile în
prezenţă pot lua naştere două situaţii: fie legea străină care înainte
contravenea ordinii publice a forului devine după modificare conformă
acesteia, fie legea străină care înainte nu era contrară ordinii publice să
devină astfel;
b) în spaţiu, întrucât se interpretează prin prisma dreptului român.
2. ordinea publică de drept internaţional privat are caracter actual, în sensul că,
dacă din momentul creării raportului juridic şi până în momentul litigiului
conţinutul ordinii publice se schimbă, se ia în considerare conţinutul acesteia din
momentul litigiului. Cu titlu de exemplu, menţionăm că în Spania, după căderea
regimului lui Franco, a fost acceptată recunoaşterea hotărârilor de divorţ
pronunţate în străinătate; după intrarea în vigoare, în 1975, a dispoziţiilor legale
privind divorţul prin consimţământ mutual, în Franţa se acceptă, de asemenea,
recunoaşterea divorţului intervenit în străinătate.

2.5.4. Efectele invocării ordinii publice în drept internaţional privat

Conform art. 2564 Cod civil, aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă
ordinea publică de drept internaţional privat român, situaţie în care se va aplica
legea română.
Din această dispoziţie legală rezultă că în dreptul internaţional privat român
ordinea publică are două efecte:
- efectul negativ: legea străină este pur şi simplu înlăturată în ce priveşte aplicare
ei;
- efectul pozitiv: în locul legii străine se aplică legea română. Soluţia aplicării
legii forului în locul celei străine a fost explicată de unii autori italieni prin
teritorialitatea legilor. S-a afirmat că fiecare stat îşi exercită suveranitatea pe un
anumit teritoriu, iar aplicarea legii străine pe acest teritoriu are un caracter
excepţional, astfel că, în cazul invocării excepţiei de ordine publică, aplicarea
legii forului este expresia suveranităţii forului.

2.5.5. Comparaţie între ordinea publică în drept internaţional privat şi alte instituţii juridice
Comparaţie cu ordinea publică de drept intern
Asemănări:
- scopul ambelor instituţii îl constituie protecţia judiciară a intereselor
fundamentale ale statului forului (de ordin social, moral, economic, politic
ş.a.);
- izvorul comun este dreptul intern, deşi ordinea publică de drept internaţional
privat are şi izvoare internaţionale;
- finalitatea este aceeaşi: înlăturarea aplicării unei legi. Ordinea publică de drept
internaţional privat împiedică producerea efectelor legii străine, iar ordinea
publică de drept intern cenzurează actele juridice legal încheiate care au putere
de lege pentru părţi.
Deosebiri:
- funcţiile celor două instituţii diferă substanţial: în timp ce ordinea publică de
drept intern stabileşte limitele principiului libertăţii încheierii actelor juridice
de către părţi, ordinea publică de drept internaţional privat indică limitele
aplicării legii străine în statul forului;
- sferele celor două noţiuni sunt deosebite. Nu toate normele de ordine publică în
dreptul intern sunt de ordine publică în dreptul internaţional privat. În schimb,
normele cu caracter de ordine publică în dreptul internaţional privat păstrează
acelaşi caracter şi în dreptul intern. Pe de altă parte, normele cu caracter
supletiv în dreptul intern nu pot fi ordine publică în dreptul internaţional privat.
Aşadar, ordinea publică de drept intern are o sferă mai largă decât ordinea
publică de drept internaţional privat.
2. Ordinea publică de drept internaţional privat şi retrimiterea se aseamănă prin
faptul că ambele presupun o neconcordanţă între sistemul juridic al statului forului
şi sistemul juridic străin. Deosebirea este că retrimiterea presupune neconcordanţă
în norma conflictuală a forului şi norma conflictuală străină (care generează
conflictul negativ de legi), în timp ce ordinea publică presupune neconcordanţe,
dar şi deosebiri esenţiale între legea materială a forului şi legea străină.
3. Ordinea publică de drept internaţional privat şi normele de aplicaţie imediată
Asemănări: ambele au menirea de a apăra principii fundamentale ale forului;-
finalitatea este aceeaşi: neaplicarea legii străine şi aplicarea legii forului.
Deosebiri: Ordinea publică de drept internaţional privat presupune desemnarea, în
prealabil, a legii străine a instanţei sesizate şi abia apoi invocarea excepţiei de
ordine publică. Norma de aplicaţie imediată intervine fără a se mai desemna legea
străină, întrucât se presupune că raportul juridic respectiv exprimă interese sociale
atât de importante încât nu se poate aplica decât legea forului. În această din urmă
situaţie desemnarea legii străine este exclusă ab initio, iar conflictul de legi este
înlăturat.
 Sarcina de lucru 5
1. Defineşte ordinea publică în dreptul internaţional privat.
2. Enumeră câte două asemănări şi deosebiri dintre ordinea publică în
dreptul civil şi ordinea publică în dreptul internaţional privat.
2.6. Frauda la lege în dreptul internaţional privat
2.6.1. Noţiune
Vechiul adagiu fraus omnia corrumpit este întâlnit în toate disciplinele juridice.
Nu face excepţie nici dreptul internaţional privat, care nu admite ca indivizii să se
folosească de normele conflictuale în scopul de a eluda legea. Instituţia care
sancţionează asemenea “artificii” este excepţia fraudei la lege în dreptul
internaţional privat.
Frauda la lege în dreptul internaţional privat constă în operaţia prin care părţile
unui raport juridic, uzând de mijloace legale de drept internaţional privat, îşi
creează în mod voit condiţii pentru a se sustrage de sub incidenţa legii normal
competente, recurgând la dispoziţiile altei legi convenabile lor.

2.6.2. Condiţiile fraudării legii în dreptul internaţional privat

Pentru a exista fraudă la lege în dreptul internaţional privat trebuie întrunite
cumulativ patru condiţii:
1. Schimbarea voluntară şi frauduloasă a punctului de legătură, ceea ce înseamnă
că:
- o asemenea schimbare este posibilă doar în cazul normelor conflictuale cu
legături variabile (mobile) cum ar fi de exemplu, schimbarea cetăţeniei sau
domiciliului persoanei fizice, schimbarea locului bunului mobil. Fraudarea
legii nu este posibilă în cazul punctelor de legătură fixe, cum sunt locul
producerii delictului sau locul producerii prejudiciului ca urmare a săvârşirii
faptului ilicit;
- să fie vorba de materii în care părţile pot să-şi manifeste voinţa, plasând
raportul juridic cu elemente de extraneitate sub imperiul unei anumite legi, prin
schimbarea punctului de legătură: forma şi conţinutul actelor juridice,
pavilionul navelor comerciale ş.a.;
- schimbarea punctului de legătură să fie efectivă, altfel suntem în prezenţa
simulaţiei.
2. Utilizarea unor mijloace care, prin ele însele, sunt licite. De pildă, persoana
juridică îşi schimbă sediul în alt stat decât cel în care şi-l stabilise iniţial, acţiune
juridică licită, care însă atrage competenţa unui alt sistem de drept decât cel
normal competent să se aplice raportului juridic respectiv.
3. Intenţia frauduloasă (sau intenţia de a eluda legea) este elementul intelectual al
fraudării legii şi există ori de câte ori părţile utilizează norma conflictuală în
„scopul exclusiv” de a se sustrage legii normal competente. Părţile creează în mod
voit condiţii care să ducă indirect la încălcarea normei conflictuale a forului prin
deturnarea acestei norme la scopul ei firesc. Există şi autori străini care preferă să
recurgă la alte mijloace pentru a sancţiona deturnarea normei conflictuale în
scopuri ilicite: excepţia de ordine publică, legea de aplicare imediată sau chiar
aplicarea legii eludate.
4. Rezultatul obţinut prin intervenţia părţilor să fie ilicit, în sensul că datorită
 acestei intervenţii se ajunge la un rezultat care contravine normei conflictuale
competente.

2.6.3. Moduri de fraudare a legii în dreptul internaţional privat

În materia statului persoanei fizice şi statutului persoanei juridice, fraudarea legii
apare prin apelarea la următoarele mijloace: prin schimbarea cetăţeniei, în scopul
evitării unei incapacităţi prevăzute în legea naţională, evitării unor interdicţii
privitoare la divorţ sau în materia stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei; prin
schimbarea domiciliul social al persoanei juridic; prin schimbarea religiei.
În materia statutului real, fraudarea se realizează prin schimbarea locului de
aşezare a bunului mobil dintr-un stat în altul
În privinţa actului juridic: prin schimbarea locului încheierii actului; prin
schimbarea locului executării obligaţiilor contractuale
În materia succesiunii: în scopul dobândirii unei cotităţii disponibile mai mari
decât permite legea personală.
În continuare, prezentam câteva speţe de referinţă în istoria dreptului internaţional
privat:
a. Speţa Beauffremont. Prinţesa de Beauffremont, cetăţean francez, dorea să
obţină divorţul pentru a se recăsători cu prinţul Bibescu. Întrucât legea franceză
prohibea la acea epocă divorţul, ea şi-a schimbat cetăţenia, devenind cetăţean al
Ducatului de Saxe-Attembourg, a divorţat şi apoi s-a recăsătorit la Berlin cu
prinţul Bibescu.
Instanţele franceze au considerat că schimbarea cetăţeniei s-a făcut în frauda legii
franceze şi, în consecinţă, au constatat că noua cetăţenie nu produce efecte juridice
pe teritoriul Franţei, ceea ce a atras inopozabilitatea celei de a doua căsătorii, prin
nulitatea divorţului (Curtea de Casaţie a Franţei, decizia din 18 martie 1878).
b. Speţa Bertola. Soţii Bertola, cetăţeni italieni cu domiciliul în Bucureşti, au
introdus acţiune de divorţ la instanţa română. Făcând aplicarea art. 2 alin. (2), din
Codul civil român, atunci în vigoare (norma lex patriae, instanţa a respins
acţiunea, întrucât legea italiană prohibea divorţul. Ulterior, cei doi au îndeplinit
formalităţile cerute de legea italiană pentru pierderea cetăţeniei italiene şi, în noua
lor calitate de apatrizi, au introdus o acţiune de divorţ la instanţa română. Acţiunea
a fost admisă, deoarece s-a aplicat legea română, ca lege a domiciliului comun a
soţilor. Legea română admitea desfacerea căsătoriei prin divorţ. S-a fraudat, astfel,
legea italiană.
c. Speţa Mihăiescu. O femeie pe nume Mihăiescu, cetăţean român, a avut in
Franţa un copil din afara căsătoriei cu un cetăţean francez. Acţiunea în stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei a fost introdusă la o instanţă franceză. Deşi
admisibilă după legea franceză, acţiunea nu era admisibilă după legea română din
acel moment. Instanţa a făcut aplicarea legii personale a copilului, care figura în
proces ca cetăţean român şi, în consecinţă, a respins acţiunea.
 Înainte ca procesul să ajungă în faţa instanţelor superioare franceze, mama
copilului a obţinut cetăţenia franceză pentru copil. Aplicând legea franceză,
deoarece şi copilul şi pretinsul tată aveau cetăţenie franceză, instanţa superioară a
admis acţiunea. Legea fraudată a fost legea română.
În materia statutului real: prin schimbarea locului de aşezare a bunului mobil
dintr-un stat în altul:
a) în privinţa actului juridic: prin schimbarea locului încheierii actului; prin
schimbarea locului executării obligaţiilor contractuale
b) în materia succesiunii: în scopul dobândirii unei cotităţii disponibile mai
mari decât permite legea personală.

2.6.4. Comparaţie între frauda la lege în dreptul internaţional privat şi alte instituţii juridice
a) Fraudarea legii în dreptul internaţional privat şi fraudarea legii în dreptul
intern
Asemănări: condiţiile fraudei la lege în dreptul internaţional privat sunt aceleaşi
ca şi la fraudarea legii în dreptul intern. În ambele cazuri se încalcă legea în mod
indirect, iar finalitatea este încălcarea legii normal competente.
Deosebiri: - în cazul fraudării legii în dreptul intern se rămâne în cadrul aceluiaşi
sistem de drept, pe când în dreptul internaţional privat se fraudează un sistem de
drept în favoarea altui sistem de drept (se fraudează norma conflictuală şi se
ajunge astfel la fraudarea legii materiale);
- fraudarea legii în dreptul intern presupune schimbarea conţinutului raportului
juridic, pe când în cazul fraudării legii în dreptul internaţional privat se schimbă
conţinutul faptic al normei conflictuale.
b) Fraudarea legii în dreptul internaţional privat şi simulaţia
Dacă schimbarea punctului de legătură este fictivă şi nu efectivă, atunci nu
suntem în prezenţa fraudei la lege, ci a unei simulaţii. În acest din urmă caz va fi
suficient să se înlăture aparenţa- actul fictiv - pentru că, în realitate, nu s-a
introdus nici un element de extraneitate în raportul juridic.
c) Fraudarea legii în dreptul internaţional privat şi excepţia de ordine publică în
dreptul internaţional privat
În privinţa excepţiei de ordine publică se ia în considerare conţinutul legii străine
competente, aşa cum o indică norma conflictuală, şi din această cauză legea
străină e înlăturată. Or, în cazul fraudării legii, se ia în considerare doar activitatea
frauduloasă a părţilor care, prin mijloace artificiale, fac aplicabilă o lege în
detrimentul altei legi. Ordinea publică opreşte aplicarea legii străine, pe când
fraudarea legii e sancţionată cu lipsa de opozabilitate a actului juridic în cauză.
Unii autori au susţinut că fraudarea legii este doar un caz particular de aplicare a
ordinii publice, constând în aceea că aplicarea legii străine a fost artificial
provocată de partea sau părţile interesate.
Rezumat
Dreptul internaţional privat operează cu noţiuni specifice- calificarea,
conflictul de calificări, retrimiterea, ordinea publică în dreptul internaţional
privat, frauda la lege în dreptul internaţional privat, finalitatea acestora fiind
soluţionarea conflictului de legi. În cazul unui litigiu care priveşte un raport
juridic cu un element de extraneitate, trebuie rezolvată o problemă prealabilă,
şi anume cercetarea aplicării în speţă a legii forului ori a unei legi străine.
Această metodă de soluţionare este indirectă, deoarece regula de conflict nu
soluţionează problema, ci determină legea aplicabilă care, la rândul său,
indică răspunsul.
Calificarea reprezintă operaţiunea logico-juridică de determinare a sensului
exact li complet al noţiunilor juridice care exprimă conţinutul şi legătura
normei conflictuale, pentru a vedea dacă raportul juridic se include sau nu în
aceste noţiuni. Speţele „testamentul olandez”, „succesiunea maltezului” şi
„căsătoria grecului ortodox” sunt câteva exemple de speţe în care se pune
problema conflictelor de calificări, adică a acelei situaţii în care noţiunile
juridice din conţinutul şi/sau legătura normei conflictuale au înţelesuri diferite
în sistemele de drept susceptibile de a se aplica unui raport juridic.
Retrimiterea este operaţiunea logico-juridică ce precede şi fundamentează
soluţia în cazul conflictului negativ de competenţă, apărut ca urmare a faptului
că norma conflictuală a forului trimite la un sistem de drept străin, care la
rândul său, prin propria normă conflictuală fie trimite înapoi la dreptul forului,
fie trimite mai departe la dreptul unui stat terţ. În cazul unui litigiu care
priveşte un raport juridic cu un element de extraneitate, trebuie rezolvată o
problemă prealabilă, şi anume cercetarea aplicării în speţă a legii forului ori a
unei legi străine. Această metodă de soluţionare este indirectă, deoarece
regula de conflict nu soluţionează problema, ci determină legea aplicabilă
care, la rândul său, indică răspunsul. Or, legea aplicabilă poate fi legea forului
sau legea străină. Aşadar, una dintre soluţiile la care poate ajunge instanţa
forului atunci când are de soluţionat un conflict de legi este aplicarea legii
străine. Legea străină nu se aplică niciodată prin propria ei forţă de către o
instanţă română, ci numai pentru că o norma conflictuală a forului permite
aceasta. Cu alte cuvinte, aplicarea dreptului străin se impune judecătorului
numai dacă legea forului, prin normele sale conflictuale, oferă această
aplicare. În situaţia aplicării legii străine, judecătorul român se confruntă cu
dificultăţi de cunoaştere a legii străine, de interpretarea acesteia şi de control
efectiv al instanţei ierarhice. De asemenea, el poate să înlăture legea străină
competentă a guverna raportul juridic de drept internaţional privat, dacă este
încălcată ordinea publică de drept internaţional privat român sau dacă ea a
devenit competentă prin fraudă.
Teste de autoevaluare
1. Prin conflictul de legi se înţelege:
a) conflictul de suveranităţi între statele cu care elementul de extraneitate
are legătură;
b) situaţia în care două sau mai multe legi cu care vine în legătură elementul
de extraneitate se opun una celeilalte pentru a guverna acel raport juridic;
c) situaţia în care sunt susceptibile a fi aplicate două sau mai multe sisteme
de drept diferite, cu care raportul juridic are legătură, prin elementul de
extraneitate.

2. În cazul viciilor de consimţământ la încheierea unui act juridic, calificarea lor

potrivit legii române, este:
a) o condiţie care ţine de legea aplicabilă contractului;
b) o condiţie care ţine de statutul personal;
c) nu prezintă importanţă juridică.

3. Retrimiterea se întâlneşte
a) numai în cazul conflictului pozitiv de norme conflictuale;
b) numai în cazul conflictului negativ de norme conflictuale;
c) în ambele situaţii.

4. Retrimiterea este exclusă în următoarele situaţii:

a) pentru determinarea cetăţeniei unei persoane;
b) pentru aplicarea regulii locus regit actum;
c) părţile au ales legea aplicabilă contractului potrivit autonomiei de voinţă.

5. Legea străină se aplică de către instanţa română:

a) din oficiu, independent de voinţa părţilor;
b) la cererea uneia dintre părţi;
c) cu titlu de lex causae.

6. Sancţiunea fraudei la lege în dreptul internaţional privat este:

 a) inopozabilitatea actului în statul a cărei lege a fost înlăturată;
b) nulitatea absolută a actului;
c) nu există sancţiune.

În sensul dreptului internaţional, prin străin se înţelege persoana care nu are

cetăţenia statului pe teritoriul căruia se află.
Potrivit legii speciale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România18 actualizata, străinul este persoana care nu are
cetăţenia română sau cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene ori a
Spaţiului Economic European. În ceea ce priveşte apatridul (persoana fără
cetăţenie), acesta este considerat în legislaţia română persoană străină19.

3.1.2. Noţiunea de regim juridic al străinului

Regimul juridic al străinului desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe
care străinul le are la moment dat într-un anumit stat. Cu alte cuvinte, expresia
înseamnă toate regulile juridice referitoare la străini, reguli care determină
condiţia lor juridică.
Lato sensu, regimul juridic al străinului sinonim cu expresia condiţia juridică a
străinilor include şi persoanele juridice, deoarece prin străin înţelegem orice
subiect de drept, persoană fizică sau juridică.
Sediul materiei îl constituie nu numai art. 18 din Constituţie şi O.U.G. nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România, ci şi alte acte normative
aparţinătoare altor ramuri de drept şi, desigur, convenţiile şi tratatele
internaţionale.
În România, străinii se bucură de drepturile fundamentale: dreptul la viaţă, la
integritate fizică şi psihică, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei
etc. De asemenea, străinii au dreptul la libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului,
libertatea presei etc. Ei au exerciţiul drepturilor izvorâte din raporturile de familie,
a drepturilor succesorale etc., precum şi a drepturilor reale, cu unele restricţii în
privinţa deţinerii terenurilor, limitări prevăzute de art. 44 alin. (2) din Constituţia
revizuită, art. 6 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de
proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi
de către persoanele juridice străine. Străinii pot fi angajaţi în muncă cu contract
individual de muncă, dacă au obţinut în prealabil permisul de muncă eliberat de
Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.
Deosebit de drepturile politice care, fiind legate de cetăţenie nu pot fi exercitate de
străini, aceştia nu pot organiza pe teritoriul României partide politice ori alte
organizaţii sau grupări similare acestora şi nici nu pot face parte din acestea; nu
18
Republicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008, cu modificarile ulterioare.
19
Statutul juridic al apatrizilor este reglementat prin Convenţia de la New York din 28 septembrie 1954, la care România a aderat
prin Legea nr. 362/2005, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 146 din 19 decembrie 2005.
 pot ocupa funcţii şi demnităţi publice, civile sau militare şi nu pot iniţia, organiza
sau participa la manifestaţii ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau
siguranţei naţionale. Pentru toată perioada de şedere în ţară străinii sunt obligaţi să
respecte legile române. Celebra maximă nemo censetur legem ignorare se aplică
şi străinilor.

3.1.3. Condiţia juridică a străinilor şi conflictele de legi

O problemă aparte o constituie distincţia dintre condiţia juridică a străinilor şi
conflictele de legi. Sub acest aspect trebuie subliniat că există o delimitare între
condiţia juridică a străinilor şi conflictele de legi în domeniul stării şi capacităţii
persoanei, delimitare care presupune două probleme, şi anume:
- normele referitoare la condiţia străinului nu sunt norme conflictuale, ci
substanţiale. Dimpotrivă, regulile prin care se soluţionează conflictele de legi
sunt norme conflictuale;
- condiţia juridică a străinului se referă la capacitatea de folosinţă în timp ce
conflictul de legi trimite la capacitatea de exerciţiu.
De altă parte, conflictele de legi au un caracter subsidiar faţă de condiţia juridică a
străinilor; în mod obligatoriu chestiunea condiţiei străinilor de pune înaintea
conflictului de legi. Într-adevăr, dacă unui străin i se refuză folosinţa unui drept în
faţa forului, devine inutilă o analiză privind modalităţile în care el va exercita acel
drept. Aşadar, condiţia juridică a străinilor este prealabilă problemei conflictelor
de legi.
Regula majoră în materie este că legea statului pe care se găseşte străinul va
determina regimul său juridic. De aici rezultă că legii străine nu i se acordă
posibilitatea de a statua capacitatea de folosinţă a naţionalilor săi dincolo de
frontiere (excepţie, convenţiile internaţionale).

3.1.4. Formele condiţiei juridice a străinilor

De regulă, în practica statelor sunt utilizate următoarele forme ale regimului
străinilor:
 regimul naţional, ceea ce presupune străinilor li se acordă, în principiu,
drepturile pe care le au cetăţenii, cu excepţia drepturilor politice. În principal,
străinilor le este recunoscută o egalitate de tratament cu cetăţenii proprii în ceea
ce priveşte drepturile civile şi garanţiile individuale. Acest regim este
îmbrăţişat de majoritatea statelor; el reprezintă dreptul comun în materie.
Constituţia României revizuită stabileşte în art. 18 alin. (1) că cetăţenii străini şi
apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi
averilor, care este garantată de lege;
 regimul reciprocităţii, ceea ce înseamnă că anumite drepturi sunt acordate
străinilor numai în măsura în care şi statul străin asigură un tratament identic
cetăţenilor români aflaţi în ţările cărora le aparţin străinii.
 Acest tratament poate fi aplicat distinct sau împreună cu regimul naţional. Aşa
cum vom vedea, în materie jurisdicţională, legea noastră prevede unele drepturi
acordate străinilor sub condiţia reciprocităţii [de ex. art. 2561 alin. (1) Cod civil].
Reciprocitatea este de trei feluri: legislativă, diplomatică, de fapt;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Acest regim stabileşte că străinii
beneficiază de drepturi la fel de favorabile ca şi acelea acordate cetăţenilor
oricărui alt stat terţ. Clauza naţiunii celei mai favorizate presupune totdeauna o
convenţie internaţională (bilaterală sau multilaterală), de cele mai multe ori în
materii precum comerţul, transporturile, proprietatea intelectuală, administrarea
justiţiei;
- regimul special care presupune că drepturile acordate străinilor sunt expres
menţionate prin legi sau tratate internaţionale. Acest regim poate fi utilizat
împreună cu celelalte forme ale regimului juridic al străinilor.
La aceste forme ale regimului străinilor se poate adăuga regimul instituit în cadrul
Spaţiului Schengen şi extins pentru Uniunea Europeană, şi care priveşte libertatea
de mişcare a persoanelor din statele membre, suprimarea controlului vamal la
graniţele interioare, ceea ce conduce la dispariţia distincţiei dintre naţional şi
străin sub anumite aspecte.

Sarcina de lucru 1
1. Ce se înţelege prin regimul juridic al străinului?
2. Prezintă formele condiţiei juridice a străinului.
3. Identifică din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România drepturile şi obligaţiile
cetăţenilor străini, care sunt titularii unui drept de şedere permanentă
pe teritoriul României.

3.2. Intrarea străinilor în România

3.2.1. Condiţii generale de intrare a străinilor pe teritoriul României
Legea specială enumeră condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească străinul
pentru a putea intra pe teritoriul României, şi anume:
- să posede un document valabil de trecere a frontierei, acceptat de statul
român. De regulă, statul român acceptă următoarele documente de trecere a
frontierei de stat, cu condiţia ca ele să ateste identitatea şi cetăţenia ori, după
caz, calitatea de apatrid a deţinătorului: paşapoartele, titlurile de voiaj,
carnetele de marinar sau alte documente similare; cartea de identitate sau alte
 documente similare, pe bază de reciprocitate sau unilateral pentru cetăţenii
aparţinând statele stabilite prin hotărâre de Guvern; documentele de călătorie
ale refugiaţilor şi ale apatrizilor eliberate de statele în care aceştia din urmă îşi
au domiciliul;
- să posede viza20 acordată în condiţiile legii (există următoarele tipuri de vize:
viza de tranzit aeroportuar, viza de tranzit, viza de scurtă şedere, viza de lungă
şedere21) sau, după caz, permis de şedere valabil22, dacă prin înţelegeri
internaţionale nu s-a stabilit altfel;
În ceea ce priveşte acordarea vizei, aceasta se eliberează de autorităţi diferite, în
funcţie de tipul de viză, după cum urmează: viza diplomatică şi viza de serviciu se
acordă de Ministerul Afacerilor Externe, misiunile diplomatice şi oficiile
consulare ale României; viza de şedere şi viza de tranzit se acordă de către
misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României pentru afaceri, pentru
activităţi de presă, pentru angajare în muncă sau pentru studii, în scop turistic,
vizite sau alte interese, în condiţiile legii. Sunt exceptaţi de la obţinerea vizei
cetăţenii statelor cu care România a încheiat înţelegeri de desfiinţare a vizelor.
- să prezinte documente care justifică scopul şi condiţiile şederii şi care fac
dovada existenţe unor mijloace corespunzătoare atât pentru întreţinere pe
perioada şederii, cât şi pentru întoarcerea în ţara de origine sau pentru tranzitul
către un alt stat în care există siguranţa că li se va permite intrarea;
- să prezinte garanţii că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de
destinaţie sau că vor părăsi teritoriul României, în situaţia străinilor aflaţi în
tranzit;
- să nu facă parte din categoria străinilor împotriva cărora s-a luat măsura
interzicerii intrării în România sau care au fost declaraţi indezirabili;
- să nu fi încălcat, în mod nejustificat, scopul declarat la obţinerea vizei sau,
după caz, la intrarea la intrarea pe teritoriul României ori să fi încercat să treacă
frontiera de stat cu documente false;
- pe numele lor să nu fi fost introduse alerte în Sistemul informatic Schengen în
scopul refuzării intrării;
- să nu existe pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea
ori morala publică.

3.2.2. Regim de favoare sau exceptări pentru anumite categorii de străini

20
Prin noţiunea de „viză”, legiuitorul înţelege autorizaţia, manifestată prin aplicarea unui colant sau a unei ştampile pe un
document de trecere a frontierei de stat valabil, care permite străinului supus acestei obligativităţi să se prezinte la un punct de
trecere a frontierei pentru a solicita tranzitul sau şederea temporară pentru o perioadă determinată, cu îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de legea specială.
21
Viză de lungă şedere se acordă pentru una dintre următoarele activităţi pe care străinul urmează să o desfăşoare în România:
activitate economică, activitate profesională, activităţi comerciale, angajare în muncă, studii, reîntregirea familiei, activităţi
religioase sau umanitare, activităţi de cercetare ştiinţifică, viză diplomatică şi vize de serviciu, alte scopuri.
22
Prin „permis de şedere”, legiuitorul înţelege documentul de identitate care se eliberează în condiţiile legi de către Oficiul
Român pentru Imigrări, străinului căruia i se prelungeşte dreptul de şedere în România sau celui căruia i se acordă dreptul de
şedere permanentă, după caz.
 Membrii de familie ai cetăţenilor români sau străinilor titulari ai unui drept de
şedere permanentă pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene se bucură
de un regim de favoare, în sensul că li se permite intrarea pe teritoriul României,
fără îndeplinirea condiţiilor privitoare la prezentarea dovezilor legate de scopul şi
condiţiile şederii, existenţa mijloacelor pentru întreţinere şi prezentarea dovezilor
referitoare la permiterea intrării pe teritoriul statului de destinaţie ori, după caz, de
părăsire a teritoriului României.
Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European
şi ai Elveţiei se bucură de un regim special, în sensul că li se permite intrarea pe
teritoriul României pe baza cărţii de identitate valabile sau a paşaportului.
Străinilor care provin din unul din statele cunoscute cu tendinţe de emigrare li se
pot acorda vize de intrare dacă prezintă misiunilor diplomatice ori oficiilor
consulare invitaţie scrisă din partea unei persoane fizice sau juridice care are, după
caz, domiciliul, reşedinţa ori sediul în România, precum şi o dovadă de asigurare
medicală pentru perioada sejurului. Această invitaţie se depune la sediul
formaţiunilor teritoriale ale Oficiului Român pentru Imigrări; ea trebuie să conţină
angajamentul persoanei care invită de a suporta cheltuielile ocazionate de şederea
străinului pe teritoriul României, precum şi pe cele impuse de eventuala returnare
a acestuia în ţara de origine. Invitaţia va fi însoţită de dovada posibilităţilor de
asigurare a întreţinerii străinului invitat.
O situaţie particulară o reprezintă refugiaţii. Potrivit Legii nr. 122/2006 privind
azilul în România, statutul de refugiat se acordă la cererea străinului care
dovedeşte că în ţara de origine are temeiuri justificate de a fi persecutat pentru
considerente de rasă, naţionalitate, religie, apartenenţă la un anumit grup social
sau pentru opiniile sale politice. Acest statul poate fi însă obţinut şi pentru
considerente umanitare23.
În ce priveşte dreptul de azil Constituţia în art. 18 alin. (2) statuează că acesta se
acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor
internaţionale la care ţara noastră are parte.

3.2.3. Nepermiterea intrării străinului pe teritoriul României

Sunt situaţii expres prevăzute de lege în care viza de intrare în ţară a străinului
poate fi refuzată. Astfel, se refuză intrarea în ţară a străinilor care se află într-una
din următoarele situaţii:
- nu îndeplinesc condiţiile generale cu privire la intrarea pe teritoriul României;
- sunt semnalaţi de organizaţiile internaţionale, precum şi de instituţiile
specializate în combaterea terorismului că finanţează, pregătesc, sprijină în
orice mod sau comit acte de terorism;
- există indicii că fac parte din grupuri infracţionale organizate cu caracter
23
A se vedea H.G. nr. 1. 251/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a Legii nr. 122/2006 privind azilul în România şi Legea
nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul refugiaţilor de la Geneva, precum şi la Protocolul privind
statutul refugiaţilor
 transnaţional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri;
- există motive serioase să se considere că au săvârşit sau au participat la
săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii ori a unor crime de război
sau crime contra umanităţii.
 De asemenea, intrarea pe teritoriul României poate fi refuzată şi străinilor care:
- au săvârşit infracţiuni pe perioada şederii în România ori în străinătate
împotriva statului sau a unui cetăţean român;
- au introdus sau au încercat să introducă ilegal în România alţi străini;
- suferă de boli care pun în pericol sănătatea publică.

Sarcina de lucru 2
1. Enumeră condiţiile prevăzute de legea specială pentru intrarea în
România a străinilor din statele extra-comunitare.
2. Câte categorii de vize sunt prevăzute de legea specială şi analizează,
la alegere, condiţiile şi procedura acordării uneia dintre vize de către
autorităţile române.
3. Ce măsură se dispune cu privire la un străin care a intrat fraudulos pe
teritoriul României, respective a depăşit termenul pentru care are viză
de şedere pe teritoriul României?

3.3. Şederea străinilor în România

3.3.1. Dreptul de şedere temporară
În funcţie de interesul lor, străinii pot veni în România pentru o şedere temporară
ori pentru a-şi stabili domiciliul, printr-o şedere permanentă.
Şederea temporară a străinilor în ţară este prevăzută în viza română de intrare sau,
după caz, prin permisul de şedere. Străinul care nu are obligaţia obţinerii vizei
pentru a intra în România pot să rămână pe teritoriul statului până la 90 de zile, în
decurs de 6 luni, începând cu ziua primei intrări în ţară. Dreptul de şedere
temporară poate fi prelungit succesiv, pentru perioade de până la un an, dacă sunt
îndeplinite condiţiile speciale prevăzute de lege.
În cazul unei şederi neîntrerupte mai mari de 15 zile, persoana fizică sau persoana
juridică ce pune la dispoziţia unui străin locuinţa pentru găzduire sau teren pentru
instalarea mijloacelor de cazare mobilă este obligată să anunţe, în termen de 3
zile, organul de poliţie din localitatea de şedere.
În conformitate cu O.U.G. nr. 194/2002, Oficiul Român pentru Imigrări poate
solicita limitarea sau întreruperea dreptului de şedere a străinului pentru cauzele
de refuz de acordare a vizei de intrare în ţară. În astfel de situaţii străinul poate fi
declarat, în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de Curtea de Apel
Bucureşti, persoană indezirabilă pentru România pe o durată determinată.
3.3.2. Dreptul de şedere permanentă
Străinii pot obţine dreptul de şedere permanentă pe teritoriul României, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
- au avut o şedere continuă24 şi legală25 pe teritoriul României în ultimii 5 ani,
anteriori depunerii cererii.
- fac dovada deţinerii mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului minim net pe
economie, cu excepţia străinilor membri de familie ai cetăţeanului român;
- fac dovada asigurării sociale de sănătate;
- fac dovada deţinerii unui spaţiu de locuit;
- cunosc limba română la nivel satisfăcător;
- nu prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
Sunt exceptaţi de la acordarea dreptului de şedere permanentă următoarele
categorii de străini: titularii de şedere temporară pentru studii; solicitanţii de azil;
beneficiarii protecţiei umanitare temporare; titularii dreptului de şedere conferit de
viza diplomatică sau de serviciu.
Cererea de şedere permanentă este de competenţa Oficiului Român pentru
Imigrări, la nivelul căreia există o comisie specială. Refuzul acordării dreptului de
şedere permanentă poate fi atacată la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de
zile de la data comunicării deciziei.
Străinii, titulari ai unui drept de şedere permanentă pot să-şi stabilească şi să-şi
schimbe domiciliul pe teritoriul României, potrivit legii speciale, în aceleaşi
condiţii ca şi cetăţenii români.

Sarcina de lucru 3
1. Ce este o căsătorie de convenienţă şi care sunt efectele constatării
existenţei ei?
2. Care sunt condiţiile acordării străinului a dreptului de şedere
permanentă în România?
3. Identifică din cuprinsul legii speciale documentele care se
eliberează de Oficiul Român pentru Imigrări cetăţenilor străini cu
drept de şedere temporară, respective, permanentă.

24
Şederea este considerată „continuă” dacă perioada de absenţă a străinului de pe teritoriul României este mai mică de 6 luni
consecutiv şi nu depăşeşte în total 10 luni.
25
Şederea este considerată „legală” dacă împotriva străinului nu a fost dispusă nici o măsură de îndepărtare de pe teritoriul
statului român.
3.4. Ieşirea străinilor din România
3.4.1. Documentele necesare ieşirii străinilor de pe teritoriul României
Ieşirea străinului din ţară se face prin punctele de control pentru trecerea frontierei
de stat ori prin alte locuri legal stabilite, pe baza documentului de trecere a
frontierei de stat folosit la intrarea în ţară.
Îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României îmbracă fie forma returnării
(măsură administrativă aplicată dacă străinul a intrat ilegal în ţară, şederea sa a
devenit ilegală, viza sau dreptul de şedere i-au fost anulate sau revocate, i s-a
refuzat dreptul de şedere temporară, i-a încetat dreptul de şedere permanentă, a
solicitat azil), fie străinul a fost declarat indezirabil (măsură jurisdicţională
aplicată străinului care a desfăşurat, desfăşoară ori există indici temeinici că
intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea
naţională sau ordinea publică) sau a fost dispusă măsura expulzării lui (măsură de
siguranţă prevăzută de art. 117 din Codul penal care constă în interzicerea
rămânerii în ţară a străinului sau apatridului care nu are domiciliul în România,
dacă a comis o infracţiune pe teritoriul României).

3.4.2. Nepermiterea ieşirii străinului de pe teritoriul României

Străinului nu i se permite ieşirea din ţară în unele situaţii cum ar fi, de exemplu:
- nu prezintă documentele legale de ieşire din ţară;
- este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi instanţa dispune instituirea
măsurii interdicţiei părăsirii localităţii sau a ţării;
- a fost condamnat prin hotărâre rămasă definitivă şi are de executat o pedeapsă
privativă de libertate;
- este urmărit pentru creanţe exigibile datorate unor persoane fizice, persoane
juridice sau statului, iar executarea acestora nu este garantată.
Nepermiterea ieşirii din ţară a străinului se ia de către organul competent din
cadrul Ministerului internelor şi Administraţiei, la solicitarea scrisă şi motivată a
procurorului sau, după caz, a instanţei de judecată ori a organului care pune în
executare pedeapsa privativă de libertate. În mod tehnic, măsura se realizează prin
instituirea consemnului nominal în sistemul de evidenţă a traficului de stat şi
aplicarea în documentul de trecere a frontierei de stat a ştampilei cu simbolul „C”.
Măsura de nepermitere a ieşirii din România este revocată la solicitarea scrisă a
autorităţii publice competentă şi încetează atunci când, după caz, s-a dispus
neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi
penale, achitarea sau încetarea procesului penal ori străinul a executat pedeapsa, a
fost graţiat, a beneficiat de amnistie sau pedeapsa aplicată a fost dispusă cu
suspendarea executării pedepsei.
 Sarcina de lucru 4
1. Enumeră situaţiile în care ieşirea din România a străinului nu este
permisă.
2. Care sunt măsurile de îndepărtare a străinului din România? În ce
situaţii un străin este declarat indezirabil, returnat, expulzat sau tolerat
pe teritoriul României?

Normele conflictuale privind statutul personal al persoanei fizice

4.1.1. Rezumat
Generalităţi În contextul procesului complex şi rapid al globalizării şi al dezvoltării
mijloacelor de comunicaţii, un număr tot mai mare de persoane se
deplasează, cu diverse scopuri - afaceri, turism, relaţii de muncă, vizite de
familie, ceea ce a impus reglementarea în amănunt a regimului juridic al
străinului, prin prisma condiţiilor de intrare, şedere şi de ieşire a străinului de
pe teritoriul unui stat, drepturile şi obligaţiile care îi revin. În majoritatea
sistemelor de drept, regimul juridic al străinului face obiectul dreptului
internaţional privat. În funcţie de interesele naţionale, fiecare stat sau
comunitate de state şi-au dezvoltat legislaţia în acest domeniu, adoptând un
anumit regim (regimul naţional, regimul reciprocităţii, regimul clauzei
naţiunii celei mai favorizate, regimul special). Crearea unui spaţiu fără
frontiere interioare era prevăzut în Actul Unic European, intrat în vigoare în
anul 1987. Tratatul de la Amsterdam asupra Uniunii Europene din anul 1997
şi-a propus să incorporeze în Uniunea Europeană acquis-ul Schengen, care a
fost creat la data de 14 iunie 1985 ca o colaborare între guverne - iniţial
Belgia, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Ţărilor de Jos, Germania,
Franţa, şi nu în cadrul comunitar. Extinderea spaţiului Schengen continuă să
fie o prioritate pentru Uniunea Europeană, angajată în procesul de desfiinţare
a controalelor la frontierele interne.

Statutele personale sunt legate de legislaţia locului de origine sau al domiciliului

unei persoane. Statutul personal, în sens obiectiv, are o “putere” extrateritorială; el
urmează persoana şi guvernează statutul său personal, în sens subiectiv. Sub
rezerva diferenţelor, uneori importante, în definiţia domiciliului, se poate spune că
sistemele sunt divizate între tendinţele criteriului cetăţeniei şi acela care preferă
domiciliul ca punct de legătură. Ţările anglo-saxone (în particular, Marea Britanie,
Irlanda, S.U.A. şi Canada) sunt favorabile domiciliului; la fel, Norvegia şi
Danemarca şi, într-o manieră foarte netă după anul 1987, Elveţia.
Chiar dacă celelalte ţări europene dau prioritate legăturii de cetăţenie, se poate
vorbi de o criză a acestui principiu, criză care ţine în numeroase cazuri de dubla
cetăţenie, cazurile de cetăţenie diferă între soţi sau între părinţi şi copii; de
asemenea, de rolul redus al cetăţeniei într-o lume în mişcare, aşa cum o
demonstrează evoluţia actuală a Europei, mai ales în cadrul Uniunii Europene.
Contrar regulii conform căreia definirea punctului de legătură este, în general, dat
de legea forului, determinarea cetăţeniei este guvernată de dreptul statului al cărui
cetăţean este în cauză. Această absenţă de coordonare între legile asupra cetăţeniei
conduce la conflicte pozitive şi, uneori, la conflicte negative.
Conflictul pozitiv este dat de cumulul de cetăţenii. Cumulul de cetăţenii este
reglementat în diverse moduri în planul conflictelor de legi. Astfel, se poate
prefera una dintre următoarele:
- cetăţenia cea mai veche;
- cetăţenia primită ultima dată;
- să se aplice cumulativ drepturile naţionale în cauză, ceea ce conduce la
reţinerea în fapt a legii naţionale celei mai restrictive;
- să se dea preferinţă acelei cetăţenii care coincide cu forul; este vorba de soluţia
clasică;
- să se aleagă cetăţenia numită efectivă; este aceea a statului cu care persoana are
relaţiile cele mai strânse.
Conflictele negative, privesc în special apatrizii şi refugiaţii:
- atunci când o persoană este apatridă, trebuie să se utilizeze un alt punct de
legătură decât cetăţenia; fie domiciliul, reşedinţa obişnuită sau forul (legătura
cascadă);
- atunci când o persoană este refugiată cetăţenia sa nu mai îşi are sensul, motiv
pentru care art. 12 al Convenţiei de la Geneva (1951/1967) substituie criteriului
legii naţionale, domiciliul.
4.1.2. Legea aplicabilă statutului personal în dreptul internaţional privat
A. Aplicarea legii naţionale
Codul civil face referire în cadrul art. 2572 cu privire la starea, capacitatea şi
relaţiile de familie ale persoanei fizice 26. Astfel, dispozitiile art. 2572 raportate şi
la cele din art. 2568 Cod civil prevăd că statutul personal este supus legii naţionale
a persoanei fizice, lex patriae, afară dacă prin dispoziţiile speciale nu se prevede
altfel. Legea naţională (lex patriae) este legea statului a cărei cetăţenie o are
persoana respectivă. Prin urmare, pentru cetăţeanul român legea naţională este cea
română.
In sprijinul acestor prevederi, literatura de specialitate a adus mai multe
argumente pe care legiuitorul român le-a avut în vedere atunci când a adoptat
această normă conflictuală. Cele mai importante dintre acestea sunt:
- caracterul de stabilitate al cetăţeniei care se dobândeşte şi se pierde în
condiţii strict reglementate de lege;
- caracterul de certitudine al cetăţeniei care fiind o stare de drept ce poate fi
dovedită cu documente oficiale, prezintă mai multă siguranţă decât
domiciliul care este o stare de fapt;
- legile statului de cetăţenie asigură, în principiu, cea mai bună ocrotire a
intereselor persoanelor fizice resortisante datorită faptului că acestea sunt
cel mai bine adaptate la particularităţile persoanelor fizice naţionale;
- interesul statului de a asigura o cât mai largă şi complexă extindere a legilor
sale asupra persoanelor fizice resortisante, oriunde s-ar afla acestea.
Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui
cetăţenie se invocă, conform art. 2569 Cod civil. Astfel, de exemplu, dacă o
persoană invocă cetăţenia franceză în faţa instanţelor române într-o problemă de
capacitate de exerciţiu, determinarea cetăţeniei se face de către instanţa română
respectivă, potrivit legii franceze.
Legea naţională a cetăţeanului român care, potrivit legii străine este considerat că
are o altă cetăţenie, este legea română. Deci, legea română se aplică cetăţenilor
români chiar dacă aceştia au dobândit şi o altă cetăţenie atâta timp cât ei nu şi-au
pierdut cetăţenia română în conformitate cu dreptul român.
În cazul în care o persoană are mai multe cetăţenii dintre care nici una nu este cea
română, legea sa naţională este legea statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsă,
reşedinţa (art. 2568 alin. 2).

26
Noţiunea de „statut personal” din dreptul internaţional privat este mai largă decât aceeaşi noţiuni din dreptul civil. Astfel, în
dreptul civil, prin statut personal se înţelege starea civilă şi capacitatea persoanelor, pe când în materia noastră, ea include starea
civilă, numele, domiciliul, capacitatea juridică şi relaţii de familie, reunindu-se atât statutul individual, cât şi cel familial al
persoanei fizice. Cu toate acestea, aspectele legate de regimul matrimonial, incapacităţile speciale, etc. sunt supuse altei legi decât
celei care guvernează statutul personal.
 B. Aplicarea altei legi
Art. 2568 alin. 3 [Link]. prevede:
„in cazul persoanei care nu are nicio cetăţenie, trimiterea la legea naationala este inteleasa ca
fiind facuta la legea statului unde are reşedinţa obisnuita”.
Prin urmare, lex domicilii şi, în lipsa domiciliului, legea reşedinţei, au un caracter
subsidiar în determinarea stării, capacităţii şi relaţiilor de familie ale persoanei
fizice faţă de lex patriae. Reamintim că legea naţională şi legea domiciliului sau a
reşedinţei se subsumează noţiunii mai generale de lege personală, lex personalis, a
persoanei fizice.

4.1.3. Domeniul de aplicare al legii statutului persoanei fizice

Legea privind statutul persoanei fizice cârmuieşte, în materia dreptului civil,
următoarele instituţii juridice:
a. Starea civilă a persoanei fizice şi anume ansamblul de elemente personale
care izvorăsc din acte şi fapte de stare civilă, de care se leagă anumite efecte
juridice specifice şi care servesc pentru identificarea persoanei în familie şi
societate.
Sub acest aspect, sunt supuse normei conflictuale privind statutul personal,
următoarele calităţi:
- cu privire la căsătorie (persoana este căsătorită, necăsătorită, divorţată,
văduvă etc.);
- cu privire la filiaţie (persoana are filiaţia stabilită sau nu, filiaţia este din
căsătorie sau din afara căsătoriei etc.);
- cu privire la adopţie (calitatea de adoptat, adoptator etc.);
- cu privire la rudenie (persoana este rudă sau nu cu o altă persoană);
- cu privire la afinitate (persoana este afin, neafin etc.).
Sunt supuse de asemenea lui lex personalis posesia de stat (folosinţa stării civile)
şi acţiunile de stare civilă.
Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă nu este guvernată de legea personală
ci de legea locului încheierii actului, conform regulii locus regit actum sau de
legea autorităţii care efectuează înregistrarea, auctor regit actum.
b. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este supusă legii naţionale, această
lege determinând “începutul şi încetarea personalităţii” (art. 2573 Cod civil), ca şi
conţinutul acesteia. În conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice intră şi
capacitatea acesteia de a încheia acte juridice.
c. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este supusă legii naţionale. În
conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice intră capacitatea acesteia de a
încheia personal acte juridice.
Incapacităţile de exerciţiu care se referă la toate categoriile de acte juridice ale
incapabilului, sunt supuse legii naţionale a acestuia (minor sau interzis
judecătoresc). În această materie, legea naţională a incapabilului va determina în
special: categoriile de acte juridice pe care acesta nu le poate întocmi, sancţiunea
încălcării incapacităţii (cazurile de nulitate şi felul acesteia, persoanele care o pot
invoca etc.).
Art. 2575 Cod civil dispune în ceea ce priveşte majoratul că „schimbarea legii
nationale a persoanei nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii
aplicabile la momentul dobandirii’’.
d. Excepţia de la aplicarea legii personale competente cu privire la
capacitatea persoanei fizice. Excepţia enunţată mai sus (denumită şi teoria
interesului naţional) este reglementată în art. 2579 alin. 1 din Cod civil conform
caruia persoana care, potrivit legii naţionale sau legii domiciliului său este lipsită
de capacitate sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, nu poate să opună această
cauză de nevaliditate celui care l-a socotit, cu bună credinţă, ca fiind deplin
capabil în conformitate cu legea locului unde actul a fost întocmit”.
Din aceste prevederi rezultă că, pentru a se aplica teoria interesului naţional,
trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- persoana să fie lipsită de capacitate de exerciţiu sau să aibă capacitate de
exerciţiu restrânsă, potrivit legii sale personale, dar să fie pe deplin
capabilă potrivit legii forului;
- actul să fi fost întocmit în ţara forului;
- cocontractantul local să fie de bună credinţă, prin aceasta se înţelege că
acesta trebuie să nu fi cunoscut şi să nu fi avut cum cunoaşte cauza de
nevalabilitate a actului juridic, adică incompetenţa străinului, potrivit legii
sale naţionale;
- anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu nejustificat
cocontractantului naţional).
În cazul în care aceste condiţii sunt întrunite, legea personală (lex patriae sau lex
domicilii) este înlocuită cu legea locului încheierii actului (lex loci actus).
În această materie, speţa de cea mai mare notorietate s-a soluţionat de către
instanţele franceze şi este cunoscută sub numele de cazul Lizardi:
Un cetăţean mexican (Lizardi) care locuia la Paris, a cumpărat de la un bijutier
francez bijuterii de valoare pe care urma să le plătească prin cambiile pe care le-a
emis cu acea ocazie. Când aceste cambii au fost prezentate spre plată, mexicanul,
prin tutorele său, a invocat nulitatea contractului pentru incapacitatea sa arătând
că, deşi la data asumării obligaţiei prin cambii el împlinise vârsta de 21 de ani,
deci era capabil potrivit legii franceze din acel timp, nu era capabil potrivit legii
sale naţionale, conform căreia capacitatea se dobândea la vârsta de 25 de ani,
această din urmă lege fiind aplicabilă în speţă în temeiul normei naţionale.
Instanţele franceze au validat însă contractul de vânzare-cumpărare a bijuteriilor
considerând că, atunci când incapacitatea unui străin dată de legea sa naţională,
duce la lezarea interesului naţional francez prin prejudicierea unui cetăţean
naţional care a acţionat cu bună credinţă, legea naţională a străinului trebuie
înlăturată şi înlocuită cu legea locală care îl declară capabil pe respectivul străin.
În speţă, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost anulat,
vânzătorul francez ar fi fost prejudiciat prin faptul că bijuteriile nu ar mai fi putut
fi restituite, fiind între timp înstrăinate de cumpărătorul mexican.
e. Numele persoanei fizice. Art. 2576 alin. 1 Cod civil prevede că “Numele
persoanei este cârmuit de legea sa naţională”. În acest domeniu este inclus numele
în sens larg, adică atât numele de familie cât şi prenumele.
Însă textul acestui articol trebuie coroborat cu dispoziţiile altor texte de lege.
Astfel, în cazul în care o persoană este apatridă se aplică legea domiciliului său
sau legea reşedinţei, aşadar numele persoanei este cârmuit de legea sa personală.
Tot astfel, dobândirea şi modificarea numelui determinate de căsătorie, filiaţie,
adopţie etc., sunt supuse legii care guvernează efectele nepatrimoniale ale acestor
instituţii asupra numelui. Tot în domeniul legii personale intră şi schimbarea
numelui pe cale administrativă.
Prin urmare, legea naţională conform art. 2576 alin. 1 este valabilă în principiu, ea
fiind înlocuită atunci când o altă prevedere legală dispune altfel.
f. Domiciliul persoanei fizice. Dreptul internaţional privat român nu conţine
dispoziţii conflictuale exprese privind domiciliul persoanei fizice. Acesta este
tratat numai ca punct de legătură în cadrul normei conflictuale lex domicilii în
materia statutului persoanei fizice, condiţiilor de fond ale actului juridic, în
anumite cazuri, sau ca un element care atrage competenţa instanţelor române în
condiţiile legii.

Sarcina de lucru 1
1. Enumeră câteva dintre avantaje şi dezavantaje ale aplicării principiului
lex patriae statutului personal al persoanei fizice.
2. Care este legea aplicabilă actelor şi faptelor de stare civilă?
3. În situaţia în care un străin are mai multe cetăţenii, care este legea sa
naţională? Ce elemente foloseşte judecătorul român pentru a identifica
legea naţională?
4.2. Normele conflictuale privind statutul persoanei juridice
4.2.1. Generalităţi
În general, persoana juridică reprezintă un subiect colectiv de drept, adică un
colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi
şi obligaţii juridice. În doctrină, dar, deopotrivă, şi în legislaţia altor state,
persoana juridică se mai numeşte persoană morală.
Potrivit art. 2580 Cod civil, persoana juridică are naţionalitatea statului pe
teritoriul căruia şi-a stabilit, în conformitate cu actul constitutiv, sediul social
(statutar). Dacă persoana juridică are sedii în mai multe state, determinant pentru a
identifica naţionalitatea este sediul real.
Naţionalitatea este pentru persoana juridică ceea ce este cetăţenia pentru persoana
fizică. Naţionalitatea este cea care stabileşte dacă o persoană juridică este
autohtonă sau străină.

4.2.2. Criteriile în funcţie de care se determină naţionalitatea

Criteriile după care se stabileşte naţionalitatea unei persoane juridice sunt
reglementate de lex fori. În doctrină se face distincţie între:
- criteriul de drept comun prevăzut de art. 2580 alin. 1, care stabileşte că
statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională;
- criterii speciale întâlnite rar, în situaţii speciale. Acestea, de obicei, nu
privesc naţionalitatea persoanei juridice în ansamblul ei ci numai
apartenenţa ei la un anumit stat (de exemplu criteriul controlului după care
o persoană juridică poate fi socotită ca aparţinând unui stat străin după
cum controlul se face de persoane fizice sau juridice străine care au
calitatea de asociaţi, după provenienţa capitalului social, după cetăţenia
persoanelor care formează organele de conducere ale respectivei persoane
juridice etc.).

4.3. Normele conflictuale privind condiţiile de fond ale actului juridic

4.3.1. Generalităţi
Prin condiţiile de fond ale actului juridic înţelegem aspectele de fond care se
referă la încheierea actului juridic, la efectele, executarea, transmiterea şi stingerea
raportului juridic. Condiţiile de fond ale actului juridic sunt supuse legii actului
(lex actus), iar dacă este vorba de contracte, legii contractului (lex contractus).
Legea competentă pentru a reglementa condiţiile de fond şi efectele contractului
se numeşte lex contractus. Vom reţine că lex contractus cuprinde totalitatea
normelor de drept material ale sistemului de drept ales, dar nu şi normele sale
conflictuale. Lex contractus este, într-un fel, antiteza regulii locus regit actum.
4.3.2. Principiul autonomiei de voinţă
În majoritatea sistemelor de drept se admite ca părţile să desemneze ele însele, în
mod direct, legea aplicabilă anumitor raporturi juridice; şi aceasta chiar şi atunci
când dreptul material ar fi complet şi imperativ (excepţie, ordinea publică).
Aşadar, autonomia de voinţă în dreptul internaţional privat este acea facultate
rezervată părţilor unui act juridic de a înlătura dreptul intern normal aplicabil,
substituindu-l cu alt drept; ea nu reprezintă doar o posibilitate de a acoperi
lacunele dreptului intern sau de a deroga de la normele sale dispozitive apelând la
norma împrumutate dintr-un drept străin.
Convenţiile internaţionale consacră expres principiul autonomiei de voinţă:
Convenţia de la Haga privind vânzarea internaţională (1955); Convenţia de la
Haga privind legea aplicabilă regimului matrimonial (1978); Convenţia CEE
privind legea aplicabilă contractelor (1980); Convenţia de la Haga cu privire la
legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (1985) etc.

4.3.3. Lex voluntatis

Această noţiune nu reprezintă altceva decât aplicarea în dreptul internaţional
privat a principiului autonomiei de voinţă, care guvernează condiţiile de fond ale
actului juridic civil. Potrivit acestui principiu, aşa cum s-a arătat, părţile actului
pot să determine nu numai conţinutul său, dar pot să aleagă şi sistemul de drept
care se va aplica actului lor ca lex causae.
În concepţia legiuitorului roman, lex voluntatis se aplică atât actelor unilaterale cât
şi celor bilaterale. În adevăr, art. 2637 alin. 1 Cod civil stabileşte: condiţiile de
fond ale actului juridic (unilateral/bilateral) sunt stabilite de legea aleasă de către
autorul său sau de de părţi.
Alegerea legii aplicabile contractului trebuie să fie expresă ori să rezulte
neîndoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstanţe. Înţelegerea privind
incidenţa legii aplicabile contractului poate fi modificată prin acordul părţilor
(alin. 3). Această modificare convenită ulterior datei încheierii contractului are
efect retroactiv (ex tunc); ea însă nu va putea, aşa cum statuează art. 2637 alin. 4:
a) să infirme validitatea acestuia sau
b) să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.
Trebuie precizat că voinţa părţilor nu se poate manifesta valabil decât în limitele
pe care însăşi legea le permite; ele, prin voinţa lor, nu pot sa creeze efecte juridice
peste lege sau în afara legii.
În ce priveşte momentul exprimării voinţei părţilor privitor la legea aleasă, de
regulă, acest moment se situează anterior momentului declanşării litigiului.
Totuşi, alegerea poate fi făcută şi ulterior ivirii litigiului şi chiar în faţa organului
de jurisdicţie, însă cel mai târziu până la începerea dezbaterilor în fond.
De altă parte, art. 2637 alin.3 C. civ. dispune că părţile pot alege legea aplicabilă
totalităţii sau numai unei anumite părţi a contractului. Părţile pot, aşadar, să aleagă
 pentru o parte a contractului lor o lege a unui stat iar pentru alte elemente alte
contractului o altă lege, a altui stat.

4.3.4. Localizarea obiectivă a actului juridic

În situaţia în care părţile nu au ales legea aplicabilă actului juridic ca lex
voluntatis, organul de jurisdicţie procedează la localizarea actului juridic după
criterii obiective, situându-l în cadrul unui sistem de drept. Rezultă că în raport cu
lex voluntatis localizarea obiectivă a actului juridic are un caracter subsidiar.
Într-adevăr, art. 2638 [Link]. stabileşte pentru actele juridice unilaterale că, în lipsă
de lege aleasă, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele
mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului
unde actul juridic unilateral este întocmit; pentru contracte se statuează că în lipsa
unei legi alese, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele
mai strânse.
Din acestor texte rezultă că aplicarea legii statului cu care actul juridic prezintă
legăturile cele mai strânse se înfăţişează ca o regulă subsidiară atunci când lex
voluntatis lipseşte; sau, altfel spus, criteriul principal de localizare obiectivă a
actelor juridice este aplicarea legii statului cu care actul juridic are legăturile cele
mai intime.
Trebuie reţinut că noţiunea de criterii de localizare se deosebeşte de cea de indicii
de localizare a actului juridic; dacă prima noţiune presupune elemente principale
stabilite de lege, cu ajutorul cărora actul juridic este plasat în “zona” unui anumit
sistem de drept, a doua presupune elemente secundare care nu sunt statuate în
lege, ci sunt opera organului de jurisdicţie care extrage din voinţa tacită a părţilor
localizarea actului juridic.
Noţiunea de prestaţie caracteristică este definită ca fiind:
a) prestaţia părţii care, în temeiul unui contract translativ, precum vânzarea sau
altele similare, înstrăinează un bun mobil (de exemplu, vânzătorul, donatorul
etc.);
b) prestaţia părţii care, în temeiul unui contract de încheiere sau altele
similare, pune la dispoziţia unei persoane, pe o durată de timp determinată,
folosinţa unui bun (locatorul sau comodantul);
c) prestaţia îndeplinită de mandatar, depozitar, antreprenor şi în general, de
partea care, în contractele de servicii, o aduce la îndeplinire (mandatarul,
depozitarul, antreprenorul, transportatorul etc.);
d) prestaţia garantului în contractele de garanţie, de cauţiune sau altele
similare (creditorul gajist, fideiusorul sau orice alt garant).

4.3.5. Localizarea lex loci actus

Pentru localizarea obiectivă a actelor unilaterale şi a contractelor, în subsidiar se
 aplică legea locului încheierii actului (lex loci actus).
Din analiza art. 2638 rezultă că, în lipsă de lex voluntatis (pentru condiţiile de
fond ale actului juridic unilateral,) se aplică legea statului cu care actul juridic
prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată,
se aplică legea locului unde actul a fost întocmit; pentru contracte, dacă acesta nu
poate fi localizat în funcţie de prestaţia caracteristică a uneia dintre părţi, atunci el
este supus - cât priveşte condiţiile de fond - legii locului unde a fost încheiat (lex
loci contractus).
Locul încheierii contractului trebuie calificat după lex fori. Pentru părţile aflate în
state diferite, care au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon,
contractul se consideră încheiat în ţara domiciliului sau sediului părţii de la care a
pornit oferta fermă de contractare ce a fost acceptată.

Sarcina de lucru 2
1. Ce înseamnă lex voluntatis?

4.3.6. Domeniul de aplicare a legii actului juridic, cu referire specială asupra contractului
A. Condiţii de fond
Capacitatea de a contracta este cârmuită de legea naţională a persoanei fizice şi
respectiv de legea sediului personal. Aşa cum s-a subliniat şi în doctrină, deoarece
incapacitatea prevăzută de lex patriae poate să nu fie cunoscută cocontractantului,
actul este valabil dacă potrivit cu lex loci actus persoana era deplin capabilă iar
cocontractantul a fost de bună credinţă.
Consimţământul este supus legii contractului. Lex contractus va guverna
condiţiile de fond ale consimţământului. În ce priveşte tăcerea, se statuează că
“efectele juridice ale tăcerii părţii care contestă că şi-a dat consimţământul la un
contract sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice sau legii statutului organic a
persoanei juridice în cauză”.
Obiectul şi cauza sunt cârmuite de lex contractus. Regimul juridic al bunului care
constituie obiectul derivat al contractului este cârmuit de lex rei sitae.
Sancţiunile nerespectării condiţiilor de fond sunt supuse legii contractului. Aşadar,
regimul juridic al nulităţii precum şi al prescripţiei extinctive este cârmuit de lex
contractus.
B. Condiţii de formă
Condiţiile de formă ale actului juridic şi totodată ale contractului, atunci când
 forma este cerută ad validitatem, sunt cârmuite, în principiu, de lex contractus.
Aşa cum am mai arătat, în cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond
impune, sub sancţiunea nulităţii, o formă solemnă, nici o altă lege nu este
competentă să înlăture această cerinţă.
C. Interpretarea contractului
Sub acest aspect regulile de interpretare a contractului sunt cârmuite de lex
contractus. În acest sens, se statuează că legea aplicabilă fondului contractului se
aplică îndeosebi interpretării naturii sale juridice şi a clauzelor pe care le cuprinde.
Menţionăm că părţile pot defini ele însele în cuprinsul contractului termenii
conveniţi. Interpretarea unor termeni se va face după împrejurări (de exemplu,
uzanţele în materie, interpretarea dată de Inconterms etc.).
D. Efectele contractului
Lex contractus guvernează în această materie următoarele materii: efectele
contractului, adică drepturile şi obligaţiile izvorâte din el; principiile efectelor
contractului; excepţia de neexecutare şi rezoluţiunea pentru neexecutarea
contractului; riscul contractual.

4.3.7. Lex mercatoria

Lex mercatoria universalis exprimă ansamblul de uzanţe comerciale
internaţionale practicate de comunitatea comercianţilor; aşa fiind ea nu are
valoarea unei legi propriu-zise fiind independentă de sistemele de drept naţionale.
Ea are aplicabilitate atunci când părţile unui contract stipulează o clauză prin care
îşi manifestă intenţia de a nu-l supune vreunei legi de stat; de asemenea ea are
incidenţă şi atunci când este imposibilă localizarea contractului într-un sistem
juridic naţional.
4.3.8. Lex venditoris
Simplu spus, lex venditoris este legea vânzătorului, adică a statului în care
vânzătorul îşi are domiciliul, reşedinţa, fondul de comerţ sau sediul social.
Această regulă a fost adoptată de Convenţia de la Haga (1955) şi, în general se
aplică atunci când clauzele contractului de vânzare-cumpărare sunt incomplete sau
lacunare.

4.4. Normele conflictuale privind forma actului juridic

4.4.1. Generalităţi
Noţiunea de formă a actului juridic civil are, în general, două accepţiuni şi anume:
lato sensu înţelegem condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească un act
juridic civil pentru valabilitatea sa, pentru probaţiunea sa cât şi pentru
opozabilitatea faţă de terţi; stricto sensu prin formă a actului juridic se
desemnează modul în care se exteriorizează voinţa internă a părţilor actului
juridic, adică modalitatea de exprimare a consimţământului.
 În dreptul internaţional privat este binecunoscută regula potrivit căreia forma
exterioară a actului juridic este cârmuită de legea locului unde se încheie actul; în
acest sens ea este consacrată în formularea antică locus regit actum. Dacă iniţial
viza atât forma cât şi fondul actului, odată cu consultaţia dată de Ch. Dumoulin
locus regit actum a fost cantonată numai la condiţiile de formă ale actului,
rămânând ca fondul să fie guvernat de legea autonomiei de voinţă (lex voluntatis).
Locus regit actum este prevăzută în toate sistemele de drept, chiar dacă de multe
ori ea reprezintă o soluţie alternativă sau subsidiară.

4.4.2. Legea aplicabilă formei actului juridic civil

Potrivit dispoziţiilor art. 2639 [Link]., condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite
de legea care îi cârmuieşte fondul, dar că actul se consideră totuşi valabil din punct de
vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de una dintre legile următoare:
a) legea locului unde a fost întocmit (locus regit actum);
b) legea naţională (lex patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii)
persoanei care l-a consimţit;
c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care
examinează validitatea actului (auctor regit actum).
Regula locus regit actum are un caracter subsidiar. Într-adevăr, potrivit art. 2639,
actul juridic este valabil din punct de vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile
prevăzute de legea locului unde a fost întocmit. După cum s-a observat, acest text
de lege se aplică deopotrivă actelor juridice unilaterale, cât şi contractelor.
În ce priveşte domeniul regulei locus regit actum, în literatura de specialitate s-a
apreciat că ea are următoarea incidenţă:
- forma ad solemnitatem sau forma ad probationem a actului se va alege
după legea locului încheierii acestuia;
- durata valorii actelor precum şi forţa lor probantă;
- admisibilitatea probei testimoniale sau necesitatea producerii unui înscris;
- sancţiunile incidente actelor îndeplinite fără respectarea condiţiilor legale.
Aplicarea legii naţionale sau a legii domiciliului persoanei care a consimţit actul
juridic are de asemenea un caracter subsidiar. Aplicarea în subsidiar a legii auctor
regit actum. Această regulă se aplică - aşa cum s-a subliniat - atunci când
validitatea actului este examinată de o autoritate reprezentantă a unui stat în
străinătate.
Contractul este supus condiţiilor de formă care guvernează fondul, dar va fi
valabil din punct de vedere al formei dacă:
a) părţile care se găsesc la data când l-au încheiat în state diferite, au îndeplinit
condiţiile de formă stabilite de legea unuia dintre aceste state;
b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat
 în momentul încheierii actului.

4.4.3. Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic

În raport cu cele expuse, se consideră că dispoziţiile referitoare la forma actului
juridic au un caracter imperativ, părţile actului putând încheia actul numai în una
din formele prevăzute de lege.
Ca excepţii de la această regulă, amintim:
- în materia mijloacelor de probă a actului şi a puterii doveditoare a
înscrisului care îl constată, când norma conflictuală indicată de locus regit
actum este dispozitivă, ea putând fi înlocuită cu lex voluntatis, adică cu
legea aleasă de părţi;
- în materia actelor de stare civilă când dovada stării civile şi puterea
doveditoare a actelor de stare civilă se supune numai regulei auctor regit
actum.

4.4.4. Legea aplicabilă altor forme ale actului juridic

a. Forma de publicitate. Aceasta este supusă legii locului unde se face publicitatea
deoarece numai în acest fel se asigură interesele terţilor. Formele de publicitate
realizate în orice mod, referitoare la bunuri, sunt supuse legii aplicabile la data şi
locul unde se îndeplinesc.
Formele de publicitate necesare spre a conferi validitate sau opozabilitate contractului
prin care se constituie, se modifică, se transmit ori se sting drepturi asupra bunurilor
corporale, sunt supuse legii locului unde acestea se află sau sunt situate. Când
publicitatea priveşte persoane sau anumite evenimente, formalităţile se vor face la
serviciul de publicitate de la locul unde este domiciliul sau reşedinţa acestora sau sediul
persoanei juridice.
b. Forma de abilitare. Ea este guvernată de legea personală a celui în cauză, dar
formele de abilitare se vor face după lex fori.
c. Forma de procedură. Deoarece aceasta priveşte derularea procesului civil
internaţional, ea este supusă legii forului, cu unele excepţii.

Sarcina de lucru 3
1. Ce înseamnă regula locus regit actum şi care este domeniul de aplicare
său de aplicare?
2. Este valabil testamentul întocmit în formă olografă pe teritoriul
României de un străin a cărei lege naţională nu cunoaşte acestă formă
de testament?
4.5. Normele conflictuale privind bunurile
[Link] şi justificarea regulii lex rei sitae
Statutul real, care înglobează ansamblul drepturilor reale purtând asupra bunurilor
privite ut singuli sau ca universalităţi, este supus în mod tradiţional legii locului
unde este situat bunul, adică lex rei sitae sau lex situs.
Legea statuează că posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra
bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde
acestea se află sau sunt situate, afară numai dacă prin dispoziţii speciale nu se
prevede altfel. Regula lex rei sitae îşi află justificarea în împrejurarea că
localizarea unui bun corporal atrage în mod natural aplicarea legii acelui loc.
Aşadar, lex situs asigură regimul juridic optim al bunurilor şi răspunde siguranţei
circuitului civil; în adevăr, dovezile privind aceste bunuri, competenţa
jurisdicţională, executarea silită, formele de publicitate etc. au în vedere, în mod
firesc, legea locului unde se află bunul.

4.5.2. Domeniul de aplicare al regulii lex rei sitae

Conform legislaţiei noastre lex rei sitae se aplică:
- de regulă, bunurilor (mobile şi imobile) precum şi drepturilor reale
constituite;
- drepturilor reale precum şi calificării acestor drepturi;
- modurilor şi condiţiilor de dobândire, transmitere şi stingere a drepturilor
reale;
- formelor de publicitate privind bunurile în cazurile stabilite de lege.
- regimului juridic al posesiunii;
- mijloacelor de apărare a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi
reale;
- sarcinilor fiscale asupra bunurilor;
- măsurilor de urmărire şi de executare silită;
- res in transitu, adică bunurile aflate în curs de transport.

4.6. Normele conflictuale în materie succesorală

4.6.1. Determinarea legii aplicabile succesiunii
Legiuitorul român face disticție între situația în care o persoană fizică, în timpul
vieții sale, a ales sau nu o anumită lege ce urmează a fi aplicabilă moștenirii.
Astfel, în lipsa alegerii legii aplicabile moștenirii, regula este consacrată de art.
2634 C. Civ., care prevede: ”Moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul
căruia defunctul a avut, la data morții, reședința obișnuită”.
 Potrivit art. 2634 C. civ., aplicarea lex succesionis prevede că o persoana poate sa
aleaga, ca lege aplicabila mostenirii in ansamblul ei, legea statului a carui
cetatenie o are. Existenta si validitatea consimtamantului exprimat prin declaratia
de alegere a legii aplicabile sunt supuse legii alese pentru a carmui mostenirea.
Declaratia de alegere a legii aplicabile trebuie sa indeplineasca, in ceea ce priveste
forma, conditiile unei dispozitii pentru cauza de moarte. Tot astfel, modificarea
sau revocarea de catre testator a unei asemenea desemnări a legii aplicabile trebuie
sa indeplineasca, in ceea ce priveste forma, conditiile de modificare sau de
revocare a unei dispozitii pentru cauza de moarte.
Legea succesorală se aplică atât succesiunii legale, cât şi succesiunii testamentare.

4.6.2. Domeniu de aplicare al legii aplicabile succesiunii

Potrivit legislaţiei noastre (Cod civil – art. 2633 - 2636) lex succesionis stabileşte
îndeosebi:
a) momentul si locul deschiderii mostenirii;
b) persoanele cu vocatie de a mosteni;
c) calitatile cerute pentru a mosteni;
d) exercitarea posesiei asupra bunurilor ramase de la defunct;
e) conditiile si efectele optiunii succesorale;
f) intinderea obligatiei mostenitorilor de a suporta pasivul;
g) conditiile de fond ale testamentului, modificarea si revocarea unei dispozitii
testamentare, precum si incapacitatile speciale de a dispune sau de a primi prin
testament;
h) partajul succesoral.
(2) In cazul in care, conform legii aplicabile mostenirii, succesiunea este vacanta,
bunurile situate sau, dupa caz, aflate pe teritoriul Romaniei sunt preluate de statul
roman in temeiul dispozitiilor legii romane privitoare la atribuirea bunurilor unei
succesiuni vacante.
Devoluţiunea testamentară în dreptul internaţional privat român prezintă câteva
particularităţi. Astfel, intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt
considerate valabile daca actul respecta conditiile de forma aplicabile, fie la data
cand a fost intocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului,
conform oricareia dintre legile urmatoare:
a) legea nationala a testatorului;
b) legea resedintei obisnuite a acestuia;
c) legea locului unde actul a fost intocmit, modificat sau revocat;
d) legea situatiei imobilului ce formeaza obiectul testamentului;
e) legea instantei sau a organului care indeplineste procedura de transmitere a
 bunurilor mostenite.

4.6.3. Legea aplicabilă testamentului

A. Condiţii de fond ale testamentului
Intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile,
daca actul respecta conditiile de forma aplicabile, fie la data cand a fost intocmit,
modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricareia dintre
legile urmatoare:
a) legea nationala a testatorului;
b) legea resedintei obisnuite a acestuia;
c) legea locului unde actul a fost intocmit, modificat sau revocat;
d) legea situatiei imobilului ce formeaza obiectul testamentului;
e) legea instantei sau a organului care indeplineste procedura de transmitere a
bunurilor mostenite.

B. Condiţii de formă ale testamentului

În acest sens legiuitorul român adoptă o reglementare cu caracter facultativ şi
alternativ, adică in favorem testamenti şi anume: întocmirea, modificarea sau
revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de
formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data
decesului testatorului conform oricăreia dintre următoarele legi:
- legea naţională a testatorului (lex patriae);
- legea domiciliului acestuia (lex domicili);
- legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (locus regit
actum);
- legea situaţiei imobilului care formează obiectul testamentului (lex rei
sitae);
- legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmiterea
bunurilor moştenite (auctor regit actum).
S-a observat foarte exact că împărţeala moştenirii nu este supusă legii succesorale
ci legii locului situării bunurilor iar formele procedurale ale împărţelii sunt
cârmuite de lex fori; de asemenea, procedura trimiterii în posesie precum şi cea a
predării legatului.

Sarcina de lucru 4
1. Care este domeniul de aplicare a legii succesorale?
2. Într-un raport de drept internațional privat, stabilirea sferei
moştenitorilor se face conform cărei legi?
4.7. Norme conflictuale în domeniul raporturilor de căsătorie
4.7.1. Încheierea căsătoriei în dreptul internaţional privat
În doctrina română, căsătoria este considerată un act juridic- condiţie, deoarece
părţile pot decide numai ca dispoziţiile legale care stabilesc statutul legal al
căsătoriei să li se aplice ori nu, fără posibilitatea legală de a le modifica 27.
Caracterele principale ale căsătoriei sunt:
- caracterul civil care rezultă din următoarele împrejurări: încheierea
căsătoriei numai în faţa ofiţerului de stare civilă; înregistrarea căsătoriei în
registrul de stare civilă pentru căsătorii; desfacerea căsătoriei pe cale
judecătorească;
- caracterul solemn, prevăzut de lege ad validitatem, care rezultă din
prezenţa personală şi împreună a viitorilor soţi la oficierea căsătoriei,
exprimarea consimţământului în faţa ofiţerului de stare civilă care
constatând acordul de voinţă declară încheiată căsătoria.
Calificarea sau distincţia între condiţii de formă şi condiţii de fond se face, în principiu,
după legea forului, deci, legea română.
În privinţa cerinţelor legale, poate interveni ordinea publică în dreptul
internaţional privat; de exemplu dacă s-ar nesocoti monogamia căsătoriei sau un
viitor soţ ar avea vârsta sub cea minimă prevăzută de legea română, deşi acea
vârstă, potrivit legii naţionale, i-ar da dreptul să încheie căsătoria.
Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt reglementate în art. 2586 [Link]. care prevede
că toate condiţiile de fond ale căsătoriei sunt supuse legii naţionale dintre viitorii
soţi (alin. 1). Ca o măsură de protecţie pentru cetăţenii români alin. 2 al aceluiaşi
articol dispune că în cazul în care legea, determinată în felul arătat, prevede un
impediment la căsătorie care potrivit dreptului român este incompatibil cu
libertatea de a încheia căsătoria, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil,
dacă unul dintre viitorii soţi este român şi căsătoria se încheie pe teritoriu
României.
1) Locul încheierii căsătoriei este pe teritoriul României
- între cetăţenii străini având aceeaşi cetăţenie, se aplică legea lor naţională;
- între un cetăţean român şi un cetăţean străin, se aplică legea naţională a
fiecărui soţ; dacă legea naţională a cetăţeanului străin cunoaşte un
impediment care după legea română este incompatibil cu libertatea de a
încheia căsătoria, acesta nu se va aplica;
- între un cetăţean român şi o persoană fără cetăţenie, cetăţeanul român este
supus legii române iar pentru apatrid se aplică legea ţării unde îşi are
domiciliu sau , în lipsa acestuia, legea ţării unde îşi are reşedinţa;
- între doi străini cu cetăţenii diferite, se aplică fiecăruia legea sa naţională;
- între doi apatrizi; fiecare este supus legii ţării unde îşi are domiciliul iar, în
27
Element de bază al familiei, căsătoria oglindeşte particularităţile politice, sociale şi religioase ale fiecărui stat. De aici rezultă
o mare diversitate a legislaţiilor care, alăturată intensificării circulaţiei contemporane, face din acest element al statutului
personal un teren propice multiplicării conflictelor de legi.
 lipsa acestuia, legea ţării unde îşi are reşedinţa; dacă aceştia au domiciliul
sau reşedinţa în România, se aplică legea română.
2) Locul încheierii căsătoriei este în străinătate
- între cetăţeni români, se aplică legea română;
- între un cetăţean român şi unul străin, fiecare dintre viitorii soţi este supus
legii lui naţionale;
- între un cetăţean român şi o persoană fără cetăţenie, cetăţeanul român este
supus legii române iar apatridul legii domiciliului sau, în lipsa acestuia,
legea ţării unde îşi are reşedinţa.
Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia aceasta se
celebrează instituind regula locus regit actum. Aceasta înseamnă că o căsătorie
încheiată în ţara noastră în faţa ofiţerului stării civile, este supusă legii române în
ceea ce priveşte condiţiile de formă.
Din acest punct de vedere, Legea de drept internaţional privată elveţiană, în art. 44
alin. 2, dispune că forma căsătoriei este guvernată de legea locului în care ea se
încheie. Legea germană instituie o excepţie într-o ipoteză particulară: “o căsătorie
între logodnici, dintre care nici unul nu este german, poate totuşi să fie încheiată,
în forma prescrisă de legea statului căruia îi aparţine unul dintre soţi, de către
persoanele abilitate în acest scop” (EGBGB, 1986, art. 13)
Speţa Caraslanis. În Franţa, în lipsa unei legi speciale care să reglementeze
raporturile de drept internaţional privat, extinzând sfera de aplicare a art. 170 C.
civ. francez, jurisprudenţa consideră valide căsătoriile celebrate în Franţa între doi
străini conform legii franceze, oricare ar fi dispoziţiile legii lor personale, şi
anulează uniunile fie private fie religioase încheiate în Franţa conform cu riturile
prevăzute de legea străină. Această soluţie a fost consacrată prin speţa Caraslanis
relativă la o căsătorie celebrată în faţa ofiţerului de stare civilă francez, cu violarea
legii naţionale a soţului grec, lege care prescria forma religioasă.
3) Căsătoriile oficiate de agenţii diplomatici şi consulari
Cetăţeanul român se poate căsători în străinătate în faţa autorităţilor locale de stat
competente ori în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular fie al
României, fie al celuilalt soţ. În cazul în care căsătoria se incheie in fata agentului
diplomatic sau a functionarului consular al Romaniei in statul in care acesta este
acreditat, aceasta este supusa formalitatilor prevazute de legea romana. (art. 2587
alin. 2 [Link].)

4.7.2. Legea aplicabilă efectelor căsătoriei

Efectele căsătoriei se referă la raporturile personale dintre soţi, la capacitatea de
exerciţiu a femeii care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani şi la
raporturile patrimoniale dintre soţi.
Alin. 1 al art. 2589 [Link]. prevede că efectele generale ale casatoriei sunt supuse
legii resedintei obisnuite comune a sotilor, iar in lipsa, legii cetateniei comune a
sotilor. In lipsa cetateniei comune, se aplica legea statului pe teritoriul caruia
 casatoria a fost celebrata.
Legea determinata potrivit alin. (1) se aplica atat efectelor personale, cat si
efectelor patrimoniale ale casatoriei pe care aceasta lege le reglementeaza si de la
care sotii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de acestia. (3) Prin
exceptie de la prevederile de mai sus, drepturile sotilor asupra locuintei familiei,
precum si regimul unor acte juridice asupra acestei locuinte sunt supuse legii
locului unde aceasta este situata.
Condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale se determină potrivit art. 2594
C. civ., legea care reglementează regimul matrimonial sau de ;
- legea locului încheierii convenţiei matrimoniale;
- legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care
examinează validitatea convenţiei matrimoniale;
- părţile care se găsesc la data încheierii convenţiei în state diferite, au
îndeplinit condiţiile de formă prevăzute de legea unuia dintre aceste state.

4.7.3. Desfacerea şi încetarea căsătoriei

1) Divorţul în dreptul internaţional privat
Potrivit art. 2597, divorţul este cârmuit de legea aplicabilă. Sotii pot alege de
comun acord una dintre urmatoarele legi aplicabile divortului:
a) legea statului pe teritoriul caruia sotii au resedinta obisnuita comuna la data
conventiei de alegere a legii aplicabile;
b) legea statului pe teritoriul caruia sotii au avut ultima resedinta obisnuita
comuna, daca cel putin unul dintre ei mai locuieste acolo la data conventiei de
alegere a legii aplicabile;
c) legea statului al carui cetatean este unul dintre soti;
d) legea statului pe teritoriul caruia sotii au locuit cel putin 3 ani;
e) legea romana.
2) În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al divorţului, legea reglementează
următoarele aspecte:
- dreptul de a cere desfacerea căsătoriei prin divorţ;
- motivele de divorţ;
- efectele divorţului.
Art. 2600. (1) In lipsa alegerii legii de catre soti, legea aplicabila divortului este:
a) legea statului pe teritoriul caruia sotii au resedinta obisnuita comuna la data
introducerii cererii de divort;
b) in lipsa resedintei obisnuite comune, legea statului pe teritoriul caruia sotii au
avut ultima resedinta obisnuita comuna, daca cel putin unul dintre soti mai are
 resedinta obisnuita pe teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divort;
c) in lipsa resedintei obisnuite a unuia din soti pe teritoriul statului unde acestia au
avut ultima resedinta obisnuita comuna, legea cetateniei comune a sotilor la data
introducerii cererii de divort;
d) in lipsa cetateniei comune a sotilor, legea ultimei cetatenii comune a sotilor,
daca cel putin unul dintre ei a pastrat aceasta cetatenie la data introducerii cererii
de divort;
e) legea romana, in toate celelalte cazuri.
(2) Daca legea straina, astfel determinata, nu permite divortul ori il admite in
conditii deosebit de restrictive, se aplica legea romana, in cazul in care unul dintre
soti este, la data cererii de divort, cetatean roman sau are resedinta obisnuita in
Romania.
(3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile si in cazul in care divortul este carmuit de
legea aleasa de soti.

3) Legea aplicabilă separaţiei de corp

Condiţiile separaţiei de corp sunt supuse legii care guvernează efectele căsătoriei,
respectiv, divorţul (art. 2602 [Link]. )28.
Textul de lege precizează că în cazul în care soţii sunt îndreptăţiţi să ceară
separaţia de corp, condiţiile acesteia sunt reglementate de art. 20 al aceleiaşi legi.
De asemenea, efectele separaţiei de corp sunt supuse aceleiaşi legi. Aspectele de
drept procesual privitoare la separaţia de corp sunt supuse legii forului.

Sarcina de lucru 5
1. Care este legea aplicabilă condiţiilor de fond ale căsătoriei încheiate
între un cetăţean român şi un cetăţean spaniol? Dar condiţiilor de
formă?
2. Identifică legea aplicabilă raporturilor personale dintre soţi, dacă
soţii au cetăţenii diferite, respective cea română şi cea germană?
3. Care este domeniul de aplicare al legii care reglementează
procedura divorţului?

4.7.4. Filiaţia copilului din căsătorie

28
Menţionăm că legea română nu cunoaşte separaţia de corp, ca instituţie juridică.
 Această filiaţie se stabileşte potrivit legii care, la data când s-a născut, cârmuieşte
efectele căsătoriei părinţilor săi (art. 2603 alin. 1 [Link].), adică:
- legea naţională comună a soţilor;
- în absenţa acesteia, legea domiciliului comun;
- legea statului pe teritoriul căruia părinţii au sau au avut reşedinţa comună
sau cu care întreţin cele mai strânse legături.
Daca, inainte de nasterea copilului, casatoria parintilor a incetat sau a fost
desfacuta, se aplica legea care, la data incetarii sau desfacerii, ii carmuia efectele.
Regula arătată are incidenţă şi în următoarele cazuri: tăgăduirea paternităţii
copilului născut din căsătorie; dobândirea numelui de către copil; raporturile
dintre părinţi şi copil, inclusiv obligaţiei părinţilor de a întreţine copilul, de a-l
educa şi de a-i administra bunurile.

4.7.5. Filiaţia copilului din afara căsătoriei

Art. 2605 alin. 1 stabileşte domeniul de aplicare a legii privind filiaţia copilului
din afara căsătoriei, dispunând că aceasta se stabileste potrivit legii nationale a
copilului de la data nasterii. Daca copilul are mai multe cetatenii, altele decat cea
romana, se aplica legea cetateniei care ii este cea mai favorabila. Legea prevazuta
la alin. (1) se aplica indeosebi recunoasterii filiatiei si efectelor ei, precum si
contestarii recunoasterii filiatiei

4.7.6. Adopţia
A. Încheierea adopţiei. Condiţii de fond
Art. 2607 alin. 1 [Link]. cuprinde dispoziţiile privind condiţiile de fond cerute pentru
încheierea adopţiei. Acestea sunt stabilite de legea naţională a adoptatorului şi a celui ce
urmează să fie adoptat. Aceştia trebuie să îndeplinească şi condiţiile care sunt
obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naţionale arătate.
Din lectura textului rezultă că pentru condiţiile de fond ale adopţiei sunt aplicabile
cumulativ atât legea naţională a adoptatorului, cât şi cea a adoptatului. Conditiile
de fond cerute sotilor care adopta impreuna sunt cele stabilite de legea care
carmuieste efectele generale ale casatoriei lor. Aceeasi lege se aplica si daca unul
dintre soti adopta copilul celuilalt.

B. Condiţii de formă
Aceste condiţii sunt cerute de lege în scopul de a asigura îndeplinirea condiţiilor de fond
şi lipsa impedimentelor la adopţie. Condiţiile de formă sunt supuse legii statului pe
teritoriul căruia ea se încheie. (art. 2609 C. civ.)
C. Efectele adopţiei
Conform art. 2608 [Link]., efectele adoptiei, precum si relatiile dintre adoptator si
 adoptat sunt guvernate de legea nationala a adoptatorului, iar in cazul in care ambii soti
sunt adoptatori, se aplica legea care guverneaza efectele generale ale casatoriei. Aceeasi
lege carmuieste si desfacerea adoptiei.

4.7.7. Obligaţia legală de întreţinere

Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit reglementărilo
dreptului Uniunii Europene. (art. 2612 C. civ.)