DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL Tot - CURS, TESTE AUTOEVALUARE Curs, SEMINAR, GRILE, Test Autoevaluare Platformà

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
Ediție revizuită şi adăugită
(CURS ID/FR)
Autor: NICU DURET
Revizuit și adăugit de Nicolae

Pană si Alexandra Cerasela Pană
2023
Editura Universitară Danubius, Galaţi

2016
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorilor. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de
Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111/2006)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DURET, NICU
Dreptul Comerţului Internaţional, Ediție revizuită şi adăugită (CURS ID/FR) / Duret, Nicu. -
Galaţi : Editura Universitară Danubius, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-533-377-2
342.9(498)(075.8)
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
Dreptul comerţului internaţional 2

CUPRINS
1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
1.1. Importanţa dreptului comerţului internaţional ............................................................. 7
1.2. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional .............................................................. 11
Teste de autoevaluare............................................................................................................. 18
Bibliografie minimală ............................................................................................................ 19
2. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

2.1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului comerţului internaţional................ 22
2.2. Sisteme de drept contemporane ..................................................................................... 32
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2 ................................................................. 35
3. SUBIECTELE RAPORTURILOR JURIDICE DE DREPT AL

COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
3.1. Comerciantul – persoană fizică ...................................................................................... 38
3.2. Societăţile comerciale ...................................................................................................... 45
3.3. Alte subiecte de naţionalitate română ........................................................................... 65
3.4. Statul român, subiect de drept al comerţului internaţional ........................................ 68
Rezumat................................................................................................................................... 69

4. ACTIVITATEA COMERCIALĂ A PERSOANELOR JURIDICE
STRĂINE ÎN ROMÂNIA
4.1. Entităţi exogene ale societăţilor comerciale străine constituite în România .............. 72
4.2. Integrarea societăţilor comerciale ................................................................................. 77
Rezumat................................................................................................................................... 81
Teste de autoevaluare ............................................................................................................. 81
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4 ................................................................. 82
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare......................................................... 82
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie de elaborare a cursului

INTRODUCERE
Modulul intitulat Dreptul comerţului internaţional se studiază în anul IV,
semestrul I şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul ştiinţelor juridice.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
 stabilirea comerţului internaţional in economia mondială;

 integrarea legislativa a comerţului intern internaţional;
 asumarea raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional;
 identificarea temeiului juridic a filialelor şi sucursalelor.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:
- Noţiuni generale privind dreptul comerţului internaţional;
- Izvoarele dreptului comerţului internaţional;
- Subiectele raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional;
- Activitatea comercială a persoanelor juridice străine în România.
In prima unitate de învăţare, intitulată Noţiuni generale privind dreptul
comerţului internaţional,vei regăsi operaţionalizarea următoarelor competenţe
specifice:
- să identifici normele juridice specifice dreptului comerţului internaţional;
- să cunoşti importanţa dreptului comerţului internaţional;
- să identifici izvoarele formale ale dreptului comerţului internaţional,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Izvoarele
dreptului comerţului internaţional, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite,
noi competenţe:
- să defineşti izvoarele internaţionale;
- să identifici sistemele de drept contemporane,
care îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de verificare
corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. Ca sa îţi evaluez gradul de
însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare care după corectare o
vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru
modulele următoare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare, Subiectele
raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional, vei achiziţiona, odată
cu cunoştinţele oferite, noi competenţe:
- să descrii calitatea de comerciant – persoană fizică;
- să rezumi condiţiile de validitate a contractelor;
- să dezvolţi într-un text de o pagină ideea de regie autonomă.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, intitulată
Activitatea comercială a persoanelor juridice străine în România, vei
achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe:
- să descrii relaţia dintre filială şi societatea mamă;
- să identifici temeiul juridic al fialelor şi sucursalelor;
- să rezumi într-un text de o pagină noţiunea de trust, holding.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să
apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat anumite
secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de

verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de
următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini). Vei fi evaluat după
gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de
acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate şi rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea
fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.

1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
1.1. Importanţa dreptului comerţului internaţional....................................................................... 8

1.1.1. Felul normelor juridice care formează conţinutul dreptului comerţului
internaţional ................................................................................................................................. 10
1.1.2. Subiectele dreptului comerţului internaţional ................................................................ 11
1.2. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional ....................................................................... 12
Teste de autoevaluare...................................................................................................................... 19
Bibliografie minimală...................................................................................................................... 20
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să identifici normele juridice specifice dreptului comerţului

internaţional;
 să cunoşti importanţa dreptului comerţului internaţional ;
 să identifici izvoarele formale ale dreptului comerţului internaţional.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Nicu Duret Noţiuni generale privind dreptul comerţului internaţional
1.1. Importanţa dreptului comerţului internaţional
Importanţa dreptului comerţului internaţional se relevă prin prisma
relaţiei dintre acesta, ca disciplină juridică, şi raporturile comerciale de
cooperare economică internaţională pe care le reglementează. Astfel, pe de
o parte, amplificarea şi diversificarea raporturilor comerciale şi de
cooperare economică internaţională, în epoca modernă, au generat
profunde schimbări la nivelul dreptului comerţului internaţional, care, ca
un ansamblu de norme juridice, reglementează aceste raporturi.
Practic, toate marile domenii ale dreptului comerţului internaţional au cunoscut
un proces înnoitor, materializat atât prin adaptarea instituţiilor sale tradiţionale
la exigenţele vieţii economice moderne, cât şi prin apariţia şi extinderea unor
instrumente juridice noi, perfect compatibile cu cerinţele şi interesele
participanţilor la relaţiile comerciale actuale.
În acest sens, pentru a menţiona aspectele cele mai semnificative, se remarcă
apariţia unor noi tipuri de contracte mai ales în domeniul transferului
internaţional şi al finanţării comerţului internaţional. De asemenea, au apărut noi
tipuri de garanţii bancare şi s-a diversificat mult gama clauzelor care au ca scop
menţinerea echilibrului contractual, prin evidenţa riscurilor generate de
fluctuaţiile valutare şi nevalutare.
Pe de altă parte, dreptul comerţului internaţional, prin instituţiile sale moderne,
adaptate noilor exigenţe ale vieţii economice internaţionale, a exercitat, larândul
său, printr-o relaţie de „feed-back” un efect stimulator asupra schimburilor
comerciale mondiale, creând cadrul juridic necesar pentru desfăşurarea acestora
în condiţii de celeritate şi, totodată, de siguranţă, de certitudine juridică, ceea ce
constituie o premisă esenţială a menţinerii între participanţi a unui climat de
încredere şi colaborare.
Noţiunea de comerţ internaţional este susceptibilă de două accepţiuni, una
restrânsă, care cuprinde sensul tradiţional al acestei noţiuni şi una largă, care
include şi formele moderne de desfăşurare a relaţiilor economice
internaţionale.
Stricto sensu, comerţul internaţional cuprinde totalitatea operaţiunilor de
import-export cu mărfuri, lucrări şi servicii pe care le desfăşoară persoane
fizice şi/sau juridice, ca subiecte ale dreptului comerţului internaţional,
aparţinând unui stat cu parteneri străini sau pe pieţe străine.
Comerţul internaţional, privit în accepţiunea sa restrânsă, îmbracă pe planul
dreptului forma actelor şi faptelor de comerţ internaţional. Dintre actele de
comerţ internaţional, cele mai importanţe sunt contractele comerciale
internaţionale (clasice) care constituie una dintre instituţiile centrale ale acestei
materii, locul primordial ocupându-l contractul de vânzare internaţională de
mărfuri.
Această accepţiune restrânsă a noţiunii este cea mai apropiată de sensul
etimologic al cuvântul „comerţ”, provenit din expresia latină „commercium”
care, la rândul său, este o juxtapunere a cuvintelor „cum merx”, care exprimă
noţiunea de operaţiuni efectuate cu marfa (merx –is= marfă).
În epoca modernă, comerţul internaţional a depăşit însă cadrul tradiţional al
acestei noţiuni, el înglobând o multitudine de operaţiuni care se referă numai
indirect la marfă şi care sunt cuprinse, de regulă, în noţiunea de cooperare
economică internaţională.
Cooperarea economică internaţională este un ansamblu de relaţii de conlucrare
între două sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice, aparţinând unor state
diferite, care nu implică în mod necesar un transfer de marfă peste frontieră, ci
au ca scop realizarea, prin eforturi conjugate ale partenerilor, a unor operaţiuni
conexe celor de comerţ (propriu-zis), eşalonate, de regulă, pe perioade de timp
determinate, în producţie sau în sfera neproductivă, în scopul obţinerii unor
avantaje reciproce
Lato sensu, comerţul internaţional, prin includerea, alături de formele clasice,
a operaţiunilor de cooperare economică internaţională, adică a actelor şi faptelor
de cooperare economică internaţională – acestea se concretizează de regulă, la
nivelul relaţiilor dintre persoanele fizice sau juridice din diferitestate, prin
contractul de cooperare economică internaţională(atunci când îmbracă o formă
exclusiv contractuală) sau prin contractul de constituire de societate comercială,
atunci când forma juridică este contractuală şi instituţională (duce la constituirea
sau modificarea unei persoane juridice).
Importanţa relaţiilor economice internaţionale impune ca desfăşurarea lor să se
facă în cadrul numai unei anumite reglementări. În mod corespunzător, normele
dreptului comerţului internaţional oferă instrumentele şi mijlocele necesare,
asigurând stabilitatea raporturilor juridice. Relaţiile comerciale internaţionale
sunt reglementate, după caz, de norme de drept român,de norme de drept ale
diferitelor state străine şi de norme de drept uniforme. Studierea principalelor
instituţii ale dreptului comerţului internaţional urmăreşte cunoaşterea normelor
aplicabile şi elucidarea problemelor complexe ale materiei.
Dreptul comerţului internaţional reprezintă, cum am mai precizat, ansamblul
normelor care reglementează relaţiile comerciale internaţionale şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale, în care părţile se află pe poziţie
de egalitate juridică.
În afara rolului său economic, comerţul internaţional constituie un important
factor de promovare a înţelegerii şi colaborării între naţiuni, un instrument
esenţial al întăririi climatului de încredere, securitate şi pace în lume – comerţul
internaţionale poate fi calificat astfel ca un adevărat „mesager al păcii”.
Raporturile juridice ale comerţului se stabilesc între persoane fizice şi persoane
juridice – prin complexitatea şi diversitatea lor, raporturile juridice ale
comerţului internaţional se pot grupa în mai multe categorii.
a. raporturile care se stabilesc între state suverane şi egale în drepturi, între state
şi organizaţii interguvernamentale sau între organizaţii interstatale, au
capacitatea de subiecte de drept internaţional;
b. raporturile care se stabilesc între state suverane şi comercianţi, persoane
fizice sau persoane juridice, se individualizează prin subordonarea
comercianţilor faţă de organele competente ale fiecărui stat. Ele sunt raporturi
de drept constituţional, administrativ, financiar sau vamal, fiind reglementate
de ramurile de drept corespunzătoare din legislaţiile naţionale;

c. raporturile care se stabilesc între stat şi subiectele de drept privat străine,
sunt raporturi patrimoniale semiinternaţionale şi se realizează în baza acordurilor
de investiţii străine şi a contractelor de concesiune. Ele sunt cuprinse în sfera de
reglementare a dreptului internaţional aplicabil, care se completează cu anumite
reguli de drept internaţional public, în funcţie de precizările actelor juridice
internaţionale;
d. raporturile care se stabilesc între comercianţii, persoane fizice şi persoane
juridice din diferite state, în calitate de participanţi nemijlociţi la activitatea de
comerţ internaţional, sunt raporturi patrimoniale sau personale-nepatrimoniale şi
se caracterizează prin egalitatea juridică a părţilor. Ele sunt supuse normelor de
drept civil, dreptului comercial ori dreptului comerţului internaţional, în
conformitate cu distincţiile existente în sistemele juridice naţionale.
Sarcina de lucru 1
Identifică importanţa dreptului comerţului internaţional.
1.1.1. Felul normelor juridice care formează conţinutul dreptului comerţului

internaţional
Normele juridice care formează conţinutul principal al dreptului comerţului
internaţional
A. Normele materiale, cu excluderea normelor conflictuale
Normele juridice care compun, în principal, dreptul comerţului internaţional sunt
normele materiale de drept comercial, drept civil şi drept procesual civil, reunite
în cadrul acestei materii juridice prin obiectul lor comun de reglementare şi
anume raporturile care apar în cadrul comerţului internaţional şi cooperării
economice internaţionale ale României.
Aceste norme juridice fie sunt cuprinse în izvoare interne ale dreptului român,
fie sunt norme materiale uniforme, aflate în convenţii internaţionale sau în alte
reglementări uniforme la care România este parte, şi care, ca atare, devin parte
din dreptul intern, conform prevederilor art.11 al.2 din Constituţie. Normele
conflictuale din domeniul comerţului internaţional nu intră în conţinutul
dreptului comerţului internaţional care, în esenţă este un drept material. Aceste
norme conflictuale intră în conţinutul dreptului internaţional privat şi mai precis
al unui domeniu special al acestuia şi anume dreptul internaţional privat
comercial. În literatura de specialitate, numeroşi autori consideră însă că dreptul
comerţului internaţional include şi normele conflictuale în materie. În această
optică, dreptul comerţului internaţional apare ca un drept material şi conflictual
în acelaşi timp.

B. Normele de drept material şi de drept procesual
Fiind format din norme materiale, aşa cum am arătat, conţinutul dreptului
comerţului internaţional include, din punct de vedere al unei alte clasificări, atât
norme de drept material - comercial sau civil – cât şi de drept procesual
civil(arbitrajul din comerţul internaţional).
Alte norme juridice care intră în conţinutul Dreptului Comerţului Internaţional
Anumite norme juridice, aparţinând altor ramuri de drept intră, de asemenea, în
conţinutul dreptului comerţului internaţional, în măsura în care au implicaţii
asupra raporturilor juridice care fac obiectul acestei materii juridice. De
exemplu, cu unele dispoziţii juridice aparţinând următoarelor ramuri de drept:
- drept constituţional, şi anume normele care stabilesc principiile politicii
economice a ţării; principiul libertăţii comerţului; cele privind dreptul de
proprietate al cetăţenilor străini şi apatrizi asupra terenurilor din ţară etc.;
- drept administrativ, de exemplu: cele privind regimul licenţelor şi al altor
măsuri de control şi supraveghere ale operaţiunilor de import şi export;
contravenţiile din domeniul operaţiunilor comerciale cu străinătatea;
- dreptul financiar, valutar şi vamal, ca de exemplu cele privind impozitul
pe veniturile societăţilor comerciale române (cu participare străină)
obţinute din străinătate şi pe cele ale societăţilor străine care desfăşoară
operaţiuni comerciale pe teritoriul României; regimul operaţiunilor
valutare şi cel vamal în comerţul internaţional;
- dreptul internaţional public: acordurile interstatale din domeniul
comerţului şi cooperării economice internaţionale şi implicaţiile lor asupra
contractelor comerciale internaţionale;
- dreptul muncii: regimul personalului străin al societăţilor comerciale cu
sediul în România şi al reprezentanţelor societăţilor comerciale străine în
ţară;
- dreptul de proprietate intelectuală: contractele privind transferul
internaţional de tehnologie; protecţia internaţională a mărcilor de fabrică,
de comerţ şi de serviciu;
- drept penal, infracţiunile privitoare la societăţile comerciale cu capital
străin, cuprinse în titlul VIII din Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale.
1.1.2. Subiectele dreptului comerţului internaţional
Persoanele fizice şi juridice – din partea română sunt subiecte ale raporturilor
juridice de drept al comerţului internaţional comercianţi persoane fizice şi
societăţile comerciale – acestea fiind principalele persoane juridice care au
calitatea de a fi comerciant -, precum şi alte subiecte de drept.
Subiectele de naţionalitate străină ale raporturilor juridice la care ne referim sunt,
în principal, comercianţii persoane fizice şi societăţile comerciale, care au
capacitatea de a participa la raporturile cu element de extraneitate conform legii
străine care le guvernează statutul organic.
Imensa majoritate a raporturilor care se stabilesc în cadrul operaţiunilor de
comerţ exterior ale României se desfăşoară între aceste categorii de subiecte, ele
aflându-se pe picior de egalitate juridică.

Statul - în unele raporturi juridice statul acţionează ca subiect de drept privat,
adică pe poziţie de egalitate juridică cu cealaltă parte, aceasta fiind o persoană
juridică sau fizică care aparţine unui alt stat. Acest lucru se întâmplă, de regulă,
atunci când statul apare ca parte la un contract comercial internaţional sau la un
litigiu contractual de comerţ internaţional.
Aceste raporturi juridice sunt supuse sistemului de drept indicat de norma
conflictuală aplicabilă în speţă. În aceste condiţii, statul, deşi nu are calitatea de
comerciant, face acte şi fapte de comerţ (internaţional).
În alte cazuri, care reprezintă regula, în raporturile încheiate cu persoane fizice
sau juridice străine statul acţionează ca putere suverană. Asemenea cazuri apar
în procesul aplicării de către stat a instrumentelor de realizare a politicii sale
comerciale, de control şi supraveghere a exporturilor şi importurilor, prin
intrarea de raporturi de drept fiscal, valutar şi vamal cu asemenea persoane şi
altele.
Sarcina de lucru 2
Selectează unul dintre subiectele dreptului comerţului internaţional şi
descrie-l în câte o frază distinctă de 3-5 rânduri.
1.2. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional

Analiza relaţiilor comerciale internaţionale pune în lumină nu numai locul şi
rolul ce le revine în ansamblul relaţiilor economice mondiale, ci şi caracterul lor
deosebit de complex prin impactul pe care îl exercită asupra evoluţiilor
economico-sociale contemporane.
Având în vedere importanţa acestor relaţii în ansamblul economiei mondiale, ele
fac – în mod necesar – obiectul unor norme juridice, care au trăsături
proprii şi le delimitează de normele ce alcătuiesc alte ramuri de drept. Astfel
obiectul comerţului internaţional îl constituie raporturile juridice patrimoniale,
care au caracter de comercialitate şi internaţionalitate. Definirea obiectului
dreptului comerţului internaţional pune în lumină de fapt, caracteristicile
fundamentale ale raporturilor juridice de drept ale comerţului internaţional:
caracter patrimonial; caracter comercial; caracter internaţional.
1.2.1. Caracterul comercial şi patrimonial
Noţiunea de comercialitate implică anumite criterii, având în vedere modul în
care este definită în dreptul intern.
Raporturile juridice de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică „sunt prin excelenţă raporturi patrimoniale care sestabilesc
între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe”. Este de precizat
că drepturile privind anumite atribute de identificare ale

participanţilor la aceste raporturi, care – în dreptul comun au caracter personal
– nepatrimonial iar când aparţin unui subiect al raporturilor comerciale
1.2.2. Caracterul internaţional
Caracterul internaţional al raporturilor juridice care fac obiectul dreptului
comerţului internaţional este dat de existenţa în cadrul acestor raporturi a unor
elemente de extraneitate specifice.
Identificarea acestor elemente poate fi făcută, fie printr-o convenţie
internaţională, fire, în lipsa acesteia, de legislaţia internă a statului al cărui sistem
de drept constituie lex causae.
În dreptul român, atât în convenţiile internaţionale la care România este parte,
cât şi în legislaţia internă, sunt reglementate, de regulă două criterii de definire
a caracterului internaţional al raporturilor juridice care fac obiectul dreptului
comerţului internaţional, şi anume:
A. un criteriu de natură subiectivă, ca părţile la raportul juridic, persoane fizice
sau juridice, să aibă domiciliul, respectiv sediul, în state diferite. Aşadar,
elementele de extraneitate relevante sunt legate de sediul persoanei juridice şi
respectiv, domiciliul persoanei fizice ;
B. un criteriu de natură obiectivă şi anume ca marfa, lucrarea, serviciul sau orice
alt bun, care face obiectul raportului juridic să se afle în circuit (tranzit)
internaţional, adică, în executarea acelui raport juridic bunul să treacă cel puţin
o frontieră. În acest caz, elementul de extraneitate specific este legat de locul
situării bunului care face obiectul raportului juridic.
1.3. Denumirea, delimitarea şi autonomia dreptului comerţului
internaţional
Denumirea – reapariţia , începând cu anul 1990, în planul relaţiilor juridice
interne, a raporturilor de drept comercial, ca urmare a formării noilor subiecte
ale acestor raporturi, respectiv a comercianţilor – persoane fizice, societăţi
comerciale, regii autonome etc, şi implicit, recunoaşterea dreptului comercial
intern ca ramură autonomă a sistemului de drept român, a readus în actualitate
problema denumirii materiei juridice de care ne ocupăm.
Problema care se pune este dacă această materie juridică trebuie să se numească
în continuare „dreptul comerţului internaţional” sau, prin aliniere la
denumirea noii ramuri de drept intern, ar fi mai potrivit să o denumim
„drept comercial internaţional”.
Pornind de la premisa că denumirea unei ramuri de drept trebuie să reflecte în
mod cât mai fidel poziţia pe care aceasta o ocupă în cadrul sistemului de drept
respectiv – avându-se în vedere în primul rând, particularităţile obiectului său de
reglementare, continuăm să considerăm că titulatura cea mai potrivită pentru
materia pe care o studiem este aceea de „drept al comerţului internaţional”.
Principalul argument pe care îl aducem în sprijinul acestui punct de vedere
rămâne acela că dreptul comerţului internaţional nu constituie o ramură distinctă
a sistemului de drept român, aşa cum constituie dreptul comercial intern. Materia
juridică pe care o analizăm are un caracter interdisciplinar, fiind constituită din
norme aparţinând mai multor ramuri de drept, a căror reunire se

justifică prin obiectul lor comun de reglementare şi anume raporturile juridice
care apar în cadrul activităţii de comerţ exterior şi cooperare economică
internaţională a României. Noţiunea de „drept al comerţului internaţional”
corespunde cel mai bine acestei situaţii, ea fiind, aşa cum am arătat în literatura
de specialitate, o noţiune descriptivă, care constată existenţa unui fenomen
obiectiv şi specific.
Utilizarea noţiunii de „ drept comercial internaţional”, precum şi a unor derivate
ale acesteia, de tipul „contracte comerciale internaţionale” sau
„arbitraj comercial internaţional”, este destul de frecventă atât în acte normative
şi documente oficiale cât şi în literatura de specialitate mai ales dupăanul 1990.
Denumirea de „drept internaţional privat comercial” utilizată de unii autori din

doctrina veche, nu este prea potrivită dat fiind faptul că ea acoperă numai o
anumită categorie de norme juridice din domeniul comerţului internaţional.
Astfel această denumire, exprimă reglementarea aspectelor conflictuale în
materia comerţului internaţional .
1.3.1. Delimitarea dreptului comerţului internaţional de alte ramuri de drept învecinate
Delimitarea faţă de dreptul comercial (intern)
Raporturile juridice de drept ale comerţului internaţional se aseamănă în mod
esenţial cu cele de drept comercial (intern), în primul rând, prin faptul că
amândouă, aceste categorii de raporturi juridice prezintă un caracter patrimonial
şi comercial. Comercialitatea, ca trăsătură comună, este dată de faptul că
amândouă izvorăsc din acte şi fapte de comerţ, iar subiectele lor sunt persoane
fizice sau juridice care prezintă calitatea de comerciant.
De asemenea, unitatea de esenţă a celor două raporturi juridice este dată de faptul
că ele sunt guvernate, în parte, de aceleaşi acte normative interne. Astfel, actele
normative care reglementează deopotrivă raporturi comerciale interne şi de
comerţ internaţional, supun fără distincţie, aceste raporturi, aceloraşi legi, în
principal Codului comercial şi Codului civil.
În contrast cu raporturile comerciale interne, cele internaţionale conţin un
element de extraneitate. Datorită acestor situaţii, raporturile de comerţ
internaţional sunt susceptibile de a fi supuse mai multor sisteme de drept,
intervenind un conflict de legi. Ca urmare, raporturile comerciale internaţionale
vor fi supuse dreptului intern numai în situaţia în care se aplică, în baza unei
norme conflictuale.
Delimitarea dreptului comerţului internaţional faţă de dreptul civil şi dreptul procesual
civil
Dreptul comerţului internaţional prezintă importante elemente comune cu
dreptul civil şi procesual civil. În primul rând, dreptul comerţului internaţional
este o materie juridică pluridisciplinară, normele sale fiind, în afara celor
comerciale(interne), în bună parte, norme de drept civil şi procesual civil.
Dreptul civil şi procesual civil constituie dreptul comun faţă de dreptul
comerţului internaţional, aşa încât prevederile lor sunt aplicabile ori de câte ori
reglementările speciale în materia comerţului internaţional nu sunt de ajuns şi nu
există reglementare specifică nici la nivelul dreptului comercial intern, care

constituie, dreptul comun pentru raporturile comerciale. Se impune a fi
subliniată ideea că, cel puţin în ceea ce priveşte dreptul procesual civil, au
caracter de drept comun pentru dreptul comerţului internaţional numai normele
de drept procesual civil general, iar nu procedurile reglementate pentru anumite
materii speciale.
Între dreptul comerţului internaţional şi dreptul civil există importante
deosebiri, sau cel puţin următoarele aspecte:
A. în timp ce subiectele dreptului civil – persoane fizice sau juridice – nu
prezintă o calitate specială, subiectele de drept al comerţului internaţional sunt
persoane fizice sau juridice care au calitatea de comerciant şi capacitatea de a
efectua operaţiuni de comerţ exterior;
B. raporturile de drept civil sunt patrimoniale şi personale – nepatrimoniale, în
timp ce raporturile de drept al comerţului internaţional sunt, în principiu
patrimoniale;
C. raporturile juridice care fac obiectul dreptului comerţului internaţional
întrunesc caracterele specifice de comercialitate şi internaţionalitate.
Delimitările dreptului comerţului internaţional faţă de dreptul
internaţional privat
Raporturile comerciale internaţionale şi raporturile de drept internaţional privat
prezintă un caracter de internaţionalitate, deşi, în unele cazuri, sfera noţiunii de
internaţionalitate este mai restrânsă pentru cea dintâi categorie de raporturi.
Ambele materii juridice fac parte din dreptul privat, raporturile juridice care
constituie obiectul lor de reglementare caracterizându-se prin poziţia de egalitate
juridică a părţilor.
Diferenţa esenţială este dată de natura normelor juridice care intră în conţinutul
lor. Astfel, în timp ce normele de drept al comerţului internaţional sunt materiale,
cele care intră în componenţa dreptului internaţional privat, în marea lor
majoritate, sunt norme conflictuale. Diferenţa se menţine şi în ceea ce priveşte
obiectul lor de reglementare – dreptul comerţului internaţional are ca obiect
raporturi juridice ce apar în domeniul comerţului şi cooperării economice
internaţionale, iar dreptul internaţional privat reglementează raporturi juridice cu
element de extraneitate din toate domeniile dreptului privat şi anume: al
dreptului civil, dreptului familiei, anumitor instituţii ale dreptului muncii,
dreptului de proprietate intelectuală etc. De asemenea, dreptul internaţional
privat – şi anume un domeniu al său, dreptul internaţional privat comercial -
reglementează şi aspectele conflictuale în materia comerţuluiinternaţional.
Sarcina de lucru 4
Identifică 5 elemente distinctive ale obiectului dreptului comerţului
internaţional faţă de obiectul dreptului civil.

Delimitarea dreptului comerţului internaţional faţă de dreptul internaţional public
Sub aspectul deosebirilor, remarcăm faptul că raporturile juridice care fac
obiectul dreptului comerţului internaţional şi cele de drept internaţional public
se diferenţiază prin natura şi poziţia juridică a subiectelor.
Astfel, dreptul comerţului internaţional reglementează, în principal, raporturile
dintre persoanele fizice sau juridice aflate pe picior de egalitate juridică. Intră,
de asemenea, în obiectul dreptului comerţului internaţional raporturile juridice
comerciale la care una din părţi este statul, cealaltă fiind o persoană fizică sau
juridică aparţinând altui stat.
Raporturile juridice dintre state, acţionând ca puteri suverane, dintre acestea şi
organizaţii internaţionale guvernamentale, precum şi dintre asemenea organizaţii
intră în sfera de reglementare a dreptului internaţional public, mai precis a
dreptului internaţional economic, şi dreptului internaţional al dezvoltării, ca
ramuri ale dreptului internaţional public, atunci când acesteraporturi privesc
domeniul cooperării economice internaţionale.
Între dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public există şi
importante puncte de convergenţă, izvorâte din elementul de internaţionalitate
care caracterizează, deopotrivă raporturile juridice care fac obiectul lor de
reglementare.
Corelaţia dintre aceste două materii juridice apare mai evident în anumite situaţii
ca, de exemplu, în ceea ce priveşte consecinţele pe care acordurile economice
interstatale le produc asupra contractelor din comerţul internaţional.
Delimitarea dreptului comerţului internaţional faţă de dreptul afacerilor
Efectuarea unei legături între dreptul comerţului internaţional şi dreptul
afacerilor prezintă interes în măsura în care acestui din urmă concept i se
recunoaşte o existenţă de sine stătătoare, distinctă de cea de drept comercial.
Dacă ne oprim la opinia acelor autori care privesc dreptul afacerilor ca având
anumite particularităţi faţă de dreptul comercial, considerăm că această materie
juridică se aseamănă cu dreptul comerţului internaţional, prin caracterul lor
pluridisciplinar. Amândouă conţin elemente de drept privat (comercial şi civil)
– care sunt primordiale -, cât şi elemente de drept public, precum drepul fiscal
şi valutar, dreptul muncii etc.
Ceea ce este particular dreptului comerţului internaţional (şi, implicit dreptul
comercial) faţă de dreptul afacerilor este unghiul diferit de abordare a
elementelor care compun respectivele materii juridice şi, implicit, ponderea
diferită care se acordă unor reglementări de drept faţă de altele. Astfel, în timp
ce dreptul afacerilor îşi concentrează atenţia către reglementarea rolului
întreprinderii în activitatea comercială (organizare, management şi implicit
profit), dreptul comerţului internaţional este concentrat asupra relaţiilor
comerciale, şi mai ales, a contractelor comerciale internaţionale.
De asemenea, dreptul comerţului internaţional se particularizează prin elementul
de extraneitate din raporturile juridice pe care le reglementează, element care nu
este esenţial în raporturile de drept al afacerilor.

1.3.2. Autonomia dreptului comerţului internaţional
Datorită specificului său, dreptul comerţului internaţional este o materie juridică
interdisciplinară şi pluridisciplinară. Dreptul comerţului internaţional consacră,
prin normele sale, anumite reglementări specifice, apte de a răspundeexigenţelor
pe care aceste raporturi juridice le impun.
Regulile speciale constituie însăşi raţiunea de a fi a dreptului comercial (intern),
care rămâne însă dreptul comun în materia raporturilor comerciale, precum şi de
dreptul civil.
Caracterul specific al reglementărilor de drept al comerţului internaţional se
exprimă prin adaptarea sau interpretarea regulilor de drept comun, conform
cerinţelor impuse de natura şi finalitatea operaţiunilor de comerţ internaţional,
dar şi prin consacrarea unor instituţii ori soluţii juridice care nu se găsesc în
dreptul comun sau printr-o frecvenţă diferită de aplicare a instituţiilor dreptului
comun.
Regulile dreptului comerţului internaţional sunt, într-o apreciere generală, în
unele cazuri, mai flexibile decât cele de drept comun, în sensul că adoptă un
minim de formalităţi, iar, în alte cazuri, dimpotrivă, mai riguroase, asigurând o
certitudine juridică superioară. Aceste două particularităţi ale reglementărilor
de drept al comerţului internaţional, ţinând de elementul de comercialitate, se
manifestă, în principiu la nivelul dreptului comercial intern, deşi în proporţii sau
cu modalităţi de exprimare posibil diferite.
La prima vedere, cele două caracteristici generale ale regulilor dreptului
comerţului internaţional, respectiv, simplificarea formalităţilor şi rigurozitatea
sunt contradictorii. Realmente însă, ele se îmbină într-o modalitate specifică,
de natură a asigura cadrul juridic necesar desfăşurării optime a operaţiunilor
din comerţul internaţional. Aşadar, la încheierea unui contract, dreptul
comerţului internaţional promovează, în principiu, simplificarea formalităţilor;
dacă una dintre părţi nu-şi onorează obligaţiile asumate, regulile sale devin
uneori mai drastice decât cele din dreptul comun.
Astfel, pe de o parte, dreptul comerţului internaţional adoptă anumite reguli de
natură a favoriza desfăşurarea rapidă şi în condiţii de flexibilitate a raporturilor
comerciale internaţionale cum ar fi:
a. încheierea contractelor pe bază de reglementări uniforme ale uzanţelor
comerciale internaţionale în diferite domenii de activitate;
b. încheierea contractelor pe bază de condiţii generale, contracte-tip, contracte
cadru, elaborate de regulă de organizaţiile economice internaţionale;
c. încheierea contractelor într-o mai mare proporţie decât în comerţul intern,
într-o formă scrisă simplificată – ca de exemplu prin schimb de mesaje, prin
fax sau e-mail;
d. soluţionarea litigiilor din comerţul internaţional, în mare parte pe calea
arbitrajului comercial internaţional, organizat de instituţii de arbitraj cu caracter
internaţional, dar cu multe elemente de extraneitate, impuse de caracterul
internaţional al litigiului. În general, procedura arbitrară este mai rapidă şi mai
bine adaptată specificului operaţiunilor comerciale internaţionale decât cea a
instanţelor judecătoreşti.

Pe de altă parte, dreptul comerţului internaţional român promovează unele
reglementări care pot avea o rigurozitate superioară celor din dreptul comun, cu
scopul de a asigura securitatea circuitului comercial, ca de exemplu:
a. contractele din comerţul internaţional – care se încheie, de regulă, pe termen
lung – trebuie să includă anumite clauze specifice (de menţinere a valorii, de
adaptare, de garanţii de alegere a legii aplicabile a jurisdicţiei competente) de
natură a permite prezervarea echilibrului contractual;
b. încheierea contractelor (şi) într-o limbă străină, respectiva variantă
căpătând adeseori, prin voinţa părţilor, valoarea de element de referinţă;
c. instituirea unor garanţii speciale, cu scopul de a proteja interesele creditelor
(clauza de rezervă a proprietăţii pentru finanţator - leasing internaţional),
drepturile specifice ale societăţii de factoring;
d. expertizarea obiectului contractului de către un organism neutru
internaţional, a cărui soluţie este obligatorie pentru părţi;
e. termenele de prescripţie mai scurte, ceea ce este de natură a spori siguranţa
circuitului comercial.
Dreptul comerţului internaţional conţine însă şi instituţii specifice, în principiu
necunoscute în dreptul intern (ex: Contractul de cooperare economică
internaţională, operaţiunile de contrapartidă, formele de compensare globală de
tip criling) sau anumite acte şi fapte de comerţ, aplicabile şi în dreptul intern.
Elementul de autonomie al dreptului comerţului internaţional în sistemul de
drept, este dat tocmai de adaptarea reglementărilor de drept al comerţului
internaţional la caracterul de internaţionalitate al raporturilor juridice pe care le
reglementează.
Cele mai importante reglementări specifice ale dreptului comerţului
internaţional, ca reflectare a caracterului internaţional al raporturilor pe care le
reglementează, sunt însă, fără îndoială, acelea consacrate în convenţiile
internaţionale aplicabile în materie, aceste convenţii constituind izvoare
specifice ale materiei juridice pe care o analizăm.
În raport cu ramurile ce constituie dreptul comun în materie, dreptul comerţului
internaţional, beneficiind de reguli proprii şi instituţii specifice, se caracterizează
ca o disciplină de sine stătătoare. Spre deosebire de alte sisteme de drept ale
Antichităţii, dreptul roman se remarcă prin formularea ştiinţifică a normelor şi
regulilor juridice, exercitând o puternică influenţă asupra societăţii romane, cât
şi asupra celorlalte societăţi care au urmat societatea feudală şi societatea
burgheză.
Sarcina de lucru 5
Identifică autonomia dreptului comerţului internaţional.

Rezumat
Dreptul comerţului internaţional reprezintă ansamblul normelor care
reglementează relaţiile comerciale internaţionale şi de cooperare economică, în
care părţile se află de poziţie de egalitate juridică. Obiectul dreptului comerţului
internaţional este constituit din raporturi juridice care au atât caracter comercial
cât şi internaţional. Între raporturile de drept al comerţului internaţional şi
raporturile de drept comercial există asemănări esenţiale. Ambele categorii de
raporturi juridice prezintă un caracter patrimonial şi comercial, iar participanţii
la aceste raporturi au calitatea de comercianţi. În literatura juridică se susţine şi
o concepţie diferită şi anume că, dreptul comerţului internaţional ar fi un drept
autonom, creat de asociaţia internaţională a vânzătorilor şi cumpărătorilor, în
afara drepturilor naţionale şi deasupra statelor suverane.
Teste de autoevaluare
1. Definiţi locul Dreptului comerţului internaţional în sistemul de drept:
a) ramura sistemului de drept privat,
b) ramura sistemului de drept public;
c) ramura sistemului dreptului pozitiv.
2. Dreptul comerţului internaţional reprezintă:

a) ansamblul normelor care reglementează relaţiile comerciale internaţionale şi
relaţiile de cooperare economico şi tehnico ştiinţifică internaţionale;
b) ansamblul normelor de drept public;
c) ansamblul normelor juridice care formează conţinutul principal al dreptului
comerţului internaţional.
3. Raporturile juridice ale comerţului internaţional se stabilesc între:

a) între persoane fizice şi juridice; între state suverane şi egale în drepturi;
b) între instituţii şi state suverane şi egale în drepturi;
c) între două state suverane.
4. Enumeraţi subiectele dreptului comerţului internaţional:

a) persoane fizice şi juridice; statul;
b) societăţile comerciale internaţionale şi statul respectiv;
c) persoane fizice şi societăţi comerciale internaţionale.
5. Definirea obiectului dreptului comerţului internaţional pune în lumină

caracteristicile fundamentale ale raporturilor juridice de drept ale comerţului
internaţional astfel:
a) caracter patrimonial şi comercial internaţional;
b) caracter multinaţional;
c) caracter de intermediere şi interpunere.

Bibliografie minimală
Macovei, I. (2009). Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti: C.H. Beck,
pp. 10-15.
Macovei, I. (2009). Dreptul proprietăţii industriale. Bucureşti: All Beck, pp.
25-30.
Scurtu, Şt. (2003). Dreptul comerţului internaţional. Craiova: Editura
Universitaria, pp. 40-45.
Sitaru, D. A. (2013). Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti: Actami, pp.
126-129.

2. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
2.1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului comerţului internaţional ............ 22

2.1.1. Izvoare interne ...................................................................................................... 22
2.1.2. Izvoare internaţionale ........................................................................................... 24
2.2. Sisteme de drept contemporane ................................................................................. 32
2.2.1. Sisteme de tradiţie romanistă............................................................................... 32
Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 35
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2 .............................................................. 35
Bibliografie minimală ......................................................................................................... 36
 să defineşti izvoarele interne dreptului comerţului internaţional;

 să înţelegi izvoarele internaţionale ale dreptului comerţului;
 să descrii sistemele de drept contemporane;
 să defineşti uzanţele comerciale.
Nicu Duret Izvoarele dreptului comerţului internaţional
2.1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului comerţului

internaţional
2.1.1. Izvoare interne
În definirea izvorului dreptului comerţului internaţional trebuie avute în vedere
atât elemente generale, comune izvoarelor tuturor ramurilor de drept, cât mai
ales elemente specifice acestei discipline juridice.
Trebuie avut în vedere că normele dreptului comerţului internaţional nu se
prezintă într-o formă nudă, ci au întotdeauna o formă exterioară – în mod firesc
de element juridic - izvorul dreptului comerţului internaţional este definit şi ca
izvor formal, care ne ajută să înţelegem forma de exprimare a normei de drept al
Astfel, izvorul dreptului comerţului internaţional este forma prin careconţinutul
perceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, impunându- se ca model
de urmat în relaţiile comerciale internaţionale.
Izvoarele interne – pot fi clasificate în două mari categorii: a) Izvoare specifice,
conţinând în marea majoritate, norme destinate reglementării raporturilor din
comerţul internaţional şi b) Izvoare nespecifice, constituite din actele normative
care interesează în primul rând alte ramuri de drept, dar care conţinşi norme de
drept ale comerţului internaţional.
Izvoarele interne se caracterizează printr-o sporire a volumului de norme
materiale. Prin perfecţionarea legislaţiilor naţionale, relaţiile comerciale
beneficiază, pe lângă normele conflictuale, de o reglementare proprie; izvoarele
interne însă, nu deţin o supremaţie în cadrul dreptului comerţului internaţional.
Insuficienţa surselor interne şi importanţa elementului de extraneitate a
determinat o reglementare internaţională. Această reglementare a modificat
raportul dintre izvoare şi a configurat originalitatea disciplinei.
În sistemele juridice ale statelor, izvoarele interne sunt legea şi jurisprudenţa. În
literatura de specialitate se subliniază locul primordial al Legii comerciale
în ansamblul izvoarelor interne ale dreptului comerţului internaţional. Fără
îndoială, legea comercială naţională este considerată primordială datorită
faptului că: este emisă sub imperiul cerinţelor realităţii comerciale percepute la
nivel naţional; stipulează îmbinarea intereselor naţiunii respective cu interesele
altor naţiuni; are forţa juridică cea mai mare, subordonează alte acte normative
emise pe teritoriul naţional privind relaţiile comerciale ale ţării respective cu alte
ţări.
Legea comercială naţională poate îmbrăca trei forme de exprimare:
1. Coduri comerciale în care sunt stipulate şi norme privind raporturile
juridice comerciale internaţionale (un asemenea cod este cel în vigoare în
România şi în alte ţări, care reglementează raporturile comerciale, în general,
cuprinzând atât norme privind schimburile comerciale interne, cât şi norme
privind schimburile comerciale internaţionale); 2. Coduri de comerţ exterior; 3.
Legile speciale.
Codul de comerţ exterior stipulează norme juridice care se referă nemijlocit la
schimburile comerciale internaţionale. Prin selectarea şi gruparea normelor

juridice aplicabile în comerţul internaţional, aceste reglementări de ansamblu

se materializează într-un cod comercial special sau un cod de comerţ
internaţional. De exemplu, Codul Comercial Uniform al Statelor Unite ale
Americii, adoptate de statele federale în 1962, cu excepţia statului Louisiana,
care se distinge printr-o legislaţie de inspiraţie franceză.
Codurile de comerţ exterior asigură sistematizarea legislaţiei din acest domeniu,
care - în cele mai multe cazuri - este răspândită în mai multe acte normative.
Legile speciale – reglementează relaţiile comerciale cu ţările care nu au adoptat
încă un Cod Comercial Uniform sau un Cod de Comerţ Exterior.Legile speciale,
la rândul lor se împart în două categorii: legi care conţin norme cu caracter
general în domeniul comercial, inclusiv norme care reglementează raporturile
juridice comerciale internaţionale, şi legi care conţin norme care reglementează
raporturile de comerţ internaţional
În literatura juridică s-au enunţat trei condiţii ca legea naţională să fie aplicată
unui raport juridic de comerţ internaţional: a. subiecţii raportului juridic să nu
fi desemnat ca lex contractus o altă lege naţională; b. Unul din subiecţii
raportului juridic să fie resortisant al ţării căreia aparţine legea respectivă; c.
aplicarea acelei legi naţionale să fie acceptată de ambii subiecţi ai raportului
juridic.
Această succintă analiză duce la concluzia că cea mai potrivită soluţie ar
constitui-o elaborarea unui Cod de comerţ exterior, care să ofere acea
reglementare de ansamblu, în măsură a facilita activitatea atât de complexă şi
diversificată în acest domeniu.
În primul articol al Codului comercial român se stipulează în mod expres faptul
că, în comerţ se aplică normele din acest cod, iar acolo unde aceste norme nu
dispun „se aplică Codul civil”.
Astfel, în toate cazurile în care nu există o dispoziţie expresă în legea comercială,
se aplică legea civilă care „constituie dreptul comun în materie”. Aşadar legea
civilă este norma generală, iar legea comercială norma specială, care are
prevalenţă asupra legii civile, potrivit principiului care guvernează materia.
Jurisprudenţa
Jurisprudenţa este ansamblul soluţiilor pronunţate de organele de jurisdicţie în
litigiile din competenţa lor şi reprezintă un al izvor intern al dreptului comerţului
internaţional.
Rolul de izvor de drept al jurisprudenţei este recunoscut în sistemele de common
law, sub forma precedentului judiciar. Există o identitate de optică, jurisprudenţa
este admisă în anumite condiţii ori prezintă numai un rol orientativ. Dinamica şi
finalitatea comerţului internaţional a determinat o schimbare de atitudine.
Manifestând o flexibilitate remarcabilă, practica judiciară şi arbitrară au impus
soluţii compatibile cu exigenţele relaţiilor comerciale internaţionale şi care, de
multe ori, diferă de cele din dreptul intern.
În cadrul comerţului internaţional jurisprudenţa are o valoare juridică deosebită
– contribuie la interpretarea şi adaptarea normelor juridice şi în unele cazuri

contribuie şi la formarea de reguli materiale. De exemplu, practica judiciară a

considerat clauza de arbitraj compromisorie, care este cuprinsă într-un
contract de comerţ internaţional, ca fiind autonomă faţă de contractul principal.
Datorită independenţei sale, clauza compromisorie poate fi supusă unei legi
proprii, iar nulitatea contractului principal nu se răsfrânge asupra valabilităţii
clauzei de arbitraj.
Sarcina de lucru 1
Identifică rolul şi importanţa izvoarelor interne ale comerţului
internaţional.
2.1.2. Izvoare internaţionale

Dat fiind caracterul de internaţionalitate al raporturilor juridice care fac obiectul
său de reglementare, principalele izvoare ale dreptului comerţuluiinternaţional
sunt convenţiile internaţionale. În măsura în care privesc comerţul internaţional
(lato sensu), aceste convenţii constituie izvoare specifice ale acestei materii
juridice.
În literatura de specialitate se consideră că ar constitui un izvor internaţional şi
arbitrajul comercial. Potrivit acestei concepţii, generalitatea şi frecvenţa
arbitrajului comercial internaţional se circumscrie puterii arbitrilor de a crea
norme de drept conflictuale şi materiale. În soluţionarea conflictelor de legi,
arbitrii pot aplica un sistem autonom şi naţional, care ar implica norme
conflictuale, calificări şi o ordine publică proprie. Arbitrii pot să înlăture
dispoziţiile necorespunzătoare din legile naţionale, să adapteze diferite legi ori
să ţină seama de existenţa unui drept corporativ.
Convenţia internaţională este o înţelegere convenită între două sau mai multe
state sau organizaţii internaţionale pentru reglementarea unor probleme
internaţionale. Conţinutul convenţiilor internaţionale îl formează drepturile şi
obligaţiile părţilor, precum şi conduita prin care acestea se obligă să o respecte
în aplicarea şi realizarea celor convenite.
Convenţiile internaţionale pot fi bilaterale sau multilaterale şi pot îmbrăca
forma tratatelor, pactelor, acordurilor, precum şi alte forme asupra cărora pot
conveni părţile. Stabilirea modalităţii de exprimare a drepturilor şi obligaţiilor
este un drept de opţiune suveran şi fiecare stat este îndrituit să decidă asupra celei
mai avantajoase şi convenabile modalităţi pentru realizarea schimburilor de
mărfuri sau servicii ori a diferitelor forme de cooperare.
Convenţiile bilaterale – aceste convenţii ocupă un loc foarte important în
ansamblul înţelegerilor comerciale internaţionale ale statelor, şi în cele mai
multe cazuri îmbracă forma tratatului sau a acordului comercial.

Astfel, tratatele comerciale sunt înţelegeri internaţionale care constituie un

cadru juridic în domenii de interes reciproc. Prin intermediul tratatelor
comerciale se asigură premisele necesare pentru promovarea şi dezvoltarea
relaţiilor economice dintre state. Experienţa demonstrează că tratatele
comerciale se încheie în domenii de interes reciproc, cum sunt: transportul
mărfurilor, tranzitul, regimul vamal etc. ; cu toate acestea ele au o frecvenţă
redusă.
Tratatele comerciale cuprind un număr de principii esenţiale. Ele reprezintă o
bază generală pentru schimburile de mărfuri dintre părţi şi, de obicei, se încheie
pe o perioadă mai mare de timp.
Dintre clauzele cele mai importante ale tratatelor comerciale amintim: clauza
naţiunii celei mai favorizate şi clauza regimului naţional.
În afara formei necondiţionate - care implică principiul egalităţii în acordarea
avantajelor convenite cu un stat terţ există forma condiţionată a clauzei naţiunii
celei mai favorizate, care implică principiul compensaţiei, în sensul că avantajele
convenite în relaţiile cu un stat terţ se pot extinde şi în relaţiile dintre părţile la
tratat numai în schimbul unor compensaţii reciproce ori acordării unor
facilităţi sau avantaje.
Acordul comercial - este o înţelegere bilaterală la care se recurge frecvent
pentru convenirea modalităţilor de desfăşurare a schimburilor comerciale între
două state şi nu numai, ci şi modalităţile de plată, astfel aceste acorduri sunt
numite şi „acorduri comerciale şi de plăţi”.
După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale sunt: pe termen scurt-1
an; pe termen mediu-3 ani; pe termen lung-5 ani. În baza acordului de durată se
încheie anual protocoale comerciale, care au un conţinut detailat.
Acordul comercial este alcătuit din două părţi: textul propriu-zis şi anexele.
Textul acordului comercial este format din titlu, preambul şi conţinut. În titlu se
precizează denumirea înţelegerii comerciale şi ţările participante; în preambul se
precizează obiectul , scopul încheierii acordului comercial, şi hotărârea părţilor
de a pune în aplicare prevederile acordului.
Conţinutul acordului comercial este format dintr-un număr de articole care se
referă, în principal, la următoarele probleme: mărfurile care fac obiectul
tranzacţiei; contingentele de mărfuri; modalitatea şi termenul de contractare a
mărfurilor pe sortimente; eliminarea restricţiilor cantitative, eliberarea licenţelor
de import export; reglementarea exporturilor; modul de efectuare a plăţilor;
soluţionarea litigiilor; modul de lichidare a acordului; valabilitatea, modul de
prelungire şi alte dispoziţii privind acordul comercial.
În cadrul acordurilor bilaterale, operaţiunile comerciale se realizează pe baza
contractelor de comerţ internaţional. Ele se realizează în conformitate cu legile
şi celelalte reglementări în vigoare în fiecare ţară.
Trimiterile frecvente ale acordurilor comerciale la legile şi reglementările în
vigoare se referă la dreptul administrativ, financiar, valutar, vamal şi nu la
dreptul comercial, civil sau conflictual. Astfel, condiţiile de validitate şi efectele
tranzacţiilor comerciale vor fi guvernate de legea contractului (lex contractus).

Articolele acordului comercial pot cuprinde şi unele prevederi speciale. În

cazul în care nu există convenţii separate, în acordul comercial vor fi
reglementate o serie de operaţiuni, cum ar fi, prelucrarea mărfurilor, prestaţiile
de servicii sau tranzitul.
Anexele acordului comercial au rolul de a interpreta şi exemplifica principiile
generale şi prevederile inserate în textul înţelegerii. Felul şi numărul anexelor
este determinat de specificul şi conţinutul acordului comercial.
Convenţiile multilaterale
Participarea reprezentanţilor statelor şi ai organizaţiilor internaţionale
specializate la negocierea convenţiilor multilaterale are o importanţă deosebită,
deoarece - numai pe această cale - se pot identifica şi promova normele cele mai
adecvate pentru a asigura uniformizarea reglementărilor din domeniuldreptului
Sarcina de lucru 2
Selectează şi descrie în fraze minimale (3) izvoarele internaţionale
În contextul relaţiilor dintre state, convenţiile multilaterale pot avea un caracter

mondial ce interesează toate statele membre ale comunităţii, cum ar fi Acordul
privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ, încheiat la Marrakech la
15 aprilie 1994.
Convenţiile multilaterale, în funcţie de anumite interese, pot avea şi un caracter
regional, în acest caz, participă numai un grup de state, cum ar fi Tratatul de la
Maastricht asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992.
Principalele înţelegeri multilaterale adoptate în domeniile comerţului
internaţional vizează următoarele:
a) convenţii privind contractele comerciale internaţionale:
- Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958, referitoare la legea aplicabilă
transferului proprietăţii, în cazul vânzării cu caracter internaţional de obiecte
mobile corporale;
- Convenţia de la Haga din 14 martie 1978, cu privire la legea aplicabilă
contractelor de intermediere şi de reprezentare;
- Convenţia de la Geneva din 17 februarie 1983, privind reprezentarea în
vânzarea internaţională de mărfuri;
- Convenţia privind leasingul financiar internaţional, încheiată la Ottawa, la 22
mai 1988;
- Convenţia privind contractul internaţional de factoring, încheiată la Ottawa,
la 28 mai 1988;

- Convenţia Naţiunilor Unite privind cesiunea de creanţă în comerţul

internaţional, adoptată la New York, la 12 decembrie 2001;
b) Convenţii asupra instrumentelor de plată:
- Convenţia de la Geneva din 7 iunie 1930, cuprinzând legea uniformă asupra
cambiei şi biletului la ordin;
- Convenţia de la Geneva din 19 martie 1931, cuprinzând legea uniformă
asupra cecului;
- Convenţia de la Geneva din 7 iunie 1930 relativa la dreptul de timbru în
materie de cambie şi bilet la ordin;
- Convenţia Naţiunilor Unite, privind cambiile internaţionale şi biletele la
ordin internaţionale, încheiată la New York, la 9 decembrie 1988.
c) convenţii cu privire la modalităţile de plată:
- Convenţia Naţiunilor Unite privind garanţiile independente şi acreditivul
stand-by, încheiată la New York, 11 decembrie 1995.
d) Convenţii referitoare la transporturi:
- Convenţia internaţională pentru unificarea unor reguli privitoare la
privilegiile şi ipotecile maritime, încheiată la Bruxelles, încheiată la 10 aprilie
1926;
- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, încheiată
la Hamburg, la 31 martie 1978;
- Convenţia privind contractul de transport de mărfuri în navigaţia
interioară(C.M.N.I.), încheiată la Budapesta, la 3 octombrie 2000
- Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe
şosele (C.M.R.), încheiată la Geneva, la 9 mai 1956;
- Convenţia cu privire la transporturile internaţionale feroviare(C.O.T.I.F.),
încheiată la Berna, la 9 mai 1980;
- Convenţia pentru unificarea anumitor reguli relative la transportul aerian
internaţional, adoptată la Montreal, 28 mai 1995;
- Convenţia privind aviaţia civilă internaţională, încheiată la Chicago, la 7
decembrie 1944;
- Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la transportul multimondial
internaţional de mărfuri, încheiată la Geneva, 24 mai 1980.
e) convenţii vamale:
- Convenţia vamală referitoare la transportul internaţional al mărfurilor sub
acoperirea carnetelor T.I.R., încheiată la Geneva, 14 noiembrie 1975;
- Convenţia vamală relativa la carnetul A.T.A. pentru admiterea temporară a
mărfurilor, încheiată la Bruxelles, 6 decembrie 1961.
f) Convenţii cu privire la licenţele de import şi de export:
- Acordul privind procedurile în materie de autorizaţii de import, încheiat la
Geneva, 12 aprilie 1979;
- Convenţia de la Paris, privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi
folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora, semnată la Paris, 13 ianuarie
1993;
- Protocolul împotriva fabricării şi traficului ilegal de arme de foc şi
componente ale acestora, precum şi de muniţii, adoptat la New York, 31 mai
2001, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii

transnaţionale organizate, încheiată la New York, 15 noiembrie 2002.
g) Convenţii privind proprietatea intelectuală:
- Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie
1883; România a aderat la această Convenţie prin Decretul-lege nr.2641 din 17
iunie 1920, ratificat prin Legea din 27 martie 1924. Prin Decretul nr.427 din 19
octombrie 1963, ţara noastră a aderat la textele revizuite de la Haga, Londra,
Lisabona, iar prin Decretul nr.1177 din 6 ianuarie 1969 a ratificat forma revizuită
de Stockholm, (B.Of.nr.1 din 6 ianuarie 1969;
- Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9
septembrie 1886; România a aderat la Convenţie prin Legea nr.152, promulgată
prin Decretul nr.1312/24.o3.1926. Forma revizuită de la Roma a fost ratificată
prin Decretul nr.1471/31.03.1935, iar forma revizuită de la Stockholm a fost
ratificată prin Decretul nr.549/31 iulie 1969;
h) convenţii asupra arbitrajului comercial internaţional:
- Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrare străine,
încheiată la New York, 1958, ratificată prin Decretul nr.186/1961 ) B. Of.
nr19/1961);
- Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii dintre state
şi persoane ale altor state, încheiată la Washington, 1965, ratificată prin Decretul
nr.62/1975 (B.O. nr.56/1975);
- Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, încheiată la Geneva,
1961, ratificată de România prin Decretul nr.281/1963, (B. Of. nr. 12/1963).
Uzanţele comerciale internaţionale
Uzanţele comerciale internaţionale sunt practici, atitudini, comportări, în general
nescrise, care prezintă un grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate, aplicate
între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe o zonă geografică
sau într-un domeniu de activitate comercială şi care, în funcţie de natura lor, pot
prezenta sau nu un caracter de izvor de drept.
În primul rând, uzanţele comerciale necesită un element obiectiv determinat de
o anumită practică, atitudine sau comportare.
Durata de timp – aşadar, o anumită vechime – este un element de esenţă a
uzanţelor. Perioada de timp pentru ca o practică să devină uzanţă, în sensul
juridic al acestei noţiuni, nu poate fi măsurată cu precizie, uzanţele fiind
rezultatul unui proces de acumulare de acte şi fapte care depinde de o extremă
varietate de factori concreţi. Elementul de vechime al uzanţelor trebuie să se
coroboreze, implicit, cu cele de repetabilitate, continuitate şi stabilitate. Uzanţele
prezintă un caracter colectiv, de generalitate şi impersonalitate, în sensul că se
aplică între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulăpe un anumit
teritoriu sau în comerţul cu o anumită categorie de produse, fără afi însă excluse
uzanţele generale.
Prin caracterul lor de generalitate şi impersonalitate, uzanţele se apropie de lege,
dar spre deosebire de acestea, care este expresia autorităţii statale, uzanţele sunt
opera participanţilor înşişi la comerţul internaţional. Pentru denumirea acestor
practici, legislaţia şi doctrina folosesc noţiunea de uzanţe

comerciale. Fără a intra în probleme de fond, unii autori preferă expresia de

uzuri comerciale.
Sarcina de lucru 3
Explică în trei fraze modul în care uzanţele comerciale internaţionale
influenţează aceasta ramură de drept.
Obişnuinţele stabilite între părţile contractante

Caracterul colectiv deosebeşte uzanţele comerciale de obişnuinţele stabiliteîntre
părţile contractante. Deosebirea dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de
numărul partenerilor care le aplică.
Obişnuinţele se formează în relaţiile reciproce dintre partenerii comerciali, iar în
contractele pe care le încheie, părţile pot introduce anumite expresii, care
exprimă atitudini sau comportări existente în activitatea lor comună. Printr-o
repetare constantă, expresiile folosite se transformă în clauze de stil, care, în
timp, devin subînţelese sau implicite în raporturile contractuale dintre părţi.
O prevedere cu privire la obişnuinţele stabilite între părţi există în Convenţia
de la Viena (1980), care precizează că părţile sunt legate de „obişnuinţele care
s-au stabilit între ele”, ca şi de uzanţele asupra cărora au consimţit (art.9. alin.1).
În termeni aproape identici, Principiile UNIDROIT, în art.1.9. alin.1, prevăd că
părţile sunt ţinute de orice uzanţă asupra căreia au consimţit şi „de practicile pe
care le-au stabilit între ele”. Comentariul la text precizează că o practică stabilită
între părţile unui anumit contract este obligatorie, cu excepţia cazuluiîn care
părţile au exclus expres aplicarea ei. Principiile furnizează şi un exemplu
sugestiv de obişnuinţă (practică) stabilită între părţi.
Clasificarea uzanţelor
Uzanţele comerciale pot fi clasificate în funcţie de aplicarea în spaţiu, sfera de
cuprindere, forţa juridică sau alte criterii.
După întinderea aplicării lor în spaţiu, uzanţele comerciale sunt interne şi
internaţionale. Uzanţele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar
cele internaţionale se utilizează în comerţul internaţional.
Din punct de vedere al sferei de aplicare, uzanţele comerciale sunt locale,
speciale şi generale. Uzanţele locale se aplică într-o localitate, port sau regiune
determinată, uzanţele speciale sunt configurate de ramura de activitate
comercială, obiectul contractului sau profesiunea părţilor. Uzanţele generale se
aplică ansamblului de relaţii comerciale internaţionale.

După forţa lor juridică, uzanţele se clasifică în: uzanţe normative şi

convenţionale.
Uzanţele normative (legale, de drept), denumite de regulă şi cutume au valoarea
unor norme juridice.
Uzanţele convenţionale, numite şi interpretative, completitive sau de fapt, se
încadrează în domeniul autonomiei de voinţă.
Uzanţele normative – prezintă primele două caractere juridice comune tuturor
uzanţelor, dar au, ca element specific, caracterul de izvor de drept; pe lângă
elementul obiectiv, uzanţele normative mai conţin şi un element subiectiv. Acest
element exprimă convingerea participanţilor că uzanţa corespunde unei obligaţii
juridice. Existenţa acestui sentiment de obligativitate juridică este o condiţie
necesară dar nu suficientă pentru ca o uzanţă să dobândească caracter de normă
juridică.
Proba uzanţelor normative beneficiază de regimul recunoscut dispoziţiilor
legale. Uzanţele normative nu trebuie să fie dovedite de către părţi. Datorită
identităţii de regim cu legea, se prezumă că judecătorul sau arbitrul cunoaşte
uzanţele normative şi este obligat să invoce uzanţele normative din oficiu.
Rolul uzanţelor normative este de a suplini legea sau de a completa legea
dispoziţiile legii. În unele cazuri uzanţele normative au ca scop să înlăture
aplicarea unor dispoziţii legale, care nu sunt de ordine publică în dreptul
internaţional.
Forţa juridică a uzanţelor normative este de principiu - în sistemele de drept care
le recunosc - similară cu cele conferite unei legi supletive speciale.
Această forţă juridică atrage după sine anumite consecinţe, pe de o parte, pe
planul raportului dintre uzanţele normative şi legea statală, iar pe de altă parte,
pe cel al relaţiei cu contractul. În ceea ce priveşte raportul dintre uzanţele
normative şi legea statală, se admite că aceste uzanţe prelevează asupra unei legi
supletive, datorită caracterului lor special.
În raport cu contractul, dat fiind faptul că izvorul autorităţii uzanţelor normative
nu îl constituie voinţa părţilor, uzanţele la care ne referim se impun părţilor
contractante, chiar dacă nu au fost acceptate(expres sau tacit) de acestea şi chiar
dacă ele nu le-au cunoscut.
Sunt acceptate ca uzanţe normative, de regula, cele ale porturilor, ale burselor
de mărfuri. Datorită caracterelor lor de vechime, de continuitate şi repetabilitate
pronunţate, o parte din aceste cutume au fost de-a lungul timpuluipreluate de
legiuitorii naţionali, fiind incluse în actele normative interne.
Uzanţele convenţionale – se încadrează în domeniul autonomiei de voinţă,
constituind astfel, expresia libertăţii contractuale a părţilor, şi, spre deosebire de
uzanţele normative, ele nu constituie izvor de drept.
Uzanţele convenţionale prezintă un element obiectiv sau material şi au un
caracter empiric, mobil şi colectiv.
Forţa juridică a uzanţelor convenţionale este aceea a unei clauze contractuale şi
reprezintă acordul de voinţă a părţilor contractante. Acordul părţilor se poate
manifesta în mod tacit sau implicit. În absenţa unui indiciu voinţei părţilor,

uzanţele se vor aplica în considerarea voinţei lor prezumate; tot părţile pot
înlătura aplicarea uzanţelor convenţionale prevăzând un contract, o clauză
contrară sau o altă reglementare.
Proba uzanţelor convenţionale se face de partea care le invocă. Pentru dovada
uzanţelor convenţionale se poate recurge la orice mijloc de probă, cum ar fi
culegeri de uzanţe, jurisprudenţă, atestate, certificate, martori, experţi.
Rolul uzanţelor convenţionale este de a interpreta, completa şi preciza conţinutul
contractului iar acţiunea lor se exercită în legătură cu negocierea, încheierea,
conţinutul şi executarea contractului.
Forme ale uzanţelor comerciale
Uzanţele comerciale pot fi exprimate în diferite forme. Astfel, în afacerile
comerciale internaţionale, uzanţele se concretizează, în principal, prin clauze
tip, contracte-tip şi condiţii generale.
Clauzele tip - uzanţele comerciale formulate sub forma clauzelor tip sunt
standardizate. Includerea în contracte a clauzelor tipizate permite simplificarea
operaţiunilor comerciale şi evitarea problemelor conflictuale.
În practică, uzanţele aplicate de către comercianţi prezintă accepţiuni diferite,
generând o stare de incertitudine, ce se răsfrânge asupra schimburilor
internaţionale. Pentru înlăturarea acestor dificultăţi, Camera de Comerţ
Internaţională de la Paris a realizat o interpretare a principalilor termeni
comerciali folosiţi în contractele de vânzare internaţională de mărfuri.
Sarcina de lucru 4
Identifică importanţa uzanţelor comerciale internaţionale.
În anul 1936, sub egida Camerei de Comerţ Internaţională, au fost publicate

regulile Incoterms, fiind actualizate şi întregite în anii 1967, 1976, 1980, 1990,
2000.
Prin aceste reguli se determină raporturile dintre vânzător şi cumpărător,
precizându-se obligaţiile lor minime. Principalele reglementări ale acestor reguli
se referă la predarea mărfii vândute, transferul riscurilor contractuale,
repartizarea cheltuielilor între partenerii contractuali, formalităţile privind
trecerea mărfii peste frontieră.
Contractele –tip – cuprind clauze uniforme care se întemeiază, în principal, pe
uzanţele existente în comerţul internaţional.
În contractele-tip clauzele esenţiale sunt prestabilite, configurând cadrul juridic
al realizării operaţiunilor comerciale. Datorită formei lor preconstituite, părţile

urmează numai să individualizeze un anumit tip de contract, cu date concrete:

părţile, cantitatea mărfii, preţul, modalitatea de plată.
Modificarea sau completarea clauzelor stipulate în contractele - tip, pot fi
realizate de către părţi. Prin contrast, această prerogativă nu este recunoscută în
contractele de adeziune, astfel, partea care aderă, nu poate deroga de la clauzele
incluse în conţinutul contractului.
Contractele-tip se elaborează de către una din părţile contractante, de asociaţiile
internaţionale sau de organizaţii neutre. În această materie, o importanţă
deosebită prezintă contractele-tip redactate de Comisia Economică pentru
Europa Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Condiţiile generale – prin condiţiile generale se precizează principalele
elemente ale contractelor de acelaşi tip într-o anumită ramură a comerţului
internaţional. Înţelegerea comercială se încheie în baza condiţiilor, care, prin
integrarea lor, devin clauze ale contractului.
Pentru evitarea unor situaţii inechitabile, în care condiţiile generale conţin
contracte de adeziune, orice clauză îndoielnică se va interpreta în favoarea părţii
care se obligă. În spiritul acestei soluţii, se consideră că eficienţa clauzelor din
condiţiile generale este condiţionată de cunoaşterea lor de către părţile cărora le
sunt propuse.
Rolul uzanţelor comerciale
Relaţiile comerciale internaţionale prezintă o dinamică proprie, care se
individualizează prin rapiditatea operaţiunilor. Permanentele schimbări impuse
de cerinţele pieţei internaţionale, nu este însoţită şi de elaborarea unei
reglementări corespunzătoare. Astfel, lacunele din legislaţia comercială se
răsfrâng şi pe plan contractual. De multe ori, nici părţile nu pot să prevadă, în
contractele pe care le încheie toate situaţiile care apar în derularea afacerilor
comerciale.
În absenţa unei reglementări adecvate a relaţiilor comerciale, practica
internaţională a creat anumite reguli nescrise, care acceptate de bună voie şi
aplicate în mod repetat, au devenit norme care se folosesc în comerţul
internaţional.
Prin adoptarea de condiţii uniforme, elaborarea contractelor-tip şi includerea în
contracte a unor condiţii generale de livrare, în practica internaţională s-arealizat
o unificare şi standardizare a uzanţelor comerciale.
Uzanţele comerciale se folosesc pentru a determina drepturile şi obligaţiile
părţilor prin completarea şi precizarea conţinutului contractului.
2.2. Sisteme de drept contemporane

2.2.1. Sisteme de tradiţie romanistă
Cea mai frecventă aplicaţie a relaţiilor comerciale internaţionale o au sistemele
de drept străine, care cârmuiesc raporturile juridice de drept al comerţului
internaţional, fie în temeiul alegerii făcute de părţile contractante, fie în temeiul
normelor conflictuale subsidiare dar obligatorii.

O primă clasificare în această materie distinge: sistemele de tradiţie romanistă

şi sistemele de common-law.
Sistemele de tradiţie romanistă, sunt rezultatul acceptării dreptului roman în
Europa, şi prin ţările europene, şi în alte ţări ale lumii. Ele au ca izvor principal,
legea, iar ca surse subsidiare jurisprudenţa, cutuma, uzanţele. Aceste sisteme de
tradiţie romanistă se clasifică la rândul lor în: sistem de inspiraţie franceză,
sistem germano-elveţiano-italian şi sistemul ţărilor nordice.
Sistemele de inspiraţie franceză au ca model Codul civil napoleonian din 1804.
El a fost introdus în mai multe ţări: Belgia, Luxemburg, Italia, România.
Sarcina de lucru 5
Selectează şi descrie rolul şi importanţa sistemelor de drept
contemporane.
Sub influenţa Codului francez, au fost elaborate coduri şi în alte ţări, cum sunt:
Spania, Portugalia, Venezuela, Bolivia, Chile.
În cadrul acestor sisteme de drept există şi coduri comerciale, care concep
dreptul comercial nu ca un drept al comercianţilor, ci ca un drept aplicabil unor
categorii de acte de comerţ, indiferent de profesia părţilor.
Subgrupa sistemului germano-elveţiano-italian, are la bază Codul civil german
din anul 1990, Codul civil elveţian din 1907 , Codul obligaţiilor din 1911, Codul
italian din 1942, care la rândul lor au influenţat alte coduri(cel turc şi celgrec).
Cât priveşte sistemele juridice din ţările nordice, ele se caracterizează ca un
sistem de tradiţie romanistă, dar cu puternice influenţe de common-law şi
germane.
Despre sistemul common-law, putem spune că este un sistem judecătoresc, nu
bazat pe obicei, aşa cum greşit se afirmă uneori; este în vigoare în Anglia şi Ţara
Galilor dar şi în S.U.A., Australia, Noua Zeelandă şi în alte ţări care s-au aflat
sub influenţă britanică. Acest sistem cuprinde trei ramuri: common-law stricto-
senso, equity; statutary-law.
Common-law stricto senso este format din mai multe reguli de drept stabilite
prin precedente judecătoreşti. Cu alte cuvinte, hotărârea judecătorească ne
spune care este regula de drept. Astfel, hotărârea judecătorească nu are numai
efect limitat la părţile în litigiu, ci ea leagă şi instanţa care a pronunţat-o, dar şi
instanţele inferioare, care sunt obligate ca în speţe similare să dea aceeaşi
soluţie. Motivele acestei hotărâri exprimă regula de drept care interesează şi ele
constituie substanţa precedentului. Din cauza faptului că sistemul common-law
este un sistem de drept judecătoresc, care se bazează pe precedentul judiciar,

culegerile de hotărâri judecătoreşti prezintă o mare importanţă, deoarece numai

cu ajutorul lor se poate afla care este dreptul englez într-o problemă sau alta.
Sistemul equity nu are un înţeles extralegal, ci constituie o ramură a dreptului
englez, aceasta din urmă, fiind formată din reguli de drept pronunţate de curţi
speciale anterior unificării jurisdicţiilor engleze, pentru completarea lacunelor
şi temperarea unor reguli de common-law. În cazul în care între o regulă de
equity şi una de common-law apar contradicţii, se dă prioritate regulii deequity.
Dintre regulile care interesează comerţul internaţional menţionăm pe cele
privind executarea în natură a contractului, care în sistemul de common- law nu
este posibilă sau cele privind viciile de consimţământ: violenţa fizică, eroarea,
violenţa morală şi leziunea, dolul.
Ultima subramură, statutary-law, cuprinde acele reguli de drept create prin legi
şi care în sistemul de drept englez se numesc statut sau act. Dreptul S.U.A.
, aparţine sistemului common-law. Nu există însă un common-law al Statelor
Unite, ci numai al statelor care compun federaţia. S.U.A., sunt o federaţie de
state cu competenţă divizată între federaţii şi statele care o compun, atât în
materie legislativă, cât şi în materie jurisdicţională. În materie comercială,
competenţa federală este destul de restrânsă.
Există doar competenţă în materie de faliment, de proprietate intelectuală şi
industrială, în materie de transporturi maritime. Majoritatea raporturilor
comerciale sunt de competenţa statelor, care au propriul sistem de common-
law şi de legi.
Există un cod comercial – Uniform Commercial Cod- adoptat de 49 de state, mai
puţin Louissiana (care a adoptat codul civil francez).O altă clasificarea a
sistemelor de drept ar putea fi aceea a sistemelor bazate pe dualitatea dreptului
privat şi aceea a sistemelor bazate pe unitatea dreptului privat. Dualitatea, o
întâlnim la sistemele de drept romaniste, caracterizate prin diviziunea drept civil-
drept comercial.
Rezumat
Prin specificul disciplinei, izvoarele dreptului comerţului internaţional sunt
interne şi internaţionale care cuprind norme de drept material şi norme
conflictuale în materie. Izvoarele internaţionale formează un cadru juridic,
necesar şi util care permite desfăşurarea normală a relaţiilor comerciale.
Datorită diversităţii legislaţiilor naţionale şi complexităţii operaţiunilor
comerciale, reglementarea internaţională nu este deplin conturată.
Principalele instituţii care asigură schimburile de mărfuri şi de servicii sunt
contractul, autonomia de voinţă şi arbitrajul. Recunoscute de sisteme de drept
ale tuturor statelor, aceste instituţii facilitează îmbinarea intereselor urmărite
de părţi şi certitudinea operaţiunilor comerciale.

1. Izvoarele interne ale Dreptului comerţului internaţional se clasifică în:
a. sisteme de drept contemporane;
b. izvoare nespecifice şi izvoare comerciale internaţionale;
c. izvoare specifice şi nespecifice.
2. Uzanţele comerciale pot fi clasificate, în funcţie de aplicarea în spaţiu,

sfera de cuprindere şi forţa juridică, astfel:
a. multinaţionale, generale şi normative;
b. convenţionale, interne şi internaţionale
c. interne, internaţionale, speciale şi generale; normative şi generale.
3. Uzanţele comerciale pot fi exprimate în diferite forme:

a. prin contracte internaţionale şi condiţii de fond;
b. prin clauze şi contracte tip / condiţii generale;
c. prin contracte –cadru.
4. Sistemele de drept străine, care cârmuiesc raporturile juridice de drept a

comerţului internaţional se clasifică în:
a. sistemul de tradiţie romanistă şi sistemul common-law;
b. sistemul equity şi statutary –law;
c. sisteme multinaţionale.
5. Sistemul common-law cuprinde:

a. common-law stricto-senso şi common-equity / statutary.law;
b. sistemul ţărilor nordice;
c. sistemul de tradiţie romanistă.
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2
Identifică în cadrul dreptului comerţului internaţional:
 izvoarele internaţionale;
 importanţa obiectului dreptului comerţului internaţional;
 felul normelor.
Compară şi explică apoi prin frazare (câte 5 fraze pentru fiecare element) care
sunt elementele specifice sistemelor de drept contemporane.
Nota bene. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data
anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin
acesta sau prin platforma eLearning.

pp. 47-59.
55-61.
160-170.

3. SUBIECTELE RAPORTURILOR JURIDICE DE
DREPT AL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
3.1. Comerciantul – persoană fizică .................................................................................. 38

3.1.1. Noţiunea de comerciant-persoană fizică ............................................................. 38
3.1.2. Capacitatea comerciantului persoană fizică ....................................................... 39
3.1.3. Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii.............................................................. 39
3.1.4. Statutul juridic al comerciantului ....................................................................... 42
3.2. Societăţile comerciale .................................................................................................. 45
3.2.1.Consideraţii generale privind societăţile comerciale .......................................... 45
3.2.2. Constituirea societăţilor comerciale .................................................................... 46
3.2.3. Clasificarea societăţilor comerciale ..................................................................... 52
3.2.4. Administrarea societăţii ....................................................................................... 58
3.2.5. Constituirea societăţii ........................................................................................... 63
3.3. Alte subiecte de naţionalitate română........................................................................ 65
3.3.1. Regiile autonome ................................................................................................... 65
3.3.2. Organizaţiile cooperatiste .................................................................................... 65
3.3.3. Asociaţiile în participaţie ...................................................................................... 66
3.3.4. Grupurile de interes economic de naţionalitate română ................................... 67
3.4. Statul român, subiect de drept al comerţului internaţional .................................... 68
3.4.1. Consideraţii introductive...................................................................................... 68
Rezumat ............................................................................................................................... 69
Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 69
Bibliografie minimală ......................................................................................................... 70
 să defineşti societăţile comerciale;

 să identifici comerciantul persoană fizică;
 să cunoşti asociaţiile familiale şi grupurile de interese;
 să înţelegi noţiunea de regie autonomă.
Nicu Duret Subiectele raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional
3.1. Comerciantul – persoană fizică

3.1.1. Noţiunea de comerciant-persoană fizică
Subiectele de naţionalitate română ale dreptului comerţului internaţional sunt
supuse, în principal, dispoziţiilor de drept comun - respectiv de drept comercial
intern, şi, în completare, de drept civil - aplicabile pentru fiecare categorie de
subiecte în parte.
În categoria subiectelor de naţionalitate română ale raporturilor juridice din
comerţul internaţional intră, în principal, cele care au calitatea de comercianţi,
adică comercianţii, persoane fizice şi societăţile comerciale.
La aceste două categorii principale de subiecte se adaugă şi alte categorii de
comercianţi, şi anume regiile autonome(inclusiv şi organizaţiile cooperatiste),
şi alte entităţi juridice, cum ar fi: asociaţiile în participaţie, asociaţiile familiale
şi unele persoane juridice fără scop lucrativ.
În conformitate cu Legea nr. 507/2002 sunt comercianţi persoane fizice cetăţeni
români sau cetăţeni ai statelor membre U.E. şi ai celorlalte state aparţinând
spaţiului economic european care desfăşoară activitate economică independentă
sau constituie asociaţii familiale.
În doctrina de specialitate, de-a lungul timpului, s-au conturat două concepţii
fundamentale cu privire la noţiunea de comerciant.
Astfel, într-o concepţie obiectivă, calitatea de comerciant poate fi definită
pornind de la natura faptelor pe care le săvârşeşte acea persoană. Concret, în
măsura în care o persoană realizează fapte de comerţ, calificate astfel de lege, ea
are calitatea de comerciant.
Vizavi de concepţia subiectivă (specifică dreptului german), o persoană fizică
are calitatea de comerciant în măsura în care are numele sau firma înregistrate în
registrul comerţului. Înregistrarea comerciantului creează o prezumţie absolută
în favoarea acestuia în sensul dobândirii calităţii de comerciant, indiferent dacă
săvârşeşte sau nu fapte de comerţ.
Condiţii impuse comerciantului persoană fizică
În doctrina de specialitate, condiţiile care trebuie să le îndeplinească persoana
fizică în calitate de comerciant au fost grupate în două categorii:
a) condiţii referitoare la persoană, care la rândul lor sunt de două feluri:
- condiţii necesare protejării persoanei care este interesată în realizarea
faptelor de comerţ;
- condiţii necesare protejării intereselor generale, respectiv protejării
interesele oricărui terţ.
b) Condiţii referitoare la activitate, care presupune cu necesitate îndeplinirea
faptelor(actelor) de comerţ cu titlul de profesie.
- persoana fizică să aibă capacitatea juridică cerută de lege;
- persoana fizică să exercite în mod obişnuit cu titlu de profesie fapte de
comerţ;
- comerţul astfel desfăşurat să se fi realizat în nume propriu;
- activitatea comerciantului să aibă drept scop obţinerea de profit

excluzându-se, de principiu, activitatea nelucrativă;
- comerciantul persoană fizică să acţioneze asumându-şi integral riscul
comerţului său;
- comerciantul persoană fizică să fi fost autorizat în condiţiile legii.
3.1.2. Capacitatea comerciantului persoană fizică
O persoană fizică dobândeşte capacitatea de a fi comerciant de la împlinirea
vârstei de 18 ani (Legea nr.507/2002).
Din textul de lege rezultă că minorul nu poate desfăşura activitatea comercială
şi deci nu poate avea calitatea de comerciant. Nici minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, cu vârsta între 14-18 ani, nu poate fi comerciant, chiar dacă,
pentru unele acte juridice (ex. Contractul de muncă), minorul are capacitate
deplină de exerciţiu începând cu vârsta de 16 ani, nefiind nevoie de încuviinţarea
prealabilă a reprezentantului legal.
Conchidem prin a spune că:
- comercianţii persoane fizice pot presta activităţi economice în mod
independent numai de la vârsta de 18 ani, de la această vârstă dobândind
capacitate comercială;
- persoanele fizice pot presta activitate în cadrul asociaţiilor familiale de la
vârsta de 16 ani, în calitate de angajaţi proprii (aşa cum îi defineşte Legea nr.
507/2002 în cuprinsul art. 3 alin. 1), cu condiţia să nu aibă calitatea de
reprezentanţi ai acelor asociaţii familiale.
Pe aceeaşi linie de idei, se consideră că nu au capacitatea de comercianţi nici
interzişii judecătoreşti, atâta vreme cât nici aceştia nu au capacitate deplină de
exerciţiu, neavând practic discernământul faptelor pe care le realizează, datorită
stării de alienaţie mintală.
3.1.3. Incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii
Chiar dacă o persoană are capacitatea de a exercita un comerţ în nume propriu,
anumite legi speciale pun în discuţie o serie de incompatibilităţi sau decăderi,
ce nu permit sau nu mai permit ca acea persoană să devină comerciant.
Incompatibilităţi – nu pot fi comercianţi, datorită funcţiei pe care o deţin:
- parlamentarii;
- funcţionarii publici, în condiţiile specifice impuse de statutul propriu;
- magistraţii (judecătorii, procurorii);
- militarii etc.
Totodată, nu pot fi comercianţi datorită profesiei, acele persoane care exercită
profesiuni liberale.
- avocaţii;
- notarii;
- medicii etc.

Sarcina de lucru 1
Explică în trei fraze condiţiile pentru a deveni comerciant-persoana
fizică.
Decăderile - au în vedere faptul că o persoană poate deveni comerciant în

măsura în care în cadrul profesiei respective(de comerciant) reputaţia sa nu este
atinsă de săvârşirea unor fapte ce l-ar putea face nedemn pentru o astfel de
calitate.
În acest sens, potrivit dispoziţiilor legale, persoanele care au fost condamnate
penal pentru una din faptele(infracţionale) prevăzute de lege – art.1 lit. i)- p) din
Legea nr. 12/1990, modificată – nu mai pot exercita profesiunea de
comerciant; evident trebuie să existe o hotărâre judecătoreascăprin care să se fi
interzis condamnatului exercitarea profesiei de comerciant, ca o pedeapsă
complementară (în condiţiile art.64 C. penal).
Interdicţiile - pot fi legale sau convenţionale.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face obiectul
comerţului particular (privat) şi care sunt monopol de stat (ex. prelucrarea
tutunului, prospectarea şi extracţia cărbunelui, a minereurilor feroase), sau
activităţi care sunt considerate infracţiuni (ex. fabricarea sau comercializarea
unor droguri sau narcotice în alt scop decât cel medical).
Interdicţiile convenţionale – sunt stabilite sub forma clauzelor inserate în
contract şi produc efecte între părţile contractante. De exemplu, într-un contract
de vânzare a fondului de comerţ se poate stabili o clauză prin care vânzătorul
fondului de comerţ se obligă ca o anumită perioadă de timp, să nu facă acelaşi
gen de comerţ sau să nu se restabilească în acel loc pentru a exercitareaaceluiaşi
comerţ.
Tot astfel, interdicţiile convenţionale pot rezulta din clauze de exclusivitate, prin
care un distribuitor se obligă faţă de producător să nu vândă decât anumite
produse(în speţă, cele fabricate de producător), deci distribuitorul este
incompatibil de a „desface” alte categorii de produse.
Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege
O altă condiţie necesară exercitării activităţii de comerţ este obţinerea de către
comerciant a autorizaţiei prevăzute de lege.
Autorizaţia se eliberează la cerere de către primarii comunelor, oraşelor,
municipiilor, respectiv ai sectoarelor municipiului Bucureşti pe ale căror raze
teritoriale îşi au domiciliul persoanele fizice.
În cazul în care autorizaţia este solicitată de o persoană fizică ce nu are domiciliul
în România, competenţa eliberării unei astfel de autorizaţii revine

primarilor unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază persoana în cauză

îşi are reşedinţa.
Menţionăm astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea nr.
507/2002, pot desfăşura activităţi economice în mod independent, sau pot
constitui asociaţii familiale nu numai cetăţenii români ci şi cetăţenii statelor
membre ale Uniunii Europene şi ale celorlalte state aparţinând spaţiului
european.
Pentru obţinerea autorizaţiei, persoana fizică sau, după caz, reprezentantul
asociaţiei familiale trebuie să depună o documentaţie formată din:
- cazierul judiciar;
- copii ale actelor de identitate;
- certificatul medical;
- în cazul persoanelor fizice, cetăţeni străini, se vor depune actele din care să
rezulte locul de reşedinţă al acestora în România;
- documentele care să ateste calificarea profesională.
Un asemenea act este necesar pentru că una din condiţiile impuse de art. 4 alin.
1 din Legea nr. 507/2002, este existenţa unei calificări corespunzătoare
desfăşurării activităţii economice pentru care se solicită autorizaţia.
În vederea dovedirii profesionale, legea impune depunerea unor acte:
- diploma sau certificatul de absolvire a unei instituţii de învăţământ, eliberată
în condiţiile legii, în specialitatea pentru care se solicită autorizaţie;
- certificatul de absolvire a unei forme de pregătire profesională organizată în
condiţiile legii în vigoare;
- certificatul de competenţă profesională eliberat de instituţiile abilitate
conform legii în vigoare;
- cartea de meşteşug (care atestă pregătirea într-o anumită profesiune);
- orice alte acte, care în conformitate cu legea fac dovada pregătirii
profesionale în domeniul de activitate pentru care solicită autorizaţia.
Pentru ca cetăţenii străini să poată obţine autorizaţia pentru desfăşurarea unei
activităţi economice în mod independent sau pentru a deveni membru într-o
asociaţie familială este necesar să depună şi atestatul de recunoaştere şi
echivalare a diplomei sau certificatului de absolvire a unei forme de învăţământ
în specialitate, eliberat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin Centrul
Naţional de Recunoaştere şi echivalare a Diplomelor.
Exercitarea activităţilor economice fără autorizaţia emisă în condiţiile legii
constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.
Legea nr. 507/2002 impune principiul unicităţii autorizaţiei – astfel, conform art.
6 alin. 3, o persoană fizică, sau, după caz, o asociaţie familială nu au
dreptul de a deţine decât o singură autorizaţie.
Autorizaţia poate fi suspendată , în cazul în care titularul încalcă dispoziţiile
legii, sau anulată, în cazul în care intervine o renunţare la autorizaţie; cererea de
renunţare se adresează în formă scrisă aceloraşi autorităţi care au emis
autorizaţia, soluţionându-se în termen de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării

ei.
3.1.4. Statutul juridic al comerciantului

Comerciantul beneficiază de anumite drepturi dar are şi obligaţii, care împreună
formează conţinutul statutului juridic al acestuia. Dintre obligaţii cele mai
importante ale comerciantului fac parte,
- înregistrarea în registrul comerţului,
- întocmirea actelor comerciale.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată prin
Legea nr. 161/2003, comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului
să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursulexercitării şi la
încetarea comerţului să ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind
actele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Înmatriculările sau înregistrările în registrul comerţului se fac pe baza unei
încheieri a judecătorului delegat sau a hotărârii tribunalului în cazurile prevăzute
de lege.
Încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte
înregistrări în registrul comerţului sunt executorii de drept şi sunt supuse numai
recursului soluţionat de curtea de apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul
sau sediul comerciantului.
Pe parcursul exercitării comerţului, potrivit art.21 din Legea nr.26/1990,
republicată, comerciantul este obligat să evidenţieze în registrul comerţului toate
modificările privitoare la :
- donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra
fondului de comerţ;
- date privind identificarea împuternicitului;
- brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile
de origine, firma, emblema asupra cărora comerciantul persoană fizică are un
drept;
- hotărârea de divorţ a comerciantului şi aceea de partajare a bunurilor comune,
pronunţate în timpul exercitării comerţului;
- hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a comerciantului sau de
instituire a curatelei acestuia;
- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz,
precum şi înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
- hotărârea judecătorească de condamnare a comerciantului, administratorului,
pentru fapte care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate;
- orice altă modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 26/1990, republicată, în situaţia în care
comerciantul are sediul în străinătate şi înfiinţează în România sucursale şi/sau
filiale, este obligat să respecte dispoziţiile legale referitoare la înmatricularea,

menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din ţară.
O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în registrele
contabile a activităţii pe care o desfăşoară.
Sarcina de lucru 2
Identifică obligaţiile comerciantului - persoana fizică.
Potrivit Codului comercial, registrele obligatorii pentru comercianţi sunt:

registrul-jurnal, registrul inventar, registrul copier.
Registrele contabile, actele şi documentele care stau la baza înregistrărilor,
potrivit art.25 din Legea nr.82/1991, se păstrează timp de 10 ani, cu începere
de la data încheierii exerciţiului financiar, cu excepţia statelor de salarii care se
păstrează timp de 50 ani.
Alte obligaţii ale comercianţilor
Comercianţilor le mai revin şi alte obligaţii legate de activitatea contabilă, cum
ar fi: obligaţia de întocmire a situaţiilor financiare anuale.
În situaţia în care nu se respectă obligaţiile ce-i revin în legătură cu organizarea
şi conducerea contabilităţii, potrivit dispoziţiilor art.35 din Legea nr.82/1991,
republicată, comerciantul răspunde contravenţional pentru încălcarea
următoarelor norme:
- utilizarea şi reţinerea registrelor contabile,
- întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru
operaţiunile efectuate, păstrarea şi arhivarea acestora precum şi reconstituirea
documentelor pierdute, sustrase sau distruse,
- efectuarea inventarierii patrimoniului;
- întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale;
- întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare periodice stabilite de Ministerul
Finanţelor Publice;
- nedepunerea declaraţiilor din care să rezulte că, comercianţii nu au desfăşurat
activitate.
De asemenea, reprezintă contravenţie deţinerea de orice titlu de bunuri materiale,
titluri de valoare, numerar şi alte drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de
operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate.
Potrivit art. 37 din Legea nr. 82/1991, coroborat cu art. 289 şi art. 291 C. penal,
constituie infracţiune de fals intelectual efectuarea cu ştiinţă a unor înregistrări
inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a unor înregistrări în contabilitate, având
ca scop denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi
elementelor patrimoniale care se referă la bilanţul contabil.

Îndeplinirea la timp a obligaţiilor fiscale potrivit Codului fiscal, reprezintă o

altă principală obligaţie a comerciantului. Aceste obligaţii fiscale sunt:
- plata impozitului pe profit;
- plata impozitului pe venituri;
- plata T.V.A.-ului;
- alte taxe şi impozite datorate statului.
Nerespectarea acestor obligaţii duce la răspundere contravenţională sau penală,
conform prevederilor Legii nr. 87/1994, republicată, privind combaterea
evaziunii fiscale.
Evaziunea fiscală, reprezintă „sustragerea prin orice mijloace de la impunerea
sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice
române sau străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili”.
Organizarea şi conducerea de evidenţe duble, alterarea sau distrugerea de acte
contabile, în scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile sunt
infracţiuni şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor
drepturi (Legea nr. 11/1991 art. 1.). Aceeaşi lege, modificată şi completată de
Legea nr.298/2001 privind combaterea concurenţei neloiale, stabileşte faptele pe
care legiuitorul le califică ca infracţiuni neloiale (art. 5), respectiv:
a). folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau
model industrial, unei embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie
cu cele folosite legitim de alt comerciant;
b). punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a cărui
comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul
asupra calităţii produsului/serviciului,
c). folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere
a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu
acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de
comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate
agriculturii, care conţin produşi chimici noi,
d). divulgarea unor informaţii prevăzute la lit. c) cu excepţia situaţiilor în care
dezvăluirea acestor informaţii este necesară protejării publicului sau cu excepţia
cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile suntprotejate
contra exploatării neloiale;
e). divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţ,
fără consimţământul deţinătorului său legitim;
f). divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând
autorităţilor publice;
g). producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre
vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind
brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice etc., în scopul de a-i duce
în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.

Altfel spus, comerciantul care încalcă sau nesocoteşte dispoziţiile legale, privind
concurenţa cinstită sau loială poate să răspundă penal, contravenţionalşi civil,
prin plata unor despăgubiri pentru daunele pricinuite. Principalele practici de
concurenţă neloială pot fi grupate în următoarele categorii: confuzia,
denigrarea, dezorganizarea, acapararea clientelei prin oferirea de avantaje.
3.2. Societăţile comerciale

3.2.1. Consideraţii generale privind societăţile comerciale
Dispoziţiile Codului civil român, arată că societatea este un contract, prin care
două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a
împărţi foloasele ce ar putea deriva. Societatea comercială trebuie să aibă un
obiect licit şi să fie contractată spre folosul comun al părţilor ( art. 1491 şi art.
1492).
Orice societate are un scop lucrativ iar asociaţii pot urmări atât realizarea unor
beneficii cât şi foloasele de altă natură. Spre deosebire de reglementarea în
materie civilă, societatea comercială are personalitate juridică proprie – în
raporturile cu terţii şi faţă de asociaţi, societatea comercială este o persoană
juridică distinctă.
Societatea comercială se constituie prin voinţa asociaţilor exprimată în mod
liber. După dobândirea personalităţii juridice societatea comercială devine un
subiect de drept autonom şi rolul voinţei părţilor se estompează. Cu toateacestea,
originea contractuală se răsfrânge în organizarea şi funcţionarea societăţii
comerciale.
În doctrină, se consideră că societatea comercială are natură juridică dublă,
adică: contractuală şi instituţională, laturi ce se îmbină şi completează reciproc.
Noţiunea de societate comercială este folosită în legislaţiile statelor, în care
dreptul comercial are o existenţă de sine stătătoare. În celelalte legislaţii, nu
există o distincţie formală între societăţile civile şi cele comerciale.
Clasificarea societăţilor comerciale
O primă clasificare a societăţilor comerciale a fost realizată prin intermediul
Legii privind transformarea fostelor unităţi socialiste de stat în societăţi
comerciale şi regii autonome nr. 15/1990.
Astfel, această lege a încercat să facă o delimitare a societăţilor comerciale
ţinându-se cont de titularul de capital:
- societăţi cu capital integral de stat,
- societăţi cu capital mixt(de stat şi privat);
- societăţi cu capital integral privat.
După adoptarea Legii nr. 31/1990, s-a revenit la clasificarea societăţilor
comerciale după natura lor, în societăţi cu capitaluri şi societăţi de persoane.
Alături de societăţile de persoane şi cele de capital, ca societate de graniţă, care
împrumută atât trăsături specifice societăţilor de persoane cât şi de la cele de
capital, s-a constituit societatea cu răspundere limitată,societate care, în

special în actuala conjunctură social-economică din România, reprezintă forma

cea mai uzitată.
Ţinând cont de întinderea sau gradul răspunderii asociaţilor, societăţile
comerciale se divid în trei grupe: societăţi cu răspundere limitată, societăţi cu
răspundere nelimitată şi societăţi cu răspundere mixtă.
În societăţile cu răspundere nelimitată, obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nemărginită şi solidară a tuturor
asociaţilor(aici se include societatea în nume colectiv).
Sarcina de lucru 3
Explică şi identifică obiectul societăţilor comerciale.
În societăţile cu răspundere limitată, obligaţiile sociale sunt garantate numai

cu patrimoniul social. Acţionarii sau asociaţii răspund numai până la concurenţa
capitalului social subscris. În această grupă se află societatea anonimă pe acţiuni
şi societatea cu răspundere limitată.
În societăţile cu răspundere mixtă, obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi şi cu răspunderea limitată a asociaţilor comanditari, până la
concurenţa aportului lor - în această grupă se cuprind societăţile în comandită
simplă şi societăţile în comandită pe acţiuni.
În funcţie de forma de constituire, se cunosc mai multe tipuri de societăţi:

societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea în
participaţiune, societatea anonimă pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni
şi societatea cu răspundere limitată.
După provenienţa capitalului social se disting două tipuri de societăţi: societăţi
cu capital autohton, de stat sau privat, şi societăţi cu capital străin, sub forma
de investiţii directe.
Condiţiile de finanţare şi de funcţionare a societăţilor comerciale cu participare
străină prezintă anumite particularităţi, determinate de elementele de extraneitate
pe care le conţin.
3.2.2. Constituirea societăţilor comerciale
Societatea comercială se înfiinţează printr-un contract, care îi determină
structura originară. În funcţie de forma de constituire, actul constitutiv va
conţine, pe lângă contractul de societate şi un statut. Dacă societatea se
constituie prin voinţa unei singure persoane se întocmeşte numai statutul.
Prin contractul de societate, două sau mai multe persoane convin să desfăşoare
împreună o activitate comercială şi să aducă un aport, în vederea împărţirii
beneficiilor rezultate.
Contractul de societate se individualizează prin următoarele caractere juridice:

plurilateral, întrucât presupune mai multe persoane care lucrează în interes
propriu; cu titlu oneros, deoarece fiecare contractant urmăreşte obţinerea unui
avantaj, materializat în beneficii; consensual, pentru că se încheie prin simplul
acord de voinţă al asociaţilor, predarea bunurilor care constituie obiectul
aporturilor fiind numai un act de executare; comutativ, dat fiind că întinderea
prestaţiilor la care se obligă părţile este cunoscută din momentul încheierii
contractului; cu executare succesivă, fiindcă obiectul şi scopul contractului se
înfăptuiesc în timpul existenţei societăţii. Faţă de obligaţiile care revin părţilor,
contractul de societate reprezintă o uniune de interese.
Elementele specifice ale contractului de societate sunt: aportul asociaţilor,
exercitarea în comun a unor activităţi comerciale şi realizarea de beneficii,
care se împart între asociaţi.
Aportul asociaţilor – pentru constituirea capitalului social, asociaţii sunt ţinuţi
să aducă aporturile la care s-au obligat.
Prin aport se înţelege obligaţia asumată de fiecare asociat de a preda un anumit
bun, însă potrivit sensului juridic al noţiunii, obligaţia de dare sau facere nu
implică imediata prestare a bunului în momentul încheierii contractului;
asociatul se obligă a preda ulterior bunul promis.
Obligaţia de aducere a aportului există pentru toţi asociaţii. Contribuţia
asociaţilor la formarea capitalului social nu este necesar să fie de valoare egală
sau de aceeaşi natură. Obiect al aportului poate fi orice bun mobil sau imobil,
corporal sau incorporal, care prezintă valoare economică. Aportul poate consta
într-un fond de comerţ, un brevet de invenţie, o marcă de fabrică, un drept de
concesiune, dacă nu are caracter strict personal, un credit personal sau comercial
etc.
Aporturile pot fi în numerar, în natură sau în industrie.
Sumele de bani fiind necesare începerii activităţii, aporturile în numerar sunt
obligatorii la constituirea oricărei forme de societate.
Aporturile în natură sunt acceptate la toate formele de societate comercială. Ele
se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea
efectivă a bunurilor. Asociatul poate aduce bunul în societate cu titlu de
proprietate, uzufruct sau uz. În absenţa unei stipulaţii contrare, bunurile aduse
aport societăţii devin proprietatea acesteia, din momentul înmatriculării în
registrul comerţului.
Prin aporturile în industrie se înţelege munca sau activitatea personală pe care
asociatul se obligă să o desfăşoare în societate. Astfel, asociatul pune la
dispoziţia societăţii cunoştinţele sau tehnicile sale profesionale – aportul în
muncă nu este cuprins în capitalul social, întrucât nu poate constitui un element
al gajului creditorilor sociali.
Aporturile în muncă se pot aduce de către asociaţi în societatea în numecolectiv
şi în societatea în comandită simplă. În schimbul aportului în muncă, asociaţii au
dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a activului social, fiind însă
obligaţi să participe şi la pierderi.

Capitalul social – nu coincide cu patrimoniul societăţii comerciale, acestea fiind

distincte şi opuse.
Suma totală a aporturilor aduse de părţi la constituirea societăţii formează
capitalul social. Cu respectarea formelor legale, capitalul social se exprimă în
monedă şi reprezintă o cifră contractuală, care se stabileşte la înfiinţarea
societăţii. Capitalul social nu poate fi modificat decât în cazurile prevăzute de
lege, printr-o decizie a adunării generale. Capitalul social se înscrie în bilanţul
societăţii: la pasiv capitalul social este concretizat printr-un post fix, iar la activ
de un fond echivalent de bunuri.
Capitalul social reprezintă măsura drepturilor asociaţilor, regulatorul raporturilor
cu terţii şi gajul general al creditorilor sociali. În conformitate cu mărimea
capitalului social, se determină beneficiile şi se calculează rezervele.
Patrimoniul societăţii - reprezintă ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care au
valoare economică. Patrimoniul societăţii este o universalitate juridică, ce există
distinct de elementele sale componente şi independent de conţinutul său concret.
Spre deosebire de capitalul social, care nu are o existenţă reală, în compunerea

patrimoniului intră toate bunurile societăţii. Evidenţiat în bilanţul societăţii,
patrimoniul cuprinde activul social sau fondul social şi pasivul social. În funcţie
de activitatea comercială a societăţii, compoziţia şi valoarea patrimoniului este
variabilă şi nu fixă.
Realizarea şi împărţirea beneficiilor. Prin exercitarea unei activităţi comune,
orice societate comercială urmăreşte realizarea de profituri. În funcţie de
rezultatele concrete înregistrate în societate, toţi asociaţii trebuie să participe la
împărţirea beneficiilor, cât şi la suportarea pierderilor.
Pin prisma acestor reguli, actul constitutiv nu permite clauza contractuală prin
care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor ori potrivit căreia unul sau
mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi.
Beneficiile reprezintă diferenţa dintre activul şi pasivul societăţii comerciale şi
se constată prin întocmirea, în condiţiile legii, a situaţiei financiare anuale. La
societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii au obligaţia de
a constitui din beneficiile nete rezerve legale.
Beneficiile se împart asociaţilor sub formă de dividende şi se plătesc din
beneficiul net al societăţii comerciale. Beneficiul net se obţine prin scăderea
din beneficiul real a cheltuielilor şi cotelor prevăzute pentru fondul de rezervă
şi amortizare.
Dividendele se plătesc numai atunci când există beneficii care depăşesc capitalul
social. Pentru existenţa unei plăţi valabile, beneficiile trebuie să fie reale şi utile,
iar cuantumul lor să se stabilească în modul precizat prin contractul de societate
sau prin statut.
Dividendele reprezintă pentru asociat un drept social. De la data aprobării
situaţiilor financiare anuale, dreptul la beneficii se transformă într-un drept de
creanţă exigibil împotriva societăţii. Tot de la această dată, suma care revine
asociatului nu mai face parte din patrimoniul societăţii comerciale. Dacă

societatea este declarată în stare de faliment, asociatul se poate înscrie la masa

falimentară.
Împărţirea beneficiilor se face în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în actul
constitutiv, iar în absenţa acestora, partea de beneficii ce se acordă fiecărui
asociat va fi proporţională cu cota de participare la capitalul social vărsat.
Condiţiile de fond ale contractului de societate
Condiţiile de validitate ale contractului de societate sunt capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza.
Pentru a participa la o societate comercială, trebuie îndeplinită condiţia de a avea
capacitate deplină de exerciţiu. Întrucât formarea capitalului social presupune
subscrierea aportului, încheierea contractului de societate implică un act de
dispoziţie.
Consimţământul asociaţilor trebuie să exprime intenţia de asociere pentru a
constitui o societate comercială; intenţia părţilor de a colabora în desfăşurarea
unei activităţi comerciale reprezintă un element specific, iar în absenţa
conlucrării părţilor, contractul de societate nu există.
Voinţa asociaţilor trebuie să fie conştientă şi liber exprimată, să fie făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice şi să nu fie afectată de viciile de
consimţământ.
Obiectul contractului îl formează prestaţiile la care se obligă asociaţii, prestaţii
ce se concretizează prin aporturile ce se aduc pentru constituirea capitalului
social. În cadrul societăţii, prin obiect se înţelege activitatea ce urmează să fie
desfăşurată în vederea efectuării de acte de comerţ. Obiectul societăţii este
prevăzut în actul constitutiv şi permite delimitarea societăţilor comerciale de cele
civile. Activităţile comerciale pot privi comerţul, producţia, executarea de
lucrări, prestarea de servicii.
Obiectul societăţii comerciale trebuie să fie determinat, licit şi să nu contravină
ordinii publice. În cazul nerespectării cerinţelor legale, contractul fiind afectat în
întregul său, sancţiunea va fi nulitatea absolută a actului constitutiv.
Sarcina de lucru 4
Identifică modul de constituire a societăţilor comerciale.
Cauza contractului constă în realizarea unei activităţi comerciale, cu scopul

de a obţine beneficii destinate a fi împărţite între toţi asociaţii.
În conformitate cu dispoziţiile dreptului comun, cauza contractului de societate
licită şi morală; nerespectarea acestora duce la sancţionarea cu nulitatea absolută
a contractului de societate.

Condiţiile de fond ale contractului de societate

Contractul de societate se încheie sub semnătură privată, fiind semnat de toţi
asociaţii. Dacă societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică, actul
constitutiv se semnează de către fondatori.
Forma autentică a contractului de societate reprezintă o condiţie ad validitatem;
nerespectarea formei impuse de lege atrage nulitatea absolută.
După ce actul constitutiv dobândeşte data certă sau este autentificat, se va solicita
efectuarea înregistrării societăţii la oficiul registrului comerţului, înregistrare ce
se va realiza în baza unei încheieri a judecătorului delegat sau a unei hotărâri
judecătoreşti irevocabile, în afară de cazul în care legea prevede altfel. Odată
înmatriculată, societatea va primi certificatul de înregistrare, conţinând numărul
de ordine în registrul comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de către
Ministerul Finanţelor Publice. Înmatricularea societăţii în registrul comerţului
presupune şi autorizarea funcţionării acesteia.
Orice modificarea intervenită în actul constitutiv al societăţii comerciale este
supusă formalităţilor de publicitate. Astfel, actul constitutiv poate fi modificat
prin hotărârea adunării generale, adoptată în condiţiile legii, printr-un act
adiţional la actul constitutiv ori prin hotărârea instanţei judecătoreşti, în cazul
excluderii sau retragerii unui asociat.
Modificările care ar putea surveni în cadrul actului constitutiv al unei societăţi
comerciale pot privi persoana asociaţilor, denumirea societăţii, sediul societăţii,
obiectul de activitate, transmiterea părţilor de interes sau a părţilor sociale, forma
societăţii, fuziunea cu alte societăţi, divizarea societăţii, înfiinţarea de sucursale
ale societăţii, prelungirea duratei societăţii, dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Personalitatea juridică a societăţii comerciale

Societatea comercială constituită în mod legal, cu îndeplinirea condiţiilor de
fond şi formă stabilite, dobândeşte personalitate juridică.
Din momentul recunoaşterii personalităţii juridice, societatea comercială are o
firmă, un sediu social, o naţionalitate, un patrimoniu propriu, o voinţă
socială şi o capacitate juridică specifică.
Firma - societatea comercială are un nume propriu, care se menţionează pe firma
socială. În legislaţiile comerciale, sub numele de „firmă” sunt reglementate
numele comerciantului persoană fizică, respectiv denumirea societăţii
comerciale. Fiind un element important al fondului de comerţ, firma este un
indicator al activităţii economice desfăşurate de societatea comercială.
Firma unei societăţi de persoane se compune din numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea privind forma juridică a societăţii, scrisă în
întregime.
Firma unei societăţi de capitaluri se compune dintr-o denumire proprie, de
natură a se deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de o menţiune
referitoare la forma juridică a societăţii scrisă în întregime sau prin prescurtare.

Pentru societatea de acţiuni sau comandită pe acţiuni se aplică principiul

libertăţii firmei; asociaţii au libertatea de a alege denumirea societăţii, care poate
consta şi în numele unei persoane fizice.
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire
proprie, la care se adaugă numele unuia sau a mai multor asociaţi, şi va fi însoţită
de menţiunea privind forma juridică a societăţii comerciale, scrisă în întregime
sau prin prescurtare.
Firma sucursalei din ţara noastră a unei societăţi străine va trebui să cuprindă
şi menţiunea sediului principal din străinătate.
Sediul societăţii comerciale – orice societate comercială are un domiciliu
propriu, care constituie sediul social. Sediul social se prevede de către asociaţi
în actul constitutiv al societăţii ţinându-se seama de locul unde se administrează
societatea şi nu de locul unde se desfăşoară principala activitate comercială a
societăţii.
Determinarea sediului societăţii prezintă importante consecinţe, în funcţie de
acesta, se apreciază naţionalitatea societăţii comerciale, locul unde se comunică
actele de procedură, instanţa competentă să judece litigiile în care societatea este
parte etc.
Naţionalitatea societăţii – societatea comercială are o naţionalitate proprie, care
nu se identifică cu cetăţenia asociaţilor. Spre deosebire de persoana fizică,
societatea comercială are întotdeauna naţionalitate.
Noţiunea de naţionalitate exprimă apartenenţa societăţii la un anumit stat şi
sistem de drept; apartenenţa societăţii comerciale se poate stabili prin mai multe
criterii, cum ar fi: sediul social, înregistrarea sau înmatricularea, principala
exploatare şi controlul.
În dreptul nostru, pentru determinarea naţionalităţii societăţii comerciale se
foloseşte criteriul sediului social, astfel, societatea comercială cu sediul în ţara
noastră are naţionalitate română, fiind supusă legii române. Acelaşi criteriu este
aplicabil şi societăţilor comerciale cu participare străină.
Patrimoniul societăţii – este distinct sau separat de cel al asociaţilor, având un
caracter autonom. Această autonomie a patrimoniului implică mai multe
consecinţe: bunurile care reprezintă aporturile asociaţilor intră în patrimoniul
societăţii, iar în absenţa unei stipulaţii contrare, bunurile aportate intră în
proprietatea societăţii, asociaţii dobândind astfel, în schimbul lor, părţi deinteres,
părţi sociale sau acţiuni, care le dau dreptul la beneficii; bunurile incluse în
activul patrimoniului formează dreptul de gaj general al creditorilor sociali; între
datoriile societăţii şi creanţele unui asociat nu opereazăcompensaţia; procedura
insolvenţei se aplică numai patrimoniului societăţii, acesta din urmă
administrându-se şi lichidându-se separat de patrimoniul asociaţilor.
Capacitatea societăţii – în calitate de subiect distinct de drepturi, societatea
comercială are capacitate juridică proprie, care este formată din capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
În legislaţiile neolatine, societatea comercială are o capacitate de folosinţă
funcţională, determinată de specialitatea scopului activităţii sociale. Drepturile

şi obligaţiile societăţii comerciale trebuie să corespundă scopului pentru care a

fost înfiinţată. Capacitatea de folosinţă este stabilită prin lege şi prin actul
constitutiv al societăţii comerciale, în funcţie de obiectul de activitate.
3.2.3. Clasificarea societăţilor comerciale
Principalele criterii de clasificare a societăţilor comerciale sunt: natura
societăţii, obiectul de activitate, întinderea răspunderii asociaţilor, forma de
constituire şi provenienţa capitalului social.
În funcţie de natura lor, societăţile comerciale se împart în: societăţi de
persoane şi societăţi de capitaluri – distincţia dintre ele constând în modul de
formare al capitalului social.
Societăţile de persoane, se formează intuitu personae, pe baza încrederii
reciproce şi a calităţilor personale ale asociaţilor. Părţile de interes nu sunt
negociabile şi nici transmisibile. În categoria societăţilor de persoane se cuprind:
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şisocietatea în
participaţiune.
Societăţile de capitaluri, se întemeiază pe aportul părţilor la formarea
capitalului social.; părţile de capital, sub forma acţiunilor sunt negociabile şi
transmisibile. Din această categorie fac parte:societatea anonimă pe acţiuni şi
societatea în comandită pe acţiuni.
În funcţie de obiectul de activitate, societăţile comerciale pot fi, de producţie
de bunuri şi de comercializare a mărfurilor.
Ţinând seama de întinderea răspunderii asociaţilor, societăţile comercialepot
fi divizate în trei grupe: societăţi cu răspundere nelimitată, societăţi cu
răspundere limitată şi societăţi cu răspundere mixtă.
În funcţie de forma de constituire, societăţile comerciale se împart în:
societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea în
participaţiune, societatea anonimă pe acţiuni, societatea în comandită pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
În sistemul dreptului român, Legea nr. 31/1990 prevede în art. 2 că societăţile
comerciale se pot constitui în una dintre următoarele forme: societatea în nume
colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în
comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
În formele de societăţi reglementate, legea română nu include şi societatea în
participaţiune.
În dreptul englez există două forme de societăţi comerciale: partnership şi
company.
„Partnership” indică grupa societăţilor de persoane, iar „company” este o
desemnare generală pentru societăţile cu personalitate juridică.
După provenienţa capitalului social, se disting: societăţi cu capital
autohton, de stat sau privat şi societăţi cu capital străin.
A. Societăţile de persoane
- Societatea în nume colectiv

- Societatea în comandită simplă

- Societatea în participaţiune
Societatea în nume colectiv – în cadrul acestor societăţi, obligaţiile sociale sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor
asociaţilor .
Acest tip de societate se caracterizează prin:
- societatea are la baza elementul intuitu persoane;
- asociaţii au calitatea de comerciant;
- activitatea societăţii se desfăşoară sub o firmă socială;
- capitalul social este divizat în părţi de interes, care, în principiu, nu sunt
transmisibile;
- răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este nelimitată şi
solidară.
Sarcina de lucru 5
Analizează şi explică categoriile de societăţi comerciale.
Constituirea societăţii în nume colectiv

Condiţiile de fond şi de formă stabilite de lege, care stau la baza constituirii
societăţii în nume colectiv, nu conţin prevederi care să limiteze numărul de
membri, capitalul social sau obiectul de activitate. În unele sisteme de drept, (cel
francez, german, englez) asociat poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană
juridică, sub forma unei societăţi anonime pe acţiuni.
Contractul de societate se încheie sub formă autentică iar actul constitutiv trebuie
să includă: numele şi prenumele sau denumirea asociaţilor; domiciliul ori sediul
şi cetăţenia sau naţionalitatea acestora; forma, denumirea, sediul şi emblema
societăţii; obiectul de activitate al societăţii, capitalul social subscris şi cel
vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în valută,
valoarea lor şi modul evaluării, precum şi data la care se varsă integral capitalul
social subscris; asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau
administratorii neasociaţi, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează săle
exercite împreună sau separat; partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi;
sediile secundare; durata societăţii; modul de dizolvare şi lichidare a societăţii.
Din momentul înregistrării în registrul comerţului, societatea în nume colectiv
dobândeşte personalitate juridică.
Societatea în nume colectiv îşi desfăşoară activitatea sub o firmă socială, care
se compune din numele tuturor asociaţilor ori cel puţin a unuia dintre ei;

denumirea firmei trebuie urmată de menţiunea „ societate în nume colectiv”,

scrisă în întregime.
Funcţionarea societăţii în nume colectiv
Administrarea societăţii în nume colectiv se realizează de către unul sau mai
mulţi administratori sau geranţi. Administratorii pot fi membri asociaţi sau
specialişti neasociaţi, peroane fizice sau juridice, numiţi prin actul constitutiv
sau ulterior, prin decizia asociaţilor.
În calitate de mandatari ai societăţii, administratorii pot face toate actele necesare
realizării obiectului de activitate, fără împuternicire specială. Operaţiunile
efectuate de către administratori pot consta în vânzări şi cumpărări de mărfuri,
închirierea sau amenajarea localurilor necesare, angajarea şi concedierea
personalului, ţinerea contabilităţii, plata şi încasarea datoriilor, remiterea şi
negocierea de cambii, reprezentarea în justiţie.
În situaţia în care sunt mai mulţi administratori, decizia trebuie luată în
unanimitate; cu toate acestea, un administrator poate hotărî şi singur, dacă actul
are caracter urgent Ir inacţiunea ar provoca un prejudiciu considerabil societăţii.
În raporturile cu terţele persoane, societatea este reprezentată de către
administratori care folosesc semnătura socială - în absenţa unor alte dispoziţii
în actul constitutiv, fiecare administrator are dreptul să reprezinte societatea.
Administratorul asociat nu poate transmite dreptul de a reprezenta societatea,

dacă nu este autorizat prin contract – în caz contrar, societatea nu este obligată
faţă de actele substituitului, dar poate pretinde beneficiile rezultate din
operaţiune.
Calitatea de administrator încetează prin revocare. Administratorul statutarpoate
fi revocat prin acordul unanim al asociaţilor şi numai pentru cauzelegitime. Dacă
administratorul este numit ulterior actului constitutiv, revocarea se face prin
decizia asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
Activitatea administratorului mai poate înceta în cazul decesului, incapacităţii
sau falimentului, precum şi a retragerii sau excluderii din societate.
În afara drepturilor, asociaţii au şi obligaţii faţă de societate: să nuîntrebuinţeze
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor – principalele drepturi ale asociaţilor
societăţii în nume colectiv sunt: dreptul de a participa la deliberări şi la luarea
deciziilor; dreptul la beneficii; dreptul de a folosi fondurile societăţii; dreptul la
restituirea valorii aporturilor la încetarea societăţii.
capitalul, bunurile sau creditul societăţii în interesul lor ori al alteipersoane, fără
consimţământul scris al celorlalţi asociaţi; să nu ia din fondurile societăţii sume
mai mari decât cele fixate pentru cheltuielile lor personale; sănu participe ca
asociaţi în alte societăţi cu răspundere nelimitată; să nu efectueze operaţiuni în
contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într- unul asemănător, fără
consimţământul celorlalţi asociaţi.
Retragerea şi excluderea asociaţilor – retragerea se poate produce: în
cazurile prevăzute de actul constitutiv; cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
pentru motive temeinice în baza unei hotărâri a tribunalului. Prin retragere,

asociatul îşi pierde calitatea în societate. Drepturile sale asupra părţilor sociale
se stabilesc prin acordul părţilor sau prin hotărârea instanţei.
Excluderea din societatea în nume colectiv se poate realiza în următoarele
cazuri: când nu aduce, în societate, aportul la care s-a obligat; când devine
legalmente incapabil sau este declarat în stare de faliment; când se amestecă fără
drept în administraţie ori utilizează capitalul, bunurile sau creditul societăţii, în
folosul altor persoane care fac concurenţă societăţii; când comite fraude în dauna
societăţii. Excluderea se pronunţă la cererea societăţii sau a oricărui asociat, prin
hotărâre judecătorească.
Asociatul exclus este obligat să suporte pierderile societăţii până în momentul
excluderii, precum şi consecinţele operaţiunilor în curs de efectuare; tot până la
data excluderii, asociatul are dreptul la beneficii. El nu are însă dreptul la o parte
proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să
reprezinte valoarea acesteia.
Transformarea societăţii
Societatea în nume colectiv se poate transforma prin modificarea actului
constitutiv.
Societatea veche nu se înlocuieşte cu una nouă, ci numai se schimbă structura
organizatorică, astfel, societatea veche îşi continuă activitatea sub o altă formă
juridică. Deci, societatea în nume colectiv se poate transforma în societate pe
acţiuni, urmând ca asociaţii să răspundă în limita aportului lor social.
Schimbarea decisă de asociaţi trebuie să îndeplinească cerinţele necesare noului
tip de societate. Modificarea actului constitutiv produce efecte faţă de terţele
persoane numai după efectuarea formalităţilor de publicitate.
Transformarea societăţii nu trebuie să mărească sau să lezeze angajamentele
asociaţilor şi drepturile terţilor.
Fuziunea şi dizolvarea societăţii în nume colectiv
Operaţiunea fuziunii poate avea loc prin contopire sau prin absorbţie . În prima
formă, societăţile care fuzionează îşi încetează existenţa, constituind o nouă
societate, iar în cea de a doua formă, societatea care încorporează alte societăţi
îşi păstrează personalitatea juridică.
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în condiţiile
stabilite pentru modificarea actului constitutiv.
Realizarea fuziunii, implică următoarele operaţiuni: întocmirea de către
administratori a proiectului de fuziune sau divizare; depunerea proiectului de
fuziune sau divizare semnat de reprezentanţii societăţilor participante, la oficiul
registrului comerţului, însoţit de o declaraţie a societăţii care îşi încetează
activitatea; publicarea proiectului de fuziune sau divizare, vizat de judecătorul
delegat, în Monitorul Oficial; exercitarea dreptului de opoziţie a fiecărui creditor
al societăţii care fuzionează sau se divide; informarea asociaţilor asupra
condiţiilor şi consecinţelor operaţiunii; adoptarea hotărârii privind fuziunea sau
divizarea de adunarea asociaţilor a fiecăreia dintre societăţileparticipante.

Prin fuziune sau divizare se produce o transmitere universală a patrimoniului

social. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor care fuzionează vor fi preluate de noua
societate înfiinţată sau de societatea care continua a subzista.
Sarcina de lucru 6
Identifică modul de transformare a societăţii în nume colectiv.
Dizolvarea societăţii în nume colectiv

Dizolvarea societăţii în nume colectiv poate avea loc în mai multe împrejurări.
Motivele de dizolvare se clasifică în două categorii: cauze comune tuturor
societăţilor comerciale şi cauze specifice societăţii în nume colectiv.
Cauzele de dizolvare comune sau generale tuturor societăţilor comerciale sunt
următoarele: trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; imposibilitatea
realizării obiectului de activitate al societăţii; declararea nulităţii societăţii;
hotărârea asociaţilor; hotărârea tribunalului; falimentul societăţii.
Cauzele specifice de dizolvare sunt configurate de caracterul intuitu personae a
formei de constituire. Astfel, societatea în nume colectiv se dizolvă prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre
asociaţi, când datorită acestor cauze numărul asociaţilor s-a redus la unulsingur.
După dizolvarea societăţii administratorii nu mai pot încheia noi operaţiuni.
Această interdicţie a administratorilor începe din ziua expirării termenului fixat
pentru durata societăţii sau a realizării obiectului de activitate a societăţii ori de
la data în care dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea asociaţilor sau prinsentinţă
judecătorească.
În urma dizolvării, societatea în nume colectiv trece în faza de lichidare, fază
ce constituie ultima perioadă de existenţă a societăţii.
Lichidarea societăţii în nume colectiv
Lichidarea societăţii este o instituţie prin care se apără, în principal, interesele
asociaţilor. Procedura lichidării poate fi declanşată numai de asociaţi. Maimult,
asociaţii au posibilitatea, până la repartiţia activului net, de a reveni asupra
dizolvării sau de a evita lichidarea prin fuziune sau divizare.
Lichidarea societăţii în nume colectiv, reprezintă ansamblul de operaţiuni
necesare pentru terminarea afacerilor angajate, încasarea creanţelor societăţii,
transformarea activului în numerar, plata datoriilor existente şi împărţirea între
asociaţi a părţii rămase.
Prin derogare de la regulă, dizolvarea societăţii poate să nu aibă ca efect
deschiderea procedurii lichidării. În anumite situaţii, cum ar fi fuziunea ori
divizarea totală, dizolvarea are loc fără lichidare.

În perioada lichidării, societatea dizolvată îşi păstrează personalitatea juridică,

menţinându-şi firma, sediul, social, naţionalitatea şi autonomia patrimonială,
numai pentru operaţiunile legate de lichidare.
Asociaţii au libertatea de a determina procedura lichidării,- în cazul în care
actul constitutiv nu conţine prevederi speciale, se vor aplica dispoziţiile legale în
materie.
Administratorii sunt înlocuiţi cu unul sau mai mulţi lichidatori, operaţiuni care
se face de către toţi asociaţii, dacă în contractul de societate nu se prevede astfel.
În absenţa unei înţelegeri între asociaţi, lichidatorii se numesc de către instanţă
la cererea oricărui asociat ori administrator, numire ce se va înscrie în registrul
comerţului şi se va publica în Monitorul Oficial.
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau juridice, autorizaţi în condiţiile legii.
Atribuţiile lor sunt stabilite prin actul de numire, precum şi de lege.
Societatea în comandită simplă
În general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se regăsesc
şi în cazul societăţilor în comandită simplă, dar există şi unele diferenţe datorită
particularităţilor acesteia din urmă.
Astfel, societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:
- asociaţi comanditari;
- asociaţi comanditaţi.
Din prima categorie, fac parte asociaţii comanditari, care au puterea de comandă
a societăţii, care finanţează societatea, fără a participa în mod direct la
coordonarea şi administrarea patrimoniului acesteia.
Asociaţii comanditaţi sunt cei care lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind
aceia care administrează societatea.
Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social, pe
câtă vreme asociaţii comanditaţi răspund în mod solidar şi nelimitat, ca şi
asociaţii în societatea în nume colectiv.
Constituirea societăţii - condiţiile de constituire a societăţii în comandităsimplă
sunt la fel cu cele prevăzute la societăţile în nume colectiv.
Formalităţile necesare înfiinţării, datorită statutului diferit al asociaţilor, prezintă
totuşi unele particularităţi pentru formarea societăţii trebuie să existe câte un
asociat din fiecare categorie.
Firma societăţii nu poate cuprinde decât numele unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi. La denumirea firmei se adaugă menţiunea „societate în comandită
simplă”, scrisă în întregime; în cazul în care numele unui asociat comanditar este
inclus în denumirea firmei, el va răspunde nelimitat şi solidar pentru toate
obligaţiile sociale.
Comanditarii au o poziţie juridică diferită, adică: comanditarii nu au calitatea
de comerciant; numele comanditarilor nu poate fi inclus în firma socială;
comanditarii nu pot interveni în administrarea societăţii; răspunderea
comanditarilor este limitată la aportul lor social.

3.2.4. Administrarea societăţii

Societatea funcţionează prin administrarea de către unul sau mai mulţi
administratori, numiţi geranţi. Aceştia din urmă se aleg dintre asociaţii
comanditaţi, cu excluderea comanditarilor. În administrarea şi reprezentarea
societăţii se aplică normele de la societatea în nume colectiv.
Participarea la beneficii se stabileşte prin contractul de societate sauproporţional
cu cota de participare la capitalul social vărsat. În situaţia micşorării capitalului
social, plata dividendelor este interzisă până la acoperireadeficitului.
Cauzele de excludere şi de retragere din societate a asociaţilor comanditaţi sunt
identice cu cele din societatea în nume colectiv.
Dizolvarea şi lichidarea societăţii – societatea în comandită simplă se dizolvă
pentru cauze comune tuturor societăţilor comerciale; societatea se mai dizolvă şi
prin faliment, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul singurului
asociat comandita sau comanditar.
Lichidarea societăţii se desfăşoară după regulile generale privind societăţile
comerciale şi dispoziţiile speciale stabilite pentru societatea în comandită
simplă.
Societatea în participaţiune - reprezintă un contract prin care părţile se
asociază pentru desfăşurarea unei activităţi lucrative şi împărţirea beneficiilor
realizate.
Societatea în participaţiune sau asocierea simplă, constituie forma primordială
a contractului de commenda. Cu toate că nu figura în Ordonanţa asupra
comerţului terestru din 1673, asociaţia în participaţiune a fost inclusă de Codul
comercial francez alături de celelalte societăţi comerciale. Iniţial societatea a fost
utilizată pentru perfectarea unor operaţiuni urgente; cu timpul, societatea s- a
impus în cele mai diferite sectoare de activitate,- în practică, sub forma societăţii
în participaţiune se pot constitui: sindicatele de emisiune, care grupează mai
multe bănci; consorţiile de investiţii; societăţile multinaţionale etc.
Societatea în participaţiune se caracterizează prin:
- asociaţii se aleg intuitu personae;
- existenţa societăţii este ocultă;
- societatea nu are personalitate juridică;
- aporturile participanţilor nu formează un capital social;
- drepturile asociaţilor nu sunt reprezentate prin titluri negociabile.
Constituirea societăţii în participaţiune nu necesită îndeplinirea unor
formalităţi prevăzute de lege. La deplina libertate a părţilor se adaugă facilităţile
de ordin fiscal şi posibilitatea transferării în străinătate a beneficiilor realizate.
Asociaţii pot fi persoane fizice sau juridice, denumiţi şi parteneri, identitatea
asociaţilor nefiind cunoscută de către terţi.
Societatea în participaţiune se concretizează printr-un contract - elementele
esenţiale ale contractului de societate sunt aportul asociaţilor, voinţa asociaţilor

de a colabora, în condiţii de egalitate, pentru realizarea unei activităţi comune

şi participarea la beneficii precum şi la pierderi. Cu toate că reprezintă osocietate
comercială, prin acest contract nu se creează o persoană juridică distinctă,
societatea este internă, fiind configurată doar de elementul contractual.
Datorită naturii sale, societatea în participaţiune nu are personalitate juridică,
nu se individualizează prin denumire, sediul social, naţionalitate şi patrimoniu
propriu. Societatea nu beneficiază de calitatea de comerciant, nu are activ, şi
pasiv nu poate fi acţionată în justiţie.
Existenţa societăţii în participaţiune se poate dovedi prin orice mijloc de probă
– în mod obişnuit, contractul de societate se constată printr-un înscris.
Administrarea societăţii - acest tip de societate poate fi administrat de toţi
asociaţii.
În practică, asociaţii desemnează un administrator, care poate fi asociat sau
terţ; acesta din urmă încheie acte juridice în nume propriu şi răspunde personal
pentru întreaga activitate desfăşurată.
Dizolvarea societăţii - societatea în participaţiune se dizolvă în cauzele
prevăzute la societăţile de persoane.
Motivele de dizolvare privind existenţa unor neînţelegeri grave între asociaţi sau
înregistrarea de rezultate negative în activitatea societăţii pot fi invocate de
administratorul asociat.
Cu toate că asociaţii nu sunt cunoscuţi de către terţi, moartea unuia dintre ei
implică dizolvarea societăţii.
În cazul în care societatea se află în încetare de plăţi, administratorul asociat va
fi declarat în stare de faliment. Aporturile şi beneficiile ce se cuvin celorlalţi
asociaţi, şi care formează creanţele lor, vor fi valorificate în cadrul procedurii
falimentului.
Lichidarea societăţii, neexistând un patrimoniu social, cuprinde numai o
reglementare de conturi între asociaţi. În conformitate cu stipulaţiile
contractului, asociaţii vor primi aporturile sau contravaloarea lor şi eventualele
beneficii realizate.
Sarcina de lucru 7
Explică modul de dizolvare a societăţii în participaţie.

Societăţile de capitaluri
- Societatea anonimă pe acţiuni
- Societatea în comandită pe acţiuni
Societatea anonimă pe acţiuni
Societatea anonimă poate fi pe acţiuni sau cote-părţi. În funcţie de forma
concretă, aportul asociaţilor este reprezentat fie prin titluri negociabile numite
acţiuni, fie prin cote sau părţi sociale; fiecare asociat răspunde numai cu valoarea
acţiunilor sale care s-a obligat să le aducă în societate.
Societatea anonimă reprezintă forma tipică a societăţilor de capitaluri. Originea
societăţii anonime se găseşte în două precedente primare din dreptul feudal: în
coproprietatea minieră germană şi în unele bănci italiene.
Reglementarea societăţii anonime, ca tip general de societate, a fost realizată
de Codul comercial francez din 1807. În prezent, societatea anonimă este
cunoscută în sistemele de drept ale tuturor statelor.
Importanţa societăţii anonime pe acţiuni constă în posibilitatea de asociere a unor
mari capitaluri, continuitatea ei independent de personalitatea acţionarilor şi
răspunderea lor limitată.
Societatea anonimă pe acţiuni se individualizează prin:
- societatea se constituie în considerarea contribuţiei părţilor la formarea
capitalului social,
- asociaţii nu au calitatea de comerciant,
- capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri negociabile şi
transmisibile, configurând aspectul anonim al societăţii;
- răspunderea asociaţilor este limitată la valoarea aporturilor subscrise.
Constituirea societăţii anonime pe acţiuni
Formarea societăţii pe acţiuni este guvernată de regimul libertăţii deconstituire,
care începând cu sec. al XIX-lea, a înlocuit regimul autorizaţiei administrative
prealabile. Acest tip de societate se poate înfiinţa prin două moduri: prin
constituire continuă sau subscripţie publică şi prin constituire simultană sau fără
apel la subscripţia publică.
Condiţiile de fond şi formă privind constituirea societăţii anonime pe acţiuni sunt
comune ambelor forme. În principal, ele prevăd următoarele: un număr minim
de asociaţi; un capital social minim; depunerea prealabilă a unei cote din
capitalul social, redactarea actelor constitutive; un conţinut determinat al
contractului de societate şi statutului; obţinerea autorizaţiei de funcţionare;
efectuarea publicităţii.
Asociaţii pot fi persoane fizice sau juridice şi sunt consideraţi comercianţi.
Actele constitutive ale societăţii anonime pe acţiuni se încheie în formă
autentică. Formalitatea autentificării contractului de societate şi statutului este
cerută de complexitatea relaţiilor dintre asociaţi şi efectuarea formalităţilor de
publicitate. Statutul face parte integrantă din actul constitutiv şi cuprinde
normele referitoare la organizarea şi funcţionarea societăţii.
Actul constitutiv al societăţii anonime pe acţiuni trebuie să prezinte următoarele

elemente: date de identificare a asociaţilor persoane fizice sau juridice; forma,
denumirea, sediul şi emblema societăţii; capitalul social subscris şi cel vărsat;
valoarea bunurilor aduse ca aport în antură şi modul de evaluare; numărul şi
valoarea nominală a acţiunilor; persoanele care vor administra şi reprezenta
societatea; datele de identificare a cenzorilor persoane fizice şi juridice ; reguli
privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii;
durata societăţii, modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
sediile secundare; operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii; modul
de dizolvare şi lichidare a societăţii.
Autorizaţia de funcţionare a societăţii se obţine după controlul operaţiunilor de
constituire, şi înregistrarea la registrul comerţului. După dobândirea
personalităţii juridice, societatea va prelua actele de la data încheierii lor.
Acţiunile – sunt titluri reprezentative ale părţilor sociale, constituind fracţiuni
ale capitalului social, conferind posesorilor calitatea de acţionar.
Acţiunile desemnează raportul corporativ sau societar, adică legătura juridică
dintre acţionar şi societate. Drepturile şi obligaţiile participanţilor sunt
determinate de posesia acţiunilor şi nu de contractul de societate sau de calitatea
de asociat.
Valoarea nominală a acţiunii se poate stabili prin actul constitutiv sau prin lege.
În cazul în care cuantumul acţiunii este fixat prin actul constitutiv, asociaţii au
liberate deplină. În legislaţiile naţionale, dispoziţiile legale stabilesc o limită
minimă privind valoarea nominală a acţiunii.
Răspunderea acţionarilor - principala obligaţie a acţionarilor se referă la plata
acţiunilor subscrise. Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este
limitată la valoarea acţiunilor pe carele deţine fiecare.
Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţii se face pe principiu majorităţii voturilor acţionarilor şi nu
a unanimităţii. Organul de conducere al societăţii este adunarea generală a
acţionarilor, care poate fi ordinară sau extraordinară.
Administrarea se realizează, de regulă, de către un consiliu de administraţie sau
de un comitet de direcţie; este posibil ca administrarea societăţii să poată fi făcută
de un singur administrator(conform art. 134 alin.1 din Legea nr. 31/1990,
republicată).
Controlul activităţii societăţii se realizează în mod obligatoriu de o comisie de
cenzori formată din minim 3 cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile numărul
cenzorilor trebuie să fie impar(conform art. 154 alin.1 din Legea nr. 31/1990,
republicată, şi modificată prin Legea nr.161/2003).
Dizolvarea - societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune
tuturor societăţilor comerciale, dar şi pentru cauze speciale, în situaţia în care nu
mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege la constituire, respectiv:
- dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege;

- dacă limita minimă a capitalului social s-a redus şi nu s-a dispus completarea lui
în termenul legal
Societatea în comandită pe acţiuni
În societatea în comandită pe acţiuni, obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a comanditaţilor şi
răspunderea limitată la acţiunile subscrise a comanditarilor.
În prezent, datorită modului de reglementare, societatea în comandită pe acţiuni
este rar utilizată – în absenţa unui patrimoniu real, răspunderea nelimitată a
comanditatului reprezintă o iluzie.
Societatea în comandită pe acţiuni se defineşte prin următoarele trăsături:
- asociaţii sunt grupaţi în comanditaţi şi comanditari;
- capitalul social este fracţionat în acţiuni;
- răspunderea comanditaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită faţă de
comanditari.
Sarcina de lucru 8
Selectează şi descrie în fraze minimale (3) societăţii anonime pe acţiuni.
Constituirea societăţii
Constituirea acestui tip de societate este reglementată de normele referitoare la
societatea anonimă pe acţiuni; ea se poate înfiinţa prin constituire simultană
sau prin constituire continuă.
În dreptul francez, numărul participanţilor trebuie să fie de cel puţin patru
asociaţi şi anume, un comanditat şi trei comanditari. În dreptul german, numărul
minim de fondatori este de 5 asociaţi comanditaţi şi comanditari.
Organizarea şi funcţionarea societăţii
Structura societăţii pe acţiuni este următoarea: adunarea generală a acţionarilor,
administratorii şi cenzorii. În conformitate cu prevederile legislaţiilor
comerciale, poziţia juridică a asociaţilor este diferită. Comanditatul are unregim
juridic asemănător cu al asociatului unei societăţi în nume colectiv, iar
comanditarul cu al asociatului unei societăţi în comandită simplă.
Administratorii sunt aleşi din rândul asociaţilor comanditaţi şi se numesc prin
actul constitutiv al societăţii.
Drepturile şi obligaţiile administratorilor sunt identice cu ale celor din societatea
pe acţiuni. Revocarea administratorilor se face de către adunarea generală, cu
majoritatea prevăzută pentru adunarea extraordinară.
Dizolvarea şi lichidarea societăţii
Dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită pe acţiuni se produce după
regulile prevăzute pentru societatea anonimă pe acţiuni. Acest tip de societate

se mai dizolvă şi prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau

decesul singurului asociat comanditat sau comanditar. Societatea nu se va
dizolva în cazul în care în actul constitutiv este stipulată clauza de continuare
cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea activităţii sun
forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Societatea cu răspundere limitată
Creaţie a practicii comerciale, societatea cu răspundere limitată a fost legiferată
în dreptul german printr-o Legea specială din 20 aprilie 1892. Datorită regimului
său favorabil, societatea cu răspundere limitată a fost adoptată de majoritatea
legislaţiilor. În dreptul finlandez, norvegian şi suedez nu este reglementat acest
tip de societate.
Societatea cu răspundere limitată îmbină trăsăturile societăţilor de persoane şi
societăţilor de capitaluri. Societatea are un caracter intuitu personae, dar
răspunderea asociaţilor este limitată la aportul lor social.
Societatea cu răspundere limitată se individualizează prin următoarele caractere:
- asociaţii se angajează intuitu personae;
- capitalul social este fracţionat în părţi sociale care sunt netransmisibile;
- asociaţii nu dobândesc calitatea de comerciant;
- răspunderea asociaţilor este limitată la valoarea aportului lor.
3.2.5. Constituirea societăţii
Formalităţile constituirii societăţii cu răspundere limitată prezintă unele condiţii
proprii. Ele se referă la: numărul asociaţilor; firma socială; obiectul societăţii;
capitalul social; aportul asociaţilor; părţile sociale; actul constitutiv al societăţii;
publicitate.
Numărul asociaţilor nu este minim şi limitat. Societatea se poate constitui de
către o singură persoană, care în calitate de asociat unic, va deţine toate părţile
sociale. O persoană fizică sau juridică nu poate fi asociat unic la mai multe
societăţi cu răspundere limitată. Firma societăţii cu răspundere limitată se
compune dintr-o denumire proprie, la care se adaugă numele unuia sau mai
multor asociaţi, urmată de o menţiune privind natura juridică a societăţii.
Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral.
Capitalul social este limitat la un anumit minim, şi trebuie prevăzut în actul
constitutiv al societăţii( ex. 750.000 franci, în dreptul belgian; 50.000 franci în
dreptul francez; 20.000.000 lire în dreptul italian; 2.000.000 lei în dreptul
român).
Aportul asociaţilor poate consta în bani sau în natură. Nu sunt permise aporturile
în muncă şi creaţie. La data constituirii societăţii, aportul va fisubscris şi vărsat
în întregime.
Actele constitutive ale societăţii cu răspundere limitată sunt contractul de
societate şi statutul. Dacă societatea se constituie prin voinţa unei singure
persoane atunci se va întocmi numai statutul. După întocmirea actelor

constitutive, societatea cu răspundere limitată se înmatriculează la registrul

comerţului. Din momentul înmatriculării, societatea devine persoană juridică.
Organizarea şi funcţionarea societăţii
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor ca şi în
cazul societăţilor în nume colectiv. De aceea, numărul asociaţilor este limitat, iar
părţile sociale nu sunt cesibile. Societatea cu răspundere limitată este o structură
juridică destinată unui număr mic de asociaţi, legea impunând ca numărul de
asociaţi să nu fie mai mare de 50.
Capitalul social este stabilit de lege, minimul fiind de 200 lei (2 milioane lei
vechi). Acesta de constituie din aporturile aduse de asociaţi la constituire,
aporturi care pot consta în bani sau în natură, neadmiţându-se aportul în creanţe,
conform art. 15 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Părţile sociale. Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitată este
împărţit în părţi sociale, considerate a fi titluri de valoare negociabile, care nu
sunt liber transmisibile, operând în cazul cesiunii acestora regulile specifice
stabilite prin art. 197 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor comerciale cu răspundere limitată este asigurată de
adunarea generală a asociaţilor, în cadrul cărora hotărârile se adoptă, de regulă,
cu majoritatea absolută de voturi.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multo
administratori, numiţi prin actul constitutiv, sau aleşi de adunarea generală.
Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor (numirea acestora fiind
obligatorie, în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15), fie direct
de către asociaţii care nu au şi calitatea de administrator.
La fel ca în cazul societăţii pe acţiuni, răspunderea asociaţilor este limitată,
aceştia răspunzând pentru obligaţiile sociale numai în limita aporturilor la
capitalul social.
Dizolvarea – acest tip de societate se dizolvă atât pentru cauze generale,comune
tuturor societăţilor comerciale, cât şi pentru cauze specifice, multe dintre ele
regăsindu-se şi în cazul societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea,
interdicţia, retragerea, excluderea unui asociat, dacă în actulconstitutiv nu există
clauză de continuare a activităţii cu moştenitorii celui decedat sau dacă,
rămânând un singur asociat, nu se hotărăşte transformarea societăţii în societate
cu răspundere limitată cu unic asociat.
Societatea cu unic asociat
Legislaţia română recunoaşte şi societăţile unipersonale, sub forma societăţilor
cu răspundere limitată cu un singur asociat, situaţie care poate fi calificată ca o
ficţiune juridică recunoscută şi răspândită în practica societăţilor comerciale.
Asociatul unic poate fi atât persoană fizică, cât şi persoană juridică. O persoană,
fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic decât într-o singura societate cu
răspundere limitată.
Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale, existentă în
cazul societăţilor cu mai mulţi asociaţi. Asociatul unic poate fi administratorul
societăţii care, pentru a beneficia de drepturi de asigurări sociale de stat, poate

încheia un contract de asigurare cu direcţia teritorială de muncă şi protecţie
socială, urmând să verse contribuţiile datorate statului în baza acestui contract.
Sarcina de lucru 9
Identifică modul de individualizare a societăţii cu răspundere limitată.
3.3. Alte subiecte de naţionalitate română

3.3.1. Regiile autonome
Capacitatea regiilor autonome de a efectua operaţiuni de comerţ internaţional
se deduce din prevederile art. 11 din Legea nr. 15/1990, conform căreia „în
limitele celor stabilite de Banca Naţională a României, pentru necesităţi
urgente, regia autonomă poate efectua încasări şi plăţi în lei şi în valută, prin
casieria proprie”, iar „operaţiunile de încasări şi plăţi cu străinătatea se vor
efectua prin bănci”. Regiile autonome au fost înfiinţate şi în temeiul Legii nr.
84/1992 privind regimul zonelor libere.
Regulamentele de organizare şi funcţionare a regiilor autonome, care sunt
aprobate prin actele normative prin care acestea se înfiinţează sau modifică,
prevăd aproape în toate cazurile, în obiectul de activitate al regiei respective,
efectuarea de operaţiuni de comerţ exterior şi/sau de cooperare economică
internaţională, operaţiunile de încasări şi plăţi cu străinătatea efectuându-seprin
conturi bancare deschise la unităţile bancare specializate, cu sediul în România.
Regiile autonome sunt pe cale de a dispărea din viaţa economică în urma
transformării lor în companii naţionale, societăţi naţionale sau simple societăţi
comerciale, ca urmare a aplicării legislaţiei speciale în materie, în cadrul căreia
locul central îl ocupă O.U.G. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome.
Conform acestui act normativ, regiile autonome organizate în temeiul Legii nr.
15/1990 şi Legii nr. 84/1992 se reorganizează ca societăţi comerciale pe acţiuni
care, în cazul în care au ca obiect activităţi de interes public naţional, pot fi
denumite companii naţionale sau societăţi naţionale, după caz, şi sunt supuse
procesului de privatizare, în condiţiile legii(art.1 şi 2 din Ordonanţă).
3.3.2. Organizaţiile cooperatiste
Cooperativele meşteşugăreşti
Cooperativele de consum
Cooperativele de credit
Decretul - Lege nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
meşteşugăreşti, prevede că aceste cooperative pot avea ca obiect de activitate,

printre altele, operaţiuni de „comerţ exterior, prin unităţi proprii şi alte unităţi
specializate”, precum şi „relaţii economice cu organizaţii din alte ţări”.
De asemenea, cooperaţia meşteşugărească poate organiza, potrivit legii, unităţi
cu activităţi specifice, în străinătate (art. 5).
De exemplu, UCECOM poate organiza unităţi de comerţ exterior, care
dobândesc personalitate juridică potrivit legii(art. 12 alin. 2).
Cooperativele de consum pot realiza operaţiuni de comerţ internaţional în
condiţiile Legii nr. 109/1996, privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de
consum, cu modificările ulterioare. Conform acestui act normativ, obiectul de
activitate al cooperativelor de consum se poate realiza prin „export şi import de
mărfuri, produse, servicii şi schimburi de mărfuri cu organizaţii cooperatiste,
întreprinderi şi firme din alte ţări”, precum şi prin „cooperări şi asocieri cu alte
unităţi cooperatiste, cu persoane fizice sau juridice din țară şi din străinătate.
Federalele teritoriale ale cooperativelor de consum - FEDERALCOOP-
organizează 2activităţi de export-import, de schimburi de mărfuri şi cooperări cu
organizaţii cooperatiste sau cu firme de peste hotare”.
Uniunea Naţională a Cooperativelor de Consum - CENTROCOOP – „iniţiază
şi negociază, cu organizaţiile cooperatiste din alte ţări, acorduri sau înţelegeri
de cooperare internaţională”.
Cooperativele de credit, conform O.U.G. nr. 97/2000 privind organizaţiile
cooperatiste de credit, aprobată cu modificări prin Legea nr. 200/2002,pot
desfăşura, în limitele autorizaţiei acordate următoarele activităţi:
- plăţi şi decontări;
- transferul de fonduri;
- contractarea de împrumuturi intercooperatiste şi de la bănci;
- operaţiuni de vânzare/cumpărare de valută contra monedei naţionale, în
conformitate cu reglementările valutare în vigoare.
3.3.3. Asociaţiile în participaţie
Asociaţiile în participaţie, fără personalitate juridică, reglementate de art. 251-
256 C.com., pot face operaţiuni de comerţ exterior, atâta timp cât legea nu
interzice acest lucru.
Asociaţiile familiale
În materie sunt aplicabile prevederile Legii nr. 300/2004 privind autorizarea
persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice
în mod independent.
Conform acestei legi, „persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni ai statelor
membre ale U.E. şi ai celorlalte state aparţinând Spaţiului Economic European,
pot desfăşura activităţi economice pe teritoriul României, în mod independent
sau pot constitui asociaţii familiale în condiţiile prevăzute de prezenta lege”,
putând fi”autorizate să desfăşoare activităţi economice în toate domeniile,
meseriile, ocupaţiile, cu excepţia celor stabilite sau interzise prin legi speciale”.

Asociaţia familială se poate înfiinţa la iniţiativa unei persoane fizice şi se

constituie din membrii familiei acesteia, care au domiciliu sau reşedinţa în
România.
Asociaţia familială este reprezentată în relaţiile cu terţii de persoana care a
înfiinţat asociaţia sau de persoana împuternicită de acesta, în baza unei procuri
autentificate – aşadar, asociaţia familială nu are personalitate juridică.
Pentru a putea realiza activităţi de comerţ internaţionale, asociaţiile familiale
trebuie să obţină autorizaţia administrativă, iar ulterior să se înregistreze la
Registrul comerţului şi la organele fiscale teritoriale, întocmai ca şi persoanele
fizice care desfăşoară asemenea activităţi în mod independent.
Venitul realizat de persoanele fizice care alcătuiesc asociaţia familială se
impozitează conform Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.
Persoanele fizice rezidente care alcătuiesc asociaţia familială sunt supuse
impozitului, pe venitul obţinut din aceste activităţi, atât în România cât şi în
străinătate, în aceleaşi condiţii ca şi cele care desfăşoară activităţi comerciale în
mod independent.
În cazul în care asociaţia familială are în componenţa acesteia şi cetăţeni ai
statelor membre ale U.E. sau ai celorlalte state aparţinând S.E.E., aceştia sunt
obligaţi la plata impozitului pe profit, conform art.13 lit. c şi art.14 lit. c Cod
fiscal.
3.3.4. Grupurile de interes economic de naţionalitate română
Grupurile de interes economic (G.I.E.) de naţionalitate română se constituie şi
funcţionează în conformitate cu prevederile Legii nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei(M.
Of .nr.279/2003).
G.I.E., care reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau
juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi, este persoană juridică cu scoppatrimonial,
care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant(art. 118 din lege).
În cadrul G.I.E. pot fi membri şi persoane fizice şi persoane juridice străine, ale
căror atribute de identificare (inclusiv domiciliu şi cetăţenia, respectiv sediul şi
naţionalitatea pentru persoanele juridice) trebuie menţionate în actul constitutiv.
De asemenea, actul constitutiv al grupului trebuie să cuprindă şi obiectul de
activitate, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale, precum şi anaturii
comerciale sau necomerciale a activităţii; se subînţelege că, în cazul în care se
declară comercianţi, G.I.E. pot efectua şi operaţiuni comerciale internaţionale,
deoarece legea nu distinge.

Sarcina de lucru 10
Identifică actul constitutiv al G.I.E. .
3.4. Statul român, subiect de drept al comerţului internaţional

3.4.1. Consideraţii introductive
În Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor se prevede că fiecare
stat are dreptul de a participa la comerţul internaţional şi la alte forme de
cooperare economică, fiind liber să aleagă modalităţile de organizare a relaţiilor
sale economice externe (art. 4).
Statul român acţionează, în raporturile juridice internaţionale de natură
economică şi comercială la care participă, în două moduri:
a) în raporturile pe care le încheie cu persoane fizice sau juridice străine, statul,
acţionează ca putere suverană. În aceste cazuri, în primul rând poate apărea
ca subiect al dreptului internaţional public, dacă cealaltă parte este un alt
stat sau o organizaţie internaţională. Asemenea situaţii se regăsesc în cazul
încheierii de către statul român a unor acorduri de împrumut sau finanţare ori
de colaborare financiară cu alte state sau cu organizaţii financiare internaţionale.
În al doilea rând, statul poate constitui subiect constituţional, administrativ,
financiar-valutar, vamal etc. Asemenea cazuri apar în procesul aplicării de
către stat a politicii sale comerciale, de control, supraveghere a exporturilor şi
importurilor, privind regimul investiţiilor străine, a politicii financiar-valutare şi
vamale;
b) în unele raporturi juridice statul acţionează ca subiect de drept privat,
adică pe poziţie de egalitate juridică cu cealaltă parte, care este o persoană fizică
sau juridică nerezidentă. Calitatea statului de subiect de drept privat în
raporturile comerciale internaţionale este, în unele cazuri, consecinţa directă a
calităţii sale de titular al dreptului de proprietate publică, potrivit art. 135 din
Constituţia revizuită în anul 2003.
Statul român, atunci când participă în nume propriu, ca persoană juridică la
raporturile comerciale internaţionale, acţionează prin Ministerul Finanţelor
Publice, afară de cazul în care legea stabileşte anumite organe în acest scop,
conform prevederilor generale ale art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice.

Rezumat
Participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional se împart în două
categorii şi anume, subiecte de drept intern şi subiecte de drept internaţional.
Cu alte cuvinte, subiectele dreptului comercial internaţional aparţin ordinii
juridice naţionale sau ordinii juridice internaţionale. În ţara noastră, subiecte ale
raporturilor de comerţ internaţional pot fi persoane fizice sau persoane juridice,
ele formează două categorii de subiecte tradiţionale: comercianţii - persoane
fizice şi comercianţii-persoane juridice sau societăţile comerciale. În alte state,
participanţii de drept intern la raporturile de comerţ internaţional sunt
comercianţii-persoane fizice şi entităţile colective. Activitatea lor se desfăşoară
în condiţiile legii şi în limitele actelor constitutive.
1. Care sunt obligaţiile fiscale ale comerciantului?
a) plata impozitului pe venituri şi pe profit precum şi plata TVA;
b) plata indemnizaţiilor,
c) plata taxelor şi impozitelor datorate instituţiilor administrativ teritoriale.
2. Principalele practici de concurenţă neloială sunt:

a) confuzia, denigrarea şi nedepunerea declaraţiilor fiscale la termenele
stabilite,
b) dezorganizarea şi acapararea clientelei prin oferirea de avantaje; confuzia şi
denigrarea;
c) oferirea de preţuri scăzute .
3. Ţinându-se cont de titularul de capital, societăţile comerciale se clasifică

în:
a) societăţi cu capital integral de stat şi cu capital mixt, precum şi societăţile cu
capital integral privat;
b) societăţi comerciale internaţionale şi societăţi cu capital de stat;
c) societăţi comerciale cu capital privat şi societăţi comerciale internaţionale.
4. Pentru constituirea capitalului social, asociaţii trebuie să aducă aportul lor

în:
a) prestare servicii şi numerar;
b) industrie şi prestare servicii,
c) natură, numerar sau industrie.
5. Patrimoniul societăţii reprezintă:

a) capitalul social al societăţii;
b) element component al statutului societăţii comerciale,
c) ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică.

Macovei, I. (2009). Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti: C. H. Beck,
pp. 97-109.
43-50.
Scurtu, Şt. (2003). Dreptul comerţului internaţional. Craiova: Universitaria,
pp. 33-40.
210-220.

4. ACTIVITATEA COMERCIALĂ A PERSOANELOR
JURIDICE STRĂINE ÎN ROMÂNIA
4.1. Entităţi exogene ale societăţilor comerciale străine constituite în România ....................... 72
4.1.1. Activitatea internaţională a societăţilor comerciale ....................................................... 72
4.1.2. Filialele societăţilor comerciale străine în România ....................................................... 72
4.2. Integrarea societăţilor comerciale........................................................................................... 77
4.2.1. Consideraţii introductive .................................................................................................. 77
4.2.2. Grupul european de interes economic ............................................................................. 78
4.2.3. Societăţile transnaţionale .................................................................................................. 79
Rezumat............................................................................................................................................ 81
Teste de autoevaluare...................................................................................................................... 81
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4........................................................................... 82
Bibliografie minimală...................................................................................................................... 82
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare .................................................................. 82
 să defineşti relaţia dintre filială şi societatea mamă;

 să identifici temeiul juridic a filialelor şi sucursalelor;
 să înţelegi noţiunea de trust, holding.
Nicu Duret Activitatea comercială a persoanelor juridice străine în România
4.1. Entităţi exogene ale societăţilor comerciale străine constituite în

România
4.1.1. Activitatea internaţională a societăţilor comerciale
Noţiunea de „entităţi exogene”, sinonimă cu cea de „structuri exterioare” ale
societăţilor comerciale străine, include filiala, precum şi sediile secundare ale
acestor societăţi, constituite în România. Sunt sedii secundare sucursalele,
agenţiile, reprezentanţele şi alte asemenea unităţi fără personalitate juridică.
O reglementare de drept comun coerentă cu privire la regimul juridic si filialelor
şi sucursalelor, care conţine şi prevederi interesând dreptul comerţului
internaţional, a fost adoptată cu ocazia modificării Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale prin O.U.G. nr. 31/1997, aprobată cu modificări prin
Legea nr. 195/1997, în urma căreia Legea nr. 31/1990 a fost republicată (M. Of.
nr. 33/1998).
Textul de lege cu privire la entităţile exogene ale societăţilor comerciale străine
în România, prevede că „societăţile comerciale străine pot înfiinţa în România,
cu respectarea legii române, filiale, precum şi sucursale, agenţii, reprezentanţe
sau alte sedii secundare, dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului
lor organic”.
De remarcat este faptul că, Legea nr. 31/1990 înglobează sub denumirea
generică de „sedii secundare” toate entităţile exogene care nu au personalitate
juridică proprie şi, în special, sucursalele şi reprezentanţele societăţilor
comerciale, deşi regimul lor juridic al acestora din urmă este substanţial diferit.
4.1.2. Filialele societăţilor comerciale străine în România
Temei juridic şi definiţie - Art. 42 din Legea nr. 31/1990, constituie temeiul
juridic general în materie, conform căruia „filialele sunt societăţi comerciale cu
personalitate juridică şi se înfiinţează într-una din formele de societate
enumerate la art. 2 şi în condiţiile prevăzute pentru acea formă.
Astfel, definim filiala din România a unei societăţi comerciale străine ca fiind
acea societate comercială cu personalitate juridică proprie(română), distinctă de
societatea-mamă din străinătate, care se află sub controlul societăţii mamă.
Filiala se caracterizează, din punct de vedere juridic, prin două elemente
esenţiale:
- în primul rând, filiala are personalitate juridică, ceea ce îi conferă
calitatea de societate de drept propriu, ca o societate comercială de sine-
stătătoare, distinctă de societatea-mamă; ca o consecinţă importantă a
personalităţii juridice a filialei este faptul că ea are patrimoniul său,diferit
de cel al societăţii-mamă, poate acţiona în raporturile juridicecomerciale
în nume propriu ;
- în al doilea rând, filiala se subordonează controlului societăţii-mamă din
străinătate. În acest sens, Acordul european de asociere defineşte „filiala
unei companii” ca însemnând”o companie care este efectiv controlată de
prima companie”.

Din punct de vedere economic, relaţia dintre filială şi societatea-mamă se

caracterizează prin autonomia relativă a filialei. Această sintagmă exprimă atât
autonomia filialei, cât şi dependenţa ei faţă de societatea-mamă.
Constituirea filialelor societăţilor comerciale în România
Conform prevederilor art. 44. din Legea nr. 31/1990, rezultă că filiala unei
societăţi comerciale străine se înfiinţează în ţară cu respectarea legii române, dar
sub condiţia ca acest drept să fie recunoscut societăţii-mamă de către legea
statutului său organic. Acest „drept” constituie de fapt un aspect al capacităţii de
folosinţă a societăţii străine. Dacă dreptul nu există, chiar dacă legea română
permite deschiderea de filiale ale societăţilor comerciale străine, acestea nu se
vor constitui deoarece sunt interzise de legea societăţii-mamă.
Filiala unei societăţi străine în România se poate constitui cu capital integral al
societăţii-mamă (în cazul în care ia forma unei societăţi cu răspundere limitată
cu asociat unic), dar şi cu participare de capital românesc, fără ca prin aceasta
să-şi piardă caracterul de filială.
Actul constitutiv trebuie să prevadă caracterul de filială al societăţii înfiinţate
în România, iar în cuprinsul acestuia se impun a fi menţionate modalităţile în
care societatea-mamă îşi exercită controlul asupra filialei.
Înfiinţarea în România a unei filiale de către comerciantul care are sediul
principal al comerţului în străinătate, este supusă tuturor dispoziţiilor referitoare
la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru
comercianţii din ţară.
Sub aspect fiscal, după înmatricularea la registrul comerţului, filiala unei
societăţi comerciale străine este înregistrată la Direcţia Generală a Finanţelor
Publice de la sediul său din ţară, ca orice altă persoană juridică română, fiind
subiect român de drept fiscal, sub rezerva unei prevederi, la care România este
parte.
Sarcina de lucru 1
Identifică constituirea filialelor societăţilor comerciale în România.
Funcţionarea filialelor societăţilor comerciale în România

Filialele din România ale societăţilor comerciale străine, fiind persoane juridice
române, sunt subiecte de drept român, astfel încât funcţionarea lor urmează, în
principiu, aceleaşi reguli prevăzute de lege pentru societăţile româneşti, în
general.
Filialele înregistrate în ţară ale persoanelor juridice străine sunt „rezidenţi” în
România, din punct de vedere valutar, deşi nu sunt menţionate ca atare în

R.B.N.R. nr. 1/2004 privind efectuarea operaţiunilor valutare, deoarece se

încadrează în categoria persoanelor juridice cu sediul în România. În consecinţă,
filialele sunt supuse prevederilor pe care Regulamentul le instituie pentru această
categorie de persoane.
Regimul juridic al dreptului lor de proprietate al filialelor din România ale
societăţilor comerciale străine asupra terenurilor şi a altor imobile din ţară este
identic celui aplicabil societăţii româneşti constituite cu participare străină.
Sucursalele societăţilor comerciale străine din România
Temeiul juridic şi definiţie – Reglementarea de drept comun în materie este tot
Legea nr. 31/1990, care în art. 43 alin.1 prevede că:”sucursalele sunt
dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se
înmatriculează în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona”.
Acelaşi articol din lege, încadrează sucursalele, alături de agenţii şi reprezentanţe
şi alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, în categoria sediilor secundare
ale societăţilor comerciale străine în România.
Definim astfel sucursala unei societăţi comerciale străine în ţară ca fiind un sediu
secundar al societăţii-mamă, lipsit de personalitate juridică proprie, care
beneficiază de un capital ce îi este afectat în întregime de către societatea- mamă
şi posedă o anumită autonomie juridică şi economică faţă de această societate.
Elementele esenţiale ce caracterizează sucursala sunt:
- sucursala nu are personalitate juridică proprie şi deci nu prezintă calitatea de
subiect de drept distinct de societatea-mamă din străinătate; deci ea nu are
patrimoniu propriu, dar beneficiază de un patrimoniu propriu, respectiv de o
masă de bunuri care îi este afectat în exclusivitate, ce aparţine din punct de
vedere juridic societăţii-mamă.
- sucursala unei societăţi străine în România nu are naţionalitate română, ci
naţionalitatea societăţii-mame, fiind supusă legii străine;
- sucursala este dependentă din punct de vedere juridic şi economic faţă de
societatea-mamă, faţă de care beneficiază totuşi de anumite elemente de
autonomie.
Constituirea sucursalelor societăţilor comerciale străine în România
Art. 44 din Legea nr. 31/1990 prevede, pentru constituirea sucursalelor
societăţilor comerciale străine în ţară, aceeaşi condiţie ca şi în cazul filialelor.
Înfiinţarea sucursalei în România se face cu „respectarea legii române”, conform
aceluiaşi articol din lege. Această prevedere trebuie interpretată în corelaţie cu
particularităţile sucursalelor de a fi dezmembrăminte ale societăţii- mamă din
străinătate şi deci de a fi supuse, pentru capacitatea lor, legii acestei societăţi.
Sucursalele, ca şi filialele sunt supuse tuturor dispoziţiilor referitoare la

înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru
comercianţii din ţară. Această prevedere este concordantă cu dispoziţia generală
a art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, conform căreia sucursalele se

înmatriculează, înainte de începerea activităţii lor, în registrul comerţului din

judeţul în care vor funcţiona.
În scopul simplificării formalităţilor la care sunt supuşi investitorii străini,
aceeaşi lege prevede că atunci când o societate cu sediul în străinătate înfiinţează
mai multe sucursale în ţară, documentele de constituire şi alte acte necesare
înmatriculării, se depun numai la una dintre sucursale.
Sucursalele societăţilor comerciale din străinătate sunt menţionate în mod expres
ca o formă de investiţie străină în România, de art. 2 lit. a. din O.U.G. nr.
92/1997, fiind supuse, pachetului de acte normative care reglementează regimul
acestor investiţii. Astfel, sucursalele sunt incluse în categoriainvestiţiilor străine
în ţară, deoarece ele au un capital propriu, spre deosebire dereprezentanţe.
Aspecte privind funcţionarea sucursalelor societăţilor comerciale străine în
România
Sub aspectul regimului contabil, sucursalele sunt supuse legislaţiei naţionale.
Astfel, conform alineatului 3 al articolului1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991,
republicată(M. Of. nr. 629/2002), alineat introdus prin O .G. nr.70/2004, sediile
permanente din România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau
domiciliul în străinătate (categorie ce includ şi sucursalele), au obligaţia să
organizeze şi să conducă contabilitatea proprie potrivit prezentei legi.
Sucursalele înregistrate în România care aparţin persoanelor juridice străine pot

avea un exerciţiu financiar diferit de anul calendaristic (art. 251 alin. 3 din lege),
ceea ce constituie o excepţie de la regula aplicabilă în România.
Sucursalele înregistrate în ţară ale persoanelor juridice străine sunt menţionate
explicit ca fiind „rezidenţi” în România, privind efectuarea operaţiunilor
valutare.
Astfel, sub aspectul regimului valutar, o societate comercială străină care are
sucursală în ţară devine rezidentă din punct de vedere valutar, fiind asimilată
filialelor societăţilor străine în România (şi societăţilor comerciale româneşti)
deşi în acest caz societatea nu a constituit o persoană juridică pe teritoriul ţării.
Dacă ne referim la regimul vamal, trebuie luat în considerare Regulamentul de
aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin H. G. NR. 1114/2001 (M.
Of. nr. 735/2001), care conţine în art. 334 alin.1 şi 2, o prevedere specială privind
introducerea în ţară a autovehiculelor înmatriculate în străinătate aparţinând
sucursalelor (şi reprezentanţelor) firmelor comerciale şi organizaţiilor firmelor
străine, care funcţionează în România. În contextulregimului fiscal, societăţile
comerciale străine care deţin o sucursală în România sunt incluse în categoria
persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate printr-un sediu permanent
în România. Şi sunt supuse impozitului pe profit atribuit sucursalei lor din tară.
Rămânând la aceeaşi idee, Codul fiscal prevede că sucursalele comercianţilor
care au sediul principal al comerţului în străinătate, întocmai ca orice persoană
sau entitate care este subiect într-un raport juridic fiscal, au obligaţia de
înregistrare fiscală primind un cod de identificare fiscală.

Sarcina de lucru 2
Explică funcţionarea sucursalelor societăţilor comerciale străine în
România.
Reprezentanţele societăţilor comerciale străine în România

Temeiul juridic şi definiţie
Prevederea generală care recunoaşte dreptul societăţilor comerciale străine de a
înfiinţa reprezentanţe pe teritoriul României este cuprinsă în art. 44 din Legea
nr. 31/1990, precitat. Regimul juridic aplicabil reprezentanţelor societăţilor
comerciale străine în ţară este reglementat prin legi speciale. Principalul act
normativ în materie este D.-L. nr. 122/1990, privind autorizarea şi funcţionarea
în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor
economice străine, publicat în M. Of. nr. 54/1990.
În aplicarea acestuia a fost emisă H.G. nr.1222/1990, privind regimul
impozitelor şi taxelor aplicabile reprezentanţelor din România ale societăţilor
comerciale sau organizaţiilor economice străine, precum şi drepturile şi
obligaţiile legate de salarizarea personalului român.
Reprezentanţa, este un sediul secundar al societăţii-mamă din străinătate, lipsit
de personalitate juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al
societăţii-mamă şi poate efectua numai operaţiuni de reprezentare a acestei
societăţi faţă de partenerii săi comerciali din România.
Trăsăturile esenţiale ale reprezentanţelor sunt:
- nu au personalitate juridică proprie, ci constituie o prelungire a personalităţii
juridice a societăţii-mamă din străinătate – aşadar, ele nu au calitatea de subiect
de drept distinct de societatea-mamă, iar din punct de vedere al dreptului
internaţional privat, sunt supuse legii naţionale a societăţii-mamă;
- pot efectua numai acte juridice în calitate de „reprezentant” al societăţii-
mamă, adică în calitate de intermediar între aceasta şi partenerii ei comerciali
din România, actele reprezentanţei fiind actele societăţii-mamă înseşi;
- nu au capital propriu, distinct de cel al societăţii-mamă, ci numai bunuri
necesare desfăşurării activităţilor de reprezentare în ţară;
- nu se încadrează în categoria investiţiilor străine în România şi nu se supun
pachetului de legi aferent.
Constituirea şi autorizarea funcţionării reprezentanţelor
Dacă dreptul (respectiv vocaţia) de a deschide reprezentanţe în ţară este
recunoscut(ă) de legea societăţii-mamă, procedura de constituire a
reprezentanţelor este supusă legislaţiei române, respectiv art.44 al Legii nr.
31/1990. Procedura pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare a

reprezentanţelor se declanşează la cererea societăţii-mamă. Societatea mamă

poate fi o entitate colectivă, cu sau fără personalitate juridică, sau un comerciant
persoană fizică străină.
În cererea de eliberare a autorizaţiei de funcţionare, societatea-mamă poate
solicita ca reprezentanţa sa din România să efectueze sau să intermedieze
activităţi de comerţ exterior şi pentru alte firme străine (art. 1 alin. 3 din H. G.
nr. 1222/1990), caz în care autorizaţia va fi acordată pentru deschiderea unei
reprezentanţe comune a firmelor comerciale respective.
Cererea de autorizare se adresează M.E.C., care este competent pentru eliberarea
autorizaţiei de funcţionare a reprezentanţei. Acesta este obligat ca în termen de
30 de zile de la data înregistrării cererii să emită autorizaţia sau, motivat, să o
respingă.
Prin autorizaţia de funcţionare trebuie să se stabilească obiectul de activitate,
condiţiile de exercitare a activităţii, durata şi sediul reprezentanţei, precum şi
menţiunile generale privind denumirea societăţii-mamă, numărul şi data emiterii
autorizaţiei etc.
Reprezentanţele societăţilor comerciale străine nu se înregistrează la registrul
comerţului din România, prevederile art. 43 alin. 4 din Lg. nr. 31/1990 fiind
aplicabile numai pentru reprezentanţele societăţilor comerciale româneşti.
4.2. Integrarea societăţilor comerciale

4.2.1. Consideraţii introductive
Integrarea societăţilor comerciale, pe plan internaţional, este un fenomen
specific dezvoltării economiei de piaţă. Competiţia cu potenţialii concurenţi
determină gruparea societăţilor comerciale în structuri organizatorice de mare
amploare.
În funcţie de gradul de integrare a societăţilor comerciale componente,
principalele forme organizatorice sunt trustul, concernul, holding-ul şi grupul
european de interes economic.
Trustul – reprezintă reunirea mai multor societăţi comerciale într-o grupare
colectivă, societăţile comerciale fiind subordonate unei conduceri centralizate,
care decide direcţiile, obiectele şi modalităţile de realizare a activităţii
economice.
Societăţile comerciale reunite au la bază un contract de dominare. Unitatea de
decizie aparţine unei societăţi dominante, care exercită controlul asupra
întreprinderilor grupate în cadrul trustului.
Prin intermediul trustului, societăţile comerciale integrate se specializează pe
diferite categorii de operaţiuni. Având o reală capacitate de acţiune, activitatea
lor economică este coerentă.
În vederea realizării obiectivelor comune, operaţiunile întreprinse de către
societăţile comerciale sunt corelate. Organizarea raţională a activităţii permite
funcţionarea eficientă a societăţilor reunite la nivelul sistemului integrat.

Concernul
Concernul este o societate comercială care grupează mai multe întreprinderi de
mici proporţii. Societăţile comerciale integrate au o forţă economică redusă,
fiind dependente de întreprinderea dominantă.
Gruparea societăţilor se poate realiza în baza unui contract de dominare sau prin
efectul absorbţiei. Întreprinderea dominantă îşi păstrează existenţa juridică,
preluând gestiunea societăţilor integrate.
Holding-ul În sistemul concernului, societăţile reunite prezintă un potenţial de creştere şi
consolidare. Conducerea unitară a concernului stabileşte obiectivele comune şi
procedeele pentru realizarea lor.
Holding-ul constituie o societate comercială care, deţinând majoritatea acţiunilor
ale altor întreprinderi, exercită controlul nemijlocit asupra activităţii lor.
Societăţile implicate au caracter de filială.
În comparaţie cu întreprinderile controlate, capitalul societăţii holding esteredus,
dar în procesul de integrare, holding-ul permite achiziţionarea firmelor mici şi
mijlocii.
Societatea holding, prin intermediul dreptului de control, influenţează strategia
şi tactica întreprinderilor integrate. Managementul societăţilor controlate se
determină prin directive obligatorii.
Societăţile integrate în cadrul holding-ului îşi păstrează, într-o anumită măsură,
autonomia gestionară şi funcţională – cu toate acestea, principalele lor decizii
sunt conforme cu politicile comerciale ale holding-ului.
Sarcina de lucru 3
Selectează unul dintre formele organizatorice şi descrie-l în câte o frază
distinctă de 3-5 rânduri.
4.2.2. Grupul european de interes economic

Grupul de interes economic este o entitate colectivă, care permite participanţilor
de a exercita în comun anumite activităţi.
Consacrate în dreptul francez, grupurile de interes economic au fost
reglementate şi în legislaţia altor state. În dreptul Comunităţii Economice
Europene, această formă de integrare este prevăzută sub denumirea de grup
Din punct de vedere juridic, grupul de interes economic se situează între
societatea comercială şi asociaţie. În organizarea şi funcţionarea asocierii,
determinantă este voinţa membrilor grupului.

Trăsăturile distinctive ale grupului de interes economic sunt:

- dobândeşte personalitate juridică din momentul înscrierii în registrul
comerţului,
- înmatricularea nu creează o prezumţie de comercialitate, întrucât activitatea
grupului poate avea o natură comercială sau necomercială,
- nu poate emite acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri negociabile,
- membrii grupului răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile asumate faţă
de terţi.
Grupurile europene de interes economic (G.E.I.E.), sunt constituite cu
respectarea prevederilor legale, sunt recunoscute şi pot funcţiona în ţara noastră
conform dispoziţiilor art. 232 al Legii nr.161/2003. Acestea reprezintă asocierea
dintre două sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituită pentru o
perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
prestate.
Membrii unui grup european de interes economic pot fi numai:
- companii sau firme, persoane juridice de drept privat sau public;
- persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale ,
meşteşugăreşti sau agricole, ori care furnizează servicii profesionale sau de altă
natură pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană.
Grupul european de interes economic trebuie să fie alcătuit din minimum două
companii, firme sau alte persoane juridice, ale căror centre principale de
conducere şi gestionare a activităţii statutare sunt situate în state membre diferite;
două persoane fizice, care îşi desfăşoară activitatea principală în state membre
diferite; o companie, o firmă sau altă persoană juridică al cărei centru principal
de conducere şi de gestiune a activităţii statutare se găseşte într-un stat
membru, şi o persoană fizică, care îşi desfăşoară activitatea principală într- un
alt stat membru.
Constituirea grupului european de interes economic se face în baza unui contract
de asociere, denumit act constitutiv. Contractul de asociere se înregistrează în
registrul special, desemnat în acest scop de statul pe teritoriul căruia grupul îşi
stabileşte sediul. Actul constitutiv prevede modul de organizare al grupului
Grupul european de interes economic poate înfiinţa în România filiale, precum
şi sucursale, reprezentanţe precum şi alte unităţi fără personalitate juridică.
4.2.3. Societăţile transnaţionale
Societăţile transnaţionale sunt mari companii care prezintă o structură formată
din elemente fără caracter naţional, neavând legătură juridică cu un anumit stat.
Incidenţa legilor naţionale este evitată prin stabilirea de sedii principale în mai
multe state şi provenienţa capitalului de la asociaţi din mai multe ţări.
În literatura de specialitate şi în documentele organismelor internaţionale se
utilizează frecvent şi noţiunea de societate multinaţională.
Trăsăturile definitorii ale societăţilor transnaţionale sunt:
- capitalul social este naţional sau multinaţional;

- structura organizatorică proprie prezintă un centru comun de decizie şi
control, precum şi o gestiune globală;
- activităţile de producţie şi comercializare desfăşurate pe mai multe pieţe
au la bază o strategie economică şi financiară comună;
- litigiile referitoare la funcţionarea societăţii sunt supuse spre soluţionare
instanţelor arbitrare sau tribunalelor internaţionale.
În prezent cele mai importante societăţi transnaţionale se regăsesc în ţările
industrializate( ex. Adidas, Coca –Cola, Mc Donald s, Nestle, Parmalat, Exxon-
Mobil etc.). Aceste societăţi transnaţionale deţin o importantă forţăeconomică,
financiară şi politică. Dezvoltarea şi consolidarea acestora a fost influenţată de
mondializarea şi liberalizarea pieţelor, precum şi de lansarea programelor de
privatizare şi de atragere a investiţiilor directe străine. Societăţile transnaţionale
domină sectoarele industriale strategice ( ind. Comunicaţiilor şi aerospaţială, ind.
petrolieră, ind. de automobile, ind. chimică şi farmaceutică), şi controlează
economia mondială.
Regimul juridic
Reglementările aplicabile societăţilor transnaţionale sunt configurate destructura
lor. Prin actele constitutive ale companiilor, participanţii stabilesc structura
societăţii, obiectul de activitate, pieţele pe care acţionează, capitalul social
normele aplicabile operaţiunilor comerciale.
În unele cazuri, actele constitutive ale societăţilor transnaţionale, cuprind referiri
la o lege naţională a unui dintre participanţi - însă legea naţională se aplică numai
în subsidiar, în măsura în care prevederile din statutele lor s-au dovedi
insuficiente pentru rezolva o anumită situaţie. Actele constitutive ale altor
societăţi transnaţionale, nu conţin nici o referinţă la sistemele de drept naţionale
ale participanţilor. Regimul lor juridic este determinat doar de normele stabilite
prin statute proprii.
În anumite societăţi transnaţionale, prevederile actelor normative constitutive
sunt completate cu principiile comune ale legislaţiilor naţionale în prezenţă.
Aceste principii naţionale se aplică numai în cazul în care nu contravin
dispoziţiilor instituite prin statutele proprii.
Litigiile în legătură cu aplicarea şi interpretarea actelor constitutive ale
societăţilor transnaţionale sunt sustrase jurisdicţiei instanţelor naţionale. Prin
clauze de jurisdicţie, aceste litigii sunt soluţionate de instanţe arbitrare
internaţionale sau tribunale internaţionale.

Rezumat
Extinderea teritorială a activităţii societăţilor comerciale se poate realiza prin
anumite forma organizatorice. Prin prisma volumului operaţiunilor şi
interesului manifestat de clientele, societăţile comerciale au posibilitatea să
decidă înfiinţarea de filiale şi sucursale şi filiale sau alte asemenea unităţi.
Filiala reprezintă o societate comercială cu personalitate juridică şi se află sub
controlul societăţii fondatoare potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990. Sucursala
este un dezmembrământ fără personalitate juridică şi desfăşoară o activitate
economică în cadrul obiectului specific societăţii primare, potrivit art. 43 alin.
1 din Legea 31/1990. Sucursala se înmatriculează înainte de a începe activitatea
în registrul comerţului din judeţul în care va funcţiona.
1. Eliberarea autorizaţiei de funcţionare se realizează de către:
a) primarii comunelor, oraşelor, municipiilor;
b) prefectul unităţii administrativ teritoriale;
c) registrul comerţului.
2. În societatea cu răspundere limitată, obligaţii sociale sunt garantate cu:

a) patrimoniul social;
b) răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor;
c) aportul în natură.
3. Contractul de societate se individualizează prin anumite caractere

juridice:
a) plurilateral, cu titlu oneros, consensual, comutativ şi cu executare succesivă;
b) bilateral-comutativ cu executare succesivă;
c) consimţământ şi capacitate.
4. Entităţile exogene, ale societăţilor comerciale străine includ:

a) societatea comercială-mamă;
b) concernul şi trustul;
c) filiala şi sediile secundare ale acestor societăţi constituite în România.
5. În funcţie de gradul de integrare a societăţilor comerciale pe plan

internaţional, principalele forme organizatorice sunt:
a) sucursalele;
b) trustul, concernul, holding-ul şi grupul de interese;
c) reprezentanţele şi agenţiile.


1. Identifică în cadrul societăţilor comerciale:
 modul de constituire.
 dizolvarea societăţii cu răspundere limitată.
 felul societăţilor comerciale.
2. Compară şi explică apoi prin frazare (câte 5 fraze ) care sunt elementele
specifice G.E.I.E.
Nota bene. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data
anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin
acesta sau prin platforma eLearning.
pp. 165-177.
Macovei, I. (2009). Dreptul proprietăţii industriale. Bucureşti: Editura All

Beck, pp. 10-13.
Sitaru, D.A. (2013). Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti: Actami, pp.
320-327.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare (I)
1. a; 2. a; 3. a; 4. a; 5.a.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare (II)
1. c; 2. c; 3. b; 4. a; 5. a.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare (III)
1. a; 2. b; 3. a; 4. c; 5. c.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare (IV)
1. a; 2. a; 3. a; 4. c; 5. b.

Bibliografia de elaborare a cursului

Bîrsan, C. D. & Sitaru, Al. (1990). Dreptul comerţului internaţional. vol. II. Bucureşti.
Bindiu, I. & Mihăilă, St. (2008). Dreptul comerţului internaţional. Ed. revizuită. Bucureşti:
Ed. Cernaprint.
Cărpenaru, S. D. (2008). Dreptul comercial român. Ediţie revizuită şi adăugită. Bucureşti:
Universul Juridic.
Mazilu, D. (2008). Dreptul comerţului internaţional. Ed. a VII-a. Bucureşti: Lumina Lex.
Macovei, I. (2009). Dreptul proprietăţii industriale. Bucureşti: All Beck.
Macovei, I. (2009). Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti: C. H. Beck.
Scurtu, Şt. (2003). Dreptul comerţului internaţional. Craiova: Editura Universitaria.
Sitaru, D. A. (2013). Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti: Actami.
Sitaru, D. A. (2008). Dreptul comerţului internaţional. Partea generală. Bucureşti: Universul
Juridic.
Popescu, Tudor R. (1975). Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti: Ed. T.U.B.

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ
FACULTATEA DE DREPT
CLINICĂ JUDICIARĂ
Anul IV, semestrul al II-lea
DRAGU CREȚU
Drept civil. Succesiuni 2
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111/2006)
ISBN 978-606-533-100-6
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
Clinică judiciară 3
CUPRINS
1. Principiile fundamentale ale procesului penal român

Noţiuni introductive 8
Analiza şi incidenţa principiilor procesual penale în 9
activitatea practică
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 18
Teste de autoevaluare 19
Bibliografie minimală 19
2. Organele judiciare şi părţile în procesul penal

Consideraţii de ordin practic 21
Părţile în procesul penal 21
Rezumat 25
Lucrarea de verificare 26
3. Mijloacele de probă în procesul penal
Aspecte de ordin teoretic şi practic în procesul penal 28
Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau 30
inculpatului
Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii 31
responsabile civilmente
Declaraţiile martorilor 32
Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor 36
Interceptările şi înregistrările audio sau video şi 40
fotografiile
Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi delegare 45
Rezumat 46
Teste de evaluare 46
4. Măsurile preventive din perspectivă practică

Dispoziţii speciale pentru minori 49
Arestarea preventivă a minorului 49
Actele procesuale şi procedurale comune 50
Modurile generale de sesizare a organului de urmărire 56
penală
Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire 58
penală
Rezumat 64

Bibliografie (de elaborare a cursului)
INTRODUCERE
Modulul intitulat Clinică judiciară se studiază în anul IV şi vizează dobândirea
de competenţe în domeniul dreptului penal şi dreptului procesual penal.
Competentele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
 identificarea trăsăturilor specifice raporturilor juridice procesual
penale;
 descrierea mecanismelor de derulare a procesului penal;
 capacitatea de a interpreta normele de drept procesual penal în raport
cu situaţiile concrete
 interpretarea unor idei, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice
şi practice inerente procesului penal.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Principiile fundamentale ale procesului penal român;
- Organele judiciare şi părţile în procesul penal;
- Mijloacele de probă în procesul penal;
- Măsurile preventive din perspectivă practică.
In prima unitate de învăţare, intitulată Principiile fundamentale ale procesului
penal român, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice:
- să enumeri principalele principii ale procesului penal;
- să relaţionezi cu principiile fundamentale ale procesului penal român;
- să identifici rolul principiilor fundamentale ale procesului penal
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Organele
judiciare şi părţile în procesul penal, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele
oferite, noi competenţe:
- să identifici şi să defineşti părţile în procesul penal;
- să compari părţile în procesul penal sub aspectul drepturilor şi
obligaţiilor;
- să descrii mecanismele de derulare a procesului penal
care îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de verificare
corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. Ca sa îţi evaluez gradul de
însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare care după corectare o
vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru
modulele următoare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a treia unitate de învăţare, Mijloacele
de probă în procesul penal, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi
competenţe:
- să compari declaraţiile părţilor participante la procesul penal;
- să explici procedura de audiere a părţilor procesului penal;
- să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica specifică
interceptărilor şi înregistrărilor audio, video sau procedeele privind
administrarea probelor prin comisie rogatorie şi delegare.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, intitulată
Măsurile preventive din perspectivă practică, vei achiziţiona, odată cu
cunoştinţele oferite, noi competenţe:
- să diferenţiezi mijloacele procesuale de cele procedurale;
- să enumeri argumentat dispoziţiile speciale reglementate în Codul de
procedură penală cu privire la minori;
- să evidenţiezi modurile generale şi pe cele speciale de sesizare a
organelor de urmărire penală.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 Citeşti modulul cu maximă atenţie;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;
 Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În caz de rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăţare.
Sarcinile de lucru din cadrul cursului vor fi verificate de tutore în cadrul

întâlnirilor tutoriale.
Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de
următoarele resurse suplimentare (autori, titluri, pagini). Vei fi evaluat după
gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de
acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului.
Răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice - 80%; activităţi aplicative
atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. - 10%; teste pe parcursul
semestrului - 5% şi teme de control - 5%.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în
consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea
fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.
1. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI
PENAL ROMÂN
1.1. Noţiuni introductive 8

1.2. Analiza şi incidenţa principiilor procesual penale în 9
activitatea practică
Rezumat 18
 să enumeri principalele principii ale procesului penal;
 să relaţionezi cu principiile fundamentale ale procesului penal
român;
 să identifici rolul principiilor fundamentale ale procesului penal.
Rusu Ion Principiile fundamentale ale procesului penal român
1.1. Principiile fundamentale ale procesului penal român

1.1.1. Noţiuni introductive
Sunt reguli de bază cu caracter general în temeiul cărora este organizată
desfăşurarea procesului penal - trebuie raportat la „scopul procesului penal”
enunţat prin art. 1 din Codul de procedură penală:
„constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni astfel ca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
Modificări în materia principiilor fundamentale s-au produs odată cu apariţia
Legii 32/ 1990 care a introdus în Codul de procedură penală art. 51 principiul
nou, şi anume „Respectarea demnităţii umane”, principiu care îşi găseşte
corespondent în art. 22 alin. (2) din Constituţia României.
Art. 51 Cod procedură penală prevede:
„Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată trebuie tratată cu
respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau tratamente de cruzime,
inumane sau degradante este pedepsită prin lege”.
Prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus în Codul de procedură penală
principiul „prezumţiei de nevinovăţie”. Art. 52 Cod procedură penală
prevede că:
„orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre
penală definitivă”.
Principiile fundamentale ale procesului penal au o valoare deosebită atât în
activitatea de creare a dreptului material, în interpretarea acestuia cât şi în
aplicarea sa practică.
Într-un prim sens, prin principii înţelegem regulile de bază ale procesului penal
(art. 2-8 Cod procedură penală). Pe de altă parte, în baza principiilor este
organizat sistemul judiciar şi se desfăşoară activitatea procesual penală:
egalitatea persoanei în procesul penal, operativitatea soluţionării cauzelor,
dreptul la un proces echitabil.
Legalitatea procesului penal

Acest principiu presupune ca activitatea procesuală, în întregul ei, să se
realizeze în conformitate cu dispoziţiile legii („nulla justitio sine lege”).
Acesta este consacrat prin art. 2 alin. (1) Cod procedură penală „procesul penal
se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii potrivit
dispoziţiilor prevăzute de lege”, şi îşi găseşte corespondentul în principiulgeneral
al legalităţii înscris în art. 1 alin. (5) din Constituţia României, care prevede că:
„Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor esteobligatorie”.
Art. 23 alin. (12) din Constituţie prevede că: „nicio pedeapsă nu poate fi stabilită
sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”.
Legalitatea presupune înfiinţarea prin lege a instanţelor judecătoreşti, a

parchetelor şi a organelor de cercetare penală precum şi desfăşurarea activităţii
acestora în compunerea şi limitele competenţei acordate de lege. Normele care
reglementează compunerea şi limitele activităţii acestor organe sunt imperative
şi orice încălcare a lor este sancţionată. De asemenea, legalitatea vizează
respectarea de către organele judiciare pe tot parcursul procesului penal, a legilor
penale şi civile, a legii procesual penale, a altor dispoziţii legale, cauza urmând
a fi soluţionată potrivit tuturor dispoziţiilor legale în vigoare.
Principiul legalităţii presupune şi:
garantarea respectării integrală a drepturilor procesuale acordate de lege
participanţilor şi prevede numai utilizarea mijloacelor şi metodelor admise de
lege;
efectuarea fiecărui act procesual şi procedural în conţinutul şi formele
prevăzute de lege şi înlăturarea actelor nelegale din activitatea organelor
judiciare;
organizarea controlului judiciar şi a supravegherii judiciare pentru asigurarea
respectării întocmai a prevederilor Codului de procedură penalăsi a altor
dispoziţii legale;
operează atât în activitatea organelor judiciare, cât şi faţă de părţi.
Sarcina de lucru 1
Explică incidenţa principiului legalităţii şi a principiului prezumţiei de
nevinovăţie în ceea ce priveşte judecarea unui inculpat minor, trimis în
judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 211 alin. (1) Cod penal
până la judecarea definitivă a cauzei.
1.2. Analiza şi incidenţa principiilor procesual penale în activitatea

practică
1.2.1. Oficialitatea procesului penal (principiul obligativităţii)
Acest principiu este reglementat în art. 2 alin. (2) Cod procedură penală:
„actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu afară de cazul când
prin lege se dispune altfel”.
Statul are dreptul ca prin organele judiciare să-l tragă la răspundere pe infractor
să înceapă şi să desfăşoare procesul penal din proprie iniţiativă, indiferent de
cererea persoanelor vătămate prin infracţiune. În cadrul procesului penal nu-şi
găseşte, de regulă, aplicabilitatea principiului disponibilităţii care este specific
procesului penal. Organele judiciare au obligaţia de a porni procesul penal,
neputându-se sustrage de la declanşarea procesului penal, de la punerea în

mişcare a acţiunii penale, de la exercitarea ei până la finalizarea cauzelor aflate
pe rol. Acest principiu cunoaşte anumite excepţii (în anumite infracţiuni sau când
autorul infracţiunii este o anumită persoană), cazuri în care procesul penalnu mai
poate fi declanşat din oficiu, fiind necesare anumite autorizări sau sesizări din
partea unor organe sau persoane anume prevăzute de lege şi anume:
a) situaţiile prevăzute de art. 72, 84 şi 109 din Constituţie care fixează
imunităţile de jurisdicţie ale demnitarilor şi membrilor Guvernului.
Potrivit art. 84 din Constituţie, Preşedintele României se bucură de imunitate, iar
punerea sa sub acuzare se poate realiza numai de către Camera Deputaţilorşi
Senat pentru înaltă trădare cu votul a cel puţin 2 /3 din numărul deputaţilor şi
senatorilor în şedinţa comună. Competenţa de judecată aparţine I.C.C.J.
Art. 72 din Constituţie reglementează imunitatea parlamentară. Deputaţii sau
senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniilepolitice
exprimate în exercitarea mandatului. Pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată pentru
fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără încuviinţarea
Camerei din care face parte, după ascultarea lor. Competenţa aparţine I.C.C.J.
Art. 72 (3) din Constituţie prevede că, în caz de infracţiune fragrantă, deputatul
sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministerul Justiţiei va informa
de îndată pe preşedintele Camerei asupra reţinerii sau percheziţiei. În cazul în
care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune
imediat revocarea acestei măsuri.
Art. 109 (2) din Constituţie prevede că pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor, membrii Guvernului pot fi urmăriţi penal. Cererea de a fi începută
urmărirea penală pentru membrii Guvernului poate fi făcută numai de către
Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României. Dacă s-a cerut începerea
urmăririi penale, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din
funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea
din funcţie. Competenţa de judecată aparţine I.C.C.J. Cazurile de răspundere şi
pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege
privind responsabilitatea ministerială.
b) Imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară prevăd potrivit
convenţiilor internaţionale şi legislaţiei interne exceptarea persoanei străine
care exercită activitate diplomatică şi consulară pe teritoriul ţării noastre şi la
jurisdicţia penală şi civilă a statului român atât a lor cât şi a bunurilor acestora.
Imunitatea de jurisdicţie diplomatică este absolută – agentul diplomatic nu poate
fi urmărit şi judecat de nicio autoritate juridică atât pentru actele oficiale, cât şi
Reţine pentru cele particulare. Imunitatea de jurisdicţie consulară – operează numai
diferenţa! pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor consulare.
c) Imunitatea magistraţilor, „magistraţii nu pot fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi,
percheziţionaţi sau trimişi în judecată”. Dacă acţiunea penală a fost pusă în
mişcare, judecătorul este suspendat din funcţie până la rămânerea definitivă a
hotărârii.
d) Potrivit art. 5 C. proc. pen. punerea în mişcare a acţiunii penale pentru

infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei naţionale a
statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o
vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român când sunt
săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării se face numai cu autorizarea prealabilă a
procurorului general;
e) în situaţia săvârşirii unei infracţiuni îndreptate împotriva vieţii, integrităţii
corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentanţilor unui stat străin,
acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin (art.
171 Cod penal);
f) pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, acţiunea
penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor
ferate;
g) pentru infracţiunile săvârşite de militari contra ordinii şi disciplinei militare
(art. 331 – 336 Cod penal) precum şi pentru infracţiuni de sustragere de la
serviciul militar indiferent dacă a fost săvârşită de un civil sau militar, acţiunea
penală se pune în mişcare în urma sesizării organului judiciar de către
comandantul unităţii militare;
h) pentru infracţiunile săvârşite de civil contra capacităţii de apărare a ţării,
acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului centrului
militar;
i) instituţia plângerii prealabile ca o condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale o întâlnim numai la anumite infracţiuni (art. 279 Cod procedură penală).
Când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanelor

vătămate, aceasta poate să împiedice exercitarea acţiunii prin retragerea plângerii
sau împăcarea părţilor. Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitatea de
exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu[art. 131 (5)
Cod procedură penală].
Acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu când, de exemplu s-a
săvârşit infracţiunea de vătămare corporală asupra membrilor familiei.
j) infracţiunea de seducţie (art. 199 Cod penal) pentru care procesul porneşte din
oficiu, nefiind necesară plângerea prealabilă, însă împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
Excepţiile de la principiul oficialităţii au caracter absolut în sensul că organele
de urmărire penală si instanţa de judecată nu pot acţiona împotriva voinţei
organelor şi persoanelor prevăzute de lege, actele efectuate prin încălcarea
acestor voinţe fiind sancţionate cu nulitatea.
Sarcina de lucru 2
Explică principiul oficialităţii procesului penal în cazul săvârşirii
unei infracţiuni de corupţie în baza Legii nr. 78/2000.
1.2.2. Aflarea adevărului

Este înscris în art. 3 Cod procedură penală:
”în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele
şi împrejurările cauzei şi cu privire la persoana făptuitorului”.
Acest principiu stă la baza realizării scopului procesului penal – constatarea la
timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni astfel ca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi
nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Organele judiciare au obligaţia să constate existenţa faptei, împrejurările – de
loc, de timp, mod şi mijloace de săvârşire a infracţiunii – în care aceasta s-a
comis, forma şi modalitatea vinovăţiei, mobilul şi scopul urmărit de făptuitor,
întinderea prejudiciului cauzat şi orice aspecte care ar putea să influenţeze
răspunderea penală şi civilă a făptuitorului.
Organele judiciare au obligaţia să stabilească orice date de natură să contribuie
la cunoaşterea personalităţii făptuitorului.
Hotărârea judecătorească pronunţată, în urma administrării probelor şi a
interpretării lor corecte trebuie să reflecte fidel reabilitarea sub toate aceste
aspecte. Adevărul judiciar reprezintă o concordanţă absolută între materialul
probator din dosar şi faptele stabilite de organul judiciar. „Adevărat este numai
ceea ce este stabilit prin probe”. Aflarea adevărului în procesul penal depinde de
profesionalismul şi competenţa celor care aplică şi apără legea de rigoarea şi
eficienţa căilor folosite.
Codul de procedură penală instituie un sistem de drepturi şi garanţii care
contribuie la aflarea adevărului în cauza penală şi anume:
- obligaţia organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penală prin
strângerea probelor necesare pentru lămurirea cauzei.
Art. 202 Cod procedură penală prevede obligaţia organului de urmărire penală
de a strânge probele, iar art. 287 Cod procedură penală prevede că:
„instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului şi a
realizării rolului educativ al judecăţii”;
dreptul părţilor de a putea dovedi pe tot parcursul procesului penal

împrejurările care duc la aflarea adevărului în cauza respectivă (art. 67 Cod
procedură penală).
obligaţia oricărei persoane să contribuie prin informaţiile pe care le deţine la
aflarea adevărului.
La cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată oricepersoană
care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă esteobligată să le
aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze [art. 65 (2) Cod procedură penală].
Fapta de a nu aduce la cunoştinţă organelor judiciare a unor împrejurări care,
dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei unor persoane trimise în
judecată sau condamnată pe nedrept ori la eliberarea unei persoane ţinute în arest
preventiv pe nedrept (art. 265 Cod penal);
aşezarea sistemului probator pe principiile libertăţii probelor şi ale liberei lor
aprecieri (art. 63, 64 Cod procedură penală).
posibilitatea reluării cauzei din etapa procesuală în care aflarea adevărului s-a
denaturat (art. 265 Cod procedură penală) (ex.: restituirea cauzei sau trimiterea
la alt organ de urmărire, restituirea pentru completarea urmăririi penale).
obligaţia verificării de către organul care instrumentează cauza, a
concordanţei dintre realitate şi concluziile trase de către organul care a avut
anterior cauza spre soluţionare.
1.2.3. Rolul activ

Potrivit art. 4 Cod procedură penală:
„organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să aibă rol activ în
desfăşurarea procesului penal”,
atât în ceea ce priveşte urmărirea penală, cât şi în realizarea celorlalte sarcini
care apar pe parcursul procesului.
Organele judiciare au obligaţia să intervină în orice moment al desfăşurării
procesului începând de la cererea de probe, administrarea probelor, stabilirea
faptelor până la constatarea exactă a adevărului, asigurarea drepturilor părţilor,
îndrumarea şi sprijinirea acestora. Ele au datoria să explice părţilor drepturile lor
procesuale si să le ajute în exercitarea acestor drepturi să dispună administrarea
din oficiu a unor probe care ar putea contribui la soluţionarea justă a cauzelor, să
pună în discuţia părţilor orice aspect care ar putea ajuta la aflarea adevărului, să
examineze cauza penală sub toate aspectele şi când este nevoie să extindă
acţiunea penală ori procesul penal si asupra altor fapte şi persoane.
Principiul rolului activ, deşi imperativ, are şi un coeficient de relativitate în

sensul că unele acte procesuale au un caracter strict personal. Exemple:
constituirea persoanei vătămate ca parte civilă; asigurarea asistenţei judiciare
atunci când ea nu este obligatorie; prezenţa la dezbateri personal sau prin
reprezentant în cazurile în care aceasta nu este obligatorie; exercitarea căilor de

atac, retragerea lor.
1.2.4. Garantarea libertăţii persoanei

Inviolabilitatea persoanei constă în dreptul fiecărui om de a fi şi de a se putea
comporta liber numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 5 Cod procedură penală, reglementează garantarea libertăţii persoanei.
„În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nicio persoană nu poate fi
reţinută sau arestată şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii, decât
în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”.
Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau vreo
restrângere a libertăţii consideră că este ilegală, are dreptul, în tot cursul
procesului penal să se adreseze instanţei competente potrivit legii. Orice
persoană împotriva căreia s-a luat ilegal o măsură preventivă are dreptul la
repararea pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege.
Legea precizează că în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul
arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar
sau pe cauţiune.
Art. 23 alin. (1) şi (2) din Constituţie prevede că „libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile.”
Percheziţionarea, reţinerea, arestarea unor persoane sunt permise numai în
cazurile şi cu procedura prevăzută de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 ore iar
arestarea se face numai în temeiul unui mandat emis de judecător pentru o
durată de cel mult 30 zile cu posibilitatea prelungirii. În situaţia în care
motivele reţinerii sau arestării au dispărut eliberarea persoanei este obligatorie.
Art. 20 din Constituţie Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu D.U.D.O
cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte şi că dacă există
neconcordanţă între actele internaţionale şi legislaţia internă, au prioritate
reglementările de drept internaţional cu excepţia cazului când constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Legea instituie şi anumite garanţii practice pentru respectarea libertăţii persoanei
prin limitarea expresă a cazurilor în care se poate dispune privarea delibertate
(art. 148 Cod procedură penală), prin stabilirea competenţei şi de cercetare a
procurorului şi a instanţei de judecată şi prin controlul exercitat asupra legalităţii
măsurilor luate.
Sarcina de lucru 3
Argumentează în 5 fraze modul în care organele judiciare sunt obligate să
asigure respectarea principiului garantării libertăţii persoanei pe parcursul
procesului penal.
1.2.5. Respectarea demnităţii umane

Este un principiu nou reglementat în art. 51 Cod procedură penală.
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau judecată trebuie tratată
cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente
cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită de lege.
A fost introdus în cadrul procesului penal prin:
- Legea 20/1990 infracţiunea de tortură prev. de art. 2671;
- art. 68 Cod procedură penală:
„este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere precum şi
promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe”.
- art. 266 Cod procedură penală „arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă;
art. 267 Cod penal „supunerea la rele tratamente”.
1.2.6. Prezumţia de nevinovăţie
Reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului şi este reglementat în
art. 23 alin. (11) din Constituţie şi art. 52 Cod procedură penală – până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată.
Constituie o garanţie care protejează persoana implicată într-o cauză penală şiîi
oferă posibilitatea să se apere împotriva acuzaţiilor ce i se aduc.
Persoana împotriva căreia s-a dispus începerea urmăririi penale este prezumată
nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Sarcina probei
revine organului judiciar şi nu învinuitului sau inculpatului care nu este obligat
să-şi probeze nevinovăţia. Orice dubiu în acuzare poate firăsturnată prin apărarea
învinuitului sau inculpatului care are dreptul de aproba lipsa de temeinicie a
acesteia.
Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o garanţie a protecţiei drepturilorpersoanei
în cadrul procesului penal dar în momentul în care se stabileşte că probele au fost
riguros administrate iar vinovăţia este stabilită, prezumţia va fi înlăturată,
urmând să fie aplicate sancţiunile corespunzătoare infracţiunii săvârşite.
1.2.7. Garantarea drepturilor de apărare

Dreptul de apărare reprezintă unul din drepturile fundamentare ale cetăţenilor.
Este înscris în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea
Generală a ONU în 1948.
- este reglementat în art. 24 din Constituţie „ dreptul la apărare este garantat .
În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau
numit din oficiu;
- este reglementat în art. 6 C.p.c. modificat prin Legea nr. 281/2003 „dreptul la
apărare este garantat învinuitul, inculpatul şi celelalte părţi în tot cursul
procesului penal”.
În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor
drepturile exercitate a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să
administreze probele necesare în apărare.
Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze de îndată şi mai înainte de a-
l audia pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea
juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat înainte
de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistatde un apărător
consemnându-se aceasta într-un proces –verbal de ascultare. În cazurile
prevăzute de lege organele judiciare au obligaţia să ia măsuri pentru asigurarea
asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului dacă acesta nu are apărător ales.
Principiul garantării drepturilor la apărare se manifestă sub următoarele aspecte:
posibilitatea părţilor de a-şi asigura singuri apărarea;

Sarcina de lucru 4
organul judiciar este obligat să aibă în vedere din oficiu aspectele care sunt
în Efaxvpoliacrăeaînp3ărfţriia;ze modul în care organele judiciare trebuie să a ure
respectarea principiului dreptului la apărare al tuturor părţilor în
asistenţa judiciară în general este facultativă; în cazurile expres prevăzute de
proce ul penal.
lege e te obligatorie ( art. 171 Cod procedură penală);
încălcarea dreptului la apărare atrage nulitatea actului de procedură
efectuat.
1.2.8. Limba în care se desfăşoară procesul penal

Art. 13 din Constituţie prevede: „în România limba oficială este limba română”.
De asemenea, art. 128 din Constituţie prevede că procedura judiciară se
desfăşoară în limba română. Există reglementat în:
Constituţie: „dreptul cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale de a se
Reţine exprima în limba maternă în faţa instanţelor inclusiv prin folosirea de interpreţi
reglementarea şi traducători”.
juridică a
acestui
principiu!
Art. 128 alin. (4) din Constituţie:

„dreptul străinilor şi apatrizilor care nu înţelege sau nu vorbesc limba română de a lua
cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii
prin interpret. În procesele penale acest drept este asigurat părţilor în mod gratuit”.
Dispoziţiile art. 128 alin. (4) din Constituţie nu se aplică cetăţenilor români
aparţinând minorităţilor naţionale. Aşadar, dreptul la folosirea limbii materne
este garantat a se exercita în mod gratuit doar străinilor şi apatrizilor care nu
vorbesc limba română.
1.2.9. Egalitatea persoanelor în procesul penal

Acest principiu presupune egalitatea reală şi deplină a tuturor persoanelor în
faţa legii (art. 4 din Constituţie).
În acelaşi sens, art. 16 din Constituţie prevede:
”cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări
întrucât nimeni nu este mai presus de lege”.
Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
a intereselor legitime. Toate părţile trebuie tratate egal indiferent dacă este vorba
de persoane fizice, de societăţi comerciale, regii autonome sau de stat.
Aspecte:
- existenţa aceloraşi organe pentru realizarea justiţiei penale în raport de toate
persoane fizice sau juridice.
- existenţa aceloraşi reguli procesuale pentru toate persoanele;
- existenţa unor drepturi şi obligaţii egale pentru toate părţile din proces.
- încălcarea acestui principiu atrage săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu
prin îngrădirea unor drepturi prev. de art. 247 Cod penal.
1.2.10. Operativitatea în procesul penal

- nu este reglementat expres în legislaţia actuală;
- se mai numeşte procesul celerităţii sau al rapidităţii soluţionării cauzelor;
- decurge din art. 1 Cod procedură penală „procesul penal are ca scop
constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni.
- reprezintă o condiţie sine qua non a soluţionării temeinice a cauzelor penale;
- se află în strânsă legătură cu activitatea de stingere a probelor (care necesită
urgenţă, pentru a nu se deteriora sau distruge) cu administrarea acestora, cu
rolul activ al organului judiciar, cu scopul procesului penal;
- nu înseamnă rabat de la calitate.
Sarcina de lucru 5
Organele judiciare pe parcursul procesului penal au obligaţia de a face
aplicarea dispoziţiilor procesuale şi procedurale cu respectarea termenelor
legale în respectarea principiului operativităţii soluţionării cauzelor într- un
timp rezonabil. Argumentaţi în 20 de rânduri modul în care organele
judiciare nu ar da eficienţă principiului operativităţii şi al celui privind
dreptul la apărare al părţilor într-o cauză dedusă judecăţii.
Rezumat
Principiile fundamentale sunt consacrate în actualul Cod de procedură penală ca
reguli de bază în procesul penal cu caracter general care guvernează toate
instituţiile procesuale şi fazele procesului penal. Recunoaşterea şi aplicarea lor sunt
raportate la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului la pactele şi la celelalte
tratate la care România este parte, conform Constituţiei. Potrivit art. 20 alin. 2 din
Constituţia României dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în legile interne,
au prioritate reglementările internaţionale. Prin aderarea României la Consiliul
Europei, semnarea şi ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
principiile vor trebui coroborate şi completate cu dispoziţiile convenţiei. De
asemenea, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, reglementările
actelor normative europene vor avea de asemenea prioritate în raport cu legislaţia
internă, obligaţia legiuitorului român constânt în transpunerea acestor acte
normative în legislaţia internă. Apreciem că între regulile de bază ale procesului
penal trebuie reţinute cele consacrate în mod expres de lege, dar nu numai de legea
procesual penală, ci şi de Constituţie, care recunoaşte şi alte principii sau drepturi
şi libertăţi cu efecte asupra întregului proces penal sau asupra unor etape, faze sau
instituţii ale acestuia. Cunoaşterea acestor principiiare o valoare teoretică pentru că
ele dau orientarea necesară pentru explicarea şi justificară doctrinară a menţinerii,
modificării sau abrogării normelor de Drept procesual penal. Principiul legalităţii
exprimă cerinţa ca procesul penal să se desfăşoare de către organele judiciare
instituite de lege în compunerea şi cu competenţele prevăzute de lege. Organele
judiciare şi participanţii la procesul penal trebuie să acţioneze numai în formele,
condiţiile şi limitele prevăzute de lege. Respectarea formelor asigură posibilitatea
exercitării controlului asupra respectării condiţiilor şi limitelor stabilite de lege, de
către organele judiciare şi participanţi. Organele judiciare trebuie să acţioneze cu
respectarea drepturilor procesuale ale participanţilor şi să le asigure exercitarea lor.
Exercitarea drepturilor organelor judiciare trebuie făcută cu respectarea unei
proporţionalităţi
între restrângere şi fapta pentru care persoana este cercetată sau vinovată.
1. Principiile specifice care guvernează judecata cauzei sunt:
a) principiul repartizării aleatorii a cauzelor;
b) principiul rolului activ al judecătorului;
c) principiul continuităţii completelor de judecată;
2. Principiul egalităţii presupune:

a) respectarea legii;
b) respectarea normelor de procedură;
c) publicitatea şedinţei de judecată în toate cauzele.
3. Încălcarea principiilor fundamentale atrage:

a) nulitatea absolută a actelor întocmite;
b) nulitatea relativă;
c) nici o sancţiune.
4. Participanţi la procesul penal sunt:

a) organele judiciare;
b) martorul;
c) expertul.
5. Părţi în procesul penal sunt:

a) făptuitorul;
b) învinuitul;
c) inculpatul.
Lupaşcu, Dan (2007). Codul de procedură penală ad Litteram. Bucureşti: Universul
Juridic.
Neagu, Ion (2010). Drept procesual penal. Tratat. Partea generală, ed. a II, revăzută şi
adăugită. Bucureşti: Universul Juridic.
Theodoru, Gr. (2007). Tratat de drept procesual penal. Bucureşti: Hamangiu.
Volonciu, Nicolae (1998). Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a III-a
revizuită si adăugită. Bucureşti: Paideia.
***Constituţia României.
***Codul de procedură penală în vigoare.

***Codul penal în vigoare.
2. ORGANELE JUDICIARE ŞI PĂRŢILE ÎN PROCESUL
PENAL
2.1. Consideraţii de ordin practic 21

2.2. Părţile în procesul penal 21
Rezumat 25
 să identifici şi să defineşti părţile în procesul penal;
 să compari părţile în procesul penal sub aspectul drepturilor şi
obligaţiilor;
 să descrii mecanismele de derulare a procesului penal.

Rusu Ion Organele judiciare şi părţile în procesul penal
2.1. Consideraţii de ordin practic

Organele judiciare care participă la cauza penală sunt: instanţele de judecată,
Ministerul Public şi organele de cercetare penală. Sunt părţi în procesul penal:
inculpaţi, părţi vătămate, părţi civile, părţi responsabile civilmente. Din rândul
altor persoane care participă la procesul penal fac parte: martorii, martorii
asistenţi, experţii, interpreţii, agenţii procedurale, mandatarii, reprezentanţii,
traducătorii etc.
Desfăşurarea procesului penal presupune participarea părţilor la activităţile ce
trebuie îndeplinite. În situaţia în care părţile nu pot să fie prezente, drepturile şi
obligaţiile acestora sunt preluate de alţi subiecţi procesuali astfel:
Succesorii - pot interveni numai în cadrul laturii civile. Răspunderea penală fiind
strict personală, decesul părţilor implicate în latura penală nu permite înlocuirea
acestora cu alte persoane. În acest sens art. 21 Cod procedură penală:
„acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al unora din părţi,
introducându-se în cauză moştenitorii acesteia”.
Introducerea în cauză a succesorilor subiectului activ poate avea loc numai dacă
decesul a avut loc după ce acţiunea civilă a fost pusă în mişcare în cadrul
procesului penal. În caz contrar, tragerea la răspunderea civilă se poate realiza
numai în cadrul unui proces civil. Succesorii devin părţi în procesul penal.
2.2. Părţile în procesul penal

2.2.1. Abordare teoretică şi practică în procesul penal
Potrivit art. 23 şi 24 Cod procedură penală părţile în procesul penal sunt:
inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente.
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au drepturi şi obligaţii ce izvorăsc
în mod direct din exercitarea acţiunii penale şi a acţiunii civile în cadrul
procesului penal.
Poziţia părţilor este dată de cele două laturi ale procesului penal - latura penală
şi latura civilă.
În latura penală îi vom găsi întotdeauna pe inculpat şi partea vătămată, în latura
civilă pe partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Ceea ce deosebeşte părţile de celelalte persoane participante la proces este faptul
că ele au un interes propriu în rezolvarea cauzei penale şi pot efectuaacte
procesuale alături de organele judiciare.
Nu orice persoană poate deveni parte într-un proces penal.
2.2.2. Făptuitorul
Făptuitorul este persoana care a săvârşit o faptă şi faţă de care se (efectuează)
desfăşoară o activitate procesuală, dar fără ca urmărirea penală să fie începută.
Acesta nu este parte în procesul penal.
2.2.3. Învinuitul
Momentul iniţial al fazei de urmărire penală şi totodată a procesului penal este
marcat de rezoluţia de începere a urmăririi penale. Dacă declanşarea urmăririi
penale se face şi in personam, din acel moment persoana care a încălcat legea
penală (făptuitorul) devine învinuit.
Învinuitule este acea persoană faţă de care se efectuează urmărirea penală, iar
această calitate subzistă cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală
împotriva sa.
- este subiect procesual;
- nu este parte în proces;
- are anumite drepturi şi obligaţii conferite de lege;
- are dreptul să dea declaraţii, să dovedească lipsa de temeinicie a probelor
administrate, să aibă apărător, are obligaţie, să suporte unele măsuri prevăzute
de lege: reţinerea, obligarea de a nu părăsi ţara, localitatea, arestarea
preventivă, măsuri de siguranţă, asigurătorii.
Sarcina de lucru 1
Realizează în 5 fraze o comparaţie între făptuitor şi învinuit sub aspectul

drepturilor şi obligaţiilor pe care aceştia le au, pornind de la semnificaţia
juridică dată prin dispoziţiile legale.
2.2.4. Inculpatul
Art. 23 Cod procedură penală defineşte astfel inculpatul: persoana împotriva
căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. Acesta este parte în procesul penal.
Întreaga activitate procesuală se desfăşoară în jurul faptei penale săvârşită de

acesta.
Inculpatul are drepturi şi anume:

- de a lua cunoştinţă de dosarul cauzei pe tot timpul judecăţii;
- de a formula cereri, excepţii, de a pune concluzii;
- de a primi odată cu citaţia şi copie de pe actul de sesizare dacă este
arestat;
Reţine - de a propune probe noi;
drepturile
inculpatulu - de a participa la judecată, de a arăta tot ceea ştie despre fapta pentru care
i! a fost trimis în judecată, de a pune întrebări coinculpaţilor;
- de a adresa întrebări martorilor, experţilor, cu ocazia ascultării acestora;
- de a i se acorda ultimul cuvânt;
- de a folosi căile de atac.
Obligaţiile inculpatului:
- să se prezinte personal în faţa organelor judiciare ori de câte ori este chemat;
- să suporte măsurile de constrângere procesuală dispuse împotriva sa;
- să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată.
Stingerea acţiunii penale duce la pierderea calităţii de inculpat. Dacă acţiunea
penală se stinge prin tragerea la răspundere penală a celui vinovat prin
condamnarea definitivă a inculpatului, poziţia procesuală de inculpat este
înlocuită cu cea de condamnat. Condamnatul nu este parte în proces, ci este
subiect al unui raport juridic de drept execuţional.
2.2.5. Partea vătămată

Art. 24 Cod procedură penală defineşte astfel partea vătămată:
„persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală, materială dacă
participă în procesul penal”.
Se face deosebire între persoana vătămată şi partea vătămată. Este parte
vătămată persoana vătămată care participă la procesul penal.
Dacă partea vătămată exercită şi acţiunea civilă în cadrul procesului penal, ea
capătă şi calitatea de parte civilă.
Nu are relevanţă felul vătămării, nici calificarea dată faptei sau forma în care
Reţine fapta a fost săvârşită, ci este suficient să se constate o vătămare care să fie
procedura! generată de o infracţiune şi persoana vătămată să-şi manifeste voinţa de a
participa în procesul penal. Dacă persoana vătămată nu se constituie parte
civilă sau nu participă la proces ca parte vătămată, ea poate fi ascultată ca martor

(art. 82 Cod procedură penală).
Organul de urmărire penală şi instanţa are obligaţia să cheme spre a fi ascultată
persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune. Înainte de a fi ascultată,
persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în proces ca parte
vătămată iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală se poate
constitui parte civilă.
Totodată, i se atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte
vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi
penale, iar în faţa primei instanţe de judecată până la citirea actului de sesizare
(rechizitoriu, plângere prealabilă).
Partea vătămată îşi exercită un drept procesual şi numai în latura penală a cauzei.
În caz de deces ea nu poate fi înlocuită. Fiind un drept personal acesta se stinge
odată cu titularul său. În situaţia în care calitatea de parte vătămată încetează prin
renunţare, acţiunea penală va fi exercitată în continuare deprocuror ca titular
principal al acestui drept, dacă nu există vreo situaţie dincele prev. de art. 10 Cod
procedură penală.
Atunci când acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, retragerea plângerii sau împăcarea părţilor (când legea o
permite) are ca efect înlăturarea răspunderii penale şi pe cale de consecinţă,
imposibilitatea procurorului de a exercita în continuare acţiunea penală.
În legătură cu drepturile pe care le are partea vătămată, atunci când participă la
procesul penal, ea poate să formuleze cereri, să pună concluzii, să ridice excepţii,
să declare apel sau recurs, dar numai în ce priveşte latura penală şi numai în
cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângereaprealabilă.
Potrivit art. 174 (1) Cod procedură penală, partea vătămată poate fi întotdeauna
reprezentată, iar în situaţiile când partea vătămată este minor, acesta îşi exercită
drepturile în condiţiile legale de asistare şi reprezentare.
Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se
numeşte parte civilă – art. 24 (2) Cod procedură penală.
Rezumat
În urma săvârşirii infracţiunii se naşte un raport de drept penal substanţial.
Subiecţii principali ai acestui raport sunt pe de o parte statul, iar pe de altă
parte autorul infracţiunii. Cu ocazia desfăşurării procesului penal autorul
infracţiunii primeşte diferite calităţi procesuale care au semnificaţii juridice
distincte cu rezonanţe specifice în structura conţinutului raportuluijuridic
procesual penal. Calităţile procesuale pe care le va primi infractorulpe
parcursul procesului penal atrag fiecare în parte anumite obligaţii şi drepturi
pe care cel chemat să răspundă penal le va suporta sau exercita în activitatea
procesuală. Înainte de pornirea procesului penal, cel ce a săvârşit
infracţiunea are calitatea de făptuitor şi ca subiect al raportului juridic de
conflict devine odată cu declanşarea procesului penal subiectul principal
pasiv al raportului juridic procesual penal. Odată cu pornirea urmăririi
penale împotriva făptuitorului, acesta capătă calitatea de învinuit fiind
subiect de drepturi şi obligaţii procesuale. Calitatea de inculpat apare odată
cu punerea în mişcare a acţiunii penale. Calitatea de inculpat se transformă
în aceea de condamnat în momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti penale. Condamnatul nu este parte în proces.
1. Este şi participant la procesul penal:
a) făptuitorul;
b) inculpatul;
c) partea responsabilă civilmente.
2. Condamnatul este parte în procesul penal:

a) da;
b) poate fi;
c) nu.
3. Inculpatul este persoana faţă de care:

a) s-a pornit procesul penal;
b) s-a pus în mişcare acţiunea penală;
c) a început urmărirea penală;
4. Fazele procesului penal sunt:

a) facultative;
b) obligatorii;
c) unele facultative, altele obligatorii.
5. Pot formula cereri şi excepţii:

a) participanţii la procesul penal;
b) doar procurorul;
c) părţile în procesul penal.

1) Definiţi şi comentaţi în 30 de rânduri, pornind de la un exemplu practic,
principiul prezumţiei de nevinovăţie.
2) Ilustraţi prin prisma aspectelor teoretice, un model de declaraţie de inculpat.
Lupaşcu, Dan (2007). Codul de procedură penală ad Litteram. Bucureşti.
Universul Juridic, pp. 17-57.
Neagu, Ion (2010).Tratat de procedură penală, Partea specială, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 122-226.
Theodoru, Grigore (2007). Tratat de drept procesual penal. Bucureşti:
Hamangiu, pp. 101-198.
Volonciu, Nicolae (1998). Tratat de procedură penală, Partea generală, Ediţia
a III-a revizuită şi adăugită. Bucureşti: Paideia, pp. 141-217.
3. MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL
3.1. Aspecte de ordin teoretic şi practic în procesul penal 28
3.2. Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau 30
inculpatului
3.3. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii 31
responsabile civilmente
3.4. Declaraţiile martorilor 32
3.5. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor 36
3.6. Interceptările şi înregistrările audio sau video şi 40
fotografiile
3.7. Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi 45
delegare
Rezumat 46
 să compari declaraţiile părţilor participante la procesul penal;

 să explici procedura de audiere a părţilor procesului penal;
 să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica
specifică interceptărilor şi înregistrărilor audio, video sau procedeele
privind administrarea probelor prin comisie rogatorie şi delegare.

Rusu Ion Mijloacele de probă în procesul penal
3.1. Aspecte de ordin teoretic şi practic în procesul penal

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului (art. 64 Cod procedură penală) pot fi
judiciare şi extrajudiciare.
Declaraţia extrajudiciară – este cea făcută în afara procesului penal şi are valoare
informativă nu ca mijloc de probă, ci ca înscris. Conţinutul ei ajunge la
cunoştinţa organului judiciar prin alte mijloace de probă (o scrisoare, declaraţia
unui martor căruia învinuitul sau inculpatul i s-a confesat).
Declaraţia judiciară – este făcută în cadrul procesului penal, în faţa organului
judiciar abilitat, cu respectarea procedurii legale şi constituie mijloc de probă.
Pe întreg parcursul procesului penal există obligaţia pentru organul judecătoresc
de a proceda la ascultarea învinuitului sau inculpatului în momente care prezintă
importanţă deosebită pentru soluţionarea cauzei. În fazade urmărire penală,
învinuitul este ascultat atât la începutul urmăririi penale, cât şi la terminarea
acesteia. Dacă învinuitul devine inculpat, acesta va fiascultat în mod obligatoriu.
Ascultarea este obligatorie înainte de a se dispune arestarea preventivă fie că este
vorba de învinuit sau inculpat. La momentul prezentării materialului de urmărire
penală ascultarea inculpatului esteobligatorie.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului se impune ori de câte ori organul de
urmărire penală va considera necesar. În faza de judecată inculpatul este ascultat
ori de câte ori este necesar.
Pentru soluţionarea unei cereri de liberare provizorie, inculpatul va fi ascultat
de procuror sau de instanţă în raport de faza procesuală în care se află.
Obligaţia ascultării învinuitului sau inculpatului încetează atunci când acesta este
dispărut, se sustrage de la cercetare, nu locuieşte în ţara sau când inculpatul nu
se prezintă la judecată deşi a fost legal citat.
Inculpatul nu poate fi obligat să dea declaraţii, acestea reprezentând un drept al
său şi nu o obligaţie.
Sunt cunoscute trei procedee în ceea ce priveşte ascultarea învinuitului:
prezentarea unei declaraţii scrise personal cu privire la învinuirea ce i se
aduce;
ascultarea sa;
confruntarea cu alte persoane.
Primul procedeu se întâlneşte izolat în faza de urmărire penală, precedând
ascultarea propriu-zisă.
Confruntarea are loc numai după ce au fost luate declaraţii părţilor şi între
acestea există contradicţii care trebuie lămurite.
Cel mai răspândit procedeu este ascultarea efectivă. Procedura de obţinere a
declaraţiei învinuitului sau inculpatului cuprinde un complex de reguli de ordin
procesual şi de ordin tactic. Regulile procesuale sunt comune organelor de
urmărire penală, cât şi instanţelor de judecată. Ascultarea învinuitului sau
inculpatului se efectuează la sediul organului judiciar.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului cuprinde două etape:

Prima etapă – se procedează la cunoaşterea datelor personale ale învinuitului sau
ale inculpatului. Înainte de a fi ascultat este întrebat cu privire la nume, prenume
etc. [art. 70 alin. (1) Cod procedură penală].
Potrivit art. 70 alin. (2) Cod proc. pen., inculpatului i se aduce la cunoştinţă fapta
şi încadrarea juridică, dreptul de a avea un apărător, dreptul de a nu face nici o
declaraţie. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să
declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea care i se aduce în legătură
cu aceasta. Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa învinuitului sau
inculpatului încadrarea juridică a faptei şi trebuie să-i asigure posibilitatea
pregătirii şi executării apărării. Inculpatul sau învinuitul nu poate fi supus
jurământului.
A doua etapă – ascultarea propriu – zisă:
este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză;
declaraţia lui este o expunere liberă asupra împrejurărilor în care s-a săvârşit
fapta, nefiind întrerupt decât dacă se îndepărtează în mod vădit de la subiect
şi numai pentru a i se atrage atenţia să revină la acesta;
relatarea liberă presupune spontaneitate, nedisimulare;
este interzis a i se citi şi reaminti declaraţiile date anterior în cauză şi nu poate
prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte.
Dacă sunt amănunte greu de reţinut (denumiri complicate, cifre), învinuitul sau
Reţine inculpatul poate folosi însemnările pe care le deţine. După ce învinuitul sau
procedura inculpatul a declarat tot ce ştie în legătură cu cauza, organul judiciar pune
audierii întrebări prin care se pot obţine informaţii noi sau prin care se verifică exactitatea
învinuitului celor relatate. Inculpatul este întrebat şi cu privire la probele pe careînţelege să
sau le propună.
inculpatului! Dacă învinuitul sau inculpatul nu se poate prezenta la organul judiciar pentru a
fi ascultat, se poate proceda la ascultarea sa la locul unde se află cu excepţia
cazurilor când legea prevede altfel.
Organul judiciar are obligaţia să-l încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat înainte
de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de un apărător,
consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare.
Dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi în cauză, fiecare este ascultatseparat
fără a fi de faţă ceilalţi – în faza de urmărire penală. În faza de judecată,inculpaţii
sunt ascultaţi de regulă în prezenţa tuturor.
În cursul urmăririi penale, numai organul de urmărire penală poate pune
întrebări; la instanţă, întrebările se pot pune prin intermediul preşedintelui
completului de orice judecător, de procuror, de părţi, de ceilalţi inculpaţi şi de
apărător. Pentru obţinerea declaraţiei este interzisă folosirea de violenţe,
ameninţări, promisiuni.
Declaraţia învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris de către organul
de urmărire penală (în faza de urmărire penală) şi de grefier (în faza de
judecată). În fiecare declaraţie se va consemna ora începerii şi terminării

declaraţiei.
Declaraţia se citeşte învinuitului sau inculpatului, iar dacă acesta cere poate să
o citească personal. Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei, se semnează pe
fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune
în declaraţia scrisă. Declaraţia va fi semnată şi de organul de urmărire penală ori
de preşedintele completului şi de grefier şi de interpret atunci când s-a apelatla
serviciile acestuia.
Declaraţia dată de învinuit sau inculpat este retractabilă. Declaraţia învinuitului
sau inculpatului se înregistrează conform art. 304 din C. pr. pen..
Sarcina de lucru 1
Detaliază fazele obligatorii pentru luarea unei declaraţii în cursul
procesului penal unui inculpat major.
Compară prin elemente de asemănare şi deosebire declaraţia dată de un
inculpat major cu declaraţia dată de un inculpat minor în cursul
procesului penal. Întocmeşte, prin prisma celor sus analizate o
declaraţie de inculpat dată de acesta în cursul procesului penal.
În cadrul unui grup de lucru compară declaraţiile astfel întocmite şi
concluzionează cu privire la lipsa elementelor esenţiale ale acestora.
3.2. Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului nu pot fi caracterizate întotdeauna ca
fiind sincere, ceea ce conduce la necesitatea aprecierii lor cu circumspecţie de
către organul judiciar. Importanţa declaraţiei nu este diminuată. Aceste declaraţii
au o valoare probatorie relativă în sensul că trebuie confirmate şi prin alte
mijloace de probă. Potrivit art. 69 Cod procedură penală, declaraţia învinuitului
sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului numai dacă este coroborată cu
alte mijloace de probă.
Alte aspecte:
- este divizibilă – din conţinutul ei se va reţine numai ceea ce se confirmă prin
alte probe;
- este retractabilă în sensul că învinuitul sau inculpatul poate retracta declaraţia
şi poate face relatări contrare, organul judiciar apreciind asupra valorii
retractării.
Dacă declaraţiile învinuitului sau inculpatului sunt contradictorii, organul

judiciar le reţine numai pe cele pe care le consideră verosimile. Nu are
importanţă urmărirea în care au fost date (urmărire penală sau judecătorească).
3.3. Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile

civilmente
Partea vătămată poate să furnizeze informaţii privitoare la modul de operare
(mai ales în ipoteza infracţiunii contra persoanei), cât şi la persoana făptuitorului,
în timp ce partea responsabilă civilmente nu are cunoştinţă în mod nemijlocit
despre comiterea faptei, dar poate furniza informaţii referitoare la făptuitor şi la
circumstanţele care au favorizat încălcarea legii penale.
Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sunt, de regulă, prima sursă de
informaţii a organelor judiciare prin sesizarea acestora. Pentru ca organele
judiciare să poată asculta persoanele ca partea vătămată, partea civilă, partea
responsabilă civilmente este necesar ca acele persoane să fi dobândit calităţile
respective. Art. 76 (1) Cod procedură penală prevede obligarea organelor de
urmărire penală sau instanţa de judecată de a chema în faţa lor spre ascultare
persoana care a suferit o pagubă materială sau o daună morală prin săvârşirea
infracţiunii sau persoana responsabilă civilmente.
Înainte de ascultare persoanei vătămate i se comunică faptul că poate participa
în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială că poate să se
constituie parte civilă în tot cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei până la
citirea actului de sesizare. Dacă persoana vătămată nu doreşte să participe la
proces ca parte, ea va putea fi ascultată ca martor şi va da declaraţii.
Ascultarea propriu-zisă a părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile
civilmente se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea inculpatului art.
77 Cod procedură penală. Părţile în proces acţionează în urmărirea unui interes
propriu legat de soluţionarea cauzei.
Partea vătămată are interesul de a determina tragerea la răspundere penală a
inculpatului, partea civilă urmăreşte repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune, partea responsabilă civilmente – de a participa la proces în vederea
diminuării ori stingerii obligaţiei de plată pentru daunele cauzate prin fapta
inculpatului. Declaraţiile acestor părţi pot fi neconforme cu adevărul ceea ce
conduce la conferirea aceleiaşi valori probante cu declaraţiile învinuitului sau ale
inculpatului.
Art. 75 Cod procedură penală prevede:
„declaraţiile părţii vătămate, partea civilă, partea responsabilă civilmente făcute în cursul
procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu
fapte sau împrejurarea ce rezultă din ansamblul probator existent în cauză”.
Sarcina de lucru 2
Explică procedura de luare a declaraţiilor părţii vătămate, părţii civile şi
părţii responsabile civilmente apoi întocmiţi câte un model al acestora.
Compară, în cadrul grupului de lucru, respectarea procedurii mai sus
detaliate.
3.4. Declaraţiile martorilor

- sunt mijloace de probă cel mai ales întâlnite în procesul penal;
- declaraţiile martorilor sunt relatările făcute în faţa organelor judiciare de către
persoanele care au cunoştinţe de natură să servească la aflarea adevărului în
procesul penal – art. 78 Cod procedură penală.
Dobândirea calităţii de martor presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
1) existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;
2) existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de natură
să contribuie la aflarea adevărului în proces;
3) ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la faptele
şi împrejurările pe care le cunoaşte;
Participarea în calitate de martor este o datorie cu caracter general în sensul că
orice persoană fizică, fără deosebire de sex, vârstă, religie, cetăţenie, situaţie
socială dacă este chemată în faţa organelor judiciare pentru a fi ascultate în
această calitate trebuie să răspundă acestei chemări.
Alte aspecte:
- poate fi ascultată ca martor orice persoană fizică;
- nu va putea depune în calitate de martor o persoană care din cauza stării sale
fizice (orb, surd, mut) sau psihice (debilitate mintală) nu este capabilă să
perceapă fenomenele prin anumite simţuri sau nu poate reda în mod corect
faptele percepute;
- dispoziţiile legale permit ascultarea ca martor a minorului până la 14 ani în
prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei căreia i-a fost
încredinţat spre creştere şi educare;
- declaraţia martorilor minor va fi apreciată în ce măsură va servi la aflarea
adevărului.
3.4.1. Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

1) persoana obligată să păstreze secretul profesional (art. 79 Cod procedură
penală);
2) persoana vătămată care se constituie parte civilă sau care participă la proces
ca parte vătămată.
Alte aspecte:
- secretul profesional constă în secretul de stat, de serviciu şi profesional;
- secretul de stat şi de serviciu se păstrează chiar şi în faţa justiţiei;
- sunt obligaţi să păstreze secretul profesional avocaţii, medicii, notarii,
preoţii, etc.
- calitatea de martor primează în faţa calităţii de avocat;
- învinuitul sau inculpatul faţă de care s-a dispus o soluţie de netrimitere în
judecată poate fi ascultat de instanţa de judecată ca martor.
3.4.2. Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martori

1) soţul învinuitului sau inculpatului;
2) rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului;
Prin „rude apropiate” se înţelege: ascendenţii, descendenţii, fraţii şi surorile,
copiii acestora şi persoanele devenite astfel de rude prin înfiere (art. 149 Cod
penal).
Dacă aceste persoane au acceptat să compară ca martori acestora le revin aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca martorilor putând fi traşi la răspundere pentru mărturie
mincinoasă.
Organele judiciare au obligaţia să atragă atenţia acestor persoane că pot să nu
depună ca martori.
Obligaţiile martorilor:
Obligaţia de a se prezenta la chemarea organelor judiciare (art. 83 Cod
procedură penală; art. 864 Cod procedură penală);
Obligaţia de a depune - este obligată să declare tot ce cunoaşte cu privire la
faptele şi împrejurările asupra cărora este întrebată;
Obligaţia este legală, individuală şi personală neputând fi îndeplinită prin
reprezentare. Dacă martorul refuză să facă declaraţii pe motiv că nu cunoaşte
nimic în cauză, deşi are cunoştinţe esenţiale comite infracţiunea de mărturie
mincinoasă (art. 260 Cod penal). Martorul este obligat sub prestare de jurământ
să declare adevărul cu privire la faptă şi făptuitor altfel săvârşeşte infracţiunea
de mărturie mincinoasă.
Drepturile martorilor:
- de a depune liber;
- de a nu cenzura întrebările care i se pun;
- de a solicita consemnarea exactă şi completă a declaraţiei făcute;
- drepturi de ordin patrimonial, vizând cheltuielile de judecată;
- de a fi protejat împotriva violenţelor sau ameninţărilor care s-ar exercita

asupra sa în vederea obţinerii de declaraţii (art. 68 Cod procedură penală);
- de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza [art. 86 alin.
(2) Cod procedură penală];
- are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu deplasarea, întreţinerea şi
cazarea sa şi a altor cheltuieli ocazionate de participarea la activitatea
judiciară;
- dacă martorul este salariat el poate solicita venitul nerealizat prin lipsa sa de
la serviciu pricinuită de chemarea la organele de urmărire penală şi instanţa
de judecată.
3.4.3 Procedura de ascultare a martorilor

- cuprinde două etape:
I etapă – stabilirea identităţii martorului (nume, ocupaţie);
- în caz de îndoială asupra identităţii martorului aceasta se stabileşte prin
orice mijloc de probă;
- se verifică dacă martorul are interes în cauză fiind întrebat dacă este rudă cu
vreuna dintre părţi sau în ce relaţii se află cu părţile;
- dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvârşirii infracţiunii;
- i se pune în vedere că are dreptul de a nu depune dacă este rudă cu vreuna
dintre părţi;
- depune jurământul cu mâna pe cruce sau Biblie: „jur pe onoare şi conştiinţă
că voi spune adevărul”;
- i se atrage atenţia să spună adevărul;
- dacă martorul minor nu a împlinit 14 ani nu va depune jurământ însă i se va
atrage atenţia să spună adevărul;
A II – a etapă – ascultarea propriu-zisă (art. 86 alin. 1 Cod procedură penală)
- martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se arată faptele şi
împrejurările asupra cărora a fost propus, cerându-i-se să declare tot ce ştie în
legătură cu aceasta;
- după ce declară tot ce ştie i se pun întrebări;
- procedura prev. de art. 71-74 Cod procedură penală se aplică în mod
corespunzător;
- ascultarea martorilor se face separat;
- eventualele reveniri, completări, modificări în declaraţiile martorului se
semnează de acesta după consemnare;
3.4.4. Protecţia martorilor în situaţii speciale

Uneori învinuitul sau inculpatul direct sau prin intermediul altor persoane
încearcă să determine martorii (în special ai acuzării) de a nu declara tot ceeace
cunosc cu privire la faptă;
- art. 861 - 865 Cod procedură penală;

- se poate încuviinţa martorului de a nu-şi declara identitatea reală, localitatea
de domiciliu dacă există probe sau indicii temeinice că prin aceasta s-ar pune
în pericol viaţa etc.
Schimbarea identităţii se dispune de procuror în cursul urmăririi penale, de
instanţă în cursul judecăţii la cererea motivată a procurorului, a martorului, a
oricărei alte persoane îndreptăţite. Persoana îndreptăţită – martorul, membrii
familiei acestuia şi persoanele apropiate martorului.
Concomitent cu atribuirea unei identităţi false se conservă datele privind
identitatea reală prin întocmirea unui proces-verbal păstrat în plic sigilat la sediul
parchetului care a efectuat sau supravegheat urmărirea penală, la sediul instanţei.
Procurorul şi instanţa au acces la documentele privind identitatea reală a
martorului în condiţii de strică confidenţialitate.
Alte aspecte:
martorul poate fi ascultat fără prezenţa fizică prin reţele cu televiziune cu
imagine şi voce distorsionate pentru a nu fi recunoscut;
luarea declaraţiei indiferent de momentul efectuării impune prezenţa
obligaţie a procurorului;
declaraţia astfel obţinută se înregistrează prin mijloace vide şi audio, în
original sigilate se păstrează la parchet sau instanţă.
În cursul urmăririi penale aceste casete vor fi depuse la sediul parchetului într-
un loc special, sigilat, în condiţii de maximă securitate. La terminarea urmăririi
penale acestea vor fi înaintate instanţei competente împreună cu dosarul cauzei.
La instanţă casetele vor fi depuse în aceleaşi condiţii ca la parchet.
Conţinutul declaraţiei martorului va fi fixat într-un proces-verbal semnat de
procuror, organele de cercetare penală sau instanţă, după caz. Concomitent se va
transcrie declaraţia martorului acesta semnând pentru conformitate.
Drepturile martorului protejat
- protecţia datelor de identitate;
- protecţia declaraţiei;
- ascultarea sub o altă identitate sau prin modalităţi speciale de distorsionare;
- protecţia deplasării martorului la şi de la organele judiciare;
- schimbarea domiciliului;
- schimbarea identităţii;
- schimbarea înfăţişării;
- reinserţia în alt mediu social;
- recalificarea profesională;
- schimbarea sau asigurarea locului de muncă;
- asigurarea unui venit până la găsirea unui loc de muncă.
Obligaţiile martorului protejat

- să furnizeze informaţiile şi datele pe care le deţine;
- să se conformeze măsurile stabilite pentru protecţia sa;
- să se abţină de la orice activitate care l-ar pune în pericol;
- să nu contacteze nici o persoană cunoscută sau persoană din medii
infracţionale.
Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor nu este condiţionată în mod expres
de coroborarea cu celelalte probe existente la dosar ceea ce înseamnă că se poate
soluţiona o cauză penală pe baza unei singure depoziţii de martor cu condiţia ca
aceasta să fie sinceră şi fidelă.
Sarcina de lucru 3
Pornind de la explicarea teoretică a modului de luare a declaraţiei unui
martor întocmeşte:
declaraţia unui martor minor;
declaraţia unui martor care cunoaşte o împrejurare dată din relatarea
altei persoane;
declaraţia unui martor care a perceput în mod direct producerea unui
eveniment (se va alege împrejurarea sau evenimentul care săconstituie
conţinutul declaraţiei).
3.5. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi a martorilor

3.5.1. Procedura confruntării
- se foloseşte când apar contradicţii între declaraţiile date de părţi, între
declaraţiile date de părţi şi martori, între declaraţiile date de martori;
- este un procedeu probatoriu complementar prin care se urmăreşte lămurirea
contrazicerilor care există între declaraţiile date anterior de două sau mai
multe persoane în aceeaşi cauză;
- este reglementată de art. 87 Cod proc. pen. – se procedează la confruntare
numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.
- persoanele respective sunt chemate în faţa organelor judiciare şi trebuie să
răspundă la întrebările puse de acesta în legătură cu faptele şi împrejurările
contradictorii;
- se poate încuviinţa ca persoanele confruntate să-şi pună întrebări reciproc;

- întrebările şi răspunsurile se consemnează într-un proces verbal semnat de
persoanele confruntate, de organele de urmărire penală, de instanţă şi grefier,
după caz;
Confruntarea poate fi înregistrată pe suport magnetic pentru a se putea studia
comportamentul celor confruntaţi.
3.5.2. Folosirea interpreţilor şi martorilor
Procedeu de ascultare a părţilor şi martorilor
Dacă una din părţi sau o persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte limba
română sau nu se poate exprima şi organele de urmărire penală sau instanţa nu
are posibilitatea să se înţeleagă cu ea îi asigură în mod gratuit un interpret.
În cursul judecăţii părţile pot fi asistate de un interpret ales de ele dar să fie
autorizat.
- acest procedeu se foloseşte şi pentru administrarea altor mijloace de probă
(înscrisuri redactate în altă limbă);
- interpretului i se aplică prevederile referitoare la ascultarea martorului şi
depune acelaşi jurământ ca şi martorul.
Înscrisurile – mijloace de probă
- art. 89 Cod procedură penală – pot fi folosite ca mijloace de probă înprocesul
penal dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să
contribuie la aflarea adevărului;
- sunt înscrisuri – declaraţiile părţilor, declaraţiile martorilor, o corespondenţă,
chitanţe, registre, acte sub semnătură privată;
- sunt înscrisuri – mijloace de probă numai acele obiecte pe care suntmarcate
semnele scrierii fonetice;
- schemele sau schiţele dacă nu conţin semnele scrierii fonetice nu sunt
mijloace de probă.
Mijloacele materiale de probă
- sunt acele obiecte care conţin sau poartă o urmă a săvârşirii infracţiunii sau
care pot servi la aflarea adevărului şi obiectele care reprezintă mijloace de
săvârşire a infracţiunii ori obiectele care sunt produsul infracţiunii.
Ex.: modificările de pe un înscris, în cazul falsului material;
- yala pe care au rămas imprimate urmele instrumentelor de efracţie;
- înscrisuri ce poartă impresiuni digitale;
- un act de identitate al infractorului uitat la locul infracţiunii;
- au o valoare probatorie egală cu a celorlalte mijloace de probă.
Procedee de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă

Percheziţia
Constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane sau la
locuinţa acesteia cu scopul de a găsi şi ridica obiecte sau înscrisuri cunoscute de
organele judiciare doar nepredate de bună voie precum şi în vederea descoperirii
a altor mijloace de probă necesare soluţionării cauzei penale.
Percheziţiile pot fi:
- domiciliare;
- corporale;
Procedură – art. 100 alin. 3 Cod proc. pen. raportat la art. 27 alin. 3 Constituţie;
- se dispune exclusiv de judecător;
- punerea în executare a dispoziţiei de percheziţie se realizează de procuror şi
de organele de cercetare penală însoţiţi de lucrătorii operativi;
- dispoziţiile instanţei de a efectua o percheziţie se comunică procurorului în
vederea efectuării acesteia;
- dacă percheziţia este efectuată de organele de cercetare penală este necesară o
autorizaţie prealabilă din partea judecătorului;
- percheziţia domiciliară se poate efectua fără autorizaţia prealabilă dacă
infracţiunea este flagrantă;
- percheziţia domiciliată poate fi efectuată numai între orele 6,00 – 20,00;
- percheziţia în timpul nopţii (cu excepţia infracţiunii flagrante) este interzisă
cu următoarele două excepţii:
1) în caz de infracţiune flagrantă;
2) în cazul în care este vorba despre prelungirea unei percheziţii începute între
orele 6-20;
- organul judiciar care urmează să efectueze percheziţia este obligată să se
legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de judecător;
- percheziţia domiciliară se face în prezenţa persoanei de la care se ridică
obiectele sau înscrisurile iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a
unui membru al familiei, a unui vecin având capacitatea de exprimare;
- are dreptul să deschidă încăperile dacă se refuză aceasta;
- organul judiciar este obligat să ridice obiecte şi înscrisuri care au legătură cu
fapta săvârşită;
- obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică
întotdeauna;
- percheziţia corporală – art. 106 Cod proc.pen.
- se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată;
- obiectele ridicate sunt însemnate spre neschimbare după care se etichetează şi
sigilează, sau se împachetează şi se sigilează;
- obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în păstrare fie celui
la care se află fie unui custode;
- se consemnează într-un proces-verbal – o copie se lasă persoanei

percheziţionate.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
- se dispune de organele de urmărire penală prin rezoluţie, de instanţă prin
încheiere;
- orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află un obiect sau un
înscris ce poate servi ca mijloc de probă este obligat să-l prezinte şi să-lpredea
sub luare de dovadă organului de urmărire penală sau instanţei de judecată;
- înscrisurile pot fi ridicate, în original sau în copii.
Ridicarea de înscrisuri şi obiecte care se află în unităţile poştale sau detransport
– secretul corespondenţei poate fi încălcat dacă interesul urmăririi penale sau al
judecăţii o cere;
- se poate dispune de instanţă la propunerea procurorului, în cursul urmăririi
penale sau din oficiu în cursul judecăţii ca unităţile poştale sau de transport să
reţină şi să predea scrisorile, telegramele sau orice altă corespondenţă sau
obiecte trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia direct sau indirect.
Condiţii:
să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;
reţinerea şi predarea să se impună pentru aflarea adevărului;
aceasta mai poate fi dispusă în scris de procuror care va informa de îndată
instanţa.
Cercetarea la faţa locului

Constă în deplasarea organelor judiciare la locul unde s-a săvârşit infracţiunea,
unde s-a produs rezultatul sau unde au rămas urme în vederea constatăriisituaţiei
locului săvârşirii infracţiunii, a descoperirii şi fixării urmelorinfracţiunii şi a
stabilirii poziţiei şi a stării mijloacelor materiale de probă, a împrejurărilor în
Procedura care a fost săvârşită infracţiunea.
- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie motivată;

- dreptul instanţei de a participa la efectuarea acesteia;
- este necesar la urmărirea penală prezenţa a cel puţin 2 martori existenţi;
- dacă este necesar se cheamă şi părţile;
- neprezentarea părţilor nu împiedică efectuarea cercetării la faţa locului;
- învinuitul sau inculpatul reţinut sau arestat trebuie să participe;
- dacă nu poate veni la cercetarea organul de urmărire penală îi pune în vedere
că are dreptul de a fi reprezentat asigurându-i la cerere reprezentarea;
- instanţa efectuează cercetarea cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului

când participarea acestuia la judecată este obligatorie;
- rezultatul cercetării se consemnează în procesul verbal care trebuie să
cuprindă: - descrierea amănunţită a situaţiei locului faptei;
 descrierea urmelor găsite;
 descrierea obiectelor examinate şi ridicate;
Reconstituirea
Constă în reproducerea în întregime sau în parte a modului şi a condiţiilor în care
a fost săvârşită fapta pentru a verifica şi a preciza anumite date strânse de
organele judiciare.
Procedură - se urmăreşte cunoaşterea posibilităţii reale de săvârşire a faptei;
- verificarea declaraţiilor date de părţi, martori.
- atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată numai la faţa locului;
- prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie;
- martori asistenţi în afară de situaţia când nu e posibil;
- pot participa părţile când este necesar, neprezentarea lor nu împiedică
reconstituirea;
- procesul verbal ca la cercetarea la faţa locului;
- a nu se confunda cu „experimentul judiciar” – nu este necesar participarea
inculpatului sau a celorlalte părţi;
Martorii asistenţi – persoanele chemate să participe la efectuarea anumitor acte
procedurale în scopul de a garanta faptul că procedura urmată este cea legală
iar rezultatul corespunde celor consemnate.
- nu au cunoştinţă despre faptele şi împrejurările cauzei;
- trebuie să fie cel puţin doi;
- nu pot fi martori asistenţi:
– minorii sub 14 ani
– cei interesaţi în cauză;
– cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul
procedural
3.6. Interceptările şi înregistrările audio sau video şi fotografiile

- este reglementată prin secţiunea V1 din Titlul III Cod proc. pen.
- art. 911 Cod proc. pen. interceptările şi înregistrările pe bandă magnetică ale
unor convorbiri se efectuează cu autorizarea motivată – a instanţei la cererea
procurorului dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu iar
interceptarea şi înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului.
Condiţii
autorizarea motivată a preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în primă instanţă;
să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea săvârşirii unei
infracţiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu;
 Ex. infracţiunea de trafic de stupefiante;
- infracţiunea de terorism;
- infracţiunea de spălare a banilor;
- infracţiunea de trafic de persoane;
- infracţiuni de corupţie.
3) interceptarea se impune pentru aflarea adevărului.
Autorizarea se dispune prin încheiere motivată, se poate da pentru durata
înregistrării cel mult 30 zile poate fi prelungită, fiecare prelungire nu poate
depăşi 30 zile, durata maximă a înregistrărilor autorizate este de 120 de zile.
Înregistrările pot fi făcute şi la cererea motivată a persoanei vătămate.
Înregistrările şi interceptările pot fi făcute de: procuror, organul de cercetare
penală, specialişti chemaţi să dea concurs tehnic cu obligarea de a păstrasecretul
profesional.
Excepţie. Procurorul poate autoriza provizoriu, prin ordonanţă motivată – în
caz de urgenţă şi va comunica în maxim 24 ore efectuarea înregistrării care va
confirma ordonanţa şi autorizarea în continuare a activităţii fie informareaactului
procurorului caz în care se va dispune încetarea de îndată a interceptărilor şi
înregistrărilor şi distrugerea celor efectuate.
Procurorul sau organul de cercetare penală trebuie să întocmească un proces-
verbal care va cuprinde:
autorizaţia dată de instanţă pentru efectuarea interceptării;
nr. sau numerele posturilor telefonice între care se poată convorbirile;
numele persoanelor care le poartă dacă sunt cunoscute;
data şi ora convorbirii;
nr. de ordine al benzii magnetice.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează la
procesul verbal cu certificarea pentru autenticitate de către organul de cercetare
penală verificat şi contrasemnat de procuror care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală în cauză.
Dacă interceptările sunt efectuate de procuror certificarea pentru autenticitatese
face de către acesta iar verificarea şi contrasemnarea de către procurorul ierarhic
superior.
Corespondenţele în altă limbă sunt transmise în limba română prin intermediul

unui interpret.
Instanţa va decide care dintre informaţiile obţinute sunt utile cauzei.
Banda magnetică, redarea scrisă a acesteia şi procesul verbal se înaintează
instanţei care hotărăşte care informaţii sunt utile cauzei după ce sunt ascultaţi
procurorul şi părţile.
Înregistrările care nu sunt considerate utile sunt distruse.
Celelalte vor fi păstrate până la arhivarea dosarului.
- nu au o valoare preferenţială;
- pot fi uşor contrafăcute;
- se poate apela la concluziile unei expertize tehnice la cererea
procurorului, din oficiu, sau la cererea părţilor.
Constatările tehnico-ştiinţifice
- mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire penală cunoştinţele
unui specialist atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de
probă şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale
cauzei;
- se folosesc când există pericolul ca unele mijloace de probă să dispară fizic;
- se efectuează de specialişti care funcţionează în cadrul sau pe lângă instituţia
de care aparţine organul de urmărire penală;
- specialiştii nu sunt şi nu au atribuţii de organ judiciar;
- concluziile specialistului reprezintă probe, raportul de constatare este mijlocul
de probă;
- este întâlnită frecvent în cazul accidentelor de circ pentru a se stabili poziţia
autovehiculului, aderenţa părţii carosabile, condiţii de vizibilitate, în cazul
infracţiunii contra protecţiei muncii.
Procedură
trebuie să se facă într-un moment foarte apropiat celui al săvârşirii faptei;
se dispune numai în timpul urmăririi penale;
în faza de judecată se poate dispune refacerea sau completarea unei
constatări deja efectuate;
- se dispune de organul de urmărire penală la cerere sau din oficiu prin
rezoluţie;
Rezoluţia trebuie să cuprindă:
- obiectul constatării,
- întrebările la care urmează să răspundă specialistul;
- termenul de efectuare a lucrării.
Organul de urmărire penală comunică specialistului datele cunoscute şi îi pune

la dispoziţie toate materialele în cauză, asupra cărora urmează să se facă
constatarea.
- concluziile se consemnează într-un raport;
- nu au o valoarea preferenţială,
- sunt apte de a genera informaţii riguroase.
Constatările medico-legale
- reprezintă mijloace de probă prin care se folosesc în faza de urmărire penală
cunoştinţele unui organ medico-legal în vederea lămuririi urgente a unor
chestiuni ce presupune cunoştinţe medicale.
- se efectuează constatări medico-legale în caz de:
- moarte violentă;
- moarte a cărei cauză este suspectă sau nu se cunoaşte;
- când este necesară o examinare corporală a învinuitului sau a persoanei
vătămate pentru a se constata dacă pe corpul acestora există urmele
infracţiunii;
- trebuie efectuate într-un moment apropiat de cel al săvârşirii infracţiunii;
- se dispune numai în faza urmăririi penale.
O situaţie de excepţie în această materie o reprezintă exhumarea.
- se poate face atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată şi
chiar după rămânerea definitivă a hotărârii;
- pot fi refăcute ori completate;
- furnizează informaţii necesare pentru încadrarea juridică a faptei;
- se efectuează de medici care funcţionează în cadrul instituţiilor de medicină
– legală organizate prin O.G. nr. 1/2000.
Procedură
- se pot dispune prin rezoluţie de către procuror sau organul de cercetare
penală;
- exhumarea se face numai cu încuviinţarea procurorului;
- se face asupra persoanelor sau cadavrelor indicate de organul de urmărire
penală;
- când se consemnează într-un raport scris;
- are o forţă probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă.
Expertizele
- mijloc de probă utilizat în procesul penal atunci când complexitatea aspectelor

cauzei necesită prezenţa unor specialişti din cele mai diverse domenii de
activitate.
Expertul este acea persoană care are cunoştinţe de specialitate într-un anumit
domeniu şi este obligat oficial în calitate de expert chemată pentru lămurirea în
procesul penal a chestiunilor ce implică asemenea cunoştinţe;
- organul de urmărire penală sau instanţa din oficiu sau la cerere dispune
efectuarea unei expertize;
Diferenţe faţă de constatări:
- expertizele pot fi dispuse şi efectuate la intervale de timp mai
îndepărtate faţă de momentul săvârşirii infracţiunii;
- pot fi efectuate şi în faza de judecată;
- prin expertize are loc o investigare mai aprofundată, amănunţită a
elementelor analizate.
Feluri
- expertize criminalistice:
- dactiloscopică;
- traseologică;
- balistică;
- tehnică a actelor;
- grafică;
- biocriminalistică;
- expertiza medico-legală (asfixia mecanică, violul, moartea subită);
- expertiza psihiatrică (tulburări psihice, schizofrenia, oligofrenia);
- expertiza contabilă (controlul şi revizia contabilă);
- expertiza tehnică (accident de circ., contra protecţiei muncii).
Expertizele sunt facultative – organul judiciar apreciază de la caz la caz
necesitatea efectuării expertizei şi obligatorie – în cazul infracţiunii de omor
deosebit de grav – când organul de urmărire penală sau instanţa are îndoială
asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului; - când trebuie stabilite
cauzele morţii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal; în cazul infracţiunii
de pruncucidere; în cazul unei cereri de suspendare a urmăririi penale ori a
procesului penal; - când instanţa este sesizată cu o cerere de amânare sau de
întrerupere a executării pedepsei închisorii, - se dispune internarea învinuitului
sau inculpatului, măsura fiind executorie aducându-se la îndeplinire în caz de
opunere de către organele de poliţie.
Expertizele pot fi: oficiale – expertul este numit de organul judiciar;
contradictorie – sunt numiţi şi aleşi de către organul judiciar sau părţi;
supravegheate – părţile pot desemna un specialist (consilier expert) cu atribuţii
de control asupra modului de efectuare a expertizei.
Expertiza este simplă – efectuată de un specialist dintr-un anumit domeniu de
activitate şi complexă (mixtă) – necesită cunoştinţe din mai multe domenii.
Procedura
- se dispune la cererea părţilor sau din oficiu prin rezoluţie sau ordonanţă de
către organul de urmărire penală ori prin încheiere de către instanţă.
Trebuie să se precizeze obiectul expertizei, întrebările la care trebuie să
răspundă expertul şi termenul de efectuare.
- experţii sunt numiţi de organul de urmărire penală sau instanţă;
- organul de urmărire penală şi instanţă fixează un termen la care sunt

chemate părţile şi expertul pentru a primi anumite lămuriri privind
obiectul expertizei.
Sarcina de lucru 4
Întocmeşte un proces-verbal de confruntare între doi inculpaţi care se
contrazic; întocmeşte apoi un proces-verbal de confruntare între un
inculpat şi un martor;
Imaginează-ţi întocmirea unei autorizaţii privind interceptarea unor
convorbiri telefonice aprobate prin dispoziţia judecătorului.
3.7. Administrarea probelor prin comisie rogatorie şi delegare

Comisia rogatorie
- este un procedeu de probaţiune auxiliar cu ajutorul căruia organul de urmărire
penală sau instanţă efectuează acte procedurale prin intermediul altor organe
judiciare privind anumite mijloace de probă pe care nu au posibilitatea să le
îndeplinească în mod nemijlocit.
- se poate efectua ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului, ridicarea de
obiecte şi înscrisuri;
- nu se pot efectua prin comisia rogatorie acte prin care se dispune punerea în
mişcare a acţiunii penale, luarea măsurii preventive, încuviinţarea de
probatorii etc., ascultarea învinuitului sau inculpatului;
- se dispune de organul de urmărire penală prin rezoluţie şi de instanţă prin
încheiere şi se poate adresa numai unui organ de urmărire penală sau unei
instanţe egale în grad;
- rezoluţia sau încheierea trebuie să cuprindă toate lămuririle referitoare la
îndeplinirea actului care face obiectul acesteia iar în cazul în care urmează
să fie ascultată o persoană se vor arăta şi întrebările ce trebuie să i se pună.
Sarcina de lucru 5
Imaginaţi-vă întocmirea unei declaraţii de martor administrată prin
intermediul unei comisii rogatorii pornind de la aspectele teoretice
asimilate.
Rezumat
Mijloacele de probă prezentate nu sunt singurele, pe lângă acestea folosindu-
se o serie de procedee probatorii, cum ar fi: capcanele criminalistice,
controalele economice, audierea sub influenţa narcoticelor, a interogatoriilor
de lungă durată, folosirea poligrafului, etc. Orice mijloc de probă nu trebuie
să lezeze dreptul la tăcere al acuzatului, precum şi integritatea fizică şi morală
a acestuia. De aceea, probele trebuie să fie loiale. Probele care nu au fost
obţinute şi prezentate în conformitate cu legea trebuie înlăturate şi nupot
sta la baza administrării actului de justiţie. Sancţionarea obţinerii unor probe
nelegale trebuie corelată cu dispoziţiilor art. 15 din Convenţia pentru Apărarea
Drepturilor Omului împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante la care România a aderat. Legea nu
stabileşte o prioritate privind valoarea probantă a unei declaraţii luate în cursul
urmăririi penale sau în cursul judecăţii, astfel încât se va aplica regula generală
prescrisă de art. 69 din Codul de procedură penală.
Teste de evaluare
1. Comentaţi procedura interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice
prin prisma art. 911 Cod procedură penală.
2. Ascultarea martorilor minori.
3. Explicaţi de ce persoanele care pot să opteze cu privire la darea unei
declaraţii în calitate de martor, de cele mai multe ori preferă să nu dea
declaraţii.
4. Explicaţi procedura constatărilor medico-legale.
5. Care sunt cazurile în care expertiza psihiatrică este obligatorie şi de ce
consideraţi că legea a instituit această obligaţie.
Neagu, Ion (2010). Tratat de procedură penală, Partea specială,Ediţia a II-a revăzută
şi adăugită. Bucureşti. Editura Universul Juridic, pp. 436-539.
Theodoru, Gr. (2007). Tratat de drept procesual penal, Bucureşti. Editura Hamangiu,
pp. 329-425.
Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, Partea generală, Ediţia a III-a

revizuită şi adăugită. Bucureşti, Editura Paideia, pp. 331-399 .
Constituţia României.
Codul de procedură penală în vigoare.
Codul penal în vigoare.
4. MĂSURILE PREVENTIVE ŞI ACTELE PROCESUALE ŞI
PROCEDURALE
4.1. Dispoziţii speciale pentru minori 49
4.2. Arestarea preventivă a minorului 49
4.3. Actele procesuale şi procedurale comune 50
4.4. Modurile generale de sesizare a organului de urmărire 56
penală
4.5. Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire 58
penală
Rezumat 64
 să diferenţiezi mijloacele procesuale de cele procedurale;

 să enumeri argumentat dispoziţiile speciale reglementate în Codul
de procedură penală cu privire la minori;
 să evidenţiezi modurile generale şi pe cele speciale de sesizare a
organelor de urmărire penală.

Rusu Ion Măsurile preventive şi actele procesuale şi procedurale
4.1. Dispoziţii speciale pentru minori

Minorul între 14-16 ani poate fi reţinut în mod excepţional cu îndeplinirea
următoarelor condiţii:
să răspundă penal (anterior luării măsurii trebuie să se stabilească dacă
minorul are discernământ prin efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice);
să existe date certe că minorul a comis o infracţiune pedepsită de lege cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea de 10 ani sau mai mare;
înştiinţarea procurorului care supraveghează urmărirea penală.
Durata reţinerii este de cel mult 10 ore şi poate fi prelungită de procuror prin
ordonanţă numai dacă se impune pentru o durată de cel mult 10 ore. Pentru
minorii între 16-18 ani se aplică procedura comună a luării măsurii reţinerii.
Organul judiciar are obligaţia de a încunoştinţa imediat părinţii, tutorele,
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul ori alte persoane
pe care le desemnează acesta despre măsura luată.
Aceasta constituie o excepţie de la regula potrivit căreia cererea persoanei
reţinute de încunoştinţare a unor persoane poate fi respinsă de procuror la cererea
organului de cercetare penală ori din oficiu dacă se constată că s-ar prejudicia
ancheta penală.
4.2. Arestarea preventivă a minorului

Inculpatul minor între 14-16 ani va putea fi arestat preventiv în următoarele
condiţii:
minorul să răspundă penal;
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este
detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare;
altă măsură preventivă nu este suficientă.
Pentru inculpatul minor între 16-18 ani arestarea preventivă se dispune cu
îndeplinirea condiţiilor impuse de procedura comună în materie.
Inculpatul minor între 14-16 ani va putea fi arestat, în cursul urmăririi penale cel
mult 15 zile. În mod excepţional măsura poate fi prelungită, fiecare prelungire
neputând depăşi 15 zile. În total arestarea preventivă nu poate depăşiun termen
rezonabil şi nu mai mult de 60 zile. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 20 ani sau mai mare durata maximă a
arestării preventive în cursul urmăririi penale va fi de 180 zile.
În cursul judecăţii măsura arestării preventive a inculpatului minor între 14-16
ani nu este condiţionată de respectarea unui termen limită. Instanţa are obligaţia
de a verifica legalitatea şi temeinicia arestării în mod periodic dar nu mai târziu
de 30 zile.
Inculpatul minor între 16-18 ani va putea fi arestat în cursul urmăririi penale
pentru cel mult 20 zile. Măsura poate fi prelungită de fiecare dată cu câte 20 zile
pe o perioadă rezonabilă dar nu mai mult de 90 zile. În mod excepţional, dacă
pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 10 ani
sau mai mare, durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale va
fi de 180 zile. În cursul judecăţii durata arestării preventive a minorului între 16-
18 ani nu este condiţionată de un termen limită dar instanţa este obligată să
verifice în mod periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive dar nu mai
târziu de 40 zile.
Odată cu arestarea preventivă a unui minor (indiferent 14-16 ori 16-18 ani)
judecătorul încunoştinţează spre aceasta părinţii, tutorele etc. precum şi Serviciul
de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor
neprivative de libertate de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă
instanţă cauza şi se va întocmi un proces verbal în acest sens. Durata arestării
învinuitului minor este de cel mult 3 zile potrivit art. 160h alin.
(4) Cod procedură penală.
Sarcina de lucru 1
Comentaţi pe scurt condiţiile arestării preventive a minorului.
4.3. Actele procesuale şi procedurale comune

4.3.1. Consideraţii de ordin practic
Actele prin care se înfăptuieşte activitatea procesual penală sunt mijloace
juridice care servesc la desfăşurarea procesului penal din momentul începerii
acestuia şi până la soluţionarea cauzei care face obiectul său.
Aceste acte se numesc acte procesuale şi procedurale reglementate în Titlul V
Partea generală a Codului de procedură penală.
Actele procesuale sunt manifestări de voinţă a organelor judiciare şi ale părţilor
de care depinde desfăşurarea procesului penal până la punerea în executare a
hotărârii penale definitive.
Ex.: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea
în judecată, luarea măsurilor preventive sau a măsurilor asigurătorii, dispoziţia
de citare a anumitor persoane etc.
Ex.: clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmării penale etc.
Ex.: introducerea plângerii prealabile de către persoana vătămată, declaraţia de
participare a persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal, declararea
apelului, retragerea apelului, retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor,
propunerea de administrare de noi probe etc.
Actele procedurale sunt mijloacele juridice prin care se aduc la îndeplinire
sarcinile ce decurg din actele procesuale.
Ex.: înmânarea citaţiei, executarea unui mandat de aducere sau de arestare,
efectuarea unei percheziţii, ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului.
În Codul de procedură penală nu sunt definite actele procesuale şi procedurale.
Citarea
Realizarea procesului penal este o activitate complexă care se desfăşoară cu

participarea organelor judiciare, a părţilor, a apărătorului şi a altor persoane.
Pentru asigurarea prezenţei părţilor şi a altor persoane în proces, organele
judiciare folosesc instituţia citării. Art. 175 alin. (1) Cod procedură penală
„chemarea unei persoane în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de
judecată se face prin citare scrisă”.
Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică.
În cazul citării actul procesual îl reprezintă dispoziţia de citare, iar actul
procedural este citaţia însoţită de procedura de înştiinţare a persoanei citate
(învinuit/inculpat, martor, expert, interpret etc.). Înmânarea citaţiei se face de
către agenţii procedurali adică de persoane anume însărcinate din cadrul
organelor de urmărire penală/instanţei sau persoane din cadrul serviciului poştal.
Neprezentarea unei persoane citate poate determina aducerea ei silit pe baza unui
mandat de aducere şi poate fi amendată cu amendă judiciară. Prezentarea părţilor
la proces este de regulă facultativă, neprezentarea nu atrage decâtefectuarea
actului în absenţa lor.
Conţinutul citaţiei
- citaţia este un act procedural scris şi individual prin care se realizează chemarea
persoanelor citate în faţa organelor judiciare.
Art. 176 Cod procedură penală citaţia trebuie să cuprindă:
denumirea organelor de urmărire penală/instanţa care emite citaţia, sediul,
data emiterii şi numărul dosarului.
numele, prenumele celui citat, calitatea acestuia şi indicarea obiectului
cauzei;
adresa celui citat;
ora, ziua, luna, anul, locul de înfăţişare şi invitaţia celui citat să se prezinte la
locul şi data indicate cu arătarea consecinţelor legale în caz de neprezentare;
semnătura celui ce o emite.
Locul de citare
- Art. 177 cod procedură penală
Învinuitul sau inculpatul se citează la locul unde locuieşte. Adresa unde locuieşte
efectiv învinuit/inculpat poate fi aflată pe baza declaraţiei acestora sau în urma
investigaţiilor organelor de urmărire penală sau a agentului procedural în
condiţiile art. 179 şi art. 180 Cod procedură penală. Învinuitul/inculpatul cu
ocazia ascultării poate indica un alt loc unde să se facă citarea.
Dacă adresa unde locuieşte învinuitul/inculpatul nu este cunoscută va fi citat la
Dacă învinuitul sau inculpatul nu mai locuieşte la adresa indicată sau aflată de
organele judiciare el va fi citat la noua adresă numai dacă a încunoştinţat
organele de urmărire penală/instanţa de schimbarea intervenită. Dacă nu se poate
afla noua adresă inculpatul este citat la adresa indicată de el chiar dacă a părăsit
localitatea fără a şti unde se află, fiind în culpă procesuală de a nu fi înştiinţat
instanţa de noua adresă.
locul său de muncă prin biroul personal. Dacă nu se cunoaşte nici locul unde
locuieşte, nici locul unde lucrează inculpatul acesta se citează la sediul
consiliului local în raza căruia s-a săvârşit infracţiunea.
Dacă locul săvârşirii infracţiunii este multiplu citaţia se afişează la sediul
primăriei în a cărei rază teritorială se află organul care efectuează urmărirea
penală.
Bolnavii aflaţi în spital (casă de sănătate) se citează prin administraţia unităţii
sanitare în care sunt internaţi. Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin
administraţia acestuia. Militarii încazarmaţi se citează la unitatea din care fac
parte prin comandantul acestuia. Dacă învinuitul/inculpatul locuieşte în
străinătate citarea acestuia se face prin scrisoare recomandată afară de cazul când
prin lege se dispune astfel. Avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de
destinatar ţine loc de dovadă de îndeplinire a procedurii de citare.
Unităţile prev. de art. 145 Cod penal şi alte persoane juridice se citează la sediul
acestora, iar în cazul neidentificării sediului citaţia se afişează la sediul
consiliului local în a cărei rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea.
Înmânarea citaţiei
- se face de către agenţi anume desemnaţi sau prin serviciul poştal;
- personal celui citat care semnează dovada de primire ce se înaintează
organului emitent.
Dacă persoana citată nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul
procedural lasă citaţia celui citat şi face menţiunea despre aceasta într- un proces-
verbal. Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia, agentul procedural o
afişează pe uşa locuinţei acestuia şi încheie proces-verbal.
Dacă scrisoarea recomandată prin care se citează învinuitul/inculpatul care
locuieşte în străinătate nu poate fi primită din cauza refuzului ori a oricărui alt
motiv sau dacă statul destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor
sau citaţia se afişează la uşa parchetului ori instanţă după caz.
Când persoana este citată prin serviciul personal, prin administraţia locului de
deţinere, a spitalului unităţii militare aceste organe au obligaţia să înmâneze de
îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă.
Citaţia destinată unei unităţi dintre cele prev. de art. 145 Cod penal sau altei
persoane juridice se predă la registratura sau funcţionarului însărcinat cu
primirea corespondenţei. Art. 179 Cod procedură penală prevede posibilitatea ca
citaţia să fie înmânată şi altor persoane decât cele citate.
Citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani ori unei persoane lipsite de
discernământ. Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe
apartamente (hotel) şi nu este găsit acasă nici cel în cauză, nici soţul, rudă
apropiată, agentul predă citaţia administratorului, portarului sau persoanei care
îl înlocuieşte.
Dacă aceştia nu primesc citaţia, nu doresc să semneze ori nu pot semna, citaţia
se afişează pe uşa locuinţei făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-
verbal. Când persoanele indicate să primească citaţia nu pot fi găsite, agentul
procedural este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată şi abia
după aceea o afişează pe uşa locuinţei şi se încheie proces verbal.
Art. 180 Cod procedură penală – reglementează situaţia schimbării adresei celui
citat – agentul procedural va afişa citaţia pe uşa locuinţei arătate în citaţie.
Dacă imobilul nu mai există şi în urma investigaţiilor nu se poate afla noua
adresă, citaţia se va înapoia organului judiciar care a emis-o. Dovada de primire
a citaţiei trebuie să cuprindă: nr. dosarului, denumirea organului de urmărire
penală/instanţei, care a emis citaţia, numele, prenumele, calitatea persoanei
citate, data pentru care este citată, data înmânării citaţiei, numele prenumele,
calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia.
Comunicarea actelor de procedură – este mijlocul prin care sunt aduse la
cunoştinţă persoanelor care participă la desfăşurarea procesului penal, actele
procedurale care au avut loc ori care urmează să aibă loc.
- prin transmiterea unei copii de pe actul procedural care s-a produs, ori
despre data la care urmează să se producă;
Ex.: - inculpatului arestat i se comunică copia actului de sesizare a instanţei;
- părţilor care au lipsit atât la pronunţare cât şi la comunicare li se comunică
copii de pe dispozitivul hotărârii;
Sarcina de lucru 2
Comentaţi prin prisma aspectelor teoretice asimilate importanţa locului

citării cu referire la toate modalităţile prevăzute de Codul de procedură
penală.
4.3.2. Mandatul de aducere

- reglementat de art. 183 – 184 Cod procedură penală.
Citaţia reprezintă mijlocul de invitare căruia celui citat trebuie să-i dea curs
fără altă constrângere.
- este mijlocul (actul procesual) prin care se ordonă aducerea unei persoane în
faţa organului Dacă persoana citată nu s-a prezentat şi prezenţa ei este obligatorie
(sau necesară) organul judiciar are posibilitatea legală de a folosi mandatul de
aducere.
judiciar.
Învinuitul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere înainte de a fi
chemat prin citaţie, dacă organul judiciar constată motivat că este în interesul
rezolvării cauzei aceasta. În infracţiunile flagrante inculpatul (care este arestat)
şi martorii sunt aduşi la judecată cu mandat (nu sunt citaţi).
Aceste persoane nu pot rămâne la dispoziţia organului judiciar decât strict pe
perioada audierii lor de îndată.
- se execută prin organul de poliţie, comandantul poliţiei ori a garnizoanei.
Dacă persoana arătată în mandat nu poate fi adusă din motive de boală, etc., cel
însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta prin proces verbal care se
înaintează de îndată organului de urmărire penală/instanţă.
Dacă persoana respectivă nu este găsită la adresa indicată – se fac cercetări şi
dacă acestea au rămas fără rezultat se încheie proces-verbal care va cuprinde
menţiuni despre cercetările făcute şi se înaintează organului de urmărire
penală/instanţă.
Dacă învinuitul/inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă
va fi constrâns la aceasta.
- nerespectarea dispoziţiilor legale privind mandatul de aducere poate atrage
sancţiunea cu amendă judiciară.
Ordonanţa procurorului trebuie să fie motivată şi să cuprindă în mod

obligatoriu următoarele elemente:
1. data şi locul întocmirii;
2. numele, prenumele, calitatea celui ce o întocmeşte;
3. cauza la care se referă;
4. obiectul actului sau măsurii procesuale;
5. temeiul legal;
6. semnătura celui care a întocmit-o;
Uneori ordonanţa cuprinde menţiuni speciale prevăzute de lege pentru anumite
acte sau măsuri.
Ex.: ordonanţa de suspendare a urmăririi penale cuprinde cauzele care au

determinat dispunerea suspendării şi măsurile luate în vederea însănătoşirii
învinuitului/inculpatului.
Rezoluţia, trebuie să cuprindă, potrivit legii, data şi ora la care s-a dispus
începerea urmăririi penale şi va fi înregistrată intr-un registru special.
Nu pot lipsi din rezoluţie:
1) numele, prenumele persoanei care a întocmit-o şi a celei împotriva czreia se
dispune începerea urmăririi penale;
2) dispoziţia;
3) motivele de fapt şi de drept;
4) semnătura celui care a întocmit-o;
Pe lângă cele două înscrisuri procedurale (ordonanţă şi rezoluţie) organul de
urmărire penală mai poate dispune şi prin:
1) proces-verbal
ex.: sunt obligate să consemneze în procese-verbale actele de urmărire penală
(ex.; în cazul percheziţiei, cercetării la faţa locului);
Atunci când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate
anumite măsuri face propuneri motivate în cuprinsul unui referat (atunci când
actele sau măsurile sunt de competenţa exclusivă a procurorului – ex.: punerea
în mişcare a acţiunii penale, clasarea etc.).
Organul de cercetare penală va propune prin referate motivate procurorului
sesizarea instanţei de judecată pentru a se lua anumite măsuri de competenţa
exclusivă a acesteia.
Ex.: arestarea preventivă, efectuarea de interceptări şi înregistrări audio-video,
percheziţia domiciliară etc.
Efectuarea actelor de urmărire penală în incinta unei unităţi din cele la care se
referă art. 145 Cod penal se poate realiza numai cu consimţământul conducerii
respective sau cu autorizaţia procurorului.
În cazul infracţiunii flagrante consimţământul sau autorizaţia nu sunt necesare.
Dacă legea prevede în mod expres că un act sau o măsură procesuală trebuie
încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror (ex.; exhumarea în vederea
constatării cauzelor morţii) un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual
rămâne la procuror.
Tot astfel, în cazul autorizării actului sau a măsurii de către instanţa de judecată.
Sarcina de lucru 3
Întocmiţi un model de mandat de aducere şi rezumaţi în 5-6 rânduri

importanţa reglementării acestuia.
4.4. Modurile generale de sesizare a organului de urmărire penală

I. PLÂNGEREA este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o
persoană juridică referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.
Conţinut
numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;
descrierea faptei care formează obiectul plângerii;
indicarea făptuitorului dacă este cunoscut;
indicarea mijloacelor de probă.
Forma plângerii: - în scris – trebuie semnată de petiţionar, lipsa semnăturii nu va
putea împiedica organul de urmărire penală să ţină seamă de ea (denunţ anonim,
sesizare din oficiu).
- oral – situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de organul care
o primeşte.
Persoanele care pot face plângere:
1) personal de către cel ce i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune;
Plângerea întocmită de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă (14-18
ani) va fi încuviinţată de către persoane prevăzute de legea civilă (părinte, tutore,
curator).
2) prin mandatar – mandatul trebuie să fie special iar procura rămâne ataşată
plângerii.
3) prin substituiţi procesuali (unul din soţi pentru celălalt soţ, de către copilul
major pentru părinţi;
- persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte plângerea.
4) prin reprezentanţi legali, pentru persoane lipsite de capacitate de exerciţiu
(minorul care nu a împlinit 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie).
Plângerea este facultativă, trebuie să se refere la fapte reale.
Dacă unitatea păgubită este una din cele prev. de art. 145 Cod penal aceasta are
următoarele obligaţii:
- să sesizeze de îndată organul de urmărire penală;
- să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei;
- să prezinte date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită;
- să se constituie parte civilă.
II) DENUNŢUL – art. 223 alin. 1 Cod procedură penală este încunoştinţarea
făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.
- se aduce la cunoştinţa organului de urmărire penală săvârşirea unei
infracţiuni în dauna altor persoane;
- trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea;
- poate fi făcut în scris – este necesară semnătura, dacă nu este semnat este
considerată o informare în baza căreia, după o prealabilă verificare, organul
de urmărire penală se poate sesiza din oficiu sau oral – se consemnează într-
un proces verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut .
- poate fi făcut de orice persoană inclusiv de o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrictivă.
- poate fi făcut de o unitate prejudiciată care nu are personalitate juridică.
- poate fi făcut chiar de persoana care a săvârşit infracţiunea/autodenunţ (poate
fi considerată o circumstanţă atenuantă);
- este facultativ;
- este obligatoriu în condiţiile art. 170 Cod penal (pentru infracţiuni contra
siguranţei statului).
Sesizarea din oficiu – constă în posibilitatea (drepturi şi obligaţii) organul de
urmărire penală de a se autosesiza ori de câte ori se află, pe altă cale decât
plângere sau denunţ că s-a săvârşit o infracţiune.
Are loc sesizarea din oficiu în următoarele situaţii:
1) infracţiuni flagrante;
2) denunţuri anonime;
3) prin mijloace de informare în masă;
4) zvon public;
5) cercetarea altor fapte;
6) constatarea unor infracţiuni de către alte organe decât cele de urmărire
penală.
Sarcina de lucru 4
Comentaţi importanţa sesizării din oficiu în situaţiile expres prevăzute de

lege sus-menţionate.
4.5. Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

4.5.1. Plângerea prealabilă
În funcţie de natura infracţiunii sau de calitatea subiectului activ al infracţiunii
plângerea prealabilă se poate adresa următoarelor categorii de organe:
- organului de cercetare penală sau procurorului (art. 181 Cod penal, art. 184
alin. 3 Cod penal, art. 192 alin. 1 Cod penal, art. 195 Cod penal, art. 196
Cod penal);
- organului competent să efectueze urmărirea penală, când plângerea prealabilă
este îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător
şi controlor financiar la Camera de conturi judeţeană etc.
4.5.2. Consideraţii practice privind actele premergătoare

- se efectuează în vederea începerii urmăririi penale;
- sunt investigaţii prealabile;
- presupun activităţi care nu au elemente comune cu regulile procesual penale
(ex. filajul unor persoane suspecte, efectuarea de razii, legitimarea unor
persoane necunoscute etc.);
- activităţi desfăşurate conform regulilor de procedură penală (cercetare la faţa
locului, percheziţia, constatări medico-legale, ridicarea de obiecte sau
înscrisuri);
- se consemnează într-un proces-verbal care poate constitui mijloc de probă;
- au o natură juridică proprie care le apropie de actele de procedură;
- se efectuează până la momentul când organele judiciare au suficiente
informaţii în baza cărora să poată dispună începerea urmăririi penale;
- durata actelor premergătoare - formarea convingerii
- respectarea principiului operativităţii.
- investigatori sub acoperire – cu autorizarea motivată a procurorului (pentru
infracţiunile: siguranţa naţională, trafic de stupefiante şi arme, trafic de
persoane, spălare de bani, falsificare monede/valori).
Consideraţii practice privind procedura prezentării materialului de
urmărire penală – este activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală
la sfârşitul urmăririi penale prin care probele sunt aduse la cunoştinţă
învinuitului/inculpatului în vederea cunoaşterii de către acesta a întregului
material probator şi pentru a i se da posibilitatea de a combate probele în ocupare
prin noi cereri sau declaraţii suplimentare.
- materialul de urmărire penală se prezintă inculpatului după ce acţiuneapenală
a fost pusă în mişcare şi au fost efectuate toate actele de urmărire penală
necesare.
- prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează de procuror în toate
situaţiile.
Condiţii pentru prezentarea materialului de urmărire penală:

1) cercetarea penală să fie terminată.
2) învinuitul/inculpatul să fie prezent pentru a putea lua contact cu organul de
urmărire penală.
3) să existe suficient material probator în cauză care să facă posibilă trimiterea
în judecată a inculpatului.
Obligaţii ale organului de urmărire penală
1) să pună în vedere învinuitului/inculpatului că are dreptul de a lua cunoştinţă
de materialul de urmărire penală arătându-i-se încadrarea juridică a faptei.
2) să-i asigure învinuitului/inculpatului posibilitatea de a lua de îndată
cunoştinţă de materialul prin următoarele modalităţi:
a) inculpatul va studia dosarul filă cu filă.
b) i se vor citi lucrările din dosar dacă nu poate să citească.
c) inculpatul care nu cunoaşte limba română i se va traduce materialul de
urmărire penală.
3) de a-l întreba pe învinuit/inculpat după ce a luat cunoştinţă de materialul de
urmărire penală dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii
suplimentare.
4) de a întocmi un proces-verbal în care se va consemna îndeplinirea obligaţiilor
de către organul de urmărire penală precum şi declaraţiile suplimentare, cererile
noi, răspunsurile învinuitului/inculpatului.
Dacă s-au formulat cereri noi procurorul le examinează de îndată şi dispune
prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor.
Dacă se impune schimbarea încadrării juridice se procedează la o nouă
prezentare a materialului de urmărire penală numai dacă este cazul ca inculpatul
să fie trimis în judecată.
Dacă există vreunul din cazurile prev. de art. 10 Cod procedură penală, nu se
mai prezintă materialul de urmărire penală ci se dispune scoaterea de sub
urmărire penală sau încetarea procesului penal.
Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, materialul de urmărire penală se prezintă
individual încheindu-se separat proces-verbal de prezentare a materialului pentru
fiecare inculpat.
Apărătorul învinuitului/inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui
act de urmărire penală; neasigurarea prezenţei avocatului la prezentarea
materialului de urmărire penală atrage nulitatea absolută prev. de art. 197 alin.
2 Cod procedură penală în ipoteza în care asistenţa juridică este obligatorie.
4.5.3. Rechizitoriul - modalitate practică de sesizare a instanţei de judecată

Rechizitoriul va cuprinde datele expres prevăzute de art. 263 Cod procedură
penală.
Art. 264 Cod procedură penală alin. 2 a fost abrogat prin Legea nr. 356/2006 (vechea
reglementare prevedea că „rechizitoriul dat de procurorul de la un parchet ierarhic inferior
celui corespunzător instanţei să judece cauza în fond era supus confirmării procurorului de
la parchetul corespunzător acestei instanţe”).
Art. 264 alin. 3 şi 4 a fost modificat prin O.U.G. nr. 60/2006 astfel:
Alin. 3 – Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul
parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar
când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când
urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul – şef de secţie, iar când urmărirea
penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui
parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei
arestării preventive.
Alin. 4 – Dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic care a efectuat verificarea
îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei şi cu un număr necesar de copii
de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere.
Alin. 5 al art. 264 a fost abrogat prin OUG. 60/2006; vechea reglementare prevedea că
„rechizitoriul întocmit de conducătorul parchetului împreună cu dosarul cauzei se înaintat
procurorului ierarhic superior care avea obligaţia ca în termen de 24 ore de la darea sau
confirmarea rechizitoriului să înainteze instanţei competente dosarul împreună cu numărul
necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicat inculpaţilor aflaţi în stare de
deţinere”.
Dacă procurorul consideră că se impune trimiterea în judecată a inculpatului în
stare de privare de libertate va înainta instanţei odată cu rechizitoriul şi
propunerea de arestare preventivă.
Dacă urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror rechizitoriul va mai
cuprinde datele suplimentare prev. de art. 260 Cod procedură penală.
Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu chiar dacă urmărirea penală priveşte
mai mulţi inculpaţi sau mai multe fapte şi chiar dacă se dau acestora rezolvări
diferite.
Efectele rechizitoriului:
desesizarea organului de urmărire penală;
sesizarea instanţei de judecată competente să judece cauza în primă instanţă;
Suspendarea urmăririi penale – dacă procurorul constată că învinuitul/ inculpatul
suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesulpenal.
- dispune prin ordonanţă.
Restituirea sau trimiterea cauzei în vederea completării sau refacerii urmăririi

penale.
- prin ordonanţă.
Ordonanţa va cuprinde:
- data şi locul întocmirii;
- numele, prenumele, calitatea celui care o întocmeşte;
- cauza la care se referă, obiectul, semnătura;
- indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate în vederea
completării ori refacerii;
- indicarea faptelor ori împrejurărilor ce urmează a fi constatate;
- indicarea mijloacelor de probă ce urmează a fi folosite.
Deliberarea – aspecte practice privind deliberarea în Camera de consiliu.
Soluţia exprimată prin hotărârea judecătorească este rezultatul deliberării.
Potrivit art. 306 Cod procedură penală deliberarea, ca şi pronunţarea hotărârii, se
fac de îndată după încheierea dezbaterilor şi, numai pentru motive temeinice,pot
fi amânate cel mult 15 zile.
Deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu, prin întrunirea completului
de judecată, luând parte numai membrii completului în faţa căruia s-au purtat
dezbaterile (art. 307 Cod procedură penală). Fiecare membru al completului de
judecată îşi spune părerea asupra chestiunilor care au fost dezbătute şi asupra
soluţiei ce urmează a se pronunţa, preşedintele spunându-şi ultimul părerea [art.
343 alin. (4) şi (5) Cod procedură penală].
Sarcina de lucru 5
Explicaţi în 6-8 rânduri cum aţi înţeles procedura deliberării în Camera

de Consiliu şi exprimaţi-vă punctul de vedere cu privire la “opinia
separată” formulată de judecător.
4.5.4. Hotărârea – aspecte practice privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti

- trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra
soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării.
Hotărârea se ia cu unanimitate sau, dacă aceasta nu poate fi întrunită, cu
majoritate. Atunci când din deliberare rezultă mai mult decât două păreri,
judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei
mai apropiate de părerea sa.
Opinia separată trebuie întotdeauna motivată.
Când completul de judecată este format din doi judecători şi aceştia nu se pun de
acord, astfel încât unanimitatea nu poate fi întrunită, judecarea cauzei se reia în
complet de divergenţă.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, semnată de toţi membrii
completului de judecată şi care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru
dispozitivul hotărârii (art. 309 Cod procedură penală). Practic, când se varedacta
hotărârea, în dispozitiv se va reproduce minuta întocmită cu ocazia deliberării.
4.5.5. Minuta – consideraţii de ordin practic în procesul penal

- reprezintă garanţia că rezultatul judecăţii (cuprins în dispozitivul hotărârii) este
expresia deliberării, atât şi sub aspectul conţinutului, cât şi al judecătorilor care
au participat la deliberare.
Art. 309 alin. (2) şi (3) au fost introduse prin Legea 356/2006, în sensul că:
Întocmirea minutei este obligatorie şi în cazurile în care judecătorul sau instanţa
dispune asupra măsurilor preventive.
Minuta se întocmeşte în 2 exemplare originale, din care unul se ataşează la
dosarul cauzei iar celălalt se depune spre conservare la dosarul de minute al
instanţei.
4.5.6. Pronunţarea hotărârii – aspecte de ordin practic

Imediat după deliberare are loc pronunţarea hotărârii, care, conform art. 310 Cod
procedură penală, se face în şedinţă publică, de către preşedintele completului de
judecată asistat de grefier. La pronunţare, părţile nu se citează.
Nerespectarea dispoziţiilor legale privind pronunţarea hotărârii în şedinţă
publică atrage sancţiunea nulităţii absolute prev. de art. 197 alin. 2 Cod
procedură penală.
Ceea ce se pronunţă în şedinţă publică este, de fapt, minuta, care va constitui
dispozitivul hotărârii, întrucât hotărârea nu este încă redactată.
Redactarea hotărârii – aspecte de ordin practic

Redactarea hotărârii trebuie efectuată în cel mult 20 de zile de la pronunţare [art.
310 alin. (2) Cod procedură penală].
Sentinţele şi deciziile se redactează de unul din judecătorii care au participat la
soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului de judecată şi de
grefier.
În caz de împiedicare a unuia dintre membrii completului de judecată de a semna,
hotărârea se semnează în locul său de preşedintele completului sau, dacă şi acesta
este împiedicat, de preşedintele instanţei. Când împiedicarea priveşte pe grefier,
hotărârea se semnează de grefierul şef. În toate aceste cazuri se face menţiune
despre cauza care a determinat împiedicarea.
Felul hotărârilor judecătoreşti – aspecte teoretice şi practice

Hotărârea judecătorească reprezintă cel mai important act procesual, având în
vedere că prin acest act instanţa soluţionează atât fondul cauzei, cât şi aspecte
premergătoare ori incidente soluţionării cauzei.
Potrivit art. 311 Cod procedură penală, în funcţie de gradul de jurisdicţie la
care s-a pronunţat hotărârea şi de natura problemelor rezolvate hotărârile
judecătoreşti sunt clasificate în trei categorii:
sentinţe;
decizii;
încheieri.
Sentinţele sunt hotărâri judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima
instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza.
Deciziile sunt hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra apelului,

recursului, recursului în anulare, recursului în interesul legii, precum şi hotărârile
pronunţate de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei.
Încheierile sunt toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecăţii.
Potrivit art. 302 alin. (2) Cod procedură penală, instanţa se pronunţă prin
încheiere motivată asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii (spre
exemplu: luarea, înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive, dispunerea
aplicării unui sechestru, dispunerea efectuării unei expertize, suspendarea
judecăţii, admiterea sau respingerea propunerilor de probe etc.).
La termenul la care nu se pronunţă o sentinţă sau o decizie, desfăşurareaşedinţei
de judecată se consemnează într-o încheiere (art. 305 Cod procedură penală).
Încheierea de şedinţă – aspecte de ordin teoretic şi practic trebuie să cuprindă,
potrivit art. 305 alin. (1) Cod penal, următoarele menţiuni:
- ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
- menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;
- numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;
- numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte persoane care
participă în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor
care au lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea
privitoare la îndeplinirea procedurii;
- enunţarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele
de lege în care a fost încadrată fapta;
- înscrisurile care s-au citit în şedinţă;
- cererile de orice natură formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi
participanţi la proces;
- concluziile procurorului şi ale părţilor;
- măsurile luate în cursul şedinţei;
Încheierea de şedinţă se întocmeşte de către grefier în 24 de ore de la terminarea
şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi
de grefier. Pentru întocmirea încheierii, în cursul şedinţei de judecată, grefierul

ia note cu privire la desfăşurarea procesului, potrivit art. 304 Cod procedură
penală.
Sarcina de lucru 6
Întocmiţi o încheiere de şedinţă de judecată pornind de la explicaţiile

teoretice din cuprinsul cursului.
Rezumat
Plecând de la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de la recunoaşterea
prezumţiei de nevinovăţie şi a libertăţii individuale în Constituţia României s-
au stabilit o serie de garanţii procesual penale care asigură un control de la
începutul până la sfârşitul procesului penal asupra legalităţii măsurilor
preventive. Controlul se declanşează la cererea părţilor sau din oficiu.
Aceste garanţii sunt:
consacrarea dreptului de a se lua măsura preventivă numai de către
magistraţi;
stabilirea unor durate determinate pentru luarea măsurilor şi a
condiţiilor de prelungire a duratei acestora;
stabilirea unor temeiuri restrictive pentru luarea acestor măsuri;
obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei arestate motivele măsurii
arestării preventive dispuse etc.
Teste de evaluare
1. Conţinutul ordonanţei procurorului.
2. Conţinutul rechizitoriului.
3. Conţinutul procesului-verbal.
4. Conţinutul mandatului de aducere.
5. Conţinutul hotărârii judecătoreşti.
Lucrarea de verificare
Întocmiţi un model de citaţie la domiciliul unei persoane fizice, parte într-un
proces penal sau civil.
Bibliografie de elaborare a cursului

Neagu, Ion (2010). Tratat de drept procesula penal, Partea generală, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 542-601.
Neagu, Ion (2010). Tratat de drept procesula penal, Partea specială, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, pp.269-274, 277-284.
Theodoru, Gr. (2007). Tratat de drept procesual penal. Bucureşti: Hamangiu, pp. 425-
515, 698-712.
Volonciu, Nicolae (1998). Tratat de procedură penală, Partea generală, Ediţia a III-
a, revizuită şi adăugită. Bucureşti: Paideia, pp. 309-449.
Unitatea I
1. a, b, c; 2. a, b; 3. a; 4. a b, c; 5. c.
Unitatea II
1.b, c; 2. c; 3.b; 4. b, 5. c.
CLINICA JUDICIARĂ /An 4/ Sem 2
Tema control 2 -
 Definiți noțiunea de principiu fundamental;

Prin principiu fundamental întelegem regula cu caracter general în temeiul căreia este reglementată
întreaga desfășurare a procesului penal. Noțiunea de „principiu fundamental” se reține numai în
sensul de regulă ce stă la baza întregii activități procesuale.
 Care sunt principiile fundamentale ale procesului penal român;

Codul de procedură penala prevede un capitol special consacrat regulilor de bază, în primul capitol –
„Scopul și regulile de baza ale procesului penal” –, sunt definite urmatoarele principii:
1. principiul legalitatii procesului penal;
Principiul legalităţii este o transpunere pe plan practic a principiului general al legalităţii înscris în
art. 1 al Constituţiei revizuite, potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
este obligatorie. Acest principiu este consacrat în Codul de procedură penală în art. 2, unde se arată
că procesul penal se desfăşoară, atât în cursul urmării penale, cât şi al judecăţii, potrivit dispoziţiilor
legii.
2. principiul oficialității procesului penal;
Principiul oficialităţii procesului penal este consacrat în art. 2 CPP în care se arată că actele necesare
desfăşurării activităţii procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se
dispune altfel.
3. principiul aflarii adevarului;
Principiul aflării adevărului. Art. 3 CPP prevede că: „desfăşurarea procesului penal trebuie să asigure
aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului”
4. principiul rolului activ al organelor judiciare;
Principiul rolului activ al organelor judiciare penale. Art. 4 CPP prevede că: „organele judiciare ce
participă la desfăşurarea procesului penal trebuie să desfăşoare rolul activ atât în iniţierea procesului
penal, cât şi în realizarea activităţii de judecată şi a punerii în executare a hotărârii penale”.
5. principiul garantarii libertatii persoanei în procesul penal;
Principiul garantării libertăţii persoanei în procesul penal. Inviolabilitatea persoanei este consacrată
ca principiu fundamental şi constă în dreptul fiecărui om de a fi şi de a se comporta liber, iar
atingerea adusă acestor atribute poate fi făcută doar în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. În art.
23 din Constituţie s-a consacrat libertatea individului
arătându-se că libertatea individului şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Codul de procedură

penală înscrie acest principiu în art. 5 modificat prin legea 281/2003.
6. principiul respectarii demnitatii umane;
Principiul respectării demnităţii umane a fost introdus în Codul de procedură penală prin legea
32/1990 în art. 51, cu următorul conţinut: „Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau
de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante, este pedepsită de lege”.
7. principiul prezumtiei de nevinovatie;
Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Art. 52 CPP, astfel cum a fost modificat prin legea 281/2003,
are următorul conţinut: „Orice persoană este considerată nevinovată până când vinovăţia sa este
stabilită printr-o hotărâre penală definitivă”.
8. principiul garantarii dreptului la aparare;
Principiul garantării dreptului la apărare. Codul de procedură penală înscrie printre regulile de bază
ale procesului penal garantarea dreptului la apărare şi, în acest sens, în art. 6, astfel cum a fost
modificat prin legea 281/2003.
9. principiul limbii în care se desfasoară procesul penal.
Principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal. Codul de procedură penală prevede, în art. 7,
că: „1) În procesul penal, procedura judiciară se desfăşoară în limba română; 2) În faţa organelor
judiciare se asigură părţilor şi altor persoane chemate în proces folosirea limbii materne, actele
procedurale întocmindu-se în limba română”.
În Constitutie sunt prevazute și alte principii:
1. principiul egalității persoanelor în procesul penal;
Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal. Art. 16 din Constituţie prevede că:
1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
2) Nimeni nu este mai presus de lege”. De asemenea, potrivit art. 21 din Constituţie – Accesul liber
la justiţie -, „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi
intereselor sale legitime şi nici o lege nu poate îngrădi exercitarea liberă a acestui drept”.
2. principiul operativitatii.
Principiul operativităţii (celerităţii) în procesul penal presupune rezolvarea rapidă a cauzelor penale
precum şi simplificarea pe cât posibil a activităţii procesului penal. Acest principiu nu are o
reglementare expresă în actuala legislaţie, dar se impune înscrierea sa principiu fundamental pentru a
se asigura scopul procesului penal, acela de constatare la timp şi în mod concret a faptelor ce
constituie infracţiuni.
 Definiți noțiunile de : probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu;

Constituie probă1 orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru
justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Mijloacele de probă sunt acele mijloace prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt
ce pot servi ca probă.
Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă2.
 Definiți noțiunile de martor amenințat și martor vulnerabil.
1
Codul de procedură Penală - Art. 97. - (1) Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea
existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor
necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
2
Codul de procedură Penală - Art. 97. (3) Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de
probă.
Organul judiciar competent acordă statul de martor amenintat3 și dispune una ori mai multe dintre
măsurile de protecție prevăzute la art. 126 sau 127, după caz, în cazul în care există o suspiciune
rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a
martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe
care le furnizeaza organelor judiciare sau a declarațiilor sale.
Din categoría martorilor vulnerabili4 pot face parte::
a) martorul care a suferit o traumă ca urmare a savârșirii infracțiunii ori ca urmare a
comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
b) martorul minor.
3
Art. 125. Martorul amenințat
In cazul in care exista o suspiciune rezonabila ca viata, integritatea corporala, libertatea, bunurile sau activitatea
profesionala a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse in pericol ca urmare a datelor pe care
le furnizeaza organelor judiciare sau a declaratiilor sale, organul judiciar competent acorda acestuia statutul de martor
amenintat si dispune una ori mai multe dintre masurile de protectie prevazute la art. 126 sau 127, dupa caz.
4
Art. 130. Martorul vulnerabil
(1) Procurorul sau, dupa caz, instanta poate decide acordarea statutului de martor vulnerabil urmatoarelor categorii de
persoane:
a) martorului care a suferit o trauma ca urmare a savarsirii infractiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al
suspectului sau inculpatului;
b) martorului minor.
TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Principiile specifice care guvernează judecata cauzei sunt:

a) principiul repartizării aleatorii a cauzelor;
b) principiul rolului activ al judecătorului;
c) principiul continuităţii completelor de judecată;
2. Principiul egalităţii presupune:

a) respectarea legii;
b) respectarea normelor de procedură;
c) publicitatea şedinţei de judecată în toate cauzele.
3. Încălcarea principiilor fundamentale atrage:

a) nulitatea absolută a actelor întocmite;
b) nulitatea relativă;
c) nici o sancţiune.
4. Participanţi la procesul penal sunt:

a) organele judiciare;
b) martorul;
c) expertul.
5. Părţi în procesul penal sunt:

a) făptuitorul;
b) învinuitul;
c) inculpatul.
. 1. a, b, c; 2. a, b; 3. a; 4. a b, c; 5. c.
1. Este şi participant la procesul penal:

a) făptuitorul;
b) inculpatul;
c) partea responsabilă civilmente.
2. Condamnatul este parte în procesul penal:

a) da;
b) poate fi;
c) nu.
3. Inculpatul este persoana faţă de care:

a) s-a pornit procesul penal;
b) s-a pus în mişcare acţiunea penală;
c) a început urmărirea penală;
4. Fazele procesului penal sunt:

a) facultative;
b) obligatorii;
c) unele facultative, altele obligatorii.
5. Pot formula cereri şi excepţii:

a) participanţii la procesul penal;
b) doar procurorul;
c) părţile în procesul penal.
Tema control 1
1. Care sunt organele judiciare angrenate în procesul penal?

a) procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanțele
judecătorești;
b) organele de cercetare penală, procurorul, grefierul, judecătorul de cameră preliminară și
instanțele judecătorești;
c) organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de
cameră preliminară și instanțele judecătorești.
2. Care sunt părțile în procesul penal?

a) inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente;
b) suspectul, partea civilă și partea responsabilă civilmente;
c) inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și expertul.
3. Care sunt subiecții procesuali principali?

a) suspectul și persoana vătămată;
b) suspectul și inculpatul;
c) inculpatul și persoana vătămată.
4. Ce este proba?
a) orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni,
la identificarea persoanei care a comis-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluționare a cauzei;
b) orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni,
la identificarea persoanei care a comis-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului;
c) orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni,
la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea
adevărului.
5. Ce este procedeul probatoriu?

a) modalitatea legală prin care se obține proba;
b) modalitatea legală prin care se obține mijlocul de probă;
c) un procedeu judiciar de consemnare a declarațiilor inculpatului.
6. În ce constă obiectul probațiunii?

a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat, faptele privitoare la răspunderea civilă,
atunci când există parte civilă, și orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei;
b) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat, faptele privitoare la răspunderea civilă,
atunci când există parte civilă, faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
c) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat, faptele privitoare la răspunderea civilă,
atunci când există parte civilă, faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii și orice
împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.
7. În principal, sarcina probei aparține:

a) procurorului;
b) organelor de cercetare penală;
c) instanței de judecată.
8. Care sunt mijloacele de probă acceptate de legea română?

a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile părții
civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau
constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă și orice alt mijloc de probă care nu
este interzis de lege;
b) declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile
părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză
sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;
c) declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile
părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și orice alt mijloc de probă care
nu este interzis de lege.
9. Excluderea probei presupune:
a) excluderea probei concrete din dosar;
b) și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei;
c) neluarea în calcul a probei de către procuror.
10. Organele judiciare pot respinge o cerere de administrare a unor probe atunci când:
a) proba este imposibil de obținut;
b) proba este necesară;
c) administrarea probei este permisă de lege.
11. Care sunt principiile fundamentale ale procesului penal român?

a) Legalitatea procesului penal, separarea funcțiilor judiciare, prezumția de nevinovăție, aflarea
adevărului, ne bis in idem, obligativitatea punerii în mișcare și exercitarea acțiunii penale,
caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la libertate și siguranță,
dreptul la apărare;
b) Legalitatea procesului penal, prezumția de nevinovăție, aflarea adevărului, ne bis in idem,
obligativitatea punerii în mișcare și exercitarea acțiunii penale, caracterul echitabil și termenul
rezonabil al procesului penal, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la apărare, respectarea demnității
umane și a vieții private, dreptul la interpret;
c) Legalitatea procesului penal, separarea funcțiilor judiciare, prezumția de nevinovăție, aflarea
adevărului, ne bis in idem, obligativitatea punerii în mișcare și exercitarea acțiunii penale, caracterul
echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, dreptul la libertate și siguranță, dreptul la apărare,
respectarea demnității umane și a vieții private, dreptul la interpret.
12. Cum sunt definite principiile fundamentale ale procesului penal român?
a) reguli de bază cu caracter general care guvernează întreaga desfășurare a procesului penal;
b) reguli stabilite de fiecare instanța de judecată;
c) reguli stabilite de către procuror.
13. Care sunt categoriile de persoane ce pot fi audiate în procesul penal?

a) inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii și
experții;
b) suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente,
martorii și experții;
c) suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente și
martorii.
14. Care sunt obligațiile martorului?

a) de a se prezenta în fața organului judiciar care l-a citat, la locul, ziua și ora prevăzute în citație,
de a depune jurământ sau declarație solemnă și de a spune adevărul;
b) de a se prezenta în fața organului judiciar care l-a citat, la locul, ziua și ora prevăzute în
citație și de a spune adevărul;
c) de a se prezenta în fața organului judiciar care l-a citat, la locul, ziua și ora prevăzute în
citație și de a depune jurământ sau declarație solemnă.
15. Martorul are dreptul la tăcere și la neautoincriminare?

a) nu, el este obligat să spună adevărul indiferent de situație;
b) da;
c) da, dar numai dacă procurorul este de acord.
2
Dreptul comertuluiinternational
Curs 1 – 2022
Introducere în Dreptul comerţului internaţional (DCI)
1
Noțiune și definiții
• În mod sintetic s-a considerat că dreptul comerţului internaţional

reprezintăansamblul normelor care reglementează relaţiile comerciale
internaţionale.
• Într-o accepţiune completă, dreptul comerţului internaţional este ansamblul
denorme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de
dreptmaterial uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional
2
public, prin care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de
cooperare
economică şi tehnico - ştiinţifică, stabilite între participanţii la circuitul mondial
de valori şi de cunoştinţe.
Specificul DCI
• Comerţul internaţional se caracterizează prin anumite exigenţe, constând în: celeritate,

încredere, securitatea tranzacţiilor şi certitudine juridică.
• Pe de altă parte, normele de drept material şi conflictual uniform, precum şi
reglementările specifice din legislaţiile naţionale urmăresc o dublă finalitate, constând în
simplificarea şi accelerarea operaţiunilor comerciale şi ocrotirea creditului şi a
creditorilor.
• Rapiditatea activităţilor de comerţ internaţional comportă în mod necesar
simplificareaacestora prin decizii imediate, ca în cazul operaţiunilor de bursă, unde se
încheie
4
tranzacţii de mare valoare fără garanţii imobiliare, prin acord verbal, urmând să se facă
lanevoie dovada operaţiunii prin orice mijloc de probă.
Izvoarele interne
a) Dreptul comun general.

• Dreptul comerţului internaţional este influenţat de rolul pe care îl are legislaţia fiecărui stat în asigurarea cadrului
juridic de desfăşurare a afacerilor.
b) Legea comercială naţională.
• Legea comercială naţională desemnează ansamblul de norme juridice, care formează dreptul comercial naţional.
Acestansamblu se poate subclasifica în dreptul comun comercial şi în norme comerciale speciale.
• În România dreptul comun comercial este format din Codul comercial şi din Legea nr. 31/1990, care asigură
reglementarea unitară a societăţilor comerciale.
c) Uzanţele.
• Uzanţele sau obiceiul juridic, includ întreaga gamă de acte sau fapte care se exprimă sub formă de stipulaţii
contractuale cu ocazia negocierilor, în vederea încheierii unui contract sau chiar împotriva unor stipulaţii contractuale
şiîmpotriva unor dispoziţii legale.
6
Izvoarele externe
a) Convenţiile internaţionale.
• Convenţia internaţională reprezintă principalul izvor de drept comercial internaţional, purtând
denumiri diversificate, cum ar fi: tratat, acord, convenţie, declaraţie,
memorandum,aranjament, cartă, compromis, pact, protocol etc.
b) Uzanţele comerciale internaţionale uniforme.
• Uzanţele din această categorie sunt asemănătoare cu cele din sistemul de drept naţional, fiind
consacrate de practica comercială internaţională.
• Standardizarea şi unificarea lor se realizează prin metode diferite, cum ar fi: adoptarea de
7
condiţii uniforme cu caracter general, elaborarea de contracte model pentru anumite grupe
demărfuri, stabilirea anumitor condiţii de livrare pentru unele categorii de contracte etc.
Principiile DCI
1. Principiul libertăţii comerţului

Aplicarea principiului libertăţii comerţului a mai fost favorizată de creerea cadrului juridic adecvat în tot mai multe ţări şi de adoptarea unor
uzanţe comerciale uniforme, care permit o mai mare rapiditate în încheierea şi derularea operaţiunilor comerciale.
2. Principiul libertăţii convenţiilor
• Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează, în principal, în contracte comerciale internaţionale şi în titluri de
valoare, acăror consistenţă depinde de întinderea puterii decizionale a subiecţilor de drept.
• În consecinţă, principiul libertăţii convenţiilor exprimă regula potrivit căreia fiecare subiect de drept se obligă prin propria lui
voinţănumai la ceea ce acceptă ca fiind în interesul lui şi numai în măsura în care doreşte.
3. Principiul “lex voluntatis”
Acest principiu constituie un caz particular de aplicare a principiului libertăţii convenţiilor, materializat în dreptul părţilor de a opta pentru
legea aplicabilă condiţiilor de fond şi efectelor juridice ale contractului.
9
Raportul juridic de DCI
• Raportul juridic de comerţ internaţional este raportul patrimonial

reglementat prin normele dreptului comerţului internaţional, care se
stabileşte între participanţii la comerţul internaţional, aflaţi într-o
deplinăegalitate juridică, în cadrul colaborării economice internaţionale
şi a schimbului mondial de valori şi de cunoştinţe.
• Raportul juridic de comerţ internaţional se deosebeşte de alte
raporturijuridice prin două elemente definitorii, constând în
comercialitate şi
10
internaţionalitate.
11
ACTELE SAU FAPTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
• Stabilirea exactă a faptelor sau a actelor de comerţ este esenţială pentru

determinarea sferei de cuprindere a dreptului comercial internaţional. Nu există
deosebiri între cele două noţiuni, însă prima este utilizată de Codul comercial român
iar a doua de Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale. În domeniul dreptului
comercial, oricare din elesemnifică operaţiunile comerciale sau de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică privind vânzarea-cumpărarea sau schimburile de
mărfuri, prestările de servicii,
12
transportul şi expediţiile internaţionale, proiectarea sau executarea de lucrări,
asistenţa sau colaborarea tehnică, vânzarea sau cumpărarea de licenţe pentru
folosirea brevetelorde invenţii sau a procedeelor tehnologice, consignaţia sau
depozitul, reprezentarea sau
comisionul, operaţiunile valutare, asigurările, turismul şi în general, orice acte de
comerţdintre aceşti participanţi.
13
CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ
INTERNAŢIONAL
• Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este format din

drepturiledobândite de subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul
pasiv. De regulă, fiecare din subiecţi cumulează dubla calitate de creditor şi
de debitor.
• Unele raporturi de comerţ internaţional au conţinut complex, implicând
stabilireamai multor raporturi juridice conexe, putând fi exemplificate în acest
sens
14
contractele de leasing şi de factoring. Alte raporturi, cum ar fi cele bazate pe
titlurile de credit se caracterizează prin încorporarea drepturilor creditorului
îndocumentul respectiv, de a cărui existenţă depinde însăşi existenţa
dreptului.
15
RIDIC DE COMERJINTERNAJIONAL
• Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport obligaţional, astfel că obiectul său
este reprezentat de prestaţia cu care se îndatorează debitorul faţă de creditorul său.
Prestaţia desemnează în mod generic conduita sau comportamentul pe care debitorul
trebuie să îl aibă faţă de creditor şi pe care acesta din urmă este îndreptăţit să îl pretindă
învederea satisfacerii intereselor sale legitime.
• Această conduită se concretizează în acţiunile de "a da", "a face" sau "a nu face" ceva în
folosul creditorului sau al persoanei desemnate de acesta.
• Obiectul raportului de comerţ internaţional de natură patrimonială constă în
realizarea prestaţiilor patrimoniale, care se consideră executate când se obţine
rezultatul urmărit depărţi.
16
NORMELE JURIDICE APLICABILE
• Existenţa raportului juridic de comerţ internaţional este condiţionată de

reglementarea sa printr-o normă juridică adecvată, în absenţa căreia ar
rămânenumai un raport social.
• În domeniul comercial internaţional există o diversitate de norme juridice,
careaparţin ordinii juridice naţionale sau celei internaţionale. Din ultima
categorie sunt semnificative normele materiale de drept uniform, instituite
prin convenţiiinternaţionale multilaterale, pentru reglementarea în mod
unitar a anumitor raporturi juridice de comerţ internaţional sau a unor
aspecte ale unor astfel de raporturi juridice.
17
Teme seminar
• Definiți minim 3 noțiuni specifice Dreptului Comerțului Internațional

(DCI).
• Sintetizați principiile DCI și exemplificați aplicarea lor.
• Care sunt izvoarele DCI?
18
Curs 2 – 2022
Subiectele raporturilor juridice de drept al comerţului
internaţional
19
1. Subiecţii de drept naţional, participanţi la raporturile de
comerţinternaţional
• A. Comercianţii persoane fizice

• Categoria comercianţilor nu este delimitată în mod unitar pe plan naţional, întrucât unele legislaţii se axează pe criterii
subiective iar altele pe criterii obiective.
• Concepţia subiectivă, consacrată în legislaţiile de influenţă germană, consideră comercianţi numai persoanele
care figurează cu această calitate în registrul comerţului, ca urmare a înscrierii unei firme. În consecinţă, nu este
relevantfaptul că o anumită persoană săvârşeşte actele de comerţ cu titlu profesional sau numai în mod
ocazional.
• Concepţia obiectivă, adoptată în legislaţiile de influenţă franceză, recunoaşte calitatea de comerciant oricăror
persoanefizice care desfăşoară activitate comercială cu titlu profesional, în nume propriu şi pe cont propriu. Se
acordă
20
importanţă numai acestor criterii de natură obiectivă, fără să prezinte relevanţă împrejurarea că nu este înregistrată
în registrul comerţului. calitatea de comerciant. Caracterul profesional al activităţii presupune continuitate în
activitateacomercială în scopul de a-şi asigura principalele mijloace de existenţă.
21
1. Subiecţii de drept naţional, participanţi la raporturile de comerţinternaţional
• B. Societăţile comerciale.
• Subiecţii din această categorie constituie cea mai numeroasă categorie de participanţi, a căror activitate comercială
nueste perturbată de deosebirile dintre legislaţiile naţionale, întrucât constituirea legală în ţara de origine le asigură
posibilitatea de a desfăşura activităţi comerciale pe teritoriul oricărui alt stat. În funcţie de legislaţia română, în
aceastăcategorie se includ comercianţii persoane fizice şi persoanele juridice care au calitatea de comerciant,
respectiv
societăţile comerciale, regiile autonome şi unele organizaţii neguvernamentale.
• Regimul juridic al acestor subiecţi face obiectul Dreptului comercial român, însă implicarea lor în comerţul
internaţional generează unele aspecte specifice, cum ar fi: statutul juridic al societăţii comerciale; recunoaşterea pe
planinternaţional; schimbarea naţionalităţii societăţilor comerciale, extinderea legii societăţii pe plan internaţional;
regimuljuridic al subunităţilor societăţii comerciale; fuziunea societăţilor; gruparea societăţilor comerciale şi regimul
juridic alcomerciantului persoană fizică pe plan internaţional.
22
Statutul juridic al societăţii comerciale
• Statutul juridic al societăţilor comerciale diferă în funcţie de legislaţia naţională, stabilindu-

seîn mod diferit condiţiile de înfiinţare, organizare, înregistrare şi funcţionare a acestora. În
pofida acestor deosebiri, toate statele recunosc societăţilor comerciale calitatea de
persoane juridice şi de comercianţi.
• În privinţa determinării naţionalităţii lor există însă deosebiri în funcţie de criteriile
utilizateîn acest scop, care se pot axa pe elemente obiective sau subiective.
• Dacă societatea comercială are sedii pe teritoriile mai multor state, determinant pentru
stabilirea naţionalităţii acesteia este sediul real. Prin sediul real se înţelege locul unde se află
23
centrul principal de conducere şi gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile
organuluirespectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionarii sau asociaţii din
alte state
24
Activitatea internaţională a societăţilor comerciale
• Societăţile comerciale necesită recunoaşterea statutului juridic pe teritoriul tuturor statelor

în care desfăşoară activităţi cu caracter permanent sau temporar. Acest drept a fost
consacrat prin numeroase convenţii internaţionale şi nu este refuzat de nici un stat.
• Statutul organic al persoanei juridice este stabilit de legea sa naţională, determinată în
funcţie de sediul social. Această lege determină capacitatea acesteia, modul de
dobândireşi de pierdere a calităţii de asociat, drepturile şi obligaţiile ce decurg din
calitatea de
25
asociat, aspectele referitoare la organele de conducere, răspunderea faţă de terţi,
modificarea actelor constitutive, dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice.
• Legea societăţii (lex societatis) este legea sub imperiul căreia societatea
respectivădobândeşte personalitate juridică.
26
Schimbarea naţionalităţii societăţilor comerciale
• Transferarea dintr-o ţară în alta a sediului social real al societăţii comerciale sau a altui element determinant în
legislaţianaţională pentru stabilirea naţionalităţii, determină schimbarea acesteia în mod corespunzător. Realizarea
acestei
schimbări determină interferenţe atât cu legea ţării în care a existat sediul iniţial cât şi cu al ţării în care se transferă.
Înconsecinţă, operaţiunea va fi guvernată de ambele legi şi va putea fi efectuată numai cu respectarea condiţiilor
prevăzute în fiecare dintre ele. Legea vechiului sediu va reglementa condiţiile de formă ale transmiterii şi momentul
realizării acestui transfer, iar Legea noului sediu social va guverna actul constitutiv, care va trebui adaptat
exigenţelorei.
• O altă alternativă constă în schimbarea naţionalităţii societăţilor comerciale în urma divizării sau a unificării unor state.
Situaţia societăţilor comerciale este reglementată în acest caz prin convenţiile încheiate între statele respective sau
prin actele de dispoziţie ale statului care înglobează anumite teritorii prin forţă.
• Schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale mai poate fi determinată de modificarea legislaţiei naţionale care
aguvernat-o, la ale cărei cerinţe se va readapta prin modificarea actului constitutiv.
27
Domeniul legii societăţii
• Continuitatea şi desfăşurarea normală a raporturilor de comerţ internaţional depind de permanenţa şi

unitatea statutului juridic al societăţilor implicate. Aceasta se poate realiza prin extinderea legii
societăţiipe plan extrateritorial în raport cu statul care asigură legea ce guvernează societatea (lex
societatis).
• Ţările pe teritoriul cărora funcţionează societăţile, pot lua măsuri de limitare a activităţii lor, pentru
protejarea intereselor propriilor societăţi comerciale. Alteori se înlocuieşte „lex societatis” cu alte
legiaplicabile în probleme concrete, cum sunt „lex rei sitae” (legea locului unde e situat bunul în
materieimobiliară), „lex fori” (legea forului în care se judecă anumite cauze) etc.
• Legea care guvernează societatea mai este limitată de dispoziţiile normative imperative sau care vizează
ordinea juridică naţională.
28
Fuziunea societăţilor comerciale
• Fuziunea reprezintă modul de concentrare a capitalului, concretizat în reuniunea a două sau mai multe
societăţi, pentru a forma o nouă societate comercială distinctă de acelea care i-au dat naştere sau
pentru aamplifica volumul activităţii uneia dintre ele prin încorporarea celorlalte.
• Fuziunea se poate realiza prin contopire sau prin absorbţie. Contopirea constă în unirea patrimoniului
a două sau mai multe societăţi comerciale, care îşi încetează în acest mod existenţa, dând naştere unei
noisocietăţi.
• Absorbţia presupune încorporarea patrimoniului uneia sau a mai multor societăţi de către o altă societate
numită absorbantă, în aşa fel încât cele din prima categorie îşi încetează existenţa.
• In ambele ipostaze există o contopire a subiecţilor de drept, care este caracteristică pentru fuziune,
întrucât o simplă încorporare a unui fond de comerţ nu determină încetarea existenţei uneia din părţi şi
nu constituiefuziune.
29
Grupări de societăţi comerciale
• Pe plan internaţional există tendinţa de grupare a societăţilor comerciale pentru realizarea unor
structuri organizatorice ample, capabile să se adapteze mai bine economiei de piaţă. Aceste
tendinţe fac parte din fenomenul concentrării capitalurilor, care este specific economiei
concurenţiale.
• Grupările de societăţi comerciale pot fi definite ca structuri organizatorice create prin
înţelegeri între diferite societăţi comerciale, în vederea desfăşurării în comun a unor
activităţicomerciale sau a realizării integrării economice a acelor societăţi, pentru a face faţă
concurenţilor potenţiali.
30
• In funcţie de gradul de integrare realizat între societăţile implicate există trei tipuri de
grupărişi anume: gruparea de tip trust, gruparea de tip holding şi gruparea de interes
economic.
31
Filiala, sucursala şi reprezentanţa
Filiala
• In dreptul comercial român nu se fac diferenţieri de natură juridică între filială şi sucursală, însă alte legislaţii naţionale le reglementează
în mod diferit sub aspectul constituirii şi a funcţionării. Astfel, filialele sunt considerate societăţi cu personalitate juridică, înfiinţate de o
societate pe teritoriul altei ţări decât aceea care a dat naţionalitatea celei din urmă şi a căror capital aparţine în proporţie de mai mult de
jumătate societăţii care a creat-o.
Sucursala
• Sucursalele sunt sedii secundare ale societăţii comerciale stabilite în ţara de constituire a acesteia sau în alte ţări.
• Ele nu au personalitate juridică şi nici independenţă din punct de vedere juridic faţă de societatea care le-a creat bucurându-se însă de o
oarecare autonomie.
Reprezentanţa (Agenţia)
• Reprezentanţa este o entitate de o formă juridică aparte, cu rol de intermediar între societatea comercială care a constituit-o şi
partenerii eicontractuali. Ea nu poate avea personalitate juridică, reducându-şi rolul la activităţi de intermediere a raporturilor
contractuale între societatea care a înfiinţat-o şi alţi participanţi la raporturile economice.
32
2. PARTICIPANŢII LA RAPORTURILE DE COMERŢ
INTERNAŢIONAL, SUBIECŢI DE DREPT INTERNAŢIONAL
a) Statele.
• Statul deţine o poziţie aparte între ceilalţi subiecţi de drept, întrucât este titular de suveranitate, s-a constituit prin propria voinţă şi şi-a asumat singur calitatea
de subiect de drept. În virtutea atributului de legiferare stabileşte statutul juridic al subiecţilor de drept naţional, iar în calitate de titular de suveranitate poate
participa la realizarea unor convenţii internaţionale pentru crearea organizaţiilor interguvernamentale ca subiecţi de drept internaţional. În consecinţă, statul
este un subiectoriginar de drept, creat prin propria voinţă, care înfiinţează la rândul lui alţi subiecţi de drept.
• Deşi nu are calitatea de comerciant, statul se implică frecvent în raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, asumându-şi
obligaţiiprivind subvenţionarea de investiţii în străinătate, garantarea de credite sau efectuarea unor operaţiuni economice de altă natură.
b) Organizaţiile interguvernamentale.
• Aceste organizaţii sunt create prin acordul de voinţă al statelor interesate, prin convenţii internaţionale, având statut juridic propriu. Capacitatea juridică
este determinată prin convenţia internaţională de constituire, care stabileşte structura, funcţionarea şi scopul acestora.
• Organizaţiile interguvernamentale nu sunt înzestrate cu atribute de suveranitate, nu au teritoriu şi populaţie proprie, limitându-se la organisme de conducere dintre
cele mai diversificate.
33
• Capacitatea lor juridică se dedublează însă, întrucât îşi desfăşoară activitatea atât în domeniul raporturilor de drept internaţional privat cât şi a celor de
dreptinternaţional public.
34
3. SOCIETĂŢILE MULTINAŢIONALE (TRANSNAŢIONALE)
• Amploarea investiţiilor străine de capital în diverse ţări cu economie dezvoltată a determinat internaţionalizarea
unorsocietăţi comerciale, care au caracteristici transnaţionale sau multinaţionale. Indiferent de capitalul naţional
sau
multinaţional, aceste societăţi se caracterizează prin existenţa unei structuri internaţionale, realizată prin reţele
propriide producţie şi comercializare.
• Societăţile multinaţionale au tendinţa de a evita jurisdicţia instanţelor naţionale în cazul litigiilor apărute în legătură cu
actele lor constitutive, convenind să se adreseze unor tribunale internaţionale de arbitraj sau unor organe
internaţionalede jurisdicţie. Competenţa de această natură se rezumă numai la interpretarea şi aplicarea actelor
constitutive.
35
• Existenţa acestor societăţi are atât aspecte negative cât şi pozitive, cum ar fi uniformizarea normelor şi principilor
comune.
36
Teme seminar
• Definiți și comentați subiecții de drept național participanți la

raporturilejuridice de DCI.
• Ce reprezinta fuziunea societăților comerciale, exemplificați?
• Ce rol au statele în raporturile juridice de DCI?
37
Curs 3 – 2022
Contractul de comerţ internaţional
38
DISPOZIŢII COMUNE ALE CONTRACTULUI DE COMERŢ
INTERNAŢIONAL
• Contractul de comerţ internaţional este acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi participanţi la comerţul
internaţional din state diferite, în scopul de a crea, modifica ori de a stinge raporturi juridice de comerţ internaţional.
• Literatura de specialitate condiţionează contractul de comerţ internaţional de existenţa unui element de
extraneitate, cum ar fi localizarea geografică a operaţiilor materiale, a bunurilor sau a persoanelor. La acestea s-au
adăugat criterii economice, constând în mişcarea de valori peste frontieră sau incidenţa operaţiei comerciale asupra
relaţiilor economicecu străinătatea.
• Participanţii pot fi subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice naţionale sau internaţionale, iar unele instanţe au decis
cănu trebuie să fie în mod obligatoriu din ţări diferite, dacă contractul are alte elemente de internaţionalitate, cum ar
fi
transportul bunurilor în altă ţară decât aceea în care sunt sediile societăţilor contractante.
39
• Contractul de comerţ internaţional reprezintă una din cele mai importante instituţii juridice ale dreptului
comercial internaţional, incluzând orice contract comercial convenit în raporturile cu străinătatea sau cu pieţele
externe. El se
deosebeşte de contractul comercial intern prin elementele de internaţionalitate, care sunt asemănătoare cu cele
specificeraportului juridic de comerţ internaţional.
40
FORMAREA CONTRACTULUI DE COMERJ INTERNAJIONAL
a) Demersurile precontractuale.
• Sintagma "formarea contractului" se referă la întregul mecanism prin care se creează contractul ca realitate juridică, având sferă de
cuprindere mai amplă decât "perfectarea contractului" sau "negocierea contractului".
b) Iniţierea dialogului contractual.
• Dialogul contractual poate fi propus de importator, exportator sau intermediar, în scopul stabilirii condiţiilor şi mijloacelor de realizare
aobligaţiilor contractuale.
c) Desfăşurarea dialogului contractual.
• Formarea voinţei juridice se realizează prin tratative sau negocieri, care se bazează pe ofertă sau pe cererea de ofertă.
d) Oferta de a contracta .
• Oferta de a contracta (oferta fermă) este propunerea pe care o persoană fizică sau juridică o face altei persoane fizice sau juridice
saupublicului în general, în vederea perfectării unui contract. Ea dă expresie unei manifestări unilaterale de voinţă, putând produce
efectespecifice numai în măsura aducerii ei la cunoştinţa destinatarului.
41
FORMAREA CONTRACTULUI DE COMERJ INTERNAJIONAL
e) Revocarea ofertei
• În situaţia ofertei făcută pe un anumit termen, ofertantul o poate revoca în mod liber şi necondiţionat, în perioada anterioară ajungerii ei la destinatar. În acest caz
revocarea trebuie expediată cu un mijloc de comunicare mai rapid, pentru a ajunge la destinatar cel mai târziu concomitent cu oferta.
f) Acceptarea ofertei
• Acceptarea ofertei este manifestarea unilaterală de voinţă, menită a se integra în actul de voinţă exprimat prin oferta de contractare, prin care destinatarul
acesteia din urmă îşi exprimă adeziunea deplină şi necondiţionată la propunerea ce i-a fost adresată de ofertant.
g) Acceptarea tardivă
• Acceptarea este tardivă dacă ajunge la ofertant după expirarea termenului prestabilit de el, sau în lipsa unui asemenea termen, după o perioadă de timp
rezonabilăca durată, socotită de la data expedierii ofertei.
h) Riscurile transmiterii corespondenţei.
• Perfectarea şi derularea contractelor de comerţ internaţional presupune comunicări între partenerii de afaceri cu privire la ofertă, acceptare, comandă,
documente bancare etc. Aceste operaţiuni presupun riscuri de pierdere, întârziere sau eroare, care pot genera pagube. În consecinţă, este necesară
individualizarea părţii care urmează să suporte daunele corespunzătoare.
42
TULUI DE COMERTINTERNAJIONAL
• Conţinutul contractului de comerţ internaţional semnifică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor la care dă naştere voinţa
juridică acontractanţilor, materializată prin clauze.
• Clauzele reprezintă stipulaţii sau prevederi din cuprinsul unui act juridic, a căror existenţă este specifică tuturor contractelor
comerciale.Spre deosebire de clauzele specifice dreptului comercial naţional, în contractele internaţionale se regăsesc clauze
specifice, prin care părţile aleg legea care va guverna contractul, stabilesc modul de soluţionare al litigiilor, readaptează contractul la
circumstanţele
imprevizibile sau îi menţin valoarea faţă de fluctuaţiile pieţei internaţionale etc.
1. CLAUZE NECESARE ÎN CONTRACTUL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
• În contractul de comerţ internaţional există clauze indispensabile, de a căror existenţă depinde însăşi valabilitatea raportului
obligaţionalşi a contractului respectiv.
• Clauzele din această categorie se referă la: identificarea părţilor sau a reprezentanţilor acestora; obiectul contractului; calitatea
bunurilorsau serviciilor; cantitatea mărfii; ambalare şi marcare; termenul şi modalitatea de livrare; preţ; modalităţile de recepţie;
expedierea şi transportul.
43
2. CLAUZE CE EVOCĂ ASPECTE STRICT JURIDICE ÎN CONTRACTUL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL
• În contractul de comerţ internaţional mai pot fi incluse clauze referitoare la consecinţele neîndeplinirii lui, a îndeplinirii defectuoase sau a reglementărilor
legale aplicabile. Omiterea clauzelor din această categorie nu influenţează existenţa contractului, generând doar dificultăţi în stabilirea răspunderii
contractanţilor sau alegii aplicabile contractului .
• Aceste clauze se pot referi la răspunderea contractanţilor, la legea aplicabilă contractului sau la jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele litigii.
3. CLAUZE ASIGURATORII DESTINATE SĂ EVITE SAU SĂ NEUTRALIZEZE RISCURILE

Riscul reprezintă un eveniment viitor şi probabil a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi, iar riscul contractual constă în suportarea de către debitor a
consecinţelor păgubitoare ce decurg din liberarea creditorului de obligaţia corelativă, în cadrul unui contract bilateral, din cauza forţei majore sau a cazului fortuit.
• Riscurile contractuale nu reprezintă o fatalitate şi nu trebuie să determine temporizarea activităţii comerciale. Ele trebuie evitate sau neutralizate prin
mijloace juridice, care constau în :
• - stipularea unor clauze de natură să faciliteze întreruperea oportună a raportului juridic obligaţional;
• - acoperirea riscurilor de către bănci sau de către companiile de asigurare;
• - stipularea unor clauze asiguratorii
44
4. CLAUZE ASIGURATORII ÎMPOTRIVA RISCURILOR VALUTARE

• Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile valutare se mai numesc clauze de variaţie a schimbului, urmărind
prevenirea, atenuarea sau neutralizarea riscurilor valutare.
• Principalele clauze din această categorie sunt: clauza aur, clauzele valutare; clauzele de consolidare valutară; clauza
deopţiune a monedei liberatorii şi clauza de opţiune a locului de plată.
5. CLAUZE ASIGURATORII CONTRA RISCURILOR NEVALUTARE
• Riscurile nevalutare pot fi diversificate în contractele comerciale internaţionale, în special din cauza fluctuaţiei preţului
şi a altor evenimente care pot surveni pe durata executării.
• Aceste inconveniente pot fi limitate sau evitate prin introducerea în contract a unor clauze, dintre care cele
maiimportante sunt: clauzele de calculare a preţului; clauza de postcalculare a preţului; clauza clientului celui
maifavorizat; clauza ofertei concurente; clauza de impreviziune; clauza de forţă majoră etc.
45
EFECTELE CONTRACTULUI DE COMERJ INTERNAJIONAL
1. INTERPRETAREA CONTRACTELOR DE COMERŢ INTERNAŢIONAL.

a) Reguli de interpretare
• Interpretarea contractului este operaţiunea concretizată într-o activitate intelectuală specifică prin care organul de
jurisdicţie încearcă să determine conţinutul concret al acestuia, cu prilejul soluţionării unui litigiu. Această operaţiune
sepoate realiza de către instanţa judecătorească sau de arbitrii, în cazul în care clauzele contractului sunt incomplete,
neclare ori contradictorii, sau dacă părţile susţin că acestea nu corespund voinţei lor reale. Divergenţele dintre părţi
maipot fi generate de reglementarea diferită a unor situaţii în legislaţiile naţionale cu care are tangenţă contractul.
• Interpretarea corectă a contractului de comerţ internaţional presupune respectarea anumitor reguli specifice dreptului
comercial comun, care pot fi grupate în:
• - reguli cu care se poate stabili voinţa reală a părţilor;
46
• - reguli de interpretare a clauzelor confuze sau contradictorii;
• - reguli de interpretare a clauzelor tacite, care completează contractul;
47

b) Interpretarea contractelor pe baza normelor juridice conflictuale
• Întrucât nu există un drept material uniform, ca lege internaţională unică, care să reglementeze activitatea
comercialăinternaţională şi deoarece legislaţia participanţilor la raporturile comerciale internaţionale este diferită
de la un stat laaltul, se pune problema legii aplicabile raporturilor comerciale în ipoteza ivirii unui litigiu între părţile
contractante.
• Norma care determină legea aplicabilă raporturilor comerciale internaţionale, în cazul în care există vocaţia mai
multorlegi naţionale la soluţionarea unui litigiu comercial internaţional, poartă denumirea de lege sau normă
conflictuală. Deci, norma conflictuală este acea normă de drept internaţional privat care precizează legea naţională
în conformitate cu care se soluţionează litigiul comercial internaţional.
48
• Ca regulă generală, contractul comercial internaţional este supus principiului „lex voluntatis”, ca normă
conflictualăprincipală. Principiul „lex voluntatis” reprezintă norma conflictuală în conformitate cu care contractul
comercial
internaţional este cârmuit de legea aleasă de părţi, atât în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, cât şi în ceea ce
priveşte efectele sale.
49

c) Interpretarea contractelor pe baza normelor de drept material uniform
• Datorită elementelor de extraneitate pe care le conţin contractele comerciale internaţionale, care por fi cârmuite de
maimulte sisteme de drept şi datorită varietăţii normelor conflictuale, de multe ori apar „conflicte de legi”, care pot
fi
înlăturate prin adoptarea unui drept material uniform.
• Necesitatea adoptării unui drept material uniform, aplicabil contractelor comerciale internaţionale, este dictată nu
numaide evitarea conflictelor de legi, ci şi de nevoia de securitate şi egalitate a părţilor şi de necesitatea simplificării
operaţiunilor tehnice de încheiere propriu-zisă a contractelor comerciale.
• O contribuţie semnificativă la elaborarea condiţiilor generale şi a contractelor tip a avut-o Comisia Economică
aO.N.U., care printre altele a elaborat Condiţiile Generale de Livrare şi Contractele Model.
50
• Contribuţie deosebită a avut şi Camera Internaţională de Comerţ din Paris care a codificat regulile referitoare la
credituldocumentar, ordinele de plată şi INCOTERMS.
51
SOLUJIONAREA DIFERENDELOR DE COMERJINTERNAJIONAL PE CALE ARBITRALĂ
• Majoritatea litigiilor dintre participanţii la relaţiile comerciale internaţionale se soluţionează prin intermediul
arbitrajului, care este un mijloc rapid şi eficient de a reglementa neînţelegerile dintre partenerii din diferite ţări. În
scopul favorizării dezvoltării şi promovării comerţului şi a cooperării, organismele internaţionale au recomandat
introducerea clauzelor de arbitraj în contractele comerciale sau de cooperare internaţională.
• În documentele adoptate de unele organisme internaţionale, arbitrajul comercial reprezintă o cale de
soluţionare alitigiilor de către arbitrii desemnaţi pentru cazuri determinate sau de către instituţii permanente
de arbitraj.
• Într-o accepţiune mai simplă, arbitrajul comercial reprezintă o jurisdicţie specială şi derogatorie de la dreptul
comunprocesual, menită să asigure rezolvarea litigiilor izvorâte din raporturile comerciale internaţionale.
• Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, adoptată la Geneva, în anul 1961; Adunarea generală a
ONU, Rezoluţia nr. 31/98 din 1976 privind adoptarea regulamentului de arbitraj pentru dreptul comerţului
internaţional; Regulile de arbitraj şi Legea – model privind arbitrajul comercial internaţional, adoptate de Convenţia
Naţiunilor Unitepentru Drept Internaţional în anii 1976 şi respectiv 1985.
52
Teme seminar
• Enumerați clauzele necesare și exemplificați minim 3 dintre acestea.

• Ce reprezintă clauza de aur?
• Explicați regulile de interpretarea ale contractelor de comerț internațional.
• Precizați importanța arbitrajului pentru contractele de comerț internațional.
53
Curs 4 – 2022
Contractul de vânzare – cumpărare internaţional
54
a. Noţiune şi caracteristici.
• Contractul de vânzare-cumpărare constituie principalul instrument de înfăptuire al comerţului internaţional şi prezintă

numeroase particularităţi în cazul existenţei unor elemente de extraneitate.
• Ceea ce diferenţiază în mod semnificativ contractul de vânzare intern de cel internaţional este faptul că acesta din urmă
cuprinde, elementele de extraneitate: cetăţenia sau naţionalitatea părţilor, domiciliul ori sediul lor, locul încheierii sau
alexecutării contractului.
• Datorită acestui fapt şi a deosebirilor dintre legislaţiile naţionale aplicabile în domeniu, au fost adoptate convenţii internaţionale
pentru facilitarea tranzacţiilor comerciale. Dintre acestea se evidenţiază Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri din 1980, la care România a aderat în anul 1991.
55
• Criteriile de extraneitate specifice acestei convenţii constau în ”sediile sau domiciliile părţilor în state diferite”, în încheierea
contractului ”între state diferite” sau în cazul că ”este aplicabilă legea unui stat contractant”.
56
b. Formarea contractului.
• Oferta produce efecte când este făcută verbal în mod direct sau când este predată destinatarului prin orice mijloace.
Eapoate fi revocată, dacă revocarea soseşte la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea, cu excepţia
cazului încare se prevede în ofertă un termen determinat pentru acceptare.
• Acceptarea produce efecte în momentul în care parvine ofertantului, în termenul stabilit de el sau într-un
termen rezonabil. Ea poate fi suplinită prin îndeplinirea unor acte de către destinatarul ei, în termenul prevăzut
sau într-untermen rezonabil.
• Ca şi oferta, acceptarea poate fi retractată dacă retractarea ajunge la ofertant înainte de momentul în care
acceptarea arfi produs efecte sau în acel moment.
• Acceptarea tardivă produce efecte dacă ofertantul îl informează verbal pe destinatar sau îi expediază un aviz în
acestsens.
57
• Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea unei oferte produce efecte, respectiv când
acceptarea parvine ofertantului, când se realizează acordul de voinţă între părţi sau când actul de acceptare tacită a
fost îndeplinit.
58
c. Obligaţiile părţilor.
Principalele obligaţii ale vânzătorului constau în:

- transmiterea materială a mărfii;
- transmiterea proprietăţii asupra acesteia;
- remiterea documentelor referitoare la marfă.
- obligaţia de conformitate a mărfurilor, care o include şi pe cea de garanţie pentru vicii;
- obligaţia de garanţie pentru evicţiune;
- obligaţia de conservare a mărfurilor.
• În legătură cu obligaţia de predare a mărfii, convenţia reglementează trei aspecte, şi anume: locul plăţii; anumite obligaţii ale vânzătorului, adiacente
predării;momentul predării mărfurilor.
• Obligaţia de conformitate, are ca obiect cantitatea, calitatea şi tipul mărfii, precum şi ambalajul sau condiţionarea acesteia. Obligaţia este îndeplinită când
aceste elemente corespund stipulaţiilor contractuale.
• Obligaţia de garanţie pentru evicţiune este aceea conform căreia vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, exceptând
cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiţii. Din faptul că se admite posibilitatea cumpărătorului de a prelua mărfurile şi în condiţiile în
care terţul invocă un drept de proprietate, rezultă implicit că, dacă ambele părţi au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul vândut este
proprietatea altei persoane, vânzarea este valabilă.
• Evicţiunea este pierderea dreptului de proprietate asupra unui bun cumpărat, ca urmare a invocării acestui drept de către un terţ.
59
d. Vânzarea prin burse.
• Bursa este o instituţie specifică economiei de piaţă, în care se oferă şi se desfac, potrivit unei proceduri
speciale, valori sau mărfuri fungibile. Ele reprezintă principala piaţă de mărfuri şi valori, facilitând
încheierea rapidă a tranzacţiilor. Operaţiunile se efectuează de către intermediari sub supravegherea
reprezentanţilor bursei.
• Bursele de mărfuri sunt specializate pentru anumite produse iar operaţiunile se pot realiza în diferite
modalităţi, având uneori caracter real iar alteori speculativ.
60
• Preţurile înregistrate la bursă, denumite cotaţii sau cursuri, reprezintă preţurile mondiale al produselor
respective, putând fi oficiale sau neoficiale, medii, limită sau de lichidare, efective sau nominale.
61
e. Vânzarea prin licitaţie.
• Licitaţiile sunt vânzările către cei care oferă preţul cel mai mare, respectiv cumpărările de la cei care
solicităpreţul cel mai mic pentru marfa scoasă la vânzare.
• Într-o altă accepţie, licitaţiile sunt pieţe specializate unde se negociază mărfuri sau servicii, pe baza
concentrării cererii sau ofertei.
• Licitaţiile pot fi deschise (publice) sau închise, respectiv rezervate numai comercianţilor nominalizaţi prin
diferite criterii.
• După alte criterii, ele pot fi clasificate în: licitaţii locale sau internaţionale; licitaţii de mărfuri, de servicii sau de
investiţii; licitaţii periodice sau licitaţii întâmplătoare; licitaţii organizate de întreprinderi specializate sau
licitaţii organizate de diferite persoane fizice sau juridice.
62
f.Prescripţia în vânzarea internaţională de mărfuri.
• În activitatea de comerţ internaţional există dificultăţi cu privire la aplicarea prescripţiei, din cauza reglementărilor diferite în legislaţiile naţionale.
• În Franţa este fixat termenul general de prescripţie de zece ani pentru obligaţiile născute între comercianţi, cu câteva excepţii pentru care
termenul sereduce la doi ani.
• În Italia este stabilit termenul general de zece ani, dar există câteva excepţii în care prescripţia se reduce la cinci ani sau la un an.
• În Elveţia acţiunea se prescrie într-un an din momentul livrării mărfurilor, chiar dacă cumpărătorul a descoperit mai târziu defectele mărfii livrate,
cuexcepţia cazului în care s-a stabilit un termen mai lung de garanţie, sau a constatării unor manopere dolosive din partea vânzătorului.
• În Germania prescripţia este de doi ani pentru livrări de mărfuri şi executări de lucrări, iar pentru aspecte referitoare la calitate prescripţia este
deşase luni pentru lucruri mobile şi de un an pentru imobile.
• În Anglia există prescripţie de şase ani, cu caracter general şi de 12 ani pentru obligaţiile care sunt consemnate în acte autentice.
• În SUA există termen de prescripţie de patru ani pentru obligaţiile care decurg din vânzare, car se reduce însă la şase luni pentru livrarea
produselordin stoc. Aceste termene pot fi reduse sau mărite prin înţelegerea părţilor.
• În domeniul internaţional, prescripţia este reglementată prin Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri,
adoptatăla New York în anul 1974 şi modificată prin protocolul încheiat la Viena în anul 1980.
63
Teme seminar
• Care sunt caracteristicile contractului de vanzare cumparare in DCI?

• Care este momentul perfectării contractului de DCI?
• Exemplificați importanța vânzării prin burse sau licitații.
• Exemplificați noțiunea de prescripiție în DCI.
64
Dreptul comerțuluiinternațional
Curs 5 – 2022
Contractul de consulting - engineering
65
a) Definire şi caracteristici
• Contractul internaţional de consulting-engineering este acordul de voinţă prin care un specialist sau o
întreprindere specializată (prestator) se obligă faţă de alt partener (client, beneficiar), în schimbul unei
sume de bani, să presteze servicii diferite, de natură intelectuală, de fundamentare tehnico- economică,
de proiectare, de conducere şi supraveghere a lucrărilor de recepţii de lucrări, toate urmărind realizarea
în condiţii de maximă eficienţă a obiectivului respectiv.
• Activitatea de consulting-engineering a apărut în ţările industrializate, ca urmare a tendinţei unor
întreprinderi de a evita să se angajeze în activităţi de concepţie şi coordonare a lucrărilor de investiţii
cu propriii specialişti.
66
• În cadrul acestui contract se pot include operaţiuni diverse, ca studii preliminare, realizarea planurilor,
furnizarea de idei în legătură cu realizarea unui proiect sau alte prestaţii de natură intelectuală.
67
• Activitatea de consulting constă în acordarea de asistenţă în vederea organizării unor activităţi

economice sau a perfecţionării conducerii, prin sugerarea unor soluţii menite să ducă la optimizarea
deciziilor de ordin economic sau tehnic.
• Activitatea de engineering vizează, în special, culegerea unor date, stabilirea fluxurilor tehnologice,
elaborarea planurilor, optimizarea funcţionării unor capacităţi existente etc. După felul prestaţiilor la
care se referă, activitatea de engineering poate să se plaseze în domeniul economic, în proiectare sau în
domeniul industrial. În funcţie de natura prestaţiilor, există unităţi specializate în domeniul comercial,
militar, naval, aeronautic, electric, cibernetic etc.
68
Engineering–ul presupune desfăşurarea unui complex de operaţiuni care începe cu conturarea concepţiei şi
se încheie cu punerea în funcţiune a obiectivului realizat, după cum urmează:
• - aprecierea oportunităţii şi posibilităţilor de realizare a lucrărilor în raport cu sursele de combustibil
şimaterie primă, forţa de muncă, căile de comunicaţie şi acces etc.;
• - studii şi lucrări de proiecte preliminare, proiecte generale etc.;
69
• - întocmirea caietelor de sarcini, analiza ofertelor, lansarea comenzilor, încheierea contractelor cu
antreprenorii, furnizorii etc.;
• - coordonarea, conducerea şi supravegherea executării lucrării, efectuarea recepţiei, instruirea

personalului etc.
70
Operaţiunile de engineering se desfăşoară în două faze:
- faza de studii şi cercetări în baza cărora se întocmeşte un proiect de execuţie;
- faza de execuţie în care se trece la aplicarea proiectului, începând cu lansarea comenzilor,

aprovizionarea cu materiale, executarea lucrărilor de construcţii şi montaj, recepţia şi punerea în
funcţiune a obiectivului proiectat, instruirea personalului etc.
71
În funcţie de obiectul enginering-ului, acesta poate fi:
- engineering economico–financiar, care are drept obiect determinarea ştiinţifică a unor soluţii
economice eficiente pentru realizarea unui obiectiv;
- engineering de proiectare, care are drept obiect întocmirea proiectului de execuţie a obiectivului
pebaza căruia să se poată trece la executarea efectivă a obiectivului;
72
- engineering industrial, care are drept obiect organizarea, conducerea şi executarea întregii
activităţinecesare punerii în funcţiune a obiectivului.
73
Tot în raport cu obiectul activităţii, organizaţiile de engineering pot fi specializate în diferite domenii,
cum ar fi:
- activităţi de proiectare şi construcţii, realizând studii, întocmind proiecte şi supraveghind lucrările de
construcţii şi montaj în vederea predării lucrării „la cheie”;
- activităţi de conducere a întreprinderilor industriale comerciale, elaborând schema de funcţionare,

organizarea proceselor tehnologice, alegerea, tehnologiilor optime, organizarea pieţii de desfacere a
mărfurilor etc.;
74
- activităţi de studii şi cercetări în domeniul proceselor tehnologice, îmbunătăţirea proceselor de
fabricaţie, reducerea materiilor prime, refolosirea materialelor etc
75
b) Modalităţi de realizare.
• În cadrul acestui contract se pot include obligaţii diversificate, de la acordarea unor consultaţii până la supravegherea
finalizării lucrării sau chiar până la eficienţa ei în exploatare. În funcţie de anvergura obligaţiilor, contractele pot fi
clasificate în contracte pentru anumite servicii sau contracte pentru realizarea unui obiectiv sau a unei operaţiuni.
Preţulpoate fi stabilit pentru întreaga lucrare sau numai pentru unele prestaţii.
• Prestatorul contractului are obligaţia să efectueze cercetările tehnologice solicitate, să acorde asistenţă tehnică, să
coordoneze activitatea antreprenorilor, să indice soluţiile optime şi să respecte orice clauze incluse în contract.
• Beneficiarul trebuie să pună la dispoziţie toate datele şi informaţiile pentru efectuarea lucrării, să îndeplinească
formalităţile prevăzute în contract şi să plătească preţul la termenele şi în condiţiile prevăzute.
• Părţile pot conveni să continue cooperarea pentru exploatarea, repararea sau reconstruirea unei instalaţii ori în alte
scopuri. În contract se pot include sancţiuni de natură financiară în cazul nerespectării unor clauze, ori posibilitatea
76
desfiinţării contractului. Clauzele pot viza şi păstrarea secretului în privinţa documentaţiei sau a know-how-ului, atât
pedurata contractului cât şi ulterior.
77
Lucrările de enginenering se efectuează fie sub forma unui import de instalaţii complexe, fie sub forma unui
export de asemenea instalaţii, care se pot realiza cu ajutorul a trei tipuri principale de contracte de
engineering;
• - contractul de engineering „la cheie”, în baza cărui prestatorul de engineering execută întreaga lucrare
ceconstituie obiectul engineering - ului şi o predă clientului în stare de funcţionare, fără nici o obligaţie
din partea clientului în afara obligaţiei de plată a preţului;
• - contracte separate pentru fiecare operaţie, în care clientul încheie pe de o parte contractul cu
prestatorul de engineering, iar pe de altă parte contracte separate cu diferiţi subfurnizori,
subantreprenori, şi subprestatori pentru unele părţi din instalaţii, construcţii etc., pe care aceştia din
urmă se obligă a le executa;
• - contracte combinate în care se încheie un contract între prestatorul de engineering şi client, iar acesta
din urmă se obligă a pune la dispoziţie anumite utilaje şi a executa construcţiile civile.
78
• Obligaţiile prestatorului de engineering variază după obiectul engineeringului, principala obligaţie

constă în prestarea lucrării la care s-a angajat prin contract. Tot astfel, clientul are obligaţia de plată
a preţului lucrărilor de engineering şi a altor cheltuieli pe care le implică executarea lucrărilor din
partea prestatorului, precum şi de a presta anumite servicii, a executa anumite lucrări sau a pune
la dispoziţie anumite instalaţii, materii şi materiale, în funcţie de natura contractului încheiat.
Executarea obligaţiilor ambelor părţi trebuie să aibă loc în termenul stipulat în contract.
• Majoritatea legislaţiilor naţionale nu fac referire la acest tip de contract, utilizându-se însă
contracte-model elaborate de anumite organisme internaţionale.
79
• Părţile pot decide în privinţa legii care guvernează fondul şi efectele contractului, iar dacă nu o fac
poate fi aplicabilă legea din ţara în care se găseşte sediul organizaţiei de consulting-engineering,
legea ţării în care se execută contractul sau a ţării în care s-a încheiat.
80
Teme seminar
• Definiți contractul de consulting-engineering și subliniați

importanțaacestuia.
• Care sunt operațiunile derulate în cadrul contractelor de c-e?
• Care este cea mai importantă modalitate de realizare a contractului de
c-e,exemplificați?
81
Curs 6 – 2022
Contractele de leasing şi factoring
82
CONTRACTUL DE LEASING. a) Definire.
• Contractul de leasing poate fi definit ca o operaţiune juridică triunghiulară, prin care o persoană denumită finanţator,
cumpără un bun spre a-l închiria ulterior altei persoane numită utilizator, care la finele contractului are dreptul să
opteze pentru continuarea raportului juridic de locaţie, pentru rezilierea contractului ori pentru cumpărarea bunului.
• În rezumat, contractul de leasing este operaţiunea prin care un partener cumpără unele bunuri de la un
producător,pentru a le închiria unui client solicitator.
• Ca urmare, acest contract reprezintă acordul de voinţă intervenit între trei parteneri, prin care o parte, denumită
creditor–finanţator (întreprindere financiar–bancară de leasing), cumpără de la cealaltă parte, denumită vânzător–
producător, un anumit bun mobil sau imobil, ales de către cea de-a treia parte, denumită utilizator, pentru a-l
transmiteîn folosinţa utilizatorului, în schimbul unui chirii, pe o perioadă de timp determinată, urmând ca la sfârşitul
locaţiunii bunul să fie restituit creditorului-finanţator (întreprindere de leasing), sau să fie reînchiriat utilizatorului,
ori să fie vândut utilizatorului, în schimbul chiriei achitate şi a unui preţ rezidual, în funcţie de opţiunea utilizatorului.
83
b) Elemente caracteristice.
Contractul de leasing reuneşte într-un tot unitar următoarele operaţiuni juridice:

• vânzarea-cumpărarea, intervenită între vânzătorul-producător şi întreprinderea de leasing (creditorul finanţator), care cumpără bunul şi
plăteşte preţul convenit între vânzătorul producător şi utilizator;
• mandatul, intervenit între întreprinderea de leasing (finanţator) în calitate de mandant, care împuterniceşte utilizatorul în
calitate demandatar să negocieze cumpărarea unui bun de la vânzătorul-producător;
• locaţiunea intervenită între întreprinderea de leasing (proprietar) în calitate de locator, care după cumpărarea bunurilor le
închiriază utilizatorului în calitate de locatar;
• promisiune sinalagmatică de locaţiune intervenită anterior încheierii contractului de leasing, prin care întreprinderea de leasing se obligă
să închirieze bunurile pentru care efectuează finanţarea;
• promisiune de vânzare sau locaţiune, în care întreprinderea de leasing în calitate de promitent (ofertant), promite utilizatorului
ca lasfârşitul contractului de leasing, fie să-i vândă bunul respectiv la un preţ rezidual (diferenţa dintre preţul de achiziţionare şi
chiria
84
achitată), fie să reînnoiască locaţiunea locaţiunea pe o nouă perioadă irevocabilă, cu o chirie diminuată, fie să-i restituie bunul
respectiv,la alegerea utilizatorului
85
c) Modalităţi de realizare.
Formele de leasing se pot clasifica după mai multe criterii, dintre care pot fi enumerate:
• după părţile contractante (leasing direct sau leasing indirect);

• după obiectul locaţiei (leasing mobiliar sau leasing imobiliar);
• după conţinutul ratelor (leasing financiar sau leasing funcţional);
• după durata închirierii (pe termen scurt sau pe termen lung);
• Leasingul direct presupune încheierea nemijlocită a contractului între furnizor şi utilizator, iar cel indirect se realizează prin societăţi specializate.
• Leasingul financiar se caracterizează prin recuperarea întregului preţ de export al obiectului, costurile auxiliare şi un beneficiu, fiind prevăzută în contract o
perioadă de bază mai scurtă decât durata de folosinţă a obiectului închiriat. În această perioadă părţile nu pot rezilia unilateral contractul, iar riscurile sunt
asumate de către utilizator. Finanţatorul are statut de organism financiar sau bancar.
• Leasingul funcţional se deosebeşte de anteriorul prin faptul că se încheie pe o perioadă redusă, în care se obţine numai o parte din preţul bunului, după care
bunul poate fi cumpărat sau se poate prelungi închirierea. Această formă se practică în situaţia în care finanţatorul este chiar producătorul sau distribuitorul
bunului.
86
d) Reglementare şi funcţionare.
• Contractul de leasing este un contract original, deşi prezintă asemănări cu contractele de

închiriere sau cu cele de vânzare în rate. El se bazează pe o operaţiune complexă, realizată
înscopul satisfacerii intereselor complementare ale tuturor participanţilor. Astfel, clientul
solicitator are iniţiativa afacerii, vânzătorul o permite, iar finanţatorul o plăteşte.
• Contractele subsumate leasingului au însă anumite particularităţi, date de derularea
acestei operaţiuni. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare se referă la bunul ales de
utilizator, deşi
acesta nu este parte în contract, iar cumpărătorul datorează preţul numai din momentul
primiriiprocesului verbal de predare încheiat între utilizator şi vânzător.
87
• Contractul de închiriere are caracter intuitu personae, astfel că nu poate fi cedat altei
persoaneşi nici nu poate fi revocat.
88
e) Contractul de lease-back.
• Contractul de lease-back este o varietate a contractului de leasing în care

utilizatorul – care este în acelaşi timp producătorul – vânzător – vinde un
bun din patrimoniul său finanţatorului, care se obligă să i-l închirieze, iar
la finele perioadei de locaţiune de a i-l revinde la un preţ rezidual.
• În cadrul acestui contract nu mai apar trei parteneri, ci numai doi:
utilizatorul – locatar care este şi producătorul vânzător al bunului şi care
89
vinde bunul finanţatorului, care apoi i-l lasă tot lui, cu titlu de închiriere
şicu promisiunea de a i-l revinde la sfârşitul contractului de locaţiune.
90
CONTRACTUL DE FACTORING - a) Definire.
• Factoring-ul este un contract complex prin care o parte, numită aderent, cedează
creanţelesale unui terţ, numit factor, care se obligă să preia activitatea de încasare de la o
altă persoană denumită client, în schimbul unui comision.
• Pe plan internaţional, pentru accelerarea operaţiunilor de finanţare a producţiei, au
luatdeosebită extindere operaţiunile de vânzare prin negocierea facturilor
(factoringul).
• În cadrul contractului de factoring o persoană, numită aderent (producător – vânzător de
mărfuri, prestator de servicii, executant de lucrări), cedează creanţele pe care le are de
încasat pentru servicii sau produse, unei alte persoane, numită factor, care pentru riscul
91
asumat percepe un comision şi se obligă să-i achite aderentului valoarea lor, subrogându-se
acestuia îndrepturile sale faţă de debitorii creanţelor cedate şi pe care urmează să le încaseze
la scadenţă.
92
b) Elemente caracteristice
Contractul de factoring implică trei categorii de persoane şi anume:

• aderentul, care este un vânzător de bunuri sau furnizor de servicii, care are de încasat
anumite creanţe de la cumpărătorul mărfii sau furnizorul de servicii numit client;
• factorul, care preia aceste creanţe, concretizate de regulă în facturi, pe care urmează să
leîncaseze imediat sau la scadenţă, asumându-şi însă riscul insolvabilităţii datornicului
saua refuzului de plată din partea acestuia;
• clientul, care datorează creanţe pentru marfa cumpărată sau serviciile de care a beneficiat.
93
c) Modalităţi de realizare
Principalele forme de factoring constau în factoringul tradiţional şi factoringul la scadenţă.

• Factoringul tradiţional (obişnuit) se caracterizează prin încasarea imediată a valorii facturii cedate.
• Factoringul la scadenţă se deosebeşte prin aceea că factorul achită aderentului facturile numai la
datascadenţei lor.
Sub un alt aspect, există factoringul internaţional, care intervine între aderentul exportator dintr-un stat şi
clienţii importatori din alt stat. La el participă doi factori, de obicei sub forma unor instituţii financiar–
bancare: factorul la export (al exportatorului), care acceptă să cumpere creanţele pe care le are aderentul
exportator (client al factorului) asupra unor clienţi importatori din străinătate (cumpărători de mărfuri,
beneficiari de lucrări sau servicii ai aderentului la export), subrogându-se în drepturile acestuia şi să le
94
cedeze apoi contra plată; factorului la import (al importatorului), care este corespondentul său în ţara
importatorului.
95
d) Reglementare juridică şi funcţionare
În funcţie de prevederile acestei convenţii, factorul are drepturi şi obligaţii din care pot fi enumerate cele referitoare la:
• efectuarea plăţii facturilor către aderent;
• preluarea plăţilor în temeiul titlurilor de credit şi asigurarea protecţiei împotriva răilor platnici.
Fiind un contract complex, factoringul implică mai multe operaţiuni juridice reunite într-un tot unitar şi având un regim juridic propriu şi
anume:
• vânzarea de mărfuri, prestarea de servicii sau executarea de lucrări de către aderent către clienţii care îi datorează preţul;
• creditul pe care îl acordă factorul aderentului din momentul cedării creanţelor sau a naşterii acestora, până în momentul încasării lor de
factor de la clienţii săi debitori cedaţi;
• cesiunea de creanţă, pe care o face aderentul cedat factorului cesionar cu privire la creanţele pe care le are asupra debitorilor săi;
• subrogaţia factorului în drepturile aderentului pentru plata creanţelor de către debitorii cedaţi.
96
d) Reglementare juridică şi funcţionare
• Operaţiunile de factoring sunt reglementate în unele state prin dispoziţiile legii civile
aplicabile cesiunii de creanţă. (Italia, Belgia, Olanda, Anglia) sau subrogaţiei
convenţionale (Franţa).
• Pentru simplificarea operaţiunilor de factoring, deşi în cele mai multe state nu a
fostelaborată o legislaţie specială care să reglementeze contractul de factoring, au
fost
adoptate unele măsuri în acest sens, simplificând mai ales procedura transmiterii
creanţelor prin facturi şi pentru realizarea opozabilităţii acestora faţă de debitorii
cedaţi,sau faţă de terţi. În acest sens, este semnificativ dreptul francez care a introdus
97
sistemulde facturi şi borderouri protestabile şi transmisibile, care facilitează cedarea
creanţelor către factor şi opozabilitatea acestora faţă de debitorii cedaţi.
98
Teme seminar
• Definiți contractul de factoring și contractul de leasing. Nuanțați importanța acestora.

• Care sunt elementele caracteristice celor două contracte?
• Ce reprezintă contractul de lease-back?
• Exemplificați modalitățile de realizarea ale contractului de factoring
99
Curs 7 – 2022
Falimentul
100
Noţiune.
Falimentul cunoaşte forme procedurale diferite, cu toate că pretutindeni în lume se

referă la aceeaşi problemă de fond: intrarea debitorului în încetare de plăţi.
Uniform Commercial Code în Statele Unite ale Americii stipulează insolvency
proceeding, statuând cesiunea în beneficiul creditorilor şi orice altă procedură
menită să lichideze patrimoniul ori să asaneze situaţia persoanei respective.
În sitemul juridic britanic, reglementări referitoare la faliment sunt cuprinse în
Insolvency Act 1986, în cel german, în Codul comercial, iar în sistemul juridic
101
francez se aplică procedura de redresare şi lichidare judiciară, care a luat în
considerare, în măsură mai mare, ultimele evoluţii în acest domeniu.
102
Elemente definitorii.
Falimentul sau lichidarea judiciară este o procedură specială de executare silită:
unitară, colectivă, concursuală şi egalitară
103
104
Declararea falimentului
• Pentru declararea falimentului se cer întrunite condiţii de fond şi procedurale, stipulate în reglementările
naţionale ale statelor.
• În momentul încetării plăţilor, debitorul - persoană fizică sau juridică - trebuie să fie comerciant. Legea
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului precizează chiar din primul articol că „se aplică
comercianţilor - persoane fizice şi societăţi comerciale - care nu mai pot face faţă datoriilor lor comerciale".
• Debitorul să fie în stare de încetare a plăţilor, adică în imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile, care se
numeşte insolvenţă comercială. Spre deosebire de insolvabilitate sau de refuzul de plată, act de voinţă al
debitorului, care crede, de pildă, că nu datorează suma respectivă, starea de încetare a plăţilor, adică de
insolvenţă comercială are în vedere fapte concluzive care demonstrează imposibilitatea debitorului de a-
şi achita datoriile la scadenţă.
105
Procedura falimentului
Falimentul poate fi declarat: la cererea comerciantului debitor, la cererea creditorilor sau din oficiu.
Comerciantul debitor - în momentul declarării stării de încetare a plăţilor - trebuie să depună la grefa tribunalului bilanţul contabil, contul de
profit şi pierderi; informaţii6 privind bunurile sale (pentru imobile se vor trece datele din registrele de publicitate imobiliară); o listă a
numelorşi adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora, certe sau sub condiţie; lichide sau nelichide; scadente sau nescadente;
contestate sau necontestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă; o listă a asociaţilor cu răspundere nelimitată, pentru
societăţile în nume
colectiv şi cele în comandită; o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de a-şi reorganiza activitatea sau de a lichida averea.
Falimentul poate fi declarat şi la cererea unuia sau mai multor creditori. Orice creditor care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă,
poateintroduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care „în timp de cel puţin 30 de zile a încetat plăţile„
În cazul în care comerciantul debitor se află într-o situaţie notorie de încetare a plăţilor, starea de faliment poate fi declarată din oficiu de
cătretribunalul comercial. Potrivit legislaţiei române, într-o asemenea situaţie notorie, camerele de comerţ şi industrie teritoriale pot
introduce cerere împotriva debitorului. în 48 de ore de la înregistrarea cererii, tribunalul va comunica debitorului şi camerei de comerţ şi
industrie teritorială câte o copie de pe cerere şi va dispune afişarea unei copii pe uşa instanţei. Dacă va fi contestată de către debitor în
106
termen de 5 zile,contestaţia va fi judecată de instanţă, care se va pronunţa, iar în cazul în care nu este contestată procedura falimentului
continuă.
107
Efectele declarării falimentului
Efectele declarării falimentului sunt a) nepatrimoniale şi b) patrimoniale.

a) Cel mai grav efect nepatrimonial al declarării stării de faliment este aplicarea unei pedepse penale debitorului, în cazul în
care se constată că acesta a săvârşit infracţiunea de bancrută simplă sau frauduloasă. Instanţa poate dispune arestarea
falitului numai în cazul în care are indicii suficiente privind comportamentul său incorect (dispariţia unor registre
comerciale, nedepunerea bilanţului etc.).
b) Prin declararea stării de faliment, comerciantul falit pierde dreptul de administrare, nemaiputând dispune de bunurile
pecare le posedă când s-a pronunţat hotărârea tribunalului, precum şi de acelea pe care le va dobândi pe parcursul
derulării procedurii falimentului.
În urma declarării falimentului, bunurile comerciantului falit formează „masa falimentului", „masa concursuală" sau
„masaactivă", care constituie o universalitate în scopul satisfacerii creditorilor. Creditorii care s-au supus procedurii de
verificarea creanţelor alcătuiesc „masa credalăfr sau pasivă. Din masa activă sunt plătiţi creditorii chirografari. Creditorii
privilegiaţi ipotecari sunt satisfăcuţi din anumite bunuri în baza privilegiului sau ipotecii deţinute.
108
Înlăturarea efectelor falimentului. Reabilitarea
• Efectele falimentului pot fi înlăturate printr-o procedură specială,

dupăplata întregului pasiv de către debitor.
În cazul în care comerciantul falit s-a făcut vinovat de bancrută simplă,
după executarea pedepsei, el poate fi reabilitat, luându-se în
considerarecomportamentul său de ansamblu.
Dacă falimentul s-a produs cu bancrută frauduloasă, comerciantul falit nu
beneficiază de reabilitare. Se are în vedere gravitatea unei asemenea fapte,
pericolul social deosebit pe care îl prezintă
109
Falimentul internaţional al participanţilor la activitatea de comerţ
• Procedura falimentului este colectivă, generală şi egalitară. Executarea silită

urmăreşte interesele tuturor creditorilor, se aplică întregului patrimoniu şi
satisfacetoţi creditorii, în limita cotei falimentare, proporţional cu valoarea
creanţelor.
• În perioada contemporană, realităţile activităţii comerciale au determinat
schimbări importante în privinţa tratamentului legal aplicabil comerciantului în
stare de încetare de plăţi. Ideea de faliment începe să fie părăsită, conturându-
110
se oconcepţie diferită, care pune accentul pe reabilitarea economică a
debitorului.
111
Falimentul internaţional al participanţilor la activitatea de comerţ
• Pe plan internaţional, problematica soluţionării conflictelor de legi privind falimentul

s-a concretizat în două teorii sau sisteme. În funcţie de poziţia adoptată, se admite fie
teoria unităţii şi universalităţii falimentului, fie teoria pluralităţii şi teritorialităţii
falimentului.
• Potrivit primei teorii, falimentul se pronunţă şi se administrează numai de instanţa de
ladomiciliul sau stabilimentul principal al debitorului. Implicit, procedura falimentului va fi
supusă legii instanţei competente, adică lex fori. Cerinţa unităţii procedurii este
completată de caracterul universal al falimentului. Efectele falimentului se produc asupra
tuturor bunurilor debitorului, indiferent de ţara în care se găsesc şi faţă de toate
persoanele.
112
Teme seminar
• Care sunt drepturile debitorului în cadrul procedurii falimentului?

• Explicați procedura falimentului.
• Care sunt efectele declarării falimentului?
Explicați când intervine reabilitarea în cazul falimentului.
113
Dreptul Comertului International – test grila
1. Prin raportul juridic de dreptul comertului international se intelege :
a. norma de dreptul comercial aplicabila intr-un caz anume determinat;
b. o relatie sociala reglementata de o norma de drept comercial international
c. raportul patrimonial reglementat de o norma de drept comercial international
2. Sunt elemente definitorii ale raportului juridic de drept comercial :
a. comercialitatea
b. nationalitatea
c. nepatrimonialitatea
3. Criteriul comercialitatii se defineste :
a. prin opozitie cu actul sau faptul de drept civil
b. prin intelegerea partilor
c. prin referire la normele dreptului national
4. Un raport juridic comercial dobandeste vocatie internationala in masura in care

prezinta atributul internationalitatii ?
a. da, intotdeauna
b. nu, deoarece un raport comercial nu poate dobandi vocatie international
c. cateodata
5. Un raport juridic ce contine elemente de internationalitate in structura sa si in

imprejurarile referitoare la nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic
cu element strain din orice domeniu al dreptului privat apartine:
a. dreptului comertului international
b. dreptului international privat
c. dreptului civil
114
6. Cetatenia pe care o au partile unui raport juridic de drept comercial
international este in masura sa confere acestuia caracterul de extraneitate ?
a. corect
b. incorect
c. cetatenia are un caracter predominant in raporturile de drept comercial international
7. Sediul unei societati comerciale, domiciliul unei persoane fizice (ori in lipsa
acestuia resedinta) partilor, situate in state diferite confera elementul de
internationalitate unui raport juridic comercial ?
a. confera in mod direct atributul internationalitatii
b. este necesar ca in structura sa sa fie intalnit si un alt element de extraneitate apt de a-i
acorda valenta internationalitatii
8. Continutul raportului juridic de comert interrnational este format:
a. parti, obiect si cauza
b. drepturile si obligatiile asumate de catre parti
c. doar obligatii
9. Izvoarele dreptului comertului international sunt :
a. cu caracter intern si international
b. cu caracter special
c. cu caracter general si international
10. Uzantele comerciale sunt de regula:
a. clauze tip, elaborate de catre partile raportului juridic de dreptul comertului

international
b. componente ale practicii arbitrale
c. tratate internationale
11. In raport de forta lor juridica uzantele se clasifica in:
115
a. uzante conventionale
b. uzante cutumiare
c. uzante locale
12. Conventia internationala este izvor al dreptului comertului international doar in

masura in care stabileste norma de reglementare al raportului juridic al comertului
international si de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationala
a. corect
b. incorect
c. enuntul este partial incorect
13. Codificarea dreptului comertului international presupune :
a. o activitate de comasare a normelor dreptului de comert international lasata la

latitudinea statelor interesate, conform principiului libertatii comertului.
b. un proces constient la care iau parte statele lumii alaturi de organizatiile internationale
interesate
c. constituirea premiselor unui drept material neuniform in domeniu
14. Principiul libertatii conventiilor exprima regula in fata careia un subiect de

dreptul comertului international se obliga doar la ceea ce considera ca este in
interesul sau si in masura in care doreste prin propria sa :
a. fapta
b. vointa
c. diligenta
15. Lex voluntatis este regula care se manifesta in sfera contractelor comerciale
internationale , potrivit careia fondul si efectele obligationale ale contractelor
respective vor fi deduse jurisdictiei anume aleasa de catre parti
a. enuntul este corect;
b. enuntul este fals;
116
16. Poate Lex voluntatis sa reglementeze si asupra formei actelor juridice ?
a. nu, deoarece conditiile de forma ale unui act juridic sunt stabilite de legea care ii
carmuieste fondul
b. da pentru ca atunci cand o astfel de lege a fost desemnata de catre parti

principiul Lex voluntatis va cuprinde in reglementarea sa si forma actului juridic
c. nu, deoarece Lex voluntatis se aplica exclusiv in materia cetateniei
17. Principiul libertatii comertului este expresia nevoii obiective de a elimina

obstacolul de ordin economic , vamal , fiscal , administrativ, politic etc. care
impiedica normala circulatie, la nivel mondial, a urmatoarelor elemente :
a. bunuri, valori, cunostinte tehnico-stiintifice, servicii
b. devize
c. efecte de comert
18. Subiectele raportului juridic de dreptul comertului international apartinand

ordinei juridice nationale sunt :
a. comerciantii (persoane fizice) si societati comerciale, regiile autonome
b. societatile civile
c. uniunile economice internationale cu caracter guvernamental
19. Subiectele raporturilor juridice de dreptul comertului international apartinand

ordinei juridice internationale sunt:
a. statele
b. societatile nationale
c. organizatiile guvernamentale
20. Societatea comerciala dobandeste potrivit legislatiei Romaniei nationalitatea

statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv sediul social.
a. enuntul este corect
b. enuntul este incorect
117
c. enuntul este corect, cu exceptia societatilor in nume colectiv
21. Daca o societate comerciala are mai multe sedii pe teritoriile mai multor state
determinant pentru identificarea nationalitatii acesteia este :
a. locul unde se afla centrul principal de conducere si gestiune a activitatii statutare
b. locul de constituire al societatii comerciale respective
c. oricare dintre sediile in care societatea comerciala isi desfasoara activitatile sale
statutare
22. Societatile comerciale constituite in Romania cu capital majoritar strain ori in

intregime strain sunt persoane juridice romane .
c. nu pot fi constituite in Romania societati comerciale cu capital majoritar strain
23. Sunt recunoscute de plin drept in Romania persoanele juridice straine cu scop
patrimonial , valabil constituite in statul a carei nationalitate o au ?
a. nu , deoarece au fost constituite in raport cu o legislatie nationala
b. da pentru ca legea romana recunoaste de plin drept personalitatea juridica a

societatilor comerciale straine
c. da , insa numai dupa reintocmirea actului constitutiv potrivit cerintelor legii romane.
24. Statutul juridic al sucursalei infiintate de catre o societate comerciala intr-o alta
tara este supus :
a. legii nationale a societatii comerciale
b. legii nationale pe teritoriul careia isi desfasoara activitatea sucursala
c. ambele jurisdictii nationale
25. Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al carui teritoriu si-a
stabilit propriul sediu independent de legea aplicabila persoanei juridice care a
infiintat-o
118
b. enuntul este fals
c. enuntul este fals, deoarece filiala este o forma exogena a intreprinderii
26. Conventia anticoncurentiala poate fi definita ca :
a. o manifestare a principiului libertatii comertului
b. expresie a caracterului volitional al raportului juridic de Drept civil
c. din dorinta statului de a diminua functia concurentei
27. Potrivit principiului de jure gestionis persoanele fizice si juridice , din state
diferite, se situeaza :
a. pe pozitii diferite, in raport de modul de gestionare a afacerii comerciale
b. pe pozitie de egalitate juridica, chiar si statele fiind in aceasta postura
c. ca titulare inegale de drepturi si obligatii
28. Practica judecatoreasca precum si cea arbitrala constituie izvor de drept
a. intotdeauna deoarece legiuitorul roman permite aceasta modalitate
b. nu, deoarece legiuitorul roman nu permite acest lucru
c. raman la aprecierea instantelor de judecata precum si a celor arbitrale
29. Grupurile de Interes Economic
a. desemneaza o forma de asociere intre doua sau mai multe persoane fizice si
juridice, constituita pe o perioada de timp determinata .
b. o noua forma juridica de manifestare a principiului liberei asocieri a persoanelor
c. o forma organizatorica propusa de un anumit cadru juridic
30. Grupurile de Interes Economic au caractere juridice similare cu :
119
a. marile corporatii internationale
b. in special cu societatile comerciale de persoane
c. cu organizatiile statale cu atributii in comertul international
31. Membrii Grupului de Interes Economic raspund
a. nelimitat si solidar pentru obligatiile sociale ale grupului cu exceptia cazului in

care contractele incheiate cu tertii cocontractanti, s-a prevazut astfel;
b. nu sunt obligati la raspunderea nelimitata si solidara.
c. raspund doar in raport de aportul personal adus la capitalul Grupului de Interes

Economic
32. Numarul membrilor Grupului de Interes Economic nu poate fi mai mare de :
a. 50
b. 40
c. 20
33. Grupul de Interes Economic nu poate avea mai mult de :
a. 200 de angajati;
b. 400 de angajati;
c. 500 de angajati
34. In prezent Grupurile Europene de Interes Economic sunt recunoscute si isi pot
desfasura activitatea in Romania ?
a. nu , deoarece tara noastra nu este inca membru al Uniunii Europene
b. da , deoarece tara noastra si-a armonizat legislatia sa cu cea a Uniunii Europene
c. nu, deoarece nu exista o conventie bilaterala in acest sens
120
35. Suma minima pentru formarea capitalului social al Grupului European de
Interes Economic este :
a. 20.000 €;
b. 25.000 €;
c. 50.000 €
36. Trasaturile caracteristice ale contractului de comert international sunt :
a. comercialitatea;
b. nationalitatea;
c. necomercialitatea
37. Caracterul sinalgmatic al contractelor de comert international este conferit de

faptul ca :
a. dau nastere la drepturi si obligatii corelative pentru parti ;
b. partile sunt numai doua
c. sunt cu titlu gratuit
38. Contractele de comert international se divid dupa obiectul lor in contracte care
genereaza obligatii:
a. de a imprumuta
b. de a da
c. de a asigura
39. Contractele de comert international de lunga durata se incheie de catre parti pe

o perioada de timp mai mare de :
a. trei ani;
b. cinci ani;
c. zece ani
121
40. Partile unui contract de comert international au posibilitatea de a schimba legea
aplicabila contractului fara a aduce atingere formei si drepturilor tertilor :
a. oricand
b. numai dupa ivirea litigiului
c. numai cu aprobarea organului de jurisdictie
41. Clauza compromisorie care reprezinta acordul partilor de a supune litigiile ce s-

ar putea naste in legatura cu contractul arbitrajului si a renunta la dreptul de a
apela la organul de juridictie ale statelor , este exprimata :
a. in Lex fori
b. in cuprinsul contractului de comert international
c. in Lex causae
42. Prin introducerea in contract a clauzei penale partile contractante pot sa

prevada ca debitorul :
a. sa efectueze o pedeapsa penala pentru neexecutarea obligatiei care ii revine
b. sa plateasca cu titlu de despagubire , o anumita suma de bani sau sa efectueze o

anumita prestatie
c. sa efectueze din nou o prestatie pecuniara pe care nu a indeplinit-o la termenul stabilit
43. Clauzele unui contract de comert international se interpreteaza de catre parti

dupa :
a. clauza clientului cel mai favorizat
b. dupa intentia comuna a partilor contractante
c. dupa sensul literar al termenilor utilizati in contract
44. In situatia in care este o indoiala contractul se interpreteaza in favoarea celui:
a. care se obliga
122
b. care nu se obliga
c. care nu se obliga sub conditie potestativa
45. Daca o clauza este interpretabila din cauza redactarii sale ori dintr-un alt
considerent se aplica regula de drept conform careia contractul:
a. va produce efecte potrivit intentiilor partilor la momentul incheierii contractului
b. nu va produce efecte pentru a nu vatama interesele legitime ale partilor
c. se va supune analizei periodice a partilor contractante
46. In situatia in care se iveste un conflict intre o uzanta comerciala si o clauza

contractuala care a fost stipulata in mod expres va prevala:
a. uzanta comerciala
b. clauza stipulata
c. se lasa la aprecierea partilor
47. Potrivit regulii de interpretare a continutului contractelor de comert

international, in situatia in care apare un conflict intre o uzanta cu caracter local si
o uzanta codificata are precadere:
a. uzanta locala deoarece in acest loc a fost incheiat contractul
b. uzanta codificata deoarece are vocatie internationala
c. acea uzanta care este cea mai apropriata de intentia partilor
48. Contractele de comert international pot fi efectuate si prin recurgerea la

jurisprudenta si doctrina in materie ?
a. niciodata , deoarece atat jurisprudenta cat si doctrina nu sunt izvoare de drept
b. da , deoarece atat doctrina cat si jurisprudenta evidentiaza solutii pronuntate si

comentate
c. nu, fiindca jurisprudenta este doar izvor derivat de drept
123
49. Locul executarii platii in cazul executarii voluntare a obligatiilor contractuale
este :
a. acela stipulat in contract
b. cel care rezulta din intentia tertilor
c. cel care rezulta din natura operatiunii civile
50. In cazul executarii voluntare de regula, plata este facuta :
a. de catre debitor
b. de catre o alta persoana in numele creditorului
c. de catre executorul judecatoresc
51. In cazul contractelor de comert international fapta ilicita consta in :
a. executarea de catre debitor a obligatiilor contractuale asumate
b. efectuarea corespunzatoare a obligatiilor asumate
c. efectuarea cu intarziere ori in mod necorespunzator a obligatiilor asumate
52. Raspunderea debitorului este conditionata de existenta unui raport de

cauzalitate intre :
a. fapta pagubitoare si daunele interese
b. fapta pagubitoare si daunele morale
c. fapta pagubitoare si prejudiciul cauzat
53. Activitatea agentului intermediar imputernicit sa mijloceasca in tara si

strainatate anumite tranzactii comerciale are un caracter:
a. voluntar
b. profesional
c. dualist
124
54. In cadrul contractului de comision comisionarul lucreaza
a. in numele comitentului
b. in numele celui care il remunereaza
c. in nume propriu dar in contul prepusului
55. In raportul dintre comisionar si comitent exista relatii de :
a. intermediere
b. de mandat
c. de reprezentare
56. Raporturile juridice de tip agency se stabilesc intre parti printr-o intelegere
numita :
a. fair play
b. agreement
c. duty – free
57. In ceea ce priveste gradul de control exercitat de principal (patron) agentul

poate fi :
a. agent servant
b. agent principal
c. agent secundar
58. Factorul este acel intermediar care lucreaza :
a. in nume propriu
b. in numele principalului
c. in numele brokerului
125
59. In domeniul intermedierii in comertul international se aplica principiul, daca
partile au convenit astfel :
a. lex voluntatis
b. lex fori
c. lex rei sitae
60. Daca partile nu au convenit altfel in domeniul intermedierii se aplica :
a. legea statului in care mandatarul isi are sediul
b. legea statului in care isi are sediul mandantul
c. legea statului in care isi desfasoara imputernicirea intermediarul
61. In situatia in care reprezentarea are ca obiect administrarea sau orice alt act de
dispozitie referitoare la un imobil legea care carmuieste va fi:
a. lex contractus
b. lex rei sitae
c. bona fides
62. In cazul Aquis-ului comunitar in domeniul interpretarii agentul comercial are

dreptul la comision pentru tranzactiile incheiate , in termenul prevazut , atunci
cand :
a. i se incredinteaza o anumita zona geografica sau un anumit grup de clienti
b. a obtinut contracte economice importante ceea ce inseamna marirea volumului

desfacerilor
c. a reusit sa cuprinda intreaga piata de desfacere a unui produs.
63. Dreptul la comision se stinge numai daca si in masura in care :
a. banca refuza sa achite contravaloarea prestatiei intrucat intre parti nu s-a incheiat un
nou acord
b. s-a stabilit ca va fi executat contractul dintre terti si comitent
126
c. acest fapt este rezultatul unei clauze pentru care comitentul nu este vinovat
64. Clauza de interdictie comerciala nu este valabila mai mult de :
a. doi ani
b. trei ani
c. cinci ani de la expirarea contractului de agentie
65. Un contract de vanzare internationala de marfuri poate fi probat si prin

mijloacele moderne de comunicare (fax , telex, e-mail , telegrama ):
a. da
b. nu
c. numai prin telex
66. Oferta de a incheia un contract de vanzare internationala de marfuri isi produce

efectele :
a. cand ajunge la destinatar atunci cand este facuta in mod verbal
b. cand este predata expeditorului prin orice mijloace
c. cand destinatarul recunoaste faptul ca a intrat in posesia ofertei.
67. O oferta, chiar daca este irevocabila , poate fi retractata ?
a. da, daca retractarea ajunge la destinatar inaintea ofertei
b. da daca retractarea ajunge la destinatar ulterior ofertei
c. nu deoarece este irevocabila
68. Retractarea ofertei este similara cu revocarea acesteia ?
a. da
b. nu
c. cateodata poate fi similara cu revocarea ofertei
127
69. O oferta de a contracta facuta verbal intre partile prezente , cu exceptia cazului
in care din imprejurari rezulta contrariul :
a. trebuie acceptata imediat
b. trebuie analizata cu atentie
c. trebuie acceptata ulterior
70. Intre partile contractante absente este valabila regula potrivit careia aceptarea
ofertei produce efecte in momentul in care indicatia de acceptare parvine
ofertantului ?
a. nu, niciodata
b. da
c. nu se pot incheia contracte intre absenti
71. Este exceptata de la regula potrivit careia aceptarea ofertei produce efecte in
momentul in care indicatia de acceptare parvine ofertantului, imprejurarea ca
indicatia de acceptare nu parvine ofertantului in termen de acceptare stabilit de el
ori in lipsa unei stipulatii in cadrul unui termen rezonabil?
72. Un contract de vanzare internationala de marfuri poate fi modificat si

rezolutionat (reziliat) prin :
a. vointa partii care se considera indreptatita in acest sens
b. prin solicitarea unei hotarari judecatoresti
c. prin acordul amiabil al partilor
73. Vanzatorul este obligat sa predea marfurile :
a. la data fixata prin contract
128
b. in orice moment in afara cazului in care din imprejurari nu rezulta ca alegerea datei nu
revine vanzatorului
c. in toate celelalte cazuri intr-un termen nerezonabil
74. Vanzatorul este obligat sa remita documentele referitoare la marfa
a. in locul si forma prevazute in contractul de vanzare internationala de marfuri
b. prin curier ori prin mijloace de comunicare moderna (telegrama , telex, fax , e-mail)
c. numai prin telex sau fax
75. Obligatia de conformitate a marfurilor are drept obiect :
a. predarea catre cumparator a marfurilor care fac obiectul contractului
b. marfurile a caror cantitate, calitate si tip sa fie corespunzatoare intrutotul celor

stipulate in contract
c. orice modalitate de indeplinire a clauzelor contractuale pe care si-a asumat-o in

mod voluntar vanzatorul
76. Vanzatorul este exonerat de raspundere pentru o lipsa de conformitate pe care

cumparatorul o cunostea sau nu se putea sa nu o cunoasca in momentul inchieierii
contractului :
a. da
b. nu
c. nu, deoarece vanzatorul este prezumat a cunoaste orice lipsa de conformitate
77. Este raspunzator vanzatorul pentru orice lipsa de conformitate care exista in
momentul transmiterii riscurilor catre cumparator chiar daca aceasta lipsa se iveste
ulterior :
a. da
b. nu
c. numai in cazul in care lipsa de conformitate apare anterior
129
78. Isi va pierde cumparatorul dreptul sau de a cere daune interese din partea
vanzatorului in situatia in care va recurge la un alt mijloc
a. da
b. nu
c. nu exista acest drept
79. Exista posibilitatea acordarii unui termen suplimentar de catre cumparator,

vanzatorului in caz de contraventie la contract
a. da
b. nu
c. se poate acorda termen suplimentar numai cumparatorului
80. Termenul de gratie acordat de catre cumparator vanzatorului are o durata :
a. nedeterminata
b. determinata
c. rezonabila
81. Cumparatorul are dreptul de a cere rezolutiunea contractului de vanzare

internationala :
a. in caz de nerespectarea de catre vanzator a oricareia dintre obligatiile ce rezulta

din contract sau din conventia de la Viena din 1980
b. in orice moment al derularii contractului de vanzare internationala a marfurilor daca

asa crede de cuviinta
c. in caz de nepredare a marfurilor de catre vanzator in termenul prevazut in contract si

nici in termenul suplimentar acordat de cumparator
82. In materia vanzarii internationale de marfuri cumparatorul are urmatoarele

obligatii principale :
a. sa solicite indeplinirea tuturor clauzelor contractuale din partea vanzatorului
130
b. sa plateasca pretul cuvenit pentru marfa
c. sa intocmeasca proces verbal de constatare pentru marfurile puse la dispozitia sa de

catre vanzator in cazul in catre acestea nu corespund cerintelor sale
83. Pentru a fi valida declaratia de rezolutiune (reziliere) a contractului

international de vanzare de marfuri adresata celeilalte parti aceasta trebuie facuta
prin :
a. scrisoare deschisa
b. notificare
c. prin orice alt mijloc de comunicare
84. Dupa criteriul obiectului lor de activitate bursele de marfuri se clasifica :
a. burse generale
b. burse de valori mobiliare si burse de marfuri
c. burse de valori imobiliare
85. In raport de pozitia sau calitatea participantilor licitatiile sunt :
a. generale
b. de import si de export
c. speciale
86. Leasingul este tranzactia la care iau parte :
a. producatorul de bunuri
b. brokerul
c. factorul
87. Daca cele trei parti implicate in operatiunea de leasing sunt resortisantii
aceluiasi stat se aplica :
131
a. lex voluntatis
b. lex fori
c. bona fides
88. Dupa modul de implicare al partilor leasingul poate fi :
a. total
b. direct
c. mixt
89. In cadrul contractului de leasing partile sunt :
a. factorul
b. utilizatorul
c. brokerul
90. Se poate obliga concesionarul in mod conventional, sa asigure revanzarea

produselor intr-un anumit ritm astfel incat sa se obtina cresterea vitezei de rotatie a
fondurilor circulante si obtinerea de castiguri pentru ambele parti?
a. da
b. nu
c. nu, doar cedentul se poate obliga in acest sens
91. Care dintre obligatiile urmatoare apartin francizorului .
a. plata taxei de admitere in afacere
b. cedeaza concesiunea marcii sau a serviciilor
c. achita redeventa calculata in procente (sau intr-o cota fixa)
132
92. Neindeplinirea uneia dintre obligatiile asumate de catre o parte a contractului
de franciza duce la rezilierea acestuia :
a. de fapt
b. de drept
c. contractul de franciza poate fi doar rezolutionat
93. Obligatia de a inmana scrisoarea de trasura apartine :
a. expeditorului
b. intreprinzatorului
c. carausului
94. Conosamentul este emis in cazul transportului pe cale :
a. ferata
b. maritima
c. rutiera
95. In caz de forta majora ori in caz fortuit carausul :
a. nu are nici o obligatie deoarece este exonerat de raspundere
b. il va incunostiinta despre aceste situatii pe expeditor, de indata
c. returneaza marfurile catre expeditor iar acesta va apela la un alt caraus
96. Obligatia carausului inceteaza :
a. cand marfurile au ajuns la destinatie iar destinatarul a fost incunostiintat de aceasta
b. cand marfurile au ajuns la destinatie iar destinatarul poate dispune de ele
c. cand marfurile nu ajung la destinatie
133
97. Drepturile si obligatiile care revin partilor din contractul international de
transport fac obiectul :
a. clauzelor contractuale deoarece se aplica principiul lex voluntatis
b. normelor elaborate la nivel national si international
c. atat clauzelor contractuale cat si prevederilor normelor nationale si

internationale in materie
98. Actiunile care decurg din raporturile contractuale in cazul litigiilor privind
derularea contractelor de transport rutier international se prescriu :
a. intr-un an
b. in cinci ani
c. nu se prescriu
99. In cazul contractelor de transport feroviar de marfuri primirea marfurilor de

catre destinatar :
a. nu stinge actiunea
b. stinge actiunea
c. nu stinge actiune, decat dupa curgerea unui termen de prescriptie speciala
100. In cazul contractelor de transport fluvial international , transportatorul este

obligat sa examineze reclamatiile si pretentiile in termen de :
a. o luna de la primire
b. in termen de trei luni de la primire
c. in termen de cinci luni de la primire
101. In cazul contractului international de transport maritim, daca pierderea sau

avaria nu sunt aparente destinatarul trebuie sa notifice carausul :
a. in cinci zile consecutive
b. in cincisprezece zile consecutive
134
c. in treizeci de zile consecutive
102. Orice actiune care priveste transportul marfurilor pe cale maritima se prescrie
in cazul in care nu a fost introdusa nici o procedura judecatoreasca in termen de :
a. un an
b. doi ani
c. trei ani
103. Absenta , neregularitatea sau pierderea documentelor de insotire a marfurilor,

in cazul contractului de transport pe cale maritima afecteaza existenta si
valabilitatea contractului ?
a. da
b. nu
c. numai pierderea documentelor atrage nevalabilitatea contractului
104. In cazul solutionarii unui litigiu comercial international de catre instantele

judecatoresti conform dispozitiilor legale competenta teritoriala apartine
a. instantelor de la domiciliul reclamantului
b. instantelor de la domiciliul paratului
c. instantelor de la resedinta, sediul ori fondul de comert al paratului
105. In functie de regulile dupa care are loc solutionarea unui litigiu, vom distinge:
a. arbitraj general
b. arbitraj de drept
c. arbitraj special
106. Dupa competenta lor, arbitrajele pot fi :
a. cu competenta generala
135
b. cu competenta regionala
c. cu competenta mondiala
107. Arbitrajul institutional (permanent) se efectueaza de catre tribunalele

permanente de arbitraj de pe langa :
a. Inalta Curte de Casatie si Justitie
b. Camera de Comert si Industrie
c. Tribunalul Comercial
108. Conventia arbitrala incheiata de catre parti are urmatoarea carcteristica :
a. este un contract bilateral
b. consensual si aleatoriu
c. este un act de dispozitie deoarece partile nu renunta la garantiile acordate de instantele

arbitrale
109. Clauza compromisorie este stipulatia prin care partile contractante convin ca
un viitor litigiu sa fie solutionat :
a. pe cale judecatoreasca
b. pe cale arbitrala
c. pe cale amiabila
110. Validitatea clauzei compromisorii este independenta de valabilitatea

contractului :
a. nu
b. da
c. numai in anumite situatii
111. Compromisul se refera la un litigiu :
136
a. care se va naste in viitor
b. care este nascut deja
c. care s-a finalizat
112. Orice litigiu poate fi solutionat pe cale arbitrala in principiu :
a. da
b. nu
c. cu unele exceptii
113. Conflictul de competenta dintre o instanta de judecata si un tribunal arbitral

va fi solutionat :
a. de instanta de judecata ierarhic superioara
b. de Camera de Comert si Industrie
c. de partile litigiului comercial international
114. Daca ne aflam in fata unei clauze compromisorii atunci legea aplicabila va fi :
a. lex patriae
b. lex contractus
c. lex causae
115. In cazul existentei compromisului se va aplica :
a. legea statului de la sediul arbitrajului
b. legea de la domiciliul paratului
c. legea de la sediul , fondul de comert ori resedinta paratului
116. In cazul sesizarii tribunalului arbitral paratul va face intampinarea in termen

de :
137
a. cincisprezece zile
b. treizeci de zile
c. patruzeci si cinci de zile
117. Nedepunerea in termen legal , a intampinarii inseamna :
a. recunoasterea pretentiilor reclamantului
b. nu inseamna recunoasterea pretentiilor reclamantului
c. nu are nici o relevanta
118. Cererea reconventionala depusa de parat se va judeca :
a. cu prioritate inaintea cererii introduse de reclamant
b. dupa cererea introdusa de catre reclamant
c. o data cu cererea introdusa de reclamant
119. Exceptiile de procedura trebuie ridicate cel mai tarziu :
a. la primul termen
b. la ultimul termen
c. nu are importanta termenul
120. In lipsa unei intelegeri intre parti cheltuielile arbitrale se suporta :
a. de ambele parti
b. de partea care a pierdut litigiul
c. sunt trecute in seama tribunalului arbitral
121. In cazul arbitrajului organizat de catre o institutie permanenta , taxele pentru

organizarea arbitrajului se stabilesc si se platesc :
a. prin hotararea tribunalului in jurisdictia careia isi are sediul reclamantul
138
b. conform regulamentului institutiei permanente de arbitraj
c. prin invoiala partilor
122. Procedura arbitrala se finalizeaza printr-o :
a. incheiere de inchidere a litigiului
b. printr-o hotarare arbitrala
c. ambele
123. Pronuntarea hotararii arbitrale poate fi amanata sub conditia incadrarii in

termenul de noua luni de la constituirea tibunalului arbitral :
a. cu sapte zile
b. cu paisprezece zile
c. cu douazecisiunu de zile
124. Hotararea arbitrala poate fi desfiintata numai pe calea :
a. recursului in anulare
b. actiunii in anulare
c. revizuirii
125. O sentinta arbitrala data pe teritoriul unui stat strain poate fi recunoscuta
pentru a se bucura de autoritatea de lucru judecat ?
a. da
b. nu
c. numai in cazul in care priveste chestiuni in materie civila
126. Executarea silita a unei hotarari arbitrale straine se autorizeaza de catre
a. tribunalul arbitral institutional
139
b. tribunalul judetean in raza careia urmeaza sa se faca executarea silita
c. judecatorie
127. Dreptul comertului international are urmatoarele caractere fundamentale:
a. caracter nepatrimonial
b. caracter volitional
c. caracter national
128. Intre dreptul comercial si dreptul comertului international exista urmatoarele

asemanari:
a. ambele reglementeaza raporturi de drept comercial
b. ambele reglementeaza raporturi cu element strain
c. ambele reglementeaza raporturi susceptibile de a fi supuse mai multor sisteme de drept
129. Intre dreptul comercial si dreptul comertului international exista urmatoarele

deosebiri:
a. numai dreptul comercial presupune raporturi cu element de extraneitate
b. numai dreptul comertului international presupune raporturi cu element de

extraneitate
c. numai dreptul comercial reglementeaza raporturi patrimoniale
130. Intre dreptul civil si dreptul comertului international exista urmatoarele

deosebiri:
a. raporturile de dreptul comertului international pot avea atat caracter patrimonial cat si
caracter nepatrimonial
b. raporturile de dreptul comertului international au de regula caracter patrimonial
c. raporturile de drept civil au caracter exclusiv patrimonial
131. Sunt linii calauzitoare ale principiului libertatii comertului:
140
a. libertatea de a revinde pentru a obtine un profit
b. politica monopolista nu aduce atingere libertatii comertului
c. controlul exercitat asupra subiectelor de Dreptul comertului international prin mijloace

civile de catre organizatii neguvernamentale
132. Concurenta presupune :
a. o competitie intre subiecte de drept cu activitati comerciale similare
b. o competitie intre subiecte de drept cu activitati comerciale diferite
c. o competitie intre subiecte de drept care se intrec in mod conditionat pe piata
133. Concurenta comerciala international ridica concurenta de pe piata interna la

nivel :
a. sectorial
b. Continental ori mondial
c. national
134. Concurenta loiala are urmatoarele functii :
a. restrictionarea desfasurarii economiei de piata
b. facilitarea circulatiei conditionate a marfurilor
c. stimularea intiativei in cadrul schimburilor comerciale internationale, a

cooperarii economice si tehnico-stiintifice
135. Concurenta neloiala se caracterizeaza prin :
a. utilizarea unor mijloace si metode reprobabile in activitatea comerciala
b. practici concurentiale corecte
c. garantarea desfasurare economiei de piata
136. In cadrul principiului egalitatii juridice a partilor se poate distinge intre
141
a. vointa partilor si de jure gestionis
b. concurenta loiala si neloiala
c. libertatea comertului si comert conditionat
137. Ce fel de efecte exista intre partile contractate in cadrul unui contract de
comert international?
a. contractul are putere de lege
b. contractul este opozabil tuturor
c. contractul este opozabil doar tertilor
138. In ce act normativ este consacrat principiul bunei credinte ?
a. in codul comercial
b. in codul muncii
c. in codul civil
139. Printre izvoarele interne importante ale dreptului comertului international se

numara:
a. Legea nr. 105 / 1992
b. Codul familiei
c. Codul penal
140. Practica judecatoreasca are o importanta deosebita in sistemul :
a. common-law
b. civil law
c. continental
141. In ce an au aparut regulile INCOTERMS?
142
a. 1948
b. 1953
c. 1972
142. Practica judecatoreasca si arbitrala constituie izvor de drept in sistemul juridic

roman?
a. da, deoarece acest sistem este de tip common-law
b. nu, fiindca legiuitorul roman nu admite acest lucru
c. da, dar numai in cazul practicii arbitrale
143. Care din urmatoarele notiuni sunt premisele raportului juridic de comert
international?
a. subiectele de drept
b. buna credinta
c. egalitatea juridica a partilor
144. Indicati care dintre urmatoarele notiuni sunt caractere ale raportului juridic
de comert international:
a. caracterul volitional
b. caracterul nepatrimonial
c. elementul national
145. Sunt subiecte de drept care apartin ordinii de drept interne:
a. comerciantul persoana fizica
b. statul
c. societatea europeana
143
146. Sunt subiecte de drept care apartin ordinii de drept internationale:
a. comerciantul persoana fizica
b. statul
c. grupurile de interese
147. Ce caractere au grupurile de interes economic
a. caracter volitional
b. caracter nepatrimonial
c. se pot constitui cu sau fara capital social
148. Continutul raportului juridic de comert international este format din :
a. drepturi si obligatii
b. numai drepturi
c. numai obligatii
149. Obiectul raportului juridic de comert international consta in :
a. prestatia la care este obligat creditorul
b. prestatia la care este obligat debitorul fata de terti
c. prestatia la care este obligat debitorul fata de creditor
150. Actele si faptele de comert international se identifica prin apelare la :
a. criteriul comercialitatii
b. criteriul nationalitatii
c. criteriul nepatrimonialitatii
151. Sunt considerate acte si fapte de comert international :
144
a. actele si faptele care contin elemente de extraneitate
b. actele si faptele care nu contin elemente de extraneitate
c. actele si faptele cu titlu gratuit
152. In vederea formularii unei definitii a faptelor de comert, s-au formulat

urmatoarele teorii:
a. teoria nationalitatii
b. teoria locului actului de comert
c. teoria speculatiei
153. Faptele obiective de comert pot fi clasificate in :
a. fapte de comert obiective considerate ca atare fara nicio conditie
b. fapte declarate de cutuma comerciale
c. fapte de comert desemnate ca atare datorita caracterului principal
154. Fidejusiunea pentru cauza comerciala este :
a. un fapt obiectiv de comert considerat ca atare, fara nicio conditie
b. un fapt declarat de lege comercial, dar numai daca indeplineste anumite conditii
c. un fapt de comert desemnat ca atare datorita caracterului sau accesoriu
155. Prezumtia de comercialitate instituita de art. 4 c.com. are caracter :
a. relativ
b. absolut
c. cutumiar
156. Prezumtia de comercialitate poate fi inlaturata daca :
a. obligatia are caracter comercial
145
b. obligatia are caracter civil
c. obligatia are caracter administrativ
157. Actele si faptele de comert international se impart in :
a. obiective si subiective
b. mixte si unitare
c. obiective, subiective si mixte
158. Contul curent si cecul nu se considera a fi fapte de comert ale necomerciantilor,

cat timp
a. nu au o cauza comerciala
b. au o cauza comerciala
c. au o cauza comerciala mediata
159. Sunt contracte comerciale internationale :
a. mandatul comercial international
b. mandatul gratuit
c. vanzarea cumpararea civila
160. Contractele comerciale internationale se delimiteaza de contractele comerciale

cu vocatie interna prin :
a. existenta unui element de extraneitate
b. obiect
c. cauza
161. Trasaturile contractelor comerciale internationale sunt :
a. necomercialitatea
146
b. internationalitatea
c. nationalitatea
162. Contractele comerciale internationale, in functie de modul lor de formare sunt

:
a. contracte consensuale
b. contracte solemne
c. contracte reale
163. Contractele comerciale sunt contracte cu titlu :
a. oneros
b. gratuit
c. dezinteresat
164. Contractele comerciale internationale au caracter :
a. sinalagmatic
b. unilateral
c. mixt
165. Contractele comerciale internationale sunt contracte comuntative?
a. da, deoarece partile cunosc existenta si intinderea obligatiilor, care au caracter

cert si determinat
b. nu, sunt contracte aleatorii
c. nu, deoarece partile nu cunosc intinderea obligatiilor
166. In functie de efecte, contractele comerciale internationale pot fi :
a. contracte constitutive, translative si declarative
147
b. exclusiv contracte declarative
c. exclusiv contracte constitutive
167. Contractele de comert international constitutive :
a. transmit drepturi reale
b. confirma anumite drepturi ale partilor
c. privesc crearea de drepturi subiective, pe seama partilor sau pe seama unui tert
168. Dupa modul de executare, contractele de comert international pot fi :
a. cu executare imediata
b. cu executare anterioara
c. cu executare calitativa
169. Contractele comerciale internationale cu executare continua :
a. cuprind obligatii care pot fi indeplinite de catre debitor in mod neintrerupt
b. cuprind prestatii periodice
c. cuprind obligatii care se executa dintr-o data
170. In raport de corelatia in care se afla, contractele pot fi :
a. contracte principale si secundare
b. contracte secundare
c. contracte tertiare si anterioare
171. Contracte accesorii sunt acelea care :
a. au o existenta de sine statatoare
b. nu au o existenta de sine statatoare
148
c. au un caracter incidental
172. Dupa natura obligatiilor care intra in continutul lor :
a. contracte care genereaza obligatia de a da, a face, a nu face
b. contracte care genereaza obligatia de a nu da si a reda
c. contracte care nu genereaza obligatii
173. Contractele care contin obligatii de a da sunt :
a. contracte translative de drepturi reale
b. intalnite in sfera prestarilor de servicii
c. contracte prin care o parte se obliga la o abstentiune
174. In functie de participantii la raporturile juridice de comert international, se pot

intalni :
a. contracte obisnuite
b. contracte speciale
c. contracte unitare
175. In raport de obiectul lor, contractele de comert international pot fi :
a. contracte de prestari de servicii
b. contracte declarative
c. contracte constitutive
176. In raport de complexitatea lor, contractele de comert international pot fi :
a. contracte unitare
b. contracte principale
c. contracte secundare
149
177. Contractele comerciale internationale complexe :
a. desemneaza o pluralitate de contracte comerciale internationale distincte
b. au la baza un singur acord de vointa intre parti
c. genereaza drepturi si obligatii caacteristice pentru cel puti doua contracte unitare de tip
monolit
178. In functie de durata pentru care se incheie, contractele comerciale

intenationale pot fi :
a. contracte de scurta durata
b. contracte pe durata nelimitata
c. contracte cu executare dintr-o data
179. Durata unui contract de scurta durata nu depaseste :
a. 3 ani
b. 1 an
c. 5 ani
180. Formarea contractelor comerciale internationale presupune :
a. 3 etape
b. 4 etape
c. 2 etape
181. Etapa precontractuala se caracterizeaza prin :
a. o serie de demersuri pe care partile le efectueaza anterior incheierii propriu-zise

a contractelor
b. incheierea propriu-zisa a contractelor
150
c. incheierea contractelor intre absenti
182. Scrisoarea de intentie :
a. a fost admisa ca tehnica de negociere
b. nu a fost admisa ca tehnica de negociere
c. are valoarea unei oferte contractuale in toate situatiile
183. Ce poate contine o scrisoare de intentie, transmisa in cadrul etapei

precontractuale?
a. angajamente ferme, in toate cazurile
b. acceptari ale unei oferte, exclusiv
c. angajamente ferme, oferte sau acceptari de oferte sau alte continuturi care nu
produc efecte juridice
184. Ce reguli implica tehnica negocierii
a. publicitatea
b. confidentialitatea
c. gratuitatea
185. Care lege consacra posibilitatea alegerii de catre parti a legii aplicabile?
a. Constitutia Romaniei
b. Codul comercial
c. Legea nr. 105 / 1992
186. Care din urmatoarele sunt clauze specifice contractelor comerciale

internationale?
a. clauza compromisorie
151
b. clauza leonina
c. clauza de concurenta
187. In ce consta clauza compromisorie?
a. acordul partilor pentru a solutiona litigiile legate de contract pe calea arbitrajului
b. acordul partilor in sensul platii unei despagubiri in cazul neexecutarii culpabile a

obligatiilor
c. exonerarea uneia dintre parti in cazul producerii unui eveniment de forta majora
188. Ce se intelege prin clauza de exclusivitate?
a. faptul ca una dintre parti poate invoca forta majora, pentru a fi exonerata de raspundere
b. faptul ca uneia dintre parti i se acorda beneficiul exclusivitatii reprezentarii

celeilalte parti
c. faptul ca unai dintre parti se obliga sa acorde celeilalte parti conditiile cele mai
avantajoase acordate unui contractant tert
189. Care sunt principiile care trebuie sa guverneze interpretarea contractelor de

comert international?
a. principiul bunei-credinte
b. principiul oportunitatii
c. principiul subsidiaritatii
190. Ce presupune principiul loialitatii?
a. executarea contractului sa se faca potrivit vointei reale a partilor
b. fiecare parte sa depuna diligente pentru determinarea continutului contractului
c. interpretarea sa denote respectul cuvenit celeilalte parti contractante
191. Care din urmatoarele constituie reguli de interpretare a contractelor

comerciale internationale?
152
a. in dubio pro reo
b. loialitatea
c. buna-credinta
192. Unde trebuie executata obligatia?
a. la locul ales de parti
b. locul determinat de instanta de judecata
c. locul determinat de instanta arbitrala
193. Care este data la care trebuie executata obligatia rezultata din incheierea unui
contract comercial international?
a. imediat, la data facturarii marfii
b. inainte de livrare, in toate cazurile
c. la expirarea termenului suspensiv, atunci cand contractul este afectat de conditie
194. Ce reprezinta executarea silita?
a. executarea de buna voie de catre debitor a obligatiei sale
b. executarea in cazul in care debitorul nu-si executa voluntar obligatia
c. o modalitate de executare voluntara a obligatiilor
195. Fapta ilicita poate consta in :
a. neexecutarea de catre debitor a obligatiilor asumate
b. executarea la timp de catre debitor a obligatiilor asumate
c. executarea inainte de termen de catre debitor a obligatiilor asumate
196. Prejudiciul poate fi :
a. moral si patrimonial
153
b. economic si ilicit
c. financiar
197. Raspunderea debitorului este conditionata de existenta :
a. unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu
b. unui raport de cauzalitate intre faptele licite si existenta unui prejudiciu
c. unui raport de cauzalitate intre faptele ilicite si existenta unor beneficii suplimentare
198. Ce clauze privind limitarea raspunderii pot insera partile in continutul unui
contract comercial international?
a. reducerea nivelului raspunderii
b. nelimitarea daunelor pentru care se raspunde
c. stabilirea unui plafon minim privind despagubirile ce urmeaza a fi suportate de catre

debitor
199. Obiectul contractului de mandat comercial international il constituie:
a. tratarea de afaceri pe seama pe seama mandantului
b. cedarea folosintei unor bunuri
c. acordarea dreptului de folosinta exclusiva a unei marci
200. Partile contractului de mandat comercial international se numesc:
a. mandant si mandatar
b. mandant si factor
c. concesionar si mandatar
201. Sunt elemente specifice ale contractului de mandat comercial international:
a. este intotdeauna cu titlu oneros
154
b. poate avea si titlu gratuit
c. decurge din dispozitiile legale nationale
202. Mandatarul poate fi :
a. agent
b. reprezentat
c. mandant
203. Ce reprezinta agentul in cadrul contractului international de mandat

comercial?
a. un agent comercial caruia o firma producatoare sau comerciala din tara sau strainatate
ii incredinteaza desfacerea marfii
b. un intermediar imputernicit sa mijloceasca in tara sau in strainatate tranzactii

comerciale
c. un intermediar care se ocupa cu mijlocirea contractelor comerciale, prin punerea in

contact a celor doi parteneri interesati
204. Partile contractului international de comision sunt :
a. comisionarul
b. concedentul
c. curtierul
205. Care sunt caracterele contractului international de comision?
a. in raporturile dintre mandant si mandatar exista relatii de mandat
b. in raporturile dintre mandant si mandatar exista relatii de mandata neremunerat
c. in raporturile dintre mandant si mandatar nu exista relatii de reprezentare
206. Intermedierea in dreptul anglo-saxon se realizeaza prin institutia juridica

numita :
a. agency
155
b. factoring
c. franchising
207. Raporturile juridice de agency se pot stabili printr-o intelegere numita :
a. conventie
b. contract
c. agreement
208. In raport de gradul de contral executat de principal in cadrul contractului de

agency, agentul poate fi :
a. agent servant si agent contractor
b. agent principal si agent secundar
c. agent simplus si agent complex
209. Care din urmatoarele sunt forme ale contractului de comision?
a. comsionarul lucreaza un nume propriu, dar in contul comitentului
b. comisionarul actioneaza in nume propriu
c. comitentul actioneaza in nume propriu
210. Dupa felul prestatiei in cadrul contractului de agency se poate distinge intre :
a. agent de control
b. agent contractor
c. agent-general
211. Brokerul este :
a. un intermediar care actioneaza in numele comitentului
b. un intermediar care lucreaza in nume propriu
156
c. un agent comercial care este reprezentantul principalului
212. In domeniul intermedierii de comert international, legea aplicabila este

determinata potrivit :
a. lex loci contractus
b. lex voluntatis
c. lex rei sitae
213. Care sunt caracteristicile contractului de vanzare in comertul international?
a. caracter sinalagmatic
b. caracter gratuit
c. caracter aleatoriu
214. Care sunt caracteristicile specifice contractului de vanzare in comertul

international?
a. caracter national
b. caracter necomercial
c. caracter international
215. Conform Conventiei de la Viena (1980), cu privire la forma contractului de

vanzare international de marfuri :
a. acesta trebuie incheiat in scris
b. rezilierea contractului se poate realiza doar pe cale contencioasa
c. acesta nu trebuie incheiat si nici constatat in scris
216. Existenta si continutul contractului de vanzare internationala poate fi probata

prin :
a. inscrisuri, exclusiv
b. martori, exclusiv
c. orice mijloace de proba
157
217. Potrivit Conventiei de la Viena (1980), se face distinctie intre revocarea si
retractarea ofertei.
a. Enuntul este corect
b. Enuntul este incorect
c. Enuntul este partial corect, deoarece retractarea este o etapa prealabila revocarii
ofertei
218. In ce masura poate fi retractata acceptarea ofertei?
a. Doar daca ajunge la ofertant inainte de momentul la care acceptarea ar produce

efecte juridice
b. Doar daca ajunge la ofertant ulterior acceptarii
c. Numai in cazul in care s-a produs deja acceptarea ofertei
219. Ce se intelege prin acceptare tardiva?
a. faptul ca raspunsul de acceptare a ajuns la sediul ofertantului ulterior expirarii

termenului stipulat de ofertant
b. faptul ca raspunsul de acceptare a ajuns la sediul ofertantului anterior expirarii

termenului stipulat de ofertant
c. faptul ca raspunsul de acceptare al ofertei a fost transmis imediat
220. Care este momentul incheierii contractului de vanzare internationala de

marfuri inter prasesentes?
a. momentul acceptarii exprese
b. momentul la care acceptarea parvine ofertantului
c. momentul in care actul de acceptare tacita nu a fost indeplinit de catre parte
221. Care este momentul incheierii contractului de vanzare internationala de

marfuri inter absentes?
a. momentul acceptarii exprese
b. momentul la care acceptarea parvine ofertantului, potrivit sistemului receptiei
158
c. momentul in care actul de acceptare tacita nu a fost indeplinit de catre parte
222. Un contract de vanzare internationala de marfuri poate fi reziliat doar prin
a. acordul amiabil al partilor
b. efectul legii
c. hotarare judecatoreasca pronuntata de o instanta nationala
223. Cand este vanzatorul obligat sa predea marfurile, in cadrul contractului de

vanzare internationala de marfuri?
a. la data fixata prin contract, daca in contract s-a stabilit o asemenea data
b. in orice moment, chiar si in afara perioadei de timp determinate prin contract
c. in toate cazurile, intr-un termen partial rezonabil
224. Ce posibilitati mai are la dispozitie cumparatorul care, desi nu a denuntat lipsa
de conformitate, fiind decazut din dreptul de a se prevala de aceasta, are totusi o
scuza rezonabila in acest sens?
a. poate solicita o bonificatie
b. poate sa ceara rezilierea contractului
c. poate sa ceara rezolutiunea contractului
225. In cazul in care cumparatorul a fost decazut din dreptul de a invoca garantia
vanzatorului pentru evictiune, dar are o scuza rezonabila, are la dispozitie
urmatoarele posibilitati :
a. sa reduca pretul
b. sa ceara daune-interese, inclusiv pentru castigul nerealizat
c. sa solicite returnarea integrala a pretului
226. Ce caracteristici are regimul juridic al rezolutiunii solicitate de cumparator?
a. este judiciara
159
b. este extrajudiciara
c. instanta poate acorda vanzatorului un termen de gratie
227. Care sunt obligatiie cumparatorului in contractul international de vanzari de

marfuri?
a. plata pretului convenit pentru marfa
b. preluarea marfurilor la 3 luni de la data stipulata prin contract
c. plata a 1/2 din pretul convenit initial
228. Unde poate fi platit pretul marfii in cazul contractului de vanzare

internationala de marfuri?
a. la locul prevazut de obiceiul partilor
b. la locul prevazut in contract
c. la domiciliu cumparatorului, in toate cazurile
229. Cum pot fi clasificate bursele in functie de obiectul lor de activitate?
a. burse de valori imobiliare
b. burse de marfuri si mobiliare
c. burse de bunuri mobile
230. Ce fel de operatiuni exista in cadrul bursei?
a. operatiuni la termen
b. operatiuni pe baza de promisiuni
c. operatiuni cu titlu gratuit
231. Care sunt partile unui contract de leasing?
a. producatorul, finantatorul si utilizatorul
b. brokerul si curtierul
c. intermediarul si factorul
160
232. Ce fel de contracte adiacente se pot alatura contractului de leasing?
a. contract de asigurare a bunurilor care fac obiectul contractului de leasing
b. contract de vanzare-cumparare
c. contract de donatie
233. Ce fel de avantaje presupune leasing-ul pentru utilizator:
a. confera posibilitatea stabilirii duratei de leasing
b. nu se poate conveni cu furnizorul inlocuirea echipamentelor uzate moral cu altele mai

noi
c. nu se poate achita leasing-ul prin rate
234. Care sunt elementele definitorii ale contractului international de leasing?
a. rata de leasing
b. existenta a cel putin o parte contractanta
c. obiectul contractului, care nu poate fi decat nedeterminat
235. Care sunt caracterele juridice ale contractului de leasing?
a. caracter sinalagmatic
b. caracter gratuit
c. caracter real
236. Ce fel de cerinte privind forma contractului sunt cerute pentru incheierea
contractului de leasing?
a. forma ad validitatem
b. forma ad probationem
c. nu este necesara nicio forma pentru incheierea valabila a contractului
161
237. Cum pot fi clasificate contractele de leasing in functie de continutul ratelor:
a. leasing national si leasing international
b. leasing financiar si leasing operational
c. leasint net sau leasing brut
238. Care sunt obligatiile furnizorului in cadrul cotnractului de leasing?
a. sa livreze echipamentele, masinile si utilajele in stare de functionare si in

parametrii calitativi stabiliti
b. sa mentina bunurile in stare de functionare
c. sa asigure bunurile inchiriate pe toate durata contractului de leasing
239. Care sunt partile in cadrul contractului de factoring?
a. factorul si furnizorul
b. curtierul si mandantul
c. finantatorul si utilizatorul
240. Ce forme de factoring se intalnesc in practica?
a. factoring-ul traditional
b. factoring-ul modern
c. factoring-ul neo-traditional
241. Cum se mai numeste factoring-ul confidential?
a. factoring fara notificare
b. factoring declarat
c. factoring notificat
242. Care sunt caracterele juridice ale contractului de factoring :
a. caracter unilateral
162
b. caracter consensual
c. caracter gratuit
243. Care sunt partile contractului de concesiune exclusiva?
a. concedentul si concesionarul
b. factorul si furnizorul
c. mandantul si curtierul
244. Pe ce perioada se incheie, de regula, contractul de concesiunare exclusiva?
a. pe o durata de 20 de ani
b. pe o durata de 1 an
c. pe o durata de 3 luni
245. Cand inceteaza contractul de concesionare exclusiva?
a. la momentul expirarii termenului pentru care a fost incheiat
b. numai la momentul rezolutionarii sale
c. la momentul constatarii caducitatii, in toate cazurile
246. Cum se numesc partile in contractul de franciza?
a. fracizor (concedent) si francizat (concesionar)
b. cumparator si vanzator
c. furnizori si factor
247. Care sunt formele contractului de consulting-engineering?
a. in regie
b. complexe
c. simple
163
248. Cum se numeste echivalentul scrisorii de trasura, in cazul transportului
maritim?
a. conosament
b. scrisoare maritima
c. mesaj maritim
Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional (UNCITRAL) a

fost înfiinţată de către:
Organizaţia Mondială a Comerţului;
Organizaţia Naţiunilor Unite;
grupul Bilderberg;
Uniunea Europeană.
Una dintre cele mai cunoscute convenţii ale UNCITRAL (Comisia Naţiunilor Unite
pentru Drept Comercial Internaţional) este:
Conventia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării (1982);
Directiva Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu
defect;
Convenţia de la Viena referitoare la vânzarea internaţională de mărfuri (1980);
Convenţia din 1964 asupra vânzării internaţionale de bunuri mobiliare corporale (Haga);
Una dintre principalele funcţiii ale UNCITRAL (Comisia Naţiunilor Unite pentru
Drept Comercial Internaţional) este:
elaborarea de politici publice în situaţii de criză;
elaborarea unui pachet normativ la nivelul Uniunii Europene în domeniul transportului;
elaborarea unor norme pentru constituirea unui tribunal comercial mondial;
elaborarea de convenţii internaţionale şi legi model.
Principiile asupra Guvernării Corporative au fost adoptate de:

Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT);
Asociaţia de Liber Schimb Nord Americană (NAFTA);
UNCITRAL;
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD).
164
În vederea elaborării de convenţii internaţionale, legi tip şi legi uniforme care să
unifice reguli de drept ce se aplică în comerţul internaţional a fost constituită:
Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional;
Organizaţia Naţiunilor Unite;
Conferinţa pentru Comerţ şi Dezvoltare;
Organizaţia Mondială a Comerţului.
Activitatea Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional s-a

evidenţiat în domeniul:
restituirii proprietăţilor;
arbitrajului comercial internaţional;
reglementărilor dreptului comunitar;
protecţiei datelor cu caracter personal.
Organismul de Reglementare a Diferendelor soluţionează litigiile în cadrul:

Organizaţiei Mondiale a Comerţului;
Uniunii Europene;
MERCOSUR;
UNIDROIT.
Una dintre principalele funcţiii ale UNCITRAL (Comisia Naţiunilor Unite pentru
Drept Comercial Internaţional) este:
elaborarea de politici publice în situaţii de criză;
elaborarea unui pachet normativ la nivelul Uniunii Europene în domeniul transportului;
elaborarea unor norme pentru constituirea unui tribunal comercial mondial;
elaborarea de convenţii internaţionale şi legi model;
În dreptul comerţului internaţional, insolvenţa comercială internaţională:

există o singură reglementare la nivel mondial;
nu are aceeaşi semnificaţie în statele care participă la comerţul internaţional;
există un singur sistem adoptat la nivel mondial;
deşi nu există reglementări internaţionale, există proceduri general acceptate.
În insolvenţa internaţională, sistemul unităţii insolvenţei (falimentului) presupune:

reguli comune la nivel mondial în privinţa insolvenţei;
165
proceduri comune în prvinţa modalităţii de declarare a insolvenţei;
hotărârea judecătoarescă este pronunţată de o singură instanţă, în general instanţa
de la sediul debitorului;
hotărârea judecătorească este pronunţată numai cu acordul părţilor;
Convenţia de la Viena cârmuieşte vânzările:

de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică;
la licitaţii;
de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autorităţile judiciare;
de mărfuri perisabile.
Convenţia de la Viena cârmuieşte:

vânzările de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave;
vânzările de electricitate;
contractele de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse, în afară
de cazul în care partea care le comandă furnizează o parte esenţială din elementele
materiale necesare acestei fabricări sau produceri;
contractele la care partea preponderentă a obligaţiei părţii care furnizează mărfurile
constă în furnizarea manoperei sau a altor servicii.
Convenţia de la Viena se aplică:

în privinţa validităţii contractului, a clauzelor sale;
efectelor pe care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute;
formării contractului de vânzare, drepturilor şi obligaţiilor la care un astfel de
contract dă naştere între vânzător şi cumpărător;
validităţii uzanţelor.
În ceea ce priveşte uzanţele, Convenţia de la Viena:

nu le recunoaşte nici un efect juridic;
părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit dar nu şi de obişnuinţele care s-au
stabilit între ele;
uzanţele sunt aplicabile numai în faza negocierii contractului;
părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au
stabilit între ele.
Potrivit Convenţiei de la Viena:
166
contractul de vânzare nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi nu este
supus nici unei alte condiţii de formă;
trebuie încheiat în formă autentică;
este obligatorie forma scrisă;
trebuie semnat de doi martori.
1. Convenţia din 1988 asupra factoring-ului internaţional (Ottawa) a fost adoptată de

către:
a) UNCITRAL;
b) Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT);
c) Institutul de Drept Internaţional (IDI);
d) NAFTA.
2. Convenţia din 1988 asupra leasingului financiar internaţional (Ottawa) a

fost adoptată de către:
a) Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT);
b) Asociaţia de Liber Schimb Nord Americană (NAFTA);
c) UNCITRAL;
d) Organizaţia pentru Armonizarea în Africa a Dreptului Afacerilor (OHADA).
3. Actul uniform din 17 aprilie 1997 referitor la societăţile comerciale şi grupul

de
interes economic a fost adoptat de:
c) UNCITRAL;
d) Organizaţia pentru Armonizarea în Africa a Dreptului Afacerilor (OHADA).
4. În Statele Unite ale Americii, insolvenţa este reglementată:

a) prin dispoziţii internaţionale, ale UNCITRAL;
b) la nivelul fiecărui stat;
c) prin proceduri simplificate, fără a exista o reglemantare propriu-zisă;
d) la nivel federal;
5. În Spania, reglementarea referitoare la insolvenţă a fost influenţată de:

a) Legea Model a UNCITRAL;
167
b) reglementările statelor vecine;
c) reglementările Camerei de Comerţ Internaţionale (ICC);
d) reglementările UNIDROIT.
1. Convenţia de la Viena cârmuieşte vânzările:

a) de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică;
b) la licitaţii;
c) de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autorităţile judiciare;
d) de mărfuri perisabile.
2. Convenţia de la Viena cârmuieşte:

a) vânzările de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave;
b) vânzările de electricitate;
c) contractele de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse, în
afară de cazul în care partea care le comandă furnizează o parte esenţială din
elementele materiale necesare acestei fabricări sau produceri;
d) contractele la care partea preponderentă a obligaţiei părţii care furnizează
mărfurile constă în furnizarea manoperei sau a altor servicii.
3. Convenţia de la Viena se aplică:

a) în privinţa validităţii contractului, a clauzelor sale;
b) efectelor pe care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor
vândute;
c) formării contractului de vânzare, drepturilor şi obligaţiilor la care un astfel
de contract dă naştere între vânzător şi cumpărător;
d) validităţii uzanţelor.
4. În ceea ce priveşte uzanţele, Convenţia de la Viena:

a) nu le recunoaşte nici un efect juridic;
b) părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit dar nu şi de obişnuinţele
care s-au stabilit între ele;
c) uzanţele sunt aplicabile numai în faza negocierii contractului;
d) părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele
care s-au stabilit între ele.
5. Potrivit Convenţiei de la Viena:
168
a) contractul de vânzare nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi nu
este supus nici unei alte condiţii de formă;
b) trebuie încheiat în formă autentică;
c) este obligatorie forma scrisă;
d) trebuie semnat de doi martori.
1. Sistemul unităţii falimentului (insolvenţei) presupune că:

a) hotărârea este pronunţată de instanţa de la sediul societăţii şi se aplică doar
bunurilor care se găsesc la sediul acesteia;
b) hotărârea este pronunţată de instanţa de la sediul societăţii, poate fi
executată în toate statele implicate;
c) hotărârea poate fi pronunţată în oricare din statele unde societatea are sedii sau
dezmembrăminte;
d) în dreptul comerţului internaţional nu este recunoscut acest sistem.
2. În Statele Unite ale Americii, insolvenţa este reglementată:

a) prin dispoziţii internaţionale, ale UNCITRAL;
b) la nivelul fiecărui stat;
c) prin proceduri simplificate, fără a exista o reglemantare propriu-zisă;
d) la nivel federal.
3. În Spania, reglementarea referitoare la insolvenţă a fost influenţată de:
a) Legea Model a UNCITRAL;
b) reglementările statelor vecine;
c) reglementările Camerei de Comerţ Internaţionale (ICC);
d) reglementările UNIDROIT.
4. Sistemul unităţii falimentului (insolvenţei) presupune că:

a) hotărârea este pronunţată de instanţa de la sediul societăţii şi se aplică doar
bunurilor care se găsesc la sediul acesteia;
b) hotărârea este pronunţată de instanţa de la sediul societăţii, poate fi
executată în toate statele implicate;
c) hotărârea poate fi pronunţată în oricare din statele unde societatea are sedii sau
dezmembrăminte;
d) în dreptul comerţului internaţional nu este recunoscut acest sistem.
5. În Germania, insolvenţa poate fi declanşată:
169
a) de debitor;
b) de creditor;
c) de debitor sau creditor;
d) de stat.
1. Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de

mărfuri a fost adoptată de:
c) UNCITRAL;
d) Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD).
2. Convenţia de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de

mărfuri promovează reguli compatibile cu diferitele sisteme:
a) sociale, economice şi juridice;
b) numai pentru economia planificată;
c) numai juridice;
d) lingvistice.
3. Convenţia de la Viena îşi propune să contribuie:

a) eliminarea obstacolelor de orice natură în schimburile internaţionale;
b) la eliminarea tarifelor la import şi export;
c) la eliminarea obstacolelor economice în schimburile internaţionale;
d) la eliminarea obstacolelor juridice în schimburile internaţionale.
4. Convenţia se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au

sediul în state diferite:
a) când aceste state sunt state contractante;
b) când aceste state nu sunt contractante;
c) când numai un stat este contractant, iar normele de drept internaţional privat
conduc la aplicarea legii unui stat necontractant;
d) când normele de drept internaţional privat nu conduc la aplicarea legii unui stat
contractant.
5. Convenţia de la Viena cârmuieşte vânzările:

a) de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică;
170
b) la licitaţii;
c) de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autorităţile judiciare;
d) de mărfuri perisabile.
1. Convenţia de la Viena cârmuieşte:

a) vânzările de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave;
b) vânzările de electricitate;
c) contractele de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse, în
afară de cazul în care partea care le comandă furnizează o parte esenţială din
elementele materiale necesare acestei fabricări sau produceri;
d) contractele la care partea preponderentă a obligaţiei părţii care furnizează
mărfurile constă în furnizarea manoperei sau a altor servicii.
2. Convenţia de la Viena se aplică:

a) în privinţa validităţii contractului, a clauzelor sale;
b) efectelor pe care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute;
c) formării contractului de vânzare, drepturilor şi obligaţiilor la care un astfel
de contract dă naştere între vânzător şi cumpărător;
d) validităţii uzanţelor.
3. În ceea ce priveşte uzanţele, Convenţia de la Viena:

a) nu le recunoaşte nici un efect juridic;
b) părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit dar nu şi de obişnuinţele
care s-au stabilit între ele;
c) uzanţele sunt aplicabile numai în faza negocierii contractului;
d) părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele
care s-au stabilit între ele.
4. Potrivit Convenţiei de la Viena:

a) contractul de vânzare nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi nu
este supus nici unei alte condiţii de formă;
b) trebuie încheiat în formă autentică;
c) este obligatorie forma scrisă;
d) trebuie semnat de doi martori.
5. Contraoferta este un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar
care conţine:
171
a) completări care nu alterează în mod substanţial termenii ofertei
b) limitări sau alte modificări referitoare la denumirea societăţii care acceptă oferta;
c) elementele complementare sau diferite privind îndeosebi preţul, plata,
calitatea şi cantitatea mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea
responsabilităţii unei părţi faţă de cealaltă sau rezolvarea litigiilor;
d) o acceptare tardivă la ofertă.
1. Litigiile patrimoniale care intervin între persoane care au capacitate deplină

de exerciţiu pot fi soluţionate pe calea arbitrajului:
a) dacă asupra obiectul litigiului poate fi realizată o tranzacţie; 1
b) dacă asupra obiectul litigiului nu poate fi realizată o tranzacţie;
c) tranzacţia nu are nici o legătură cu arbitrajul comercial;
d) tranzacţia este forma prin care părţile pot învesti o instanţă arbitrală.
2. Constituie un avantaj al soluţionării litigiului pe cale arbitrală:

a) publicitatea şedinţei de judecată;
b) interesul ambelor părţi de a obţine o hotărâre corectă;
c) confidenţialitatea dezbaterii şi a hotărârii;
d) publicarea hotărârii în cele mai importante cărţi de drept.
3. Soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului:

a) presupune numai avantaje;
b) are atât avantaje cât şi dezavantaje;
c) este o modalitate ilegală de soluţionare a litigiului, care are costuri ridicate;
d) presupune numai dezavantaje.
4. Încălcarea caracterului arbitral al litigiului:

a) nu poate fi sancţionată, fiind drepturi personale;
b) este sancţionată prin desfiinţarea curţii de arbitraj;
c) este sancţionată prin anularea hotărârii arbitrilor;
d) sunt aplicate sancţiuni penale sau contravenţionale, după caz.
5. Recunoaşterea hotărârii (arbitrale) străine poate fi refuzată dacă:

a) sentinţa a fost pronunţată în altă ţară;
b) sentinţa a fost pronunţată de un singur arbitru, la solicitarea părţilor;
172
c) sentinţa a fost pronunţată fără a fi făcută publică;
d) încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român.
1. Atribuirea în competenţa instanţelor judecătoreşti a unor litigii

patrimoniale:
a) nu exclude, în mod automat, posibilitatea soluţionării acestora pe calea
arbitrajului;
b) exclude automat posibilitatea soluţionării acestora pe calea arbitrajului;
c) intră în conflict cu legea fundamentală a statului unde se pronunţă hotărârea;
d) nu sunt reglementate astfel de situaţii.
2. Nu pot fi soluţionate pe calea arbitrajului litigiile care au drept obiect:

a) restituirea unor sume de bani împrumutate de către o bancă;
b) pensia de întreţinere;
c) plata unor daune-interese pentru întârziere în executarea contractului;
d) obligarea producătorului la repararea bunului a cărui defecţiune este constatată.
3. Nu pot fi soluţionate pe calea arbitrajului litigiile care au drept obiect:

a) înţelegerile de afaceri, care nu fost autentificate la notariat;
b) contractele de vânzare-cumpărare;
c) deciziile de desfacere a contractului de muncă;
d) contractele de mandat comercial şi comision.
4. Pot fi soluţionate pe calea arbitrajului:

a) litigiile nepatrimoniale şi care nu pot face obiectul unor tranzacţii;
b) litigiile asupra unor bunuri obţinute prin infracţiune;
c) litigiile asupra cărora legea permite să se facă tranzacţie;
d) litigiile referitoare la starea şi capacitatea persoanelor.
5. Este arbitrabil litigiul referitor la:

a) anularea unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor;
b) repartizarea beneficiilor;
c) majorarea capitalului social;
d) cesiunea de părţi sociale sau de acţiuni.
173
DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL - TEST GRILA
1- Uzantele comerciale sunt de regula:
a. clauze tip, elaborate de catre partile raportului juridic de dreptul comertului
international
b. componente ale practicii arbitrale
Powered
By
c. tratate internationale
ANS: A
2- Subiectele raportului juridic de dreptul comertului international apartinand ordinei
juridice nationale sunt :
ANS: B
3- Daca o societate comerciala are mai multe sedii pe teritoriile mai multor state
determinant pentru identificarea nationalitatii acesteia este :
statutare
ANS: A
4- Inchiderea procedurii de reorganizare judiciara se face:
a. prin pronuntarea unei sentinte de catre judecatorul sindic;
b. prin cererea formulata ,in acest sens, de catre administrator
c. de catre judecatorul sindic impreuna cu administratorul
ANS: A
5- Potrivit principiului de jure gestionis persoanele fizice si juridice, din state diferite, se
situeaza :
a. pe pozitii diferite, in raport de modul de gestionare a afacerii comerciale
b. pe pozitie de egalitate juridica, chiar si statele fiind in aceasta postura
174
c. ca titulare inegale de drepturi si obligatii
ANS: B
6- Membrii Grupului de Interes Economic raspund:
a. nelimitat si solidar pentru obligatiile sociale ale grupului cu exceptia cazului in care
contractele incheiate cu tertii cocontractanti, s-a prevazut astfel;
b. nu sunt obligati la raspunderea nelimitata si solidara.
c. raspund doar in raport de aportul personal adus la capitalul Grupului de Interes
Economic
ANS: A
7- Trasaturile caracteristice ale contractului de comert international sunt :
a. comercialitatea;
b. nationalitatea;
c. necomercialitatea
ANS: A
8- In situatia in care se iveste un conflict intre o uzanta comerciala si o clauza
contractuala care a fost stipulata in mod expres va prevala:
a. uzanta comerciala
b. clauza stipulata
c. se lasa la aprecierea partilor
ANS: B
Trasaturile dreptului international sunt:
R= internationalitatea
Caracteristicile fundamentale ale raporturilor juridice sunt:

R: a) caracterul volitional
b)caracterul patrimonial
c)elementul de extraneitate
In obiectul dreptului comertului international nu sunt incluse:

Obiectul Dreptului Comertului International
Este constituit de catre :
R= raporturile juridice patrimoniale, care au un caracter volitional, precum si de de
comercialitate si internationalitate.
Obiectul raportului juridic de comert international consta in :
175
a. prestatia la care este obligat creditorul
b. prestatia la care este obligat debitorul fata de terti
c. prestatia la care este obligat debitorul fata de creditor
ANS: C
Concurenta imbraca mai multe forme, precum:

concurenta loiala, concurenta neloiala si conventia anticoncurentiala.
Lex voluntatis este regula care se manifesta in sfera contractelor comerciale
internationale, potrivit careia fondul si efectele obligationale ale contractelor respective
vor fi deduse jurisdictiei anume aleasa de catre parti.
a. enuntul este corect;
b. enuntul este fals;
ANS: A
14- Locul executarii platii in cazul executarii voluntare a obligatiilor contractuale este :
a. acela stipulat in contract
b. cel care rezulta din intentia tertilor
c. cel care rezulta din natura operatiunii civile
ANS: A
15- In raportul dintre comisionar si comitent exista relatii de :
a. intermediere
b. de mandat
c. de reprezentare
ANS: B
16- In cazul Aquis-ului comunitar in domeniul interpretarii agentul comercial are dreptul
la comision pentru tranzactiile incheiate, in termenul prevazut, atunci cand :
desfacerilor
ANS: A
Obligatia de conformitate a marfurilor are drept obiect :
a. predarea catre cumparator a marfurilor care fac obiectul contractului
b. marfurile a caror cantitate, calitate si tip sa fie corespunzatoare intrutotul celor stipulate in contract
c. orice modalitate de indeplinire a clauzelor contractuale pe care si-a asumat-o in mod voluntar vanzato
ANS: C
176
18- Cumparatorul are dreptul de a cere rezolutiunea contractului de vanzare
internationala :
a. in caz de nerespectarea de catre vanzator a oricareia dintre obligatiile ce rezulta din
contract sau din conventia de la Viena din 1980
b. in orice moment al derularii contractului de vanzare internationala a marfurilor daca
asa crede de cuviinta
c. in caz de nepredare a marfurilor de catre vanzator in termenul prevazut in contract si
nici in termenul suplimentar acordat de cumparator
ANS: A
19- In cadrul contractului de factoring partile sunt :
a) factorul
b) utilizatorul
c) furnizorul (producatorul)
ANS: A,C
20. Grupurile de interes economic prezinta unele caractere specifice:

a) pot avea calitatea de comerciant sau necomerciant
b) se pot constitui cu sau fara capital social
c) numarul membrilor nu poate fi mai mare de 20 si nu poate avea mai mult de 500 de
angajati
d) activitatea grupului trebuie sa se raporteze la activitatea membrilor sai (are caracter
accesoriu)
ANS: A,B,C,D
21- Care dintre obligatiile urmatoare apartin franchisorului .

a) plata taxei de admitere in afacere
b) cedeaza concesiunea marcii sau a serviciilor
c) achita redeventa calculata in procente (sau intr-o cota fixa)
d) asigura rentabilitatea investitiei
e) urmareste respectarea metodelor si mijloacelor de comercializare
ANS: B,D,E
22- Clauza compromisorie este stipulatia prin care partile contractante convin ca un viitor
litigiu sa fie
solutionat :
177
a. pe cale judecatoreasca
b. pe cale arbitrala
ANS: B
23- Compromisul se refera la un litigiu :

a. care se va naste in viitor
b. care este nascut deja
c. care s-a finalizat
ANS: B
Instanta de judecata va retine spre solutionare o conventie arbitrala daca:

R= reorganizarea judiciara si falimentul, date prin lege , in mod expres, in competenta
instantelor de judecata.
25- Cererea reconventionala depusa de parat se va judeca :

a. cu prioritate inaintea cererii introduse de reclamant
b. dupa cererea introdusa de catre reclamant
c. o data cu cererea introdusa de reclamant
ANS: C
26- In cazul arbitrajului organizat de catre o institutie permanenta , taxele pentru

organizarea arbitrajului se stabilesc si se platesc :
a. prin hotararea tribunalului in jurisdictia careia isi are sediul reclamantul
b. conform regulamentului institutiei permanente de arbitraj
c. prin invoiala partilor
ANS: B
27- Hotararea arbitrala poate fi desfiintata numai pe calea :

a. recursului in anulare
b. actiunii in anulare
c. revizuirii
ANS: B
178
28- Prin raportul juridic de dreptul comertului international se intelege :
a. norma de dreptul comercial aplicabila intr-un caz anume determinat;
b. o relatie sociala reglementata de o norma de drept comercial international;
c. raportul patrimonial reglementat de o norma de drept comercial international.
ANS: C
29- Daca o clauza este interpretabila din cauza redactarii sale ori dintr-un alt considerent
se aplica regula de drept conform careia contractul:
a. va produce efecte potrivit intentiilor partilor la momentul incheierii contractului
b. nu va produce efecte pentru a nu vatama interesele legitime ale partilor
c. se va supune analizei periodice a partilor contractante
ANS: A
30- Clauza compromisorie care reprezinta acordul partilor de a supune litigiile ce s-ar
putea naste in legatura cu contractul arbitrajului si a renunta la dreptul de a apela la
organul de juridictie ale statelor, este exprimata :
a. in Lex fori
b. in cuprinsul contractului de comert international
c. in Lex causae
ANS: B
31- Leasingul este tranzactia la care iau parte :

a. producatorul de bunuri
b. brokerul
c. factorul
ANS: A
32- In caz de forta majora ori in caz fortuit carausul :

a. nu are nici o obligatie deoarece este exonerat de raspundere
b. il va incunostiinta despre aceste situatii pe expeditor, de indata
c. returneaza marfurile catre expeditor iar acesta va apela la un alt caraus
ANS: B
33- Pronuntarea hotararii arbitrale poate fi amanata sub conditia incadrarii in termenul de
noua luni de la constituirea tibunalului arbitral :
179
a. cu sapte zile
b. cu paisprezece zile
c. cu douazecisiunu de zile
ANS: C
34- Conflictul de competenta dintre o instanta de judecata si un tribunal arbitral va fi

solutionat :
a. de instanta de judecata ierarhic superioara
b. de Camera de Comert si Industrie
c. de partile litigiului comercial international
ANS: A
35- In cazul executarii voluntare de regula, plata este facuta :

a) de catre debitor
b) de catre o alta persoana in numele debitorului
c) de catre executorul judecatoresc
ANS: A,B
36- Moratoriul este institutia juridica prin care executarea hotararii de declansare a
procedurii falimentului se face la cererea:
a. debitorului
b. judecatorului sindic
c. creditorilor
ANS: A
37- Un raport juridic ce contine elemente de internationalitate in structura sa si in

imprejurarile referitoare la nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic cu
element strain din orice domeniu al dreptului privat apartine:
a. dreptului comertului international
b. dreptului international privat
c. dreptului civil
ANS: B
38- Statutul juridic al sucursalei infiintate de catre o societate comerciala intr-o alta tara
este supus :
180
ANS: A
39- Sunt elemente definitorii ale raportului juridic de drept comercial :

a. comercialitatea
b. nationalitatea
ANS: A
40- Raspunderea debitorului este conditionata de existenta unui raport de cauzalitate intre
:
a. fapta pagubitoare si daunele interese
b. fapta pagubitoare si daunele morale
c. fapta pagubitoare si prejudiciul cauzat
ANS: C
41- In lipsa unei intelegeri intre parti cheltuielile arbitrale se suporta :

a. de ambele parti
b. de partea care a pierdut litigiul
c. sunt trecute in seama tribunalului arbitral
ANS: B
42- Judecatorul sindic este numit de catre :

a. comerciant (persoana fizica sau juridica )
b. de catre presedintele instantei care aplica procedura reorganizarii judiciare.
c. de Oficiul Registrului Comertului de pe langa Tribunalul Judetean ori a municipiului
Bucuresti
ANS: B
43- Daca concordatul , adica intelegerea intervenita intre debitor si adunarea creditorilor
a fost omologat de tribunal :
a. starea de faliment inceteaza
181
b. masa credala este desfiintata
c. debitorul poate fi urmarit , in mod individual in limita sumelor convenite prin
concordatul
respectiv
ANS: A,B,C
44-. Creditorii pot solicita deschiderea procedurii de reorganizare judiciara numai pentru
starea de
insolventa a debitorului :
a. deja existenta
b. iminenta
ANS: A
45- Raportul juridic de comert interrnational este format:

a. parti, obiect si cauza
b. drepturile si obligatiile asumate de catre parti
ANS: B
46- In cazul sesizarii tribunalului arbitral paratul va face intampinarea in termen de :

a. cincisprezece zile
b. treizeci de zile
c. patruzeci si cinci de zile
ANS: B
47- Obligatia de a inmana scrisoarea de trasura apartine :

a. expeditorului
c. carausului
ANS:A
48- In cadrul contractului de comision comisionarul lucreaza

a. in numele comitentului
b. in numele celui care il remunereaza
c. in nume propriu dar in contul prepusului
ANS: A
182
49- In conformitate cu dispozitiile legale pot propune un plan de reorganizare judiciara
sau de lichidare urmatoarele categorii :
a. debitorul
b. administratorul
c. comitetul creditorilor
d. creditorii
e. asociatii din societatile comerciale, asociatiile cooperatiste si grupurile de interes
economic
ANS: A
50- Factorul este acel intermediar care lucreaza :

a. in nume propriu
b. in numele principalului
c. in numele brokerului
ANS: A
51- Poate Lex voluntatis sa reglementeze si asupra formei actelor juridice:

a. nu, deoarece conditiile de forma ale unui act juridic sunt stabilite de legea care ii
carmuieste fondul
b. da, pentru ca atunci cand o astfel de lege a fost desemnata de catre parti
principiul Lex voluntatis va cuprinde in reglementarea sa si forma actului juridic
c. nu, deoarece Lex voluntatis se aplica exclusiv in materia cetateniei
ANS: B
52- Pentru a fi valida declaratia de rezolutiune (reziliere) a contractului international de

vanzare de marfuri adresata celeilalte parti aceasta trebuie facuta prin :
a. scrisoare deschisa
b. notificare
c. prin orice alt mijloc de comunicare
ANS: B
53- Obligatia carausului inceteaza :

a. cand marfurile au ajuns la destinatie iar destinatarul a fost incunostiintat de aceasta
b. cand marfurile au ajuns la destinatie iar destinatarul poate dispune de ele
c. cand marfurile nu ajung la destinatie
ANS: B
183
54- Izvoarele dreptului comertului international sunt :
a. cu caracter intern si international
b. cu caracter special
c. cu caracter general si international
ANS: A
55. Dupa efectele lor contractele de comert international se clasifica in :

a. contracte constitutive, translative si declarative
b. exclusiv contracte declarative
c. exclusiv contracte constitutive
ANS: A
56. Principiile care trebuie sa guverneze interpretarea contractelor de comert
International sunt:
a) Buna-credinta
b) Loialitatea
c) Colaborarea intre parti
ANS: A,B,C
57. Caracterele juridice ale contractului de vanzare in comertul international care il

delimiteaza de contractul de vanzare cumparare comerciala de drept comun sunt?- pag 69
58. Sunt elemente definitorii ale raportului juridic de drept comercial:

a. comercialitatea
b. nationalitatea
ANS: A
59. Izvoarele dreptului comercial international sunt:

a) cu caracter intern
b) cu caracter international
c) cu caracter general
ANS: A,B
60- Uzantele sunt de regula:
184
a. acte si fapte stipulate contractual cu prilejul incheierii unui contract din sfera de comert
international
b. acte si fapte manifestate independent de orice activitate contractuala
c. acte si fapte contrare unor prevederi contractuale sau chiar unor dispozitii legale in
materie
d. toate variantele
ANS: D
61- In raport de forta lor juridica uzantele se clasifica in:

a. uzante conventionale
b. uzante cutumiare
c. uzante locale
ANS: A
62- Conventia internationala este izvor al dreptului comertului international doar in

masura in care stabileste norma de reglementare al raportului juridic al comertului
international si de cooperare economica si tehnico-stiintifica internationala
a. corect
b. incorect
ANS: A
63- Codificarea dreptului comertului international presupune :

a. o activitate de comasare a normelor dreptului de comert international lasata la
latitudinea statelor interesate, conform principiului libertatii comertului.
b. un proces constient la care iau parte statele lumii alaturi de organizatiile
internationale interesate
c. constituirea premiselor unui drept material neuniform in domeniu
ANS: A
64- Subiectele raportului juridic de dreptul comertului international apartinand ordinei

juridice nationale sunt :
ANS: B
185
65- Subiectele raporturilor juridice de dreptul comertului international apartinand ordinei
juridice internationale sunt:
a. statele
b. societatile nationale
c. organizatiile guvernamentale
ANS: A
.
66. Statutul juridic al sucursalei infiintate de catre o societate comerciala intr-o alta tara
este supus:
ANS: A
67- Inchiderea procedurii de reorganizare judiciara se face:

a. prin pronuntarea unei sentinte de catre judecatorul sindic;
b. prin cererea formulata ,in acest sens, de catre administrator
c. de catre judecatorul sindic impreuna cu administratorul
ANS: A
Concordatul poate fi propus de catre:

R=debitor
69- Moratoriul este institutia juridica prin care executarea hotararii de declansare a
procedurii falimentului se face la cererea:
a. debitorului
b. judecatorului sindic
c. creditorilor
ANS: A
Moratoriul poate fi decis de tribunalul comercial in urmatoarele conditii:

Pentru obtinerea moratoriului, debitorul trebuie sa demonstreze in fata tribunalului ca
este solvabil si ca faptele ce s-au produs nu ii sunt imputabile.
71- Daca concordatul , adica intelegerea intervenita intre debitor si adunarea creditorilor
a fost omologat de tribunal :
186
a. starea de faliment inceteaza
b. masa credala este desfiintata
c. debitorul poate fi urmarit , in mod individual in limita sumelor convenite prin
concordatul respectiv
ANS: A,B,C
72- Trasaturile contractelor comerciale internationale sunt :

a. necomercialitatea
b. internationalitatea
c. nationalitatea
ANS: B
73- Caracterul sinalgmatic al contractelor de comert international este conferit de faptul

ca :
a. dau nastere la drepturi si obligatii corelative pentru parti ;
b. partile sunt numai doua
c. sunt cu titlu gratuit
ANS: A
74- Contractele de comert international se divid dupa obiectul lor in contracte care
genereaza obligatii:
a. de a imprumuta
b. de a da
c. de a asigura
ANS: B
75- Contractele de comert international de lunga durata se incheie de catre parti pe o

perioada de timp mai mare de :
a. trei ani;
b. cinci ani;
c. zece ani
ANS: B
76- Clauzele unui contract de comert international se interpreteaza de catre parti dupa :
a. clauza clientului cel mai favorizat
187
b. dupa intentia comuna a partilor contractante
c. dupa sensul literar al termenilor utilizati in contract
ANS: B
77-. Locul executarii platii in cazul executarii voluntare a obligatiilor contractuale este :
a. acelasi stipulat in contract
b. cel care rezulta din intentia partilor
c. cel care rezulta din natura operatiunii comerciale
d. cel in care s-a obligat partea la formarea contractului
e. toate variantele de mai sus
ANS: E
78- O oferta, chiar daca este irevocabila , poate fi retractata ?

a. da, daca retractarea ajunge la destinatar inaintea ofertei
b. da daca retractarea ajunge la destinatar ulterior ofertei
c. nu deoarece este irevocabila
ANS: A
79- Legea aplicarii falimentului este :

a. Lex societatis
b. Lex voluntatis
c. Lex fori
ANS: C
80- In cazul procedurii falimentului notificarea va cuprinde :

a. termenul limita pentru inregistrarea cererii de admitere a creantelor in vederea
intocmirii tabelului suplimentar al creantelor;
b. termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creantelor;
c. termenul de intocmire a tabelului definitiv consolidat al creantelor.
d. toate variantele
ANS: D
81- Numarul membrilor Grupului de Interes Economic nu poate fi mai mare de :
a.
b.
c.
ANS: C
188
82- Isi va pierde cumparatorul dreptul sau de a cere daune interese din partea
vanzatorului in situatia in care va recurge la un alt mijloc
a. da
b. nu
c. nu exista acest drept
ANS: B
83- In materia vanzarii internationale de marfuri cumparatorul are urmatoarele obligatii

principale :
a. sa solicite indeplinirea tuturor clauzelor contractuale din partea vanzatorului
b. sa plateasca pretul cuvenit pentru marfa
c. sa intocmeasca proces verbal de constatare pentru marfurile puse la dispozitia sa de
catre vanzator in cazul in catre acestea nu corespund cerintelor sale
ANS: B
84- Drepturile si obligatiile care revin partilor din contractul international de transport fac
obiectul :
a. clauzelor contractuale deoarece se aplica principiul lex voluntatis
b. normelor elaborate la nivel national si international
c. atat clauzelor contractuale cat si prevederilor normelor nationale si internationale in
materie
ANS: C
85- Conventia arbitrala incheiata de catre parti are urmatoarea carcteristica :

a. este un contract bilateral
b. consensual si aleatoriu
c. este un act de dispozitie deoarece partile nu renunta la garantiile acordate de
instantele arbitrale
ANS: A
86- In cazul existentei compromisului se va aplica :

a. legea statului de la sediul arbitrajului
b. legea de la domiciliul paratului
c. legea de la sediul , fondul de comert ori resedinta paratului
ANS: A
189
.87) Actul de compromis trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
R=este , de asemenea , acordul de vointa al partilor care convin ca litigiul nascut intre ele
sa fie solutionat pe calea arbitrajului, sens in care partile, sub sanctiunea nulitatii,
stabilesc obiectul litigiului si numele arbitrilor (sau modalitatea de numire a lor).
88. Clauza compromisorie presupune:

a. acordul partilor pentru a solutiona litigiile legate de contract pe calea arbitrajului
b. acordul partilor in sensul platii unei despagubiri in cazul neexecutarii culpabile a
obligatiilor
c. exonerarea uneia dintre parti in cazul producerii unui eveniment de forta majora
ANS: A
89.Criteriul comercialitatii se defineste:

R: Prin opozitie cu actul sau faptul de drept civil
90- Sunt recunoscute de plin drept in Romania persoanele juridice straine cu scop
patrimonial, valabil constituite in statul a carei nationalitate o au ?
a. nu , deoarece au fost constituite in raport cu o legislatie nationala
b. da pentru ca legea romana recunoaste de plin drept personalitatea juridica a
societatilor comerciale straine
c. da , insa numai dupa reintocmirea actului constitutiv potrivit cerintelor legii romane.
ANS: B
91. Creditorii pot solicita deschiderea procedurii de reorganizare judiciara numai pentru
starea de insolventa a debitorului?
a. deja existenta
b. iminenta
ANS A
92- Potrivit regulii de interpretare a continutului contractelor de comert international, in

situatia in care apare un conflict intre o uzanta cu caracter local si o uzanta codificata are
precadere:
a. uzanta locala deoarece in acest loc a fost incheiat contractul
b. uzanta codificata deoarece are vocatie internationala
c. acea uzanta care este cea mai apropriata de intentia partilor
ANS: B
190
93- In cazul Aquis-ului comunitar in domeniul interpretarii agentul comercial are dreptul
la comision pentru tranzactiile incheiate , in termenul prevazut , atunci cand :
desfacerilor
ANS: A
94- Obligatia de a inmana scrisoarea de trasura apartine :

a. expeditorului
c. carausului
ANS: A
95- In cazul solutionarii unui litigiu comercial international de catre instantele

judecatoresti conform dispozitiilor legale competenta teritoriala apartine
a. instantelor de la domiciliul reclamantului
b. instantelor de la domiciliul paratului
c. instantelor de la resedinta, sediul ori fondul de comert al paratului
ANS: B
96. Sucursalelor societatilor comerciale de nationalitate straina constituite in Romania
sunt carmuite de ?
97. Sucursala constituita in strainatate de o societate comerciala romana?- pag 49
98- Daca o societate comerciala are mai multe sedii pe teritoriile mai multor state
determinant pentru
identificarea nationalitatii acesteia este :
statutare
ANS: A
99- In domeniul intermedierii in comertul international se aplica principiul, daca partile

au convenit astfel:
191
a. lex voluntatis
b. lex fori
c. lex rei sitae
ANS: A
100- Dupa criteriul obiectului lor de activitate bursele de marfuri se clasifica :

a. burse generale
b. burse de valori mobiliare si burse de marfuri
c. burse de valori imobiliare
ANS: B
101. Printre consecintele juridice determinate de momentul formarii contractului

amintim?- pag 51
O oferta nu poate fi revocata in urmatoarele cazuri?- pag 48
R=- revocarea intervine dupa momentul ajungerii la destinatar, pana la incheierea

contractului
In ce masura poate fi retractata acceptarea ofertei?

a. Doar daca ajunge la ofertant inainte de momentul la care acceptarea ar produce efecte
juridice
b. Doar daca ajunge la ofertant ulterior acceptarii
c. Numai in cazul in care s-a produs deja acceptarea ofertei
ANS: A
Acceptarea poate fi tacita, rezultand dintr-o comportare care sa exprime vointa de

acceptare a destinatarului ofertei, cum ar fi:
R=intentia de acceptare trebuie sa rezulte, neindoielnic, atat in temeiul ofertei, dar si al
uzantelor si al obisnuintelor convenite intre partile contractante
Cu privire la modul de redactare al conditiilor generale se pot deosebi mai multe

categorii?- pag 61
Functiile esentiale ale clauzei de arbitraj, sunt?- pag 74
192
Pentru a repartiza intre ele riscurile derivand din fluctuatiile preturilor pe durata relatiilor
lor financiare, partile contractante au posibilitatea de a stabili o legatura de unitate de
valoare cu unul din
urmatoarele elemente?- pag 60
In baza contractului de vanzare comerciala internationala, vanzatorul are urmatoarele

obligatii principale:
R=Vanzatorul este obligat sa predea marfurile :
- la data fixata prin contract, daca in contract s-a stabilit o asemenea data sau data
este determinata cu referire la contract
Cand este vanzatorul obligat sa predea marfurile, in cadrul contractului de vanzare

internationala de marfuri?
a. la data fixata prin contract, daca in contract s-a stabilit o asemenea data
b. in orice moment, chiar si in afara perioadei de timp determinate prin contract
c. in toate cazurile, intr-un termen partial rezonabil
ANS: A
Vanzatorul este obligat sa predea marfurile :

a. la data fixata prin contract
b. in orice moment in afara cazului in care din imprejurari nu rezulta ca alegerea datei nu revine vanzato
c. in toate celelalte cazuri intr-un termen nerezonabil
ANS: A
Vanzatorul este obligat sa remita documentele referitoare la marfa:

a. in locul si forma prevazute in contractul de vanzare internationala de marfuri
b. prin curier ori prin mijloace de comunicare moderna (telegrama , telex, fax , e-mail)
c. numai prin telex sau fax
ANS: A
Marfurile sunt conforme contractului in urmatoarele situatii:

R=obligatia de conformitate are ca obiect
predarea marfurilor a caror cantitate, calitate (ce include si garantia de vicii) si tip sa fie
corespunzatoare intru totul celor stipulate in contract, avand in vedere ca acestea sunt
elementele esentiale ale unui contract de aceasta natura.
193
In cazul in care vanzarea se efectueaza " franco vagon frontiera vanzatorului", obligatiile
partilor sunt urmatoarele?- pag 49
Pentru ca reprezentarea sa isi produca efectele sale specifice, aceasta trebuie sa

indeplineasca urmatoarele conditii:
R=a) sa existe o imputernicire de a reprezenta, data de reprezentat
reprezentantului, care trebuie sa cuprinda intinderea puterilor reprezentantului cu
privire la actele care urmeaza sa le incheie ;
b) reprezentantul sa actioneze strict in limitele si pe baza imputernicirii date de
catre reprezentat; sa existe posibilitatea ratificarii de catre reprezentat a actelor savarsite
de reprezentant cu depasirea imputernicirii;
c) reprezentantul sa manifeste vointa de a reprezenta pe reprezentat, tertul
contractant considerandu-l ca mijlocitor. Reprezentarea constituie o exceptie de la
regula stabilita prin art.975 Cod civil care stabileste - conventiile nu produc efecte decat
intre parti.
ANS: A,B,C
TEST AUTOEVALUARE ‚ PLATFORMÀ
Sunt elemente definitorii ale raportului juridic de drept comercial:

 A. comercialitatea
 B. nepatrimonialitatea
 C. nationalitatea
 D. niciun raspuns nu este corect
Un raport juridic comercial dobandeste vocatie internationala in masura in care prezinta atributul
internationalitatii?
 A. nu, deoarece un raport comercial nu poate dobandi vocatie international
 B. doar in masura in care nu exista sanctiuni internationale impuse pentru tara emitenta
 C. cateodata
 D. da, intotdeauna
Uzantele comerciale sunt de regula:

 A. componente ale practicii arbitrale
 B. tratate internationale
 C. clauze tip, elaborate de catre partile raportului juridic de dreptul comertului
international
 D. nepractice
Societatea comerciala dobandeste potrivit legislatiei Romaniei nationalitatea statului pe al carui

teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.
 A. enuntul este corect, cu exceptia societatilor in nume colectiv
 B. enuntul este corect
 C. enuntul este incorect
194
 D. toate raspunsurile sunt corecte
Practica judecatoreasca precum si cea arbitrala constituie izvor de drept

 A. nu, deoarece legiuitorul roman nu permite acest lucru
 B. raman la aprecierea instantelor de judecata precum si a celor arbitrale
 C. doar in litigiile internationale
 D. intotdeauna deoarece legiuitorul roman permite aceasta modalitate
Clauza compromisorie care reprezinta acordul partilor de a supune litigiile ce s-ar putea naste in
legatura cu contractul arbitrajului si a renunta la dreptul de a apela la organul de juridictie ale
statelor , este exprimata:
 A. in cuprinsul contractului de comert international
 B. in Lex fori
 C. in Lex causae
 D. in Lex ferenda
Ce fel de efecte exista intre partile contractate in cadrul unui contract de comert international?
 A. contractul are putere de lege
 B. contractul este opozabil tuturor
 C. contractul este opozabil doar tertilor
 D. contractul este local si nu international
Trasaturile contractelor comerciale internationale sunt:

 A. necomercialitatea
 B. anulabilitatea
 C. internationalitatea
 D. Nationalitatea

Ce poate contine o scrisoare de intentie, transmisa in cadrul etapei precontractuale?

 A. acceptari ale unei oferte, exclusiv
 B. neacceptarea corespondentei viitoare
 C. angajamente ferme, in toate cazurile
 D. angajamente ferme, oferte sau acceptari de oferte sau alte continuturi care nu produc
efecte juridice
Ce forme de factoring se intalnesc in practica?

 A. factoring-ul neo-traditional
 B. factoring-ul traditional
 C. factoring-ul modern
 D. factoring-ul international
195

DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL Tot - CURS, TESTE AUTOEVALUARE Curs, SEMINAR, GRILE, Test Autoevaluare Platformà

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPTUL COMERTULUI INTERNATIONAL Tot - CURS, TESTE AUTOEVALUARE Curs, SEMINAR, GRILE, Test Autoevaluare Platformà

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

Autor: NICU DURET

Revizuit și adăugit de Nicolae

Editura Universitară Danubius, Galaţi

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior (cod 111/2006)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tipografia Zigotto Galaţi

Dreptul comerţului internaţional 2

2. IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

3. SUBIECTELE RAPORTURILOR JURIDICE DE DREPT AL

Dreptul comerţului internaţional 3

4.2. Integrarea societăţilor comerciale ................................................................................. 77

Teste de autoevaluare ............................................................................................................. 81

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4 ................................................................. 82

Bibliografie minimală ............................................................................................................ 82

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare......................................................... 82

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie de elaborare a cursului

Dreptul comerţului internaţional 4

 stabilirea comerţului internaţional in economia mondială;

Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de

Dreptul comerţului internaţional 6

1.1. Importanţa dreptului comerţului internaţional....................................................................... 8

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să identifici normele juridice specifice dreptului comerţului

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Dreptul comerţului internaţional 7

Dreptul comerţului internaţional 9

1.1.1. Felul normelor juridice care formează conţinutul dreptului comerţului

Dreptul comerţului internaţional 10

Dreptul comerţului internaţional 11

1.2. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional

Dreptul comerţului internaţional 12

Dreptul comerţului internaţional 13

Denumirea de „drept internaţional privat comercial” utilizată de unii autori din

Dreptul comerţului internaţional 14

Dreptul comerţului internaţional 15

Dreptul comerţului internaţional 16

Dreptul comerţului internaţional 17

Dreptul comerţului internaţional 18

2. Dreptul comerţului internaţional reprezintă:

3. Raporturile juridice ale comerţului internaţional se stabilesc între:

4. Enumeraţi subiectele dreptului comerţului internaţional:

5. Definirea obiectului dreptului comerţului internaţional pune în lumină

Dreptul comerţului internaţional 19

Dreptul comerţului internaţional 20

2.1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului comerţului internaţional ............ 22

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să defineşti izvoarele interne dreptului comerţului internaţional;

2.1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului comerţului

Dreptul comerţului internaţional 22

juridice aplicabile în comerţul internaţional, aceste reglementări de ansamblu

Dreptul comerţului internaţional 23

contribuie şi la formarea de reguli materiale. De exemplu, practica judiciară a

2.1.2. Izvoare internaţionale

Dreptul comerţului internaţional 24

Astfel, tratatele comerciale sunt înţelegeri internaţionale care constituie un

Dreptul comerţului internaţional 25

Articolele acordului comercial pot cuprinde şi unele prevederi speciale. În

În contextul relaţiilor dintre state, convenţiile multilaterale pot avea un caracter