Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
INTERNAŢIONAL
Suport de curs
CHIŞINĂU
2022
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
1
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
CUVÂNT-ÎNAINTE
2
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
3
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
CUPRINS
PARTEA GENERALĂ………………………………………………………………………………………………………..9
4
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
1. Aspecte terminologice……………………………………….......................................................................63
2. Acţiuni precontractuale…………………………………….......................................................................63
3. Oferta de a contracta............................................................................................................................65
4. Acceptarea ofertei.................................................................................................................................66
5. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional.....................................68
6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace
electronice....................................................................................................................................................71
5
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
PARTEA SPECIALĂ……………………………………………………………………………………………………….115
6
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
7
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
LITERATURA RECOMANDATĂ.............................................................................................................183
8
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
PARTEA GENERALĂ
9
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional;
2. Principiile dreptului comerţului internaţional:
2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor
2.2. Principiul libertăţii comerţului
2.3. Principiul concurenţei loiale
2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor
2.5. Principiul libertăţii contractuale
2.6. Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe
3. Obiectul dreptului comerţului internaţional;
4. Raportul juridic de comerţ internaţional:
4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional
4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional
4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional
5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional:
5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional
5.2. Subiecţii de drept internaţional
5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale
5.4. Subiecţii de drept naţional
6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional:
6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional
6.2. Izvoarele interne
6.3. Izvoarele internaţionale
6.3.1. Tratatele internaţionale
6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale
6.4. Practica judiciară
10
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
1
Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 154.
2
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 5.
11
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Alte definiţii ale dreptului comerţului internaţional, care merită a fi menţionate şi care
se completează una pe alta sunt:
1. Potrivit profesorului român, Dragoş-Alexandru Sitaru, dreptul comerţului
internaţional reprezintă ansamblul normelor care reglementează raporturile patrimoniale,
cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau
juridice care întrunesc calitatea de subiecte ale dreptului comerţului internaţional, inclusiv
între asemenea persoane şi stat, dacă statul acţionează de jure gestionis, raporturi în care
părţile se află pe poziţie de egalitate juridică3.
Această definiţie, spre deosebire de altele, face referinţă la o condiţie ce urmează a fi
respectată obligatori pentru ca statul să poată figura în calitate de subiect al dreptului
comerţului internaţional, şi anume, ca statul să acţioneze în scopul gestionării proprietăţii
de stat.
2. În opinia autorilor Costin M.N. şi Deleanu S., dreptul comerţului internaţional este
ansamblul de norme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de
drept material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public prin
care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe4.
Autorii citaţi se evidenţiază prin faptul că încearcă să enumere tipurile de norme
incluse în conţinutul dreptului comerţului internaţional.
3. Conform spuselor autorului rus, G.F. Şerşenevici, dreptul comerţului internaţional
reprezintă dreptul ce reglementează, pe de o parte, relaţiile comerciale dintre un stat şi
altul şi relaţiile fiecăruia dintre acestea faţă de cetăţenii celuilalt, iar pe de altă parte,
relaţiile dintre cetăţenii diferitor state, în calitate de entităţi private5.
Această opinie este foarte discutabilă, deoarece autorul pare a nu delimita clar
raporturile de comerţ internaţional de raporturile de drept internaţional public.
4. Autorul V.F. Popondopulo defineşte dreptul comerţului internaţional ca fiind
totalitatea normelor de drept civil generale şi speciale care reglementează relaţiile
3
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 124.
4
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 13.
5
Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 155.
12
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
patrimoniale şi cele nepatrimoniale conexe celor patrimoniale, ce au loc între străinii care
practică activitatea de comerţ şi se întemeiază pe egalitate, autonomia voinţei şi
independenţa patrimonială a participanţilor la aceste relaţii6.
Autorul rus, spre deosebire de ceilalţi menţionaţi, enumeră şi unele principii pe care se
întemeiază raporturile de drept al comerţului internaţional.
Ca urmare a definirii comerţului şi a dreptului comerţului internaţional, putem
identifica, cu uşurinţă, obiectele celui dintâi.
Astfel, în calitate de obiecte ale comerţului pot figura bunurile materiale (mobile
şi imobile) şi imateriale (proprietatea intelectuală), inclusiv banii şi titlurile de
valoare, precum şi serviciile, în toată diversitatea lor.
Reieşind din specificul său şi din caracterul pluridisciplinar, dreptul comerţului
internaţional se intersectează cu normele diferitor ramuri care, deşi aparent distincte, au
legătură directă cu comerţul internaţional.
În dreptul comerţului internaţional întâlnim trei tipuri de norme: materiale,
conflictuale şi procedurale.
Normele întâlnite în dreptul comerţului internaţional, au, în mare parte, un caracter
material. Potrivit unor opinii, normele conflictuale din domeniul comerţului internaţional,
deşi interesează dreptul comerţului internaţional, nu intră în conţinutul acestuia. Normele
conflictuale intră în conţinutul dreptului internaţional privat, şi mai precis al unui domeniu
special al acestuia – dreptul internaţional privat comercial7.
Pe lângă normele materiale şi, într-o anumită măsură, cele conflictuale, dreptul
comerţului internaţional cuprinde şi norme de drept procesual. În calitate de exemplu pot
servi acele norme care reglementează procedura de arbitraj internaţional.
Normelor de drept al comerţului internaţional le este caracteristică o flexibilitate mai
mare în comparaţie cu alte norme de drept privat, cum ar fi cele civile, iar părţile se bucură
de o libertate şi discreţie mai mare decât subiecţii altor categorii de raporturi.
6
Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие.
Moscova: “Omega-L”, 2004, p. 13.
7
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 125-126.
13
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Comerţul reprezintă acea activitate, prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor, serviciilor şi a
cunoştinţelor, de la o entitate la alta, în condiţii de avantaj reciproc.
Dreptul comerţului internaţional reprezintă totalitatea normelor juridice prin care se reglementează
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sanc%C8%9Biuni_interna%C8%9Bionale_%C3%AEmpotriva_Rusiei_(2014) [vizitat la
23.09.2014].
14
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
15
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
9
Ionescu M.F.M. Dreptul Comertului International. Bucureşti: “Universitatea ‘Hyperion’”, 2011, p. 68.
16
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Pentru stat, primul aspect reprezintă o obligaţie negativă, de abţinere. În acest sens, tot
ce se cere de la stat este să nu creeze dificultăţi în cadrul operaţiunilor de comerţ.
În cel de-al doilea caz, statul are o obligaţie pozitivă. El trebuie să întreprindă toate
măsurile necesare şi posibile pentru a evita monopolul, pentru a proteja comercianţii mai
vulnerabili şi pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de
comerţ internaţional.
Statul are la dispoziţie un vast arsenal de mijloace financiar-bancare, cum ar fi cele
privind impozitele şi taxele, licenţele etc., care îi permit să-şi efectueze într-un mod
echilibrat şi echitabil funcţiile, asigurând libertatea comerţului.
17
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
între ele, sub toate aspectele: de la descoperirea a noi continente, până la goana după
înarmare.
Totalitatea normelor juridice care reglementează concurenţa loială formează dreptul
concurenţei.
Concurenţa poate fi loială sau neloială.
Este considerată loială acea concurenţă care corespunde cerinţelor impuse de normele
legale şi uzanţele în domeniu. Viceversa, este considerată neloială acea concurenţă care
contravine regulilor stipulate în normele ce reglementează concurenţa şi în uzanţele din
domeniu.
În rândul actelor de concurenţă neloială se includ şi:
1. orice fapte apte de a crea confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea
industrială sau comercială a unui concurent;
2. afirmaţiile false, în cadrul activităţii de comerţ, apte să discrediteze întreprinderea,
produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui agent concurent;
3. afirmaţiile a căror folosire, în cadrul relaţiilor comerciale, este aptă de a induce
publicul în eroare, în aspectele ce ţin de natura, modul de fabricare, caracteristicile,
aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.
Statele au obligaţia de a asigura depistarea şi sancţionarea acţiunilor de concurenţă
neloială din partea comercianţilor, precum şi protejarea comercianţilor vulnerabili contra
acţiunilor de concurenţă neloială din partea altor comercianţi de rea-credinţă, care fac abuz
de poziţia sa pe piaţă.
18
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
19
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
20
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
comerciant renunţă la principiul enunţat, acelaşi lucru îl poate face şi cealaltă parte în
raport cu dânsul.
Buna-credinţă, cu toate că are rădăcini comune cu pacta sunt servanda, are totuşi un
conţinut mai extins.
Pacta sunt servanda pune accentul pe acţiunile ce trebuie să fie efectuate de către
subiect, în timp ce principiul bunei credinţe accentuează calitatea acestor acţiuni.
Să presupunem că doi comercianţi au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unui
bun mobil. Contractul prevede că bunul urmează a fi livrat la depozitul cumpărătorului. În
acest context, principiul pacta sunt servanda obligă vânzătorul să livreze bunul la depozitul
cumpărătorului, aşa cum e prevăzut în contract. În continuare, vânzătorul livrează bunul
până la uşa depozitului cumpărătorului. Cel din urmă îl roagă pe vânzător să descarce
bunul în spatele clădirii depozitului, deoarece acolo se află suportul de susţinere a bunului,
iar cumpărătorul nu dispune de utilaj propriu de transportare a bunului. Vânzătorul
respinge solicitarea cumpărătorului, indicând faptul că în contract este stipulată obligaţia
de a livra la depozit, nu şi de a transporta bunul în spatele clădirii depozitului.
Exemplul dat ilustrează bine situaţia în care subiectul respectă principiul pacta sunt
servanda, dar încalcă principiul bunei-credinţe.
Principiul bune-credinţe se aplică atât în faza premergătoare încheierii contractului, cât
şi la toate etapele ulterioare, inclusiv modificarea, executarea şi denunţarea acestuia.
Asemenea fenomene precum concurenţa, invocarea clauzelor de neexecutare a
obligaţiilor, formularea clauzei de arbitraj, care nu pot fi reglementate integral de actele
normative, sunt subordonate principiului bunei-credinţe.
REZUMAT
Principiile reprezintă un set de idei călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului.
Principiul libertăţii comerţului presupune libertatea indivizilor de a decide dacă doresc să efectueze acte de
comerţ, când doresc să le efectueze şi cu cine doresc să le efectueze. Totodată, acesta presupune şi implicarea
statului în relaţiile comerciale pentru a evita monopolul, pentru a proteja comercianţii mai vulnerabili şi
pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de comerţ internaţional.
Principiul concurenţei loiale presupune exercitarea acţiunilor de concurenţă de către părţi în conformitate cu
regulile normative şi cu cele de uzanţă.
21
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Principiul egalităţii juridice a părţilor presupune că fiecare parte, în cadrul raporturilor contractuale, dispune
de acelaşi volum de drepturi şi obligaţii ca şi celelalte părţi.
Principiul libertăţii contractuale se rezumă la posibilitatea legală de a încheia contracte, de a le determina
conţinutul şi efectele, de a le modifica şi de a le denunţa.
În cea mai simplă formă, principiul pacta sunt servanda semnfică obligaţia părţilor de a executa obligaţiile
asumate.
Principiul bunei-credinţe cere părţilor să-şi execute obligaţiile în aşa mod încât să nu prejudicieze interesele
celorlalte părţi la contract şi să faciliteze obţinerea foloaselor comune.
22
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică.
Pentru a fi considerat ca raport de drept al comerţului internaţional, un raport patrimonial trebuie să aibă
caracter de comercialitate şi caracter de internaţionalitate.
23
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
10
Ionescu M.F.M., op. cit., p. 118-120.
24
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
25
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
26
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Raportul juridic de comerţ internaţional reprezintă o relaţie cu caracter comercial în cadrul căreia există un
element de extraneitate ce conferă un caracter de internaţionalitate acesteia.
Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este compus din totalitatea drepturilor dobândite de
subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv.
Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii cu caracter patrimonial. Obiectul se
concretizează fie în prestaţia de a da, fie în prestaţia de a face sau în cea de a nu face.
Comercialitatea raportului se determină în baza criteriului subiecţilor de drept implicaţi în raportul juridic
sau în baza criteriului naturii actelor sau faptele juridice concret săvârşite.
Internaţionalitatea presupune existenţa unui element de extraneitate în cadrul raportului juridic de comerţ
internaţional.
27
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
11
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 52.
12
Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 53.
28
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
29
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
30
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
31
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt considerate părţile care participă în cadrul raporturilor
juridice cu caracter comercial şi internaţional sau la raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.
Subiecţii pot fi de drept internaţional, de drept naţional sau cu caracter multinaţional/transnaţional.
Subiecţii de drept internaţional sunt statele şi organizaţiile interguvernamentale internaţionale.
Subiecţii de drept naţional sunt persoanele juridice şi fizice.
32
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
33
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
34
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
35
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
36
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
geografică sau într-un domeniu de activitate comercială şi care, în funcţie de natura lor, pot
prezenta sau nu caracter de izvor de drept13.
În scopul accelerării şi sporirii eficienţei procesului de unificare a dreptului comerţului
internaţional, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât, prin Rezouţia nr. 2205 (XXI) din 17
decembrie 1966, crearea Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional
(UNCITRAL). Principalele sarcini ale acesteia sunt de a favoriza participarea mai largă a
statelor la convenţiile internaţionale deja încheiate şi de a asigura cadrul organizatoric
necesar elaborării unor noi reglementări internaţionale, cu participarea ţărilor
reprezentând principalele sisteme juridice şi economice ale lumii.
O altă organizaţie interguvernamentală cu o îndelungată activitate în domeniul de
uniformizare a dreptului comerţului internaţional este Institutul Internaţional pentru
Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT).
Dintre organismele neguvernamentale, merită a-i fi apreciat rolul esenţial în
uniformizarea dreptului comerţului internaţional Camerei de Comerţ Internaţional din
Paris. Principalele atribuţii ale acesteia constituie reprezentarea comunităţii oamenilor de
afaceri care sunt membrii săi la nivel naţional şi internaţional, de a promova dezvoltarea
comerţului internaţional şi a investiţiilor pe baza principiului liberei şi corectei concurenţe,
de a uniformiza regulile şi de a codifica uzanţele aplicabile în comerţul internaţional şi de a
furniza o gamă largă de servicii pentru cercurile de afaceri. Dintre aceste servicii, un rol
important îi revine serviciului de arbitraj comercial internaţional oferit de Curtea
Internaţională de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris.
Activitatea de uniformizare a dreptului comerţului internaţional se oglindeşte în
elaborarea unor reguli uniforme, contracte model, clauze-tip etc., care sunt, în fapt, cel mai
adesea, codificări de uzanţe în domeniul respectiv de activitate comercială.
Dintre regulile uniforme adoptate de Camera de Comerţ din Paris, merită a fi
menţionate următoarele:
- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1978 privind încasările;
- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1992 privind garanţiile la
cerere;
13
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 186.
37
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
- Regulile şi uzanţele uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1993 privind
creditele documentare;
- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1993 privind garanţiile
contractuale;
În continuarea gândului, evidenţiem că cele mai importante uzanţe comerciale
uniforme internaţionale standardizate sub egida Camerei de Comerţ din Paris sunt
cunoscute sub denumirea de INCOTERMS – International Rules for the Interpretation of
Trade Terms – Reguli Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor de Comerţ. Aceste
uzanţe au o largă aplicare în contractele comerciale de vânzare-cumpărare în zona
europeană.
Analog acestor reguli, în SUA şi Canada se aplică uzanţele R.A.F.T.D. – The Revised
American Foreign Trade Definitions – Definiţiile Revizuite de Comerţ Exterior American.
REZUMAT
Izvoarele dreptului comerţului internaţional reprezintă totalitatea actelor cu caracter normativ şi nenormativ
care cuprind reguli de drept cu privire la raporturile cu caracter comercial şi internaţional stabilite între
subiecţii comerţului internaţional.
38
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
39
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale
internaţionale;
2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale;
3. Forma contractului comercial internaţional;
4. Proba contractelor comerciale internaţionale;
5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale.
40
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 476.
14
Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие.
15
41
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
42
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
5. După criteriul duratei pentru care se încheie, contracele pot fi pe termen scurt
(până la 1 an), pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani).
Pornind de la specificul contractelor pe termen mediu şi lung, acestea prezintă anumite
particularităţi sub aspectul regimului lor juridic. Astfel, luând în considerare că în
momentul încheierii lor nu pot fi întotdeauna determinate cu precizie toate drepturile şi
obligaţiile părţilor pentru diferite etape ulterioare ale executării, contractele de lungă şi
medie durată sunt uneori consemnate într-un contract-cadru, cu conţinut generic, care apoi
sunt completate cu prevederi specifice, pentru fiecare etapă de executare în parte, prin
contracte complementare.
6. După criteriul obiectului obligaţiilor pe care le generează, întâlnim contracte ce dau
naştere la obligaţii de a da (ex: contractul de vânzare-cumpărare), contracte ce dau
naştere la obligaţii de a face (ex: contractul de antrepriză, contractul de transport) şi
contracte care generează obligaţia de a nu face (ex: contractul de colaborare exclusivă).
7. După criteriul modului în care se exprimă voinţa părţilor, cunoaştem contracte
negociate, contracte de adeziune, contracte forţate şi contracte autorizate.
Contractele negociate sunt acele contracte, a căror clauze sunt formulate de către
ambele părţi contractante, de regulă în urma unui proces de negociere.
Contractele de adeziune sunt contractele a căror clauze sunt formulate doar de o parte
şi prezentate celeilalte părţi spre semnare, fără posibilitatea de a modifica conţinutul
acestora. Cea din urmă parte are doar două opţiuni: să accepte clauzele contractuale sau să
refuze aderarea la acestea.
Contractele forţate sunt contractele impuse spre încheiere prin forţa legii. Un astfel de
contract poate fi contractul de asigurare.
Contractele autorizate sunt acele contracte, pentru a căror valabilitate este necesară o
aprobare a unei autorităţi terţe, cum ar fi, bunăoară, banca naţională a unui stat.
8. După criteriul obiectului obligaţiilor, sub aspect preponderent economic, întâlnim
contracte de livrare de mărfuri (ex: contractul de vânzare-cumpărare), contracte de
executare de lucrări (ex: contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii-montaj) şi
contracte de prestare de servicii (ex: mandatul, comisionul, depozitul, transportul,
consultingul, asigurarea, unele contracte de servicii bancare).
43
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Contractul comercial internaţional reprezintă acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi participanţi la
comerţul internaţional din state diferite prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de
comerţ internaţional.
Contractele comerciale internaţionale sunt oneroase, sinalagmatice, comutative şi consensuale.
44
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
45
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
b) Dolul, care constă în inducerea intenţionată în eroare a unei persoane, prin mijloace
viclene, pentru a o determina să încheie un contract. Elementele constitutive ale dolului
sunt: elementul subiectiv şi elementul obiectiv. Elementul subiectiv costă în intenţia de a
induce în eroare persoana, pentru a o determina să încheie un contract. Elementul obiectiv
se exteriorizează prin utilizarea diferitelor mijloace viclene pentru realizarea intenţiei de a
induce în eroare. Pentru ca dolul să fie temei de anulare a contractului, este necesar ca
eroarea să fie determinantă pentru încheierea acestuia.
c) Violenţa, care constă în acţiunile de constrângere sau ameninţare a persoanei cu un
rău injust care îi produce o frică ce o determină să încheie contractul, pe care altfel nu l-ar fi
încheiat. Elementul obiectiv al violenţei constă în ameninţarea sau aplicarea unui rău.
Elementul subiectiv al violenţei constă în frica ce rezultă în urma ameninţării sau
constrângerii, care afectează consimţământul.
Violenţa are calitate de viciu de consimţământ doar atunci când aceasta este contrară
legii. În situaţia în care ea corespunde prevederilor legale, cum ar fi cazul ameninţării cu
aplicarea amenzii pentru refuzul de a încheia contractul de asigurare obligatorie, aceasta
nu poate fi invocată pentru solicitarea nulităţii.
d) Leziunea, care constă în prejudiciul material pe care îl suportă una din părţile
contractului din cauza disproporţiei vădite de valoare existente în momentul încheierii
actului între prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia pe care ar urma să o primească în locul
ei. Elementul obiectiv constă în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii.
Elementul subiectiv constă în profitarea de starea de nevoie creată de un concurs de
împrejurări dificile în care se află cealaltă parte.
Pentru ca leziunea să servească temei pentru anularea contractului, este necesar ca
starea de necesitate să fie determinantă pentru încheierea contractului, iar acesta sa fie
încheiat în condiţii nu pur şi simplu nefavorabile, ci extrem de nefavorabile pentru una din
părţi. Mai mult decât atât, disproporţia dintre contraprestaţii trebuie să existe în momentul
încheierii contractului şi nu într-un moment ulterior.
Obiectul contractului comercial internaţional constă din prestaţiile asumate de către
părţi: de a da, de a face sau de a nu face ceva.
46
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Prin condiţii de validitate a unui contract comercial internaţional se înţeleg totalitatea cerinţelor stabilite de
legea aplicabilă contractului sau de părţi pentru ca contractul să existe şi să producă efecte juridice.
Capacitatea reprezintă aptitudinea subiecţilor de a încheia contracte comerciale internaţionale.
Consimţământul este manifestarea de voinţă exteriorizată a persoanei de a încheia un contract.
Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
Obiectul contractului comercial internaţional constă din prestaţiile asumate de către părţi: de a da, de a face
sau de a nu face ceva.
Cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea contractului, fiind acel interes pe care părţile contractului
urmăresc să-l satisfacă.
47
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
48
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Această ierarhie nu determină forţa juridică sau probatorie a actului. Ea determină doar
gradul de restricţie privind aplicarea libertăţii de voinţă a părţilor. Acest gând poate fi
expus în forma următoarelor legităţi:
1. Atunci când legea impune forma autentică a contractului, acesta poate fi încheiat doar
în formă autentică, nu în formă scrisă şi, cu atât mai mult, verbală.
2. Atunci când legea impune forma scrisă a contractului, acesta poate fi încheiat în
formă scrisă sau autentică, dar nu şi verbală.
3. Atunci când legea permite forma verbală a contractului, acesta poate fi încheiat, de
asemenea, şi în formă scrisă sau autentică.
REZUMAT
Forma contractului comercial internaţional poate fi verbală, scrisă sau autentică.
Părţile pot atribui forma scrisă oricărui contract, dacă legea nu cere expres o altă formă
49
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Cele mai frecvent utilizate mijloace de probă în litigiile comerciale internaţionale sunt:
a) înscrisurile;
b) facturile;
c) registrele;
d) documentele electronice;
e) martorii;
f) expertiza.
Înscrisurile constituie cel mai important mijloc de probă, atât al contractelor comerciale
internaţionale, cât şi al diferitor aspecte legate de executarea sau încetarea efectelor
acestora.
În ceea ce ţine de facturi, forţa probantă a acestora este diferită în dependenţă de faptul
dacă acestea au fost sau nu acceptate. Dacă nu a fost acceptată, factura probează doar
împotriva emitentului, pentru toate menţiunile din ea. În situaţia în care a fost acceptată,
factura probează în favoarea emitentului.
Pentru a constitui mijloc de probă privind o obligaţie ce rezultă din contract, factura
trebuie să menţioneze, în cuprinsul ei, numărul contractului la care se referă. În lipsa unei
asemenea menţiuni, partea interesată este obligată să facă dovada suplimentară a legăturii
dintre factură şi contract.
Registrele comerciale, ţinute în modul corespunzător, de asemenea pot servi în calitate
de probă în instanţă.
Înregistrările electronice sunt date informaţionale, care se creează, prelucrează şi
stochează de echipamente electronice, se transmit în reţea şi care se caracterizează prin
faptul că nu implică existenţa unor documente scrise, ci informaţia este stocată pe suporţi
electronici16.
Înscrisul electronic poate servi în calitate de probă doar în situaţia în care este perfectat
sub semnătură electronică.
Asemenea înscrisului electronic, comunicarea prin e-mail are forţă probantă doar
atunci când îi este ataşată o semnătură electronică.
16
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 835.
50
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
În materia comercială internaţională este valabil principiul libertăţii probelor.
Fiecare dintre părţi are sarcina de a dovedi faptele pe care le invocă şi pe care îşi întemeiază pretenţiile.
Cele mai frecvent utilizate mijloace de probă în litigiile comerciale internaţionale sunt înscrisurile, facturile,
registrele, martorii, documentele electronice şi expertiza.
51
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
52
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Cât priveşte efectele nulităţii contractului, aceasta are menirea să restabilească, pe cât
posibil, situaţia juridică a părţilor şi a terţilor existentă la momentul încheierii contractului.
În acest sens, nulitatea are efect retroactiv. Spre exemplu, dacă un contract de vânzare-
cumpărare este declarat nul, atunci părţile sunt obligate să restituie una alteia bunul şi,
respectiv, preţul plătit pentru acest bun.
Pot servi ca excepţie contractele cu executare continuă sau succesivă. Aceste contracte
pot fi desfiinţate doar pentru viitor. Astfel, în cazul rezilierii unui contract de furnizare
lunară a obiectelor de birotică, cumpărătorul nu va fi obligat să restituie toate obiectele
primite lunile anterioare, iar furnizorul nu va fi obligat să restituie plăţile făcute pentru
acele bunuri. În schimb, pentru viitor, acest contract nu va putea servi în calitate de temei
juridic pentru executarea obligaţiilor de furnizare a obiectelor menţionate. În cazul în care
53
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
părţile vor dori să continue relaţiile de furnizare a obiectelor de birotică, acestea vor putea
încheia un contract nou de furnizare, care să respecte condiţiile prescrise de lege şi să nu
contravină interesului public sau particular.
Suplimentar la restabilirea situaţiei existente anterior încheierii contractului declarat
nul, partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin
încheierea acestuia.
REZUMAT
În situaţia în care un contract comercial internaţional nu corespunde condiţiilor de validitate, el este nul.
Nulitatea poate fi absolută sau relativă.
Efectul principal al declarării nulităţii constă în restabilirea situaţiei existente anterior încheierii contractului
nul.
54
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional
prin acordul părţilor;
2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către
organul de jurisdicţie;
3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional;
55
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
17
Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 11-12.
56
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
soluţiona chestiunea, pornind de la statul cu care contractul are cele mai strânse
legături.
Legea competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond
şi efectele contractelor este cunoscută sub denumirea de lex contractus.
Lex contractus poate fi determinată în două moduri: subiectiv, adică prin voinţa
părţilor contractante, şi obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a contractului în
spaţiul unui anumit sistem de drept.
În acest sens, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor
contractuale, dispune, în art. 4, că în lipsa alegerii părţilor, contractul este guvernat de
legea ţării cu care el prezintă legăturile cele mai strânse.
Părţile pot determina legea conflictuală sau legea materială care va reglementa
contractul. Este recomandabilă cea din urmă, deoarece permite evitarea retrimiterii.
În esenţă, retrimiterea are loc atunci când părţile fac trimitere la o lege conflictuală care
ar urma să determine legea materială aplicabilă, însă această lege conflictuală, la rândul
său, stipulează că legea materială urmează a fi determinată de legea conflictuală a altui stat.
În mod obişnuit, determinarea sau alegerea dreptului aplicabil contractului se face prin
însuşi contractul încheiat de către părţi, şi anume printr-o stipulaţie a acestuia, denumită
pactum de lege utenda sau clauza electio juris.
Totodată, părţile sunt libere să introducă în conţinutul propriu-zis al contractului
prevederile normative asupra căruia au convenit. Din momentul introducerii, prevederile
se transformă din normative în convenţionale. Un exemplu frecvent întâlnit este clauza
forţei majore. În majoritatea contractelor, această clauză nu este redactată de către
persoana care perfectează contractul, ci este transpusă din cadrul actelor normative sau,
spre exemplu, din conţinutul Principiilor UNIDROIT.
Părţile contractului sunt în drept să modifice oricând legea aplicabilă. Determinarea,
după încheierea contractului, a legii aplicabile, are efect retroactiv şi se consideră valabilă
din momentul încheierii contractului, fără a aduce atingere validităţii formei contractului
sau drepturilor dobândite de către terţi în legătură cu acest contract.
Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia
părţile contractante pot să aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale
57
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
(lex causae sau lex contractus) sistemul de drept al unui stat. Prin lex contractus, adică
dreptul aplicabil contractului, se înţelege întregul sistem de drept al ţării respectiv, şi nu
doar o anumită lege de drept material.
Lex voluntatis şi lex contractus nu sunt identice. Cu toate că lex contractus poate fi
determinată prin lex voluntatis, prima poate fi determinată şi de către instanţa de judecată,
în cazul în care părţile nu aderă la lex voluntatis.
REZUMAT
De regulă, desemnarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se face de către părţi, prin acordul
lor de voinţă. Totuşi, în situaţia în care acestea nu se pronunţă într-o atare problemă, revine organului de
jurisdicţie competenţa de a soluţiona chestiunea, pornind de la statul cu care contractul are cele mai strânse
legături.
Legea competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi efectele contractelor
este cunoscută sub denumirea de lex contractus.
Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia părţile contractante pot să
aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale (lex causae sau lex contractus) sistemul de
drept al unui stat.
58
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost
aleasă de părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este mai strâns legat. În
consecinţă, legea aplicabilă ar putea să difere de la o cauză la alta în aceeaşi materie, dacă
59
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
60
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Legea aplicabilă contractului se referă, în special, la interpretarea, executarea, consecinţele încălcării, tipurile
de prejudiciu şi evaluarea daunelor, diferitele căi de stingere a obligaţiilor, inclusiv prescripţia şi limitarea
unor acţiuni, precum şi la consecinţele nulităţii contractului comercial internaţional.
Părţile nu pot limita aplicarea normelor imperative din legislaţiile statelor cu care contractul are strânsă
legătură.
Aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi refuzată dacă o astfel de aplicare este evident
incompatibilă cu ordinea publică din statul unde se află instanţa sesizată.
61
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Aspecte terminologice;
2. Acţiuni precontractuale;
3. Oferta de a contracta;
4. Acceptarea ofertei;
5. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional;
6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin
mijloace electronice.
62
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
1. Aspecte terminologice.
Contractul de comerţ internaţional reprezintă una dintre cele mai importante instituţii
juridice ale dreptului comercial internaţional, incluzând orice contract comercial convenit
în raporturile cu străinătatea sau cu pieţele externe.
Potrivit autorilor Costin M.N. şi Deleanu S., contractele de comerţ internaţional sunt
principalele realităţi juridice din arealul comerţului internaţional. Ele nu reprezintă însă un
dat nici în raport cu realităţile economice din acelaşi areal şi nici în raport cu participanţii
la comerţ, ci constituie un rezultat al manifestărilor de voinţă concordante, exteriorizate a
celor participanţi, făcute în scopul stabilirii unor legături juridice între ei care să le
faciliteze afirmarea şi realizarea propriilor interese18.
Procesul de formare a contractelor comerciale internaţionale mai este întâlnit în
doctrina juridică şi sub denumirea de „încheiere a contractelor comerciale internaţionale”.
În timp ce unii autori consideră că noţiunea de „încheiere a contractului” exprimă doar
ultima fază a procesului de formare a contractului, alţii consideră că o asemenea distincţie
nu este necesară, deoarece noţiunea de „încheiere” cuprinde întregul proces care are ca
finalitate naşterea contractului, cele două noţiuni fiind, în esenţă, sinonime19.
Ne vom alia celei din urmă opinii, utilizând termenii de „formare” şi „încheiere” a
contractelor comerciale internaţionale ca fiind noţiuni cu acelaşi sens.
REZUMAT
Formarea contractului comercial internaţional include toate acţiunile întreprinse de către părţi întru naşterea
şi executarea acestuia.
Noţiunile de „formare” şi „încheiere”, privitor la contractele comerciale internaţionale, au sens identic.
2. Acţiuni precontractuale.
Pentru a forma contracte comerciale internaţionale, în condiţii de maximă eficienţă,
comercianţii sunt obligaţi, de legile nescrise ale pieţii, să efectueze anumite operaţiuni
precontractuale.
18
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995, p. 61.
19
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 494.
63
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Negocierea poate avea loc înaintea prezentării de ofertă, după prezentarea ofertei sau chiar ulterior
acceptării ofertei.
Negocierea nu obligă părţile la încheierea contractului. Partea care negociază cu rea-credinţă, precum şi
partea care răspândeşte sau utilizează nu la destinaţie informaţia confidenţială obţinută în timpul
negocierilor, poate fi obligată să despăgubească partea prejudiciată.
64
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
3. Oferta de a contracta.
Oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane,
care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa
ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.
Cerinţele de validitate faţă de ofertă sunt:
a) Oferta trebuie să fie fermă, adică să fie dată în stare de angajament juridic. În acest
sens, o propunere pentru încheierea unui contract constituie o ofertă dacă este suficient de
clară şi dacă indică intenţia ofertantului de a fi ţinut de aceasta în cazul acceptării. O
asemenea intenţie, fiind rareori declarată expres, trebuie dedusă din circumstanţele
fiecărui caz analizat în mod individual.
În caz contrar, oferta este fără angajament, numită şi ofertă publicitară sau prospectivă,
constituind doar o invitaţie la viitoare negocieri.
Oferta fermă, mai ales sub forma comenzii ferme, este adresată, în principiu, unei
persoane determinate. Oferta fără angajament se adresează, de regulă, unor persoane
nedeterminate, dar poate fi adresată şi uneia sau mai multor persoane determinate.
Cu cât mai detaliată este propunerea, cu atât mai mari sunt şansele ei de a fi considerată
şi recunoscută ca ofertă.
b) Oferta trebuie să fie precisă şi completă. În acest sens, oferta trebuie să cuprindă
toate elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel încât contractul să
fie încheiat prin simpla acceptare a ei.
c) Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci când este făcută cu
rezerve, fie expuse expres de autorul ei, fie care rezultă din natura contractului.
d) Oferta trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate;
propunerea adresată publicului, în legislaţia a majoritatea statelor, constituie o ofertă fără
angajament.
Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în formă scrisă sau prin acţiuni
ce exprimă intenţia de a încheia un contract. Asemenea acţiuni pot cuprinde publicarea
unui anunţ în ziar, plasarea unei propuneri pe un site internet etc.
Este considerată caducă oferta care nu mai produce efecte juridice.
65
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele
esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.
Oferta trebuie să fie fermă, precisă şi completă, univocă, adresată uneia sau mai multor persoane determinate.
4. Acceptarea ofertei.
Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a
încheia un contract în condiţiile ofertei care i-a fost adresată.
Forma acceptării poate fi expresă (scrisă, verbală sau print gesturi) sau tacită. Tăcerea
şi inacţiunea nu echivalează cu acceptarea, doar dacă din lege, din practica stabilită între
părţi sau din uzanţe nu reiese altfel.
Condiţiile pe care trebuie să le întrunească acceptarea sunt:
a) Acceptarea trebuie să fie conformă ofertei. În acest sens, orice modificare, limitare
ori condiţionare a ofertei va fi considerată nu ca o acceptare, ci ca o nouă ofertă, care va
face caducă oferta iniţială.
b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică.
66
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
20
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995, p. 82.
67
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile
ofertei care i-a fost adresată.
Acceptarea poate fi tacită sau expresă.
Acceptarea trebuie să fie conformă ofertei, neîndoielnică, să parvină de la justa persoană şi să fie făcută
înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată.
După regulile generale, acceptarea tardivă a ofertei echivalează cu o nouă ofertă.
68
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
69
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voinţă al
părţilor.
Determinarea locului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele
considerente:
Este un criteriu pentru determinarea legii aplicabile contractului comercial
internaţional.
Contribuie la determinarea uzanţelor aplicabile contractului comercial
internaţional.
Este un criteriu de determinare a competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti
în litigiile survenite.
Determinarea locului încheierii contractului se face în corelaţie cu sistemul de stabilire
a momentului încheierii lui.
În acest sens, locul încheierii contractului între prezenţi este locul unde se află părţile.
În cazul contractului încheiat prin telefon se consideră că locul încheierii este acela unde se
află ofertantul.
În cazul contractelor încheiate între absenţi, în sistemul recepţiei acceptării şi cel al
informării, contractul se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în
contract nu este indicat un alt loc. Pe de altă parte, potrivit sistemului emisiunii şi cel al
expedierii acceptării, contractul se consideră încheiat la locul aflării domiciliului sau
sediului acceptantului.
Descrierea comparativă a modalităţilor de determinare a momentului şi locului
încheierii contractului poate fi redată în formă de tabel.
Tabelul 2
70
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Se consideră moment al încheierii contractului acel moment în care se întâlnesc oferta şi acceptarea, fiind
astfel format acordul de voinţă.
În legislaţiile diferitelor ţări s-au conturat patru sisteme de determinare a momentului încheierii contractului
între absenţi: sistemul emisiunii acceptării, sistemul expedierii acceptării, sistemul recepţiei acceptării şi
sistemul informării.
În cazul contractelor încheiate între absenţi, în sistemul recepţiei acceptării şi cel al informării, contractul se
consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în contract nu este indicat un alt loc. Pe de altă
parte, potrivit sistemului emisiunii şi cel al expedierii acceptării, contractul se consideră încheiat la locul
aflării domiciliului sau sediului acceptantului.
71
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
72
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Comerţul electronic reprezintă activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice de vânzare a
bunurilor, executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectuată cu utilizarea comunicărilor electronice
şi/sau a contractelor electronice.
Contractul electronic reprezintă totalitatea documentelor electronice ce constituie contractul de drept civil,
73
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui
bunurile, lucrările sau serviciile.
Părţile contractului electronic sunt agentul comerţului electronic, pe de o parte, şi cumpărătorul sau
beneficiarul, pe de altă parte.
Obiecte ale contractului electronic pot fi bunurile, lucrările şi serviciile.
Momentul încheierii contractului electronic se consideră momentul primirii de către ofertant a acceptării
expediate de către destinatar, dacă contractul electronic nu prevede altfel.
Locul încheierii se consideră locul unde se află agentul comerţului electronic, ofertant, dacă contractul nu
prevede altfel.
74
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Clauzele esenţiale şi accesorii;
2. Clauzele exprese şi clauzele implicite;
3. Clauzele contractuale standard (clauzele-tip);
4. Clauza de arbitraj (convenţia de arbitraj);
5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile:
5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii
5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului
5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări
6. Clauza penală.
75
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
76
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Clauzele esenţiale sunt acele prevederi, a căror existenţă este obligatorie şi determinantă pentru
oricare contract şi de a căror prezenţă în contract depinde însăşi valabilitatea lui.
Clauzele accesorii nu sunt absolut indispensabile pentru ca contractul să fie valabil. Este la discreţia
părţilor să le includă în contract sau să le omită.
77
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
78
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres în cadrul acestuia, dar şi la tot
ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.
79
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
b) clauzele standard sunt redate, de regulă, într-o formă completă şi clară, fiind
rezultatul efortului şi muncii unor specialişti în materie şi, de aceea, sunt de natură a
reduce riscul unor omisiuni esenţiale sau al unor formulări inadecvate şi, implicit, al
apariţiei unor litigii ulterioare între părţi privind interpretarea şi aplicarea acestor clauze;
c) fiind, de regulă, tipărite, documentele conţinând clauze standard pot fi utilizate ca
atare într-un număr nelimitat de contracte, asigurând, în felul acesta, o uniformizare a
practicii contractuale internaţionale şi, prin aceasta, a înuşi dreptului comerţului
internaţional.
REZUMAT
Clauzele standard reprezintă acele prevederi care sunt pregătite în avans pentru uzul general şi repetat de
către o parte şi care sunt folosite de fapt fără negociere cu cealaltă parte.
Nici o prevedere conţinută într-o clauză standard, care este de aşa natură încât cealaltă parte nu s-ar fi
aşteptat în mod rezonabil la aceasta, nu este valabilă decât dacă a fost acceptată în mod expres de acea parte.
În caz de conflict între o clauză standard şi o clauză care nu este standard, ultima prevalează.
80
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
atât de expertiză, care se finalizează doar prin emiterea unui raport, cât şi de conciliere sau
tranzacţia părţilor, care constituie metode de reglementare amiabilă a litigiului.
Caracterul comercial internaţional rezultă din faptul că litigiile supuse acestui arbitraj
se nasc în legătură cu operaţii de comerţ internaţional, având totdeauna un element de
extraneitate, astfel implicând legătura cu un sistem de drept străin. Deşi, cel mai adesea,
soluţionarea litigiilor decurgând din operaţii de comerţ internaţional se realizează de
arbitraje naţionale, caracterul internaţional al arbitrajului persitsă, fiind determinat de
caracterul „internaţional” al litigiilor marcate de prezenţa unui element străin,
internaţional.
Trăsăturile esenţiale ale convenţiei de arbitraj cuprind:
existenţa, validitatea sau menţinerea în vigoare a convenţiei de arbitraj nu depind de
soarta contractului principal la care această convenţie se referă;
legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită decât legea aplicabilă
contractului principal.
Convenţia de arbitraj, indiferent de forma ei, este ea însăşi un contract comercial
internaţional supus principiului lex voluntatis.
Convenţia de arbitraj trebuie să fie perfectată, obligatoriu, în formă scrisă.
Efectele convenţiei de arbitraj sunt:
a) obligaţia părţilor de a supune arbitrilor soluţionarea litigiilor;
b) contestarea existenţei sau validităţii convenţiei de arbitraj nu împiedică tribunalul
arbitral să continue procedura, să se pronunţe asupra competenţei sale şi, în cazul afirmării
competenţei sale, să se pronunţe asupra fondului litigiului fără a aştepta soarta unei
eventuale acţiuni în anulare în faţa jurisdicţiilor statale competente;
c) incompetenţa jurisdicţiior statale de a soluţiona litigiile vizate de o convenţie de
arbitraj.
În convenţia de arbitraj, părţile urmează să se refere la:
1. litigiile care urmează a fi soluţionate de instanţa de arbitraj;
2. structura instanţei de arbitraj;
3. locul arbitrajului;
4. limba procedurii arbitrale;
81
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
5. dreptul aplicabil.
Recunoaşterea şi executarea hotărârii de arbitraj poate fi refuzată de instanţa de
judecată în cazul în care nu a fost respectată procedura de arbitraj sau în cazul în care
hotărârea contravine ordinii publice sau bunelor moravuri ale statului respectiv.
REZUMAT
Convenţia de arbitraj este un acord al părţilor de a supune arbitrajului toate sau unele litigii care apar sau
care vor apărea îmtre ele în legătură cu relaţiile lor comerciale.
Convenţia de arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma unui acord separat.
Arbitrajul poate fi instituţionalizat sau ad-hoc.
Recunoaşterea şi executarea hotărârii de arbitraj poate fi refuzată de instanţa de judecată în cazul în care nu a
fost respectată procedura de arbitraj sau în cazul în care hotărârea contravine ordinii publice sau bunelor
moravuri ale statului respectiv.
82
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
producerea ricului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă are loc între
momentul încheierii şi cel al finisării executării contractului;
producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre părţi,
adică să se producă din cauză străină. Dacă evenimentul s-a produs din culpa vreuneia
dintre părţi, este exclusă ideea riscului şi intervine răspunderea contractuală a părţii în
culpă;
în cazul în care se produce, riscul are drept consecinţă imposibilitatea executării
contractului sau un prejudiciu pentru una sau chiar pentru ambele părţi contractante.
Clauzele asigurătorii au drept scop:
a) menţinerea valorii contractului;
b) adaptarea contractului la noile condiţii.
Clauzele asigurătorii sunt caracteristice preponderent contractelor pe termen mediu
sau lung, dar pot apărea şi în contractele încheiate pe termen scurt, atunci când
împrejurările o impun.
REZUMAT
Clauzele asigurătorii au menirea de a minimaliza riscurile ce pot surveni pe parcursul executării contractului
comercial internaţional.
Scopul clauzelor asigurătorii poate fi de a menţine valoarea contractului, sau de a adapta contrul la noile
condiţii.
83
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Aceasta constituie etalonul pentru stabilirea cantităţii de monedă de plată necesară pentru
stingerea datoriei.
Moneda de plată, fiind mai puţin stabilă, este cea care indică natura semnelor monetare
în care se emite factura şi se efectuează plata.
Părţile pot conveni, la propria discreţie, asupra oricărei monede de cont şi de plată
pentru a se aplica în contractul lor.
O situaţie generică în acest sens ar suna în felul următor: un vânzător cu sediul în
Republica Moldova vinde unui cumpărător german un bun, al cărui preţ este evaluat în
Euro, pe baza unei parităţi determinate astfel: 1 Euro = 18 lei. La momentul executării
contractului, însă, valoarea monedei Euro s-a diminuat până la 16 lei. În acest caz,
vânzătorul are o pierdere de schimb de 2 lei pentru fiecare Euro.
În scopul de a evita asemenea situaţie, părţile contractante au posibilitatea să se refere
la o paritate fixă, prevăzută în contract: „Preţul este de ... lei. Părţile aleg ca monedă de cont
Euro. La momentul încheierii contractului paritatea dintre Euro şi leu este, potrivit cursului
oficial, stabilit de BNM, de 1 Euro = 18 lei. În cazul în care paritatea 1 Euro = 18 lei va suferi
modificări mai mari de 15%, preţul se va schimba în aceeaşi proporţie.”
Condiţia esenţială pentru ca clauza de consolidare valutară să fie eficientă, ca
modalitate de menţinere a valorii contractului, este ca moneda de calcul, pe cât posibil, să
fie stabilă.
b) Clauza de revizuire a preţului, care poate fi, la rândul său, de două feluri:
clauza de revizuire cu indexare unică: presupune ataşarea sumelor prevăzute în
contracte de produse de primă necesitate, exprimate prin unităţi de măsură (1kw pe oră, 1
tonă de cărbune). În baza clauzei de indexare unică, variaţia de preţuri se calculează
automat, fără intervenţia părţilor ori a instanţei. Pentru a repartiza între părţile
contractante riscurile ce derivă din fluctuaţiile preţurilor, primele au posibilitatea de a
stabili o legătură de unitate de valoare cu unul dintre elementele ce urmează:
1. dolarul SUA (în asemenea caz, există riscul că fiecare parte să-şi vadă moneda
naţională fluctuând în raport cu dolarul, precum şi valoarea dolarului variind în raport cu
aurul);
84
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
2. moneda unei ţări terţe (în asemenea caz, ambele părţi suportă riscul provocat prin
variaţia cursului, atât a monedei fiecăreia din părţile contractante, cât şi a monedei ţării
terţe);
3. aurul monetar (în asemenea caz, există riscul pentru fiecare dintre părţile
contractante de a vedea moneda sa naţională variind în raport cu aurul). Această clauză
mai este cunoscută în doctrină şi sub titlul de „clauza aur”21. Conform clauzei aur, preţul
contractual, exprimat într-o valută care are o paritate oficială în aur la momentul încheierii
contractului, se va modifica în mod corespunzător dacă această paritate va creşte sau va
scade până la data plăţii preţului.
Spre exemplu, părţile pot prevedea că preţul mărfii e stabilit în dolari SUA, indicându-se
în miligrame de aur fin paritatea oficială în aur a unui dolar la data încheierii contractului.
În continuare, părţile stipulează că, dacă până la momentul plăţii acest conţinut în aur al
doarului se va modifica, preţul se va rectifica în mod corespunzător, astfel încât
echivalentul în aur al preţului să rămână neschimbat.
4. moneda creditorului (în asemenea caz, creditorul nu este supus riscului de schimb);
5. moneda debitorului (în asemenea caz, debitorul nu este supus la nici un risc de
schimb; el se află în situaţia în care ar fi încheiat un contract cu vreun resortisant din ţara
sa fără clauză de menţinere a valorii contractului).
clauza de revizuire cu indexare cumulativă.
Clauza dată este binevenită în situaţia în care preţul contractual depinde de valoarea
unei multitudini de elemente, precum: forţa de muncă, materia primă etc; indexarea
cumulativă presupune existenţa unei formule de calcul indicată de părţile contractante.
c) Clauza de opţiune a monedei liberatorii.
În acest caz, părţile care au exprimat preţul contractual în două sau mai multe monede
de plată, având în vedere cursul de schimb dintre aceste monede la data contractării,
prevăd că, la scadenţă, creditorul sau, mai rar, debitorul, are dreptul de a alege în care
anume dintre monedele respective i se va face plata.
21
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 608.
85
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Clauzele de menţinere a valorii contractului includ clauza de consolidare valutară, clauza de revizuire a
preţului, clauza de opţiune a monedei liberatorii şi clauza de opţiune a locului de plată.
22
Sitaru D.A, op. cit., p. 623.
23
Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 129.
86
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Prin această clauză, o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte dreptul ca,
în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de contractare în
condiţii mai favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să obţină adaptarea
acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte (promitentul) nu acceptă,
contractul să se suspende sau să fie reziliat, direct sau în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti.
Clauza ofertei concurente poate fi formulată în modul următor24:
„Dacă, în cursul executării respectivului contract, cumpărătorul îi comunică vânzătorului
despre primirea unei oferte concurente ce emanează de la un furnizor cunoscut şi în ofertă se
conţine un preţ mai mic decât cel din contract, vânzătorul trebuie în termen de ... să se
alinieze la condiţiile ofertei concurente. În caz contrar, cumpărătorul este liber să încheie
contract cu terţul furnizor, iar contractul în cauză încetează să producă efecte juridice după
expirarea termenului sus-menţionat.”
Clauza ofertei concurente poate fi stipulată, mai rar, şi în favoarea vânzătorului. În
aceste cazuri, vânzătorul este în drept să ceară de la cumpărător ca acesta să plătească
preţul pe care primul l-ar putea obţine pentru aceeaşi marfă de la cumpărătorii terţi.
Mecanismul implementării clauzei ofertei concurente implică stabilirea unei proceduri
de notificare conform căreia părţile urmează să-şi comunice în scris, în anumite termene,
existenţa ofertei concurente, hotărârea de a accepta sau nu condiţiile din ofertă, intenţia de
a rezilia sau suspenda contractul. Întrucât clauza ofertei concurente poate duce la încetarea
raporturilor contractuale iniţiale, în practică i-au fost stabilite unele condiţii, precum
stabilirea unui interval de la încheierea contractului în cadrul căruia nu poate fi invocată,
sau a frecvenţei cu care poate fi invocată, precum şi un minim de avantaje pe care trebuie
să le cuprindă oferta eventuală a terţului pentru a negocia adaptarea contractului.
b) Clauza clientului celui mai favorizat.
Prin această clauză, o parte contractantă (promitentul) se obligă ca, în situaţia în care
pe parcursul executării contractului pe termen lung va încheia cu un terţ un contract
similar prin care va acorda acestuia condiţii mai favorabile decât cele prezente în
24
Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 130.
87
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
25
Băieşu A., op. cit., p. 131.
88
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
89
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Cât priveşte mecanismul ajustării contractului la noile împrejurări, părţile sunt obligate,
în primul rând, de a proceda la renegocierea contractului. Procedura renegocierii începe cu
depunerea de către partea îndreptăţită a cererii de ajustare a contractului. Cererea în cauză
trebuie să fie făcută fără întârziere şi să fie motivată.
În rezultatul renegocierii contractului se pot crea situaţii diferite:
părţile izbutesc să găsească soluţiile ajustării contractului la noile împrejurări şi
perfectează modificările respective la contract;
negocierile eşuează din cauza că cealaltă parte neagă existenţa situaţiei de hardship
sau nu răspunde la cererea de ajustare, fie din orice alt motiv.
Instanţa de judecată care constată existenţa unui caz de hardship poate adapta
contractul în vederea restabilirii echilibrului şi echităţii prestaţiilor. Dacă ajustarea
contractului la noie împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi,
partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea lui.
d) Clauza primului refuz (de preemţiune).
Prin această clauză, o parte, numită promitent, se obligă ca, în ipoteza în care decide să
încheie în viitor un anumit contract, să acorde preferinţă celeilalte părţi, numită beneficiar,
în condiţii egale cu cele oferite de terţe persoane aflate într-o situaţie comparabilă, şi numai
dacă beneficiarul refuză să încheie contractul, promitentul poate să-l încheie cu un terţ.
Promisiunea este afactată de o condiţie suspensivă, deoarece promitentul se obligă să
acorde preferinţă beneficiarului numai dacă, în viitor, se decide să încheie acel contract.
Decizia lui trebuie să intervină în termenul convenit de părţi sau, în lipsa acestuia, într-un
termen rezonabil. Această caracteristică a promisiunii pe care o conţine clauza primului
refuz o deosebeşte esenţial de promisiunea unilaterală de a contracta.
Aplicarea clauzei primului refuz presupune, printre altele, convenirea între partenerii la
contractul iniţial a unei proceduri de comunicare a intenţiei de a contracta o nouă
operaţiune, a deciziei beneficiarului clauzei de a accepta sau nu oferta de contractare, ca şi
a criteriilor de comparare a condiţiilor negociate cu un terţ.
În cazul în care, ignorând clauza primului refuz, ofertantul ar contracta operaţia
comercială nouă cu un terţ, beneficiarul clauzei care nu a fost consultat are dreptul la
despăgubiri egale cu venitul ratat din cauza neîncheierii cu el a noului contract.
90
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
26
Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 124.
27
Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 136.
91
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări includ clauza ofertei concurente, clauza clientului
celui mai favorizat, clauza „hardship”, clauza primului refuz şi clauza de forţă majoră.
6. Clauza penală.
În contractele comerciale internaţionale, părţile sunt libere să convină asupra mărimii
despăgubirilor datorate de debitorul care nu şi-a onorat obligaţiile contractuale faţă de
creditor. În cazul în care părţile stipulează o clauză contractuală sau încheie un acord
suplimentar ulterior perfectării contractului, dar înainte ca prejudiciul să se fi produs, prin
care se determină anticipat cuantumul acestor prejudicii, este vorba de clauza penală.
Obiectul clauzei penale îl constituie, de regulă, o sumă de bani, determinată sau
determinabilă, numită penalitate. Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub
92
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii
neexecutate.
Forma clauzei penale trebuie întotdeauna să fie scrisă.
Fucţiile clauzei penale sunt de garanţie, de evaluare, de compensare, de sancţionare şi
de stimulare.
Principalele caractere ale clauzei penale includ:
caracterul accesoriu, astfel încât validitatea obligaţiei principale constituie o
condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale;
parvine doar atunci când neexecutarea poate fi imputabilă vinei debitorului;
are forţă obligatorie între părţile contractului;
Tipurile de clauze penale sunt:
a) clauza penală inclusivă: creditorul poate pretinde repararea prejudiciului în
partea neacoperită prin clauza penală;
b) clauza penală alternativă: creditorul poate pretinde sau despăgubiri, sau
penalitate;
c) clauza penală punitivă : creditorul poate pretinde repararea prejudiciului peste
penalitate;
d) clauza penală exclusivă: creditorul poate pretinde doar penalitatea.
În cazuri excepţionale, luându-se în consideraţie toate împrejurările, instanţa de
judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari.
REZUMAT
În cazul în care părţile stipulează o clauză contractuală sau încheie un acord suplimentar ulterior perfectării
contractului, dar înainte ca prejudiciul să se fi produs, prin care se determină anticipat cuantumul acestor
prejudicii, este vorba de clauza penală.
Forma clauzei penale trebuie întotdeauna să fie scrisă.
Clauza penală poate fi inclusivă, alternativă, punitivă şi exclusivă.
93
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional;
2. Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi;
3. Interpretarea contractului comercial internaţional;
4. Executarea contractului comercial internaţional;
5. Modificarea contractului comercial internaţional;
6. Încetarea contractului comercial internaţional;
94
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Principiul forţei obligatorii semnifică obligaţia părţilor unui contract comercial internaţional de a-şi onora
obligaţiile asumate, fără posibilitatea de a denunţa unilateral, în mod arbitrar, acest contract.
95
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Promitentul, la rândul său, este partea care îşi asumă obligaţii în favoarea
beneficiarului.
Beneficiarul este partea care urmează să profite de obligaţiile indicate de stipulant
promitentului.
Suplimentar la condiţiile generale de validitate, contractul comercial internaţional în
folosul unui terţ trebuie să corespundă şi unor condiţii specifice:
voinţa de a stipula în favoarea unei terţe persoane trebuie să fie certă şi
neîndoielnică;
persoana beneficiarului trebuie să fie determinată sau, cel puţin, determinabilă.
Beneficiarul este oricând în drept să renunţe la un drept care i-a fost conferit.
Revocarea sau modificarea stipulaţiei poate fi făcută numai de stipulantul însuşi.
Succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revocare sau de modificare a
stipulaţiei. Revocarea sau modificarea drepturilor conferite beneficiarului pot fi făcute doar
atâta timp cât beneficiarul nu le-a acceptat sau nu a acţionat în baza acestora în mod
rezonabil.
În cazul în care promitentul nu-şi execută obligaţiile faţă de beneficiar, stipulantul este
îndreptăţit la următoarele:
să acţioneze în justiţie promitentul pentru a fi obligat să execute prestaţia pe care o
datorează beneficiarului;
să invoce excepţia de neexecutare a contractului;
să efectueze rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
să pretindă despăgubiri, în măsura în care va dovedi producerea în patrimoniul
propriu a unui prejudiciu datorat neexecutării de către promitent a obligaţiei către
beneficiar.
Beneficiarul nu suportă eventuala insolvabilitate a stipulantului, deoarece dreptul nu
face parte din patrimoniul stipulantului.
Dacă beneficiarul decedează înainte de a fi acceptat dreptul, acesta se transmite
moştenitorilor săi, deoarece dreptul făcea parte din patrimoniul său.
Din contractul încheiat în folosul terţului, între acesta şi promitent se naşte un raport
obligaţional. Terţul beneficiar are calitatea de creditor, iar promitentul are calitatea de
96
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
debitor. Prin urmare, în realizarea dreptului său, el se poate folosi de toate mijloacele
juridice pe care le are orice creditor.
Contractul în folosul unui terţ nu creează, prin el însuşi, raporturi între stipulant şi
beneficiar, scopurile urmărite de stipulant fiind exterioare contractului.
REZUMAT
Contractul comercial internaţional nu poate produce efecte decât între părţile contractului.
Excepţie de la regula menţionată constituie contractul în folosul terţei persoane.
În raporturile în care participă şi persoana terţă, părţile sunt numite stipulant, promitent şi beneficiar.
97
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Interpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se determină conţinutul exact al
contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor contractuale, prin cercetarea manifestării de
voinţă a părţilor.
98
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
99
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
100
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
în cazul în care plata se face prin acreditiv documentar, obligaţia de a-l deschide
într-un anumit termen se consideră îndeplinită, de regulă, la data înscrisă ca atare pe
acreditiv de către banca emitentă.
REZUMAT
Orice obligaţie pură şi simplă, adică neafectată de un termen sau o condiţie, trebuie executată la momentul
naşterii raportului juridic obligaţional.
Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzii datorate şi, la sfârşit, asupra debitului
principal.
101
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Modificările produc efecte, de regulă, pentru viitor. Însă, nu este exclus ca, în unele
situaţii, modificarea să aibă şi putere retroactivă.
În contractele cu executare succesivă, conform regulii generale, părţile nu sunt în drept
să ceară restituirea prestaţiilor deja executate.
Cât priveşte contractele cu executare instantanee, retroactivitatea efectelor modificării
contractului depinde de faptul dacă contractul a fost sau nu executat. Astfel, nu poate fi
modificat un contract cu executare instantanee care a fost deja executat. Aceasta reiese din
faptul că, în acest caz, contractul, asemenea obligaţiilor ce rezultă din el, încetează prin
executare. Din aceste considerente, nu se poate modifica ceea ce nu mai există.
De regulă, modificarea contractelor comerciale internaţionale se realizează prin noi
acorduri adiţionale semnate de părţi sau prin corespondenţă. Semnarea acestor
instrumente juridice trebuie făcută de acele persoane care au competenţa să încheie
contractele respective. Cu alte cuvinte, un contract care este supus aprobării organului
colegial din societate nu poate fi modificat fără aprobarea acestuia.
REZUMAT
Modificarea contractului comercial internaţional poate fi legală sau convenţională.
Modificările produc efecte, de regulă, pentru viitor. Însă, nu este exclus ca, în unele situaţii, modificarea să
aibă şi putere retroactivă.
De regulă, modificarea contractelor comerciale internaţionale se realizează prin noi acorduri adiţionale
semnate de părţi sau prin corespondenţă.
102
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
În acţiunile de comerţ internaţional, rezoluţiunea este mult mai rar întâlnită decât
rezilierea, din considerentul că majoritatea contractelor comerciale internaţionale sunt pe
termen mediu sau lung şi, în acest mod, se execută prin prestaţii succesive.
În genere, în raporturile civile, rezoluţiunea, spre deosebire de reziliere, figurează mai
mult ca o sancţiune faţă de partea contractului care, cu rea-credinţă se abate de la
executarea obligaţiilor asumate prin contract. Spre exemplu, dacă o parte a primit bunul
dar încă nu a achitat pentru dânsul, rezoluţiunea va avea ca efect obligarea acestuia de a
restitui bunul primit în posesiune.
Rezoluţiunea şi rezilierea pot avea loc în două moduri: legal şi convenţional.
Legea reglementează unele situaţii în care un contract cu executare succesivă poate fi
reziliat printr-o manifestare unilaterală de voinţă, fără existenţa unei neexecutări a
contractului:
în materia contractului de locaţiune, rezilierea contractului în care nu este indicat un
termen poate avea loc la cererea oricărei părţi;
în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii, beneficiarul este în
drept să rezilieze contractul oricând, până la realizarea completă a lucrării sau a prestaţiei;
în materia contractului de transport, pasagerul este în drept să rezilieze contractul
în orice moment;
în materia contractului de mandat, părţile sunt în drept să rezilieze unilateral
mandatul în orice moment;
în materia contractului de comision, comitentul este în drept să rezilieze contractul
în orice moment;
în materia contractului de franchising, dacă durata nu este determinată sau
depăşeşte 10 ani, oricare din părţi are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui
termen de preaviz de un an;
în materia contractului de intermediere, oricare din părţi este în drept să rezilieze
contractul încheiat pe termen nedeterminat;
în materia contractului de cont curent bancar, contractul încheiat pe un termen
nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de titularul contului, cu condiţia unui
preaviz;
103
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
104
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Contractul comercial internaţional încetează să producă efecte în urma rezoluţiunii şi rezilierii.
Rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea cu caracter retroactiv a contractului cu executare instantanee şi
repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui.
Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte numai pe viitor.
Rezoluţiunea şi rezilierea pot avea loc în două moduri: legal şi convenţional.
105
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional;
2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale;
3. Rezoluţinea;
4. Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor;
5. Daunele-interese.
106
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
107
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
încălcări mai grave. Acest sistem se bazează pe deosebirea dintre „încălcarea esenţială”
(essential breach) şi încălcarea neesenţială.
Încălcarea esenţială conţine două elemente de bază:
1. Prejudicierea substanţială a creditorului. Pentru ca încălcarea să fie considerată
„esenţială” este necesar ca ea să afecteze conţinutul esenţial al contractului. Aceste
circumstanţe trebuie să ducă la faptul că partea lezată să nu mai aibă nici un interes faţă de
executare, întrucât încălcarea diminuează substanţial valoarea contractului.
2. Previzibilitatea prejudiciului. În acest sens, prejudiciul trebuie să fie previzibil
pentru partea care a comis încălcarea sau pentru orice persoană rezonabilă plasată în
aceeaşi situaţie.
La rândul lor, Principiile UNIDROIT, în art. 7.1.1, definesc neexecutarea obligaţiilor din
contractele comerciale internaţionale ca fiind încălcarea din partea unei părţi a oricăreia
dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu
întârziere.
REZUMAT
În dreptul francez, noţiunea de neexecutare a contractului, în sens larg, desemnează faptul de a nu onora, în
orice mod, o obligaţie născută din contract.
În common law, neexecutarea contractului este definită ca fiind situaţia când o parte, fără a beneficia de o
exonerare legitimă, nu este în stare sau refuză să execute ceea ce datorează în baza unui contract, execută
defectuos sau se lipseşte pe sine însăşi de capacitatea de a executa.
În Convenţia de la Viena, exercitarea drepturilor părţilor în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale de
către contractant este legată de o noţiune de bază – „încălcarea contractului”.
Principiile UNIDROIT, în art. 7.1.1, definesc neexecutarea obligaţiilor din contractele comerciale
internaţionale ca fiind încălcarea din partea unei părţi a oricăreia dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv
executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere.
108
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
În legislaţia franceză, dreptul la executarea în natură a obligaţiilor contractuale constituie efectul direct al
principiului forţei obligatorii a contractului.
În common law, în cazul încălcării obligaţiei de către cocontractant, partea prejudiciată poate cere instanţei
de judecată fie să oblige partea la executarea silită în natură, fie la aplicarea interdicţiei.
Art. 7.2.2 al Principiilor UNIDROIT acordă creditorului unei obligaţii, alta decât plata unei sume de bani,
dreptul de a cere executarea în natură, inclusiv corectarea unei executări defectuoase.
109
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
3. Rezoluţinea.
Rezoluţiunea reprezintă încetarea contractului cu restabilirea situaţiei existente
între părţi înainte de încheierea acestuia.
Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, pentru exercitarea rezoluţiunii, trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
1. Una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale.
Nu orice neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului. Pentru
rezoluţiune, neexecutarea trebuie să fie esenţială. Cu referire la contractele
sinalagmatice, legea precizează că atunci când neexecutarea obligaţiei se limitează la o
parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are
nici un interes în executarea parţială a prestaţiei. Dacă, însă, executarea parţială prezintă
interes pentru creditor, el poate s-o accepte, iar în ce priveşte partea neexecutată, el are
dreptul de opţiune: fie să ceară executarea silită a părţii neexecutate, fie să rezoluţioneze
parţial contractul.
Potrivit legislaţiei naţionale, criteriile în baza cărora se determină dacă neexecutarea
este esenţială sunt următoarele:
a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce se aştepta de la executarea
contractului;
b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;
c) neexecutarea este intenţionată sau din culă gravă;
d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în
viitor a contractului.
2. Neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.
În ceea ce priveşte particularităţile rezoluţiunii contractelor sinalagmatice, Codul Civil
al Republicii Moldova, în art. 709 al. (1), prevede că dacă una din părţi nu execută sau
execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă, decurgând dintr-un contract
sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe
care l-a stabiit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul
trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii.
110
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Art. 710 din Codul Civil al Republicii Moldova enumeră cazurile în care nu este necesară
stabilirea unui termen de graţie sau somaţie: a. debitorul a respins în mod cert şi definitiv
executarea; b. încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit
termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru
prestaţie de executarea ei în termen; c. datorită unor împrejurări speciale, luându-se în
considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată etc.
Creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă dacă
este evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza.
Notificarea debitorului cu privire la rezoluţiunea contractului trebuie făcută fără
întârziere. Dacă prestaţia este oferită cu întârziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor
contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un
termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre executarea
necorespunzătoare.
REZUMAT
Rezoluţiunea reprezintă încetarea contractului cu restabilirea situaţiei existente între părţi înainte de
încheierea acestuia.
Pentru exercitarea rezoluţiunii, este necesar ca una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale şi ca
neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia
111
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
În cazul în care debitorul nu execută obligaţia sa, creditorul este îndreptăţit fie să refuze executarea propriei
sale obligaţii, atâta timp cât debitorul nu o execută pe a sa, fie să reducă proporţional obligaţia sa corelativă.
5. Daunele-interese.
Legislaţia Republicii Moldova consacră regula potrivit căreia în cazul în care nu execută
obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat
astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
În dreptul francez, regula generală privind daunele-interese dispune că debitorul care a
cauzat, prin neexecutarea contractului, un prejudiciu cocontractantului său, este ţinut să-i
repare pierderile suportate şi beneficiile de care acesta a fost lipsit. Daunele-interese pot
fie să înlocuiască cu titlu principal prestaţia neexecutată, fie să completeze alte sancţiuni:
rezoluţiunea, excepţia de neexecutare, executarea silită în natură.
În common law, acordarea daunelor-interese este remediul obişnuit în cazul încălcării
contractului.
Convenţia de la Viena şi Principiile UNIDROIT stabilesc ca principiu general faptul că
creditorul trebuie să fie pus, pe cât este posibil, în situaţia în care el s-ar fi aflat dacă
contractul ar fi fost executat în modul cuvenit. Această condiţie presupune că creditorul are
dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suportat din cauza neexecutării.
Acest prejudiciu cuprinde pierderea pe care a suferit-o şi beneficiul de care a fost lipsit.
112
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
113
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
REZUMAT
Pentru aplicarea sancţiunii sub formă de daune-interese, este necesară prezenţa neexecutării obligaţiilor
contractuale, existenţa prejudiciului şi legătura de cauzalitate între neexecutarea contractului şi prejudiciu.
114
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
PARTEA SPECIALĂ
115
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare
internaţională;
2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri;
3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională;
4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri:
4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă
4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie
116
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
28
Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 63.
117
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi, care îşi au sediul în state diferite:
- când aceste state sunt contractante, sau
- când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat
contractant”.
Prin urmare, singurul criteriu care determină caracterul internaţional al contractului îl
constituie stabilimentul părţilor în state diferite.
În Republica Moldova, contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de Codul Civil
şi de Legea vânzării de mărfuri nr. 134-XIII din 3 iunie 1994.
Potrivit art. 11 din Convenţia de la Viena, „Contractul de vânzare nu trebuie să fie
încheiat nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă. El poate fi
probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori”.
Obiectul material al contractului îl constituie bunurile, de regulă mobile, care urmează a
fi transmise cumpărătorului în schimbul achitării preţului.
DREPTURI OBLIGAŢII
VÂNZĂTOR - să încaseze preţul - să predea mărfurile;
bunului; - să respecte termenele
- să fie despăgubit în prevăzute în contract;
situaţia în care, din culpa - să transfere
debitorului, este nevoit să proprietatea acestora;
depoziteze bunurile o - să remită documentele
perioadă mai îndelungată referitoare la marfă, dacă
decât cea prevăzută în este cazul;
contract. - să se asigure de faptul că
marfa predată corespunde
118
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
stipulaţiilor contractuale;
- să predea mărfurile
libere de orice drept sau
pretenţie a unui terţ.
CUMPĂRĂTOR - să ceară livrarea şi - să primească şi să preia
transmiterea dreptului de mărfurile în termenul
proprietate asupra mărfii stabilit în contract;
cumpărate. - să examineze mărfurile
într-un termen cât se
poate de scurt;
- să plătească preţul.
119
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
120
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
a) sunt adecvate folosinţei cărora servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;
b) sunt adecvate oricărei folosinţe speciale, care a fost adusă expres sau tacit la
cunoştinţa vânzătorului la momentul încheierii contractului, în afară de cazul în care
rezultă din împrejurări că cumpărătorul le-a lăsat la competenţa ori aprecierea
vânzătorului, sau că era rezonabil din partea lui s-o facă;
c) posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca
eşantion sau model;
d) sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip
sau, în lipsa unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja.
În toate cazurile menţionate, vânzătorul nu este răspunzător pentru o lipsă de
conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora în momentul
încheierii contractului.
Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există la momentul
transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă acest defect apare ulterior.
Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile într-un termen cât se poate de scurt,
ţinând seama de împrejurări, iar dacă contractul implică transportul mărfurilor, examenul
poate fi amânat până la sosirea lor la destinaţie.
Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă
nu o denunţă vânzătorului într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a
constatat sau ar fi trebuit să-l constate şi în cel mult doi ani de la data când mărfurile i-au
fost efectiv predate, cu excepţia cazului când acest termen ar fi incompatibil cu durata unei
garanţii contractuale.
Preţul constituie suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească
vânzătorului, în schimbul bunului cumpărat.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1980, dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca
preţul mărfurilor vândute să fi fost determinat în contract în mod expres sau implicit, sau
printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se consideră, cu excepţia indicaţiei
contrare, că părţile s-au referit la preţul practicat în mod obişnuit la momentul încheierii
contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi mărfuri vândute în
împrejurări comparabile.
121
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
122
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
123
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
124
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
125
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
29
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 212.
126
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
127
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului internaţional de asigurare;
2. Efectele contractului de asigurare;
3. Contractul de asigurări mutuale;
4. Contractul de reasigurare.
128
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
129
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
DREPTURI OBLIGAŢII
Înaintea După Înaintea După
survenirii survenirea survenirii survenirea
evenimentului evenimentului evenimentului evenimentului
asigurat asigurat asigurat asigurat
130
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
131
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
constatarea cazului
asigurat produs şi a
pagubei rezultate;
- furnizarea de date
şi acte referitoare la
evenimentul
asigurat.
132
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
- avarierea unei alte nave sau obiecte fixe, în măsura în care nu a fost inclusă în
asigurarea CASCO, ori a încărcăturii aflate pe acestea ca urmare a coliziunii;
- avarierea unei alte nave sau a obiectelor fixe prin coliziune (în lanţ), fără contact
direct;
- cheltuielile legate de ridicarea navei scufundate într-un loc ce pune în pericol
navigaţia;
- răspunderi pentru pierderea vieţii, rănirea sau îmbolnăvirea persoanelor aflate la
bordul navei etc.
Indemnizaţia acoperă:
- pagubele provocate din culpa sau neglijenţa cărăuşului în legătură cu mărfurile
transportate;
- devierea nepermisă a navei;
- amenzi şi penalizări stabilite de autorităţi sau taxe vamale privind transportul
mărfurilor;
- contrabandă, încălcarea regulilor de navigaţie sau orice neglijenţă sau greşeală a
echipajului pentru care ar putea fi răspunzător armatorul în calitate de comitent;
- contribuţia la avaria comună, dacă este depăşită valoarea asigurată în poliţa CASCO.
Asigurările mutuale se realizează prin intermediul cluburilor de armatori, în cadrul
cărora aceştia participă la acoperirea tuturor pagubelor proporţional cu flota proprie
înscrisă în club, plătind, de regulă, cotizaţii variabile în avans pentru acoperirea daunelor
obişnuite şi cotizaţii suplimentare pentru acoperirea daunelor excepţionale şi doar cu titlu
excepţional – cotizaţii fixe, raportate la fiecare tonă înregistrată pe categorii de nave.
4. Contractul de reasigurare.
Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi: compania cedentă şi
reasigurător, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o
anumită parte a riscurilor, sau întregul risc, conform condiţiilor stabilite în acord, în
schimbul plăţii de către compania cedentă reasigurătorului a unei anumite sume, denumită
primă de asigurare, care reprezintă o cotă din prima originară de asigurare.
133
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Contractul de reasigurare reprezintă un acord între două companii dintre care una
acceptă să cedeze, iar alta acceptă să preia o afacere de reasigurare în conformitate cu
prevederile stipulate în contract.
Părţile în contractul de reasigurare sunt compania cedentă şi reasigurătorul.
Compania cedentă este asigurător în contractul de asigurare iniţial, care acceptă riscul
de la asiguratul său şi cedează o parte din acest risc unei alte companii de asigurare sau
reasigurare.
Reasigurătorul este cel care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. El poate fi
o companie de asigurări sau o companie specializată de reasigurări.
În esenţă, diferenţa dintre reasigurare şi asigurare directă constă în următoarele:
a) Părţile. Un asigurător direct poate încheia un contract de asigurare cu o persoană
fizică sau juridică în calitate de asigurat. Un contract de reasigurare poate fi încheiat numai
între companii de asigurare şi reasigurare.
b) Obiectul. Acesta poate fi o proprietate, o persoană sau un profit expuse pierderilor
sau avariilor pe care le poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi
sau de agenţii ori funcţionarii săi, pe când reasigurătorul este indirect interesat în
pierderile suportate de asiguratul originar, el compensând parţial sumele plătite de
reasiguratul său.
c) Forma. Contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce
contractul de reasigurare îmbracă forme diferite, în funcţie de tipul reasigurării, rareori
apărând în forma unei poliţe de asigurare.
d) Teritorialitatea. Majoritatea asigurărilor directe, cu excepţia celor maritime şi
aeriene, sunt, în principal, interne, în timp ce reasigurarea este prin natura sa o activitate
internaţională.
134
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Noţiuni generale privind contractul internaţional de transport de mărfuri;
2. Contractul internaţional de transport maritim;
3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri;
4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri;
5. Contractul internaţional auto de mărfuri;
6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri;
7. Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri.
135
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
30
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 243.
136
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
137
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
138
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
rută fiind permise numai în cazuri de necesitate, în caz de pericol pentru navă sau pentru
încărcătură, pentru viaţa celor de pe bord sau pentru salvarea altor vieţi umane.
Atunci când locul de încărcare şi cel de descărcare a navei se află pe teritorii
statale diferite, contractul de navlosire charter-party are caracter internaţional. În
asemenea situaţii, părţile contractante au libertatea să desemneze de comun acord legea
aplicabilă contractului. Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, practica judiciară relevă trei
soluţii în ce priveşte determinarea legii incidente şi anume:
a) contractul de charter-party este supus legii locului încheierii contractului, care
coincide şi cu legea începutului executării şi uneori chiar cu legea statului pe teritoriul
căruia îşi are sediul una din părţi. Această soluţie este utilizată, de exemplu, în practica
judecătorească franceză, belgiană, portugeză;
b) contractul de charter-party este supus locului de descărcare, ca fiind legat de legea
locului executării principale a contractului. Această soluţie şi-a găsit aplicarea în practica
judecătorească din Brazilia, Chile, Argentina, Grecia;
c) contractul de charter-party este supus legii pavilionului. Această soluţie este
consacrată în art. 2 al Codului italian al navigaţiei din 1942, care prevede că „Contractul de
locaţie, de navlosire, de transport sunt reglementate de legea naţională a navei sau a
aeronavei, cu excepţia cazului când părţile dispun altfel”;
d) contractul de charter-party este supus legii în vigoare la sediul cărăuşului, acesta
fiind partea cu obligaţia caracteristică. Această soluţie este relativ recentă şi pare să câştige
teren, fiind consacrată expres şi în dreptul internaţional privat al mai multor state.
La rândul său, conosamentul este documentul care face dovada unui contract de
transport de mărfuri pe mare şi constată preluarea şi încărcarea mărfurilor de către
cărăuş, precum şi obligaţia acestuia de a livra mărfurile contra prezentării
documentului.
Conosamentul se întocmenşte în mai multe exemplare originale, cu un conţinut absolut
identic, care formează un set sau un joc. Atunci când un exemplar este executat, celelalte
exemplare devin nule şi fără valoare.
Conosamentul se elibirează de comandantul navei care transportă marfa şi îndeplineşte
o funcţie dublă, şi anume:
139
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
140
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
limita răspunderii cărăuşului, dacă părţile au convenit ca aceasta să fie mai mare
decât cea prevăzută în convenţie.
141
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
achitării către navlosant a unei penalităţi de 50% din tariful de transport aferent cantităţii
de marfă nepredată. Dacă navlosantul nu pune nava la încărcare sau refuză marfa, suportă
aceeaşi penalitate.
Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfurilor se efectuează de către navlosant în
contul expeditorului sau destinatarului. Notice-ul se înmânează de către organizaţia de
transport la orice oră din zi şi noapte, iar operaţiile de încărcare şi descărcare se fac zilnic,
fără întrerupere, inclusiv în zilele nelucrătoare.
Cărăuşul răspunde pentru aducerea mărfurilor în bune condiţii până la destinaţie. De
asemenea, el este obligat la o bună stivuire a mărfii şi la încărcarea spaţiilor goale, făcând el
încărcarea sau să-l supravegheze pe expeditor atunci când operaţiile de încărcare sunt
efectuate de către acesta.
Potrivit Convenţiei de la Bratislava, transportatorul răspunde pentru pierderea sau
avarierea mărfurilor primite pentru transport. Cuantumul pagubei se stabileşte după costul
real al mărfurilor, pornindu-se de la pierderile oficial angros de la locul de destinaţie în ziua
predării mărfurilor. Transportatorul este exonerat de răspundere dacă se dovedeşte că
pierderea, avarierea sau scurgerea mărfurilor s-a produs în urma unor situaţii pe care nu
le-a putut evita. De asemenea, el nu va răspunde în situaţia când avarierea mărfurilor este
datorată stării ambalajului al cărui caracter necorespunzător n-a putut fi descoperit cu
ocazia primirii mărfurilor.
Destinatarul este obligat să primească mărfurile transportate, reclamând imediat
transportatorului pierderea parţială sau avarierea acestora. Convenţia de la Bratislava
prevede termenele în care se pot formula reclamaţiile, actele necesare, termenul de
prescripţie al acestor reclamaţii sau acţiuni.
De regulă, răspunderea cărăuşului pentru executarea transportului încetează în
momentul avizării prin notice a destinatarului de sosirea mărfii.
142
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
143
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
144
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
145
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
31
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 264.
146
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
147
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
148
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
zile de la data predării mărfii de către expeditor cărăuşului. Persoana în drept poate
pretinde despăgubirea ce se cuvine pentru marfa pierdută.
Cărăuşul poate înscrie diferite menţiuni pe scrisoarea de trăsură, menţiuni care pot
conduce la refuzul de plată a mărfii de către destinatar sau la reclamaţii faţă de încărcător.
Dacă încasarea mărfii se face prin acreditiv, băncile pot, în cazul unor menţiuni pe
scrisoarea de trăsură, să refuze plata.
Dacă în scrisoarea de trăsură nu s-a făcut nici o remarcă cu privire la calitatea sau
cantitatea mărfii sau ambalajului, există prezumţia că preluarea mărfii de către cărăuş s-a
făcut în stare aparent bună.
149
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
150
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
151
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
152
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
153
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
antreprenorului, prevăzând că părţile contractante pot stabili şi limite mai ridicate ale
acesteia.
154
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul internaţional;
2. Contractul internaţional de mandat comercial;
3. Contractul internaţional de comision;
4. Contractul internaţional de curtaj;
5. Contractul internaţional de agent;
6. Contractul internaţional de consignaţie;
7. Contractul de concesiune comercială:
7.1. Contractul de concesiune comercială
7.2. Contractul de franchising
7.3. Contractul internaţional de depozit
155
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
32
Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002, p. 101.
156
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
33
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 278.
157
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
158
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
34
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 282.
159
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
160
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
35
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 285.
161
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
36
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 286.
162
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
37
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 288.
163
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
38
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 291.
164
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
165
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
39
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 293.
166
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
40
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 296.
167
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
numărul curent din registrul în care au fost înscrise mărfurile depozitate şi data
emiterii documentelor;
numele şi sediul deponentului;
natura, calitatea şi valoarea mărfii predate;
plata taxelor de import ori export şi poliţa de asigurare;
termenul de păstrare a bunurilor depozitate.
Transmiterea acestor titluri se face prin gir.
Orice depozit este supus legislaţiei naţionale a statului pe teritoriul căruia funcţionează.
168
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Planul
1. Contractul internaţional de leasing;
2. Contractul internaţional de factoring;
3. Contractul internaţional de licenţă;
4. Contractul internaţional de consulting-engineering.
169
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
41
Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000, p. 296.
170
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
42
Mămăligă I., Leasingul – contract modern în dreptul comerţului internaţional, în Revista Naţională de Drept, 2014, nr.
5, p. 42.
43
Mămăligă I., Leasingul – contract modern în dreptul comerţului internaţional, în Revista Naţională de Drept, 2014, nr.
5, p. 43.
171
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
părţile contractante;
destinaţia şi denumirea echipamentului, caracteristica lui, termenul furnizării şi
locul de aflare la locatar;
partea căreia i se acordă dreptul de a alege echipamentul şi furnizorul acestuia;
drepturile şi obligaţiile părţilor privind transportarea, recepţia, păstrarea, montarea
şi exploatarea echipamentului;
durata contractului care corespunde cu termenul de amortizare a echipamentului
sau este aproximativ egală cu acest termen;
cuantumul chiriei pentru întreaga perioadă a leasingului, care include costul integral
al echipamentului la preţurile valabile la data încheierii tranzacţiei, ordinea, modul forma şi
termenul plăţii ei, sancţiunile pentru neefectuarea sau efectuarea tardivă a acestei plăţi;
posibilitatea de cesiune către terţ a drepturilor de folosinţă a echipamentului;
modul de folosire a echipamentului la expirarea contractului;
răspunderea părţilor pentru neexecutarea sau executarea neadecvată a contractului,
modul de soluţionare a litigiilor;
condiţiile de modificare sau de reziliere a contractului;
sediul, datele referitoare la băncile părţilor şi semnăturile părţilor;
alte clauze convenite de părţi, ce nu contravin legislaţiei.
Contractul de leasing cuprinde o sumă de acte juridice, marcate de interdependenţa
dintre ele. Această sumă nu este o juxtapunere, ci un tot unitar, de sine stătător, în care se
contopesc o vânzare, un mandat, o locaţie şi o promisiune unilaterală de vânzare.
În acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se încheie între vânzător şi finanţatorul-
cumpărător. Obiectul acestui contract este ales de utilizator, care tratează cu vânzătorul
toate elementele vânzării. Finanţatorul va plăti preţul pe baza procesului verbal de predare,
încheiat între vânzător şi utilizator.
Contractul de mandat se încheie între finanţator ca mandant şi utilizator ca mandatar.
Utilizatorul acţionează în numele finanţatorului, dar nu primeşte indicaţii de la acesta.
Contractul de locaţiune intervine între creditorul locator (finanţator) şi utilizatorul
locatar. Acest contract este precedat de o promisiune de locaţie sinalagmatică, în sensul că
172
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
173
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
44
Mămăligă I., Leasingul – contract modern în dreptul comerţului internaţional, în Revista Naţională de Drept, 2014, nr.
5, p. 40.
45
Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 168.
174
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
46
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 307.
47
Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N., op. cit., p. 168.
175
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
Pentru a-l plăti pe aderent, factorul îi deschide un cont curent, în care prevede şi un
credit de un anumit plafon pentru fiecare client agreat. La primirea facturilor cu actele
justificative şi chitanţa subrogatorie, valoarea nominală a acestora se înscrie de către factor
la credit, iar comisionul şi eventualul agio (sumă reţinută în situaţia în care aderentul
utilizează creditul înainte de exigibilitatea creanţelor transmise) sunt înscrise la debit.
Factorul subrogat aderentului are şi unele drepturi împotriva debitorilor cedaţi, cărora
le poate opune toate excepţiile creanţei sau le poate intenta acţiune în plată.
Aderentul are obligaţia de a plăti comisionul convenit, precum şi de a înscrie pe factură
invitaţia adresată debitorului de a plăti direct factorului, menţiunea de subrogare pe
facutră fiind obligatorie. De asemenea, aderentul este obligat să garanteze factorului
existenţa creanţei, scop în care este dator să coopereze cu acesta, informând-ul despre
toate cauzele care ar putea afecta creanţa. În plus, el trebuie să notifice debitorului
existenţa subrogaţiei şi îndatorirea de a plăti factorului.
48
Chibac G. Drept Civil. Contracte şi succesiuni. Ediţia a III-a revăzută şi completată. Chişinău: “Cartier”, 2010, p.434.
176
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
177
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
49
Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002, p. 141.
178
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
50
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 311.
179
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
51
Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000, p. 286.
180
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
181
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
182
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL |
LITERATURA RECOMANDATĂ
183