Drept Comercial (II) Suport de Curs Id 2023-2024 Tarsia A.

DREPT
COMERCIAL (II)
- Suport de curs –
pentru studenții specializării

Drept, An IV
ÎNVĂȚĂMÂNT LA
DISTANȚĂ
AN UNIVERSITAR
2023-2024
2
DREPT COMERCIAL (II)
- Suport de curs –
pentru studenții specializării Drept, An IV
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
An universitar 2023 - 2024
Lect.univ.dr. Târșia Andreea

Sibiu, 2023
3
Cuprins
Ghid de utilizare..............................................................................................4
Obiectivele suportului de curs..........................................................................6
Structura suportului de curs...............................................................................7
Tema 1. Societăți comerciale – noţiunea, definiţia şi formele juridice ale

societăţilor.......................................................................................................8
Tema 2. Fazele de constituire a societăţilor comerciale......................................15
Tema 3. Formele societăţilor comerciale în legislaţia internă şi în dreptul altor

state
Societatea euorpeană, societatea cooperatistă, societatea cooperatistaă
europeană, grupurile de interes economic, grupurile europene de interes
economic.........................................................................................................24
Tema 4. Funcţionarea societăţilor comerciale

Aspecte particulare privind constituirea și funcționarea instituțiilor de credit,
instituțiilor financiare nebancare și a societăților de asigurare.........................43
Tema 5. Modificarea societăţii comerciale. Dizolvarea, divizarea, fuziunea și

transformarea societăţilor comerciale...............................................................59
Tema 6. Noţiunea, definiţia şi clasificarea titlurilor de credit............................72
Tema 7. Regimul juridic aplicabil cambiei, biletului la ordin și cec-ului...........72
Tema 8. Titlurile reprezentative ale mărfurilor...................................................72
Tema 9. Procedura aplicabilă insolvenţei în spaţiul unic european..................79
Tema 10. Procedurile de prevenire a insolvenței reglementate de legea nr.

85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență.............................................................................................................88
Tema 11. Starea de insolvenţă a comerciantului şi procedura executării silite

concursuale a debitorului comerciant................................................................107
4
Tema 12. Condiţiile declanşării şi fazele procedurii executării silite concursuale

a comerciantului................................................................................................113
Tema 13. Procedura de executare silită concursuală prin reorganizare judiciară

(procedura generală)..........................................................................................120
Tema 14. Procedura de executare silită concursuală prin lichidare judiciara

totală (procedura simplificată)
Insolvența grupului de societăți
Falimentul societăților de asigurare/reasigurare
Falimentul instituțiilor de credit........................................................................127
5
Ghid de utilizare
În contextul procesului de unificare a dreptului privat, inițiat prin intrarea

în vigoare a noului Cod civil și abrogarea aproape integrală a Codului comercial,
precum și odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de proc. civ., noțiunea de
”societate comercială” a suferit modificări semnificative, fiind înlocuită cu
termenul ”societate”.
Intenția clară a legiuitorului a fost aceea de a schimba optica juridică
încetățenită, care delimita categoric comercianții de necomercianți, clamând
necesitatea îmbrățișării unor norme care să asigure o reglementare unitară în
domeniul statutului persoanelor și raporturilor de drept privat.
Concepția monistă nu a condus însă la schimbări majore care să
contribuie semnificativ la o atare unificare, ci a menținut într-o proporție
covârșitoare vechile acte normative speciale, în vigoare și la această oră, care
continuă să reglementeze în mod distinct categoriile de persoane ce au calitatea
de comercianți, raporturile juridice la care iau parte, precum și procedurile
speciale la care sunt supuse.
Prezentul suport de curs, destinat studenților specializării Drept, forma de
învățământ la distanță, este o sinteză a cursului Drept comercial – partea a II-a,
cuprinzând, în esență, informațiile necesare pentru însușirea cunoștințelor
privind actele normative, instituțiile de drept și principiile de bază aplicabile
societăților comerciale, instituțiilor de credit, societăților de
asigurări/reasigurări, titlurilor de credit și procedurilor de prevenire a insolvenței
și aplicabile în caz de insolvență.
Suportul de curs este structurat pe 14 teme/unități de studiu, fiecare temă
fiind însoțită în prealabil de rezumatul ideilor principale, cuvinte cheie, structura
temei de studiu, iar la final, de întrebări recapitulative, teste de autoevaluare,
teme de casă și bibliografie selectivă.
Durata de parcurgere și însușire a informațiilor ce se regăsesc în

cuprinsul suportului de curs diferă în funcție de fiecate unitate de studiu, după
cum urmează:
Tema 1 necesită 2 ore de studiu
6

Nu se ia în calcul timpul alocat întrebărilor recapitulative, rezolvării

testelor de autoevaluare și elaborării temelor de casă.
În procesul de însușire a conținutului materiei, studenții se vor ghida după
următoarele reguli:
1. Se vor lectura principalele obiective ale unității de studiu;
2. Se vor citi: tilul temei de studiu, rezumatul și cuvintele-cheie;
3. Se va parcurge conținutul temei de studiu (cu analiza, acolo unde e cazul,
a dispozițiilor legale/actelor normative la care se face trimitere);
4. Se va proceda la verificarea bagajului informațional acumulat prin
răspunsuri la întrebările recapitulative (cu revenire asupra
noțiunilor/datelor/informațiilor ce nu au fost însușite în mod corespunzător);
5. Se vor rezolva tesetele grilă de autoevaluare și se vor verifica pe baza
răspunsurilor corecte oferite la finalul acestora;
6. Se vor elabora temele de casă pe baza informațiilor cuprinse în suportul
de curs și a actelor normative indicate;
7. În elaborarea temelor de casă studenții vor consulta întotdeauna actele
normative la zi.
7
Obiectivele suportului de curs
Obiectivul general al disciplinei îl constituie formarea teoretică şi practică

a studenţilor care să le permită cunoaşterea, anticiparea şi tratarea problemelor
juridice născute din afacerile comerciale pe piaţa unică, prevenirea şi stingerea
conflictelor litigioase.
Suportul de curs pentru disciplina Drept comercial II, are drept obiective
specifice:
- însuşirea mentalităţii de jurist european prin alegerea şi aplicarea
prioritară a normei juridice europene în domeniul raporturilor juridice ka
care participă societățile comerciale;
- sensibilizarea studenţilor cu aspecte din jurisprudenţa europeană şi
națională privitoare la interferenţa normelor juridice de natură diversă, la
aplicarea principiilor tratatelor europene în materie societară, în domeniul
insolvenței și titlurilor de credit;
- înţelegerea necesităţii de a stăpâni acele cunoştinţe juridice care să le
permită exercitarea viitoarei profesii în spaţiul juridic european negarea
soluţiilor care nu sunt compatibile cu ordinea juridică reglementată la
nivel unională.
Structura suportului de curs

8
Suportul de curs este alcătuit din 14 unități/teme de studiu, fiecare având

următoarea structură:
I. Obiectivele temei de studiu

II. Competențe urmărite și dobândite
III. Rezumatul temei de studiu
IV. Cuvinte-cheie
V. Structura temei de studiu (după caz)
VI. Conținutul temei de studiu
VII. Întrebări recapitulative
VIII. Teste grilă de autoevaluare
IX. Teme de casă
X. Bibliografie recomandată
TEMA I.
9
SOCIETĂȚI COMERCIALE – NOŢIUNEA, DEFINIŢIA ŞI FORMELE

JURIDICE ALE SOCIETĂŢILOR
I. OBIECTIVELE TEMEI DE STUDIU
- Explicarea noțiunii de ”societate comercială”

- Definirea societății comerciale în legislația și doctrina de
specialitate
- Prezentarea principalelor forme de societate reglementate de
legislația internă în vigoare
II. COMPETENȚE URMĂRITE ȘI DOBÂNDITE
- Înțelegerea noțiunii de ”societate comercială”, delimitarea

activităților specifice comerțului de alte tipuri de activități
- Însușirea tipurilor de societăți comerciale reglementate de legislația
internă în vigoare
III. REZUMATUL TEMEI DE STUDIU
Prin reglementarea societăţilor comerciale leguitorul a oferit mecanismul

juridic care permite gruparea unui număr de persoane spre scopul comun de
obţinere a profitului din activitatea persoanei juridice înfiinţate. Societățile
comerciale reprezintă forma de organizare cea mai uzitată și complexă pentru
exercitarea activităților comerciale. Din aceste considerente, societățile
comerciale se bucură de o riguroasă reglementare, cu implicații variate în
comerțul intern și internațional.
IV. CUVINTE-CHEIE
10
- Comercianți persoane juridice,

- Societăți comerciale
V. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU
1. Noțiunea de societate comercială
Noțiunea de ”societate comercială” își are izvorul în contractul de

societate ”civilă”, reglementat prin dispozițiile Codului civil.
Deși reglementările actuale au înlocuit sintagma ”societate

comercială” cu termenul ”societate” sau, după caz, cu expresia ”societate cu
personalitate juridică”, atât doctrina de specialitate, cât și limbajul uzual
continuă să utilizeze vechea denumire a comercianților persoane juridice.
Aceasta deoarece realitatea juridică, economică și socială consacră
existența a numeroase tipuri de societăți, cu sau fără personalitate juridică,
reglementate în legislația internă, având statut, obiect de activitate și
reglementare distinctă, iar lipsa unui limbaj juridic adecvat face imposibilă
identificarea corectă a subiectului de drept în discuție.
Astfel regăsim societăți simple, societăți agricole, societăți

cooperatiste, societăți civile de avocați (fără personalitate juridică sau cu
răspundere limitată), societăți consituite de practicieni în insolvență, societăți
civile medicale, etc, dar și societăți constituite în vederea desfășurării unei
activități comerciale.
În acest context devin criticabile dispozițiile art. 7 pct. 31 din

Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
C.proc.civ. prin care se statuează: ”În tot cuprinsul legii, sintagma "societate
comercială" sau, după caz, "societăţi comerciale" se înlocuieşte cu termenul
"societate" sau, după caz, "societăţi"”.
Drept urmare este evidentă necesitatea raportării la vechea denumire, fapt
evidențiat prin uzitarea în continuare a acesteia atât în doctina și practica de
specialitate, cât și în limbajul uzual.
Noțiunea de societate comercială acoperă o varietate de forme și
concepte, utilizate mai mult sau mai puțin corect în legislație.
11
Spre exemplu, legislația privatizării distinge între societăți „private”,

societăți „de stat” și societăți ”privatizate” („privatizarea” societăților de stat
este văzută fie ca un efect al externalizării de active ale societății cu capital de
stat, fie ca un efect al transferului de la stat la particulari al pachetului majoritar
de acțiuni).
De asemenea se face deosebire între societățile comerciale obișnuite, care
se constituie în baza unui contract de asociere, și societățile unipersonale, ce nu
au un fundament contractual.
Marile societăți (denumite și companii sau corporații), societățile
transnaționale, grupurile de societăți1 etc., se structurează, de asemenea, pe
modelul contractual și instituțional al societății comerciale.
2. Definiţia societăţii comerciale
Legea nu definește societatea comercială, iar doctrina a considerat

că este o asociere „de două sau mai multe persoane care convin prin act
constitutiv să confere societății, bunuri sau industria lor pentru a exercita în
comun activităţi comerciale cu scopul partajării beneficiilor obținute sau de a
profita de economiile rezultate”2.
Într-o altă opinie, societatea comercială se constituie „prin voinţa

şi ca urmare a aportului asociaţilor care conlucrează pentru a obţine şi a-şi
repartiza între ei profitul rezultat din actele de comerţ desfăşurate”3.
Definiţiile4 explică dimensiunea economică şi juridică a societăţii

1
Manole Ciprian Popa , Grupurile de societăți, C.H. Beck , 2011 , pag 71
2
E. Florescu, Drept comercial, Curs universitar, Editura Alma Mater, Sibiu, 2006, p. 402.
3
I. Schiau, T. Prescure, Legea societăţilor comerciale Nr. 31/1990, Analize şi comentarii pe articole, Editura
Hamangiu, 2007, p. 3.
4
Numeroase alte definiţii ale societăţilor comerciale au fost formulate în doctrină. Astfel, în concepţia lui D. A.
Popescu, în Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 73, societatea comercială este „o
persoană juridică cu scop economic înfiinţată într-una din formele prevăzute de legea comercială şi având ca
obiect de activitate exercitarea faptelor de comerţ prevăzute în actele sale constitutive”; în concepţia lui R. P.
Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 34, „societatea comercială este
prin urmare acea entitate (grupare) cu personalitate juridică constituită potrivit legii prin actul de voinţă al
asociaţilor în scopul obţinerii de beneficii rezultate din acte de comerţ”; pentru O. Căpăţână, Societăţile
comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 35, „societatea comercială poate fi definită ca o
întreprindere pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv, în vederea realizării de
beneficii ca subiect de drept autonom sau şi fără această însuşire afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini
actele şi faptele de comerţ specifice obiectului statutar de activitate”; potrivit lui V. Găină, Curs de drept
comercial român, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 201, „societatea comercială reglementată de legea nr.
31/1990 poate fi definită ca o persoană juridică înfiinţată într-una din formele prevăzute de lege prin
manifestarea de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice sau (şi) juridice materializată în actul constitutiv în
temeiul căruia participanţii înţeleg să pună în comun anumite aporturi pentru a efectua fapte de comerţ specifice
obiectului de activitate, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta”.
12
comerciale.
Anumite societăţi comerciale îşi au geneza şi funcţionează exclusiv în
baza actului constitutiv. Acestea sunt de regulă societăţile de persoane.
Societăţile de capital constituite succesiv sau prin subscripţie publică, nu sunt
generate de un act constitutiv, procedura constituirii presupunând mai ales
chestiuni de organizare a societăţii. Din aceste considerente este necesară, nu
numai teoretic, dar mai ales practic, definirea societăţii comerciale prin prisma
conţinutului complex al actului constitutiv, prin ale cărui clauze societatea este
proiectată în viitor, în acelaşi timp fiindu-i organizată structura sa internă.
Pe scurt, societatea comercială trebuie definită atât prin prisma
elementului contractual, cât şi a celui organizatoric.
Aşadar, societatea comercială este asocierea investită cu

personalitate juridică, constituită de două sau mai multe persoane care convin
prin actul constitutiv să confere societăţii bunuri sau industria lor pentru a
exercita în comun activităţi comerciale cu scopul partajării beneficiilor obţinute
sau de a profita de economiile rezultate.
3. Formele juridice ale societăţilor comerciale
Pentru a uşura studierea lor, doctrina juridică a clasificat societăţile

comerciale în raport de mai multe criterii.
Astfel, după calitatea titularului de capital, societăţile pot fi

grupate în:
- societăţi cu capital integral de stat;
- societăţi cu capital mixt (de stat şi privat);
- societăţi cu capital integral privat;
Precizăm că societăţile comerciale cu capital integral de stat nu au
calitatea de persoane juridice de drept public.
Patrimoniul aparţine societăţii (aceasta având calitatea de proprietar),
statul nefiind decât unic acţionar, titular al capitalului societăţii. O asemenea
soluţie, este pe deplin îndreptăţită, având în vedere că proprietatea privată este
principiul într-o economie concurenţială.
Conform Legii nr. 31/1990, societăţile sunt :

- de persoane (SNC şi SCS) ;
- de capitaluri (SA şi SCA);
- de persoane şi capital sau mixte, întrucât împrumută atât trăsături
specifice societăţilor de persoane, cât şi de la cele de capital (SRL şi
SRL cu un singur asociat)
13
În temeiul aceleaşi legi, se identifică:

- societăţile comerciale care emit titluri de valoare;
- societăţi comerciale care nu pot emite astfel de titluri.
Este de observat însă că, în realitate, aceste clasificări se subsumează
împărțirii societăţilor comerciale în societăţi de persoane şi de capital, cu luarea
în considerare a elementelor specifice societăţii cu răspundere limitată. Astfel,
de exemplu, în ceea ce priveşte răspunderea asociaţilor, aceasta este nelimitată
în cazul societăţilor de persoane şi limitată la aportul la capitalul social în cazul
societăţilor de capital.
Societățile cu răspundere limitată, după cum le indică şi numele, au
împrumutat această trăsătură de la societăţile de capital, asociaţii, în cadrul lor,
având o răspundere limitată. La fel, societăţile de capital presupun un capital
social împărţit pe acţiuni, în timp ce societăţile de persoane au capitalul social
împărţit în părţi de interese. În cazul societăţilor cu răspundere limitată, capitalul
social este împărţit în părţi sociale, acestea reprezentând o formă specifică a
părţilor de interese.
Pentru studierea societăților comerciale este relevant şi profilul de

activitate al acestora sens în care identificăm diverse „specii” ale aceluiași gen
juridic ce face obiect al Legii nr. 31/1990.
Prin urmare, distingem:
- societatea bancară (instituție de credit);
- societatea comercială agricolă;
- societatea de asigurări;
- societatea cooperatistă.
Indiferent de profilul de activitate, Legea nr. 31/1990

reglementează 6 feluri de societăţi comerciale:
1. Societatea în nume colectiv (SNC);
2. Societatea în comandită simplă (SCS) ;
3. Societatea pe acţiuni (S.A);
4. Societatea în comandită pe acţiuni (SCA);
5. Societatea cu răspundere limitată (SRL);
6. Societatea cu răspundere limitată cu un singur asociat (SRL
unipersonală).
La acestea se adaugă societatea europeană (SE), al cărei statut este
reglementat prin dispozițiile Regulamentului CE nr. 2157/2001 al Consiliului,
referitor la statutul societății europene.
14
IV. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Ce se înțelege prin societate comercială?

2. Care sunt principalele tipuri de societăți comerciale reglementate de legislația
națională?
3. Enunțați un criteriu de clasificare a societăților comerciale.
V. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. După calitatea titularului de capital, societăţile pot fi grupate în:

a. Societăți de persoane
b. Societăți cu răspundere nelimitată
c. Societăți cu capital integral privat
d. Societăți cu capital integral de stat.
2. Indiferent de profilul de activitate, Legea nr. 31/1990 regelmentează:

a. 4 tipuri de societăți comerciale
b. 6 tipuri de societăţi comerciale
c. 5 tipuri de societăţi comerciale
d. 8 tipuri de societăţi comerciale.
3. Societățile reglementate prindispozițiile Legii nr. 31/1990 sunt:

a. Societatea în nume colectiv;
b. Societatea de asigurare/reasigurare;
c. Societățile bancare/instituțiile de credit;
d. Societățile pe acțiuni.
Răspunsuri corecte:
1. c, d.
2. b.
3. a, d.
15
VI. TEME DE CASĂ
1. Noțiunea și definiția societăților specifice activității comerciale.

2. Principalele clasificări legale și doctrinare ale societăților coemrciale.
VII. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată,

Editura Universul juridic, București 2019.
V. Nemeș, Drept Comercial. Ediția a 5-a revizuită și adăugită, Editura
Hamangiu, București, 2023.
TEMA II.
16
FAZELE DE CONSTITUIRE A SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
II. OBIECTIVELE TEMEI DE STUDIU
- Prezentarea condițiilor de fond și de formă ale actului constitutiv al

societății comerciale
- Prezentarea procedurii de înmatriculare a societăților în Registrul
comerțului
- Înțelegerea și însușirea etapelor de constituirea a societăților

comerciale
- Cunoașterea dispozițiilor legale în vigoare în domeniul constituirii,
înmatriculării și autorizării societăților comerciale
Indiferent de forma juridică pe care o îmbracă, societăţile comerciale

trebuie analizate prim prisma a două faze şi anume: faza de geneză şi faza de
existenţă a acesteia.
În faza de geneză, societatea comercială este considerată de legiuitor un
act constitutiv. La această noţiune se recurge ori de câte ori se face referire la
momentul constituirii societăţii. Actul constitutiv este practic piatra de temelie a
societăţilor comerciale în care se regăseşte acordul de voinţă al părţilor de a se
asocia în scopul realizării de acte specifice activității comerciale şi obţinerii, pe
această cale, a unui profit pe care să-l împartă.
IV. CUVINTE-CHEIE
- Act constitutiv
- Registrul comerțului
17

1. Actul constitutiv al societăţilor comerciale - condiţii de fond şi de formă
Orice societate comercială se constituie parcurgându-se, în principal, două

etape: redactarea actului constitutiv şi înmatricularea societăţii în Registrul
Comerţului.
Contractul de societate este fundamentul pe baza căruia se

constituie societatea comercială.5
Ca orice înscris sub semnătură privată, înscrisul actului constitutiv trebuie
să fie semnat de către toţi asociaţii iar, în caz de constituire prin subscripție
publică, de către fondatori.
Cu privire la data actului constitutiv, art. 5 alin. (7) din Legea nr. 31/1990,
în forma sa actuală, prevede că actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin
depunerea la oficiul registrului comerţului.6
Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, societatea în nume colectiv

sau în comandită simplă se constituie prin contractul de societate, iar societatea
pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin
contract de societate şi statut.
În cazul SA, SCA sau SRL, legea permite ca cele două acte –
contractul de societate şi statutul – să se încheie sub forma unui înscris unic,
denumit act constitutiv.
SRL este singura formă societară ce se poate constitui în mod valabil şi
prin actul de voinţă al unei singure personae (societate cu răspundere limitată cu
asociat unic sau unipersonală, caz în care se întocmeşte numai statutul.
De remarcat faptul că, în concepţia Legii nr. 31/1990, denumirea

de act constitutiv are un caracter generic; ea desemnează atât contractul de
societate şi statutul societăţii, cât şi înscrisul unic.
5
Asupra naturii juridice a contractului de societate care stă la baza constituirii societăţii
comerciale, a se vedea: S. Neculaescu, M. Danil, Contractul de societate, în Dreptul nr. 5-
6/1994, p. 39-31; D.A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p.
29-31; M.C. Costin, Natura juridică a contractului de societate prin care se constituie o
societate comercială, în Revista de Drept comercial nr. 3-1995, p. 73.
6
Referitor la discuţiile privind data certă a actului constitutiv, în condiţiile O.U.G. nr.
76/2001, a se vedea St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a IV-a, p.187.
18
Actul constitutiv se încheie de regulă prin înscris sub semnătură

privată, însă, anumite situații de excepție impun forma autentică ad validitatem.
Avem în vedere situația în care:
- se constituie o SNC sau SCS;
- se constituie o SA prin subscripție publică;
- la capitalul social se subscriu cu titlu de aport bunuri imobile (clădiri,
terenuri)
Fiind un act juridic, contractul de societate trebuie totodată să
îndeplinească toate condițiile de fond necesare pentru validitatea unei convenţii,
condiţii prevăzute de art. 1179 alin. (1) Cod. Civil, respectiv: capacitatea părţilor
de a contracta, consimţământ valabil exprimat, obiect determinat, posibil şi ilicit
şi o cauză licită și morală.
Consimţământul reprezintă manifestarea voinţei conştiente şi libere a
fiecărei părţi, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Pentru a fi valabil,
consimţământul dat la încheierea actului constitutiv trebuie să nu fie alterat de
vreunul din viciile de consimţământ: eroarea, dolul sau violenţa, a căror
prezenţă atrage după sine nulitatea contractului. Exprimarea în scris a
consimţământului se materializează prin semnarea actului constitutiv și are ca
efect constituirea societății.
Referitor la capacitatea părţilor potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990, nu
pot fi fondatori persoanele care potrivit legii sunt incapabile sau au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, dare şi luare de
mita, mărturie mincinoasă. Deci pentru încheierea actului constitutiv persoana
fizică trebuie să aibă capacitate de a contracta. Dat fiind faptul că fiecare asociat
trebuie să aducă ceva în comun, adică să contribuie la formarea capitalului
social făcând acte de dispoziţie, şi având în vedere prevederile Legii nr. 31/1990
considerăm că aceştia trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină adică să
aibă aptitudinea de a-şi exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.
În sensul limbajului curent al societăţilor comerciale, noţiunea de obiect

al actului constitutiv desemnează activitatea societăţii, sau astfel spus, faptele
de comerţ pe care le va săvârşi societatea comercială. Asociaţii sunt liberi să
stabilească activităţile pe care urmează să le desfăşoare în vederea obţinerii de
profit, făcând acte de dispoziţie şi având în vedere Legea nr. 31/1990. Aceste
tipuri de activităţi sunt prevăzute în codul CAEN. Obiectul actului constitutiv
trebuie să fie determinat sau determinabil, licit şi moral. Potrivit dispoziţiilor art.
1513 din Vechiul Codul Civil se considera ilicit contractul în cuprinsul căruia
era inserată clauza leonină respectiv contractul în care un asociat fie îşi atribuie
totalitatea câştigurilor, fie nu-şi asumă obligaţia de a participa la pierderi.
Conform art. 1932 alin. 2 din Noul Cod Civil, sancţiunea inserării clauzei
19
leonine nu mai e nulitatea: “Este considerată nescrisă orice clauza contractuală

contrară unei dispoziţii imperative din prezentul capitol a cărei încălcare nu e
sancţionată cu nulitatea societăţii. “
Tot referitor la obiectul contractului de societate am putea face câteva
precizări: imediat după apariţia Legii nr. 31/1990, la înfiinţarea societăţilor
comerciale asociaţii consimţeau să prevadă în actul constitutiv un obiect de
activitate cât mai stufos, în sensul de a acoperi în bună parte paleta de activităţi
comerciale prevăzute în codul CAEN ca posibile iniţiativei private, fără a fi
obligatoriu a se preciza domeniul real de activităţi desfăşurate de societate.
Chiar dacă, societatea comercială astfel înfiinţată nu avea posibilitatea să
presteze, şi nu era de altfel constituită pentru activităţi atât de variate,
considerăm că pe această cale se urmărea practic evitarea completării obiectului
de activitate în contextul în care asociaţii ar fi hotărât o extindere sau chiar o
schimbare a activităţii desfăşurate.
Cauza contractului este scopul concret în vederea căruia asociaţii consimt

la încheierea actului constitutiv al societăţii comerciale. Ea exprimă atât
interesul fiecărui asociat de a obţine beneficii din activitatea desfăşurată de
societate, cât şi intenţia tuturor de a desfăşura un anumit fel de activitate.
Potrivit art. 1236 Codul Civil, cauza trebuie să fie licită şi morală, adică să nu
încalce ordinea publică şi bunele moravuri.
Nerespectarea acestor condiţii de fond prevăzute de art. 1238 Codul Civil
atrage după sine nulitatea totală sau parţială a contractului de societate.
Cu privire la condiţiile de formă ale actului constitutiv acestea au fost
abordate anterior fiind avute în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 76/2001 ( înscris
sub semnătură privată sau înscris autentic).
2. Înmatricularea societății în Registrul Comerțului
Trebuie subliniat că societăţile comerciale se pot constitui7 doar în

una din formele8 prevăzute de lege şi anume societate în nume colectiv (SNC),
7
Detalii privind constituirea societăţilor comerciale în: O. Căpăţână, Constituirea societăţilor comerciale cu
personalitate juridică. Faza consensuală, Dreptul nr. 7-8/1991, p. 37; M. C. Costin, Natura juridică a contractului
de societate prin care se constituie o societate comercială, în Revista română de drept comercial nr. 3/1999, p.
63; D. A. Popescu, Natura juridică şi condiţiile generale de valabilitate ale contractului de societate, în Revista
română de drept comercial nr. 5/1993, p. 95-96.
8
Pentru o informaţie completă privind formele, modalitatea de constituire şi particularităţile societăţilor
comerciale se pot consulta: I. L. Georgescu, Drept comercial român, Societăţile comerciale, volumul II,
Bucureşti, 1948; C. Bârsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, Societăţile comerciale, Organizarea,
Funcţionarea, Răspunderea, Casa de edituri Şansa, Bucureşti, 1993; O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Ediţia a
2-a actualizată şi întregită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996; I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept
comercial, Volumul II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008; St Cărpenaru., Tratat de drept comercial român.
20
societate în comandită simplă (SCS), societate pe acţiuni (SA), societate în

comandită pe acţiuni (SCA), societate cu răspundere limitată (SRL), SRL cu un
singur asociat şi societatea europeană (SE). Prin urmare, este nulă societatea
care îmbracă o formă fetiş sau care nu este prevăzută în lege.
Sub aspect economico-social, societatea comercială este o structură ce
reuneşte forţe umane şi mijloace materiale într-un sistem funcţional capabil de a
realiza bunuri, servicii sau lucrări. Sub aspect juridic, societatea comercială este
un subiect de drept ce îşi asumă obligaţii şi exercită drepturi, o persoană juridică
constituită în spiritul legii, prin acordul de voinţă al asociaţilor şi cu autorizarea
unui organ jurisdicţional de stat.
Conform legii, societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane
juridice de naţionalitate română.
Trebuie să facem menţiunea că, deşi au vocaţie prin lege, nu orice entitate
colectivă accede la calitatea de societate comercială şi la aceea de persoană
juridică.
Într-adevăr, dobândesc aceste calităţi, doar cele care se constituie prin
îndeplinirea tuturor formalităţilor legale şi cu respectarea condiţiilor de formă şi
de fond cerute de lege.
Calitatea de comerciant a unei entităţi este indisolubil legată de voinţa
expresă a asociaţilor exteriorizată prin semnarea actului constitutiv. De la data
semnării actului constitutiv, grupul de asociaţi se converteşte prin ficţiune
juridică în societatea comercială care dobândeşte calitatea de comerciant şi
capacitatea de a încheia acte şi operaţiuni în vederea dobândirii personalităţii
juridice.
Prin înmatricularea în registrul comerţului, societatea comercială devine
persoană juridică şi subiect de drept distinct de asociaţii care o compun9.
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009; S. Angheni, Drept comercial, Ediţia a 3-a, Editura All Beck
Bucureşti, 2004; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a II-a, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 2001; Angheni S., Volonciu M., Stoica C., Lostun M. G., Drept comercial, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 2000; G. Piperea, Drept comercial, Volumul I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008; D. A. Popescu,
Legea aplicabilă societăţilor comerciale, în Revista română de drept comercial nr. 3/1995, p. 76; M. Toma, A.
Ţiclea, Sisteme societare comerciale, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 18; O. Căpăţână, Caracteristici generale ale
societăţilor comerciale, în Dreptul nr. 912/1990, p. 29; V. Pătulea, Cadrul legislativ privind modurile de
constituire a diferitelor categorii de organizaţii ca persoane juridice, în Dreptul nr. 5/1992, p. 3; M. Toma, Al.
Ţiclea, Cu privire la noţiunea, natura juridică şi funcţiile societăţii comerciale, în Dreptul nr. 6/1992, p. 20 şi
urm.; N. Ţăndăreanu, Aspecte teoretice şi practice privind definiţia şi caracteristicile societăţii comerciale, în
Revista română de drept comercial nr. 4/2003, p. 75; I. Bălan, Natura juridică a societăţii comerciale, în Dreptul
nr. 11/2000, p. 35.
9
Pentru detalii privind organizarea, funcţionarea societăţilor comerciale şi repartizarea puterilor între organele
societăţii în legislaţiile altor state (Franţa, Portugalia) vezi: Berr Cl., L`exercice du pouvoir dans les sociétes
commerciales, Collection „Bibliothéque de droit commercial”, Paris, Sirey, 1961; P.-L. Périn, - SAS: la société
par actions simplifiée: études, formules, Joly éditions, Paris, 2005 ; Cunha Paulo Olavo, Direito das sociedades
comerciais, ediţia a 2-a, Coimbra, Almedina (Portugalia), 2006.
21
În cazul societăţilor comerciale, societăţilor cooperatiste, grupurilor de

societăţi şi altor comercianţi colectivi, înmatricularea se efectuează în temeiul
unei cereri care se înaintează oficiului registrului comerţului din judeţul sau
municipiul Bucureşti, de la sediul înscris în actul de constituire a societăţii
comerciale, a grupului de interes economic sau a societăţii cooperatise, etc.
Procedura înmatriculării societăţii comerciale se află sub autoritatea
judecătorului delegat la O.R.C.
Potrivit art. 5 L.nr. 265/2022: ”Înregistrarea în registrul

comerţului se face în baza încheierii registratorului prin care se soluţionează
cererile de înregistrare sau, după caz, în baza unei hotărâri judecătoreşti
definitive ori, acolo unde legea prevede, a unei hotărâri executorii. În cazul în
care înregistrarea se dispune prin hotărâre judecătorească, aceasta se poate
realiza şi în baza actului procedural care redă dispozitivul hotărârii
judecătoreşti.”
Cererea de înmatriculare a societăţilor comerciale, companiilor naţionale,

societăţilor naţionale şi societăţilor cooperatiste trebuie să cuprindă menţiunile
actului constitutiv.
Sunt ţinute la înmatricularea în registrul comerţului toate societăţile
comerciale, cooperatiste, companii naţionale, grupuri de interes economic şi
oricare altă entitate care are calitatea de comerciant şi sediul în România.
Este de asemenea obligatorie înmatricularea filialelor ca entităţi cu
personalitate juridică şi a sucursalelor ca dezmembrăminte fără personalitate
juridică ale societăţilor comerciale, înfiinţate de comerciantul persoană juridică.
În ipoteza în care un comerciant are sediul principal în străinătate şi
înfiinţează sucursale în România, acestea vor fi înmatriculate la oficiul
registrului comerţului de la sediul sucursalei.
Celelalte forme exogene ale societăţilor comerciale respectiv, agenţii,
reprezentanţe, exploatări, birouri, cabinete sau alte asemenea sedii secundare, se
menţionează în registrul comerţului de la sediul principal.
Prin urmare, în concepţia legii, sediul principal este distinct de sediile
secundare, în aceste din urmă locuri desfăşurându-şi activitatea prepuşii
comerciantului însărcinaţi să intre în raporturi juridice cu terţii, în numele şi pe
seama subiectului de drept.
Cererea de înmatriculare se întocmeşte şi se semnează, după caz, de
comerciant personal sau de mandatarul cu procură specială şi autentică, de un
asociat al societăţii comerciale, de fondator, de administrator sau de
reprezentantul legal şi trebuie să cuprindă datele şi informaţiile stabilite de
Legea nr. 26/1990 pentru fiecare categorie de comercianţi.
22
Reprezentantul legal al comerciantului, iar în cazul sucursalei,

persoana desemnată să o gestioneze, depun specimenul de semnătură în registrul
comerţului, în prezenţa judecătorului delegat sau a conducătorului oficiului ori a
înlocuitorului acestuia, care va certifica semnătura.
Semnarea în registru poate fi înlocuită prin prezentarea semnăturii într-un
înscris legalizat de un notar public.
Prin urmare, este important să reţinem că momentul naşterii societăţii
comerciale şi dobândirii de către aceasta a calităţii de comerciant diferă temporal
de momentul dobândirii personalităţii juridice întrucât, similar şi cu respectarea
principiului simetriei actului juridic, societatea juridică îşi pierde calitatea de
comerciant la data dizolvării şi a calităţii de subiect de drept la data ultimului act
de lichidăre patrimonială, încetând să mai existe odată cu dispariția
patrimoniului.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
intermediul organelor sale, actele acestora fiind actele juridice ale societăţii
comerciale. Acelaşi principiu este aplicabil şi în privinţa actelor şi operaţiunilor
îndeplinite de reprezentanţii legali care, având calitatea de mandatari sociali şi
de organ executiv, sunt datori să respecte limitele puterilor ce le-au fost
conferite de adunarea generală a asociaţilor, iar dacă hotărârea luată de organul
de conducere este contrară legii, să o atace în justiţie.
Trebuie menţionat că încălcarea imperativului legal la data constituirii
sau în timpul funcţionarii atrage nulitatea actului juridic aflat la fundamentul
persoanei juridice şi nu a persoanei juridice cum este enunţat prin lege, într-un
limbaj impropriu.
Utilizarea corectă a termenilor juridici şi păstrarea ordinii juridice explică
importanţa distincţiei între actul de constituire, persoana juridică şi asociaţii
acesteia care dau „viaţă” şi voinţă prin organele sale interne.
Păstrând acest vinculum iuris, se va putea explica de ce nulitatea actului
juridic de constituire atrage dispariţia subiectului de drept, fără a influenţa actele
juridice încheiate de societate în exteriorul ei, cu terţii, şi de ce cauzele nulităţii
pot fi înlăturate iar societatea să-şi continue existenţa.
În sfârşit, calitatea de subiect de drept explică posibilitatea societăţii
comerciale de a dispune de propria persoană, sens în care, organul de conducere
poate decide reorganizarea, transformarea formei juridice sau dizolvarea şi
lichidarea.
VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

23
1. Care sunt cazurile în care actul constitutiv al societății trebuie încheiat în

formă autentică ad validitatem?
2. O societate comercială urmează a fi înmatriculată la ............... în a cărui
circumscripție...................
3. Care este termenul de depunere a cererii de înmatriculare a unei societăți
comerciale?
4. Enumerați cazurile de nulitate a înmatriculării unei societăți.
IX. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. Actul constutitutiv al societății comerciale se încheie în formă autentică:

a. Când se constituie o SRL;
b. Când se constituie o SNC;
c. Când la capitalul social se aduce cu titlu de aport un teren;
d. Când la capitalul social se aduce cu titlu de aport o sumă mare de bani.
2. Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin:

a. statut;
b. contract de societate și statut;
c. contract de societate;
d. actul de voință al unei singure persoane.
3. Înmatricularea societăţii în registrul comerţului în a cărui rază teritorială

îşi va avea sediul societatea se solicită:
a. În termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv;
b. În termen de 25 zile de la data încheierii actului constitutiv;
c. În termen de 30 zile de la data încheierii actului constitutiv;
d. În termen de 15 zile de la data negocierii actului constitutiv.
4. Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi

declarată de tribunal numai atunci când::
a. obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
b. cererea de înmatriculare nu s-a depus în termenul prevăzut de lege;
c. lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;
d. actul constitutiv nu a fost încheiat în formă autentică, iar la capitalul
social a fost adus cu titlu de aport un imobil.
24
1. b, c.
2. c.
3. a.
4. a, c, d.
X. TEME DE CASĂ
1. Reguli aplicabile întocmirii actului constitutiv al societății comerciale.

2. Respingerea cererii de înmatriculare în registrul comerțului – cauze și
remedii juridice.
XI. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Editura Universul juridic, București 2019
TEMA III.
FORMELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE ÎN LEGISLAŢIA INTERNĂ

ŞI ÎN DREPTUL ALTOR STATE.
SOCIETATEA EUROPEANĂ, SOCIETATEA COOPERATISTĂ,
SOCIETATEA COOPERATISTĂ EUROPEANĂ, GRUPURILE DE
INTERES ECONOMIC, GRUPURILE EUROPENE DE INTERES
ECONOMIC
25
- Definirea celorlalte tipuri de societăți/persoane juridice ce au

calitatea de comercianți
- Prezentarea succintă a statutului, formei juridice, modalității de
organizare și funcționare a SE, SCE, GIE, GEIE
- Identificarea principalelor acte normative interne și unionale
aplicabile
- Înțelegerea și delimitarea diverselor tipuri de societăți reglementate

de Legea nr. 31/1990 de societățile europene, cooperatiste,
coopetratiste europene, grupuri de interes economic și grupuri
europene de interes economic;
- Cunoașterea regulilor juridice specifice aplicabile SE, GIE, SCE,
GEIE;

Condiţiile impuse societăţilor comerciale pentru dobândirea calităţii de
comerciant sunt incidente şi societăților cooperatiste, grupurilor de interes
economic, societăţilor europene etc.
Acte normative speciale, interne sau unionale stabilesc regulile în virtutea
cărora aceste categorii de comercianți persoane juridice se pot constitui,
organiza și funcționa în scopul desfășurării unor activităţi de producere şi
desfacere de mărfuri, de prestări de servicii şi de efectuare lucrări în diverse
domenii ale economiei (agricol, transporturi, construcţii, piscicol, forestier,
meşteşuguri, etc.), urmărind, prin aceasta, obţinerea unui profit.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Societate europeană,
26
- Societate cooperativă,
- Societate cooperativă europeană,
- Grup de interes economic,
- Grup european de interes economic.
Aşa cum am precizat mai devreme, atât Legea nr. 31/1990, cât și
noul Cod Civil10 reglementează cinci tipuri de societăţi comerciale:
-
societatea în nume colectiv sau SNC;
-
societatea în comandită simplă sau SCS11;
-
societatea pe acţiuni sau SA;
-
societatea în comandită pe acţiuni sau SCA;
-
societatea cu răspundere limitată sau SRL;
-
societatea europeană sau SE.
Cu scopul de a facilita studierea lor, societăţile pot fi grupate în raport de
mai multe criterii care le apropie sau le separă unele de altele.
Principala clasificare a societăților comerciale este cea creată pe baza

ponderii elementului personal la constituirea lor. Din acest punct de vedere, se
distinge între societăți de persoane (intuitu personae), datorită importanţei şi
preponderenței factorului uman, a calităţilor asociaţilor, la momentul constituirii
societăţii, societăţi de capitaluri (intuitu pecuniae) la a căror constituire este
decisiv aportul sau contribuţia fiecărui asociat şi societatea mixtă de persoane şi
bunuri, care împrumută anumite particularităţi de la fiecare din categoriile de
10
Vezi art. 1888 din C.civ.
11
Pentru o analiză exhaustivă privind societăţile comerciale a se vedea: Motica R., Popa V., Crăciunescu D. A.,
Societăţile comerciale, instituţii ale noului drept comercial., Editura Helicon, Timişoara, 1994; Florescu D.,
Andreiu P., Mrejeru T., Bălaşa G., Drept societar. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; C. Gheorghe, Societăţi
comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; I. Băcanu, Capitalul social al
societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999; S. Bodu, Principii juridice privind capitalul social
al unei societăţi pe acţiuni, în Revista română de drept al afacerilor nr. 2/2003, p. 24; I. Bălan, Noţiunea de
„affectio societatis” şi aplicaţiile sale în materie comercială, în Dreptul nr. 9/1999, p. 51; S. Neculaescu, M.
Danil, Contractul de societate, în Dreptul nr. 5-6/1994, p. 39; St. D. Cărpenaru, Formalităţile legate de
constituire a societăţii comerciale şi consecinţele nerespectării lor, în lumina Legii nr. 31/1990, în Revista de
drept comercial nr. 4/1992, p. 5; Gh. Beleiu, Capacitatea juridică a societăţilor comerciale din România, în
Revista de drept comercial nr. 1/1991, p. 35; I. Băcanu, Dizolvarea de drept a societăţii comerciale. Condiţiile de
validitate a prelungirii duratei societăţii, în Revista de drept comercial nr. 1/1997, p. 17; Gh. Vâlceanu, Unele
aspecte privind dizolvarea societăţii comerciale la împlinirea termenului stabilit pentru durata acesteia, în
Revista de drept comercial nr. 6/1997, p. 35.
27
societăţi menţionate. Din prima categorie fac parte SNC şi SCS, din cea de-a
doua SA şi SCA, iar din cea de-a treia SRL şi SRL cu asociat unic.
Societatea comercială poate înfiinţa filiale (care dispun de personalitate
juridică), precum şi alte sedii secundare (sucursale, reprezentanţe, agenţii), care
sunt lipsite de personalitate juridică.
Personalitatea juridică a societăţii comerciale dispare în

momentul dispariției patrimoniului acesteia, consecință a dizolvării fără
lichidare - în cazul fuziunii prin absorbţie, prin contopire sau al divizării totale -
ori a dizolvării urmată de lichidare - când se aplică procedura executării silite
concursuale.
Aşadar, societatea comercială poate fi definită ca fiind acea entitate sau
organizaţie, beneficiind de personalitate juridică, pe care două sau mai multe
persoane o creditează cu bunurile lor pentru a desfăşura în comun o activitate
comercială în scopul împărţirii beneficiilor rezultate sau a economiilor realizate.
În doctrina italiană societatea este privită ca „..o organizaţie de persoane

şi de bunuri organizată şi coordonată spre atingerea unui scop productiv, prin
intermediul exercitării în comun a unei activităţi economice..”12. Formele sub
care se pot constitui aceste entităţi (societăţi de persoane - SNC, SCS; societăţi
de capital - SA, SCA, SRL, societate cooperativă şi societate de asigurare
mutuală) sunt asemănătoare celor reglementate în legislaţia română, precum şi
în cea franceză (aici legea recunoaşte 8 specii de societăţi comerciale: SNC,
SCS, SCA, SA- societatea anonimă -, SAS – societatea pe acţiuni simplificată -,
SRL, întreprinderea unipersonală cu răspundere limitată şi societatea europeană)
ori luxemburgheză (SNC, SA – societatea anonimă -, SRL, societatea
cooperativă, societatea europeană).13
În Anglia societăţile poartă denumirea generică de companii. Cea mai

frecventă formă este „compania limitată” (privată sau „Ltd”), alte tipuri de
companii fiind „compania publică limitată”(„PLC”) şi „parteneriatul cu
răspundere limitată”.
Germania, Austria şi Elveţia recunosc două forme de societăţi:

Aktiengesellschaft (AG) analogă societăţilor pe acţiuni, şi Gesellschaft mit
beschranker Haftung (GmbH), similară societăţilor cu răspundere limitată.
12
A. Fiale, Diritto commerciale, XVII Edizione, Edizione Giuridiche Simone, Napoli, 2006, p. 190.
13
Ministere d’Etat, Service Central de Legislation, Societes et Associations. Recueil de legislation. Textes
coodonnes et jurisprudence, Luxembourg, 1994, p .13.
28
În SUA orice entitate care este recunoscută ca formă distinctă de indivizii

care o compun poartă denumirea de corporaţie. Literatura americană de
specialitate a dat o serie de definiţii corporaţiei. Aceasta este considerată „ un
instrument prin intermediul căruia capitalul este adunat în scopul desfăşurării
unor activităţi de producere şi distribuţie de bunuri şi servicii sau al plasării
investiţiilor”14. Acelaşi autor descrie într-o altă lucrare corporaţia ca fiind „o
întreprindere căutătoare de profit, alcătuită din persoane şi bunuri organizate
potrivit anumitor reguli. Aceste reguli sunt determinate fie printr-o acţiune
unilaterală a organelor corporaţiei”, fie de forţele de pe piaţă, fie prin contract
sau alte forme de înţelegere ori sunt dictate prin lege.15 O altă definiţie
interesantă prezintă corporaţia drept „un dispozitiv ingenios pentru obţinerea
profitului individual fără responsabilitate individuală”.16
1. Societatea (comercială) europeană SE
Ideea unei Societăţi europene este lansată la jumătatea secolului al XX-lea

de câţiva jurişti francezi17, fiind preluată ulterior (anul 1967) de Comisia CE care
instituie un grup de experţi pentru a studia această problematică şi pentru a
stabili principiile generale menite să acopere toate aspectele clasice ale dreptului
societar. Obiectivul acestui proiect iniţial îl formează crearea statutului unei
societăţi care să fie reglementat printr-un act normativ unic, valid şi direct
aplicabil în toate statele membre ale Uniunii.
Constituire
Potrivit art.1 alin.1 din Regulamentul nr. 2157/2001/CE o

societate europeana se poate constitui pe teritoriul Comunităţii sub forma unei
societăţi anonime europene18 sau S.E.19, beneficiind de personalitate juridică.
Modalităţile de constituire a unei S.E. sunt în număr de patru şi

constau în:
- constituirea prin fuziune;
- constituirea unei S.E. holding;
- constituirea unei S.E./filiale;
14
M. A. Eisenberg, The Business Lawyer, Columbia Law Review, 48, 4, 1993, p. 1257.
15
M. A. Eisenberg, The Surcture of Crporation Cw, Columbia Law Review, 89, 7, 1989, p. 1461.
16
A. Bierce, The Devil’s Dictionary, pe: http://www.thedevilsdictionary.com/?C .
17
Peter Sanders şi M. Thibierge sunt cei ce au conceput proiectul iniţial, ce a fost preluat apoi de un grup
constituit la început din 6 experţi desemnaţi de Consiliu.
18
În dreptul intern societatea anonimă corespunde societăţii comerciale pe acţiuni (S.A.)
19
Denumirea de societate europeană derivă din latinescul Societas Europaea.
29
- transformarea unei societăţi anonime în S.E.

a). Constituirea unei S.E. prin fuziune este limitată la societăţile anonime (pe
acţiuni)20 aparţinând unor state europene diferite (art. 2 alin.1 din Regulament).
O astfel de fuziune se poate realiza în conformitate cu procedura de fuziune prin
absorbţie în condiţiile art. 3 alin.1 din a treia Directivă a Consiliului 78/855
CEE, respectiv potrivit prevederilor art. 4 alin.1 din directiva menţionată care
reglementează procedura de fuziune prin constituirea unei noi societăţi, ce
corespunde, în planul dreptului intern, fuziunii prin contopire21.
În cazul fuziunii prin absorbţie, societatea absorbantă devine S.E., iar în
cazul fuziunii prin constituirea unei noi societăţi S.E. este noua societate.
b). Crearea unei S.E holding este deschisă societăţilor anonime sau pe acţiuni şi
societăţilor cu răspundere limitată care au o prezenţă comunitară şi sediile în
state membre diferite sau care deţin, de cel puţin doi ani, filiale sau sucursale pe
teritoriul altui stat membru decât cel în care se află sediul lor.
Societăţile care promovează constituirea unei S.E. holding nu îşi
încetează, prin aceasta, existenţa.
Crearea unei S.E. holding se realizează pe baza unui proiect de constituire
întocmit de organele de conducere sau administrare ale societăţii iniţiatoare, ce
cuprinde un raport explicativ şi justificativ privind aspectele juridice şi
economice ale constituirii, precum şi consecinţele pe care adoptarea formei de
S.E. le produce în privinţa acţionarilor şi lucrătorilor.
Pentru fiecare din societăţile care promovează operaţiunea proiectul
trebuie dat publicităţii cu cel puţin o lună înainte de data adunării generale
chemate să se pronunţe asupra constituirii unei S.E.
S.E. se constituie numai dacă, în termen de 3 luni de la data întocmirii
actului constitutiv, acţionarii sau deţinătorii de părţi ai societăţilor care au
promovat operaţiunea au aportat procentul minim de acţiuni sau părţi ale fiecărei
societăţi, în conformitate cu proiectul de constituire, iar celelalte cerinţe legale
sunt îndeplinite.
20
În Belgia „société anonyme”(societate anonimă), în Germania „die Aktiengesellschaft”(societate pe acţiuni), în
Spania „la sociedad anonima”, în Franţa „le société anonyme”, în Italia „societa per azioni”, în Irlanda „public
companies limited by shares” sau „public companies limited by guarantee having a share capital”
21
În sensul Directivei se consideră fuziune prin absorbţie: „operaţiunea prin care una sau mai multe societăţi sunt
dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă toate activele şi pasivele lor unei alte societăţi în schimbul emiterii
către acţionarii societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni la societatea absorbantă şi, eventual, al unei plăţi în
numerar de maximum 10% din valoarea nominală, sau în absenţa acesteia, din echivalentul contabil al acţiunilor
astfel emise”.
În schimb, fuziunea prin constituirea unei noi societăţi este definită prin prevederile Directivei astfel:
„operaţiunea prin care mai multe societăţi sunt dizolvate fără a fi lichidate şi transferă toate activele şi pasivele
lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul emiterii către acţionarii lor de acţiuni la societatea nou
constituită şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală, sau, în absenţa
acesteia, din echivalentul contabil al acţiunilor astfel emise”.
30
c) Constituirea unei societăţi europene filiale, prin subscrierea la acţiunile

acesteia, implică cel puţin două entităţi juridice de drept public sau privat
reglementate de legislaţia unor sate membre diferite sau care deţin, de cel puţin
doi ani, o filială reglementată de dreptul unui alt stat membru ori o sucursală pe
teritoriul altui stat comunitar, în condiţiile art. 2 alin.3 din Regulament.
d). S.E. se poate constitui prin transformarea unei societăţi anonime/pe

acţiuni, creată cu respectarea legislaţiei unui stat membru şi având sediul social
şi administraţia centrală pe teritoriul Comunităţii, dacă deţine de cel puţin doi
ani o filială reglementată de dreptul altui stat european. O astfel de transformare
nu are drept efect nici dizolvarea societăţii, nici crearea unei persoane juridice
noi.
Înmatricularea S.E. se efectuează, potrivit dispoziţiilor

Regulamentului, în statul comunitar unde îşi au sediul principal, în registrul
special stabilit potrivit legislaţiei acelei ţări, urmând a fi publicată totodată şi în
Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene.
Societatea comercială europeană cu sediul social în România se
înmatriculează în registrul comerţului, dobândind de la această dată,
personalitate juridică. Potrivit art. 2702b) alin. 2, înmatricularea societăţii se poate
efectua numai după încheierea unui acord privind implicarea angajaţilor în
activitatea societăţii, în condiţiile prevăzute de H.G. nr. 187/200722. În termen de
30 de zile de la înmatriculare, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului
comunică Jurnalului Oficial al Uniunii Europene un anunţ23 privind
înmatricularea societăţii.
22
Prevederile art. 3 alin. 1 şi 2, art. 4-7, art. 10 alin. 1 şi 2 lit. a, g şi h, art. 11-24, 27 şi 28 din Hotărârea
Guvernului nr. 187/2007 reglementează mecanismul de cointeresare a angajaţilor în activitatea societăţii
europene, mecanism ce reprezintă influenţa exercitată de organul de reprezentare a angajaţilor şi/sau de
reprezentanţii angajaţilor asupra activităţii unei societăţi, prin:
- exercitarea dreptului de a alege sau de a numi unii membrii ai organului de control ori de administrare a
societăţii, sau;
- exercitarea dreptului de a recomanda sau de a se opune desemnării unei părţi, ori tuturor membrilor
organului de control sau de administrare a societăţii.
În acest sens, organele de conducere sau de administraţie ale societăţilor participante iau, de îndată ce
este posibil, măsurile necesare, (inclusiv furnizarea de informaţii cu privire la identitatea societăţilor
participante, a filialelor, a sucursalelor, sau a altor sedii secundare, precum şi la numărul de angajaţi ai acestora),
în vederea demarării negocierilor cu reprezentanţii angajaţilor, aceştia din urmă fiind reprezentaţi de un grup
special de negociere.
În România, membrii grupului special de negociere sunt desemnaţi de organizaţiile sindicale legal
constituite. În cazul în care nu există astfel de organizaţii sindicale, membrii grupului special de negociere sunt
desemnaţi de reprezentanţii angajaţilor, sau, în situaţia inexistenţei acestor reprezentanţi, prin votul majorităţii
angajaţilor din România ai SE.
Grupul special de negociere decide, prin acord scris, modalităţile de informare, consultare şi alte
mecanisme de implicare a angajaţilor în activitatea SE.
23
Respectivul anunţ precizează denumirea, numărul, data şi locul înmatriculării SE, data şi locul publicării şi
titlul publicaţiei, precum şi sediul social şi domeniul de activitate a SE.
31
Firma unei societăţi europene este precedată sau urmată de

abrevierea S.E. Întrucât denumirea societăţii reprezintă un element de
identificare şi individualizare a acesteia, abrevierea S.E. poate fi inclusă numai
în firma unei societăţi europene. Pentru societăţile comerciale şi celelalte entităţi
juridice înmatriculate într-un stat comunitar anterior intrării în vigoare a
Regulamentului şi în a căror denumire figurează abrevierea S.E., dispoziţiile
antemenţionate nu îşi găsesc aplicabilitate, acestea nefiind obligate să-şi
modifice denumirea.
Sediul S.E. se află situat pe teritoriul Uniunii în statul membru

unde se regăseşte şi administraţia centrală a societăţii. Acesta poate fi transferat,
în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Regulament, pe baza unei propuneri de
transfer elaborată şi publicată de organul director sau de administrare, fapt ce nu
poate genera nici dizolvarea S.E. şi nici crearea unei noi persoane juridice.
Transferul urmează a-şi produce efectele numai de la data înmatriculării S.E. în
registrul de la noul sediu social.
Dispoziţiile Regulamentului privind posibilitatea transferării sediului
social sunt transpuse în legislaţia internă prin prevederile art. 2702c) alin. 1, 2 şi 3
din Legea nr. 31/1990. Potrivit acestora, cu cel puţin 30 de zile înaintea datei
şedinţei în care adunarea generală extraordinară urmează a hotărî asupra
transferului sediului societăţii, proiectul de transfer, vizat de judecătorul-delegat,
se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala
societăţii.
Pentru adoptarea hotărârii adunării generale privind transferul sediului
social al S.E. este necesară majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi
sau reprezentaţi.
Legea nr. 31/1990 recunoaşte dreptul la acţiunea în anulare, intitulată
opoziţie, oricărui creditor al societăţii europene cu o creanţă anterioară datei
publicării proiectului de transfer şi nescadentă la data publicării.
Acţiunea în anularea în parte sau în întregime a proiectului de transfer
trebuie exercitată în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii asociaţilor sau a actului adiţional
modificator, dacă legea nu prevede un alt termen.
Cererea se depune la oficiul registrului comerţului unde se va menţiona
în registrul societăţilor iar în termen de 3 zile de la data depunerii, va fi
înaintată tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul societatea
comercială al cărui proiect este atacat.
Opoziţia se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, fiind
aplicabile dispoziţiile art. 114 alin. 5 din Codul de procedură civilă. Hotărârea
pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai recursului.
32
Înaintarea cererii în anularea proiectului de transfer suspendă executarea

operaţiunii până la data la care hotărârea judecătorească devine irevocabilă, în
afară de cazul în care societatea debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă
garanţii acceptate de creditori, ori încheie cu aceştia un acord pentru plata
datoriilor.
Pe de altă parte, acţionarii/asociaţii care nu votează în favoarea
transferului, au dreptul la retragerea din societate cu obligaţia societăţii la
rambursarea acţiunilor lor/părţilor sociale.
Dreptul de reragere poate fi exercitat, potrivit art. 2702e) din Legea nr.
31/1990 în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărârii, acţionarii având
obligaţia de a depune la sediul societăţii declaraţia scrisă de retragere însoţită de
acţiunile pe care le posedă sau, după caz, certificatul de acţionar.
În schimbul acţiunilor, retractantul este îndrituit la o sumă de bani stabilită
de un expert autorizat independent24, ca valoare medie ce rezultă din aplicarea a
cel puţin două metode de evaluare recunoscute de legislaţia în vigoare la data
evaluării.
Capitalul S.E.
Potrivit art. 4 alin. 1 şi 2 din Regulamentul nr. 2157/2001 capitalul
minimal al unei societăţi europene este de 120.000 euro, iar în ipoteza în care
legislaţia statului comunitar pe al cărui teritoriu îşi are sediul S.E. prevede un
capital social subscris mai mare pentru societăţile ce desfăşoară un anumit tip de
activităţi, se vor aplica aceste din urmă prevederi.
Structura S.E.
Societatea europeană funcţionează prin intermediul adunării generale a
acţionarilor şi, fie un organ de supraveghere şi unul de conducere (sistemul
dualist), fie un organ de administraţie (sistemul monist), opţiunea pentru unul
din aceste două sisteme exprimându-se prin statut.
În ce priveşte sistemul dualist, gestiunea societăţii se realizează de către
organul de conducere sau direcţie. Membrul sau membrii organului de
conducere sunt numiţi sau revocaţi de organul de supraveghere, însă este
posibilă şi numirea sau revocarea lor de adunarea generală a acţionarilor în
condiţiile prevăzute de legislaţia statelor comunitare pentru societăţile
anonime/pe acţiuni. Organul de conducere este cel care antrenează S.E. în
raporturile cu terţii şi care reprezintă societatea în justiţie.
Organul de supraveghere este cel însărcinat cu controlul activităţii
desfăşurate de organul de direcţie al societăţii, sens în care poate solicita
24
Expertul este numit de judecătorul-delegat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 şi 39 din Legea nr. 31/1990,
costurile de evaluare fiind suportate de societate.
33
acestuia orice informaţii pe care le consideră necesare în vederea îndeplinirii

misiunii sale.
Referitor la sistemul monist, organul de administraţie este cel ce asigură
gestiunea S.E. şi reprezentarea acesteia în raporturile cu terţii şi în justiţie,
desemnând din rândul membrilor săi un preşedinte.
În conformitate cu prevederile art.47 alin.2 din Regulament, nu pot fi
membri ai unui organ al S.E. sau reprezentanţi ai unui membru - entitate juridică
persoanele cărora legislaţia statului membru pe teritoriul căruia se află sediul
social al S.E. în cauză nu le dă dreptul să facă parte din organul corespunzător al
unei societăţi anonime/pe acţiuni reglementate de legislaţia acelui stat, precum şi
persoanele cărora o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă
pronunţată într-un stat membru nu le dă dreptul de a face parte din organul
corespunzător al unei societăţi anonime sau pe acţiuni reglementată prin
dispoziţiile acelui stat.
Adunarea generală a acţionarilor se întruneşte cel puţin o dată pe an, în
termen de 6 luni de la încheierea exerciţiului financiar, putând fi convocată în
orice moment de organul de conducere, de supraveghere sau de acţionarii
reprezentând împreună cel puţin 10% din capitalul social subscris şi luând
hotărâri legate de modificarea statutului societăţii cu o majoritate de minimum
două treimi din voturile exprimate, cu excepţia cazului în care legislaţia statului
comunitar pe al cărui teritoriu îşi are sediul cere sau permite o majoritate mai
largă.
Conturile anuale.
Societatea europeană ţine evidenţa contabilă anuală incluzând bilanţul şi
contul de profit şi pierderi. De asemenea întocmeşte o situaţie anexă,
cuprinzând raportul de gestiune al administratorului în care trebuie expusă
evoluţia afacerilor, modul de administrare al societăţii iar, în cazul în care
societatea are filiale, şi situaţia conturilor consolidate.
Sub acest aspect, S.E. face obiectul normelor aplicabile societăţilor
anonime reglementate de dreptul intern al statului membru pe al cărui teritoriu
îşi are sediul social.
Fiscalitatea S.E.
În plan fiscal S.E. este tratată ca o persoană cu o singură naţionalitate şi
nu multinaţională, regimul fiscal aplicabil fiind cel prevăzut de legislaţia
aplicabilă de la sediul societăţii, inclusiv în privinţa sucursalelor sau celorlalte
dezmembrăminte lipsite de personalitate juridică. S.E. e plătitoare de impozite şi
taxe în statul în care şi-a stabilit sediul social. Din acest punct de vedere, regimul
juridic nu e perfect, fiind necesară o armonizare completă în materie.
34
Dizolvarea S.E.
Atât dizolvarea unei S.E., cât şi lichidarea, insolvabilitatea, încetarea de
plăţi şi alte proceduri similare, sunt reglementate de dispoziţiile legale
aplicabile societăţilor anonime/pe acţiuni constituite în temeiul dreptului intern
al statului membru pe teritoriul căruia se află sediul social al societăţii
europene (art. 63 din Regulament).
2. Grupurile de interes economic (GIE)
Conform Legii nr. 161/2003 denumirea de grup de interes economic,

raportat şi la modul de organizare a acestuia, reprezintă o formă de asociaţie
temporară sau ocazională a mai multor societăţi în scopul realizării uneia sau
mai multor operaţiuni comerciale determinate.
Cu toate că la o primă vedere GIE25 ar putea apărea ca un nou tip

de societate comercială (art. 184 alin. 1 lit. f din lege prevăd ca şi cauză de
dizolvare „declararea falimentului grupului”26), totuşi nu este clar dacă e vorba
de o entitate care să aibă caracter comercial atâta timp cât în temeiul art. 165
alin. 1-3 grupul nu poate avea ca scop obţinerea de profituri pentru sine,
instituind obligaţia ca profitul înregistrat să fie distribuit între membrii săi, iar
art. 118 permite constituirea sa numai „în scopul înlesnirii sau dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi. Dacă din activitatea grupului rezultă
profit potrivit situaţiei financiare anuale, acesta va fi distribuit în totalitate, în
mod obligatoriu, între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele
prevăzute în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părţi egale.
Din profitul grupului nu se vor putea aloca, sub nici o forma, sume de
bani pentru constituirea de fonduri de rezervă.
Pe de altă parte însă, GIE trebuie să se înmatriculeze în registrul

comerţului în vederea dobândirii personalităţii juridice, formalitate care, porivit
legii, nu prezumă calitatea de comerciant a grupului.
Aşadar, avem de a face cu o reglementare contradictorie, care nu clarifică
statutul de comerciant sau necomerciant al grupului. Aceasta întrucât GIE nu
este nici societate simplă, însăşi denumirea indicând specificul activităţii
comerciale producătoare de profit sau de economii.
25
Potrivit lui R. I. Motica, L. Bercea, în Drept comercial român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 206,
„grupul de interese economice este o creaţie a legislaţiei franceze care permite membrilor să desfăşoare acţiuni
comune şi să înfrunte concurenţa, respectând independenţa fiecăruia”.
26
În acelaşi sens a se vedea: I. Turcu, Noii potenţiali debitori în insolvenţă. Necomercianţii Revista de Drept
comercial nr. 11/2003, p. 7.
35
Din analiza prevederilor art. 118 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, rezultă că
grupul de interes economic – G.I.E. – poate avea o natură comercială sau
necomercială, putând dobândi calitatea de comerciant sau necomerciant.
Criteriul de diferenţiere îl constituie natura faptelor juridice pe care le săvârşeşte
ori a actelor juridice pe care le încheie. Prin urmare, trebuie analizată natura
operaţiunilor economice menţionate în obiectul de activitate, dacă acestea sunt
fapte de comerţ sau nu27.
Concret, potrivit art. 118: ”(1) Grupul de interes economic - G.I.E.

reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice,
constituită pe o perioada determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective.(2) Grupul de interes economic este persoana juridică cu
scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant.
(3) Numărul membrilor unui grup de interes economic nu poate fi mai mare
de 20”.
Grupul nu poate:
- exercita, în mod direct sau indirect, o activitate de administrare ori de
supraveghere a activităţii membrilor săi sau a unei alte persoane juridice, în
special în domeniile personalului, finanţelor şi investiţiilor;
- sa deţină acţiuni, părţi sociale sau de interes, în mod direct sau indirect, la
una dintre societăţile comerciale membre; deţinerea de acţiuni, părţi sociale sau
de interes în alta societate comercială este permisă doar în măsura în care
aceasta este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor grupului şi dacă se face în
numele membrilor;
- angaja mai mult de 500 de persoane;
- fi folosit de către o societate comercială în scopul creditării, în alte
condiţii decât cele prevăzute expres de Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a unui
administrator ori director al societăţii comerciale sau a soţului, rudelor sau
afinilor pana la gradul IV inclusiv ai administratorului sau ai directorului
respectiv; de asemenea, dacă operaţiunea de creditare priveşte o societate civilă
sau comercială la care una dintre persoanele anterior menţionate este
administrator sau director ori deţine, singura sau împreună cu una dintre
persoanele sus-menţionate, o cota de cel puţin 20% din valoarea capitalului
social subscris;
- fi folosit de către o societate comercială în scopul transmiterii de bunuri,
în alte condiţii decât cele prevăzute expres de Legea nr. 31/1990, republicată, cu
27
C. Ardeleanu-Popa, C. Vidican, Constituirea grupurilor de interes economic,
http://steconomice.uoradea.ro/anale/volume/2006/economie-si-administrarea-afacerilor/29.pdf.
36
modificările şi completările ulterioare, la şi de la administratorul sau directorul

societăţii comerciale ori soţul, rudele sau afinii pana la gradul IV inclusiv ai
administratorului sau ai directorului respectiv; de asemenea, dacă operaţiunea
priveşte o societate civilă sau comercială la care una dintre persoanele anterior
menţionate este administrator sau director ori deţine, singura sau împreună cu
una dintre persoanele sus-menţionate, o cota de cel puţin 20% din valoarea
capitalului social subscris, cu excepţia cazului în care una dintre societăţile
comerciale respective este filiala celeilalte;
- să fie membru al altui grup de interes economic sau grup european de
interes economic.
Membrii grupului de interes economic răspund nelimitat pentru obligaţiile
grupului şi solidar, în lipsa unei stipulaţii contrare cu terţii co-contractanţi.
Creditorii grupului se vor indrepta mai întâi impotriva acestuia pentru obligaţiile
lui si, numai dacă acesta nu le plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data
punerii în întârziere, se vor putea indrepta impotriva membrilor grupului.
Prin derogare şi în măsura în care actul constitutiv o permite, un membru
nou al grupului poate fi exonerat de obligaţiile acestuia, născute anterior aderării
sale; hotărârea de exonerare este opozabilă terţilor de la data menţionării în
registrul comerţului şi a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a
IV-a.
În cursul existenţei sale, grupul de interes economic poate accepta membri
noi, cu votul unanim al membrilor săi.
Grupul de interes economic nu poate emite acţiuni, obligaţiuni sau

alte titluri negociabile.
Situaţia financiară anuală a grupului de interes economic va fi întocmită
după normele prevăzute pentru societatea în nume colectiv. După aprobarea de
către adunarea generală a membrilor, situaţia financiară va fi depusă de
administratori, în termen de 15 zile, la administraţia finanţelor publice.
S-a concluzionat28 că acest subiect de drept este o formă asociativă de tip
nou, sui-generis, căreia legea îi conferă personalitate juridică plasând-o între
societăţile comerciale şi asociaţiile civile.
În ce priveşte natura juridică a GIE, înclinăm înspre calitatea de persoană
juridică-comerciant, cu atât mai mult cu cât, înmatriculându-se în registrul
comerţului, este supus prevederilor Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului (dispoziţii aplicabile numai comercianţilor), iar potrivit prevederilor
legale, este subiect al raporturilor de concurenţă, revenindu-i obligaţia de a nu
recurge la practici restrictive de concurenţă.
3. Grupul european de interes economic (GEIE)
28
E. Florescu, Dreptul Concurenţei, Editura Alma Mater, Sibiu, 2005, p. 110 .
37
Spre deosebire de grupul de interes economic, grupurile europene de

interes economic (GEIE) reprezintă o concentrare a puterii, asigurând
transferurile de capitaluri private şi fiind supuse, alături de membrii componenţi
ai grupului, normelor comunitare aplicabile în domeniul concurenţei.
GEIE sunt organizate potrivit Regulamentului nr. 2137/85/25 iulie

1985, care s-a aplicat începând cu anul 1989 şi pot fi formate din societăţi cu
capital de stat sau privat (acestea trebuie să aibă sediul într-unul din statele
membre ale Uniunii şi să fie constituite conform legii statului respectiv), dar şi
din persoane fizice care exercită într-un stat membru activităţi comerciale,
agricole, artizanale etc.
Asocierea se desfăşoară pe baza unui contract între cel puţin doi membri
ai unor state comunitare diferite, având un obiect de activitate ce trebuie să
prezinte afinităţi cu cel desfăşurat de membrii săi, fără însă a-l înlocui.29
GEIE îşi poate înfiinţa filiale, sucursale sau reprezentanţe pe teritoriul ţării
noastre cu obligativitatea respectării dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 şi ale Legii
nr. 31/1990 în ce priveşte înmatricularea acestora în Registrul comerţului.
4. Societatea cooperatistă
În ciuda definiţiei30 deficitare, trebuie precizat în primul rând că societăţile

cooperatiste, reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 1/2005 privind organizarea
şi funcţionarea cooperaţiei31, fac parte din categoria comercianţilor32, deoarece
desfăşoară activităţi de producere şi desfacere de mărfuri, de prestări de servicii
şi de efectuare de lucrări în diverse domenii ale economiei (agricol, transporturi,
construcţii, piscicol, forestier, meşteşuguri, etc.), prin care se urmăreşte
obţinerea unui profit33.
De altfel, în funcţie de domeniul de activitate, societăţile cooperatiste se
clasifică în: societăţi cooperative meşteşugăreşti, societăţi cooperative de
29
E. Florescu, A.C.Târşia, op.cit. p. 112.
30
Potrivit art. 7 alin. 1 „Societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane fizice şi/sau juridice, după
caz, constituită pe baza consimţământului liber exprimat de acestea, în scopul promovării intereselor economice,
sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind deţinută în comun şi controlată democratic de către membrii
săi, în conformitate cu principiile cooperatiste”.
31
Legea nr. 1/2005 din 21 februarie 2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei a fost publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 172 din 28 februarie 2005.
32
În acelaşi sens a se vedea: V. Găină, A. M. Găină, Societatea cooperativă reglementată de Legea nr. 1/2005.
Delimitări şi interferenţe în raport cu alte tipuri de societăţi comerciale sau necomerciale,
http://drept.ucv.ro/RSJ/Articole/2008/RSJ3/05Gaina.pdf
33
Pentru o opinie contrară a se vedea: C. Gheorghe, Drept comercial comunitar. Instituţii de drept comunitar din
perspectiva dreptului român, Editura Logisticon, Bucureşti, 2005, p. 219.
38
consum, societăţi cooperative de valorificare, societăţi cooperative agricole, de

locuinţe, pescăreşti, de transporturi, forestiere şi de alte forme.
Mai mult, societăţilor cooperatiste le revine obligaţia de a se înmatricula
în registrul comerţului, ştiut fiind că numai comercianţii au această îndatorire
specifică. Cu toate acestea, ele nu fac parte din categoria societăţilor comerciale
care beneficiază de o reglementare distinctă şi care se pot constitui numai în una
din formele expres şi limitativ prevăzute de aceasta.
Regulile referitoare la modalitatea de constituire şi de funcţionare a
societăţilor cooperatiste sunt, în mod clar, inspirate din cele aplicabile
societăţilor comerciale.
În acest sens, societatea cooperatistă se constituie prin contract de
societate şi statut, care pot fi încheiate sub forma unui înscris unic denumit act
constitutiv.
Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată şi se semnează de către
toţi membrii fondatori. Prin excepţie, forma autentică este obligatorie când
printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren.
În vederea constituirii societăţii, oricare dintre membrii fondatori,
administratorii sau persoanele împuternicite de aceştia solicită, în termen de 15
zile de la data semnării actului constitutiv, înmatricularea societăţii cooperative
în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi are sediul societatea
cooperativă.
În ce priveşte organizarea, societatea cooperatistă funcţionează pe baza
unui organ de conducere (adunarea generală ordinară sau extraordinară alcătuită
din totalitatea membrilor cooperatori), a unui organ de administrare sau
gestionare (administratorul unic sau consiliul de administraţie34) şi a unuia de
control (format din cenzorii35 societăţii).
Similar societăţii comerciale, societatea cooperatistă dobândeşte calitatea
de comerciant la data întocmirii şi semnării actului de constituire36, iar
34
Consiliul de administraţie este alcătuit dintr-un număr impar de membri care nu poate fi mai mare de 11, aleşi
prin vot secret pe o perioadă de 4 ani, stabiliţi prin actul constitutiv, în funcţie de complexitatea activităţii
societăţii cooperative şi de numărul de membri cooperatori. Primii administratori sunt numiţi prin actul
constitutiv de către membrii fondatori, iar numirea şi înlocuirea administratorilor se fac exclusiv de către
adunarea generală. O particularitate constă în aceea că în societatea cooperativă pot fi administratori numai
persoanele care au calitatea de membru cooperator şi îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege. Dacă au fost alese
alte persoane, acestea sunt decăzute din drepturi. Constatarea decăderii se face de adunarea generală, iar
hotărârea se comunică oficiului registrului comerţului în vederea efectuării menţiunilor necesare.
35
În temeiul dispoziţiilor legale, adunarea generală a membrilor cooperatori ai societăţii cooperative alege 3
cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare, în toate cazurile
numărul cenzorilor trebuind să fie impar. În cazul în care societatea cooperativă are până la 50 de membri
cooperatori, adunarea generală alege numai un cenzor şi un supleant. Cenzorii, dintre care cel puţin unul trebuie
să fie expert contabil sau contabil autorizat, sunt aleşi de către adunarea generală pentru un mandat de 3 exerciţii
financiare. Mandatul cenzorilor intră în vigoare de la alegerea lor de către adunarea generală. Aceştia vor
continua să îşi îndeplinească mandatul până în momentul în care vor fi aleşi noii cenzori, chiar dacă s-a încheiat
perioada pentru care au fost aleşi.
36
E. Florescu, Drept comercial, Curs universitar, Editura Alma Mater, Sibiu, 2006, p. 58.
39
personalitatea juridică la data înmatriculării în registrul comerţului.
5. Societatea cooperativă europeană (SCE)
Statutul societăţii cooperative europene se regăseşte în dispoziţiile

Regulamentului CE nr. 1435/2003 al Consiliului37, direct aplicabile în dreptul
intern în lipsa unei transpuneri efective.
Într-adevăr, legiuitorul român menţionează societatea cooperativă

europeană în cuprinsul unui singur articol din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 52/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
rezumându-se la a o defini astfel: „Societatea cooperativă europeană reprezintă,
în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, societatea al cărei capital este divizat
în părţi sociale, care are ca obiect principal satisfacerea nevoilor şi/sau
dezvoltarea activităţilor economice şi sociale ale membrilor săi şi care este
constituită în condiţiile şi prin mecanismele prevăzute de Regulamentul
Consiliului (CE) nr. 1.435/2003 din 22 iulie 2003 privind statutul societăţii
cooperative europene”.
Drept urmare, SCE este o societate al cărei capital subscris este divizat în
părţi sociale, numărul de membri, precum şi capitalul fiind variabile.
Cu excepţia cazului în care se prevede altfel în statut, la momentul
constituirii, fiecare membru se angajează numai în limita capitalului pe care l-a
subscris.
SCE are ca obiect principal satisfacerea nevoilor şi/sau dezvoltarea
activităţilor economice şi sociale ale membrilor săi, în special prin încheierea
unor acorduri cu aceştia, în vederea furnizării de bunuri sau de servicii sau a
execuţiei de lucrări în cadrul activităţii exercitate sau controlate de societate.
Totodată, poate avea ca obiect şi să răspundă nevoilor membrilor săi,
încurajând, în acelaşi mod, participarea acestora la activităţi economice într-una
sau mai multe societăţi cooperative europene şi/sau cooperative naţionale.
Activitatea poate fi desfăşurată şi pin intermediul unei filiale.
Societatea cooperativă europeană, persoană juridică de drept privat, nu
poate admite ca persoanele ce nu au calitatea de membru să beneficieze de
activităţile sale sau ca aceştia să participe la operaţiunile sale, cu excepţia
cazului în care se prevede altfel în statut.
37
Regulamentul (CE) 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societăţii cooperative europene
(SCE) a fost publicat Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 207 din 18.08 2003.
40
Pe de altă parte, constituirea societăţii cooperative europene,

guvernată de legea aplicabilă societăţilor cooperatiste din statul membru pe al
cărui teritoriu SCE îşi stabileşte sediul statutar, se poate realiza:
- de către cel puţin cinci persoane fizice rezidente în cel puţin două state
membre;
- de către cel puţin cinci persoane fizice şi societăţi în sensul art. 48 paragr. 2 din
tratat, precum şi de către alte entităţi juridice de drept public sau privat,
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru, rezidente în cel puţin
două state membre sau reglementate de legislaţia a cel puţin două state membre;
- de către societăţi în sensul art. 48 paragr. 2 din tratat, precum şi de alte entităţi
juridice de drept public sau privat, constituite în conformitate cu legislaţia unui
stat membru, rezidente în cel puţin două state membre sau reglementate de
legislaţia a cel puţin două state membre;
- prin fuziunea unor societăţi cooperatiste constituite în conformitate cu
legislaţia unui stat membru, care îşi au sediul social şi administraţia centrală în
Uniune, în cazul în care cel puţin două dintre ele sunt guvernate de legislaţia
unor state membre diferite;
- prin transformarea unei societăţi cooperatiste constituite în conformitate cu
legislaţia unui stat membru care îşi are sediul social şi administraţia centrală în
Uniune, în cazul în care are de cel puţin doi ani o unitate sau o filială care este
guvernată de legislaţia unui alt stat membru.
Regulamentul european lasă libertate statelor membre să prevadă
posibilitatea (sau imposibilitatea) ca o entitate juridică ce nu îşi are administraţia
centrală în Comunitate să poată participa la constituirea unei SCE, în cazul în
care este constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru, îşi are sediul
social în statul membru respectiv şi are o legătură efectivă şi continuă cu
economia unui stat membru.
Întrucât, aşa cum am subliniat, transpunerea prevederilor comunitare în
materie în legislaţia noastră este deficitară, nu putem şti dacă o asemenea
participare în vederea constituirii unei SCE cu sediul în România este sau nu
posibilă.
Se impune aşadar, de lege ferenda, tratarea cu mai multă seriozitate a
obligaţiei ce revine ţării noastre, în calitate de membră a Uniunii Europene, de a
transpune efectiv, integral şi neechivoc toate normele comunitare, implicit a
celor care vizează societatea cooperativă europeană. În acest profil trebuie să se
renunţe la maniera superficială în care legiuitorul român înţelege să
reglementeze instituţii de actualitate şi de importanţă majoră în îmbunătăţirea
situaţiei economice şi sociale în întreaga Comunitate şi să precizeze concret
cadrul juridic aplicabil situaţiilor pe care legiuitorul comunitar le lasă la
latitudinea fiecărui stat membru în parte.
41
Cât priveşte capitalul SCE, care este de cel puţin 30.000 euro,
acesta se exprimă în moneda naţională, iar în ipoteza unei societăţi cooperative
europene al cărei sediu social e situat în afara zonei euro se poate exprima şi în
euro.
Variaţiile cuantumului de capital nu necesită modificări ale statutului şi
nici publicitate.
Sediul social al societăţii se situează în interiorul Comunităţii, în acelaşi
stat membru pe al cărui teritoriu se află şi administraţia sa centrală. Un stat
membru poate, de asemenea, să impună societăţilor înmatriculate pe teritoriul lui
obligaţia de a avea administraţia centrală şi sediul social în acelaşi loc.
Regulamentul european permite însă transferarea sediului social într-un
alt stat membru, un atare transfer neatrăgând după sine nici dizolvarea, nici
crearea unei persoane juridice noi.
În vederea realizării transferului, se întocmeşte un proiect de către organul
administrativ sau de conducere care face obiectul publicităţii în registrul
comerţului.
O SCE se poate înmatricula numai dacă s-a încheiat un acord

privind modalităţile de implicare a lucrătorilor în sensul art. 4 din Directiva
2003/72/CE, dacă s-a lua decizia de a nu se începe negocieri ori de a se încheia
negocieri deja începute şi de a se baza pe normele privind informarea şi
consultarea lucrătorilor ce se aplică în statele membre în care SCE are lucrători,
sau dacă a expirat termenul de 6 luni (sau 1 an dacă părţile decid, printr-un acord
comun să extindă negocierile) de la momentul înfiinţării grupului special de
negociere, fără a se fi încheiat un acord.
Înmatricularea şi radierea înmatriculării unei societăţi cooperative
europene fac obiectul unui aviz publicat spre informare în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene după publicitatea efectuată în registrul comerţului, care
trebuie să conţină denumirea, numărul, data şi locul de înmatriculare a SCE,
data, locul şi titlul publicaţiei, precum şi sediul social şi sectorul de activitate.
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Care este actul normativ unional care reglemntează statutul SE?

2. Exemplificați două modalități de constituire a societăţii cooperative europene.
3. Care sunt principalele deosebiri între GEIE și GIE?
4. Prezentați două modalități de constituire a societăţii europene.
42
TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. Constituirea societăţii cooperative europene se poate realiza:

a. de către cel puţin cinci persoane fizice rezidente în cel puţin două state
membre;
b. între cel puţin doi membri ai unor state europene diferite, având un obiect
de activitate ce trebuie să prezinte afinităţi cu cel desfăşurat de membrii săi, fără
însă a-l înlocui;
c. prin transformarea unei societăţi cooperatiste constituite în conformitate
cu legislaţia unui stat membru care îşi are sediul social şi administraţia centrală
în Uniune, în cazul în care are de cel puţin doi ani o unitate sau o filială care este
guvernată de legislaţia unui alt stat membru;
d. fuziunea unor societăți pe acțiuni.
2. Grupul de interes economic nu poate:

a. să fie membru al altui grup de interes economic sau grup european de
interes economic;
b. sa deţină acţiuni, părţi sociale sau de interes, în mod direct sau indirect, la
una dintre societăţile comerciale membre; deţinerea de acţiuni, părţi sociale sau
de interes în alta societate comercială este permisă doar în măsura în care
aceasta este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor grupului şi dacă se face în
numele membrilor;
c. angaja mai mult de 300 de persoane;
d. dobândi calitatea de comerciant.
3. GIE trebuie să se înmatriculeze:

a. În registrul societăților agricole;
b. În registrul grupurilor de interes economic;
c. În registrul comerțului;
d. În registrul asociațiilor și fundațiilor
4. Capitalul social minim al unei societăţi europene este de:
a. 90000 lei;
b. 90000 EUR;
c. 120000lei;
d. 120000 EUR.
43
1. a, c, .
2. a, b.
3. c.
4. d.
TEME DE CASĂ
1. Modalitățile de constituire a SE.

2. Drepturileși obligațiile acționarilor SE.
3. GIE și GEIE – privire comparativă între cele două categorii de grupuri de
interes.
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

TEMA IV.
44
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

ASPECTE PARTICULARE PRIVIND CONSTITUIREA ȘI
FUNCȚIONAREA INSTITUȚIILOR DE CREDIT, INSTITUȚIILOR
FINANCIARE NEBANCARE ȘI A SOCIETĂȚILOR DE ASIGURARE
- Prezentarea și explicarea rolului organelor de conducere,

administrare și control ale societății, în desfășurarea activității
comerciale
- Prezentarea succintă a dispozițiilor juridice specifice aplicabile
constituirii, organizării și funcționării societăților comerciale cu
obiect de activitate specific
- Înțelegerea atribuțiilor acționarilor/asociaților, administratorilor și

cenzorilor societății
- Cunoașterea reglementărilor în domeniul funcționării societăților;
- Cunoașterea principalelor reguli aplicabile organizării și
funcționării societăților comerciale cu obiect de activitate specific

Prin reglementarea societăţilor comerciale leguitorul a oferit mecanismul
juridic care permite gruparea unui număr de persoane spre scopul comun de
obţinere a profitului din activitatea persoanei juridice înfiinţate. Prin aporturile
promise şi vărsate, asociaţii dotează societatea38 comercială cu un patrimoniu
distinct de cel al asociaţilor şi conferă organelor interne ale acesteia puteri care îi
permit să depăşescă obstacolele de netrecut pentru persoanele fizice.
38
La originea constituirii societăţii comerciale se află consimţământul individual al asociaţilor. A se vedea în
acest sens: R. I. Motica, Drept societar, Editura Alma Mater, 1997, p. 16; R. I. Motica, V. Popa, Drept comercial
român şi drept bancar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 94.
45
Legea nr. 31/1990 stabilește cadrul legal general aplicabil societăților

comerciale în privința constituirii, funcționării, dizolvării și lichidării, în vreme
ce, pentru anumite tipuri de societăți, cum sunt instituțiile de credit și cele din
domeniul asigurărilor/reasigurărilor, dispozițiile legale aplicabile sunt cuprinse
în acte normative speciale.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- adunare generală a asociaților/acționarilor,
- administrator
- cenzor
- activitate bancară,
- asigurare/reasigurare.

1. Funcţionarea societăţilor comerciale
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin

intermediul organelor sale, actele acestora fiind actele juridice ale societăţii
comerciale. Acelaşi principiu este aplicabil şi în privinţa actelor şi operaţiunilor
îndeplinite de reprezentanţii legali care, având calitatea de mandatari sociali şi
de organ executiv, sunt datori să respecte limitele puterilor ce le-au fost
conferite de adunarea generală a asociaţilor, iar dacă hotărârea luată de organul
de conducere este contrară legii, să o atace în justiţie.
Potrivit Legii nr. 31/1990, astfel cum a fost modificată,

funcţionarea societăţii comerciale este asigurată de organul de conducere,
alcătuit din adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor; organul de administrare,
format din unul sau mai mulţi administratori, un consiliu de administraţie – la
S.A. dacă se optează pentru sistemul unitar, sau un directorat şi un consiliu de
supraveghere – la S.A. în cazul în care se optează pentru sistemul dualist; şi un
organ de control compus din cenzorii societăţii, la SA, SCA şi în anumite cazuri
la SRL, respectiv din auditori financiari, pentru SA supusă obligaţiei legale de
auditare.
Voinţa societăţii comerciale se manifestă, așadar, prin organele sale de
conducere şi control care sunt: adunarea generală a asociaţilor, administratorii
societăţii, cenzorii.
46
Adunarea generală este organul cel mai important de conducere şi

este formată din totalitatea asociaţilor.
Administrarea societăţii este o formă de executare a voinţei adunării
generale, prin săvârşirea de acte de gestiune, în vederea atingerii obiectului şi
scopului social. Conducerea problemelor curente este încredinţată unuia sau mai
multor administratori.
Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi, în
anumite cazuri, sau de un organ specializat format din cenzori.
Organele de conducere şi control apar mai mult sau mai puţin conturate,
în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.
În cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii în comandită simplă,
datorită numărului mic de asociaţi, nu există instituţionalizată adunarea generală
şi cenzorii. La aceste forme de societate, adunarea generală se constituie de fapt,
nu şi de drept. În ceea ce priveşte controlul, el se realizează de către asociaţi, nu
de cenzori.
În cazul societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni,
întâlnim toate cele trei organe de conducere menţionate.
În ceea ce priveşte societatea cu răspundere limitată organele societăţii
sunt aceleaşi ca şi la societăţile pe acţiuni, dar cu unele particularităţi. De
exemplu39, cenzorii sunt numiţi în mod obligatoriu numai la societatea cu
răspundere limitată constituită într-un număr mai mare de 15 asociaţi.
Deliberările şi deciziile în cadrul diferitelor forme juridice de societăţi
comerciale sunt luate fie de către asociaţi împreună, fie de către adunarea
generală a asociaţilor ca organ instituţionalizat prin lege în acest scop.40
Este adevarat că în privinţa societăţii în nume colectiv şi societăţii în
comandită simplă, Legea 31/1990 nu reglementează ca organ de deliberare şi
decizie adunările generale, dar din modul în care pot decide asociaţii asupra
problemelor societăţii, respectiv, cu majoritatea absolută a capitalului social (în
caz de divergenţă între administrator, alegerea administratorilor şi revocarea
acestora – art. 76-77 din Legea nr. 31/1990), se pot asimila aceste întruniri ale
asociaţilor în vederea deliberării cu adunările generale41. Pentru societăţile pe
acţiuni, în comandita pe acţiuni şi cu răspundere limitată Legea nr. 31/1990
instituţionalizează ca organ de deliberare şi decizie adunarea generală a
asociaţiilor/acţionarilor
39
Viorel Găină, ”Drept comercial român”, Editura Universitaria, Craiova 2003, pag. 248
40
St. D. Cărpenaru, “Drept Comercial Roman” – Editura “All Beck”, București, 2001, pag. 370-375.
41
47
În privința organului de administrare, Legea nr. 31/1990 statuează

faptul că societăţile comerciale pot fi administrate de unul sau mai mulţi
administratori. În cazul în care societatea are mai mulţi administratori, aceştia
pot fi organizaţi sub forma unor organe colegiale, de tipul consiliului de
administraţie, sau își pot exercita atribuţiile individual ori impreună (societatea
nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu raspundere
limitată).
Desigur, apar și sub acest aspect o serie de particularități, în funcție de
forma juridică a societății.
Astfel, potrivit art. 137 din lege, societatea pe acţiuni este administrată de
unul sau mai mulţi administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când
sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de administraţie.
Societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare sunt administrate de cel puţin 3 administratori42.
În cazul în care într-o societate pe acţiuni are loc delegarea atribuţiilor de
conducere către directori, conform art. 143 din Legea 31/1990 republicată,
majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi formată din
administratori neexecutivi. Consiliul de administraţie alege dintre membri săi un
preşedinte al consiliului, prin actul constitutiv putându-se stipula că preşedintele
consiliului este numit de adunarea generală ordinară. Consiliul de administraţie
se întâlneşte cel puţin o dată la 3 luni. Directorii şi cenzorii sau, după caz,
auditorii interni pot fi convocaţi la orice întrunire a consiliului de administraţie,
întruniri la care aceştia sunt obligaţi să participe. Ei nu au drept de vot, cu
excepţia directorilor care sunt şi administratori.
Prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni este
administrată de un directorat şi de un consiliu de supraveghere (sistemul
dualist). În acest caz, conducerea societăţii pe acţiuni revine în exclusivitate
directoratului, care îndeplineşte actele necesare şi utile pentru realizarea
obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege în sarcina
consiliului de supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor. Desemnarea
membrilor directoratului revine consiliului de supraveghere, care atribuie
totodată unuia dintre ei funcţia de preşedinte al directoratului.
Cel puţin o dată la 3 luni, directoratul prezintă un raport scris consiliului
de supraveghere cu privire la conducerea societăţii, cu privire la activitatea
acesteia şi la posibila sa evoluţie. De asemenea, intră tot in atribuţiile
directoratului prezentarea situaţiilor financiare anuale şi a raportului său anual,
imediat după elaborarea acestora.
În ceea ce priveşte membrii consilului de supraveghere, aceştia sunt
numiţi de către adunarea generală a acţionarilor, cu excepţia primilor membri,
42
Legea 31/1990 Republicata- art. 137
48
care sunt numiţi prin actul constitutiv. Membri consiliului de supraveghere nu

pot fi concomitent membri ai directoratului.
E important să subliniem principalele obligații ce revin în sarcina

administratorilor societăților comerciale. Acestea pot fi clasificate, în raport de
contextul în care se regăsește societatea, în obligațiile anterioare
constituirii/funcționării societății și obligații în timpul funcționării acesteia.
Obligațiile preliminare constituirii societății ori inceperii activității
societății:
- obligația de a cere înmatricularea în Registrul Comerțului, în termen de 15
zile de la data semnării/autentificării actului constitutiv;
- obligația de a prelua de la fondatori documentele și corespondența
referitoare la constituirea societății;
- obligaţia administratorilor, care au fost desemnaţi reprezentanţi ai
societăţii, de a depune semnăturile lor la Registrul Comerţului. Aceasta prezintă
însemnătate în special în vederea protejării terţilor, depunerea specimenelor de
semnătură constituind în acelaşi timp şi o modalitate de publicitate a numirii
administratorilor.
Obligațiile administratorului în contextul funcționării societății
comerciale:
- obligația de gestiune a activității curente a societății;
- obligația de a lua parte la toate adunările generale ale asociațiilor, la consiliile
de administrație și la organele de conducere similare ale acestora
- obligația de a aduce la indeplinire cu exactitate hotărârile adunării generale
(art. 73 lit. d , din Legea nr. 31/1990);
- obligația de a răspunde de realitatea vărsămintelor efectate de asociați, iar în
caz de subscripție publică, obigația de a răspunde în solidar cu fondatorii de
subscrierea integrală a capitalului social și efectuarea vărsămintelor stabilite de
lege;
- obligația de a răspunde de realitatea dividendelor43 plătite asociațiilor (art. 73
alin.1 lit. b);
- obligația de a ține o contabilitate corectă a societății.
Administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru existența
registrelor cerute de lege și corecta lor ținere. Legea nr. 82/1991 a contabilității,
republicată, cu modificările si completările ulterioare stabilește că registrele de
contabilitate obligatorii sunt:
43
Dividend - cota parte din profit ce se plateste fiecarui asociat (Art.67 alin. 1). ”Dividendele se distribuie
asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel. Acestea se plătesc in termenul stabilit de adunarea generală a asociaților, sau după caz, stabilit prin legile
speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar
incheiat”. (Art.67 alin.2)
49
- Registrul-jurnal44
- Registrul-inventar45
- Cartea mare46
Aceste registre contabile asigură atât o evidență clară a operațiuniilor societății,
cât și calcularea impozitelor și taxelor datorate bugetului public de către
societate .
O altă obligație a administratorului este aceea de a depune, la sfârșitul
fiecărui exercițiu financiar, bilanțul și contul de profit și pierderi, la
administrația financiară teritorială.
Nu în ultimul rând, administratorilor le revine obligația de informare a
asociaților cu privire la activitatea societății.
Astfel, conform prevederilor art. 173 alin. 1 din lege, în domeniul SA,
administratorul este dator să țină diverse registre ale societății – un registru al
acțiunilor și al acționarilor, un registru al ședințelor și deliberărilor adunărilor
generale și al consiliului de administrație sau al directoratului, un registru al
obligațiunilor cu indicarea obligatarilor, și să pună la dispoziția acționarilor
unele registre sau să le elibereze la cererea lor un extras după acestea. De
asemenea, în cadrul SA și SRL - atunci când există cenzori-, tot în executarea
obligației de informare a asociaților, administratorii sunt datori să prezinte
cenzorilor, cu cel puțin o lună inainte de ședința adunării generale, bilanțul
exercițiului financiar precedent, contul de profit și pierderi, însoțit de un raport
și documentele justificative, pentru ca cenzorii să întocmească la rândul lor un
raport amănunțit asupra acestor documente, ce urmează a fi adus la cunoștința
asociaților și discutat în adunarea generală.
Administratorii trebuie să explice modul în care au condus operațiunile
societății, punând la dispoziția asociaților informațiile cuprinse în diversele lor
rapoarte, sau cele ale cenzorilor.
De reținut faptul că, pe durata îndeplinirii mandatului,

administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în
care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul
individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.
44
Registrul jurnal este, potrivit legii, un document contabil obligatoriu în care se inregistrează prin articole
contabile, în ordine cronologică, operaţiunile patrimoniale, prin respectarea succesiunii documentelor după data
întocmirii sau a intrării acestora în societate.
45
Registrul inventar reprezintă documentul contabil obligatoriu în care se înregistrează toate elementele
patrimoniale de activ şi de pasiv, grupate în funcţie de natura lor, confom posturilor din bilanţul contabil,
inventariate potrivit normeler legale.
46
Constituie documentul contabil obligatoriu în care se înscriu lunar, direct sau prin regrupare pe conturi
corespondente, înregistrările efectuate în registrul-jurnal, satbilindu-se situaţia fiecărui cont, respectiv soldul
iniţial, rulajele debitoare, rulajele creditoare şi soldurile finale.
50
De asemenea, este important de subliniat caracterul ad nutum al

revocării administratorilor, pronind de la caracterul intuitu personae al calității
de administrator.
Aceasta înseamnă că administratorii societății pot fi revocaţi oricând de
către adunarea generală ordinară a acţionarilor, iar în cazul în care revocarea
survine fără justă cauză, administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-
interese, însă nu la repunerea în funcție.
Controlul gestiunii societății reprezintă un alt element important în

activitatea societăţii comerciale.
El are menirea de a preveni situaţiile ce pot provoca falimentul, reducerea
capitalului social sau diminuarea patrimoniului, încălcarea actului constitutiv,
abuzurile în activitatea administratorilor şi directorilor.
În funcție de mărimea şi complexitatea societăţii, controlul poate fi
realizat fie ca o funcţie distribuită asociaţiilor, fie ca o funcţie concentrată într-
un organ distinct, specializat.
Pentru societăţile de persoane controlul se exercită de către asociaţii care
nu sunt şi administratori. Este adevărat că Legea 31/1990 nu precizează în mod
expres cine exercită controlul în cadrul SNC şi la SCS, însă ideea poate fi
dedusă din prevederile art.194 alin.(4), referitoare la SRL, dar care au valoare de
principiu și pentru celeallte tipuri de societăți, potrivit cărora “în lipsă de cenzor
fiecare dintre asociaţii care nu este administrator al societăţi va exercita dreptul
de control, pe care asociaţii il au în societăţile în nume colectiv”.
Organizarea cea mai complexă a funcţiei de control se realizează în cadrul
SA.
Cenzorii sunt stabiliţi prin actul constitutiv, care prevede numărul,
numele, prenumele şi cetăţenia cenzorilor. În cazul subscripţiei publice, cenzorii
sunt aleşi de adunarea constitutivă, ulterior fiind aleşi de adunarea generală.
Pentru societăţile de capitaluri, controlul se încredinţează unui număr de
trei sau mai mulţi cenzori şi tot atâţia supleanţi ca persoane abilitate special de
lege cu această funcţie de control.
La SRL, aceeaşi lege nuanţează exercitarea controlului în funcţie de
numărul de asociaţi si anume:
a) pentru societatea care are până la 15 asociaţi inclusiv, controlul se
exercită de către asociaţi;
b) pentru societatea care are mai mult de 15 asociaţi şi mai puţin de 50,
controlul se exercită de către cenzori aleşi de adunarea generală a
asociaţilor.
Cenzorii au anumite drepturi ce le permit să efectueze controlul gestiunii
societăţii, să participe la adunările administratorilor fără să aibă drept de vot, să
51
obţină în fiecare lună de la administratori o situaţie despre evoluţia activităţii

comerciale.
2. Aspecte particulare privind constituirea și funcționarea instituțiilor de

credit
Faptul că activitatea bancara este o activitate economică de interes public

justifică instituirea unui statut juridic special pentru institutiile de credit din
sistemul bancar românesc și în ceea ce privește autorizarea lor de catre BNR în
calitate de autoritate administrativă de specialitate.
Principala reglementare națională în materie este reprezentată de

OUG. nr. 99 din 06/12/2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului
Prezintă însă relevanță și regulamentele BNR privind autorizarea institutiilor de
credit, persoane juridice romane și a sucursalelor din Romania ale instituțiilor
de credit din statele terțe.
OUG. Nr. 99/2006 impune principiul conform căruia instituțiile de credit,
persoane juridice române, se pot constitui și pot funcționa numai pe baza
autorizației emise de BNR, el fiind reluat și de regulamentul BNR prin extindere
și la sucursalele de pe teritoriul Romaniei ale instituțiilor de credit din state terțe.
Potrivit art. 3 din ordonanța antemențioantă, instituţiile de credit,

persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona, cu respectarea
dispoziţiilor generale aplicabile instituţiilor de credit şi a cerinţelor specifice, în
una din următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizaţii cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar.
Procedura de autorizare a instituțiilor de credit de către BNR

cuprinde atât aprobarea constituirii instituției de credit, cât și autorizarea
funcționării ei ultima, fiind cea care ne interesează, însa ambele faze urmăresc
verificarea de către BNR a întrunirii garanțiilor financiare, de competenţă şi
moralitate în scopul desfășurării unei activități în condiții de siguranță și de
respectare a cerințelor unei administrări prudente și sănătoase, care să asigure
protejarea intereselor deponenţilor şi ale altor creditori şi buna funcţionare a
sistemului bancar.
Importanța autorizării de funcționare a instituțiilor de credit este cu atât
mai însemnată, cu cât aprobarea constituirii instituției de credit nu garantează și
obținerea autorizației de funcționare, aceasta indicând doar permisiunea dată
52
fondatorilor de a proceda la constituirea instituţiei de credit potrivit normelor

legale.
În temeiul art. 11 din ordonanță, BNR nu poate acorda autorizaţie unei

instituţii de credit, dacă aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte sau de un
nivel al capitalului iniţial cel puţin egal cu nivelul minim stabilit prin
reglementări, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane
euro.
La constituirea unei instituţii de credit, persoană juridică română, capitalul
iniţial este reprezentat de capitalul social, cu excepţia cazurilor în care instituţia
de credit care se constituie este rezultată dintr-un proces de reorganizare prin
fuziune sau divizare. Capitalul social al unei instituţii de credit, persoană
juridică română, trebuie vărsat integral şi în numerar la momentul subscrierii,
inclusiv în cazul majorării acestuia, aporturile în natură nefiind permise.
Acţiunile/părţile sociale ale unei instituţii de credit, persoana juridică română,
pot fi numai nominative.
În actele lor constitutive, instituţiile de credit, persoane juridice române,
nu vor putea stabili excepţii de la principiul potrivit căruia o acţiune da dreptul
la un singur vot.
Totodată, la constituire, aporturile la capitalul social trebuie să fie vărsate
într-un cont deschis la o instituţie de credit. Acest cont este blocat până la
înmatricularea instituţiei de credit, persoana juridică română, în registrul
comerţului.
Orice cerere de autorizare a unei instituţii de credit trebuie să fie însoţită

de un plan de activitate, care să cuprindă cel puţin tipurile de activităţi propuse a
fi desfăşurate şi structura organizatorică a instituţiei de credit, şi din care să
rezulte capacitatea acesteia de a-şi realiza obiectivele propuse în condiţii
compatibile cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, prin
adecvarea cadrului de conducere, a procedurilor, a mecanismelor interne şi a
structurii capitalului la tipul, volumul şi complexitatea activităţilor pe care îşi
propune să le desfăşoare.
Banca Naţională a României acordă autorizaţie unei instituţii de credit,

persoane juridice române, numai dacă este încredinţată că instituţia de credit
poate asigura desfăşurarea unei activităţi în condiţii de siguranţă şi de respectare
a cerinţelor unei administrări prudente şi sănătoase, care să asigure protejarea
intereselor deponenţilor şi ale altor creditori şi buna funcţionare a sistemului
bancar, sens în care trebuie să fie respectate nu numai dispoziţiile OUG nr.
99/2006, ci și cele ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi ale reglementărilor
emise în aplicarea acestora.
53
Banca Naţională a României hotărăşte cu privire la o cerere de autorizare

a unei instituţii de credit, în sensul acordării aprobării de constituire a instituţiei
de credit sau al respingerii cererii, în termen de 4 luni de la data primirii cererii
de autorizare însoţite de documentaţia stabilită
În privința funcționării, art. 102 prevede faptul că instituţiile de credit se

constituie şi funcţionează în condiţiile prevăzute de legislaţia aplicabilă
societăţilor comerciale.
Fiecare instituţie de credit are obligaţia de a deschide cont curent la Banca
Naţională a României, înainte de începerea activităţii, conform reglementărilor
emise de aceasta. Cadrul de administrare al unei instituţii de credit, procesele de
identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor, mecanismele de
control intern, precum şi politicile şi practicile de remunerare ale acesteia se
stabilesc prin actele constitutive şi reglementările sale interne, în conformitate
cu legislaţia aplicabilă societăţilor.
Actul constitutiv şi reglementările interne ale instituţiei de credit se
transmit Băncii Naţionale a României, în condiţiile prevăzute prin reglementări,
în scopul evaluării respectării cerinţelor prudenţiale
Dacă instituţia de credit optează pentru sistemul unitar de administrare,

în conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale, conducerea
instituţiei de credit este delegată de către consiliul de administraţie la cel puţin 2
directori.
Dacă instituţia de credit optează pentru sistemul dualist de administrare,

directoratul este format din cel puţin 3 membri, în conformitate cu legislaţia
aplicabilă societăţilor comerciale.
În cazul unei instituţii de credit administrate în sistem unitar, preşedintele
consiliului de administraţie nu trebuie să exercite simultan şi funcţia de director
general în cadrul aceleiaşi instituţii de credit. În mod excepţional, cu aprobarea
BNR, acest cumul de funcţii poate fi exercitat în cazuri bine justificate de către
instituţia de credit.
Fiecare dintre membrii consiliului de administraţie şi directorii sau, după

caz, membrii consiliului de supraveghere şi ai directoratului unei instituţii de
credit, precum şi persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care
privesc activităţile de administrare şi control al riscurilor, audit intern, juridice,
conformitate, trezorerie, creditare, precum şi orice alte activităţi care pot expune
instituţia de credit unor riscuri semnificative trebuie să dispună în orice moment
de o bună reputaţie, de cunoştinţe, aptitudini şi experienţă adecvate naturii,
54
extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi responsabilităţilor

încredinţate şi trebuie să îşi desfăşoare activitatea în conformitate cu regulile
unei practici bancare prudente şi sănătoase.
3. Aspecte particulare privind constituirea și funcționarea societăților

comerciale de asigurare/reasigurare
Regulile particulare de autorizare, organizare și funcționare a

societăților de asigurare/reasigurare se regăsesc în Legea nr. 237/2015 privind
autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare.
Aceasta reglementează atât rolul Autorității de Supraveghere Financiară
(ASF) pe piața asigurărilor/reasigurărilor din România, cât și cerințele clare pe
care trebuie să le îndeplinească comercianții autorizați să desfășoare o atare
activitae.
În conformitate cu art. 1 alin. (2), pct.2 din legea antemenționată

prin ”activitate de asigurare” trebuie să înțelegem ”..activitatea exercitată în sau
din România, care desemnează, în principal, oferirea, distribuţia, negocierea,
încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime,
lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea
sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată”.
Pe de altă parte, pct. 44 al aceluiași articol definește activitatea de

reasigurare drept acea ”...operaţiune care constă în una dintre următoarele:
a) preluarea riscurilor cedate de un asigurător sau reasigurător din statele
membre sau din state terţe;
b) acoperire de către un reasigurător a unei instituţii care intră în domeniul de
aplicare al Directivei (UE) 2016/2.341 a Parlamentului European şi a
Consiliului din 14 decembrie 2016 privind activităţile şi supravegherea
instituţiilor pentru furnizarea de pensii ocupaţionale (IORP)“
A.S.F. este entitatea care autorizează, pe teritoriul țării noastre, societăţile
să desfăşoare activităţi de asigurare şi/sau reasigurare ori să îşi extindă
activitatea la alte clase de asigurări, neacoperite de autorizaţia de funcţionare
iniţială.
Societăţile îşi stabilesc sediul social şi sediul central pe teritoriul
României şi includ în mod obligatoriu în denumire, după caz, sintagma societate
de asigurare, asigurare-reasigurare sau reasigurare, care poate fi redată în alt
limbaj uzual pentru activitatea de asigurare.
55
Autorizaţia pentru desfăşurarea activităţii de asigurare se acordă

pentru una dintre următoarele activități:
a) activitatea de asigurări de viaţă;
b) activitatea de asigurări generale.
Similar, autorizaţia pentru desfăşurarea activităţii de reasigurare se acordă
pentru una dintre următoarele activităţi:
a) de reasigurare generală;
b) de reasigurare de viaţă;
c) de reasigurare compozită, care include atât reasigurare generală, cât şi
reasigurare de viaţă.
Indiferent de tipul de activitate pentru care se solicită autorizarea,

cererea de autorizare se analizează de către A.S.F cererea de autorizare a
societăţilor în funcţie de planul de afaceri prevăzut și de îndeplinirea condiţiilor
de autorizare, respectiv:
- asigurătorii desfăşoară numai activitate de asigurări sau operaţiuni legate
direct de aceasta şi nicio altă activitate comercială, cu excepţia celor permise de
legislaţia naţională;
- reasigurătorii desfăşoară exclusiv activitate de reasigurări sau operaţiuni
asociate;
- prezintă un plan de afaceri elaborat;
- deţin fonduri proprii de bază eligibile pentru a acoperi pragul absolut al
MCR ; 47
- documentează modul în care vor deţine permanent fondurile proprii

eligibile pentru a acoperi SCR48 şi MCR;
- documentează modul în care vor respecta cerinţele privind sistemul de
guvernanţă;
- pentru clasa 10 prevăzută în anexa nr. 1 secţiunea A, exclusiv răspunderea
transportatorului, asigurătorii prezintă numele şi adresa reprezentantului de
despăgubiri pe care au obligaţia de a-l desemna pe teritoriul celorlalte state
membre şi al altor state faţă de care România are această obligaţie;
- transmit informaţiile necesare pentru a demonstra în permanenţă că nu se
manifestă niciuna dintre situaţiile prevăzute la art. 20 alin. (13), în care nu se
acordă autorizaţia de funcţionare49;
47
MCR – ponderea cerinței de capital minim.
48
SCR – ponderea cerinței de capital de solvabilitate.
49
Art, 20 alin. 13) din Legea nr. 237/2015: ”A.S.F. nu acordă autorizaţia de funcţionare în cazul în care:
a) există legături strânse între societate şi alte persoane fizice sau juridice care împiedică exercitarea eficientă a
atribuţiei de supraveghere a A.S.F.;
56
Societăţile transmit A.S.F., pentru aprobare, identitatea acţionarilor sau a

asociaţilor, persoane fizice sau juridice, care deţin participaţii calificate şi
cuantumul participaţiilor respective.
A.S.F. respinge solicitarea de acordare a autorizaţiei de

funcţionare în cazul în care:
a) condiţiile de acordare a autorizației nu sunt îndeplinite;
b) din informaţiile transmise rezultă că nu este garantată o administrare corectă
şi prudentă a societăţii ca urmare a calităţii acţionarilor sau a asociaţilor.
A.S.F. motivează temeinic decizia de respingere a acordării autorizaţiei de
funcţionare, pe care o transmite societăţilor.
În cazul în care A.S.F. respinge acordarea autorizaţiei de funcţionare sau,
în termen de 6 luni de la data primirii solicitării, A.S.F. nu comunică societăţilor
nicio decizie cu privire la solicitarea primită, societăţile pot face plângere la
Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
În privința organizării și funcționării, societăţilor de

asigurare/reasigurare le revine obligaţia de a se asigura că persoanele care
conduc efectiv societatea, cele care deţin funcţii-cheie sau alte funcţii critice
îndeplinesc în permanenţă cerinţe referitoare la competenţa profesională -
pregătirea, calificările şi experienţa să fie compatibile cu administrarea corectă şi
prudentă a societăţii -, precum și referitoare la probitatea morală - bună reputaţie
şi integritate morală.
Societăţile solicită A.S.F. aprobarea persoanelor care fac parte din
conducere și, totdată, notifică A.S.F. despre schimbarea acestor persoane,
transmițând informaţiile pe baza cărora sunt evaluate persoanele nou-desemnate,
privind îndeplinirea cerinţelor de competenţă profesională şi probitate morală.
Mai mult, societăţile notifică A.S.F. în cazul în care înlocuirea uneia
dintre persoanele antemenţionate este efectuată deoarece persoana nu mai
îndeplineşte cerinţele de competenţă profesională şi probitate morală.
A.S.F. solicită persoanelor implicate în conducerea societăților de
asigurare/reasigurare, cetăţeni români, să facă dovada probităţii morale şi a
faptului că nu le este imputabil falimentul unor entităţi, prin prezentarea
cazierului judiciar şi a celui fiscal.
Între responsabilitățile conducerii societăţilor amintim:
b) există acte cu putere de lege şi administrative sau dificultăţi în aplicarea acestora dintr-un stat terţ de care
aparţin persoanele menţionate la lit. a) cu care societatea are legături strânse, care sunt de natură să împiedice
exercitarea eficientă a atribuţiei sale de supraveghetor”.
57
- coordonează procesul de elaborare a politicilor scrise, aprobă şi dispune

punerea în practică a acestora;
- aprobă raportul privind solvabilitatea şi situaţia financiară;
- stabileşte acţiunile şi măsurile care urmează a fi întreprinse pentru
eficientizarea activităţii, pe baza constatărilor şi recomandărilor funcţiei de audit
intern;
- aprobă depunerea la sediul A.S.F. a cererii de utilizare a unui model
intern, şi depunerea cererilor ulterioare privind modificările majore ale
modelului respectiv;
- dispune instituirea unor sisteme care să asigure funcţionarea adecvată şi
continuă a modelului intern;
- se asigură că structura şi funcţionarea modelului intern sunt în permanenţă
adecvate, astfel încât să reflecte profilul de risc.
În vederea unei administrării corecte şi prudente a activităţii,

societăţile instituie și aplică un sistem de guvernanţă funcţional şi eficient,
astfel încât să fie stabilit în conformitate cu principiul proporţionalităţii, să
reprezinte o structură organizatorică transparentă adecvată, în care
responsabilităţile sunt alocate în mod clar, să fie bazat pe proceduri interne
pentru transmiterea eficientă a tuturor informaţiilor, să fie supus cu regularitate
controlului intern, să fie stabilit în conformitate dispozițiile legale, să fie bazat
pe funcţii critice, cel puţin pe funcţiile actuarială, de management al riscului, de
conformitate şi de audit intern, considerate funcţii-cheie.
Potrivit legii, societăţile elaborează şi aplică politici scrise privind
managementul riscului, inclusiv pentru criteriile de aplicare a primei de
volatilitate în cazul în care solicită aprobarea A.S.F., controlul intern, auditul
intern, externalizarea, în cazul în care este relevant, alte politici scrise privind
buna desfăşurare a activităţii. Aceste politici sunt revizuite cel puţin anual,
adaptate în funcţie de modificările semnificative survenite în sistemul de
guvernanţă şi sunt supuse aprobării conducerii.
VI. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Este obligatorie desemnarea cenzorilor în cadrul SNC?

2. Care sunt tipurile de societăți comerciale care beneficiază de un organ de
control specializat?
3. Enumerați atribuțiile legale ale administratorilor societăților comerciale.
4. Enumerați condițiile necesare pentru obținerea autorizării de către instituțiile
de credit.
58
VII. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. Adunarea generală a acționarilor societăţilor de asigurări/reasigurări are

următoarele responsabilități:
a. depune, la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar, bilanțul și contul de profit
și pierderi;
b. aprobă raportul privind solvabilitatea şi situaţia financiară;
c. stabileşte acţiunile şi măsurile care urmează a fi întreprinse pentru
eficientizarea activităţii, pe baza constatărilor şi recomandărilor funcţiei de audit
intern;
d. acordă autorizaţie unei instituţii de credit.
2. A.S.F. respinge solicitarea de acordare a autorizaţiei de funcţionare în

cazul în care:
a. există legături strânse între societate şi alte persoane fizice sau juridice
care împiedică exercitarea eficientă a atribuţiei de supraveghere a A.S.F;
b. condiţiile de acordare a autorizației nu sunt îndeplinite;
c. asigurătorii urmează să desfăşoare numai activitate de asigurări sau
operaţiuni legate direct de aceasta şi nicio altă activitate comercială, cu excepţia
celor permise de legislaţia naţională;
d. reasigurătorii urmează să desfăşoare exclusiv activitate de reasigurări sau
operaţiuni asociate.
3. Autorizaţia pentru desfăşurarea activităţii de reasigurare se acordă pentru

una dintre următoarele activităţi:
a. activitatea de asigurări de viaţă;
b. activitatea de asigurări generale;
c. activitatea de reasigurare compozită;
4. Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi

funcţiona în una din următoarele categorii:
a. SRL;
b. Societăți de reasigurare cu activitate compozită;
c. bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d. bănci.
59
1. b, c.
2. a, b.
3. c.
4. c, d.
VIII. TEME DE CASĂ
1. Adunarea generală a asociaților SNC și SCS.

2. Răspunderea administratorilor societăților de capital.
3. Rolul BNR în autorizarea și funcționarea instituțiilor de credit.
IX. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

V. Nemeș, Drept Comercial. Ediția a 5-a revizuită și adăugită, Editura
Hamangiu, București, 2023.
60
TEMA V.
MODIFICAREA SOCIETĂŢII COMERCIALE. DIZOLVAREA,

DIVIZAREA, FUZIUNEA ȘI TRANSFORMAREA SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE
- Enunțarea și prezentarea modalităților de reorganizare voluntară a

societăților
- Prezentarea și explicarea operațiunilor de fuziune, divizare și
transformare a societăților, a consecințelor juridice asupra
societăților implicate și asociaților/acționarilor acestora
- Identificarea principalelor reglementări unionale și naționale în
domeniul fuziunii transfrontaliere
- Expunerea operațiunilor prin care se realizează fuziunea
transfrontalieră și a consecinţelor juridice ale acestei forme de
reorganizare.
- Înțelegerea conceptului de reorganizare voluntară a societăților;

- Însușirea cunoștințelor privind modalitățile de reorganizare prin
fuziune, divizare, transformare;
- Însușirea normelor juridice în domeniul fuziunii transfrontaliere.
61

Reorganizarea persoanei juridice apare ca o necesitate în contextul
evoluţiei şi dinamizării raporturilor pe plan juridic dar şi a creşterii nivelului de
dezvoltare economică şi socială.
Formele reorganizării, enunţate generic în art. 233 alin. (1) C. civ., sunt:
fuziunea, divizarea şi transformarea.
Raportat la nivelul societăţilor comerciale, reorganizarea face parte
integrantă din strategia adoptată pentru a răspunde competiţiei de pe piaţă şi
reprezintă, totodată, reacţia sau anticiparea evoluţiei afacerilor precum şi
efectele deciziei organelor sale.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Reorganizare voluntar;
- Fuziune;
- Dvizare;
- Transformare;
- Fuziune transfrontalieră
1. Fuziunea50 persoanei juridice de drept privat
„Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă

persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a
alcătui o persoană juridică nouă” (art. 234 C. civ.).
Modalităţile în care se poate realiza operaţiunea fuziunii unor

persoane juridice sunt aşadar două: absorbţia şi contopirea.
Absorbţia reprezintă o formă a fuziunii constând în atragerea şi
absorbirea uneia sau mai multor persoane juridice, care încetează în acest fel a
mai exista, de către o altă persoană juridică care îşi sporeşte astfel patrimoniul,
preluând situaţia juridică a entităţilor absorbite.
50
Vechea reglementare, Decretul nr. 31/1954, reglementa comasarea ca formă a reorganizării persoanei juridice,
cunoscând la rândul său alte două modalităţi de realizare: absorbţia şi fuziunea.
62
Aşadar, efectele absorbţiei se răsfrâng atât asupra persoanei

juridice absorbante, cât şi asupra celei/celor absorbite astfel:
- entitatea/entităţile absorbite îşi încetează existenţa;
- nu se formează o nouă persoană juridică, ci patrimoniul subiectelor
absorbite se transferă entităţii absorbante existente care se consolidează,
cunoscând o dezvoltare în special economică;
- membrii entităţii sau ai entităţilor absorbite pierd calitatea pe care o
deţineau în cadrul acesteia/acestora, urmând a dobândi calitatea de asociat,
acţionar, fondator etc. în subiectul absorbant.
Pe de altă parte, potrivit C. civ., contopirea se realizează între mai

multe „(...) persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă”, având
ca principal efect trecerea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor juridice
fuzionate asupra „(...)persoanei juridice nou-înfiinţate”[art. 235 alin. (2)].
Consecutiv fuziunii prin contopire a două sau mai multor entităţi,

se înregistrează efecte juridice de importanţă practică deosebită şi anume:
1. Personalitatea juridică a subiectelor ce se contopesc încetează în scopul
creării unei singure unităţi omogene care va fi supusă condiţiilor prevăzute prin
lege, actul de înfiinţare sau statut pentru dobândirea personalităţii juridice.
2. Patrimoniile persoanelor juridice care se contopesc se transmit
universal51 către noua entitate astfel înfiinţată, ceea ce înseamnă că aceasta va
prelua în principiu toate drepturile şi obligaţiile patrimoniale existente la data
fuziunii, specificul acestora depinzând de felul şi natura juridică a subiectelor ce
se contopesc.
Conform legii, transferul patrimonial în cazul fuzionării persoanelor
juridice supuse înregistrării se realizează cu efecte opozabile între părţi cât şi
faţă de cel de-al treilea, numai prin înregistrarea operaţiunii şi pe data acesteia.
În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării,
transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor se îndeplineşte atât între părţi, cât şi faţă
de terţi, numai pe data aprobării, de către organul competent, a inventarului, a
bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a oricăror alte asemenea
acte pe care legea le-ar prevedea, precum şi a evidenţei contractelor în curs de
executare, care trebuie să cuprindă şi repartizarea tuturor contractelor, în
principiu, către o singură persoană juridică dobânditoare; repartizarea unui
51
L. Pop, în Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.
106, defineşte transmisiunea universală ca fiind „(...) transmiterea nefracţionată a întregului patrimoniu al unei
persoane la o altă persoană;..în cazul persoanelor juridice, transmisiunea universală intervine numai în situaţia
reorganizării lor prin absorbţie sau prin fuziune, când întregul patrimoniu al persoanei juridice absorbite este
transmis persoanei juridice absorbante sau, după caz, patrimoniile persoanelor juridice care fuzionează se
transmit la noua persoană juridică, înfiinţată prin acea fuziune”.
63
singur contract la mai multe persoane juridice se va putea realiza numai dacă
împărţirea executării acestuia este posibilă.
3. Părţile implicate în această formă de fuziune îşi încetează existenţa
pierzându-şi fiecare individualitatea prin procesul contopirii, iar persoanele care
au constituit entităţile pierzând calitatea pe care o deţineau în interiorul lor
(asociaţi, fondatori, cenzori, administratori, preşedinte, membru de sindicat,
salariat etc.) şi dobândind o nouă calitate în persoana juridică nou înfiinţată.
Din punct de vedere economico-social, fuziunea răspunde exigenţelor
fundamentale de adecvare a activităţii întreprinzătorilor la cerinţele pieţei52 şi a
activităţii nelucrative la necesităţile umanitare, educaţionale, sportive, artistice şi
de binefacere.
În ce priveşte natura juridică a fuziunii, doctrina juridică italiană53 o
consideră ca fiind un contract corporativ, adică un contract ce operează asupra
organizării persoanelor juridice, modificându-le, iar schimbările care se produc
în poziţiile asociaţilor precum şi în patrimoniul entităţilor participante nu sunt
altceva decât reflexii sau consecinţe ale modificărilor la nivel organizatoric.
2. Divizarea persoanei juridice de drept privat
De lege lata, conţinutul juridic al divizării nu a fost explicat, iar noţiunea

nu a fost definită, dispoziţiile mărginindu-se să se refere la formele divizării.
Doctrina juridică străină nu a fost preocupată de definirea acestei instituţii
juridice, în concepţia căreia divizarea este de fapt o sciziune.
Juriştii români54 au definit divizarea persoanei juridice ca fiind o formă a
reorganizării realizată prin împărţirea patrimoniului persoanei juridice şi
transmiterea fracţiunilor obţinute către una sau mai multe persoane juridice
existente ori care iau fiinţă cu acest prilej.
Definiţia evidenţiază actul juridic în virtutea căruia, o parte din bunurile
ce compun patrimoniul unei persoane, ies de sub puterea dreptului său de
proprietate şi, la voinţa sa, intră în patrimoniul uneia sau mai multor persoane
existente, sau formează patrimoniul unei entităţi care va lua naştere.
Apreciem că utilizarea sintagmei „transmiterea fracţiunilor” nu este
întâmplătoare, având menirea de a sugera, într-un prim plan, trăsătura
patrimoniului de universalitate juridică, distinct de drepturile şi obligaţiile care îl
compun, precum şi păstrarea identităţii patrimoniului, indiferent de modificările
intervenite în elementele sale.
52
Raportat la acest aspect, fuziunea intervine, în concepţia lui A. Fiale, fie între societăţi comerciale de mari
dimensiuni, în scopul excluderii concurenţei şi înfiinţării unei singure societăţi cu caracter monopolist, fie între
societăţi de dimensiuni mici sau medii pentru a putea face faţă marilor întreprinzători. În acest sens a se vedea:
A. Fiale, Diritto Commerciale, XVII Edizione, Edizione Giuridiche Simone, Napoli, 2006, p. 477.
53
A. Fiale, op. cit., p. 478
54
În acest sens a se vedea: O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil, Persoanele, ed. a 2-a, revăzută, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 355.
64
Sub cel de-al doilea aspect, sintagma „împărţirea patrimoniului” reflectă

denumirea de „divizare a persoanei” improprie dată de lege operaţiunii care se
aplică asupra şi în considerarea trăsăturii valorice patrimoniului, din ale cărui
cote sau fracţiuni formate, o parte se desprind şi se transferă către alte persoane.
Noul Cod păstrează neschimbate dispoziţiile legale care privesc
modalităţile şi efectele divizării, aşa cum se regăseau în vechea reglementare
abrogată. Mai mult, sunt menţinute şi dispoziţiile care reglementează modul de
împărţire a patrimoniului persoanei juridice în situaţia divizării totale sau
parţiale (în acest din urmă caz cu privire la modalitatea de împărţire a
fragmentului de patrimoniu desprins între societăţile beneficiare, precum şi între
entitatea divizată şi entitatea/entităţile beneficiară/beneficiare).
Aşadar, fracţionarea patrimoniului se poate realiza sub două

forme: divizarea parţială şi divizarea totală.
A. Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei

persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau
care se înfiinţează prin divizare.
B. Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul
unei persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi
către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în
acest mod.
Consecutiv împărţirii patrimoniului, formării fracţiunilor şi

transmiterii lor către alte persoane, se nasc următoarele efecte juridice:
- entitatea transmiţătoare nu îşi încetează existenţa, ci îşi menţine
personalitatea juridică, patrimoniul său diminuându-se corespunzător părţii
desprinse în urma divizării;
- transmiterea fracţiunii din patrimoniu este o transmisiune cu titlu
universal, având ca beneficiari una sau mai multe persoane juridice;
- persoana (persoanele) juridică beneficiară a transmisiunii ia naştere
în acest fel sau îşi consolidează, îşi măreşte patrimoniul, în măsura în care la
data divizării se afla în fiinţă;
- asociaţii, fondatorii, acţionarii, respectiv membrii subiectului
divizat, îşi menţin această calitate, dobândind simultan însă o alta similară în
cadrul subiectului sau subiectelor beneficiare, corespunzător părţii din
patrimoniu transmise55.
Spre deosebire de divizarea parţială, divizarea totală presupune
fragmentarea întregului patrimoniu al unei persoane juridice şi transmiterea
55
În acelaşi sens, a se vedea; O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 356; E. Lupan, op. cit., p. 246.
65
părţilor astfel rezultate către una sau mai multe entităţi existente sau care iau
fiinţă în acest mod.
Consecinţele juridice ale divizării totale sunt:

- din perspectiva persoanei juridice divizate sau fragmentate în
întregime – aceasta dispare de la data la care are loc divizarea, încetându-i
personalitatea juridică; patrimoniul său urmează a se împărţi în mod egal între
persoanele juridice dobânditoare „(…) dacă prin actul care a dispus divizarea
nu s-a stabilit altă proporţie” [art. 237 alin. (1) din C. civ.];
- din perspectiva entităţii/entităţilor beneficiare – în ipoteza în care
acestea există la momentul divizării, efectul constă în mărirea patrimoniilor lor
ca urmare a transmisiunii cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor cu
conţinut economic iniţial deţinute de către subiectul divizat. În cazul în care
persoanele beneficiare nu există la momentul divizării, ea are ca efect înfiinţarea
acestora;
- din perspectiva persoanelor ce alcătuiesc subiectul divizat –
calitatea pe care o deţin în cadrul acestuia din urmă se stinge fiind înlocuită de
una similară deţinută însă în entităţile beneficiare56.
În temeiul prevederilor Codului civil, patrimoniul persoanei juridice care
a încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele
juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus dizolvarea nu s-a stabilit o
altă proporţie.
În cazul în care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se
desprinde şi se transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia
astfel fiinţă, împărţirea patrimoniului se face proporţional cu partea desprinsă şi
transmisă.
În situaţia în care partea desprinsă se transmite la mai multe persoane
juridice existente sau care iau astfel fiinţă, împărţirea patrimoniului între
persoana juridică divizată şi persoanele juridice dobânditoare se face
proporţional cu partea desprinsă şi transmisă, iar între persoanele juridice
beneficiare, fragmentarea părţii de patrimoniu desprinse se face în mod egal,
dacă nu s-a stabilit o altă proporţie prin proiectul de divizare.
O noutate cuprinsă în Noul Cod Civil priveşte reglementarea

modului de repartizare a contractelor în cazul divizării, reglementare
inexistentă în vechiul Decret nr. 31/1954.
În acest sens, dispoziţiile art. 239 stabilesc repartizarea contractelor în
funcţie de efectele divizării şi întinderea răspunderii, cu respectarea principiului
potrivit căruia, persoanele juridice cu scop nepatrimonial nu pot avea decât acele
56
Persoanele care alcătuiesc entitatea divizată vor trece, corespunzător părţilor din patrimoniu, la entităţile cărora
acele părţi li se transmit sau care iau astfel fiinţă.
66
drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea obiectului de

activitate, stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. De asemenea,
repartizarea se realizează astfel încât executarea fiecăruia dintre contracte să fie
făcută în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare, afară
numai dacă aceasta nu este cu putinţă.
Persoanele juridice care dobândesc bunuri ca efect al divizării sunt

ţinute la obligaţiile ataşate acelor bunuri, întrucât, transferul patrimonial nu are
loc numai în privinţa activului ci şi în privinţa pasivului corelativ, după cum
urmează:
- pentru bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau păstrate
integral, persoanele juridice vor fi ţinute la obligaţiile legate de acele bunuri;
- proporţional cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după
scăderea obligaţiilor indicate mai sus, vor fi ţinute la celelalte obligaţii ale
persoanei juridice divizate.
3. Transformarea persoanei juridice de drept privat
Aşa cum am precizat anterior, Codul civil introduce „transformarea” ca o

modalitate nouă prin care se poate realiza operaţiunea reorganizării.
Dacă ne raportăm însă la dispoziţiile cuprinse în legi speciale, aflate în
vigoare, care reglementează, de pildă, transformarea societăţii comerciale prin
schimbarea formei juridice, transformarea societăţii cooperatiste în societate
cooperatistă europeană şi viceversa, transformarea unei societăţi comerciale în
societate comercială europeană şi invers, operaţiunea nu mai apare ca o noutate,
ci ca o formă de reorganizare deja prezentă atât în practică, cât şi în unele acte
normative speciale.
Potrivit dispoziţiilor art. 241 din Codul civil, transformarea persoanei
juridice intervine, „(...) atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa,
concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice”.
Apreciem criticabilă definiţia dată transformării în condiţiile în care
practica va întâlni neîndoielnic dificultăţi în realizarea unei astfel de operaţiuni
de reorganizare.
Concret, raţiunea reglementării acestei forme de reorganizare a

fost aceea de a crea posibilitatea continuării activităţii de către persoana juridică
în condiţiile adaptării acestei activităţi la cerinţele şi evoluţia pieţei, fără a mai
întâmpina obstacolele create de formalităţile excesive ce trebuie urmate cu
ocazia radierii din registrul corespunzător, respectiv a constituirii unei noi
persoane.
67
Tocmai de aceea, ar fi fost indicat ca dispoziţiile legale să creeze premise

pentru simplificarea operaţiunii statuând că transformarea nu are drept efect
dizolvarea persoanei ce se transformă şi nici constituirea unei persoane juridice
noi. Ideea este susţinută de legislaţiile altor state membre, aşa cum vom arăta în
cele ce urmează, dar şi de norme comunitare ce trebuie să reprezinte izvor
legislativ pentru legiuitorul român57.
4. Fuziunea transfrontalieră
Potrivit art. 2514 alin.1 lit. a, b şi c din Legea nr. 31/1990, precum şi
art.119 pct. 2 lit. a, b şi c din Directiva (UE) 2017/1132 a Parlamentului
European și a Consiliului din 14 iunie 2017 privind anumite aspecte ale
dreptului societăților comerciale, prin fuziune transfrontalieră se înţelege
operaţiunea prin care:
( una sau multe societăți comerciale care, ca urmare a dizolvării fără

a lichidare, își transferă toate activele și pasivele unei alte societăți
) comerciale existente, societatea comercială absorbantă, în schimbul emiterii
către asociați a unor titluri de valoare sau acțiuni reprezentând capitalul
celeilalte societăți comerciale și, după caz, prin efectuarea unei plăți în
numerar care nu depășește 10 % din valoarea nominală sau, în absența unei
valori nominale, din valoarea contabilă nominală a titlurilor de valoare sau
acțiunilor respective; sau
( două sau multe societăți comerciale care, ca urmare a dizolvării fără

b lichidare, își transferă toate activele și pasivele unei societăți comerciale pe
) care o constituie, noua societate comercială, în schimbul emiterii către
asociați a unor titluri de valoare sau acțiuni reprezentând capitalul acestei
noi societăți comerciale și, după caz, prin efectuarea unei plăți în numerar
care nu depășește 10 % din valoarea nominală sau, în absența unei valori
nominale, din valoarea contabilă nominală a titlurilor de valoare sau
acțiunilor respective; sau
( o societate comercială care, ca urmare a dizolvării fără lichidare, își

c transferă toate activele și pasivele către societatea comercială care deține
) toate titlurile de valoare sau acțiunile reprezentând capitalul său.
57
Amintim în acest sens Regulamentul CE nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii
europene care statuează expres faptul că transformarea unei SE nu duce nici la dizolvarea societăţii, nici la
crearea unei persoane juridice noi.
68
Fuziunile transfrontaliere sunt posibile numai între formele de

societăți comerciale care pot fuziona în temeiul dreptului intern al statelor
membre în cauză și se aplică fuziunilor de societăți comerciale pe acțiuni
constituite în conformitate cu dreptul unui stat membru, care își au sediul social,
administrația centrală sau sediul principal în interiorul Uniunii, cu condiția ca
cel puțin două dintre ele să fie reglementate de dreptul unor state membre
diferite
Fuziunea transfrontalieră produce efectul particular al dizolvării uneia sau
mai multor societăţi comerciale fără a se păşi la lichidarea patrimonială a
acestora.
Operaţiunea fuziunii se poate efectua prin absorbţia patrimonială de către
absorbantă, prin contopirea patrimoniilor şi prin predarea faptică a patrimoniului
societăţii dizolvate către societatea ce deţine calitatea de asociat unic al
dizolvatei.
În vederea realizării fuziunii, organul de conducere sau administrativ al

fiecăreia dintre societățile comerciale care fuzionează elaborează un proiect
comun de fuziune transfrontalieră. Acest proiect trebuie să cuprindă cel puțin
următoarele elemente:
( forma, denumirea și sediul social al societăților comerciale care fuzionează
a și cele propuse pentru societatea comercială care rezultă în urma fuziunii
) transfrontaliere;
( raportul aplicabil schimbului titlurilor de valoare sau acțiunilor care

b reprezintă capitalul societății comerciale și valoarea oricărei plăți în
) numerar;
( modalitățile de distribuire a titlurilor de valoare sau acțiunilor reprezentând

c capitalul societății comerciale care rezultă în urma fuziunii transfrontaliere;
)
( posibilele repercusiuni ale fuziunii transfrontaliere asupra forței de muncă;

d
)
( data începând cu care deținerea titlurilor de valoare sau a acțiunilor care

e reprezintă capitalul societății comerciale dau dreptul deținătorilor să
) participe la profit, precum și toate condițiile speciale care afectează acest
69
drept;
( data începând cu care tranzacțiile societăților comerciale care fuzionează

f sunt tratate din punct de vedere contabil ca aparținând societății comerciale
) care rezultă în urma fuziunii transfrontaliere;
( drepturile acordate de societatea comercială care rezultă în urma

g tranzacției transfrontaliere membrilor care se bucură de drepturi speciale
) sau deținătorilor de titluri de valoare, altele decât acțiuni reprezentând
capitalul societății comerciale sau măsurile propuse cu privire la aceștia;
( toate avantajele speciale acordate experților care examinează proiectul

h comun privind condițiile tranzacției transfrontaliere sau membrilor
) organelor administrative, de conducere, de supraveghere sau de control ale
societăților comerciale care fuzionează;
( statutul societății comerciale care rezultă în urma fuziunii transfrontaliere;

i
)
( după caz, informații privind procedurile de stabilire, în temeiul articolului

j 133, a modalităților de participare a salariaților la definirea drepturilor de
) participare ale acestora la societatea comercială care rezultă în urma fuziunii
transfrontaliere;
( informații privind evaluarea activelor și pasivelor care sunt transferate

k societății comerciale care rezultă în urma fuziunii transfrontaliere;
)
( datele din contabilitatea societăților comerciale care fuzionează, utilizate

l pentru stabilirea condițiilor fuziunii transfrontalier
)
Consecinţele juridice ale fuziunii transfrontaliere sunt enumerate

de art. 251 din Legea nr. 31/1990 şi de art. 131 din Directiva (UE) 2017/1132.
15
Acestea se referă la :
70
- transferul cu efecte opozabile a tuturor activelor şi pasivelor societăţii

absorbite, în patrimoniul absorbantei sau rezultantei;
- dobândirea legitimării calificate de acţionari sau asociaţi în societatea
absorbantă conform cu regulile de repartizare a participaţiilor stabilite în
proiectul de fuziune. Sub acest aspect, trebuie menţionat că în cadrul fuziunii,
acţiunile sau părţile sociale ale societăţilor absorbite sunt anulate şi scoase din
circulaţie, şi vor fi emise noi acţiuni sau părţi sociale ale absorbantei sau
rezultantei ce sunt repartizate asociaţilor societăţilor implicate în operaţiune;
- încetarea existenţei societăţilor absorbite prin fuziune
Efectele juridice ale fuziunii se vor produce la data înmatriculării în
registrul comerţului, în cazul constituirii unei societăţi; la data înregistrării în
registrul comerţului a actului modificator al actului constitutiv, în cazul fuziunii
prin absorbţie, cu excepţia cazului în care, prin acordul părţilor, se stipulează că
operaţiunea va avea efecte la o alta dată, care nu poate fi însa ulterioară
încheierii exerciţiului financiar curent al societăţii absorbante sau societăţilor
beneficiare şi nici anterioară încheierii ultimului exerciţiu financiar încheiat al
societăţii sau societăţilor care îşi transferă patrimoniul; şi tot la data
înmatriculării, în cazul în care prin fuziune se constituie o societate europeană.
Prin urmare, drepturile şi obligaţiile societăţilor absorbite decurgând din
raporturile de muncă în fiinţă la data intrării în vigoare a fuziunii
transfrontaliere, se transferă în patrimoniul societăţii absorbante sau nou-
înfiinţate, la data la care fuziunea îşi produce efectele.
Caracterul transfrontalier al operaţiunii de fuziune, precum şi efectele
juridice şi economice care se produc în urma acesteia, ridică problema
controlului fuziunii, în condiţiile stabilite prin Regulamentul CE 139/2004, în
măsura în care reorganizarea creează sau întăreşte o poziţie dominantă.
Se consideră că în ipoteza în care societăţile comerciale se reorganizează
prin fuziune transfrontalieră impactul asupra pieţei este pozitiv, întrucât
coordonarea activităţilor societăţilor implicate în operaţiune permite dezvoltarea
unei noi producţii, iar aplicarea restructurării creează eficienţă şi are efect
benefic asupra nivelului preţurilor şi a interesului consumatorilor.
În schimb, fuziunile care creează sau întăresc o poziţie dominantă, pot
duce la apariţia unor structuri dominante având ca efect creşterea preţurilor,
restrângerea ofertei de bunuri sau limitarea inovaţiilor.
Din aceste considerente şi pentru a preveni cazurile de abuz,

Uniunea Europeană şi statele membre au reglementat un sistem de proceduri
care asigură controlul şi interzic anumite fuziuni.
Este cazul tuturor concentrărilor cu dimensiune europeană astfel cum sunt
definite în art. 1 alin. 2 şi 3 din Regulamentul CE139/2004 al Consiliului.
Astfel, o concentrare are dimensiune europeană în cazul în care:
71
- cifra de afaceri totală realizată la nivel mondial de toate întreprinderile

implicate depăşeşte 5000 de milioane EUR şi
- cifra de afaceri totală realizată în Uniune de către fiecare din cel puţin
două întreprinderi implicate depăşeşte 250 de milioane EUR,
cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate
realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel european
într-unul şi acelaşi stat membru.
Totodată, o concentrare care nu atinge pragurile menţionate are

dimensiune europeană în cazul în care:
- cifra totală de afaceri combinată realizată la nivel mondial de toate
întreprinderile implicate depăşeşte 2500 de milioane EUR;
- în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri
combinată realizată de toate întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane
EUR;
- în fiecare din cel puţin trei state membre cifra totală de afaceri realizată
de către fiecare din cel puţin două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 25
de milioane EUR şi
- cifra totală de afaceri realizată în Uniune de către fiecare din cel puţin
două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane EUR, cu
excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai
mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel unional într-unul şi
acelaşi stat membru.
Concentrările care au dimensiune europeană trebuie notificate Comisiei,
în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 1 din Regulament, înainte de punerea
în aplicare şi după încheierea acordului, anunţarea ofertei publice sau după
preluarea pachetului de control.
După primirea notificării, se examinează compatibilitatea sau, după caz,
incompatibilitatea, concentrării cu piaţa comună.
În ipoteza în care se constată că o concentrare notificată nu intră sub
incidenţa Regulamentului, Comisia consemnează această constatare printr-o
decizie.
Pe de altă parte, dacă se constată că o concentrare notificată intră sub
incidenţa Regulamentului, însă nu generează îndoieli grave privind
compatibilitatea sa cu piaţa comună, Comisia nu i se opune, declarând-o
compatibilă cu piaţa unică.

72
1. Care sunt consecinţele juridice ale fuziunii transfrontaliere?

2. Actul normativ unional ce reglementează fuziunea transfrontalieră a
societăților este.............
3. Ce se înțelege prin transformarea societății comerciale?
4.Care sunt principalele forme de reorganizare voluntară a societăților?
1. O concentrare are dimensiune europeană în cazul în care:

a. cifra de afaceri totală realizată în Uniune de către fiecare din cel puţin
două întreprinderi implicate depăşeşte 250 de milioane EUR;
b. cifra totală de afaceri realizată în Uniune de către fiecare din cel puţin
două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 100 de milioane EUR, cu
excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai
mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel unional într-unul şi
acelaşi stat membru.;
c. are loc în urma unei operațiuni de fuziune între două sau mai multe
societăți cu sediul în România;
d. are loc în urma unei operațiuni de fuziune între două sau mai multe
societăți cu sediul în cel puțin două state membre diferite.
2. Consecinţele juridice ale fuziunii transfrontaliere sunt:

a. încetarea existenţei societăţilor absorbite prin fuziune;
b. asociaţii, fondatorii, acţionarii, respectiv membrii subiectului divizat, îşi
menţin această calitate, dobândind simultan însă o alta similară în cadrul
subiectului sau subiectelor beneficiare, corespunzător părţii din patrimoniu
transmise;
c. personalitatea juridică a subiectelor ce se contopesc încetează în scopul
creării unei singure unităţi omogene care va fi supusă condiţiilor prevăzute prin
lege, actul de înfiinţare sau statut pentru dobândirea personalităţii juridice;
d. schimbarea obiectului de activitate al societăților absorbite.
3. Concentrările care au dimensiune europeană trebuie notificate:

a. Consiliului Concurenței;
b. Autorității de Supraveghere Financiară;
c. Autorității pentru Protecția Consumatorilor;
d. Comisiei Europene.
73
VIII. RĂSPUNSURI CORECTE:

1. a, b.
2. a, c.
3. d.
IX. TEME DE CASĂ
1. Efectele juridice ale fuziunii societăților.

2. Noțiunea, definiția și formele fuziunii transfrontaliere.
X. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

TEMA VI, TEMA VII, TEMA VIII
NOŢIUNEA, DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA TITLURILOR DE CREDIT

REGIMUL JURIDIC APLICABIL CAMBIEI, BILETULUI LA ORDIN ȘI
CEC-ULUI
TITLURILE REPREZENTATIVE ALE MĂRFURILOR
- Prezentarea și definirea titlurilor de credit

- Identificarea criteriilor de clasificare a tilturilor de credit
- Prezentarea principalelor categorii de tiluri de credit
74
- Înțelegerea noțiunilor de ”titluri de credit”, ”titluri de valoare”,

”titluri negociabile”;
- Înțelegerea, cunoașterea și delimitarea efectelor de comerț de
valorile mobiliare și titlurile reprezentative ale mărfurilor;

Dezvoltarea tot mai accentuată a comerțului european și mondial în
dimensiunile mereu în evoluție ale procesului globarizării determină, inevitabil,
creșterea fluxului plăților transfrontaliere și cuantumului acestora, comercianții
cu activitate extinsă la nivel european sau internațional fiind obligați, de multe
ori, să renunțe – pentru rațiuni de utilitate , siguranță și celeritate – la utilizarea
monedei fiduciare în favoarea monedei scripturale, fenomen ce antrenează și
recurgerea la instrumente de plată tot mai diversificate.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Titluri de credit,
- Efecte de comerț,
- Valori mobiliare,
- Titluri reprezentative ale mărfurilor.
Noţiunea generică folosită pentru desemnarea titlurilor de credit care

încorporeaza anumite valori patrimoniale este cea de ,,titluri de credit” sau
,,titluri de valoare”.
58
Datorită faptului că unele dintre aceste titluri nu implică o creditare, este

mai corectă folosirea, ca noţiune de gen, a denumirii de titluri comerciale de
valoare.59
Titlurile de credit se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:

după conţinutul lor, după modul în care circulă şi în funcţie de cauza lor.60
58
Noţiunea de titluri de credit este folosită în dreptul neolatin; noţiunea de titluri de valoare aparţine dreptului
german.
59
A se vedea Gh. Piperea, Drept comercial, vol II, p. 129.
75
A. După conţinutul lor, titlurile de credit se clasifică în trei categorii: efecte de

comerţ, valorile mobiliare şi titlurile reprezentative ale mărfurilor.
1. Efectele de comerţ.
Acestea sunt înscrisurile care dau posesorilor legitimi dreptul la plata unei
sume de bani. Exemplu: cambia, biletul la ordin şi cecul.
Întrucât efectele de comerţ sunt înscrisuri care exprimă în monedă
valoarea pe care o încorporează, ele îndeplinesc funcţia de numerar, de
instrument de plată. Datorită acestui lucru, efectele de comerţ sunt denumite
figurativ şi ,,moneda comercianţilor”.
Efectele de comerţ dau dreptul titularului de a încasa suma arătată în
înscris, iar până la scadenţă debitorul beneficiază de credit. Prin mijloacele
dreptului comercial, datorită posibilității transmiterii lor, efectele de comerț sunt
calificate ca titluri negociabile.
Cambia este înscrisul prin care o persoana, numita trăgător sau

emitent, da dispoziție altei persoane, numita tras, sa plateasca la scadenta o
suma de bani unei a treia persoane, numita beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Subiectele raporturilor juridice cambiale sunt:
- Trăgătorul (emitentul) – persoana care emite titlul; el da dispoziție
sa se plătească o suma de bani beneficiarului. Se numește trăgător
deoarece „trage” titlul asupra debitorului care este obligat sa
efectueze plata;
- Trasul – persoana căreia i se adresează dispoziția sau ordinul de a
plăti;
- Beneficiarul – persoana careia, sau la ordinul căreia, urmează sa i
se facă plata de către tras.
Emiterea unei cambii are la baza anumite raporturi juridice (numite
fundamentale) apărute între părți anterior momentului emiterii cambiei. In baza
acestor raporturi juridice, trăgătorul este creditor al trasului si debitor fata de
beneficiar. In momentul emiterii cambiei de către trăgător, cei trei devin părți ale
raportului juridic cambial care facilitează achitarea creanțelor reciproce prin
plata directa a sumei de bani de către tras către beneficiar. Concret, operațiunea
de achitare a creanțelor se simplifica, se scurtcircuiteaza, prin plata făcută de
către tras beneficiarului, stingându-se atât creanța tragatorului fata de tras, cat si
cea a beneficiarului fata de tragator. Prima creanta, care justifica emiterea
cambiei, se numește provozion sau acoperirea cambiei, in vreme ce creanta
beneficiarului fata de tragator se numeste valoare furnizata.
60
A se vedea D. Gălăşescu-Pyk, op. cit. vol I, p. 14-40.
76
Beneficiarul cambiei, fiind creditor al sumei menționate in titlu, va putea

folosi cambia pentru a achita la rândul sau o datorie fata de un creditor. Acest
lucru se poate realiza printr-o operațiune numita gir.
Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei, numit girant,
transmite unei alte persoane, numita giratar, printr-o declarație scrisa si
semnata pe titlu si prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlu.
Cu referire la cambie, girul consta in dispoziția pe care beneficiarul o da
trasului de a plăti suma menționată in cambie persoanei indicate de beneficiar.
Avalul reprezintă actul juridic prin care o persoana, numita avalist, se
obliga sa garanteze obligatia asumata de unul dintre debitorii cambiali, numit
avalizat.
Debitorii cambiali sunt trasul, trăgătorul sau girantul. Avalistul intervine
pentru a spori increderea în titlu, obligandu-se solidar cu ceilalți semnatari ai
cambiei la plata sumei de bani menționată în titlu.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoana, numita

emitent ori subscriitor, se obliga sa plătească o suma de bani la scadenta unei
alte persoane, numita beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Spre deosebire de cambie, biletul la ordin este un contract încheiat intre
doua părți: emitentul, care este debitor pentru suma de bani înscrisă in titlu, si
beneficiarul, care este creditor îndreptățit la plata sumei de bani.
CEC-ul este un înscris prin care o persoana, numita trăgător, da

ordin unei bănci la care are un disponibil bănesc, numita tras, sa plătească la
prezentarea titlului, o suma de bani altei persoane, numita beneficiar.
În calitate de tras poate fi, așadar, numită doar o societate bancară.
Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la tras (banca) un disponibil
bănesc: depozit bancar, deschidere de credit, etc. Disponibilul trebuie sa existe
prealabil emiterii titlului, să aibă cel puțin valoarea acestuia și să reprezinte o
sumă de bani certă și exigibilă, de care trăgătorul să poată dispune. În caz
contrar, tăgătorul săvârșește infracțiunea de emitere de cecuri fără acoperire.
2. Valorile mobiliare.
Sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi complexe,
patrimoniale şi personal nepatrimoniale. Din această categorie fac parte acțiunile
şi obligațiunile emise de societățile comerciale.
Acțiunile sunt titluri reprezentative ale contribuției asociaților,

constituind fracțiuni ale capitalului social. Acestea conferă posesorilor lor
calitatea de acționari. Înscrisurile dau titularului anumite drepturi: dreptul la
77
dividende, dreptul la vot în adunarea generală, dreptul la informare, dreptul la

restituirea valorii nominale în caz de dizolvare şi lichidare a societății etc.
Obligațiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială în

schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societăţii
de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.
Titularii înscrisurilor sunt creditori ai societăţii şi au dreptul, la scadență,
la restituirea sumei datorate şi la plata dobânzilor cuvenite.
Acțiunile şi obligațiunile sunt titluri negociabile, care circulă în condițiile
legii. Acestea intră în categoria valorilor imobiliare numai dacă sunt
tranzacţionate pe piaţa de capital (art. 2 pct. 33 din Legea nr. 297/2004).
3. Titlurile reprezentative ale mărfurilor.

Acestea sunt înscrisuri care conferă un drept real (dreptul de proprietate
sau de garanţie) asupra unor mărfuri aflate în depozit sau încărcate pe nave
pentru a fi transportate. Posesorul titlului, care este titularul dreptului real asupra
mărfurilor, poate să dispună de ele cum doreşte. Din această categorie fac parte:
conosamentul, recipisa şi warantul.
Conosamentul este înscrisul eliberat de comandantul navei cu care

se face transportul mărfurilor, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi
transportate. Cel care este posesorul legitim al înscrisului este considerat
proprietarul mărfurilor.61
Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul

de proprietate asupra mărfurilor depozitate în magazii specializate.
Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui

drept de garanţie reală mobiliară asupra mărfurilor depozitate.
Aceste înscrisuri poartă denumirea de titluri reprezentative ale mărfurilor,
deoarece, în condiţiile legii, ele înlocuiesc marfa şi pot circula în locul acestora.
B. După modul în care circulă, titlurile de credit se clasifica în: titluri

nominative, titluri la ordin şi titluri la purtător.
1. Titlurile nominative sunt acele înscrisuri care individualizează pe titularul

dreptului prin arătarea numelui acestuia. Determinarea persoanei, în titlu,
61
A se vedea Gh. Caraiani, Conosamentul în RDC nr. 6/1997, p. 50 și urm.; Adina Laura Pandele,
Conosamentul, Ed. CH Beck, București, 2006.
78
permite identificarea celui îndreptățit să exercite în mod legitim dreptul care

decurge din titlu.
Titlul nominativ, potrivit legii, se poate transmite prin cesiune. Aceasta se
realizează prin înscrierea pe titlu a unei mențiuni şi prin predarea titlului către
cesionar. Pentru acest gen de cesiune nu sunt necesare formalităţile impuse
pentru cesiunea reglementată în dreptul comun.
Legea instituie formalități speciale în privința transmiterii acţiunilor
nominative. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se transmite
prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor emitentului, subscrisă de cedent şi
de cesionarii săi, de mandatarii lor, şi prin menţiunea făcută pe acțiune.
2. Titlurile la ordin sunt acele înscrisuri care cuprind drepturi ce pot fi exercitate
numai de o persoană determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană
căreia i-au fost transmise aceste drepturi printr-o formalitate numită gir. În acest
fel, dobânditorul exercită drepturile ,,la ordinul” beneficiarului.
Operațiunea prin care se realizează transmiterea bunului constă într-o
menţiune translativă de drepturi făcută de posesorul titlului, în chiar cuprinsul
titlului, cu precizarea numelui dobânditorului.
3. Titlurile la purtător sunt acele înscrisuri care încorporează anumite drepturi,

fără să determine persoana titularului drepturilor. Prin urmare, titularul
drepturilor menţionate în înscris este posesorul legitim al înscrisului.
Transmiterea acestor titluri se realizează prin simpla remitere materială a
înscrisurilor.
C. După cauza lor titlurile de credit se clasifică în: titluri cauzale şi titluri
abstracte.
1. Titlurile cauzale sunt înscrisuri care menţionează cauza obligaţiei (causa

debendi). Din această categorie fac parte, de exemplu, acţiunile societăţilor
comerciale, conosamentele etc.
Pentru aceste titluri, cauza constituie un element intern al obligaţiei. Prin
urmare, pentru exercitarea dreptului de către titular este necesară menţiunea
expresă a cauzei obligaţiei.
2. Titlurile abstracte sunt acele înscrisuri care încorporează obligaţia şi dreptul

corelativ, fără a menţiona cauza obligaţiei. În această categorie intră: cambia,
biletul la ordin etc.

79
1. Enumerați efectele de comerț.

2. Definiți cambia.
3. Care sunt subiectele raporturilor juridice cambiale?
4. Care sunt principalele deosebiri între biletul la ordin și CEC?
1. Subiectele raporturilor juridice cambiale sunt:

a. trăgătorul și trasul;
b. trăgătorul, beneficiarul și trasul;
c. emitentul și beneficiarul;
d. emitentul și trasul;
e. trăgătorul, emitentul și trasul.
2. În cazul emiterii CEC-ului:

a. în calitate de tras poate fi numită orice persoană fizică sau juridică;
b. în calitate de tras poate fi numită doar o societate bancară;
c. disponibilul în cont trebuie să existe prealabil emiterii titlului;
d. disponibilul în cont trebuie să aibă cel puțin valoarea înscrisă în titlu și să
reprezinte o sumă de bani certă și exigibilă, de care trăgătorul să poată dispune.
3. Biletul la ordin este un contract încheiat între:

a. Trăgător și societatea comercială bancară în calitate de tras;
b. Trăgător și beneficiar;
c. Subscriitor și beneficiar;
d. Emitent și beneficiar.
4. Obligaţiunile sunt :
a. fracțiuni ale capitalului social ;
b. părți din activul patrimonial al societății ;
c. cota-parte din profitul înregistrat de societate ce se cuvine fiecărui asociat ;
d. înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelor de bani
împrumutate
80
1. b.
2. b, c, d.
3. c, d.
4. d.
VIII. TEME DE CASĂ
3. Noțiunea, definiția și regimul juridic aplicabil cambiei, biletului la ordin și

CEC-ului.
4. Acțiuni și obligațiuni – valori mobiliare ce pot fi tranzacționate pe piață.

TEMA IX.
PROCEDURA APLICABILĂ INSOLVENŢEI ÎN SPAŢIUL UNIC

EUROPEAN
- Prezentarea principalului act normativ aplicabil, în domeniul

insolvenței, în spațiul unic europen, a procedurilor și regulilor
uniform aplicabile;
- Cunoașterea procedurilor și regulilor uniform aplicabile în spațiul

unic european în domeniul insolvenței;
- Delimitarea procedurilor principale de cele secundare;
81
- Cunoașterea competențelor practicienilor în insolvență și a

instanțelor în cadrul procedurilor.

La nivelul Uniunii Europene, reglementarea competenței de a deschide
proceduri de insolvență și acțiuni care decurg direct din proceduri de insolvență
și sunt strâns legate de acestea se realizează prin intermediul dispozițiilor
Regulamentului (UE) 2015/848 al Parlamentului european și al Consiliului din
20 mai 2015 privind procedurile de insolvență.
Acesta conține dispoziții privind recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești pronunțate în cadrul unor astfel de proceduri, precum și dispoziții
privind legea aplicabilă procedurii de insolvență.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Proceduri principale,
- Proceduri teritoriale,
- Proceduri secundare,
- Principiul recunoașterii reciproce.
Regulamentului (UE) 2015/848 se aplică procedurilor colective62 publice,

inclusiv procedurilor provizorii, care se întemeiază pe legislația privind
insolvența și în cadrul cărora, în scopul salvării, al ajustării datoriilor, al
reorganizării sau al lichidării:
activele unui debitor sunt indisponibilizate integral sau parțial și este
desemnat un practician în insolvență;
b activele și activitatea unui debitor fac obiectul controlului sau supravegherii

) de către o instanță; sau
o suspendare temporară a unei proceduri de executare individuale este

62
În sensul prezentului regulament:
„proceduri colective” înseamnă procedurile care cuprind toți creditorii debitorului sau o parte semnificativă a
acestora, cu condiția ca, în acest din urmă caz, procedurile să nu afecteze creanțele creditorilor care nu sunt
implicați în respectivele proceduri”.
82
acordată de o instanță sau prin efectul legii, pentru a permite desfășurarea de

negocieri între debitor și creditorii acestuia, cu condiția ca procedura în
cazul căreia se dispune suspendarea să prevadă măsuri adecvate de protecție
a masei credale și, dacă nu se ajunge la un acord, să preceadă uneia dintre
procedurile menționate la litera (a) sau (b).
În cazul în care procedurile antemenționate pot fi deschise în situația în
care insolvența este doar presupusă, obiectivul procedurilor este de a evita
insolvența debitorului sau încetarea activității sale comerciale.
Dispozițiile Regulamentului nu se aplică procedurilor referitoare la:
întreprinderile de asigurare, instituțiile de credit, firmele de investiții și alte
firme, instituții și întreprinderi, în măsura în care acestea fac obiectul
Directivei 2001/24/CE, instituțiile de credit sau organismele de plasament
colectiv.
Regulamentul face deosebire între proceduri principale și

proceduri secundare de insolvență.
Competența de a deschide procedura principală de insolvență revine instanțelor

din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale
debitorului.
Centrul intereselor principale este locul în care debitorul își administrează
în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către terți.
În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale
este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.
Această prezumție se aplică doar dacă sediul social nu s-a mutat într-un alt stat
membru în cele trei luni anterioare solicitării de deschidere a procedurii de
insolvență.
În cazul unei persoane fizice care exercită o activitate independentă sau o
activitate profesională, centrul intereselor principale se presupune a fi locul
principal de desfășurare a activității, în absența unor probe care ar dovedi
contrariul. Această prezumție se aplică doar dacă locul principal de desfășurare a
activității nu s-a mutat într-un alt stat membru în cele trei luni anterioare
solicitării de deschidere a procedurii de insolvență.
În cazul oricărei alte persoane fizice, centrul intereselor principale se
presupune a fi locul în care persoana fizică își are reședința obișnuită, în absența
unor probe care ar dovedi contrariul. Această prezumție se aplică doar dacă
reședința obișnuită nu s-a mutat într-un alt stat membru în cele șase luni
anterioare solicitării de deschidere a procedurii de insolvență.
Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe
teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să
deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta
83
are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei
proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al
doilea stat membru, iar orice procedură de insolvență deschisă ulterior este o
procedură secundară de insolvență.
Procedura teritorială de insolvență poate fi deschisă doar înaintea

deschiderii procedurii principale de insolvență, în cazul în care:
o procedură principală de insolvență nu poate fi deschisă din cauza
condițiilor stabilite prin legislația statului membru pe al cărui teritoriu se află
centrul intereselor principale ale debitorului; sau
b. deschiderea procedurii teritoriale de insolvență este cerută de:

- un creditor a cărui creanță a luat naștere din exploatarea unui sediu
situat pe teritoriul statului membru în care se solicită deschiderea procedurii
teritoriale; sau
- o autoritate publică care, în temeiul legislației statului membru pe al

cărui teritoriu este situat sediul, are dreptul de a solicita deschiderea
procedurii de insolvență.
În cazul în care se deschide o procedură principală de insolvență,

procedura teritorială de insolvență devine procedură secundară de insolvență.
O instanță sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri de

insolvență examinează din oficiu dacă are competență. Hotărârea de deschidere
a unei proceduri de insolvență precizează criteriile care stabilesc competența
instanței și, în special, dacă această competență se întemeiază pe dispozițiile art.
3 alin. (1) sau alin. (2) din regulament.
În cazul în care procedurile de insolvență sunt deschise în conformitate cu
dreptul intern, în lipsa unei hotărâri pronunțate de o instanță, statele membre pot
încredința practicianului în insolvență desemnat în cadrul acestor proceduri
atribuția de a examina dacă statul membru în care cererea de deschidere a
procedurilor de insolvență este pendinte este competent.
În caz afirmativ, practicianul în insolvență precizează în hotărârea de
deschidere a procedurii criteriile care stabilesc competența și, în special, dacă
această competență se întemeiază pe dispozițiile art. 3 alin. (1) sau alin. (2) din
regulament.
În privința controlului jurisdicțional al hotărârii de deschidere a

procedurii principale de insolvență, regulamentul stabilește faptul că debitorul
84
sau orice creditor poate ataca în instanță hotărârea de deschidere a procedurii

principale de insolvență din motive de competență internațională.
Legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea
statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura (denumit în
continuare „stat de deschidere”). Legea statului de deschidere determină
condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de
insolvență. Aceasta determină în special:
- debitorii împotriva cărora se poate deschide o procedură de insolvență
în raport cu calitatea acestora;
- activele care fac parte din masa bunurilor care face obiectul insolvenței
și regimul aplicabil activelor dobândite de debitor ulterior deschiderii
procedurii de insolvență;
- atribuțiile debitorului și ale practicianului în insolvență;
- condițiile de opozabilitate a compensării;
- efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare la care

debitorul este parte;
- efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate

de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare;
- creanțele care urmează să fie înregistrate la masa bunurilor care face

obiectul insolvenței debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea
procedurii de insolvență;
- normele care reglementează prezentarea, verificarea și admiterea

creanțelor;
- normele care reglementează distribuirea încasărilor rezultate din

vânzarea bunurilor, rangul creanțelor și drepturile creditorilor care au obținut
o satisfacere parțială după deschiderea procedurii insolvenței în temeiul unui
drept real sau ca efect al unei compensări;
- condițiile și efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin

concordat;
- drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență;
- cui îi revine sarcina costurilor și cheltuielilor procedurii de insolvență;

85
normele privind nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor juridice

prejudiciabile masei credale.
Regulamentul reglementează procedura de depunere a cererilor de
admitere a creanțelor.
Astfel, orice creditor străin poate depune o cerere de admitere a
creanțelor folosind formularul-tip de depunere a cererii de admitere a
creanțelor, intitulat „Depunerea cererilor de admitere a creanțelor”, existent în
toate limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii.
Formularul-tip de cerere cuprinde obligatoriu următoarele

informații:
- numele, adresa de corespondență, adresa e-mail, dacă există, numărul
personal de identificare, dacă există, precum și datele bancare ale
creditorului străin menționat la alineatul (1);
- valoarea creanței, cu specificarea plății principale și, după caz, a

dobânzii, și data la care s-a născut creanța, precum și data la care aceasta a
devenit scadentă, dacă aceste date diferă;
- dacă se percepe dobândă, rata dobânzii, natura juridică sau

contractuală a acesteia, perioada pentru care se percepe dobândă și suma
dobânzii cu capitalizare;
- dacă sunt generate costuri cu ocazia declarării creanței, înaintea

deschiderii procedurii, valoarea și detalierea costurilor respective;
- natura creanței;
- dacă se revendică statutul de creditor preferențial și temeiul unei

astfel de pretenții;
- dacă se susține că există o garanție reală sau o rezervă a dreptului de

proprietate în ceea ce privește creanța și, în caz afirmativ, care sunt activele
acoperite de garanția invocată, data la care a fost acordată garanția și, în
cazul în care garanția a fost înregistrată, numărul de înregistrare; și
- dacă se solicită o compensare și, în caz afirmativ, valorile creanțelor

reciproce existente la data deschiderii procedurii de insolvență, data la care
s-au născut creanțele și valoarea netă a compensării solicitate.
Formularul-tip de cerere este însoțit de copii ale documentelor justificative,
Cererile se depun în termenul prevăzut de legea statului în care s-a deschis
86
procedura. În cazul unui creditor străin, termenul respectiv nu va fi mai scurt

de 30 de zile de la data publicării hotărârii de deschidere a procedurii de
insolvență în registrul de insolvență din statul în care s-a deschis procedura.
În privința efectelor procedurii de insolvență asupra unei acțiuni în justiție
în desfășurare sau asupra unei proceduri de arbitraj în desfășurare având ca
obiect un activ sau un drept care face parte din masa bunurilor care face obiectul
insolvenței unui debitor, regulamentul statuează faptul că acestea se
reglementează exclusiv prin legislația statului membru în care se desfășoară
procesul sau în care se instanța de arbitraj își are sediul.
Totodată, în temeiul principiului recunoașterii reciproce, orice hotărâre de
deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat
membru competentă în temeiul regulamentului, este recunoscută în toate
celelalte state membre din momentul în care își produce efectele în statul de
deschidere.
În cazul în care procedura principală de insolvență a fost deschisă de o
instanță dintr-un stat membru și recunoscută în alt stat membru, o instanță din
acel alt stat membru, care este competentă în temeiul art. 3 alin. (2) din
regulament, poate deschide proceduri secundare de insolvență.
În cazul în care procedura principală de insolvență impune ca debitorul să
fie insolvent, insolvența debitorului nu se reexaminează în statul membru în care
poate fi deschisă o procedură secundară de insolvență. Efectele procedurii
secundare de insolvență se limitează la activele debitorului situate pe teritoriul
statului membru unde au fost deschise aceste proceduri.
Deschiderea unei proceduri secundare de insolvență poate fi

solicitată de:
- practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență;
- orice altă persoană sau autoritate abilitată să solicite deschiderea unei

proceduri de insolvență în virtutea legii statului membru pe al cărui teritoriu
este solicitată deschiderea procedurii secundare de insolvență.
Pentru a evita deschiderea unei proceduri secundare de insolvență,
practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență poate lua un
angajament unilateral cu privire la activele aflate în statul membru în care ar
putea fi deschisă o procedură secundară de insolvență, conform căruia în
momentul distribuirii activelor respective sau a veniturilor încasate în urma
valorificării lor, va respecta drepturile de distribuție și de prioritate în temeiul
dreptului intern de care ar fi dispus creditorii locali dacă s-ar fi deschis o
procedură secundară de insolvență în statul membru respectiv.
În cazul în care un astfel de angajament a devenit opozabil, solicitarea de
deschidere a procedurii secundare de insolvență se depune în termen de 30 de
zile de la primirea notificării cu privire la aprobarea angajamentului.
87
În scopul de a facilita coordonarea procedurilor principale, teritoriale și

secundare de insolvență care vizează același debitor, instanța care are pe rol o
cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență sau care a deschis o astfel de
procedură cooperează cu orice altă instanță care are pe rol o cerere de deschidere
a unei proceduri de insolvență sau care a deschis o astfel de procedură, în
măsura în care o astfel de cooperare nu este incompatibilă cu normele aplicabile
fiecăreia dintre proceduri.
În acest scop, instanțele pot, după caz, să numească o persoană
independentă sau un organism independent care acționează în conformitate cu
instrucțiunile acestora, cu condiția ca acest lucru să nu fie incompatibil cu
normele care le sunt aplicabile.
Cooperarea poate fi pusă în aplicare prin orice mijloace pe care

instanța le consideră adecvate. Aceasta poate viza, în special:
coordonarea în ceea ce privește numirea practicienilor în insolvență;
comunicarea de informații prin orice mijloc considerat adecvat de către

instanță;
coordonarea administrării și supravegherii activelor și a activității

debitorului;
coordonarea desfășurării ședințelor de judecată;
coordonarea aprobării protocoalelor, după caz.
1. Actul normativ unional care reglementează competența de a deschide

proceduri de insolvență și acțiuni care decurg direct din proceduri de insolvență
este.........................................................................
2. Ce se înțelege prin procedură principală?
3. Ce este formularul-tip de cerere?
4. Enumerați mijloacele de care instanța poate uza pentru realizarea
principiului cooperării în domeniul procedurilor de insolvență.
88
1. Deschiderea unei proceduri secundare de insolvență poate fi solicitată de:

a. Orice practician în insolvență din statul în care debitorul își are sediul;
b. Practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență;
c. Orice creditor, indiferent dacă creanța sa este certă sau exigibilă, ori nu;
d. orice altă persoană abilitată să solicite deschiderea unei proceduri de
insolvență în virtutea legii statului membru pe al cărui teritoriu este solicitată
deschiderea procedurii secundare de insolvență.
2. Formularul-tip de cerere cuprinde obligatoriu următoarele informații:

a. comunicarea de informații prin orice mijloc considerat adecvat de către
instanță;
b. natura creanței;
c. valoarea creanței, cu specificarea plății principale;
d. drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență.
1. b,d.
2. b, c.
VIII. TEME DE CASĂ
1. Proceduri de insolvență aplicabile comercianților pe piața unică.

89
TEMA X.
PROCEDURILE DE PREVENIRE A INSOLVENȚEI REGLEMENTATE

DE LEGEA NR. 85/2014 PRIVIND PROCEDURILE DE PREVENIRE A
INSOLVENȚEI ȘI DE INSOLVENȚĂ
- Prezentarea principalelor repere legislative naționale în domeniul

procedurilor de prevenire a insolvenței;
- Clasificarea procedurilor de prevenire a insolvenței;
90
- Prezentarea participanților la proceduri, a condițiilor de deschidere

a procedurilor de prevenire a insolvenței, a cerințelor privind
derularea și închiderea procedurilor.
- Înțelegerea și însușirea noțiunilor de”concordat preventiv”;

- Cunoașterea dispozițiilor legale aplicabile în domeniul prevenirii
insolvenței;
- Delimitarea celor două proceduri de prevenire a insolvenței
reglementate prin dispozițiile Legii nr. 85/2014.

Procedurile de prevenire a insolvenței, inspirate de altfel din legislația
altor state europene, precum Italia, Luxembourg, etc., urmăresc evitarea intrării
într-una dintre procedurile de executare silită concursuală, de către debitorul
aflat în stare de dificultate financiară.
Cum orice afacere implică risc, este firesc ca, la un moment dat,
comercianții să se regăsească în imposibilitatea achitării obligațiilor asumate
contractual în decursul derulării activității. Însă, în măsura în care o atare
imposibilitate are caracter temporar, iar debitorul de bună credință depune toate
eforturile necesare pentru redresarea activității și îndeplinirea obligațiilor
contractuale, posibilitatea apelării la una dintre procedurile de prevenire a
insolvenței reprezintă un remediu menit a maximiza șansele de achitare a
creanțelor concomitent cu continuarea activității comerciale de către debitor.
CUVINTE-CHEIE:
- Concordat preventiv,
- Administrator concordatar,
- Judecător-sindic.
IV. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU

91
Aceste proceduri sunt reglementate de Legea nr. 85/2014 privind

procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă63.
Procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2014 se aplică

profesioniștilor, astfel cum sunt definiţi la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu
excepția celor cu privire la care se prevăd dispoziții speciale în ceea ce privește
regimul prevenirii insolvenței şi al insolvenței lor. În cazul profesiilor liberale,
procedurile prevăzute de L.nr. 85/2014 vizează întreprinderea acestora, iar nu
statutul profesional.
În cazul în care un profesionist persoană fizică aflat în insolvență are atât
datorii personale, cât şi datorii profesionale, care fie nu pot fi separate într-un
mod rezonabil, fie se află în diviziuni ale patrimoniului constituite potrivit art.
2.324 alin. (3) C.civ., acestea sunt tratate în cadrul procedurii de insolvență
pentru a obține descărcarea definitivă de obligații.
În cazul în care un profesionist persoană fizică aflat în insolvență are atât
datorii personale, cât și datorii profesionale care fac parte din diviziuni ale
patrimoniului constituite potrivit art. 2.324 alin. (4) C.civ., acestea din urmă
sunt tratate în cadrul procedurii de insolvență prevăzute de legea
antemenționată, pentru a obține descărcarea de obligaţii.
Procedurile prevăzute de L.nr. 85/2014 nu sunt aplicabile unităților şi
instituțiilor de învățământ preuniversitar, universitar şi entităților prevăzute la
art. 7 din O.G. nr. 57/2002 privind cercetarea științifică şi dezvoltarea
tehnologică. Dispozițiile legii se aplică regiilor autonome, instituțiilor de credit
și societăților de asigurare/reasigurare.
1. Proceduri de prevenire a insolvenţei

Procedurile de prevenire a insolvenței se aplică debitorilor aflați în
dificultate financiară.
Organele care aplică procedurile de prevenire a insolvenței sunt:
- instanțele judecătorești, prin judecătorul-sindic ;
- administratorul restructurării ;
- administratorul concordatar.
Debitorul face dovada faptului că este în dificultate prin raportul întocmit
de administratorul restructurării sau administratorul concordatar, care cuprinde
cel puţin următoarele elemente:
a) natura stării de dificultate, respectiv descrierea împrejurării care
determină afectarea temporară a activităţii şi efectele previzionate;
b) factorii interni şi externi care au determinat starea de dificultate a
debitorului;
63
Publicată în Monitorul Oficial al Riomâniei nr. 466 din 25 iunie 2014.
92
c) c) indicatorii financiari aplicabili respectivului debitor, care pot

justifica existenţa unei ameninţări la adresa capacităţii viitoare a
debitorului de a-şi plăti datoriile la scadenţă într-o perioadă de
maximum 24 de luni de la apariţia împrejurării respective;
d) motivul pentru care dificultatea nu poate fi considerată reversibilă în
mod natural prin continuarea activităţii planificate a debitorului fără
luarea unor măsuri adecvate de redresare.
Administratorul restructurării şi administratorul concordatar trebuie să
aibă calitatea de practician în insolvenţă.
Raportul va fi anexat acordului de restructurare, iar în cazul procedurii
concordatului, cererii debitorului privind deschiderea procedurii.
Creditorii participă la procedură în mod individual, în măsura permisă de
drepturile aferente creanţei lor, precum şi în mod colectiv, prin adunarea
creditorilor şi reprezentantul creditorilor.
Debitorul participă la procedură prin reprezentanţii săi legali sau
convenţionali.
Soluţionarea cererilor în materia prevenirii insolvenței sunt de competența
Tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul principal sau sediul
profesional al debitorului, un rol principal jucându-l judecătorul-sindic.
Hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic, sunt executorii,

putând fi atacate de părţi numai cu apel, în termen de 7 zile, care se calculează
de la comunicare. Partea care formulează apelul trebuie să facă dovada trimiterii
acestuia tuturor părţilor cu interese contrare, în termenul de apel. Dovada
trimiterii apelului se poate depune până cel târziu la primul termen de judecată.
În cazul în care instanţa de apel va stabili că este necesară comunicarea şi către
alte părţi decât cele cu interese contrare, va dispune comunicarea şi către acestea
în sarcina apelantului, stabilind un termen pentru îndeplinirea acestei obligaţii.
Neîndeplinirea obligaţiilor de comunicare prevăzute de prezentul alineat atrage
aplicarea unei amenzi judiciare
Apelul nu este suspensiv de executare.
Curtea de apel este instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de
preşedintele tribunalului. Hotărârile curţii de apel sunt definitive.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 480 din Legea nr. 134/2010, dacă, pe
calea apelului declarat împotriva unei hotărâri de confirmare a
acordului/omologare a planului, apelantul invocă:
a) faptul că o creanţă din listă este inexistentă sau fictivă, a fost înscrisă într-
un cuantum diferit faţă de întinderea sa ori a fost înscrisă într-o altă
categorie de creanţe decât cea corespunzătoare situaţiei sale juridice;
b) b) încălcarea tratamentului corect şi echitabil inclusiv prin raportare la
valorile determinate în raportul de evaluare;
93
c) c) calificarea unor creanţe ca fiind neafectate instanţa de apel poate

dispune, după caz:
1. respingerea apelului;
2. admiterea apelului şi infirmarea acordului/planului de restructurare şi, dacă
este cazul, restituirea plăţilor deja efectuate pentru achitarea unor creanţe
inexistente sau fictive sau peste cuantumul datorat, în cazul în care creanţa
contestată a fost determinantă pentru rezultatul votului asupra
acordului/planului;
3. admiterea apelului şi efectuarea de modificări ale acordului/planului de
restructurare în ceea ce priveşte tratamentul creanţei apelantului, în raport de
criticile formulate de acesta în cazul în care drepturile celorlalţi creditori din
acordul/planul de restructurare nu sunt afectate, şi, după caz, acordarea unei
despăgubiri dacă a suferit un prejudiciu bănesc. Modificarea acordului/planului
de restructurare se va efectua de către debitor în termenul stabilit de instanţa de
apel.
În cazul prevăzut la lit. a), dacă creanţa ar fi fost determinantă pentru
rezultatul votului, instanţa poate suspenda executarea acordului/planului de
restructurare confirmat, până la soluționarea apelului, în cazul în care
continuarea executării acordului/planului ar putea prejudicia interesele
apelantului.
Pentru toate cererile de apel formulate împotriva hotărârilor pronunțate de
judecătorul-sindic în cadrul procedurilor de prevenire a insolvenței se constituie
un singur dosar. Completul de apel căruia i s-a repartizat aleatoriu primul apel
va fi cel care va soluționa toate apelurile următoare privind aceeași procedură,
exercitate împotriva aceleiaşi hotărâri sau a hotărârilor succesive pronunțate de
judecătorul-sindic în acea procedură.
1. Procedura acordului de restructurare

Debitorul aflat în stare de dificultate poate propune un acord de
restructurare, care este întocmit de administratorul restructurării sau de debitor,
cu asistenţa administratorului restructurării.
Administratorul restructurării este contractat de către debitor dintre
practicienii în insolvenţă activi care dispun de asigurare profesională valabilă.
Onorariul acestuia este cel stabilit de comun acord cu debitorul şi se suportă din
averea acestuia.
Principalele atribuţii ale administratorului restructurării sunt

următoarele: a) verifică şi atestă că debitorul se află în stare de dificultate;
b) elaborează sau, după caz, asistă debitorul în elaborarea acordului de
restructurare;
94
c) asistă debitorul sau, la cererea acestuia, negociază acordul de restructurare şi

face demersuri pentru soluţionarea pe cale amiabilă a oricărei dispute între
debitor şi creditori ori între creditori;
d) se asigură că acordul de restructurare respectă condiţiile de legalitate;
e) monitorizează implementarea acordului de restructurare;
f) monitorizează şi, dacă este cazul, asistă debitorul la implementarea acordului
de restructurare prin orice acţiuni prevăzute în acesta sau care sunt necesare în
vederea realizării sale, cum ar fi: măsuri operaţionale, valorificare de active,
valorificarea întreprinderii sau a unei părţi din aceasta ca ansamblu independent;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii, prevăzute de prezentul capitol sau instituite
prin acordul de restructurare.
Acordul de restructurare conţine cel puţin următoarele

informaţii/documente:
a) datele de identificare ale debitorului şi ale administratorului restructurării;
b) componenţa patrimoniului debitorului, defalcat pe mase patrimoniale unde
este cazul, respectiv activele şi pasivele şi valoarea acestora la data întocmirii
acordului;
c) analiza situaţiei economice a debitorului, a situaţiei salariaţilor, precum şi o
descriere a cauzelor şi nivelul dificultăţilor debitorului la momentul întocmirii
acordului,
d) lista creanţelor, cu identificarea creditorilor, grupate pe categorii de creanţe şi
împărţite în:
- creanţe a căror realizare va fi afectată de acordul de restructurare, cu
indicarea gradului de îndestulare a acestora;
- creanţe neafectate, împreună cu o descriere a motivelor pentru care
debitorul propune ca acestea să nu fie afectate de acordul de restructurare;
e) creanţele în litigiu şi tratamentul acestora; propunerea unui tratament pentru
creanţele în litigiu nu echivalează cu recunoaşterea dreptului litigios;
f) expunere de motive care explică de ce acordul de restructurare are perspective
rezonabile de a preveni insolvenţa debitorului şi de a asigura viabilitatea
afacerii, inclusiv premisele necesare pentru reuşita lui. Această expunere de
motive va fi realizată sau validată de către administratorul restructurării;
g) măsurile de restructurare propuse sau o combinaţie a acestora, cum ar fi:
- restructurarea operaţională a activităţilor desfăşurate de debitor;
- schimbarea componenţei, a condiţiilor sau a structurii activelor sau
pasivelor debitorului;
- valorificarea unor active ale debitorului;
- valorificarea întreprinderii ca ansamblu independent;
- fuziunea sau divizarea debitorului, în condiţiile legii;
95
- modificarea structurii capitalului social al debitorului prin majorarea

capitalului social prin cooptarea de noi acţionari sau asociaţi sau prin conversia
creanţelor în acţiuni, cu majorarea corespunzătoare a capitalului social;
h) modalităţile de informare şi consultare a reprezentanţilor salariaţilor, derulate
potrivit legii şi a contractelor colective de muncă, şi modalităţile în care acordul
de restructurare va afecta forţa de muncă a debitorului - proceduri de concedieri
individuale, proceduri de concedieri colective, eventuale cazuri de suspendare a
contractelor de muncă din iniţiativa angajatorului, reducerea programului de
lucru corespunzător reducerii temporare a activităţii;
i) bugetul de venituri şi cheltuieli şi fluxurile financiare estimate ale debitorului
pe durata acordului de restructurare, cu împărţirea creditorilor între titulari de
creanţe afectate şi titulari de creanţe neafectate;
j) finanţările noi şi motivele pentru care sunt necesare pentru punerea în aplicare
a acordului;
k) simularea distribuirilor de care ar beneficia creditorii afectaţi în cazul
scenariului următoarei alternative optime, scenariu care poate fi chiar falimentul,
realizată pe baza unui raport de evaluare, întocmit de un evaluator autorizat cu
cel mult 6 luni anterior datei deschiderii procedurii, a activelor existente în
patrimoniul debitorului şi prezentarea comparativă a acestor distribuiri cu cele
prevăzute a se realiza prin acordul de restructurare;
l) testul creditorului privat întocmit potrivit art. 5 alin. (1) pct. 7164 din L. nr.
85/2014, în cazul în care, prin acord, se propun reduceri ale creanţei bugetare;
m) programul de plată a creanţelor, raportat la fluxurile financiare şi durata
acordului.
Pentru întocmirea acordului se vor folosi cele mai recente date şi
informaţii, dar nu mai vechi de 6 luni înainte de data comunicării acordului către
creditorii deţinători ai unor creanţe afectate.
Lista creanţelor va avea ca referinţă data întocmirii acordului, urmând ca
aceasta să fie actualizată, dacă este cazul, pe parcursul negocierii cu creditorii şi
va menţiona cel puţin următoarele informaţii: identificarea creditorului şi adresa
de contact; valoarea creanţelor; categoriile în care sunt grupate creanţele în
scopul votării acordului; drepturi de preferinţă.
Acordul de restructurare propus este comunicat creditorilor ale căror
creanţe sunt afectate, de către administratorul restructurării. După comunicarea
64
”testul creditorului privat reprezintă analiza comparativă a gradului de îndestulare a creanţei bugetare prin
raportare la un creditor mediu diligent, în cadrul unei proceduri de prevenire a insolvenţei sau reorganizare,
comparativ cu o procedură de faliment. Analiza are la bază un raport de evaluare întocmit de un evaluator
autorizat şi se raportează inclusiv la durata unei proceduri de faliment comparativ cu programul de plăţi propus.
Nu constituie ajutor de stat situaţia în care testul creditorului privat atestă faptul că distribuţiile pe care le-ar
primi creditorul bugetar în cazul unei proceduri de prevenire a insolvenţei sau reorganizare sunt superioare celor
pe care le-ar primi într-o procedură de faliment. Testul creditorului privat poate fi efectuat şi la solicitarea părţii
care propune un acord/plan de restructurare sau un plan de reorganizare, pe cheltuiala acesteia, de un expert
independent, inclusiv de practicianul în insolvenţă din cadrul procedurii, şi va fi comunicat creditorului bugetar
odată cu acordul de restructurare/planul de restructurare sau odată cu planul de reorganizare”.
96
acordului de restructurare, administratorul restructurării asistă debitorul sau, la

cererea acestuia, poartă negocieri cu creditorii atât individual, cât şi prin
convocarea acestora în cadrul unei şedinţe colective, la aprecierea
administratorului restructurării sau la solicitarea creditorilor. Dacă, în urma
negocierilor purtate, acordul de restructurare se impune a fi modificat,
administratorul restructurării va comunica creditorilor varianta modificată a
acestuia în vederea exercitării dreptului de vot, inclusiv lista actualizată a
creanţelor, dacă e cazul. Procedura de vot se reia după fiecare modificare.
Acordul de restructurare se votează doar de creditorii ale căror creanţe
sunt afectate, creditorii ale căror creanţe nu sunt afectate neavând un drept de
vot asupra acestuia.
Orice condiţionare a votului, abţinerea sau lipsa votului este considerată
vot negativ. Votul pozitiv nu poate fi retras.
În vederea votării acordului, următoarele creanţe se constituie în

categorii distincte, care votează separat:
a) creanţele care beneficiază de drepturi de preferinţă;
b) creanţele salariale;
c) creanţele creditorilor indispensabili, dacă este cazul;
d) creanţele bugetare;
e) celelalte creanţe (ex.: chirografare).
În vederea votării acordului de restructurare se poate constitui categoria
creditorilor indispensabili.
Un acord va fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în

categoria respectivă acesta este acceptat de o majoritate absolută din valoarea
creanţelor.
Pentru debitorii care au o cifră de afaceri netă sau, după caz, un venit brut
de până la echivalentul în lei al sumei de 500.000 euro, în echivalent în lei, în
anul anterior, nu este obligatorie constituirea categoriilor de creanţe.
Atunci când debitorul nu va opta pentru constituirea categoriilor de
creanţe, acordul va fi socotit acceptat dacă este votat de majoritatea absolută din
valoarea creanţelor afectate.
Ulterior îndeplinirii procedurii de vot şi într-un termen de maximum 3 zile
de la încheierea procesului-verbal de constatare a votului, debitorul depune la
instanţa competentă o cerere de confirmare a acordului de restructurare.
Cererea de confirmare a acordului de restructurare se judecă

în procedură necontencioasă, fără citarea părţilor, în cameră de consiliu, iar
judecătorul-sindic va pronunţa o soluţie în termen de maximum 10 zile de la
data înregistrării cererii.
97
Judecătorul-sindic, dacă consideră că sunt necesare explicaţii

suplimentare, poate să citeze debitorul şi/sau administratorul restructurării.
În termen de maximum 48 de ore de la înregistrarea cererii de confirmare,
judecătorul-sindic poate solicita debitorului sau administratorului restructurării
eventualele documente care lipsesc.
Cererea de confirmare a acordului de restructurare poate fi respinsă
exclusiv pentru motive de legalitate.
Hotărârea prin care se soluţionează cererea de confirmare se comunică
debitorului, administratorului restructurării şi tuturor creditorilor ale căror
creanţe au fost afectate de acordul de restructurare, precum şi creditorilor titulari
de creanţe neafectate.
Acordul de restructurare, aprobat de creditori şi confirmat de judecătorul-
sindic se comunică creditorilor afectaţi şi creditorilor titulari de creanţe
neafectate, prin intermediul administratorului restructurării, în termen de 48 de
ore de la pronunţarea hotărârii.
Dacă debitorul este în stare de dificultate, judecătorul-sindic,

confirmând că administratorul restructurării îndeplineşte condiţiile legale pentru
exercitarea acestei calităţi:
A. va admite cererea de confirmare a acordului de restructurare, prin
încheiere executorie, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) acordul de restructurare este aprobat de către creditorii din fiecare
categorie de creanţe cu majoritate absolută;
b) creditorii din aceeaşi categorie de creanţe sunt trataţi în mod egal şi
proporţional cu creanţa lor;
c) comunicarea acordului de restructurare tuturor părţilor afectate a fost
făcută în condiţiile legii;
d) în cazul în care există creditori care nu au votat acordul de restructurare
sau nu au participat la vot, aceştia beneficiază de un tratament corect şi
echitabil65;
e) finanţarea nouă, dacă este cazul, este justificată de punerea în aplicare a
acordului de restructurare şi nu prejudiciază în mod neechitabil interesele
creditorilor;
65
Tratamentul corect şi echitabil se verifică raportat la valoarea tuturor creanţelor de la aceeaşi dată, atât afectate,
cât şi neafectate, astfel încât:
a) niciun creditor nu primeşte mai mult decât cuantumul creanţei sale;
b) titularul unei creanţe afectate care nu votează acordul nu primeşte mai puţin decât valoarea distribuirilor care
s-ar realiza în scenariul următoarei alternative optime, în cazul în care acordul de restructurare nu ar fi confirmat,
scenariu care poate fi chiar falimentul, potrivit simulării prevăzute în acord;
c) creditorii să primească un tratament mai puţin favorabil faţă de ceilalţi creditori din aceeaşi categorie de
creanţe, potrivit listei creanţelor, doar în cazul în care îşi exprimă acordul în mod expres pentru acest tratament.
98
f) acordul prezintă perspective rezonabile de prevenire a insolvenţei

debitorului şi de asigurare a viabilităţii societăţii;
g) s-au respectat condiţiile de vot şi împărţirea în categorii de creanţe;
h) creanţele propuse a nu face parte din acordul de restructurare nu sunt
afectate direct prin măsurile pe care acesta le prevede şi motivele de
excludere din acord a acestora sunt întemeiate;
B. dacă acordul de restructurare nu este aprobat de creditorii din fiecare

categorie de creanţe cu majoritate absolută, judecătorul-sindic va putea
admite cererea de confirmare dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a) sunt îndeplinite condiţiile de la pct. A lit. b)-h);
b) acordul a fost aprobat:
- de o majoritate a categoriilor de creanţe, din care una trebuie să fie o
categorie de creanţe care beneficiază de cauze de preferinţă sau orice altă
categorie de creanţe decât categoria de creanţe chirografare (sau alte
creanțe) sau, în caz contrar;
- de cel puţin o categorie de creanţe cu drept de vot, alta decât o categorie
de creanţe care nu ar primi nicio plată în caz de faliment;
c) categoriile de creanţe care nu au votat acordul sunt tratate mai favorabil
decât orice altă categorie de creanţe de rang inferior,;
d) acordul a fost votat de cel puţin 30% din totalul creanţelor afectate.
Dacă un acord de restructurare este confirmat de instanţa de

judecată, activitatea debitorului va trebui restructurată în conformitate cu
prevederile acestuia, iar drepturile creditorilor titulari ai unor creanţe afectate
urmează a fi modificate în conformitate cu prevederile acordului de restructurare
confirmat de la data pronunţării hotărârii de confirmare.
Un acord de restructurare confirmat este opozabil tuturor creditorilor,
inclusiv acelor creditori care au votat împotrivă sau nu şi-au exprimat votul cu
privire la acesta. Acordul de restructurare confirmat nu va produce niciun efect
cu privire la creditorii neafectaţi de prevederile acestuia. Ulterior confirmării
acordului de restructurare şi până la închiderea procedurii, debitorul nu va putea
accesa o altă procedură de prevenire a insolvenţei. De asemenea, nu se poate
deschide procedura insolvenţei faţă de debitor la cererea unui creditor afectat.
Ulterior confirmării acordului printr-o hotărâre definitivă şi până la

închiderea procedurii, în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau unei
erori esenţiale ori a unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute care au
99
determinat înscrierea în listă a unei creanţe, oricare dintre creditori poate

contesta la judecătorul-sindic înscrierea în lista creanţelor a unei creanţe:
a) inexistente sau fictive;
b) într-un cuantum diferit faţă de întinderea sa;
c) într-o altă categorie de creanţe decât cea corespunzătoare situaţiei sale
juridice.
Contestaţia se depune în termen de 7 zile de la data la care titularul ei a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască situaţia ce determină promovarea
contestaţiei și se soluţionează de judecătorul-sindic în termen de maximum 15
zile de la depunere, urmând a fi citaţi debitorul, administratorul restructurării,
creditorul contestator şi creditorul a cărui creanţă este contestată.
Procedura acordului de restructurare încetează prin

pronunţarea unei hotărâri de închidere a procedurii de către judecătorul-sindic,
într-un dosar asociat, în ipoteza:
a) îndeplinirii prevederilor acordului de restructurare, la cererea oricărei
părţi sau a administratorului restructurării, adresată judecătorului-
sindic. În acest caz, dacă prin acord sau prevăzut reduceri de creanţe,
reducerile rămân definitive de la data pronunţării hotărârii de închidere
a procedurii;
b) b) eşuării îndeplinirii prevederilor acordului de restructurare, la
cererea:
- unui creditor căruia nu i s-a achitat creanţa conform prevederilor
acordului în termen de maximum 60 de zile de la data prevăzută în
acord pentru plată, dacă părţile nu au încheiat o convenţie cu privire la
aceasta, cu respectarea drepturilor celorlalţi creditori;
- oricărui creditor, dacă desfăşurarea activităţii debitorului în decursul
derulării acordului aduce pierderi averii sale şi nu prezintă perspective
rezonabile de menţinere a viabilităţii afacerii;
- debitorului, în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a-şi mai
îndeplini obligaţiile asumate prin acord;
c) neîndeplinirii obligaţiei de modificare a acordului dispuse de
judecătorul-sindic sau de instanţa de apel în termenul stabilit prin
hotărârea prin care s-a dispus modificarea, din oficiu sau la cererea
oricărei părţi interesate.
Ca urmare a eşuării acordului creanţele reduse renasc la data

pronunţării hotărârii de închidere a procedurii, diminuate ca urmare a plăţilor
efectuate pe durata procedurii acordului de restructurare. Creditorii ale căror
drepturi de calculare a dobânzilor, majorărilor sau penalităţilor de orice fel ori
100
cheltuială, numită generic accesorii, au fost suspendate prin acord îşi pot calcula
accesoriile retroactiv pe perioada derulării acordului.
§2. Concordatul preventiv
Poate recurge la procedura de concordat preventiv orice

debitor aflat în stare de dificultate, cu următoarele excepţii:
a) dacă în cei 3 ani anteriori depunerii cererii de deschidere a procedurii
debitorul a mai beneficiat de procedura concordatului preventiv a cărui
îndeplinire a eşuat;
b) debitorul care, în ultimii 3 ani anteriori depunerii cererii de confirmare a
acordului de restructurare sau cererii de deschidere a procedurii concordatului, a
fost condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate contra
patrimoniului, de corupţie, de serviciu, de fals, pentru infracţiunile prevăzute de
Legea societăţilor nr. 31/1990, Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi
combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative, Legea nr. 227/2015 privind
Codul fiscal, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale, Legea concurenţei nr. 21/1996, precum şi pentru infracţiunile prevăzute
la art. 240 şi 241 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal,
c) se află în stare de insolvenţă.
Judecătorul-sindic are următoarele atribuţii în procedura

concordatului preventiv:
a) soluţionarea cererii de deschidere a procedurii de concordat preventiv;
b) numirea administratorului concordatar contractat de către debitor;
c) omologarea, la cererea administratorului concordatar, a planului de
restructurare;
d) verificarea legalității constituirii categoriilor şi subcategoriilor de creanţe
în vederea exercitării dreptului de vot asupra planului de restructurare;
e) judecarea contestaţiilor în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol sau
unei erori esenţiale ori a unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute
care au determinat înscrierea în listă a unei creanţe;
f) dispunerea, prin încheiere, a menţinerii sau prelungirii suspendării
judiciare a executărilor silite contra debitorilor sau ridicarea suspendării în
condiţiile prezentului capitol;
g) soluţionarea cererii de închidere a procedurii de concordat;
h) orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Judecătorul-sindic, trimestrial, analizează şi ia act de stadiul procedurii, în
baza rapoartelor întocmite de administratorul concordatar, putând stabili, în
condiţiile legii, şi alte obligaţii în sarcina debitorului.
101
Cererile formulate se judecă în camera de consiliu, de urgenţă şi cu

precădere, părţile fiind citate în termen de 48 de ore de la primirea cererii.
Părţile cu sediul în străinătate sunt citate prin mijloace rapide de
comunicare, la sediul sau, după caz, la domiciliul ori reşedinţa
cunoscut/cunoscută al/a acestora; în lipsă, citarea se face prin afişare la uşa
instanţei.
Atribuţiile administratorului concordatar sunt următoarele:

- întocmeşte raportul privind starea de dificultate a debitorului, lista
creanţelor şi lista creanţelor în litigiu;
- elaborează sau, după caz, asistă debitorul în elaborarea planului de
restructurare;
- asistă debitorul sau, la cererea acestuia, negociază planul de restructurare
şi face demersuri pentru soluţionarea pe cale amiabilă a oricărei dispute între
debitor şi creditori ori între creditori;
- poate solicita judecătorului-sindic verificarea legalităţii constituirii
categoriilor şi subcategoriilor de creanţe;
- convoacă, dacă este cazul, şedinţe colective ale creditorilor titulari ai unor
creanţe afectate şi întocmeşte procesul-verbal al acestora;
- supraveghează îndeplinirea obligaţiilor asumate de către debitor prin
planul de restructurare;
- întocmeşte, depune la dosarul cauzei şi transmite creditorilor afectaţi
rapoarte trimestriale asupra activităţii sale şi a debitorului;
- monitorizează şi, dacă este cazul, asistă debitorul la implementarea
planului de restructurare prin orice acţiuni prevăzute prin acesta sau care sunt
necesare în vederea realizării planului, cum ar fi: măsuri operaţionale,
valorificare de active, valorificarea întreprinderii sau a unei părţi din aceasta ca
ansamblu independent;
- solicită instanţei închiderea procedurii concordatului preventiv;
- îndeplineşte orice alte atribuţii instituite prin planul de restructurare ori
stabilite de judecătorul-sindic.
Onorariul administratorului concordatar se stabileşte de comun acord cu
debitorulşi se suportă din averea acestuia.
Adunarea creditorilor concordatari are următoarele atribuţii:

a) aprobă rapoartele administratorului concordatar privitoare la activitatea
debitorului şi la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin concordat;
b) desemnează reprezentantul creditorilor;
c) este titularul acţiunii în rezoluţiune a concordatului preventiv.
În cursul derulării procedurii, dacă unul sau mai mulţi creditori deţinând
cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor afectate de planul de restructurare
102
solicită convocarea creditorilor într-o şedinţă colectivă, administratorul

concordatar este obligat să îi convoace în termen de maximum 5 zile de la data
primirii cererii.
Adunarea creditorilor concordatari adoptă hotărâri cu majoritatea de
voturi stabilită prin raportare la valoarea creanţelor creditorilor concordatari
prezenţi.
Votul creditorilor concordatari poate fi exercitat şi prin corespondenţă,
inclusiv prin mijloace de comunicare rapidă.
Şedinţa adunării creditorilor concordatari va fi organizată şi prezidată de
administratorul concordatar.
La adunările creditorilor concordatari va fi invitat şi debitorul.
În cazul în care şedinţa colectivă a creditorilor se organizează pe o
platformă electronică indicată de administratorul concordatar în convocator,
procesul-verbal al şedinţei va fi semnat doar de reprezentantul administratorului
concordatar şi va fi comunicat, prin mijloace de comunicare rapidă, tuturor
creditorilor care au participat la şedinţă, inclusiv celor care şi-au exercitat votul
prin corespondenţă.
Orice debitor aflat în dificultate financiară, mai puţin cei excluşi potrivit
legii, poate introduce la tribunalul competent o cerere de deschidere a
procedurii de concordat preventiv. Cererea va cuprinde raportul
administratorului concordatar, care analizează starea de dificultate și indicarea
administratorului concordatar contractat, documentele care îi atestă acestuia
calitatea de practician în insolvenţă activ şi asigurarea profesională valabilă.
Judecătorul-sindic numeşte administratorul concordatar provizoriu prin
încheiere executorie.
În termen de 60 de zile de la numirea sa, administratorul concordatar
elaborează, sau, după caz, asistă debitorul în elaborarea planului de
restructurare, care trebuie să conțină informații similare celor enumerate în
cadrul acordului de restructurare, aplicate în mod corespunzător.
Debitorul se asigură că suma prevăzută în planul de restructurare pentru
plata creanţelor salariale este cel puţin egală celei pe care ar obţine-o în cazul
executării silite, dar nu mai puţin decât ar primi în scenariul următoarei
alternative optime.
Termenul maxim pentru implementarea măsurilor stabilite prin planul de
restructurare este 48 de luni de la data omologării acestuia prin hotărâre
executorie, cu posibilitatea prelungirii acestuia cu 12 luni. În primul an este
obligatorie plata a minimum 10% din valoarea creanţelor afectate prin
concordat.
Planul de restructurare se comunică de către administratorul concordatar
creditorilor ale căror creanţe sunt afectate prin mijloace de comunicare rapidă,
care permit dovedirea recepţionării documentelor transmise.
103
Planul de restructurare va fi depus la dosarul cauzei. Despre depunerea şi

notificarea acestuia se face menţiune în registrul în care este înregistrat
debitorul.
Lista creanţelor va avea ca referinţă data deschiderii procedurii, urmând
ca aceasta să fie actualizată, dacă este cazul, pe parcursul negocierii cu
creditorii. Aceasta va menţiona cel puţin următoarele informaţii:
a) identificarea creditorului şi adresa de contact;
b) valoarea creanţelor;
c) categoriile şi, dacă este cazul, subcategoriile în care sunt grupate creanţele în
scopul votării concordatului;
d) drepturi de preferinţă.
De la data deschiderii procedurii de concordat se suspendă de

drept toate executările silite îndreptate împotriva debitorului sau acestea nu
încep, indiferent de natura creanţei, pe o perioadă de 4 luni. Pe parcursul duratei
suspendării se va suspenda şi cursul prescripţiei dreptului de a cere executarea
silită.
Pe parcursul perioadei menționate anterior nu se va putea dispune
ridicarea măsurii suspendării.
Prin excepţie, executarea silită a creanţelor salariale nu este suspendată de
drept. Aceasta poate fi suspendată de judecătorul-sindic la cererea debitorului,
dacă debitorul face dovada capacităţii plăţii sumelor pentru care se dispune
suspendarea chiar şi în mod eşalonat, cel puţin în cuantumul în care ar fi
acoperite în procedura de executare silită.
Suspendarea de drept a executărilor silite se menţine pe o perioadă de
maximum 4 luni, dar nu mai târziu de data pronunţării unei hotărâri de
omologare a planului de restructurare sau de închidere a procedurii ca urmare a
neîndeplinirii condiţiilor de confirmare a acestuia.
Pentru motive temeinice, la cererea debitorului, a unui creditor sau a
administratorului concordatar, judecătorul-sindic poate dispune prelungirea
măsurii suspendărilor executărilor silite sau poate acorda o nouă suspendare
pentru una sau mai multe perioade determinate. Durata totală a suspendării, cu
prelungiri şi reînnoiri, nu poate depăşi 12 luni de la data deschiderii procedurii
de concordat preventiv.
Pot constitui motive temeinice, dar nu se limitează la:
- s-au înregistrat progrese relevante în negocierile asupra planului de
restructurare sau au fost finalizate negocierile şi nu a fost confirmat încă planul
de restructurare;
- nu este adusă o atingere neechitabilă drepturilor creditorilor.
104
Până la omologarea planului de restructurare, creditorii nu pot

refuza executarea contractelor în derulare esenţiale, nu pot rezilia, executa în
mod anticipat sau modifica aceste contracte în detrimentul debitorului, pentru
creanţe născute anterior intervenirii suspendării executării, exclusiv pentru
neplata creanţelor, cu condiţia ca debitorul să respecte obligaţiile care îi revin în
temeiul acestor contracte care ajung la scadenţă în cursul suspendării executării
silite.
Perioada în care se desfăşoară negocierile şi se exprimă votul asupra
planului de restructurare nu poate depăşi un termen de 60 de zile calendaristice
de la data depunerii acestuia. Oricând pe parcursul acestei perioade se poate
depune cererea de omologare a planului de restructurare, dacă se obţine
majoritatea prevăzută de lege.
Neaprobarea planului de restructurare în termenul prevăzut atrage
decăderea debitorului din dreptul de a cere omologarea acestuia.
Planul de restructurare se votează doar de creditorii care deţin creanţe
afectate, creditorii ale căror creanţe nu sunt afectate neavând drept de vot asupra
acestuia.
Totodată, planul se votează pe categorii de cranțe, constituite similar celor
din cadrul acordului de restructurare preventivă.
Un plan de restructurare va fi socotit acceptat de o categorie de

creanţe dacă în categoria respectivă acesta este acceptat de o majoritate absolută
din valoarea creanţelor. În cazul constituirii de subcategorii de creanţe în cadrul
unei categorii, categoria se consideră că a votat planul de restructurare dacă
acceptarea este realizată de majoritatea absolută din valoarea creanţelor din
categoria respectivă.
După aprobarea planului de restructurare de către creditori, debitorul
solicită judecătorului-sindic, în termen de maximum 3 zile de la încheierea
procesului-verbal de aprobare a planului de restructurare, să omologheze planul
de restructurare.
Judecătorul-sindic, în procedură necontencioasă, omologhează planul de
restructurare prin hotărâre pronunţată în camera de consiliu, în termen de
maximum 10 zile de la data înregistrării cererii. Dacă consideră că sunt necesare
explicaţii suplimentare, judecătorul-sindic poate să citeze debitorul şi/sau
administratorul concordatar.
Cererea de omologare a planului de restructurare poate fi respinsă
exclusiv pentru motive de legalitate. Hotărârea prin care se soluţionează cererea
de omologare se comunică debitorului, administratorului concordatar şi tuturor
creditorilor ale căror creanţe au fost afectate de planul de restructurare, precum
şi creditorilor titulari de creanţe neafectate.
105
Planul de restructurare, aprobat de creditori şi omologat de judecătorul-

sindic, se comunică creditorilor afectaţi şi creditorilor titulari ai unor creanţe
neafectate, prin intermediul administratorului concordatar în termen de 48 de ore
de la pronunţarea încheierii, şi se menţionează în registrul în care este înregistrat
debitorul.
De la data pronunţării hotărârii de omologare a planului de

restructurare se suspendă de drept executările silite individuale asupra
debitorului ce au ca obiect recuperarea unor creanţe afectate şi curgerea
prescripţiei dreptului de a cere executarea silită creanţelor acestora.
Dobânzile, penalităţile de întârziere şi orice alte accesorii aferente
creanţelor afectate vor avea tratamentul prevăzut în planul de restructurare
omologat.
În cazul în care planul de restructurare omologat prevede reduceri de
creanţe, impozitele eventual datorate de debitor devin scadente la data
pronunţării unei hotărâri de judecătorul-sindic prin care se constată îndeplinirea
planului de restructurare.
Termenul maxim pentru implementarea măsurilor stabilite prin planul de
restructurare este 48 de luni de la data omologării acestuia prin hotărâre
executorie, cu posibilitatea prelungirii acestuia cu 12 luni. În primul an este
obligatorie plata a minimum 10% din valoarea creanţelor afectate prin
concordat.
Dacă un plan de restructurare este omologat de instanţa de judecată,
activitatea debitorului va trebui restructurată în conformitate cu prevederile
acestuia, iar drepturile creditorilor titulari ai unor creanţe afectate urmează a fi
modificate în conformitate cu prevederile acestuia, de la data pronunţării
hotărârii de omologare.
Un plan de restructurare omologat este opozabil tuturor creditorilor,
inclusiv acelor creditori care au votat împotrivă sau nu şi-au exprimat votul cu
privire la acesta. Planul de restructurare omologat nu va produce niciun efect cu
privire la creditorii neafectaţi de prevederile acestuia.
Procedura concordatului preventiv se închide prin hotărâre a

judecătorului-sindic în următoarele situaţii:
a) îndeplinirea prevederilor planului de restructurare, la cererea oricărei părţi
sau a administratorului concordatar. În acest caz, dacă prin planul de
restructurare s-au prevăzut reduceri de creanţe, reducerile rămân definitive de la
data pronunţării hotărârii de închidere a procedurii;
b) eşuarea îndeplinirii prevederilor planului de restructurare, la cererea:
106
- oricărui creditor, dacă desfăşurarea activităţii debitorului în decursul derulării

planului de restructurare aduce pierderi averii sale şi nu prezintă perspective
rezonabile de menţinere a viabilităţii afacerii;
- unui creditor căruia nu i s-a achitat creanţa conform prevederilor planului de
restructurare în termen de maximum 60 de zile de la data prevăzută în planul de
restructurare pentru plată, dacă părţile nu au încheiat o convenţie cu privire la
aceasta, cu respectarea drepturilor celorlalţi creditori,
- debitorului, în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a-şi mai
îndeplini obligaţiile asumate prin planul de restructurare;
c) neîndeplinirii obligaţiei de modificare a planului de restructurare dispusă de
judecătorul-sindic sau de instanţa de apel în termenul stabilit prin hotărârea prin
care s-a dispus modificarea, din oficiu sau la cererea oricărei părţi interesate;
d) în cazul în care planul de restructurare nu este votat de creditori în termenul
de negociere, nu este omologat de judecătorul-sindic sau în cazul în care
debitorul consideră că negocierile nu pot conduce la aprobarea unui plan de
restructurare.
V. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Cine sunt participanții în cadrul procedurii de concordat preventiv?

2. Definiți mandatul ad-hoc.
3. Care sunt atribuțiile mandatarului ad-hoc?
4. Enumerați atribuțiile administratorului concordatar.
VI. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
3. Supravegherea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor în cadrul

concordatului preventiv se realizează de către:
a. președintele tribunalului investit cu cererea de deschidere a procedurii;
b. judecătorul-sindic de la tribunalul în circumscripția căruia își are sediul
debitorul;
c. judecătorul-sindic de la tribunalul în circumscripția căruia își are sediul
creditorul concordatar;
d. administratorul concordatar desemnat de instanță.
107
2. Încheierea judecătorului-sindic de numire a administratorului concordatar

poate fi atacată:
a. în 15 zile de la pronunțare pentru cei prezenți;
b. în 7 zile de la pronunțare pentru cei prezenți;
c. în 7 zile de la comunicare pentru cei absenți;
d. în 48 de ore de la numirea administratorului concordatar.
3. Oferta de concordat trebuie elaborată:

a. de către debitor în 90 de zile de la deschiderea procedurii;
b. de către debitor și administratorul concordatar în 30 de zile de la numirea
administratorului;
c. de către debitor și administratorul concordatar în 90 de zile de la depunerea
cererii;
d. de către debitor și administratorul concordatar în 30 de zile de la depunerea
cererii de concordat preventiv.
VIII. RĂSPUNSURI CORECTE:

1. d.
2. b, c.
3. b.
IX. TEME DE CASĂ
5. Considerații privind reglementarea procedurilor a în România și în alte

state membre.
6. Privire comparativă între mandatul ad-hoc și concordatul preventiv.
X. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

108
TEMA XI
109
STAREA DE INSOLVENŢĂ A COMERCIANTULUI ŞI

PROCEDURA EXECUTĂRII SILITE CONCURSUALE A DEBITORULUI
COMERCIANT
- Definirea noțiunii de ”insolvență”

- Delimitarea insolvenței de starea de insolvabilitate
- Identificarea participanților în cadrul procedurilor de executare
silită concursuală.
- Înțelegerea și dobândirea cunoștințelor necesare delimitării

noțiunilor de ”insolvență” și ”insolvabilitate”;
- Cunoașterea definițiilor legale ale insolvenței, insolvenței
instituțiilor de credit și insolvenței societăților de
asigurare/reasigurare.

Normele dreptului comercial oferă pârghii care asigură protecţie cu
precădere creditului şi creditorilor faţă de debitori, tocmai pentru a favoriza
derularea rapidă a operaţiunilor comerciale. Într-adevăr, pentru a asigura
celeritate operaţiunilor comerciale, normele dreptului comercial diminuează
protecţia partenerilor contractuali, considerând comercianţii o categorie
„profesională” avizată asupra riscurilor specifice afacerilor comerciale.
În compensaţie, o bună parte a regulilor dreptului comercial impun mai
multă rigoare în executarea contractelor, protejând pe această cale dreptul
creditorilor de a li se face plata la termen.
Una dintre garanţiile sau mijloacele juridice eficiente care asigură
protecţia creditului o reprezintă şi dreptul de a cere declararea stării de
insolvenţă temporară şi de a propune soluţii de redresare financiară a
debitorului, sau de a cere declararea stării de insolvenţă definitivă şi lichidarea
judiciară patrimonială totală a acestuia.
110
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Insolvență;
- insolvabilitate.
Prin sintagma „procedura executarii silite concursuale si

colective” trebuie sa intelegem procedura reorganizarii judiciare si a lichidarii
judiciare totale (proceduri distincte, aplicabile numai in cazul indeplinirii
cumulative a conditiilor pe care urmeaza sa le expunem mai jos).
Legea circumscrie sfera persoanelor sau a instituţiilor care

administrează procedura executării silite concursuale. Acestea sunt:
- tribunalul în a cărui rază de jurisdicţie se află sediul comerciantului
debitor (în a cărui circumscripţie debitorul şi-a avut sediul social/profesional cel
puţin 6 luni anterior datei sesizării instanţei. Dacă în cadrul tribunalului a fost
creată o secţie specială de insolvenţă, acesteia îi aparţine competenţa pentru
derularea procedurilor.Sediul social/profesional al debitorului este cel cu care
figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor
agricole sau în registrul asociaţilor şi fundaţiilor. În cazul în care sediul a fost
schimbat cu mai puţin de 6 luni anterior depunerii cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei, sediul social/profesional al debitorului este cel cu care
acesta figura la registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole
sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor înainte de schimbare. Tribunalul, legal
învestit cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei rămâne competent să
soluţioneze cauza, indiferent de schimbările ulterioare de sediu al debitorului);
- judecătorul sindic desemnat de preşedintele tribunalului ;
- creditorii;
- administratorul judiciar;
- lichidatorul judiciar;
- curtea de apel ca instanţă de apel (hotărârile curții de apel sunt
definitive).
În cazul în care procedura este deschisă faţă de o societate bancară sau
faţă de o altă societate cooperatistă de credit, o societate de servicii în investiţii
financiare, ori o societate de asigurări, în procedură sunt implicate şi Banca
111
Naţională a României sau, după caz, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare,

ori Comisia de supraveghere a Asigurărilor.
● Insolvenţa debitorului.
Actele normative anterioare (Legea nr. 64/1995 şi Legea nr. 99/1999 de
modificare a celei dintâi) nu au definit insolvenţa comercială, această sarcină
revenind doctrinei şi jurisprudenţei care au considerat în mod constant
insolvenţa sau încetarea de plăţi ca desemnând lipsa de lichidităţi (sume de bani)
necesare achitării datoriilor.
În înţelesul art. 5 alin. (1) pct. 29 din actuala reglementare în

materie, respectiv Legea nr. 85/201466, insolvenţa reprezintă ” ..... acea stare a
patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile şi care se
prezumă atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit
datoria sa faţă de creditor; prezumţia este relativă”.
Actuala reglementare definește totdată insolvența instituțiilor de

credit, astfel că, potrivit pct. 30 ”...insolvenţa instituţiei de credit este acea stare
a instituţiei de credit aflate în una dintre următoarele situaţii:
a) incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile
băneşti;
b) scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a instituţiei de credit;
c) retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit, potrivit
prevederilor legale, ca urmare a imposibilităţii de redresare financiară a unei
instituţii de credit.”
Mai mult, actul normativ reglementează și insolvența societăților

de asigurare/reasigurare. În acest sens, pct. 31 al aceluiași articol definește
insolvenţa societăţii de asigurare/reasigurare ca fiind ”.. acea stare a societăţii
de asigurare/reasigurare caracterizată prin una dintre următoarele situaţii:
a) incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile
băneşti;
b) retragerea autorizaţiei de funcţionare ca urmare a constatării
nerespectării sau a imposibilităţii restabilirii nivelului fondurilor proprii
eligibile să acopere SCR - cerinţa de capital de solvabilitate şi/sau MCR -
cerinţa de capital minim, conform Legii nr. 237/2015 privind autorizarea şi
supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, sau ca urmare a scăderii
valorii marjei de solvabilitate disponibile sub jumătate din limita minimă
66
Cu ultimele modificări aduse prin LEGEA nr. 216 din 14 iulie 2022, publicată în M.Of. nr. 709 din 14 iulie
2022.
112
prevăzută de reglementările legale în vigoare pentru fondul de siguranţă, în

cazul societăţilor supravegheate conform părţii a II-a «Regimul naţional de
supraveghere» din Legea nr. 237/2015,
c) retragerea autorizaţiei în cazul asigurătorului rezidual rezultat din
procesul de rezoluţie conform prevederilor art. 71 din Legea nr. 246/2015
privind redresarea şi rezoluţia asigurătorilor”.
Insolvenţa trebuie delimitată de conceptul de insolvabilitate. Câtă

vreme insolvabilitatea constă în acea stare patrimonială caracterizată printr-un
dezechilibru financiar, în sensul că pasivul (datoriile) este mai mare decât
activul patrimonial (drepturile şi valoarea bunurilor din patrimoniu), insolvenţa,
aşa cum am arătat mai devreme, înseamnă lipsa de lichidităţi pentru acoperirea
datoriilor certe, lichide şi exigibile. Aceasta înseamnă că, deşi se află în încetare
de plăţi, debitorul, totuşi, nu este insolvabil atâta timp cât deţine în patrimoniu
bunuri care pot fi executate silit pentru a-şi continua activitatea sau pentru a fi
îndestulaţi creditorii. Într-o atare situaţie avem de a dace cu un debitor insolvent
dar nu şi insolvabil.
Aşadar, existenţa insolvenţei nu presupune existenţa prealabilă sau
simultană a insolvabilităţii, prima fiind independentă de cea de-a doua, astfel că
insolvenţa există chiar dacă activul patrimonial depăşeşte pasivul patrimonial67.
Este însă posibilă şi situaţia inversă, aşa cum s-a subliniat în doctrină68,
când debitorul, deşi insolvabil, nu se află în stare de insolvenţă. O atare situaţie
ce poate apărea în practică se referă la cazul debitorului comerciant cu datorii
mai mari decât activul patrimonial, care însă nu se află în incapacitate de plată,
întrucât beneficiază de credite sau de termene de graţie acordate de creditori.
De asemenea insolvenţa69 nu trebuie confundată cu refuzul de plată al
debitorului, fie că acesta este întemeiat (de pildă în cazul în care debitorul şi-a
executat obligaţiile şi se pretinde o nouă plată, de această dată nedatorată, din
partea lui, ori în situaţia în care creanţele s-au prescris prin trecerea termenului
sau a intervenit compensaţia, ca mod de stingere a obligaţiilor reciproce, etc.)
sau nu (este, de pildă, neîntemeiat refuzul de plată atunci când debitorul, deşi
dispune de lichidităţi, cu rea credinţă nu-şi achită datoriile).
67
I. Adam, C. N. Savu, op. cit., p. 36.
68
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept Comercial. Curs universitar, Ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti,
2004, p. 285; I. Adam, C. N. Savu, op. cit., p. 36.
69
P. Michel Le Corre în op. cit., p. 281, vorbeşte despre elemente care pot constitui indicii ale stării de
insolvenţă. Astfel sunt, de pildă, existenţa unor proteste de plată sau respingerea cecurilor pentru absenţa
provizionului.
113
1. Definiți insolvența instituției de credit.

2. Enumerați sfera persoanelor sau a instituţiilor care administrează procedura
executării silite concursuale.
1. Insolvenţa este prezumată atunci când:

a. se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile neexigibile
angajate;
b. debitorul, după 90 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor;
c. debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor;
d. debitorul, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor,
prezumția este relativă.
2. Debitorul comerciant se află în insolvență iremediabilă atunci când:

a. debitorul şi-a executat obligaţiile şi se pretinde o nouă plată de către creditor
pentru aceeași obligație;
b. a intervenit compensaţia, ca mod de stingere a obligaţiilor reciproce;
c. debitorul refuză să îşi achite datoriile;
d. creditorul refuză să primească plata, deși obligația depășește valoarea-prag
stabilită de lege;
e. pasivul patrimonial al debitorului depășește activul patrimonial.
1. d.
2. -.
VIII. TEME DE CASĂ
1. Insolvență și insolvabilitate – aspecte comparative între cele două

instituții juridice.
2. Starea de insolvență a comercianților – noțiune și definiție.
114

115
TEMA XII.
CONDIŢIILE DECLANŞĂRII ŞI FAZELE PROCEDURII EXECUTĂRII

SILITE CONCURSUALE A COMERCIANTULUI
- Prezentarea și explicarea condițiilor necesare declanșării procedurii

reorganizării judiciare și a lichidării judiciare totale
- Explicarea noțiunilor ”procedură generală” și ”procedură
simplificată”.
- Înțelegerea și însușirea dispozițiilor legale privind condițiile

necesare declanșării procedurilor de executare silită concursuală
prin reorganizare judiciară sau lichidare judiciară totală;
- Cunoașterea categoriilor de creditori care se pot înscrie la masa
credală;

În cazul în care nu există suficiente lichidităţi în patrimoniul debitorului
pentru acoperirea creanţelor certe, lichide și exigibile, acesta poate fi supus fie
procedurii reorganizării judiciare, fie procedurii de declarare în faliment.
În vederea deschiderii uneia sau alteia dintre proceduri, judecătorul-sindic
este mai întâi chemat să verifice, în cadrul unei acțiuni de drept comun,
îndeplinirea cumulativă, de către debitor, a condițiilor necesare deschiderii
procedurilor de executare silită concursuală.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Procedură generală;
116
- Procedură simplificată;
- Tabel preliminar de creanțe;
- Tabel definitiv de creanțe;
- Tabel suplimentar de creanțe;
- Tabel definitiv consolidat.
Condiţiile de admisibilitate a cererii de deschidere a procedurii

(de reorganizare judiciară, respectiv de lichidare judiciară totală) sunt
următoarele :
- existenţa unei creanţe comerciale, fiscale sau salariale ;
- creanţa să fie certă lichidă şi exigibilă ;
- cuantumul minim al creanţei să fie de 50.000 lei (RON), iar pentru
salariaţi, de 6 salarii medii brute pe economie/salariat ;
- debitorul să aibă calitatea de comerciant sau face parte din
categoriile de profesioniști enumerate la art. 3 din lege ;
- lipsa de lichidităţi din activul patrimonial al debitorului (sau acesta
să se afle în stare de insolvenţă) temporară – pentru
reorganizare judiciara – si definitivă sau iremediabilă –
pentru lichidare judiciară totală.
Conform art. 38 procedura generală se aplică debitorilor prevăzuţi la art.
3, cu excepţia celor cărora li se aplică procedura simplificată.
Rezultă așadar că procedura generală se aplică profesioniştilor, astfel
cum sunt definiţi la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepţia celor cu privire la
care se aplică procedura simplificată.
De asemenea, procedura generală se aplică şi regiilor autonome.
Pe de altă parte, procedura simplificată se aplică debitorilor

aflaţi în stare de insolvenţă care se încadrează în una dintre următoarele
categorii:
- debitori care fac parte din categoriile antemenționate şi îndeplinesc una dintre
următoarele condiţii:
1. nu deţin niciun bun în patrimoniul lor;
2. documentele contabile nu pot fi găsite;
3. societatea nu mai are organe de administrare sau acestea nu mai pot funcţiona;
4. nu mai sunt îndeplinite condiţiile referitoare la sediul social/profesional;
- persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept, anterior formulării
cererii introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deşi
117
numit, menţiunea privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul

comerţului;
- debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în
faliment;
- orice persoană care desfăşoară activităţi specifice profesioniştilor, care nu a
obţinut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi şi nu este
înregistrată în registrele speciale de publicitate; aplicarea Legii nr. 85/2014 faţă
de aceste persoane nu exclude sancţiunile aplicabile pentru lipsa autorizării sau
înregistrării respectivei persoane.
În primul rând trebuie precizat faptul că „procedura generală” este

premergătoare procedurii reorganizării judiciare, iar „procedura
simplificată” este de fapt procedura lichidării judiciare totale sau aplicabilă
în caz de faliment.
Utilizarea acestor denumiri nu prezintă interes practic, iar conceptele sunt
contrazise de toate celelalte dispoziţii ale legii care, în funcţie de felul procedurii
– reorganizare judiciară sau faliment – cu care debitorul, sau după caz, creditorul
l-a învestit pe judecătorul sindic prin cererea înaintată tribunalului, descriu
fazele şi „paşii” specifici ce trebuie urmaţi şi operaţiunile ce trebuie îndeplinite.
Sintagmele procedură generală şi procedură simplificată sunt utilizate de
o parte a doctrinei franceze, dar numai pentru a distinge între procedura de
reorganizare judiciară (caracterizată de numărul mare de participanţi, de puterile
importante deţinute de ministerul public şi de reglementările greoaie şi
formaliste aplicabile acesteia) şi procedura de lichidare judiciară (lipsită de
unele din complicaţiile enunţate), supusă unei reglementări mult simplificate70.
Nu pot fi declaraţi în faliment, în condițiile Legii nr. 85/2014, şi nu pot
participa ca subiecte în cadrul procedurii de concordat preventiv:
- persoanele juridice de drept public;
- agricultorii;
- artizanii;
- instituțiile de învățământ și de cercetare;
- asocierile în participaţiune.
Prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii

executării silite concursuale (insolvenţei) se înţelege creditorul a cărui creanţă
70
Pentru mai multe informaţii se poate consulta: G. Ripert, R. Roblot par Ph. Delbecque et M. Germain, Traite
de Droit commercial, L.G.D.J., Paris, 1996, p. 958-1320. Autorii francezi, au intitulat Titlul III Organizarea
procedurii, susţinând că prin art. 3-136 din Legea din 1985, procedurile redresării şi lichidării judiciare sunt
reglementate ca un trunchi comun, după care, art. 137-147 sunt dedicate procedurii lichidării judiciare care apare
ca o ramură a trunchiului. În opinia autorilor, această concepţie de reglementare fost denumită „Régime général
et régime simplifié du redressement judiciaire”, (Regimul general şi regimul simplificat de redresare judiciară),
fără ca prin aceasta să fie create noi proceduri faţă de cele două reglementate şi prin legea franceză.
118
asupra patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60

de zile. Prin creanţă certă, în sensul prezentei legi, se înţelege acea creanţă a
cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar
neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creditorii vor
putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei doar în cazul în care, după
compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va
depăşi suma prevăzută valoarea-prag (50 000 lei).
Pe de altă parte, creditorul îndreptăţit să participe la procedura

aplicabilă în caz de insolvenţă este acel titular al unui drept de creanţă asupra
averii debitorului, care a înregistrat o cerere de înscriere a creanţei, în urma
admiterii căreia acesta dobândeşte drepturile şi obligaţiile reglementate de
prezenta lege pentru fiecare stadiu al procedurii. Calitatea de creditor încetează
ca urmare a neînscrierii sau a înlăturării din tabelele creditorilor întocmite
succesiv în procedură, precum şi prin închiderea procedurii; au calitatea de
creditor, fără a depune personal declaraţiile de creanţă, salariaţii debitorului.
Toţi creditorii înscrişi în tabelul preliminar de creanţe alcătuiesc adunarea
creditorilor.
Pentru înscrierea în tabelul definitiv de creanţe şi dobândirea, pe această
cale, a calităţii de participant la procedura reorganizării judiciare, creanţele
invocate împotriva debitorului trebuie verificate de către administratorul judiciar
prin prisma actelor contabile doveditoare emise de fiecare creditor şi cu
evidenţele contabile ale debitoarei, conform modalităţilor de control specifice
organizării şi ţinerii evidenţei contabile, obligaţie impusă persoanelor fizice şi
juridice arătate de Legea nr. 82/1991.
Tabelul preliminar de creanțe cuprinde toate creanţele scadente

sau nescadente, sub condiţie sau în litigiu, născute înainte de data deschiderii
procedurii, acceptate de către administratorul judiciar în urma verificării
acestora. În tabel vor fi menţionate atât suma solicitată de către creditor, cât şi
suma acceptată şi rangul de prioritate, iar în situaţia creditorului aflat în
procedura insolvenţei se va arăta şi administratorul judiciar/lichidatorul judiciar
desemnat. În cazul procedurii simplificate, în acest tabel se vor înregistra şi
creanţele născute după deschiderea procedurii şi până la momentul intrării în
faliment.
Prin tabel definitiv de creante este tabelul care cuprinde toate

creanţele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în
tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat contestaţii, precum şi
creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor sau cele admise provizoriu
de către judecătorul-sindic. În cazul procedurii simplificate, tabelul definitiv de
119
creanţe cuprinde, pe lângă creanţele născute anterior deschiderii procedurii, şi

creanţele născute în perioada de observaţie, ce au fost admise la masa credală. În
acest tabel se arată suma solicitată, suma admisă şi rangul de prioritate al
creanţei.
Tabelul suplimentar cuprinde toate creanţele născute după data

deschiderii procedurii generale şi până la data începerii procedurii falimentului,
acceptate de către lichidatorul judiciar în urma verificării acestora. În tabel vor fi
menţionate atât suma solicitată de către creditor, cât şi suma acceptată şi rangul
de preferinţă.
Tabelul definitiv consolidat cuprinde totalitatea creanţelor care

figurează ca admise în tabelul definitiv de creanţe şi cele din tabelul suplimentar
necontestate, precum şi cele rezultate în urma soluţionării contestaţiilor la
tabelul suplimentar. În situaţia în care s-a dispus intrarea în faliment după
confirmarea unui plan de reorganizare, tabelul definitiv consolidat va cuprinde:
totalitatea creanţelor ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanţe, cele
din tabelul suplimentar necontestate, cele rezultate în urma soluţionării
contestaţiilor la tabelul suplimentar, din care se vor deduce sumele achitate pe
parcursul derulării planului de reorganizare
În cazul cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de
creditor, la cererea debitorului, formulată În termen de 10 zile de la primirea
cererii, judecătorul-sindic poate dispune, prin încheiere, în sarcina creditorului
consemnarea la o bancă a unei cauţiuni de până la 10% din valoarea creanţei,
dar nu mai mult de 50.000 lei. Cauţiunea va fi consemnată în termen de 5 zile de
la comunicarea măsurii, sub sancţiunea respingerii cererii de deschidere a
procedurii.
Citarea părţilor, precum şi comunicarea oricăror acte de

procedură se efectuează prin BPI. Comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi
notificărilor către participanţii la proces, al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă
se află în străinătate, este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă
(CPC). Prin excepţie, prima citare şi comunicare a actelor de procedură către
persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor L. nr.
85/2014, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se vor realiza potrivit
prevederilor CPC şi prin BPI. Instanţele judecătoreşti vor transmite actele de
procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în BPI. În procedurile
contencioase vor fi citate în calitate de părţi numai persoanele ale căror drepturi
sau interese sunt supuse spre soluţionare judecătorului-sindic, în condiţii de
contradictorialitate. În toate celelalte cazuri se aplică dispoziţiile din
CPC referitoare la procedura necontencioasă.
120
Curtea de apel va fi instanța de apel pentru hotărârile pronunţate de

judecătorul-sindic. Hotărârile curţii de apel sunt definitive.
Termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin
publicare în BPI, dacă prin lege nu se prevede altfel. Apelul va fi judecat de
complete specializate, de urgenţă. Citarea apelanţilor, a administratorului
judiciar/lichidatorului judiciar şi a intimaţilor în apel şi comunicarea deciziilor
pronunţate se fac prin BPI. Instanţele judecătoreşti vor transmite actele de
procedură în cauză, din oficiu, pentru publicare în BPI. Procedura va fi
considerată îndeplinită dacă citaţia se publică cu cel puţin 5 zile calendaristice
înainte de data stabilită pentru înfăţişare.
1. Ce se înțelege prin tabel preliminar de creanțe?

2. Explicați diferența între tabelul definitiv și tabelul definitiv consolidat.
3. Care sunt condițiile necesare declanșării procedurii lichidării judiciare totale?
4. Care sunt categoriile de persoane care pot fi supuse unei proceduri
simplificate?
1. Prin procedura reorganizării judiciare se înțelege:

a. procedura de declarare în faliment;
b. procedura lichidării judiciare totale;
c. procedura generală;
d. procedura simplificată.
2. În cadrul procedurii reorganizării judiciare activează:

a. Administratorul judiciar
b. Actuarul;
c. Lichidatorul judiciar;
d. Executorul judecătoresc
3. Cuantumul minim al creanței pentru declanșarea procedurii lichidării judiciare

totale este:
a. 4.500 RON;
121
b. 45.000 RON;
c. 450 RON;
d. 50.000 RON.
1. c.
2. a.
3. d.
VIII. TEME DE CASĂ
1. Procedura generală și procedura simplificată – privire comparativă a celor

două tipuri de proceduri de executare silită concursuală.
2. Condițiile necesare declanșării procedurii reorganizării judiciare.

TEMA XIII.
122
PROCEDURA DE EXECUTARE SILITĂ CONCURSUALĂ PRIN

REORGANIZARE JUDICIARĂ (PROCEDURA GENERALĂ)
- Definirea procedurii reorganizării Judiciare și indicarea scopului

acestei proceduri;
- Prezentarea categoriilor de persoane care pot solicita deschiderea
procedurii, în condițiile Legii nr. 85/2014;
- Prezentarea efectelor juridice ale deschiderii procedurii generale.
- Înțelegerea și ănsușirea definiției dată de legiuitor procedurii de

executare silită concursuală prin reorganizare judiciară;
- Cunoașterea categoriilor de persoane care pot solicita deschiderea
procedurii, în condițiile Legii nr. 85/2014;
- Cunoașterea și însușirea dispozițiilor legale ce reglementează
efectele juridice ale deschiderii procedurii reorganizării judiciare.

Procedura reorganizării judiciare se aplică debitorului comerciant aflat în
stare de insolvenţă temporară, adică în imposibilitatea achitării creanţelor sau
obligaţiilor băneşti datorită lipsei de lichidităţi.
Aceste obligaţii băneşti izvorăsc, de regulă, din contracte (cum ar fi, spre
exemplu, vânzare-cumpărare, executarea de lucrări, prestarea de servicii, când se
pune problema plăţii preţului sau a tarifului, sau contractul de împrumut, când se
pune problema restituirii sumei de bani împrumutate, etc.). De asemenea,
obligaţiile ce au ca obiect sume de bani pot izvorî şi din fapte juridice stricto
senso, fie licite (respectiv gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea
fără just temei), fie din delicte sau cvasidelicte.
123
CUVINTE-CHEIE:
- Reorganizare judiciară;
- Restructurare operațională;
- BNR;
- ASF.
IV. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU
● Procedura reorganizării judiciare
Procedura „reorganizării judiciare” este definită prin dispoziţiile Legii

nr. 85/2014, art. 5 pct. 54. ca fiind:”procedura ce se aplică debitorului în
insolvenţă, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform
programului de plată a creanţelor. Procedura de reorganizare presupune
întocmirea, aprobarea, confirmarea, implementarea şi respectarea unui plan,
numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, nelimitativ, împreună sau
separat:
a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
c) restrângerea activităţii prin lichidarea parţială sau totală a activului din
averea debitorului.”
Cu privire la definiţia dată de legiuitor se impun, în primul rând, critici
care evidenţiază reglementarea discriminatorie a comercianţilor, în condiţiile în
care, nu există nicio raţiune ca micii comercianţi să fie decăzuţi din dreptul de a-
şi conserva exerciţiul profesiei şi de a-şi continua activitatea conform unui plan
de redresare financiară.
Definiţia este deficitară şi pentru că nu surprinde esenţa acestei proceduri,
de continuare a activităţii debitorului şi de plată a datoriilor către creditorii
acestuia, conform planului de redresare financiară aprobat de adunarea
creditorilor şi omologat de judecătorul sindic.
● Persoanele îndreptăţite să solicite deschiderea procedurii reorganizării

judiciare sau, după caz, lichidării judiciare
Cererea de declanșare a uneia sau alteia din proceduri (reorganizare sau
lichidare totala) se adreseaza tribunalului care verifica daca sunt îndeplinite toate
condițiile în vederea deschiderii procedurii cu care a fost investit. În caz
124
afirmativ, judecătorul sindic dispune deschiderea procedurii reorganizării

judiciare sau a lichidării judiciare totale.
Cererea de deschidere a procedurii redresării poate fi introdusă la tribunal,
de către debitor sau de către creditori, precum și de orice alte persoane sau
instituții prevăzute expres de lege.
Instituţiile la care face referire legiuitorul sunt Banca Naţională a

României atunci când se solicită deschiderea procedurii faţă de o societate
bancară sau faţă de o altă societate cooperatistă de credit, respectiv Autoritatea
de Supraveghere Financiară când se solicită deschiderea procedurii faţă de o
societate în investiţii financiare, ori în cazul unei societăţi de asigurări.
Potrivit art. 66 alin.1 L. nr. 85/2014, debitorul aflat în stare de

insolvenţă temporară este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi
supus dispoziţiilor legii, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării
de insolvenţă. Dacă la data expirării termenului debitorul este angrenat, cu
bună-credinţă, în negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale,
acesta are obligaţia de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus
dispoziţiilor prezentei legi, în termen de 5 zile de la eşuarea negocierilor.
Debitorul poate solicita deschiderea procedurii doar dacă îndeplineşte
condiţiile enumerate şi, în acelaşi timp, nu se află în nici una din situaţiile în
care legea nu îi permite acest lucru.
Ne referim la ipoteza în care debitorul a mai fost supus unei reorganizări
în ultimii 5 ani, caz în care nu mai poate formula cerere de deschidere a aceleiași
proceduri. De asemenea, nu va putea cere deschiderea procedurii nici debitorul
care a fost condamnat definitiv pentru falsificare sau pentru infracţiuni prevăzute
în Legea nr. 21/1996 sau ai cărui administratori, directori şi/sau asociaţi71 au fost
condamnaţi definitiv pentru: bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de
încredere, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracţiuni de fals ori
infracţiuni prevăzute în Legea nr. 21/1996, în ultimii 5 ani anteriori deschiderii
procedurii.
71
Considerăm dispoziţiile ca fiind contrare principiului caracterului personal al răspunderii penale, statuat prin
prevederile art. 2 C. penal din care rezultă faptul că pedepsele se aplică infractorilor, în măsura în care nu există
dubii cu privire la faptul că debitorul – societate comercială – este subiect distinct de drepturi şi obligaţii, este
persoană juridică distinctă de administratorii, directorii şi/sau asociaţii cu care se află în raporturi juridice
specifice şi, cu atât mai mult cu cât, răspunderea penală a persoanelor juridice, introdusă prin Legea nr.
278/2006, este reglementată prin dispoziţiile art. 191 C. penal. Or, ni se pare injust ca debitorul - societate
comercială-, câtă vreme nu a suferit nici o condamnare pentru infracţiunile enumerate, să suporte consecinţele
unor fapte pentru care au fost condamnate alte persoane, chiar dacă acestea ar avea anumite legături cu
societatea.
În acest sens, de lege ferenda se impune înlăturarea tezei ultime din alin. 4 al art. 9.
125
Dacă în cursul negocierilor derulate în cadrul unei proceduri de

concordat preventiv debitorul ajunge în stare de insolvenţă, dar există
presupunerea rezonabilă, bazată pe indicii temeinice, că rezultatele negocierilor
ar putea fi valorificate în termen scurt prin încheierea unui acord extrajudiciar,
debitorul de bună-credinţă trebuie să introducă cererea de deschidere a
procedurii insolvenţei în termen de 5 zile de la închiderea procedurii
concordatului preventiv sau, după caz, dacă negocierile pentru încheierea unui
acord extrajudiciar continuă cu unul sau mai mulţi creditori, în termen de 5 zile
de la eşuarea negocierilor.
Creditorul nu poate declanșa procedura decât pentru creanţe certe,

lichide şi exigibile. Caracterul cert al creanței vizează atât existenţa acesteia, cât
şi cuantumul său, iar caracterul lichid al creanţei presupune că întinderea
acesteia, având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă.
În plus, creanţa trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă. Faptul că
debitorul acceptă să facă plăţi în baza pretențiilor invocate de creditor nu
substituie cerinţa dovedirii calităţilor pe care creanţa trebuie să le îndeplinească
în mod cumulativ
În cadrul procedurii reorganizării judiciare activează

administratorul judiciar (desemnat de judecătorul sindic), administratorul special
(desemnat de asociații debitoarei) și se întocmește un plan de redresare ce
trebuie confirmat si pus in aplicare.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul judiciar va putea
desemna persoane de specialitate precum avocaţi, experţi contabili, evaluatori
sau alţi specialişti. Numirea şi nivelul remuneraţiilor acestor persoane vor fi
supuse aprobării comitetului creditorilor în cazul în care acestea vor fi plătite din
averea debitoarei sau se vor supune standardelor de cost stabilite de Uniunea
Naţională a Practicienilor în Insolvență din România.
Dacă planul de reorganizare nu duce la redresarea debitorului, sau dacă a
expirat termenul prevăzut pentru reorganizarea acestuia, se va dispune
convertirea procedurii reorganizării în lichidare judiciară totală.
Tot procedura lichidării judiciare totale se deschide (fără a se mai trece
prin reorganizare judiciara) în ipoteza în care acest lucru se solicită de către
debitorul aflat în insolvență definitivă sau de către creditorii care fac dovada
îndeplinirii tuturor condițiilor cerute de lege.
Lichidarea judiciară totală presupune numirea unui lichidator care

inventariază și sigilează toate bunurile debitorului, după care trece la lichidarea
126
patrimoniala activă și pasivă a acestuia, culminând cu dispariția persoanei

debitorului, urmare a declarării sale în faliment și a finalizării ultimului act de
lichidare.
Prin sentința de deschidere a procedurii generale, judecătorul-sindic
desemnează un administrator judiciar provizoriu, iar în cazul deschiderii
procedurii simplificate desemnează un lichidator judiciar provizoriu.
● Efectele deschiderii procedurii
- De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile
judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea
creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale;
- Debitorul are obligaţia de a pune la dispoziţia administratorului judiciar
sau, după caz, lichidatorului toate informaţiile cerute de acesta, precum şi toate
informaţiile apreciate ca necesare cu privire la activitatea şi averea sa, precum şi
lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de
zile anterioare deschiderii procedurii;
- orice furnizor de servicii (electricitate, gaze naturale, apă, servicii
telefonice, etc.) nu are dreptul să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar
un astfel de serviciu către debitor, în perioada de observaţie72 şi în perioada de
reorganizare, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv, potrivit
legii;
- Deschiderea procedurii (nu cererea de deschidere a procedurii) suspendă
cursul prescripţiei pentru acţiunile în realizarea creanţelor contra debitorului,
urmând a se relua după epuizarea împrejurării ce a condus la suspendare73, în
calculul prescripţiei neintrând perioada de suspendare74. Aceasta înseamnă că
prescripţia va reîncepe să curgă imediat după închiderea procedurii (în cazul
implementării cu succes a planului de reorganizare ori ca urmare a neînscrierii
nici unui creditor la masa credală) sau după desfiinţarea hotărârii de deschidere a
procedurii în recurs.
- După deschiderea procedurii reorganizării judiciare, legea interzice
administratorilor debitorilor, persoane juridice, sub sancţiunea nulităţii, să
înstrăineze, fără acordul judecătorului sindic, acţiunile ori părţile sociale sau
de interes deţinute de debitorul supus acestei proceduri;
- Odată rămasă irevocabilă hotărârea de deschidere a procedurii, toate
actele şi corespondenţa emise de către debitor, administratorul judiciar vor
cuprinde, în mod obligatoriu şi cu caractere vizibile, în limbile română, engleză
72
Perioada de observaţie este definită la art. 1 pct. 13.
73
Potrivit lui O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Ediţia a VII-a, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 249,
„..prin suspendare prescripţia nu curge cât timp durează împiedicarea, dar îşi reia cursul la încetarea
împiedicării, iar la stabilirea momentului împlinirii termenului se ţine seama şi de termenul scurs înainte de
ivirea împiedicării”.
74
Cursul prescripţiei se suspendă, nu se întrerupe. Pentru detalii privind cauzele de întrerupere a prescripţiei
prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, a se vedea: O. Ungureanu, op. cit., p. 251.
127
şi franceză, menţiunea „în insolvenţă”, „in insolvency”, „en procedure

collective”;
- după intrarea în procedura reorganizării judiciare, actele şi corespondenţa
debitorului vor purta menţiunea „în reorganizare judiciară”, „in judicial
reorganization”, „en redressement”;
- Deschiderea procedurii redresării judiciare îşi extinde efectele şi asupra
dreptului de administrare al debitorului. Astfel, debitorul pierde dreptul de a-şi
conduce activitatea, de a-şi administra bunurile şi de a dispune de acestea,
dacă: nu şi-a declarat intenţia de reorganizare în termenul prevăzut de lege ori, a
contestat că ar fi în stare de insolvenţă (ridicarea totală sau parţială a dreptului
de administrare75 se dispune de către judecătorul delegat, odată cu desemnarea
unui administrator judiciar).
- Debitorul aflat în procedura insolvenţei nu poate fi împiedicat să participe
la licitaţii publice pentru motivul deschiderii procedurii
În perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea
activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se
încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după cum
urmează:
- sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de
reorganizare, în sensul art. 67 alin. (1) lit. g), şi nu i-a fost ridicat dreptul de
administrare;
- sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul
de administrare.
X. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Enumerați efectele juridice ale deschiderii procedurii reorganizării judiciare.

2. Cererea de deschidere a procedurii de reorganizare judiciară poate fi introdusă
de ............................
3. În cadrul procedurii de reorganizare judiciară activează administratorul
............ desemnat de către instanță.
XI. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
75
Aceeaşi soluţie era consacrată şi prin prevederile art. 717 Codului comercial (în prezent abrogate) potrivit
cărora: „Sentinţa declarativă de faliment ridică de drept falitului, din ziua pronunţării sale, administraţiunea
bunurilor sale chiar şi a acelora pe care le-a dobândit în timpul falimentului.”
128
1. Convertirea procedurii reorganizarii judiciare în lichidare judiciară totală

se dispune atunci când:
a. planul de reorganizare a reușit, iar situația financiară a debitorului s-a
redresat;
b. planul de reorganizare a eșuat;
c. termenul prevăzut pentru reorganizarea debitorului a expirat, iar reorganizarea
nu și-a atins scopul;
d. oricând, la solicitarea creditorilor ce dețin creanțe certe, lichide și exigibile.
2. Nu poate formula cerere de deschidere a procedurii reorganizării

judiciare:
a. debitorul care a mai fost supus unei reorganizări în ultimii 5 ani anteriori
deschiderii procedurii;
b. debitorul care a fost condamnat definitiv pentru infracțiunea de fals în ultimii
5 ani anteriori deschiderii procedurii;
c. debitorul care a fost condamnat definitiv pentru infracțiunea de înșelăciune în
ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii;
d. debitorul care a mai solicitat deschiderea procedurii în ultimii 5 ani anteriori
deschiderii procedurii, fără a i se admite cererea.
1. b, c.
2. a, b, c.
XII. TEME DE CASĂ
1. Efectele juridice ale deschiderii procedurii reorganizării judiciare.
XIII. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

129
TEMA XIV
PROCEDURA DE EXECUTARE SILITĂ CONCURSUALĂ PRIN

LICHIDARE JUDICIARA TOTALĂ (PROCEDURA SIMPLIFICATĂ).
INSOLVENȚA GRUPULUI DE SOCIETĂȚI
FALIMENTUL SOCIETĂȚILOR DE ASIGURARE/REASIGURARE
FALIMENTUL INSTITUȚIILOR DE CREDIT
- Definirea procedurii de declarare în faliment;

- Prezentarea succintă a dispozițiilor legale privind falimentul
instituțiilor de credit, societăților de asigurare/reasigurare,
gruourilor de societăți
- Înțelegerea particularităților procedurii lichidării judiciare totale;

- Înțelegerea rolurilor BNR, ASF, în cadrul procedurilor de declarare
în faliment a societăților comerciale cu obiect specific de activitate .
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Faliment;
- Lichidare judiciară totală;
- Lichidator.

130
Delimitarea procedurii reorganizării judiciare de procedura lichidării judiciare

totale
Deşi ambele sunt proceduri de executare silită concursuală, spre deosebire

de procedura reorganizării judiciare, procedura lichidării judiciare totale76 se
aplică debitorului comerciant aflat în stare de insolvenţă definitivă, adică în
imposibilitatea achitării creanţelor sau obligaţiilor băneşti datorită lipsei de
lichidităţi.
În funcție de obiectul de activitate al societății, regulile aplicabile diferă,
după cum facem referire la domeniul bancar, al asigurărilor, sau la grupurile de
societăți.
Conform art. 5 alin. (1) pct. 45 L.nr. 85/2014 „procedura

falimentului este procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă şi egalitară,
care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea
pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat”.
În primul rând învederăm că, deşi a intrat ca atare în conştiinţa publică, este
incorectă utilizarea în lege a sintagmei procedura falimentului77, iar definiţia
dată de noua lege procedurii falimentului este eronată sub dublu aspect.
Utilizarea sintagmei nu este corectă, dacă avem în vedere că falimentul
este starea patrimonială, de incapacitate definitivă şi iremediabilă de plată a
datoriilor exigibile, din lipsă de lichidităţi disponibile78.
Dacă s-ar aprecia că este necesară definirea procedurii falimentului ar fi
fost corect şi riguros ştiinţific ca legiuitorul să ţină seama de faptul că, în cazul
declarării debitorului în faliment, se deschide procedura lichidării totale79 a
76
Potrivit lui Prades Cutillas D., La fase de liquidación. Responsabilidad de administradores y liquidadores de la
sociedad, Editura Dykinson, Madrid, 2004, p. 227-255, „Lichidarea judiciară pune punct procedurii concursuale
şi trebuie înţeleasă drept soluţia finală pentru obţinerea satisfacerii creanţelor…”.
77
Cu toate acestea, sintagma este preluată şi utilizată ca atare de o serie de autori din doctrina juridică, precum:
St. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. A. Hotca , în Noua lege a insolvenţei, Legea nr. 85/2006, Comentarii pe
articole, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006; I. Adam, C. N. Savu, în Legea procedurii insolvenţei, Comentarii şi
explicaţii, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006; V. Pătulea, C. Turianu, în Curs de drept comercial român, Ediţia
a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, în Drept comercial, Curs
universitar, Ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti 2004 ş.a. În opinia acestora din urmă, prin revenirea la
conceptul de faliment (după ce s-a renunţat la cel de „lichidare judiciară”), legiuitorul „.. a dorit să sublinieze
caracterul sancţionator al procedurii aplicabilă acelor comercianţi care au înşelat buna-credinţă a partenerilor de
afaceri şi a creditorilor în general”(op. cit., p. 278).
78
Cu alte cuvinte nu există sinonimie între starea de fapt şi procedură, fapt ignorat însă de legiuitor.
79
În acest sens doctrina juridică franceză utilizează sintagma „lichidare judiciară”, respectiv „procedura
colectivă a lichidării judiciare”, iar nu „procedura falimentului”(G. Ripert, R. Roblot, Traite de Droit
Commercial, Tome 2, 15e Edition par P. Delebecque et M. Germain, Librairie Générale de Droit et
Jurisprudence, Paris, 1996, p. 882; A. Jauffret, Droit Commercial, 21e Edition par J. Mestre, Librairie Générale
de Droit et Jurisprudence, Paris, 1993, p. 689; P. Didier, P. Didier, Droit Commercial, Tome I, introduction
generale, L`entreprise commerciale, Editura Economica, 2005, Paris, p. 697; D. Vidal, Droit des societes, 5e
131
activului patrimonial al debitorului, urmând ca fondurile obţinute din

valorificarea acelor bunuri să fie repartizate între creditori, în funcţie de
preferinţa creanţelor şi de ordinea de distribuire stabilite prin lege80.
Procedura reorganizării judiciare trebuie înţeleasă ca o procedură distinctă
de procedura lichidării judiciare totale (sau aşa-numita „procedură
simplificată”), deosebindu-se de aceasta din urmă şi prin scopul urmărit în
momentul declanşării ei. Astfel, în vreme ce procedura reorganizării judiciare
urmăreşte redresarea debitorului concomitent cu plata datoriilor certe, lichide şi
exigibile ale acestuia, procedura lichidării judiciare totale se declanşează în
momentul în care starea de insolvenţă a debitorului este iremediabilă, singurul
scop81 urmărit fiind acela de a lichida întregul activ patrimonial al debitorului
pentru acoperirea pasivului.
Aşadar, deschiderea procedurii lichidării judiciare totale exclude
posibilitatea redresării şi continuării activităţii debitorului, fapt specific
reorganizării judiciare.
edition, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 2006, p. 170; D. Vidal, Droit des procedures
collectives, Editura Gualino, Paris, 2006, p. 9).
În schimb, tot pentru a desemna procedura lichidării judiciare totale, în literatura italiană de specialitate
(A. Fiale A. Fiale, Diritto Fallimentare, XIV Edizione, Edizioni Giuridiche Simone, Napoli, 2006, p. 209; A.
Fiale, Diritto Commerciale, XVII Edizione, Edizioni Giuridiche Simone, Napoli, 2006, p. 899; Compendio di
diritto commerciale, IX Edizione, Edizioni Simone, Napoli, 2006, p. 499), se foloseşte sintagma „ procedură
falimentară” (la procedura fallimentare), criticabilă însă, întrucât lasă impresia reglementării unei proceduri ce ar
avea drept finalitate crearea unei stări falimentare.
80
Stanciu D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. A. Hotca, în op. cit., p. 287, defineşte falimentul ca fiind: “…dizolvarea
şi lichidarea, în cazul persoanelor juridice, sau numai lichidarea averii, în cazul persoanelor fizice…Procedura
falimentului constă într-un ansamblu de operaţiuni şi acte juridice care privesc: hotărârea de intrare în
faliment; stabilirea masei active; lichidarea bunurilor debitorului; distribuirea lichidităţilor; închiderea
procedurii.”.
Într-o altă definiţie falimentul reprezintă totalitatea normelor de drept substanţial şi de drept procesual
prin care se organizează apărarea în comun a creditorilor unui comerciant în încetare de plăţi, în scopul de a
lichida patrimoniul acestuia şi de a repartiza între ei ceea ce va rezulta, până la concurenţa creanţelor lor - I. N.
Finţescu, Drept comercial român, vol. III. Falimentul, Editura Al. Th. Doicescu, Bucureşti, 1930, p.13.
Potrivit lui I. Turcu ( Falimentul. Actuala procedură. Tratat, ediţia a V-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p. 19) „..procedura falimentului este o procedură colectivă şi egalitară pentru că reprezintă o
apărare comună a intereselor creditorilor şi realizează acoperirea tuturor creanţelor, direct proporţional cu
ponderea pe care fiecare creanţă o are asupra patrimoniului debitorului”, iar S. Angheni, M. Volonciu şi C.
Stoica în op. cit., p. 278, definesc „ falimentul” pornind de la cele două sensuri ale termenului: „..etimologic
termenul „faliment” îşi are originea în cuvântul latin „fallere”, care înseamnă a nu reuşi, a greşi sau chiar a
înşela în afaceri; conceptual, falimentul este o procedură de executare silită colectivă, de care beneficiază
creditorii debitorului falit, chiar dacă procedura este pornită numai de unii dintre ei”.
Doctrina juridică italiană (A. Fiale, op. cit., p. 13; A. Fiale, op. cit.,p. 849) defineşte falimentul ca fiind
„..starea patrimonială a unui subiect care nu mai are capacitatea obiectivă de a face faţă punctual propriilor
obligaţii”.
81
A se vedea în acelaşi sens: St. D. Cărpenaru, , V. Nemeş, M. A. Hotca, op. cit., p. 287; I. Adam, C. N. Savu,
op. cit., p. 652. Autorii disting între „..scopul mediat al procedurii falimentului..” care este „..chiar scopul legii -
acoperirea pasivului debitorului..”, respectiv „..reglementarea unei proceduri pentru plata pasivului debitorului
insolvent..” şi scopul imediat ce „..constă în lichidarea tuturor bunurilor din averea debitorului şi acoperirea
creanţelor creditorilor..”.
132
O deosebire importantă vizează şi persoanele implicate în cele

două proceduri de executare silită concursuală. Astfel, în cadrul procedurii
lichidării judiciare totale nu mai regăsim administratorul judiciar şi
administratorul special – prezenţi în procedura de reorganizare judiciară -, ci
intervine lichidatorul judiciar82, ale cărui principale atribuţii sunt stabilite prin
dispoziţiile art. 64 lit. a-l din Legea nr. 85/201483.
O altă deosebire esenţială constă în măsurile luate pe parcursul

derulării celor două proceduri. În acest sens, dacă în cursul procedurii
reorganizării judiciare se urmăreşte aducerea la îndeplinire a tuturor măsurilor
necesare pentru punerea în aplicare a planului de redresare, în cadrul procedurii
lichidării judiciare totale se iau unele măsuri premergătoare lichidării (dintre
82
Lichidatorul nu activează în cadrul procedurii de reorganizare judiciară (denumită impropriu procedură
generală).
Numai dacă procedura reorganizării judiciare eşuează şi se converteşte în procedura lichidării judiciare
trebuie numit un lichidator care poate fi administratorul legal sau cel desemnat de judecătorul sindic
(administratorul judiciar), ori o altă persoană ce are calitatea de practician în lichidare.
Prin urmare, legea ar trebui să enunţe că lichidatorul este mandatarul judiciar însărcinat cu îndeplinirea
tuturor operaţiunilor necesare aplicării procedurii lichidării judiciare a comerciantului debitor, persoană fizică
sau juridică, având ca scop, realizarea activului patrimonial şi stingerea pasivului. Dacă în calitatea de lichidator,
este desemnată o persoană juridică, de lege ferenda se impune instituirea obligaţiei de a fi nominalizată
persoana fizică ce o reprezintă şi care este responsabilă pentru aplicarea procedurii lichidării judiciare a
debitorului.
83
Principalele atribuţii ale lichidatorului constau în:
a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată în raport cu situaţia de
fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu
menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a existenţei premiselor angajării răspunderii şi supunerea
acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la
desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul;
b) conducerea activităţii debitorului;
c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial (cum ar fi, de pildă, acte de transfer cu titlu
gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, exceptate fiind sponsorizările în scop umanitar), a
unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor (în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, sau
încheiate cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori) şi
a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor;
e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, precum şi
întocmirea tabelelor creanţelor;
g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferuri de bunuri sau de sume de
bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanţelor;
h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile legii nr. 85/2006;
j) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale sub
condiţia confirmării de către judecătorul-sindic;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;
l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
133
care cele mai importante sunt sigilarea bunurilor debitorului84 şi inventarierea

lor85), după care se trece la efectuarea acesteia86.
Mai mult, distribuirea sumelor de bani rezultate în urma operaţiunilor de
lichidare se realizează, în cadrul reorganizării judiciare, potrivit planului de
redresare, iar în cadrul procedurii lichidării judiciare, potrivit art. 161 din Legea
nr. 85/2014. Aşadar, cu prioritate se achită taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli
aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru
conservarea şi administrarea acestora, precum şi remuneraţia lichidatorului.
Secundar, urmează a fi achitate creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot
capitalul, dobânzile şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile87.
84
Bunurile care urmează a fi sigilate sunt enumerate la art. 151 alin. 1 cu titlu de exemplu: „…magazinele,
magaziile, depozitele, birourile, corespondenţa comercială, arhiva, dispozitivele de stocare şi prelucrare a
informaţiei, contractele, mărfurile şi orice alte bunuri mobile aparţinând averii debitorului”.
Pe de altă parte, nu vor putea fi sigilate: „..a) obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă pentru a
se evita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare; b) registrele de contabilitate; c) cambiile şi alte
titluri de valoare scadente sau care urmează a fi scadente în scurt timp, precum şi acţiunile ori alte tipuri de
participaţie ale debitorului, care vor fi luate de lichidator pentru a fi încasate sau pentru a efectua activităţile de
conservare cerute; d) numerarul pe care lichidatorul îl va depune în bancă în contul averii debitorului”.
Aplicarea sigiliilor nu se impune în situaţia în care, averea debitorului putând fi inventariată într-o
singură zi, lichidatorul va proceda imediat la inventariere.
85
Inventarul trebuie să descrie toate bunurile identificate ale debitorului şi să indice valoarea lor aproximativă la
data inventarului. În acest scop lichidatorul poate angaja un expert evaluator, cu aprobarea comitetului
creditorilor şi pe cheltuiala averii debitorului. Actul de inventar se semnează de lichidatorul judiciar şi de debitor
prin administratorul special, dacă acesta participă la inventariere. Pe măsura inventarierii, lichidatorul ia în
posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar.
86
Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va lua toate măsurile în vederea expunerii pe piaţă a
acestora, într-o formă adecvată, cheltuielile de publicitate fiind suportate de debitor. Efectuarea lichidării de către
lichidator trebuie realizată rapid, îndată după finalizarea inventarierii bunurilor din averea debitorului, şi cât mai
avantajos, pentru satisfacerea creanţelor tuturor creditorilor.
Operaţiunile de lichidare se efectuează sub supravegherea judecătorului-sindic.
Legea prevede două modalităţi prin care se poate realiza vânzarea bunurilor debitorului comerciant: în
bloc sau individual.
Ca metodă de vânzare a bunurilor poate fi folosită licitaţia publică, negocierea directă sau o combinaţie
a celor două. Aceasta se aprobă de adunarea generală a creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului şi a
recomandării comitetului creditorilor.
87
Creanţele se plătesc, în cazul falimentului, în următoarea ordine:
1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezentul titlu, inclusiv cheltuielile
necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, pentru continuarea activităţii,
precum şi pentru plata remuneraţiilor persoanelor angajate potrivit prevederilor art. 57 alin. (2), art. 61, 63 şi 73,
sub rezerva celor prevăzute la art. 140 alin. (6);
2. creanţele provenind din finanţări
2^1. creanţele provenind din finanţări acordate în proceduri de prevenire a insolvenţei, precum şi onorariile
practicianului din astfel de proceduri;
3. creanţele izvorâte din raporturi de muncă;
4. creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii, cele datorate
cocontractanţilor şi cele datorate terţilor dobânditori de bună-credinţă sau subdobânditorilor care restituie averii
debitorului bunurile ori contravaloarea acestora
5. creanţele bugetare;
6. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii
pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
7. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale,
dacă acesta este persoană fizică;
134
În fine, închiderea celor două proceduri are loc în situaţii diferite,

producând efecte juridice diferite. Ca atare, procedura reorganizării judiciare se
închide prin sentinţa judecătorului-sindic, fie ca urmare a redresării debitorului,
fie ca urmare a trecerii la procedura lichidării judiciare totale, în cazul în care
planul de redresare nu s-a pus în aplicare ori, deşi s-a pus în aplicare, nu s-au
obţinut lichidităţile necesare acoperirii creanţelor scadente la data deschiderii
acestei proceduri, ori în ipoteza în care, în cei trei ani (sau, în caz de prelungire a
duratei procedurii, patru) care reprezintă perioada maximă de derulare a
procedurii de reorganizare, planul nu se realizează.
În schimb, procedura lichidării judiciare totale se încheie în momentul în
care judecătorul-sindic pronunţă o sentinţă în acest sens, de îndată ce creanţele
sunt complet acoperite prin distribuirile făcute, sau, chiar dacă nu sunt
satisfăcute toate creanţele, de îndată ce se constată că, în urma lichidării averii
debitorului şi distribuirii fondurilor către creditori, nu au mai rămas alte bunuri -
care să mai poată fi lichidate - în patrimoniul celui declarat în faliment. Odată cu
închiderea procedurii lichidării judiciare totale se dispune şi radierea debitorului
din registrul comerţului88.
La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar,

judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului,
persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul
aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii
organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de
orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin
una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu
sau în cel al unei alte persoane;
8. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de
produse, prestări de servicii sau alte lucrări, din chirii, creanţele corespunzătoare art. 123 alin. (11) lit. b),
inclusiv obligaţiunile şi creanţele reglementate la art. 105 alin. (3) lit. b);
9. alte creanţe chirografare;
10. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă:
a) creanţele născute în patrimoniul terţilor dobânditori de rea-credinţă ai bunurilor debitorului în temeiul art. 120
alin. (2), cele cuvenite subdobânditorilor de rea-credinţă în condiţiile art. 121 alin. (1), precum şi creditele
acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social,
respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor ori, după caz, de către un membru al grupului de
interes economic;
a^1) beneficiile nedistribuite asociaţilor;
b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.”
Apreciem că momentul dispariţiei personalităţii juridice nu are loc în momentul radierii, ci odată cu ultimul act
88
de lichidare a averii debitorului, când dispare patrimoniul acestuia, condiţie esenţială pentru existenţa unei
persoane juridice (alături de organizare de sine stătătoare şi scop licit şi bine determinat).
135
b) au făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes

personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în
mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente
contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul
nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul
judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se
prezumă. Prezumţia este relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au
mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice
fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi;
g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se
plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori;
h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de
insolvenţă a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.
● Insolvența grupului de societăți
În cazul deschiderii procedurii insolvenţei împotriva unor membri ai

grupului de societăţi, în urma depunerii unei cereri comune de deschidere a
procedurii insolvenţei, instanţa competentă este tribunalul în a cărui
circumscripţie teritorială îşi are sediul societatea-mamă sau, după caz, societatea
cu cea mai mare cifră de afaceri conform ultimei situaţii financiare publicate,
pentru toate societăţile membre ale grupului.
Pentru fiecare membru al grupului se va forma un dosar separat.
În cazul în care creditorii care deţin cel puţin 50% din masa credală sunt
aceiaşi pentru fiecare membru al grupului, pentru fiecare membru al grupului va
fi desemnat acelaşi administrator judiciar sau consorţiu de administratori
judiciari
Administratorul judiciar desemnat pentru oricare dintre membrii

grupului va avea calitate procesuală de a propune un plan de reorganizare în
cadrul procedurii/procedurilor celorlalţi membri.
Doi sau mai mulţi debitori, membri ai unui grup, aflaţi în stare de
insolvenţă, ori unul sau mai mulţi membri ai grupului de societăţi care
îndeplinesc condiţiile art. 19689, pot adresa tribunalului competent o cerere
89
un membru al unui grup care nu este în stare de insolvenţă sau insolvenţă iminentă poate subscrie la o cerere
comună de deschidere a procedurii insolvenţei. În acest caz, cererea comună de deschidere a procedurii
insolvenţei va fi aprobată de adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor respectivului membru al grupului.
136
comună de deschidere a procedurii insolvenţei.

Un membru al grupului poate încheia un contract de împrumut cu alt
membru al grupului după data deschiderii procedurii insolvenţei în vederea
susţinerii activităţii debitorului, respectiv în perioada de observaţie sau în
vederea susţinerii planului de reorganizare, cu acordul comitetului creditorilor.
În acest caz, membrul grupului care a acordat împrumutul va deţine împotriva
averii împrumutatului o creanţă având ordinea de prioritate stabilită de art. 161
pct. 4.
Un membru al grupului poate garanta un contract de împrumut încheiat cu
o terţă parte de alt membru al grupului aflat în insolvenţă, cu acordul comitetului
creditorilor.
● Dispoziţii privind falimentul instituţiilor de credit
În plus faţă de atribuţiile stabilite la art. 45, judecătorul-sindic are

următoarele atribuţii:
a) judecarea contestaţiei instituţiei de credit debitoare împotriva cererii
introductive formulate de Banca Naţională a României pentru deschiderea
procedurii;
b) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de
conducere, a directorilor şi a persoanelor din conducerea direcţiilor,
departamentelor şi altor structuri asemănătoare, a cenzorilor şi a personalului de
execuţie cu atribuţie de control din cadrul instituţiei de credit în stare de
insolvenţă, care au contribuit la ajungerea acesteia în insolvenţă, precum şi
sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu săvârşirea infracţiunilor
specifice;
c) judecarea contestaţiilor formulate de reprezentantul acţionarilor instituţiei de
credit debitoare sau de creditori împotriva măsurilor luate de lichidatorul
judiciar.
Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii. Ele pot fi atacate

separat numai cu apel în termen de 7 zile de la comunicare. pelul va fi judecat în
termen de 15 zile de la înregistrarea dosarului la curtea de apel.
Apelul împotriva hotărârii prin care s-a dispus deschiderea procedurii se
declară în termen de 7 zile de la comunicarea hotărârii. Apelul se judecă în 48 de
ore de la înregistrarea acestuia. Hotărârea atacată nu poate fi suspendată de
instanţa de apel.
Din comitetul creditorilor va face parte, în mod obligatoriu, Fondul de

garantare a depozitelor în sistemul bancar.
137
Prin hotărârea judecătorească privind deschiderea procedurii falimentului,

judecătorul-sindic desemnează lichidatorul judiciar provizoriu şi stabileşte
atribuţiile şi onorariul acestuia.
La momentul deschiderii procedurii falimentului prin hotărâre
judecătorească, drepturile şi atribuţiile adunării generale, ale consiliului de
administraţie şi ale conducerii executive a instituţiei de credit încetează de plin
drept.
Reprezentantul acţionarilor sau oricare dintre creditori poate face
contestaţie împotriva măsurilor luate de lichidatorul judiciar.
Judecătorul-sindic va soluţiona contestaţia, în termen de 5 zile de la
înregistrarea ei, în Camera de consiliu, cu citarea contestatorului şi a
lichidatorului judiciar, putând, dacă va considera necesar, să suspende
executarea măsurii contestate. Judecătorul-sindic va cita şi Banca Naţională a
României, dacă cererea introductivă a fost formulată de aceasta.
Procedura falimentului începe pe baza unei cereri introduse de către
instituţia de credit debitoare sau de creditorii acesteia ori de Banca Naţională a
României.
Instituţia de credit debitoare aflată în stare prin insolvenţă este obligată să
adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supusă prevederilor prezentului capitol,
în termen de maximum 30 de zile de la data la care a intervenit starea de
insolvenţă.
Orice creditor care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă poate

introduce la tribunal o cerere, în condiţiile art. 70 alin. (1) şi (2), împotriva unei
instituţii de credit debitoare care nu a onorat integral o astfel de creanţă pe o
perioadă de cel puţin 30 de zile lucrătoare de la scadenţă, în cazul caselor
centrale ale cooperativelor de credit, inclusiv în cazul cooperativelor de credit
afiliate la acestea, respectiv pe o perioadă de cel puţin 7 zile lucrătoare de la
scadenţă, în cazul celorlalte instituţii de credit.
Banca Naţională a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere
prudenţială, va introduce cerere pentru deschiderea procedurii falimentului
împotriva instituţiei de credit aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 pct.
30.
Cererea Băncii Naţionale a României va fi însoţită de hotărârea
Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României de retragere a
autorizației instituţiei de credit respective şi de orice alte documente necesare
justificării actului de sesizare a tribunalului.
Deschiderea procedurii falimentului la cererea instituției de credit
debitoare sau a creditorilor acesteia poate fi dispusă numai cu acordul Băncii
Naționale a României, în calitate de autoritate de rezoluţie. În cazul în care
instituţia de credit este o instituţie supusă rezoluţiei sau pentru care s-a
determinat că sunt îndeplinite condiţiile de declanșare a procedurii de rezoluţie,
138
procedura falimentului poate fi deschisă numai pe baza unei cereri introduse de

Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de rezoluţie.
Judecătorul-sindic notifică, de îndată, Banca Naţională a României, în
calitate de autoritate de rezoluţie, în legătură cu orice cerere de deschidere a
procedurii falimentului, introdusă de instituţia de credit debitoare ori de
creditorii acesteia, indiferent dacă instituţia de credit este o instituţie supusă
rezoluţiei sau dacă a fost făcută publică o decizie în conformitate cu legislaţia
privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii.
Cererea de deschidere a procedurii falimentului poate fi admisă numai
dacă s-a făcut notificarea şi, fie Banca Naţională a României, în calitate de
autoritate de rezoluţie, în urma primirii notificării, a comunicat judecătorului-
sindic faptul că nu intenţionează să întreprindă o acţiune de rezoluţie faţă de
instituţia de credit în cauză, fie a expirat un termen de 7 zile de la data primirii
notificării.
În cazul falimentului unei instituţii de credit, creanţele se plătesc în

lei, în următoarea ordine:
1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii falimentului,
inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din
averea instituţiei de credit debitoare, precum şi plata onorariilor persoanelor
angajate în condiţiile legii, inclusiv ale lichidatorului judiciar;
2. creanţele rezultate din depozitele acoperite în sensul prevederilor
cuprinse în legislaţia privind schemele de garantare a depozitelor, inclusiv
creanţele schemelor de garantare a depozitelor rezultate din subrogarea în
drepturile deponenţilor garantaţi şi/sau din finanţarea, potrivit legii, a măsurilor
de rezoluţie a instituţiei de credit debitoare, precum şi creanţele izvorâte din
raporturi de muncă pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii procedurii;
3. creanţele reprezentând acea parte a depozitelor eligibile ale persoanelor
fizice, ale microîntreprinderilor şi ale întreprinderilor mici şi mijlocii care
depăşeşte plafonul de acoperire prevăzut în legislaţia privind schemele de
garantare a depozitelor şi depozitele persoanelor fizice, ale microîntreprinderilor
şi ale întreprinderilor mici şi mijlocii, care ar fi depozite eligibile dacă nu ar fi
fost făcute prin intermediul sucursalelor situate în afara Uniunii Europene ale
unor instituţii stabilite în Uniunea Europeană;
4. creanţele rezultând din activitatea debitorului după deschiderea
procedurii;
5. creanţele bugetare, creanţele schemelor de garantare a depozitelor,
altele decât cele prevăzute la pct. 2, precum şi creanţele Băncii Naţionale a
României decurgând din credite acordate de aceasta instituţiei de credit;
6. creanţele decurgând din operaţiuni de trezorerie, din operaţiuni
interbancare, din operaţiuni cu clientelă, operaţiuni cu titluri, alte operaţiuni
139
bancare, precum şi din cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii
sau alte lucrări, din chirii, precum şi alte creanţe chirografare;
7. creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit;
8. creanţele negarantate care rezultă din instrumente de datorie care
îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 234^1;
9. creanţele decurgând din instrumente de datorie şi din împrumuturi,
având la bază convenţii care prevăd o clauză de subordonare potrivit căreia, în
caz de lichidare sau faliment al instituţiei de credit, astfel de creanţe urmează să
fie plătite după creanţele tuturor creditorilor chirografari nesubordonaţi şi, după
caz, ale altor creditori chirografari subordonaţi; în cadrul acestei categorii de
creanţe, plata acestora se va efectua cu respectarea ordinii de preferinţă stabilite
prin clauza de subordonare aferentă fiecărei creanţe;
10. creanţele acţionarilor instituţiei de credit în faliment, respectiv
creanţele membrilor cooperatori ai cooperativelor de credit afiliate casei centrale
a cooperativelor de credit în faliment, derivând din dreptul rezidual al calităţii
lor, potrivit prevederilor legale şi statutare.
Procedura falimentului va fi închisă de judecătorul-sindic, la solicitarea
lichidatorului judiciar, printr-o hotărâre de închidere, atunci când judecătorul-
sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea
instituţiei de credit în faliment au fost distribuite şi când fondurile nereclamate
de către cei îndreptăţiţi, în termen de 90 de zile de la data raportului final, au fost
depuse de lichidatorul judiciar la Trezoreria Statului, iar extrasul de cont va fi
depus la judecătorul-sindic. Hotărârea va fi comunicată în scris sau în presă, în
cel puţin două ziare de circulaţie naţională, tuturor părţilor implicate.
● Dispoziţii privind falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare
Măsurile aplicate în cadrul procedurii falimentului reglementate de

prezentul capitol urmăresc protejarea intereselor legitime şi a drepturilor
creditorilor de asigurări.
Procedura falimentului societăţii de asigurare/reasigurare se deschide pe
baza unei cereri introduse fie de Autoritatea de Supraveghere Financiară, fie de
societatea de asigurare/reasigurare debitoare sau de creditorii acesteia, după caz.
Procedura falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare

autorizate în România, precum şi a sucursalelor acesteia stabilite în alte state
membre este guvernată de legea română în ceea ce priveşte regimul şi aplicarea
procedurii falimentului, în mod special cu privire la:
a) bunurile care fac obiectul acestei proceduri, precum şi regimul bunurilor
dobândite de societatea de asigurare/reasigurare debitoare după deschiderea
procedurii falimentului;
140
b) atribuţiile societăţii de asigurare/reasigurare debitoare şi ale lichidatorului

judiciar;
c) condiţiile în care se poate invoca o compensare;
d) efectele procedurii falimentului asupra contractelor în derulare, în care
societatea de asigurare/reasigurare debitoare este parte;
e) efectele procedurii falimentului asupra procedurilor individuale de executare
silită promovate de creditorii de asigurări, cu excepţia cauzelor aflate pe rolul
instanţelor din alte state membre;
f) creanţele care trebuie să fie declarate asupra societăţii de asigurare/reasigurare
debitoare şi regimul creanţelor care iau naştere după deschiderea procedurii
falimentului;
g) regulile privind declararea, verificarea şi admiterea creanţelor;
h) regulile privind distribuirea veniturilor obţinute din valorificarea activelor,
ordinea de prioritate a achitării creanţelor de asigurări şi drepturile creditorilor
de asigurări care au obţinut o plată parţială după deschiderea procedurii
falimentului în temeiul unui drept real sau prin invocarea compensării;
i) condiţiile şi efectele închiderii procedurii falimentului;
j) drepturile creditorilor după închiderea procedurii falimentului; suportarea
costurilor şi a cheltuielilor aferente procedurii falimentului;
k) regulile privind nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor juridice care
prejudiciază drepturile şi interesele legitime ale creditorilor de asigurări.
În temeiul L.nr. 85/2014, societatea de asigurare/reasigurare debitoare
aflată în stare de insolvenţă este obligată să adreseze tribunalului o cerere pentru
a fi supusă procedurii falimentului. Cererea se depune în termen de cel mult 20
de zile de la data apariţiei stării de insolvenţă.
Înainte de înregistrarea la tribunal, cererea se înaintează Autorităţii de
Supraveghere Financiară odată cu actele şi documentele doveditoare, în vederea
analizării acesteia şi a formulării întâmpinării. Societatea de
asigurare/reasigurare debitoare anexează la cerere, în mod obligatoriu, registrul
special al activelor admise să acopere rezervele tehnice
Creditorii societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, alţii decât
creditorii de asigurări ale căror sume pretinse se plătesc din disponibilităţile
Fondului de garantare, pot înregistra la tribunal o cerere de deschidere a
procedurii de faliment împotriva societăţii debitoare, în condiţiile prezentului
capitol, dacă deţin o creanţă ce îndeplineşte condiţiile cu privire la caracterul
cert, lichid și exigibil, precum și cu privire la valoarea-prag.
Deschiderea procedurii falimentului se pronunţă de judecătorul-

sindic dacă societatea de asigurare/reasigurare se află în stare de insolvenţă.
Din comitetul creditorilor face parte, în mod obligatoriu, Fondul de
garantare.
141
În urma deschiderii procedurii falimentului se interzice, sub sancţiunea

nulităţii, acţionarilor semnificativi ai societăţii de asigurare/reasigurare debitoare
sau persoanelor care au deţinut funcţii de conducere să înstrăineze acţiunile
deţinute la societatea de asigurare/reasigurare debitoare, fără avizul prealabil al
Autorităţii de Supraveghere Financiară şi fără aprobarea judecătorului-sindic.
Judecătorul-sindic va dispune indisponibilizarea acţiunilor, potrivit alin.
(1), în registrele speciale de evidenţă ţinute de societatea de
asigurare/reasigurare debitoare sau în registrele independente.
Procedura falimentului, cu excepţia apelului prevăzut la art. 256 alin. (2),
este de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află
sediul principal al societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, care figurează în
evidenţele oficiului registrului comerţului, şi este exercitată de un judecător-
sindic desemnat în condiţiile legii.
În plus faţă de dispoziţiile stabilite prin art. 45, judecătorul-sindic

are următoarele atribuţii:
a) notificarea Fondului de garantare, precum şi a Autorităţii de Supraveghere
Financiară cu privire la înregistrarea cererilor introductive;
b) judecarea contestaţiei asigurătorului/reasigurătorului împotriva cererii
introductive formulate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, de creditorii
de asigurări şi de ceilalţi creditori, după caz;
c) judecarea cererilor Autorităţii de Supraveghere Financiară privind nulitatea
sau anularea unor acte frauduloase, prejudiciabile intereselor şi drepturilor
creditorilor de asigurări, anterioare deschiderii procedurii de faliment;
d) judecarea cererilor de compensare a creanţelor, formulate de societatea de
asigurare/reasigurare sau de creditorii de asigurări, după caz, cu avizul
Autorităţii de Supraveghere Financiară;
e) judecarea contestaţiilor formulate de Autoritatea de Supraveghere Financiară,
de societatea de asigurare/reasigurare debitoare, de creditorii de asigurări ori de
oricare persoană interesată, după caz, împotriva măsurilor dispuse de
lichidatorul judiciar;
f) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de
conducere, a cenzorilor, a auditorilor financiari şi a personalului de execuţie sau
cu atribuţii de control din cadrul societăţii de asigurare/reasigurare debitoare
care au contribuit la ajungerea asigurătorului/reasigurătorului în insolvenţă.
Societatea de asigurare/reasigurare debitoare şi/sau oricare dintre
creditorii de asigurări, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Fondul de
garantare, precum şi orice altă persoană interesată, după caz, pot formula
contestaţie împotriva măsurilor luate de lichidatorul judiciar.
142
Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are drept

consecinţă retragerea de către Autoritatea de Supraveghere Financiară a
autorizaţiei de funcţionare a societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, dacă
această măsură nu s-a dispus anterior pronunţării hotărârii. Lichidatorul judiciar
va publica hotărârea judecătorului-sindic în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a, precum şi în cel puţin două ziare de circulaţie naţională. Odată cu
publicarea va comunica hotărârea atât autorităţii competente, cât şi Fondului de
garantare.
În termen de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a
procedurii de faliment, poliţele de asigurare încheiate de societatea de
asigurare/reasigurare încetează de drept, cu excepţia contractelor de asigurare
încadrate în clasa de asigurări 15 - Garanţii, prevăzută în secţiunea A din anexa
nr. 1 la Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de
asigurare şi reasigurare.
Retragerea autorizaţiei de funcţionare nu împiedică lichidatorul judiciar
sau orice altă persoană împuternicită în acest sens de către acesta să desfăşoare
unele dintre operaţiunile de asigurare ale societăţii de asigurare/reasigurare
debitoare, în măsura în care acest lucru este necesar sau adecvat, în scopul
finalizării procedurii de faliment. Aceste operaţiuni se vor putea desfăşura
numai cu avizul prealabil al autorităţii competente.
Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea
de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de
executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare.
Creanţele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al
tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit
prezentei legi. Efectele procedurii de faliment asupra unui proces civil în curs
privind un bun sau un drept de care a fost deposedată societatea de
asigurare/reasigurare sunt reglementate de legea statului membru în care
procesul este în curs.
Creanţele de asigurări, constatate prin titluri executorii obţinute ulterior
momentului pronunţării hotărârii de faliment, se înregistrează la tribunal, sub
sancţiunea decăderii din drept, în termen de cel mult 10 zile de la data obţinerii
titlului. Lichidatorul judiciar este obligat să verifice şi, dacă este cazul, să înscrie
aceste creanţe în tabelul creanţelor, cu respectarea ordinii de preferinţă şi/sau a
cauzelor de preferinţă legale ale acestora. În toate cazurile, cererea de
înregistrare a acestor creanţe nu poate fi depusă mai târziu de data întocmirii
tabelului definitiv consolidat al creanţelor
La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere

Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de
143
asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de

asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.
Creanţele de asigurări, indiferent de momentul naşterii acestora, se bucură
de prioritate absolută faţă de orice alte creanţe, în ceea ce priveşte activele
admise să reprezinte rezervele tehnice ale societăţii de asigurare/ reasigurare
aflate în procedură de faliment.
Este interzis creditorilor de asigurări ale căror creanţe de asigurări au fost
plătite de la Fondul de garantare să mai înregistreze cereri şi/sau să mai solicite
valorificarea creanţelor şi/sau plata sumelor pretinse, în cadrul procedurii
falimentului societăţii de asigurare/reasigurare debitoare. Fondul de garantare
este îndreptăţit să solicite autorităţilor competente stabilirea răspunderii
pretinşilor creditori şi să îi oblige pe aceştia la restituirea sumelor încasate în
mod necuvenit.
1. Care sunt atribuțiile judecătorului-sindic în cadrul procedurii de declarare în

afliment a societăților de asigurare?
2. Enumerați condițiile declanșării procedurii lichidării judiciare totale.
1. Procedura reorganizării judiciare se închide prin sentinţa judecătorului-

sindic:
a. ca urmare a redresării debitorului;
b. de îndată ce se constată că, în urma lichidării averii debitorului şi
distribuirii fondurilor către creditori, nu au mai rămas alte bunuri;
c. ca urmare a trecerii la procedura lichidării judiciare totale;
d. în cazul în care planul de redresare nu s-a pus în aplicare.
2. În cadrul procedurii de declarare în faliment a societății de asigurare

judecătorul-sindic are următoarele atribuţii:
a. judecarea cererilor Autorităţii de Supraveghere Financiară privind
nulitatea sau anularea unor acte frauduloase;
b. judecarea contestaţiilor formulate de Autoritatea de Supraveghere
Financiară, împotriva măsurilor dispuse de lichidatorul judiciar;
144
c. judecarea contestaţiilor formulate de societatea de asigurare/reasigurare

debitoare împotriva măsurilor dispuse de lichidatorul judiciar;
d. judecarea contestaţiei instituţiei de credit debitoare împotriva cererii
introductive formulate de Banca Naţională a României pentru deschiderea
procedurii.
3. Creanţele vor fi plătite în lei, în cazul falimentului unei instituţii de credit,

în următoarea ordine:
a. Mai întâi creanţele rezultând din activitatea debitorului după deschiderea
procedurii;
b. Mai întâi creanţele decurgând din operaţiuni de trezorerie, din operaţiuni
interbancare, din operaţiuni cu clientelă;
c. Mai întâi taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii
falimentului, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea
bunurilor din averea instituţiei de credit debitoare;
1. a, c, d.
2. a, b, c.
3. c.
VIII. TEME DE CASĂ
1. Considerații privind falimentul instituțiilor de credit.

2. Delimitarea procedurii reorganizării judiciare de procedura declarării în
faliment.


Drept Comercial (II) Suport de Curs Id 2023-2024 Tarsia A.

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Comercial (II) Suport de Curs Id 2023-2024 Tarsia A.

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT

pentru studenții specializării

DREPT COMERCIAL (II)

pentru studenții specializării Drept, An IV

An universitar 2023 - 2024

Lect.univ.dr. Târșia Andreea

Obiectivele suportului de curs..........................................................................6

Structura suportului de curs...............................................................................7

Tema 1. Societăți comerciale – noţiunea, definiţia şi formele juridice ale

Tema 2. Fazele de constituire a societăţilor comerciale......................................15

Tema 3. Formele societăţilor comerciale în legislaţia internă şi în dreptul altor

Tema 4. Funcţionarea societăţilor comerciale

Tema 5. Modificarea societăţii comerciale. Dizolvarea, divizarea, fuziunea și

Tema 6. Noţiunea, definiţia şi clasificarea titlurilor de credit............................72

Tema 7. Regimul juridic aplicabil cambiei, biletului la ordin și cec-ului...........72

Tema 8. Titlurile reprezentative ale mărfurilor...................................................72

Tema 9. Procedura aplicabilă insolvenţei în spaţiul unic european..................79

Tema 10. Procedurile de prevenire a insolvenței reglementate de legea nr.

Tema 11. Starea de insolvenţă a comerciantului şi procedura executării silite

Tema 12. Condiţiile declanşării şi fazele procedurii executării silite concursuale

Tema 13. Procedura de executare silită concursuală prin reorganizare judiciară

Tema 14. Procedura de executare silită concursuală prin lichidare judiciara

În contextul procesului de unificare a dreptului privat, inițiat prin intrarea

Durata de parcurgere și însușire a informațiilor ce se regăsesc în

Tema 8 necesită 2 ore de studiu

Nu se ia în calcul timpul alocat întrebărilor recapitulative, rezolvării

Obiectivele suportului de curs

Obiectivul general al disciplinei îl constituie formarea teoretică şi practică

Structura suportului de curs

Suportul de curs este alcătuit din 14 unități/teme de studiu, fiecare având

I. Obiectivele temei de studiu

SOCIETĂȚI COMERCIALE – NOŢIUNEA, DEFINIŢIA ŞI FORMELE

I. OBIECTIVELE TEMEI DE STUDIU

- Explicarea noțiunii de ”societate comercială”

II. COMPETENȚE URMĂRITE ȘI DOBÂNDITE

- Înțelegerea noțiunii de ”societate comercială”, delimitarea

III. REZUMATUL TEMEI DE STUDIU

Prin reglementarea societăţilor comerciale leguitorul a oferit mecanismul

- Comercianți persoane juridice,

V. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU

1. Noțiunea de societate comercială

Noțiunea de ”societate comercială” își are izvorul în contractul de

Deși reglementările actuale au înlocuit sintagma ”societate

Astfel regăsim societăți simple, societăți agricole, societăți

În acest context devin criticabile dispozițiile art. 7 pct. 31 din

Spre exemplu, legislația privatizării distinge între societăți „private”,

2. Definiţia societăţii comerciale

Legea nu definește societatea comercială, iar doctrina a considerat

Într-o altă opinie, societatea comercială se constituie „prin voinţa

Definiţiile4 explică dimensiunea economică şi juridică a societăţii

Aşadar, societatea comercială este asocierea investită cu

3. Formele juridice ale societăţilor comerciale

Pentru a uşura studierea lor, doctrina juridică a clasificat societăţile

Astfel, după calitatea titularului de capital, societăţile pot fi

Conform Legii nr. 31/1990, societăţile sunt :

În temeiul aceleaşi legi, se identifică:

Pentru studierea societăților comerciale este relevant şi profilul de

Indiferent de profilul de activitate, Legea nr. 31/1990

IV. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce se înțelege prin societate comercială?

V. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE

1. După calitatea titularului de capital, societăţile pot fi grupate în:

2. Indiferent de profilul de activitate, Legea nr. 31/1990 regelmentează: