Sunteți pe pagina 1din 183

Carmen GHEORGHE

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII “TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV


Introducere

Cursul intitulat Drept comercial face o incursiune în domeniul ştiinţelor juridice, abordând
câteva dintre cele mai importante noţiuni şi concepte. Importanţa studierii dreptului comercial
rezidă din complexitatea fenomenelor care au loc la nivelul societăţii comerciale, începând cu
înfiinţarea acesteia şi continuând cu funcţionarea, încetarea prin dizolvare sau lichidarea acesteia.
Comercianţii individuali sau colectivi-societăţile comerciale au de îndeplinit anumite obligaţii
legale pe întreg parcursul existenţei lor, obligaţii care derivă fie din surse contractuale, fie din cele
legale. Noţiunea de insolvenţă/faliment implică, de asemenea, cunoaşterea, în scopul evitării lor, a
situaţiilor care pot degenera în intrare în incapacitate de pla tă.
Codul comercial român, legile comerciale speciale şi alte izvoare de drept comercial
reprezintă o sursă legală pe care studenţii şi cei interesaţi le vor cunoaşte pe parcursul parcurgerii
acestei discipline.

Obiectivele cursului
Cursul intitulat Drept comercial are ca obiectiv principal îmbogăţirea cunoştinţelor
din sfera disciplinelor cu caracter juridic, a celor necesare în vederea iniţierii,
dezvoltării şi încetării unei afaceri. În acest sens, la sfârşitul acestui curs, studenţii
vor fi capabili să:
 opereze cu noţiuni precum: comerţ, comerciant, faptă de comerţ, fond de
comerţ;
 identifice activităţile comerciale(uşor de confundat cu cele civile);
 identifice normele legale care stau la baza activităţii comerciale;
 cunoască etapele de constituire a unei societăţi comerciale;
 cunoască şi să respecte obligaţiile profesionale ale unui comerciant;
 cunoască modalităţile de lichidare ale societăţilor comerciale aflate în dificultate

Cerinţe preliminare
Cunoaşterea următoarelor noţiuni de drept civil- noţiunea şi sensul termenului
„drept”, persoană fizică, persoană juridică, normă juridică, izvor de drept, ramuri
de drept.

1
Mijloace de lucru
La finalul fiecărui modul se impune necesitatea utilizării unui calculator pentru a
avea acces la partea aplicativă a cursului, respectiv la cunoaşterea jurisprudenţei
comerciale a instanţelor în România.

Structura cursului
Cursul de Drept comercial este structurat în patru module, astfel: primul modul
cuprinde patru unităţi de învăţare, al doilea modul cuprinde şase unităţi de
învăţare, al treilea modul cuprinde două unităţi de învăţare, iar al patrulea cuprinde
trei unităţi de învăţare.
La rândul său, fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice
privind tematica unităţii de învăţare respective, exemple, teste de autoevaluare,
precum şi probleme propuse spre discuţie şi rezolvare.
La sfârşitul fiecărui modul sunt indicate două teme de control. Rezolvarea acestor
două teme de control este obligatorie. Acestea vor fi încărcate de către studenţi pe
platforma e-learning până la o dată prestabilită.

Durata medie de studiu individual


Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de Drept
comercial (atât aspectele teoretice cât şi rezolvarea testelor de autoevaluare şi
rezolvarea problemelor propuse) se poate face în 2 -3 ore pentru fiecare unitate.

Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde: un test
grilă, ce va conţine întrebări teoretice din materia prezentată în cadrul acestui
material, test de va deţine o pondere de 60% în nota finală şi notele aferente celor
două teme de control, realizate pe parcursul semestrului, care vor deţine o pondere
de 20% fiecare.

Spor la treaba !

2
Cuprins
Introducere…………………………………………………………..…...............................…1
Modulul 1. Noţiuni de bază despre dreptul comercial…….………..............................……6
Introducere în dreptul comercial ................................ ................................ ............................... 6
Obiectivele modului ................................ ................................ ................................ ................... 6
U1. Noţiunea de drept comercial. Principiile dreptului comercial ................................ ............. 7
M1.U1.1. Introducere................................ ................................ ................................ ...... 7
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ....... 7
M1.U1.3. Definirea şi rolul dreptului comercial ................................ ............................. 8
M1.U1.4. Autonomia dreptului comercial ................................ ................................ .... 11
M1.U1.5. Izvoarele dreptului comercial ................................ ................................ ....... 12
M1.U1.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 15
M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ ................................ ... 15
U2. Faptele de comerţ …………………………………………...……..…..............................17
M1.U2.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 17
M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 17
M1.U2.3. Noţiunea şi caracteristicile faptelor de comerţ ................................ ............. 17
M1.U2.4. Categorii de fapte de comerţ ................................ ................................ ......... 20
M1.U2.5. Faptele de comerţ obiective ................................ ................................ .......... 23
M1.U2.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 24
M1.U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ ................................ ... 25
U3.Comercianţii……………...……………………………………………..............................27
M1.U3.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 27
M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 27
M1.U3.3. Noţiunea şi caracteristicile comercianţilor ................................ .................. 28
M1.U3.4. Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale…...........................………..33
M1.U3.5. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor ................................ .................. 36
M1.U3.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 38
M1.U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ ................................ ... 39
U4. Fondul de comerţ……………………………………………………................................42
M1.U4.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 42
M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 42
M1.U4.3. Definirea şi rolul fondului de comerţ ................................ ........................... 42
M1.U4.4. Elementele fondului de comerţ ................................ ................................ ..... 43
M1.U4.5. Apărarea fondului de comerţ ................................ ................................ ........ 44
M1.U4.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 45
M1.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ ................................ ... 45
Modulul II. Noţiuni de bază despre societăţile comerciale. Drept societar.
Procedura insolvenţei………….............................................................................................48
Introducere în dreptul societar ……………….………………...............................….……….48
Obiectivele modului………………………………...........................……………..……… …..49
U1. Noţiunea, elementele specifice şi clasificarea societăţilor comerciale...............................49
M2.U1.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 49
M2.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 50
M2.U1.3. Natura juridică şi definirea societăţii comerciale ................................ ........ 50
M2.U1.4. Elementele specifice ale contractului de societate comercial...................... 52
M2.U1.5.Formele juridice şi clasificarea societăţilor comerciale ................................ 54
M2.U1.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 56
M2.U1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ ............................ 57
U2.Constituirea societăţii comerciale……………………………….............................……...58
M2.U2.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 58

3
M2.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 58
M2.U2.3. Actele constitutive ale societăţii comerciale……….................................….59
M2.U2.4. Formalităţile necesare constituirii societăţii comerciale…............................60
M2.U2.5. Regimul actelor juridice încheiate în cursul constituirii
societăţii comerciale......................................................................................................62
M2.U2.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 63
M2.U2.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ ............................ 64
U3. Funcţionarea societăţii comerciale………………………………….............................…65
M2.U3.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 65
M2.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 65
M2.U3.3. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale..............................66
M2.U3.4. Organele societăţii comerciale…….………….……….................................69
M2.U3.5.Rezumat…………………………..……………….……...............................81
M2.U3.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ ............................ 82
U4. Încetarea societăţii comerciale. Modificarea, dizolvarea şi lichidarea...............................83
M2.U4.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 83
M2.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 83
M2.U4.3. Modificarea societăţii comercial…………………..................................….. 84
M2.U4.4. Dizolvarea societăţii comerciale…….………………...................................86
M2.U4.5.Lichidarea societăţii comerciale…………………..….............................….88
M2.U4.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 90
M2.U4.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ ............................ 91
U5. Procedura insolvenţei…………………………………..………….........................…...…92
M2.U5.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 92
M2.U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 92
M2.U5.3.Procedura insolvenţei………………………….............................…….……93
M2.U5.4. Participanţii la procedura reorganizării judiciare
şi a falimentului………………………………………………………………...…......94
M2.U5.5. Conţinutul şi desfăşurarea procedurii reorganizări judiciare
şi a falimentului……………….…………………………………………...........…....98
M2.U5.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ...... 103
M2.U5.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ .......................... 104
U6. Societatea comercială bancară (banca)…………………....…….....................................105
M2.U6.1. Introducere................................ ................................ ................................ .. 105
M2.U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ... 105
M2.U6.3.Constituirea băncii………………………………….…...........................…106
M2.U6.4. Funcţionarea băncii……………………………….............................…….111
M2.U6.5. Încetarea existenţei băncii. Modificarea, dizolvarea şi lichidarea ...…….118
M2.U6.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ...... 125
M2.U6.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ .......................... 126
Modulul III. Noţiuni privind obligaţiile comerciale………………...............................…128
Introducere privind obligaţiile comerciale ................................ ................................ ........... 128
Obiectivele modului ................................ ................................ ................................ ............... 128
U1. Reguli privind obligaţiile comerciale……………………….…............................…….128
M3.U1.1. Introducere................................ ................................ ................................ .. 129
M3.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ... 129
M3.U1.3. Noţiunea de obligaţie comercială ................................ ............................... 129
M3.U1.4. Regulile privind formarea obligaţiilor comerciale…...........................……130
M3.U1.5.Regulile privind executarea obligaţiilor comerciale…...... ...........................132
M3.U1.6. Răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale comerciale.....135
M3.U1.7. Rezumat ................................ ................................ ................................ .... ..136
M3.U1.8. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ ................................ . 137

4
U2. Probele în materie comercială……………………………………..…................. ...........138
M3.U2.1.Introducere………………………………………………...........................138
M3.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………….............................……..138
M3.U2.3. Noţiunea de probă…………………….….………...........................……..139
M3.U2.4. Probele în materie comercială………………………............................….141
M3.U2.5. Prescripţia extinctiva în materie comercială………...........................…....144
M3.U2.6. Rezumat…………………………………………..........................….…...146
M3.U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor………………..........................….…..….146
Modulul IV. Contractele comerciale speciale
Introducere privind contractele comerciale ………………………...........................……...147
Obiectivele modului ....................................... .......................................................................148
U1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială………………...........................….…….148
M4.U1.1. Introducere………………………………………...........................….….148
M4.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare…………………..........................…….…148
M4.U1.3. Noţiuni generale privind contractul de vânzare -cumpărare comercială ....149
M4.U1.4. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială. .........…….........152
M4.U1.5. Obligaţiile părţilor în contractul de vânzare-cumpăra. .........…….…..…..153
M4.U1.6. Rezumat…………………………………………….…..........……….…..155
M4.U1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor………..........……...……….……….156
U2. Contractele de intermediere………………...……..........……...…………. …………...157
M4.U2.1. Introducere……………………………..........……...……………..……...157
M4.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………..........……...…….…..…...158
M4.U2.3. Contractul de mandat………………………………..…..........………......158
M4.U2.4. Contractul de comision……....... ..……...….…….…….………..…….….160
M4.U2.5 Contractul de agenţie…………………….........……...…..…….……..…..162
M4.U2.6. Contractul de consignaţie……………………………...........…….….…...165
M4.U2.7 Rezumat……………….........…….....…………………………….….…...166
M4.U2.8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor……....…...……...……….…………167
U3. Alte contracte comerciale speciale………………………….…...………........……...…168
M4.U3.1. Introducere…………………..…….....……...……………………….…...168
M4.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare………….....……..……...…..…….……..168
M4.U3.3. Contractul de report…………………………………...……....……....…169
M4.U3.4. Contractul de cont curent………....……....……...…….…..….……….…170
M4.U3.5. Contractul de garanţie reală mobiliară….……....……....……...……….…171
M4.U3.6 Rezumat……………………………………..……....……...……...………173
M4.U3.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor…………….....……...……...………174

Chestionar evaluare prerechizite


1. Care sunt drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor din România?
2. În ce act normativ sunt reglementate drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor din România?
3. Ce se înţelege, în mod curent, prin termenul “drept”?
4. Ce ramuri de drept cunoaşteţi ?
5. Care sunt izvoarele principale ale dreptului ?
6. Care este legătura dintre stat şi drept ?
7. Care sunt puterile statului şi organele prin care le exercită?
8. Care este diferenţa dintre dreptul public şi dreptul privat?
9. Care este rolul dreptului în societate?
10. Ce se înţelege prin termenul de “comerţ” ?
11. Cunoaşteţi termenul de “comerciant” ?
12. Cunoaşteţi noţiunea de “societate comercială” ?

5
Modulul 1. Noţiuni de bază despre dreptul comercial

Cuprins
Introducere în dreptul comercial ................................ ................................ ................... 6
Obiectivele modului................................ ................................ ................................ ........ 6
U1. Noţiunea de drept comercial. Principiile dreptului comercial ................................ . 7
U2. Faptele de comerţ ……………………………………………………………...….17
U3. Comercianţi………………………………………………………………….…….27
U4. Fondul de comerţ…………………………………………………………….…....42

Introducere
Cunoaşterea noţiunilor de drept comercial presupune ca un subiect de drept să
recunoască elementele cu caracter juridic cu ajutorul cărora să exercite o activitate
cu caracter comercial, fie sub forma unui comerciant individual, fie sub forma unei
societăţi comerciale, cu formele sale juridice.
Noţiunea de comerţ are, în dreptul comercial, o sferă mult mai largă de cuprindere
decât cea economică. Este importantă şi cunoaşterea surselor legale pe care le are
la dispoziţie orice persoană în vederea informării- este vorba de Codul comercial
român, legile speciale, cum ar fi Legea societăţilor comerciale, hotărârile,
ordonanţele de guvern, jurisprudenţa ş.a.
Prezentul modul abordează câteva dintre instrumentele şi conceptele cu care
operează dreptul comercial: importanţa dreptului comercial, ca ramură autonomă
de drept, noţiunea de comerciant şi categoriile de comercianţi, obligaţiile legale ale
comercianţilor, activităţile pe care le poate desfăşura un comerciant/faptele de
comerţ.

Obiectivele modulului
La sfârşitul acestui modul studenţii vor fi capabili să:
 în importanţa cunoaşterii noţiunilor de dreptul comercial în cadrul unei societăţi
comerciale;
 să facă distincţia între elementele de bază ale dreptului comercial şi ale altor
ramuri de drept;
 să identifice activităţile comerciale faţa de cele civile;
 să cunoască sursele legale ale sferei comerciale;

6
 să recunoască un comerciant şi obligaţiile acestuia;
 să aplice noţiuni de drept comercial, ca urmare a existenţei unei ramuri de drept
independente, numită drept comercial
 să recunoască cauza unei speţe, dacă este de natură civilă, comercială sau
aparţine unei alte ramuri de drept.
 să identifice corect izvoarele diferitelor ramuri de drept- coduri, legi, alte acte
normative;
 să identifice tipurile de comercianţi
 să determine diferitele categorii de activităţi comerciale/fapte de comerţ
 să poată identifica activităţile desfăşurate de un comerciant- care sunt civile şi
care sunt comerciale.

Unitatea de învăţare M1.U1. Introducere în dreptul comercial

Cuprins
M1.U1.1. Introducere................................ ................................ ................................ ...... 7
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ....... 7
M1.U1.3. Definirea şi rolul dreptului comercial................................ ............................. 8
M1.U1.4. Autonomia dreptului comercial ................................ ................................ .... 11
M1.U1.5. Izvoarele dreptului comercial ................................ ................................ ....... 12
M1.U1.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 15
M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ ................................ ... 15
M1.U1.1. Introducere
Dreptul comercial, ca şi celelalte ramuri de drept, cuprinde norme juridice de
drept privat care reglementează activitatea comercială. Raporturile juridice
izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ se caracterizează prin elemente
care aparţin sferei comerciale, şi nu celei de drept civil.
Dreptul comercial s-a desprins din dreptul civil, fiind în prezent, în sistemul
juridic românesc, o ramură autonomă de drept.

M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare


Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal o iniţiere a studenţilor
care vor dobândi primele cunoştinţe cu caracter juridic.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 să explice elementele care evidenţiază materia dreptului comercial;

7
 să explice importanţa noţiunii de „comerţ” din punct de vedere juridic;
 identifice aplicarea principiilor de drept comercial în activitatea unui
comerciant.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M1.U1.3. Definirea şi rolul dreptului comercial

Denumirea drept comercial sugerează ideea că dreptul comercial constituie un ansamblu de


norme juridice, care reglementează comerţul.
Având în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ dreptul comercial are o sferă mai
cuprinzătoare; el reglementează activităţile de producere şi circulaţie (distribuţie) a mărfurilor,
executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
Definirea noţiunii dreptului comercial prin folosirea sensului juridic al noţiunii de comerţ se
întemeiază pe dispoziţiile Codului comercial român.
Din cele arătate rezultă că dreptul comercial cuprinde normele juridice de drept privat care
sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi
operaţiunilor considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă
persoanele care au calitatea de comerciant.
Elementele acestei definiţii urmează să fie aprofundate prin cercetarea instituţiilor dreptului
comercial. Avem în vedere: instituţia faptelor de comerţ, instituţia comercianţilor, instituţia
societăţilor comerciale, instituţia obligaţiilor comerciale, instituţia titlurilor comerciale de valoare şi
instituţia procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.

Exemple
În general, termenii comerţ/ comercial este asociat cu schimbul de mărfuri, cu
vânzarea- cumpărarea. În sfera dreptului comercial intră însă şi activitatea de
construcţii, de furnizare a gazului, de salubritate, agenţiile matrimoniale etc,
adică toate activităţile din care se obţine profit.

Exemplificaţi alte activităţi care au caracter comercial. Care este criteriul


conform căruia acestea sunt comerciale?

8
Obiectul dreptului comercial. Determinarea obiectului dreptului comercial, a sferei sale de
aplicare, este legată de opţiunea legiuitorului pentru un anumit sistem.
Potrivit concepţiei clasice a dreptului comercial, există două sisteme care permit stabilirea
sferei dreptului comercial.
Într-un sistem, denumit sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice
aplicabile comercianţilor. Deci, dreptul comercial este un drept profesional; el se aplică tuturor
persoanelor care au calitatea de comerciant.
Sistemul subiectiv a stat la baza primelor reglementări legale ale activităţii comerciale,
anterioare marii codificări a dreptului comercial, de la începutul secolului al XIX-lea. Ulterior,
sistemul subiectiv a fost adoptat de Codul comercial german din 1900.
După un alt sistem, denumit sistemul obiectiv, dreptul comercial cuprinde normele juridice
aplicabile comerţului, adică acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni, calificate de lege ca fapte de
comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte. Deci în acest sistem, normele dreptului comercial
se aplică unei categorii de acte juridice, fapte şi operaţiuni (faptele de comerţ), iar nu unei categorii
de persoane (comercianţi).
Sistemul obiectiv a fost inspirat de ideile Revoluţiei franceze din 1789, care au impus
suprimarea corporaţiilor şi recunoaşterea principiului egalităţii civile. Acest sistem a stat la baza
Codului comercial francez din 1807 şi a inspirat reglementările comerciale din alte ţări.
Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv. Articolul 3 C. com.
stabileşte, aşa cum am arătat, actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate fapte de comerţ,
cărora li se aplică Codul comercial, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea
de comerciant. Totodată, prin art. 7 C. com., se defineşte calitatea de comerciant şi, implicit,
limitele aplicării legii comerciale.
Prin urmare, dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ
şi comercianţi.
Exemple
 Codul comercial român prevede, de exemplu, la art. 3, că „Legea consideră ca
fapte de comerţ:
1) cumpărările de produse sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după
ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi
cumpărarea spre a se revinde de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit
circulând în comerţ…”
Dreptul comercial, de la începuturile sale şi până în zilele noastre, este subordonat satisfacerii
nevoilor producţiei, schimbului şi circulaţiei mărfurilor.

9
În Antichitate au apărut primele manifestări ale comerţului sub forma schimbului, apoi a târgurilor
şi a regulilor speciale din materia executării silite, a reprezentării etc.
Evul Mediu se caracterizează prin apariţia corporaţiilor, a primelor norme emise de consuli, a
dezvoltări târgurilor medievale din Italia, Franţa şi din Ţările nordice.
Perioada modernă aduce înlocuirea dreptului statutar şi consuetudinar, emis de consuli, cu un drept
scris. Franţa este ţara în care s-a trecut de la dreptul cutumiar la dreptul scris, şi, mai apoi, a oferit
omenirii primul Cod comercial, monument legislativ care a determinat naşterea unei noi ramuri de
drept, dreptul comercial. Prin Codul comercial francez se legitimează dreptul comercial.
Exemple
 Operaţiunea de vânzare- cumpărare este o operaţiune cu caracter civil, dar şi cu
caracter comercial. De aceea este important să stabilim ce caracter are atunci
când cumpărăm un bilet de autobuz, un autoturism sau un sac de cartofi.
 Dacă nu suntem comercianţi şi cumpărăm în scopul folosinţei proprii, atunci
cumpărarea este civilă. Dacă însă cumpărăm cu scopul revânzării sau închirierii,
deci cu scopul obţinerii de profit, operaţiunea are caracter comercial şi este
supusă reglementărilor cu caracter comercial.

Exemplificaţi cu alte operaţiuni care pot fi încadrate atât în sfera dreptului civil,
cât şi în sfera dreptului comercial.

România s-a aflat în rândul ţărilor care au adoptat devreme un Cod comercial, alături de
statele europene. Astfel, Codul comercial român, adoptat în anul 1887, are ca model Codul
comercial italian din 1882, care, la rândul lui, era cea mai recentă reglementare în materie. Codul
comercial român se înscrie pe linia tradiţiei franceze din materie şi se bazează pe sistemul obiectiv.
El a contribuit la reglementarea comerţului şi la dezvoltarea industriei până după al doilea război
mondial.
Observaţie
 Codul comercial român este în vigoare şi astăzi, deşi a fost modificat de
nenumărate ori.
 În perioada comunistă nu a fost abrogat; aplicarea sa a fost suspendată cu
privire la reglementarea raporturilor de drept intern. În schimb, raporturile
juridice de comerţ exterior au continuat să fie reglementate de dispoziţiile
Codului comercial român.
Cunoaşteţi şi alte coduri? Care ramuri ale dreptului au fost codificate?

10
Să ne reamintim...
Dreptul comercial cuprinde normele juridice de drept privat care sunt aplicabile
raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor
considerate de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă
persoanele care au calitatea de comerciant.
Dreptul comercial reglementează faptele de comerţ şi comercianţii.
Operaţiunile juridice pe care le săvârşeşte o persoană pot avea caracter civil sau
comercial.
Codul comercial român este principala sursă de reglementare pentru dreptul
comercial.

M1.U1.4. Autonomia dreptului comercial


Începutul secolului al XIX-lea a dus la recunoaşterea şi legiferarea dreptului comercial, ca un
drept special faţă de dreptul civil. Discuţiile care s-au purtat ulterior în doctrină s-au cantonat în
jurul ideii de autonomie sau de integrare a dreptului comercial în dreptul civil.
O primă teză este adepta unităţii dreptului privat, conform căreia dreptul civil este suficient
pentru a reglementa şi raporturile de drept comercial. Italia, Elveţia etc. sunt state care au renunţat
la dreptul comercial, realizând o comercializare a dreptului civil şi o simplificare a raporturilor
juridice.
Cea de-a doua teză combate argumentele aduse în favoarea celei dintâi şi susţine faptul că un
raport juridic nu poate fi reglementat şi de norme civile şi de norme comerciale; în plus, raporturile
juridice cu caracter comercial au un specific anume, astfel încât unele soluţii sunt nepotrivite pentru
activitatea necomercianţilor. Cele mai importante argumente se referă la necesitatea regulilor
simple, a libertăţii comercianţilor şi a formelor simple de perfectare a raporturilor juridice.
Sistemul de drept românesc a adoptat teza autonomiei dreptului comercial, ca un drept
particular şi ca subramură a dreptului privat.

Exemple
Formele simple de perfectare a raporturilor juridice se referă la utilizarea
telefonului, a telexului, faxului sau chiar la înţelegerile verbale.
Comerciantul încheie frecvent acte juridice şi nu atât de rar ca un civil, astfel
încât rapiditatea încheierii acestora este o condiţie a succesului- time is money.

11
Să ne reamintim...
Sistemul de drept românesc a adoptat teza autonomiei dreptului comercial, ca un
drept particular şi ca subramură a dreptului privat.
Acesta are ca scop facilitarea tranzacţiilor comerciale, celeritatea acestora şi
asigurarea libertăţii de mişcare a comercianţilor.

M1.U1.5. Izvoarele dreptului comercial


Noţiuni generale. Articolul 1 C. com. dispune: “În comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea
nu dispune se aplică Codul civil.” Din aceste dispoziţii legale rezultă că dreptul comercial are ca
izvoare formale Codul comercial şi Codul civil, cel din urmă venind să completeze prevederile
comerciale atunci când ele lipsesc. În realitate, izvoarele dreptului comercial sunt mai numeroase.
În funcţie de natura lor, izvoarele dreptului comercial se împart în două mari categorii:
izvoare normative şi izvoare interpretative.
I. Izvoarele normative ale dreptului comercial
Sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial sunt: Constituţia României, Codul comercial,
legile comerciale speciale şi, cu caracter subsidiar Codul civil şi legile civile speciale.
Constituţia. Ca lege fundamentală a ţării, Constituţia reglementează principiile de
organizare a activităţii economice.
Potrivit art. 135 din Constituţie, economia României este o economie de piaţă, bazată pe
libera iniţiativă şi concurenţă. Statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei
loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
Având în vedere că raporturile juridice, în general, şi raporturile comerciale, în special, se
întemeiază pe raporturile de proprietate. Constituţia prevede că proprietatea publică este garantată şi
ocrotită prin lege (art. 136), iar proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular (art. 44).
Codul comercial. Normele dreptului comercial se află, în principal, în codul comercial.
Acest act normativ constituie reglementarea de bază a activităţii comerciale. El cuprinde norme
juridice care reglementează instituţiile fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comerţ,
comercianţii şi obligaţiile comerciale etc.
În legătură cu normele cuprinse în Codul comercial se impun anumite precizări.
Normele juridice din Codul comercial sunt norme specifice reglementării activităţii
comerciale. Specificitatea acestor norme se asigură prin procedee diferite.
Unele norme juridice reglementează instituţiile proprii ale dreptului comercial: de exemplu,
faptele de comerţ (art. 3, art. 4, art. 56 C. com.) etc.

12
Anumite norme ale Codului comercial consacră derogări de la regulile Codului civil, de
exemplu, solidaritatea codebitorilor (art. 42 C. com.), termenul de graţie (art. 44), retractul litigios
(art. 45 C. com.) etc.
Alte norme ale Codului comercial dezvoltă reglementarea unor instituţii din Codul civil,
adaptându-le nevoilor activităţii comerciale; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare (art. 60-
73 C. com.), contractul de mandat (art. 374 -391 C. com.).
Trebuie arătat că, în principiu, normele cuprinse în Codul comercial au caracter supletiv; ele
se aplică numai când părţile nu au convenit altfel. Există însă şi anumite norme cu caracter
imperativ, care asigură protejarea intereselor generale, motiv pentru care ele sunt obligatorii pentru
părţi.
Legile comerciale speciale. Codul comercial cuprinde numai normele juridice principale
privind activitatea comercială; alte norme privind această activitate se găsesc în legile comerciale
speciale.
Prin legi comerciale avem în vedere: legile adoptate de Parlament (lege stricto sensu),
decrete-legi, hotărârile şi ordonanţele guvernului, precum şi actele normative emise de alte organe
ale statului.
Codul civil şi legile civile speciale. Potrivit art. 1 C. com., în absenţa unor norme în Codul
comercial se aplică dispoziţiile Codului civil. Deci Codul civil constituie un izvor subsidiar al
dreptului comercial.
Întrucât Codul civil cuprinde normele generale aplicabile dreptului privat, dispoziţiile sale
servesc în mare măsură la fundamentarea instituţiilor dreptului comercial. Ca izvor subsidiar al
dreptului comercial o importanţă deosebită o au dispoziţiile Codului civil privind materia
obligaţiilor, în special cele referitoare la izvoarele şi efectele obligaţiilor, precumşi cele privind
contractele speciale.
Trebuie observat că, deoarece nu tot dreptul civil se află în Codul civil, ci şi în legile civile
speciale, în realitate, izvorul subsidiar al dreptului comercial îl constituie Codul civil şi legile civile
speciale.
Din legile civile speciale, care prezintă un interes deosebit pentru materia dreptului
comercial, menţionăm Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi
Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Exemple
 Art. 1 din Codul comercial român statuează următoarele: ”În comerţ se aplică
legea de faţă. Unde ea nu dispune, se aplică Codul civil”.
 O lege comercială specială este Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale, care

13
reglementează activitatea comercianţilor colectivi- societăţile comerciale.
 O ordonanţă care reglementează raporturi comerciale este O.G.nr.21/1992
privind protecţia consumatorilor.
 H.G.nr.394/1995 reglementează obligaţiile care revin agenţilor economici
 Decretul-lege nr. 139/1990 reglementează înfiinţarea camerelor de comerţ şi
industrie şi funcţionarea Camerei de Comerţ şi Industrie a României
 Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de
efectuare a înregistrărilor nr.P/608-773/1998, emise de Camera de Comerţ şi
Industrie a României şi Ministerul Justiţiei.

II. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial


Pe lângă izvoarele normative există şi izvoare interpretative ale dreptului comercial. Rolul
acestor izvoare este de a ajuta la interpretarea voinţei manifestate în raporturile comerciale, ca în
cazul uzurilor comerciale, sau la interpretarea actelor normative comerciale, în vederea aplicării lor,
ca în cazul doctrinei şi practicii judiciare. Acestea sunt: uzurile comerciale, doctrina, practica
judecătorească (jurisprudenţa).
Uzurile comerciale. Uzul (obiceiul, cutuma) este o regulă de conduită născută din practica
socială, folosită vreme îndelungată şi respectată ca o normă juridic ă obligatorie.
În dreptul comercial român, uzurile comerciale nu sunt izvoare normative. Dacă în dreptul
nostru comercial nu există uzuri normative, doctrina şi practica judiciară recunosc uzurile
interpretative (convenţionale). Acestea rezultă din voinţa prezumată a părţilor şi sunt menite să
lămurească sensul şi limitele acestei voinţe.
Doctrina. Se admite, în general, că doctrină nu este izvor de drept. Concluzia este deopotrivă
valabilă şi pentru dreptul comercial. Dar doctrina dreptului comercial este un instrument important
de interpretare a legilor comerciale şi, deci de aplicare a acestora. Ea este un factor de progres al
dreptului, deoarece, de multe ori, soluţiile ei sunt preluate de legiuitor şi transpuse în actele
normative.
Practica judiciară (jurisprudenţa). În mod tradiţional, în dreptul nostru, practica judiciară
nu a fost recunoscută ca izvor de drept. Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, instanţele
judecătoreşti sunt competente să aplice legea. Dar soluţiile date de instanţele judecătoreşti, fără să
aibă puterea precedentului judiciar, contribuie la interpretarea legilor comerciale.
Un anumit rol în interpretarea legilor comerciale tind să-l dobândească deciziile Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie (secţiile unite), date în judecarea recursurilor în interesul legii (art. 329 C.
proc.Civ.).Cele de mai sus nu reprezintă izvoare propriu zise, ci servesc la interpretarea voinţei
părţilor în actele juridice.

14
EXEMPLE
Ca uz comercial, art.970 din Codul civil prevede ”convenţiile trebuie executate cu bună
credinţă”. Orice comerciant trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile comerciale cu bună credinţă, cu
diligenţa unui bun comerciant.
Să ne reamintim...
Izvorul de drept este sursa dreptului sau forma pe care o îmbracă norma juridcă.
Cea mai importantă sursă o reprezintă actele normative, începând cu Constituţia
României şi încheind cu Norme şi Regulamentele.

Identificaţi izvoare de drept şi pentru alte ramuri de drept. De exemplu, pentru


dreptul muncii.

M1.U1.6. Rezumat
 Dreptul comercial studiază şi reglementează faptele de comerţ/activitatea
comercială şi comercianţii.
 Evoluţia sa se caracterizează prin existenţa sa permanentă încă din Antichitate.
 Dreptul comercial este o ramură autonomă de drept.
 Codul comercial român- 1887 este principalul izvor al dreptului comercial şi este
încă în vigoare.
 Dreptul comercial are ca izvoare actele normative- izvoare normative şi izvoare
interpretative, care interpretează voinţa părţilor.

M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

Ramura dreptului comercial studiază:


a) persoanele fizice şi juridice c) infracţiunile economice

b) faptele de comerţ şi d) izvoarele dreptului civil


comercianţii
2. Principalul izvor al dreptului comercial este:
a) Codul comercial român c) Constituţia României

15
b) Codul familiei d) Codul civil român

3. Dreptul comercial este:


a) o ramură subordonată dreptului c) nu este o ramură
civil de drept

b) o ramură autonomă de drept d) o ramură de drept


privat
4. Uzurile, doctrina şi practica judiciară reprezintă izvoare de drept comercial :
a) da c) reprezintă un factor de progres care
ajută la interpretarea legilor, dar nu sunt
izvoare propriu-zise

b) parţial d) sunt izvoare de drept civil

5. Activitatea de producţie face parte din termenul de „comerţ” conform:


a) sensului etimologic c)sensului juridic

b)sensului economic

RĂSPUNSURI: 1. b; 2.a; 3.b,d;4.c; 5.c

16
Unitatea de învăţare M1.U2. Faptele de comerţ

Cuprins
M1.U2.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 17
M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 17
M1.U2.3. Noţiunea şi caracteristicile faptelor de comerţ ................................ ............. 17
M1.U2.4. Categorii de fapte de comerţ ................................ ................................ ......... 20
M1.U2.5. Faptele de comerţ obiective ................................ ................................ .......... 23
M1.U2.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 24
M1.U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ ................................ ... 25

M1.U2.1. Introducere
Activităţile desfăşurate de comercianţi se numesc fapte de comerţ.
Faptele de comerţ sunt reglementate de Codul comercial român.
Codul comercial român a fost completat cu alte acte normative pentru ca
activităţile cu caracter comercial apărute ulterior intrării în vigoare a
acestuia, să fie supuse reglementărilor comerciale.

M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare


Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal o iniţiere a studenţilor
care vor dobândi primele cunoştinţe cu caracter juridic.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 identifice o faptă de comerţ
 identifice o faptă civilă;
 recunoască elementul care include un fapt sau un act juridic în categoria
comercială;
 precizeze ce înseamnă caracterul comercial al unui act sau fapt juridic
 facă distincţia între comerţ şi alte activităţi prin prisma caracterului de
comercialitate

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M1.U2.3. Noţiunea şi caracteristicile faptelor de comerţ


Concepţia Codului comercial român privind faptele de comerţ

17
Reglementarea faptelor de comerţ. Pentru determinarea raporturilor care formează obiectul
dreptului comercial, Codul comercial român stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le
califică fapte de comerţ. Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc anumite
raporturi juridice, care sunt reglementate de legile comerciale.
Articolul 3 C. com. prevede ceea ce legea consideră ca fapte de comerţ. În doctrina dreptului
comercial s-a discutat asupra caracterului enumerării legale a faptelor de comerţ cuprină în art. 3 C.
com.
Într-o opinie, aparţinând primilor comentatori ai Codului comercial, s-a considerat că
enumerarea este limitativă. După o altă opinie, care de multă vreme este dominantă în doctrină,
enumerarea art. 3 C. com. are un caracter enunţiativ, exemplificativ, iar nu limitativ. Codul
comercial a consacrat ca fapte de comerţ cele mai frecvente acte juridice şi operaţiuni care, illo
tempore, constituiau baza activităţii comerciale. Aceasta înseamnă că la lista faptelor de comerţ
prevăzute expres de art. 3 C. com., se pot adăuga şi alte fapte de comerţ, adică alte acte juridice şi
operaţiuni, cu condiţia ca acestea să aibă caracteristicile faptelor de comerţ reglementate de lege.
Această concluzie se întemeiază şi pe redactarea art. 3 C. com., care nu dispune imperativ “sunt
fapte de comerţ”…ci prevede că “legea consideră ca fapte de comerţ…”.
În continuare art. 4 C. com. dispune: “Se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerţ,
celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuţi actul.”
În sfârşit, art. 56 C. com. prevede: “Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiunile privitoare
la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
Prin urmare Codul comercial român, ca şi modelul său italian, consacră sistemul obiectiv al
dreptului comercial, completat cu un criteriu subiectiv.
Exemple
Caracterul de comercialitate al operaţiunii de închiriere este dat de intenţia
comerciantului de a obţine profit.
Un spectacol public va fi comercial dacă în spatele său va exista o faptă de
comerţ, adică o întreprindere, o activitate organizată.

Daţi exemple de activităţi care au caracter comercial.

18
Obiectul reglementării – faptele de comerţ. Codul comercial român, spre deosebire de
Codul comercial italian din 1882 şi Codul comercial francez din 1807, reglementează faptele de
comerţ, iar nu actele de comerţ.
Legiuitorul român a voit să supună legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din acte
juridice, ci şi raporturile izvorâte din faptele juridice. Deci potrivit Codului comercial, intră sub
incidenţa legilor comerciale nu numai contractele comerciale, ci şi faptele licite şi faptele ilicite,
săvârşite de comercianţi în legătură cu activitatea lor comercială.
Codul comercial nu dă o definiţie a faptei de comerţ; el stabileşte numai o listă a actelor
juridice pe care le declară fapte de comerţ. În absenţa unei definiţii legale a faptei de comerţ,
doctrina dreptului comercial a căutat să formuleze o definiţie generală a faptei de comerţ.
În doctrina dreptului comercial au fost propuse diferite teorii pentru caracterizarea actelor de
comerţ sau, mai general, a faptelor de comerţ: teoria speculaţiei, teoria circulaţiei, teoria
întreprinderii şi teoria mixtă – jurisprudenţa n-a adoptat un criteriu pentru a determina
comercialitatea actelor juridice, ci a dat preferinţă folosirii mai multor criterii, îndeosebi cel al
profitului şi cel al circulaţiei.
Exemple
 Codul comercial român prevede, de exemplu, la art. 3, că „Legea consideră ca
fapte de comerţ:
1) cumpărările de produse sau de mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după
ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi
cumpărarea spre a se revinde de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit
circulând în comerţ…”
În concluzie, actele de comerţ sau, mai larg, faptele de comerţ sunt actele juridice, faptele
juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de
lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine
profit.
Exemple
 Operaţiunea de vânzare- cumpărare este o operaţiune cu caracter civil, dar şi cu
caracter comercial. De aceea este important să stabilim ce caracter are atunci
când cumpărăm un bilet de autobuz, un autoturism sau un sac de cartofi.
 Dacă nu suntem comercianţi şi cumpărăm în scopul folosinţei proprii, atunci
cumpărarea este civilă. Dacă însă cumpărăm cu scopul revânzării sau închirierii,
deci cu scopul obţinerii de profit, operaţiunea are caracter comercial şi este
supusă reglementărilor cu caracter comercial.

19
Exemplificaţi cu alte operaţiuni care pot fi încadrate atât în sfera dreptului civil,
cât şi în sfera dreptului comercial.

Caracterul esenţial al actului de comerţ constă în scopul său- realizarea unui profit. Acest
criteriu corespunde unei realităţi deoarece comerciantul nu acţionează dezinteresat, ci pentru a
obţine profit.
Observaţie
Există şi acte şi operaţiuni care au un caracter special: activitatea de
educaţie şi învăţământ, profesiile liberale, jocurile de întrajutorare, locaţia de
gestiune.
 Aceste activităţi nu au caracter comercial.

Cum explicaţi existenţa învăţământului particular din punct de vedere al dreptului


comercial? Activitatea de învăţământ are caracter comercial au civil ? Poate avea
şi alt caracter ?
Să ne reamintim...
Pentru determinarea raporturilor care formează obiectul dreptului comercial,
Codul comercial român stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le
califică fapte de comerţ. Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se
nasc anumite raporturi juridice, care sunt reglementate de legile comerciale.
Articolul 3 C. com. prevede ceea ce legea consideră ca fapte de comerţ.
Faptele de comerţ sunt actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile
economice prin care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori
prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine
profit.

M1.U2.4 Categorii de fapte de comerţ


Folosind drept criteriu al clasificării faptelor de comerţ, însăşi reglementarea Codului
comercial, vom împărţi faptele de comerţ în trei categorii: faptele de comerţ obiective (art. 3 C.
com.), faptele de comerţ subiective (art. 4 C. com.) şi faptele de comerţ unilaterale sau mixte (art.
56 C. com.).
3.1.Faptele de comerţ obiective
Noţiunea faptelor de comerţ obiective. Faptele de comerţ obiective sunt actele juridice şi
operaţiunile prevăzute, în principal, în art. 3 C. com. Aceste fapte de comerţ sunt obiective deoarece
legiuitorul le-a considerat comerciale datorită naturii lor, pentru motive de ordine publică.

20
În consecinţă, orice persoană care săvârşeşte asemenea fapte de comerţ intră în raporturi
juridice comerciale guvernate de legile comerciale.
Clasificarea faptelor de comerţ obiective.
O primă grupă formează operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie.
A doua grupă este formată din întreprinderi.
A treia grupa este alcătuită din fapte de comerţ conexe (accesorii).
Aceste operaţiuni corespund noţiunii economice de comerţ, în sensul de activitate de vânzare-
cumpărare a mărfurilor, pentru a ajunge de la producător la consumator. Intră în această categorie
cumpărarea şi vânzarea comercială, precum şi operaţiunile de bancă şi schimb.
Cumpărarea şi vânzarea comercială. Sub aspectul conţinutului său, cumpărarea-vânzarea
comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării civile. Ceea ce deosebeşte cumpărarea-vânzarea
comercială de vânzarea-cumpărarea civilă, este funcţia economică pe care o îndeplineşte
cumpărarea-vânzarea comercială şi anume, interpunerea în schimbul bunurilor. Comercialitatea
cumpărării-vânzării o constituie intenţia de revânzare; cumpărarea este făcută în scop de revânzare
sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare. Obiectul
cumpărării-vânzării comerciale pot fi numai bunurile mobile: productele, mărfurile şi obligaţiunile
statului şi titlurile de credit care circulă în comerţ. Operaţiunile de cumpărare-vânzare care nu sunt
fapte de comerţ reies din art. 5 C. com.. Astfel, nu sunt fapte de comerţ cumpărările de producte
sau de mărfuri care s-ar face pentru uzul sau consumaţia cumpărătorului ori a familiei sale. De
vreme ce asemenea cumpărări nu se fac cu intenţia de revânzare, evident, ele nu pot fi considerate
fapte de comerţ. Tot astfel, nu sunt fapte de comerţ actele de vânzare a productelor pe care
proprietarul sau cultivatorul le realizează de pe pământul său ori cultivat de acesta. Scoaterea
acestor acte de vânzare de sub incidenţa legilor comerciale este concepută ca un mijloc de protecţie
pentru agricultori.
Operaţiunile de bancă şi schimb. Codul comercial declară operaţiunile de bancă şi schimb
ca fapte de comerţ, fără să le definească. În această situaţie, operaţiunile de bancă şi schimb pot fi
precizate prin raportare la reglementarea activităţii bancare, denumită şi comerţ de bancă, cuprinsă
în Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară.
O a doua grupă din categoria faptelor de comerţ obiective cuprinde operaţiunile care
realizează organizarea şi desfăţurarea activităţii de producţie, adică întreprinderile. Operaţiunile
sunt comerciale numai în cazul când se desfăţoară în cadrul unei activităţi organizate. Aceste
operaţiuni corespund noţiunii de producţie (industrie), ca activitate în cadrul căreia obiectele din
natură sunt transformate în alte bunuri destinate comerţului.
Întreprinderile. Întreprinderea apare ca un organism economic şi social; ea constituie o
organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie (forţele naturii, capitalul

21
şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul producerii de bunuri, executării de
lucrări şi prestării de servicii, în vederea obţinerii unui profit. Având în vedere obiectul lor,
întreprinderile enumerate de art. 3 C. com. se împart în două grupe. Prima grupă cuprinde
întreprinderile de producţie (industriale) şi din ea fac parte întreprinderile de construcţii ţi
întreprinderile de fabrici şi manufactură. A doua grupă priveşte întreprinderile de prestări de
servicii şi cuprinde: întreprinderile de furnituri; întreprinderile de spectacole publice; întreprinderile
de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri; întreprinderile de editură, imprimerie, librărie şi obiecte
de artă; întreprinderile de asigurare; întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.
În sfârşit, o a treia grupă priveşte actele juridice şi operaţiunile conexe (accesorii). Aceste
sunt fapte de comerţ datorită legăturii lor cu actele juridice sau operaţiunile pe care Codul comercial
le califică drept fapte de comerţ.
Faptele de comerţ conexe (accesorii). Aşa cum am arătat, faptele de comerţ conexe sunt acte
juridice sau operaţiuni care dobândesc comercialitate datorită strânsei legături pe care o au cu acte
sau operaţiuni considerate de lege fapte de comerţ. Deci, acte sau operaţiuni care prin natura lor nu
sunt comerciale, devin comerciale datorită legăturii lor cu acte juridice sau operaţiuni pe care legea
le califică fapte de comerţ. Din categoria faptelor de comerţ conexe fac parte: contractele de report
asupra titlurilor de credit; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau de acţiuni ale societăţilor
comerciale; operaţiunile de mijlocire în afaceri; cambia sau ordinele în producte sau mărfuri;
operaţiunile cu privire la navigaţie; depozitele pentru cauză de comerţ; contul curent şi cecul;
contractele de mandat, comision şi consignaţie; contractul de fidejusiune.

3.2.Faptele de comerţ subiective


Noţiunea faptelor de comerţ subiective. Pe lângă faptele de comerţ obiective, a căror
comercialitate este independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte, Codul comercial
reglementează şi faptele de comerţ subiective, care dobândesc caracter comercial datorită calităţii
de comerciant a persoanei care le săvârşeşte.
Prezumţia de comercialitate. Articolul 4 C. com. instituie o prezumţie de comercialitate
pentru obligaţiile comerciantului. Într-adevăr, deşi textul legii se referă la contractele şi obligaţiile
comerciantului, în realitate, cu excepţiile menţionate expres de lege, toate obligaţiile
comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial. De vreme ce, potrivit art. 4 C.
com., sunt considerate fapte de comerţ toate obligaţiile comerciantului, dacă nu sunt de natură civilă
sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul, înseamnă că prezumţia de comercialitate instituită de
lege poate fi răsturnată.

22
Excepţiile de la prezumţia de comercialtitate. Potrivit art. 4 C. com., prezumţia de
comercialitate este înlăturată, dacă obligaţia are un caracter civil ori necomercialitatea rezultă din
însuşi actul săvârşit de comerciant.
3.3.Faptele de comerţ unilaterale sau mixte
Noţiunea faptelor de comerţ unilaterale sau mixte. Un act juridic sau o operaţiune poate fi
faptă de comerţ pentru ambele părţi participante la raportul juridic. Întrucât actele sau operaţiunile
menţionate sunt fapte de comerţ pentru ambele părţi, ele sunt denumite fapte de comerţ bilaterale.
Dar, având în vedere că mărfurile şi serviciile sunt destinate şi necomercianţilor, este posibil ca
actul juridic sau operaţiunea să fie faptă de comerţ numai pentru una dintre părţi, iar pentru cealaltă
parte să fie un act civil. Acestea sunt denumite fapte de comerţ unilaterale sau mixte.
Regimul juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte. În dreptul comercial român,
problema regimului juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte Are o reglementare legală.
Articolul 56 C. com. dispune: “Dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi
contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale”… Prin urmare, faptele de comerţ
unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comercială pentru ambele părţi, chiar dacă pentru una
dintre ele actul juridic are caracter civil.
Excepţii de la aplicarea legii comerciale. Articolul 56 C. com. prevede că actul juridic care
este comercial numai pentru una dintre părţi este supus legii comerciale, “afară de dispoziţiile
referitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
Exemple
Dacă un agricultor/producător vinde produse agricole unui comerciant, vorbim
despre o faptă mixtă sau unilaterală. Astfel, operaţiunea este civilă pentru
agricultor, care nu este ţinut de obligaţiile comerciale, şi comercială pentru
comerciant.
Să ne reamintim...
Vom împărţi faptele de comerţ în trei categorii: faptele de comerţ obiective (art. 3 C.
com.), faptele de comerţ subiective (art. 4 C. com.) şi faptele de comerţ unilaterale
sau mixte (art. 56 C. com.).
Cele mai importante sunt faptele de comerţ obiective:
a. Operaţiuni de interpunere în schimb sau circulaţie
b. Întreprinderile
c. Actele juridice şi operaţiunile conexe (accesorii).
M1.U2.5 Faptele de comerţ obiective
Cumpărarea şi vânzarea comercială şi operaţiunile de bancă şi schimb fac parte din
operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie.

23
Alături de întreprinderi formează categoria cea mai numeroasă şi mai des întâlnită de fapte
de comerţ.
Obiectul cumpărării-vânzării comerciale îl constituie numai bunurile mobile: productele
/produsele, mărfurile, titlurile de credit.
Exemple
 Nu sunt fapte de comerţ următoarele operaţiuni de cumpărare-vânzare:
cumpărările de producte sau de mărfuri care s-ar face pentru uzul sau consumatia
cumpărătorului ori a familiei sale.
 Nu sunt fapte de comerţ actele de vânzare a productelor pe care proprietarul
sau cultivatorul le realizează de pe pământul său ori cultivat de acesta.
Obiectul operaţiunilor de bancă îl constituie comerţul de bancă.
Obiectul operaţiunilor de schimb constă în operaţiunile de schimb valutar.
Exemple
Comerţul de bancă se referă la operaţiunile de depozit, de creditare- operaţiuni
principale şi la alte servicii bancare efectuate de societăţile comerciale
bancare/bănci.
Casele de schimb valutar, în principal, şi băncile desfăşoară operaţiuni de
schimb.

Să ne reamintim...
Cele mai importante fapte de comerţ sunt cele obiective: cumpărarea-vânzarea
comercială, operaţiunile de bancă şi schimb, întreprinderile (de producţie şi de
prestări servicii).
Fără aceste operaţiuni, comerţul, în sens larg, nu ar putea avea loc.

Care este deosebirea dintre o agenţie matrimonială şi o agenţie imobiliară?

M1.U2.6. Rezumat
 Comercianţii desfăşoară activităţi comerciale, numite fapte de comerţ.
 Faptele de comerţ sunt enumerate exemplificativ în Codul comercial român.
 Categoriile de fapte de comerţ sunt: fapte de comerţ obiective, fapte de comerţ
subiective, fapte de comerţ unilaterale (mixte).
 Cele mai importante fapte de comerţ sunt cumpărarea-vânzarea comercială,
operaţiunile de bancă şi schimb, întreprinderile (de producţie şi de prestări servicii).

24
M1.U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Prin ce se deosebeşte vânzarea-cumpărarea civilă de cea comercială?


a) prin comercialitate c) prin reglementare

b) prin cantitate d) prin obiectul său

2. Unde sunt prevăzute faptele de comerţ?


a) în Codul comercial român c) în Constituţia
României

b) în Codul familiei d) în Codul civil român

3. Care sunt categoriile de întreprinderi?


a) prestări servicii c) producţie şi de
prestări servicii

b) tipărire d) construcţii

4. Care sunt operaţiunile (fapte de comerţ) desfăşurate de o bancă?


a) schimb valutar c) executare de lucrări

b) depozite, credite şi operaţiuni d) servicii bancare


conexe
5. Acceptarea unei moşteniri de către un comerciant este:
a) faptă de comerţ c) faptă subiectivă

25
b) faptă civilă d) faptă penală

6. Activitatea de învăţământ universitar constituie:


a) o faptă de comerţ (activitate c) o prestare de servicii cu caracter
comercială) intelectual, de natură civilă

b) o operaţiune valutară d) un serviciu public

7. Editarea este:
a) o întreprindere c) o prestare de servicii

b) o vânzare d) o cumpărare

8. Deosebirea dintre fabrică şi manufactură constă în:


a) procedeul de transformare a c) producerea de bunuri
materiei prime

b) apariţia unui produs nou d) cumpărarea materiei prime

RĂSPUNSURI: 1.a; 2. a; 3.,c; 4.b, ; 5.b; 6.c; 7.a,c; 8. a.

26
Unitatea de învăţare M1.U3. Comercianţii

Cuprins
M1.U3.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 27
M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 27
M1.U3.3. Noţiunea şi caracteristicile comercianţilor ................................ .................. 28
M1.U3.4. Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale………………………...…..33
M1.U3.5. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor ................................ .................. 36
M1.U3.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 38
M1.U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ ................................ ... 39

M1.U3.1. Introducere
Faptele de comerţ sunt săvârşite de comercianţi.
Comerciantul parcurge următoarele etape: dobândirea calităţii de
comerciant, dovada calităţii de comerciant, încetarea calităţii de comerciant.
Pentru a respecta legislaţia, comerciantul va îndeplini următoarele obligaţii
comerciale: publicitatea în Registrul comerţului, contabilitatea şi concurenţa
loială.

M1.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare


Cursanţii vor dobândi abilităţi care să le permită:
- Cunoaşterea modalităţilor legale de dobândire a calităţii de comerciant;
_Să facă distincţia distincţia între comerciantul individual şi cel colectiv;
- Cunoaşterea condiţiilor legale în care un comerciant îşi poate desfăşura
activitatea;
- Cunoaşterea obligaţiile legale ale comercianţilor, identificate conform legislaţiei
actuale
- Cunoaşterea rolului şi efectelor restricţiilor legale impuse comercianţilor.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

27
M1.U3.3. Noţiunea şi caracteristicile comercianţilor

Concepţia Codului comercial român privind subiectele raporturilor comerciale. Potrivit


Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi atât comercianţii, cât şi
necomercianţii. Într-adevăr, Codul comercial român are la bază sistemul obiectiv. Reglementarea sa
se aplică oricărei persoane care săvârşeşte anumite fapte de comerţ obiective prevăzute de art. 3 C.
com., indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant.
Dacă săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional, persoana în cauză devine
comerciant (art. 7 C. com.). Odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele şi operaţiunile
efectuate de această persoană sunt prezumate a fi comerciale (art. 4 C. com.). Dacă însă săvârşirea
faptelor de comerţ obiective de către o persoană are caracter accidental, raportul juridic care se
naşte este supus legilor comerciale, dar persoana care le-a săvârşit păstrează calitatea de
necomerciant (art. 9 C. com.).

Exemple
Comerciantul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, adică un
comerciant individual, o societate comercială- o societate pe acţiuni, o societate
cu răspundere limitată ş.a., o regie autonomă etc.

Identificaţi caracterul individual sau colectiv al comerciantului la care vă


desfăşuraţi activitatea.

Definiţia comerciantului. Codul comercial nu dă o definiţie a comerciantului, ci precizează


cine are calitatea de comerciant. Articolul 7 C. com. prevede că “Sunt comercianţi aceia care fac
fapte de comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale.”
În lumina dispoziţiilor citate, comerciantul poate fi definit ca orice persoană – fizică sau
juridică – care desfăşoară activitate comercială, adică săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter
profesional.
Categorii de comercianţi. Potrivit art. 7 C. com., comercianţii se împart în două categorii:
comercianţii persoane fizice (comercianţii individuali) şi societăţile comerciale (comercianţii
colectivi). Acestea sunt principalele categorii de comercianţi, dar nu sunt singurele categorii.
În temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, la acestea se
adaugă regiile autonome, organizaţiile cooperatiste.
Prin Legea nr. 161/2003 a fost reglementată o nouă categorie de comercianţi – grupurile de
interes economic. O situaţie aparte o au micii comercianţi.

28
Exemple
O cooperativă de credit este un comerciant colectiv, desfăşoară fapte de comerţ şi
urmăreşte obţinerea de profit.
O asociaţie familială este un comerciant colectiv care poate desfăşura fapte de
comerţ.

I.Persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice în următoarele modalităţi:


1. Persoană fizică autorizată
2. Persoană fizică în calitate de întreprinzător titular al unei întreprinderi
individuale
3. Persoană fizică în calitate de membru al unei întreprinderi familiale

II.Societăţile comerciale sunt recunoscute drept comercianţi de Codul comercial român.


Societăţile comerciale s-au constituit în doua modalităţi:
 Conform Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor socialiste de stat în regii
autonome şi societăţi comerciale
 Conform Legii nr.31/1990 (cu capital privat)
Regiile autonome au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economice de stat în ramurile
strategice ale economiei.
Organizaţiile cooperatiste desfăşoară activităţi de producţie, de desfacere a mărfurilor şi
prestării de servicii.
Grupurile de Interes Economic (G.I.E) sunt subiecte de drept comercial dacă obiectul de
activitate are caracter comercial (Legea nr. 16/2003 privind combaterea corupţie i).
Adăugăm la comerciatul colectiv societaţile naţionale (S.N.C.F.R.) şi companiile naţionale
(ex. C.N. POŞTA ROMÂNĂ)., care sunt societaţi commerciale de interes public.
Grupurile de interes economic
Grupul de ineteres economic este o structură care, respectând independenţa membrilor,
permite realizarea unor acţiuni comune mai eficiente decât simplele colaborări contractuale, graţie
personalităţii juridice a grupului.
Grupul de interes economic (GIE) reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane
fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau al dezvoltării
activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.
Grupul de interes economic are anumite trăsături caracteristice: grupul de interes economic
este o asociere pe un contract; grupul de interes economic este persoană juridică; grupul de interes

29
economic urmăreşte un scop patrimonial; grupul de interes economic răspunde pentru obligaţiile
sale faţă de terţi.
Grupul de interes economic se constituie prin contract, care este actul constitutiv al grupului,
şi se înmatriculează în registrul comerţului. Pe data înmatriculării, grupul de interes economic
dobândeşte personalitate juridică.
De remarcat că, potrivit legii, înmatricularea nu prezumă calitatea de comerciant a grupului.
Aceasta înseamnă că orice grup de interes economic este supus înmatriculării în registrul
comerţului, dar calitatea de comerciant o are numai grupul care are ca obiect de activitate săvârşirea
unor fapte de comerţ.
Grupul de interes economic funcţionează graţie organelor sale : adunarea generală a
membrilor grupului şi administratorii grupului. Membrii au dreptul de a se informa asupra gestiunii
grupului, prin consultarea documentelor prevăzute în actul constitutiv. Ei au dreptul să ceară copii
legalizate de pe aceste documente. În urma consultării, membrii vor putea sesiza pe administrator,
care are obligaţia să le răspundă în 15 zile de la înregistrarea sesizării. În absenţa răspunsului,
membrii grupului în cauză se pot adresa instanţei judecătoreşti, care va putea obliga grupul la plata
unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere (daune cominatorii).
Grupul de interes economic poate suferi, în cursul existenţei sale, anumite modificări. Aceste
modificări se pot referi la mutarea sediului grupului, schimbarea obiectului principal de activitate,
fuziunea/divizarea, reducerea/prelungirea duratei grupului, dizolvarea şi lichidarea grupului etc..
Orice modificare în privinţa grupului se realizează numai prin modificarea actului constitutiv al
grupului de interes economic, în condiţiile legii.
Calitatea de membru al grupului de interes economic încetează prin: excludere, retragere,
cesiunea părţilor de interes, deces, respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii.
Grupul de interes economic îşi încetează existenţa ca persoană juridică prin dizolvare şi
lichidare. Dizolvarea şi lichidarea sunt două faze distincte care se realizează succesiv. Excepţional,
cele două faze pot fi realizate concomitent. Potrivit legii, dacă membrii grupului sunt de acord cu
privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului grupului şi când asigură stingerea pasivului sau
regularizarea lui în acord cu creditorii, ei pot hotărî, o dată cu dizolvarea, şi modul de lichidare a
grupului. Hotărârea se ia în condiţiile prevăzute de lege pentru modificarea actului constitutiv.
Grupul de interes economic, aflat în stare de insolvenţă, va fi supus procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului reglementată de Legea nr. 64/1995. Procedura se aplică grupului, atât în
cazul când are calitatea de comerciant, cât şi în cazul când are calitatea de necomerciant.
Grupurile europene de interes economic (GEIE). Grupul european de interes economic
este definit de lege ca şi grupul român de interes economic, ca o asociere dintre două sau mai multe
persoane fizice ori juridice, constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul

30
înlesnirii ori dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective.
Ceea ce caracterizează grupul european de interes economic este faptul că membrii săi pot fi
numai:
a) companii sau firme, în sensul art. 165 alin. (2) din versiunea consolidată a Tratatului de
constituire a Comunităţii Europene, precum şi alte persoane juridice, de drept public sau privat, care
au fost înfiinţate în conformitate cu legislaţia unui stat membru al Uniunii Europene şi care
îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 233 alin (2) lit. a) din legea nr. 161/2003.
b) persoane fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti sau
agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul unui stat din
Uniunea Europeană.
Grupul european de interes economic se constituie în baza unui contract de asociere,
denumit act constitutiv, şi se înregistrează în registrul special desemnat în acest scop, de statul pe
teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul.

Calitatea de comerciant
Dobândirea calităţii de comerciant. În temeiul Codului comercial, calitatea de comerciant
se dobândeşte în mod diferit, după cum este vorba de o persoană fizică sau societate comercială.
A. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică. Potrivit art. 7 C. com.,
“sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca profesiune obişnuită”… Din
textul legal rezultă că, pentru a dobândi calitatea de comerciant, persoana fizică trebuie să
îndeplinească două condiţii: să săvârşească fapte de comerţ şi să săvârşească faptele de comerţ ca o
profesiune obişnuită.
Majoritatea autorilor consideră că, alături de cele două condiţii prevăzute de art. 7 C. com.,
trebuie să se adauge o a treia condiţie, aceea ca faptele de comerţ să fie săvârşite în nume propriu.
Această condiţie este necesară pentru a delimita pe comerciant de auxiliarii folosiţi de acesta în
activitatea comercială.
Condiţiile cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant
A. În lumina celor arătate, considerăm că, pentru dobândirea calităţii de comerciant de către o
persoană fizică sunt necesare trei condiţii: săvârşirea de fapte de comerţ obiective; săvârşirea
faptelor de comerţ ca profesiune; săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu.
B. Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale. Potrivit art. 7 C. com.,
pe lângă persoanele fizice, au calitatea de comerciant şi societăţile comerciale. În prezent, trebuie să
admitem că sunt avute în vedere societăţile comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 şi

31
societăţile comerciale constituite prin reorganizarea întreprinderilor de stat, în temeiul Legii nr.
15/1990.
Trebuie observat că, spre deosebire de cazul persoanelor fizice, pentru care sunt prevăzute
condiţiile dobândirii calităţii de comerciant, în cazul societăţilor comerciale, art. 7 C. com. se
mulţumeşte cu precizarea că ele au calitatea de comerciant, fără să arate în ce condiţii dobândesc
această calitate.
Societatea comercială are o unică finalitate; ea se constituie în scopul de a desfăşura o
activitate comercială; societatea comercială este comercială numai dacă obiectul ei, prevăzut
obligatoriu în actul constitutiv, constă în săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ obiective
(art. 1 din Legea nr. 31/1990). Exercitarea activităţii comerciale este raţiunea de a fi a societăţii
comerciale.
Prin urmare, persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant prin exercitarea comerţului
cu caracter profesional, pe când societatea comercială dobândeşte această calitate ab origine,
prin însăşi constituirea ei, independent de săvârşirea vreunei fapte de comerţ.
Exemple
 Comerciantul persoană fizică trebuie să îşi aleagă din lista activităţilor
comerciale pe cele care vor constitui obiectul de activitate, le va desfăşura ca
profesiune şi în nume propriu. Se va adresa Oficiului Registrului Comerţului
pentru înregistrare. .
 Comerciantul colectiv are mai puţine obligaţii- trebuie să îşi aleagă din lista
activităţilor comerciale pe cele care vor constitui obiectul de activitate şi se va
adresa Oficiului Registrului Comerţului pentru înregistrare.

Efectuaţi o cercetare la Oficiului Registrului Comerţului în vederea studierii


documentaţiei legale, a disponibilităţii funcţionarilor şi a identificării
eventualelor dificultăţi.

Dovada calităţii de comerciant


Potrivit legii, sarcina probei revine părţii care formulează anumite pretenţii. O atare probă se
poate face cu orice mijloace de probă admise de legea comercială (art. 46 C. com.).
A. În cazul persoanei fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea
faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că această calitate se poate
proba numai prin prezentarea unor dovezi din care să rezulte că persoana în cauză a săvârşit
efectiv una sau mai multe fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C. com. ca profesiune obişnuită
şi în nume propriu.

32
B. În cazul societăţii comerciale calitatea de comerciant se dobândeşte prin însăşi constituirea
societăţii.
Încetarea calităţii de comerciant. În cazul persoanei fizice, de vreme ce calitatea de
comerciant se dobândeşte prin săvârşirea unor fapte de comerţ obiective cu caracter profesional,
înseamnă că persoana în cauză încetează să mai aibă calitatea de comerciant în momentul în care nu
mai săvârşeşte fapte de comerţ ca profesiune. Pentru a avea efectul încetării calităţii de comerciant,
trebuie ca încetarea săvârşirii faptelor de comerţ să fie efectivă şi din ea să rezulte intenţia de a
renunţa la calitatea de comerciant. În cazul societăţilor comerciale, întrucât dobândirea calităţii de
comerciant este legată de însăşi constituirea societăţii comerciale ca persoană juridică, înseamnă că
această calitate se pierde în momentul când societatea încetează să mai existe ca persoană juridică.
Societatea comercială îşi încetează existenţa prin dizolvare şi lichidare.

Observaţie
În cazul persoanei fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin
săvârşirea faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional.
Se observă că societatea comercială dobândeşte calitatea de comerciant prin
însăşi constituirea ei, independent de săvârşirea vreunei fapte de comerţ.

Verificaţi accesul electronic la datele Oficiului Registrului Comerţului. Ce aţi


constatat?

Să ne reamintim...
Comerciantul este orice persoană – fizică sau juridică – care desfăşoară
activitate comercială, adică săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional.
Comerciantul îşi desfăşoară existenţa între două momente- dobândirea acestei
calităţi şi încetarea acesteia.

M1.U3.4 Condiţiile de exercitare a activităţii comerciale

a. Principiul libertăţii comerţului. Constituţia stabileşte că economia României este o


economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. Deci economia ţării se bazează pe
proprietatea privată şi se dezvoltă prin acţiunea legii cererii şi a ofertei. În aceste condiţii de
organizare a economiei, statul este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei
loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

33
b. Capacitatea persoanei fizice cerută pentru a fi comerciant. Codul comercial nu
cuprinde dispoziţii speciale privind capacitatea de a face acte de comerţ izolate. În privinţa
capacităţii cerute pentru a fi comerciant, Codul comercial cuprinde unele dispoziţii speciale. În
temeiul dispoziţiilor Codului comercial şi ale Decretului nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi
juridice, o persoană fizică are capacitatea de a fi comerciant dacă are capacitate deplină de
exerciţiu. Având în vedere aceleaşi dispoziţii ale Codului comercial şi ale Decretului nr. 31/1954,
nu au capacitatea de a fi comerciant: minorul şi persoana pusă sub interdicţie.
În concepţia Codului comercial, incapacitatea minorului priveşte începerea unui comerţ.
Minorul nu are capacitate de a începe un comerţ. Legea permite însă continuarea comerţului în
numele minorului.
O problemă se pune în legătură cu capacitatea femeii minore căsătorite. Cu toate că, prin
căsătorie, femeia minoră dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu, ea nu poate avea capacitatea
de a fi comerciant, până la împlinirea vârstei de 18 ani.
c. Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale
Incompatibilităţile. Activitatea comercială are, prin definiţie, un caracter speculativ, în
sensul că ea urmăreşte obţinerea unui profit. Acest caracter face ca activitatea comercială să nu
poată fi exercitată de persoanele care au anumite funcţii sau profesii legate de interesele generale
ale societăţii. Existând o incompatibilitate de interese, legea interzice persoanelor care au asemenea
funcţii sau profesii să exercite comerţul cu caracter profesional.
Decăderile. Desfăşurarea activităţii comerciale impune respectarea de către comercianţi a
dispoziţiilor legale care privesc ordinea publică şi bunele moravuri. În cazurile încălcării acestor
dispoziţii legale, comercianţii trebuie să suporte rigorile legii. Asigurarea legalităţii şi moralităţii
activităţii comerciale, precum şi protejarea demnităţii profesiunii comerciale, impun ca, în cazul
săvârşirii unor fapte grave, comercianţii să fie decăzuţi din dreptul de a exercita o profesiune
comercială.
Interdicţiile. În anumite cazuri, exercitarea activităţii comerciale este supusă unor interdicţii.
Prin H.G. nr.1323/1990 au fost stabilite, în temeiul art. 218 din Legea nr. 31/1990, activităţile care
nu pot face obiectul unei societăţi comerciale.
Autorizaţiile. Desfăşurarea de către persoanele fizice, în mod independent ori în cadrul unei
asociaţii familiale, a unor activităţi economice este condiţionată de existenţa unei autorizaţii
administrative. Potrivit art. 4 din legea nr. 300/2004, persoana fizică, în mod individual şi asociaţia
familială pot desfăşura activităţi economice numai în temeiul autorizaţiei administrative şi
certificatului de înregistrare eliberate în condiţiile acestei legi. În privinţa societăţilor comerciale,
H.G. nr.1323/1990 stabileşte anumite activităţi care pot face obiectul activităţii unei societăţi
comerciale numai cu avizul organelor competente.

34
d. Protecţia consumatorilor. Această cerinţă şi-a găsit expresia în ordonanţa Guvernului nr.
21/1992 privind protecţia consumatorilor. Reglementarea cuprinde elementele esenţiale ale
protecţiei, prin precizarea drepturilor consumatorilor şi obligaţiilor acelora care oferă produsele şi
serviciile (agenţii economici), precum şi a atribuţiilor care revin organelor care asigură protecţia
consumatorilor. Prin Legea nr.296/2004 a fost adoptat Codul consumului care reglementează
raporturile juridice create între agenţii economici şi consumatori, cu privire la achiziţionarea de
produse şi servicii, inclusiv a serviciilor financiare.
e. Rolul Camerelor de comerţ şi industrie în desfăşurarea activităţii comerciale.
Camerele de comerţ şi industrie sunt organizaţii profesionale ale comercianţilor. Camerele de
comerţ şi industrie sprijină interesele membrilor lor în raporturile cu autorităţile române şi cu
organisme din străinătate.
f. Sancţionarea operaţiunilor comerciale ilicite. Încălcarea dispoziţiilor legale privind
desfăşurarea activităţii comerciale atrage după sine răspunderea persoanei în culpă. Regimul juridic
al acestei răspunderi este reglementat prin Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva
unor activităţi comerciale ilicite. Potrivit acestei legi, răspunderea pentru săvârşirea unor activităţi
comerciale ilicite este, în funcţie de gravitatea abaterii, o răspundere contravenţională sau penală.
Exemple
Minorul care moşteneşte o activitate de comerţ nu poate să o continue, dar dacă
aceasta reprezintă sursa sa de venit, tutorele o poate continua în numele acestuia,
prin hotărâre judecătorească.
O persoană condamnată pentru fals va putea fi decăzută din dreptul de a face
comerţ.

Auxiliarii comercianţilor
În realizarea activităţii lor, comercianţii cooperează cu anumite persoane care, fie le reprezintă
interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni comerciale.
Astfel, există anumite persoane prin intermediul cărora comercianţii încheie actele juridice
comerciale. Aceste persoane se află în raporturi de muncă cu comercianţii şi sunt retribuite de către
aceştia. Întrucât ele depind de comercianţi, doctrina le denumeşte auxiliari dependenţi. Potrivit
Codului comercial, din această categorie fac parte: prepuşii, comişii pentru negoţ şi comişii călători
pentru negoţ.
Apoi, există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane au
calitatea de comerciant şi, deci, sunt independente faţă de comercianţi cu care cooperează. De
aceea, ele sunt denumite auxiliari autonomi. Intră în această categorie: mijlocitorii şi agenţii
comerciali.

35
Activitatea desfăşurată de auxiliarii comercianţilor implică anumite raporturi de reprezentare
între comercianţi şi auxiliarii lor.
Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant
încheie acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama altei persoane numită reprezentat, cu consecinţa
că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului.

M1.U3.5 Obligaţiile profesionale ale comercianţilor


Exercitarea unei activităţi comerciale impune existenţa unor condiţii care să asigure cadrul
juridic corespunzător. În acest scop, legea instituie anumite obligaţii în sarcina acelora care
desfăşoară activitatea comercială ca profesiune, adică a comercianţilor. Este vorba de publicitatea
în registrul comerţului, organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale şi de respectarea
concurenţei loiale.
a. Publicitatea prin registrul comerţului. Publicitatea prin registrul comerţului este
reglementată prin Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului. Prin înregistrarea şi înscrierea în
registrul comerţului a menţiunilor prevăzute de lege se asigură opozabilitatea acestora faţă de terţi.
Sub acest aspect, registrul comerţului reprezintă instrumentul publicităţii legale a activităţii
comerciale.
Potrivit art. 2 şi 9 din legea nr.26/1990, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr.
129/2002, registrul comerţului se ine de oficiul registrului comerţului organizat la nivel central, în
fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Potrivit art. 4 din Legea nr.26/1990, registrul comerţului
este public.
Potrivit actualei reglementări legale, obligaţia privind înregistrările în registrul comerţului
revine comercianţilor, precum şi persoanelor fizice sau juridice prevăzute în mod expres de lege. În
sensul Legii nr.26/1990, comercianţii sunt persoanele fizice şi asociaţiile familiale care efectuează
în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, companiile naţionale şi societăţile naţionale,
regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste.
Potrivit legii, prin înregistrare în registrul comerţului se înţelege înmatricularea persoanelor
fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice prevăzute de lege, precum şi înregistrarea altor
operaţiuni, care se menţionează în registrul comerţului. Înmatricularea în registrul comerţului
reprezintă o operaţiune de luare în evidenţă a comerciantului sau a persoanei obligate să se
înregistreze în registrul comerţului. Înscrierea de menţiuni în registrul comerţului reprezintă o
operaţiune de ţinere la zi a evidenţei, anumite modificări în statutul juridic al persoanei
înmatriculate în registrul comerţului.
În sistemul Legii nr.26/1990, înmatricularea şi menţiunile în registrul comerţului au un rol de
publicitate, cu efecte opozabile terţilor. Prin efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului se

36
asigură opozabilitatea actelor înregistrate faţă de terţi, cu excepţia cazurilor în care legea prevede
condiţia cumulativă a publicării acestora în Monitorul Oficial.
Nerespectarea de către comerciant a obligaţiilor legale privind înmatricularea şi înscrierea
menţiunilor în registrul comerţului atrage după sine sancţiunile prevăzute de legea nr.26/1990.
Aceste sancţiuni sunt amenzile judiciare, amenzile contravenţionale şi sancţiunile penale.
b. Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale. Potrivit legii, fiecare
comerciant este obligat să ţină anumite registre de contabilitate, în care să consemneze operaţiunile
cu caracter patrimonial efectuate în cursul exercitării comerţului şi să facă recapitularea lor
periodică prin întocmirea inventarului şi a situaţiei financiare anuale.
Obligaţiile care le revin comercianţilor privind evidenţa activităţii comerciale sunt stabilite în
Codul comercial, Cartea I, Titlul IV, intitulat “Despre registrele comercianţilor”. Sunt prevăzute
registrele obligatorii, înregistrările pe care trebuie să le cuprindă, precum şi anumite reguli privind
ţinerea şi păstrarea registrelor. Această reglementare nu mai este îndestulătoare, motiv pentru care
s-a adoptat o nouă reglementare prin Legea contabilităţii nr. 82/1991. Articolul 20 din legea
nr.82/1991 prevede că principalele registre ce se folosesc în contabilitate sunt: registrul-jurnal,
registrul-inventar şi registrul cartea mare.
Nerespectarea de către comerciant a obligaţiilor care îi revin cu privire la organizarea şi
conducerea contabilităţii se sancţionează, în funcţie de gravitatea faptei, cu amenzi contravenţionale
ori sancţiuni penale, în condiţiile Legii nr.82/1991.
c. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite. În economia de piaţă, formă
modernă de organizare a activităţii economice, agenţii economici acţionează în mod liber, pe baza
proprietăţii private şi în concordanţă cu legea cererii şi ofertei. Între agenţii economici care produc
aceleaşi mărfuri ori servicii există o luptă permanentă pentru atragerea clientelei pentru mărfurile şi
serviciile oferite pe piaţă. Deci, o componentă intrinsecă a economiei de piaţă o constituie libera
competiţie, concurenţa dintre agenţii economici. Prin legi speciale sunt stabilite limitele în care
trebuie să se manifeste libera concurenţă, precum şi consecinţele pe care le au încălcările acestor
limite legale. Ansamblul normelor legale urmăresc protecţia împotriva practicilor anticoncurenţiale
şi concurenţei neloiale.

Să ne reamintim...
Principalele obligaţii ale comerciantului sunt:
b. Publicitatea prin registrul comerţului.
c. Organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale
d. Exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite.

37
Exemple
 Obţinerea certificatului de înregistrare de la Registrul Comerţului este dovada
îndeplinirii primei obligaţii comerciale.
 Legea contabilităţii nr.82/1991 reprezintă temeiul legal pentru îndeplinirea celei
de-a doua obligaţii comerciale.
 Legislaţia concurenţei obligă comercianţii la exercitarea cu bună credinţă a
activităţii de comerţ, fără să încalce obligaţiile de concurenţă.

Să ne reamintim...
Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale sunt incapacităţile,
incompatibilităţile, decăderile şi interdicţiile.

Analizaţi situaţia unei persoane care a dobândit o boală psihică. Cum influenţează
aceasta activitatea sa comercială.? Care noţiune juridică trebuie invocată ?

M1.U3.6. Rezumat
 Comercianţii desfăşoară activităţi comerciale cu caracter profesional.
 Comercianţii sunt individuali sau colectivi
 Comercianţii au următoarele obligaţii legale: publicitatea comercială,
contabilitatea şi concurenţa loială.
 Comercianţii au anumite restricţii legale: incapacităţile, incompatibilităţile,
decăderile şi interdicţiile.

JURISPRUDENŢĂ.CONCURENŢĂ NELOIALĂ

În sensul Legii nr.11/1991 constituie concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor
cinstite în activitatea comercială sau industrială.
Neexercitarea activităţii comerciale cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite atrage
răspunderea civilă, contravenţională sau penală.
Legea nu arată în mod direct ce se înţelege prin uzanţe cinstite, dar în mod indirect precizează
actele şi faptele considerate manifestări ale concurenţei neloiale prin enumerarea din art.4 şi 5 din
lege.

38
Comerciantul care săvârşeşte un act de concurenţă neloială în condiţiile legii va fi obligat să
înceteze sau să înlăture actul şi, supă caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite.
Art.9 dă dreptul celui prejudiciat, atunci când i s-au cauzat daune patrimoniale sau morale, să
se adreseze instanţei competente cu o acţiune în răspundere civilă corespunzătoare fără să
condiţioneze sesizarea instanţei civile cu o acţiune în constatare prealabilă a acestor fapte de către
persoanele prevăzute în alin.penultim al art.4 din lege.
Aşadar, persoana care se consideră vătămată are alegerea declanşării procedurii de urmat,
aşa încât, în lipsa unei prevederi legale privind constatarea prealabilă a faptei, ca fiind
contravenţională sau penală, cum s-a reţinut prin decizie, s-a respins greşit acţiunea ca prematură.
Instanţa civilă competentă sesizată cu o astfel de acţiune în soluţionarea cauzei, în raport de
temeiul legal invocat, prin probele administrate stabileşte, pe de o parte, dacă faptele invocate sunt
concurenţiale în afara uzanţelor cinstite, dacă dispoziţiile legale invocate sunt aplicabile persoanei
chemată în judecată, iar pe de altă parte, dacă au fost c auzate daune morale (CSJ 2000)

M1.U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Săvârşirea unor fapte grave de către un comerciant determină:

a) decăderea c) incompatibilitatea

b) incompatibilitatea d) incapacitatea

2. Comerciantul este definit ca fiind:


a) persoana fizică ce săvârşeşte c) o societate
fapte de comerţ cu caracter
profesional

b) ambele categorii de mai sus d) persoana juridică ce


desfăşoară activitate
comercială,

39
3. Principalele obligaţii ale comerciantului sunt:
a) Organizarea şi ţinerea c) Exercitarea
contabilităţii activităţii comerciale comerţului în
limitele concurenţei
licite

b)Publicitatea prin registrul


comerţului

4. Incompatibilitatea comercială presupune:

a) faptul că persoana respectivă nu este c)


capabilă de a încheia acte juridice
comerciale

b) faptul că persoanei respective i se d)


interzice a desfăşura categorii de
activităţi, care datorită importanţei lor,
sunt sustrase liberei iniţiative

5. Categoriile de persoane lipsite de capacitatea de a deveni comerciant sunt:

a) incompatibilii c) cel care a săvârşit o faptă


gravă şi cel care a decăzut din
dreptul de a mai face comerţ

b) minorul şi persoana pusă d) cei condamnaţi penal


sub interdicţie

40
6. Comunicarea, răspândirea de informaţii mincinoase referitoare la un comerciant poartă numele
de:
a) confuzie c) dezorganizare

b) denigrare d) acapararea clientelei prin oferirea


de avantaje

7. Concurenţa neloială presupune:

a) folosirea unor mijloace frauduloase de atragere c) impunerea unor preţuri


a clientelei ridicate la unele produse

b) includerea într-un contract a unei clauze de d) reaua credinţă


exclusivitate

8. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului se subordonează:


a) Ministerului Justiţiei c) Guvernului României

b) Camerei de Comerţ şi d) Parlamentului României


Industrie a României

RĂSPUNSURI: 1.a; 2.b; 3.a,b,c; 4.-; 5.b; 6.b; 7.a; 8. c.

41
Unitatea de învăţare M1.U4. Fondul de comerţ

Cuprins
M1.U4.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 42
M1.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 42
M1.U4.3. Definirea şi rolul fondului de comerţ ................................ ........................... 42
M1.U4.4. Elementele fondului de comerţ ................................ ................................ ..... 43
M1.U4.5. Apărarea fondului de comerţ ................................ ................................ ........ 44
M1.U4.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 45
M1.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor ................................ ................................ ... 45

M1.U4.1. Introducere
Comerciantul nu îşi poate desfăşura activitatea fără anumite materiale,
materii prime, fonduri, bunuri etc. Aceste mijloace materiale alcătuiesc
fondul de comerţ, categorie juridică cu regim juridic special.

M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare


Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal înţelegerea faptul că
banii produc bani, iar afacerile nu se pot deru la în lipsa unor elemente materiale.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 explice elementele care indică componenţa unui fond de comerţ pentru a putea
începe o afacere;
 distingă noţiunea de fond de comerţ, ca element distinct al patrimoniului
social;
 identifice modalităţile legale de apărare a fondului de comerţ.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M1.U4.3. Definirea şi rolul fondului de comerţ


Noţiune şi elemente componente
Comerciantul nu îşi poate desfăşura activitatea fără să dispună de anumite materii prime,
materiale, produse, mărfuri, invenţii etc. Toate aceste elemente alcătuiesc un fond de comerţ pe care
comerciantul îl dedică comerţului său.

42
Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi
incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul
atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.
Codul comercial român nu defineşte fondul de comerţ. Referiri despre acesta par în diferite
acte normative: Legea nr. 26/1990, Legea nr. 99/1999, Legea nr.289/2001.
Legea nr.26/1990 prevede că „în registrul comerţului se vor înregistra menţiuni privind
donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită supra fondului de comerţ,….”.
Elementele fondului de comerţ se referă la noţiunea de bunuri. Noţiunea de bunuri aparţine
dreptului civil, dar implicaţiile comerciale sunt majore.
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ cuprinde două
categorii de bunuri: incorporale şi corporale.
Exemple

Pentru începerea activităţii comerciantul are nevoie de un nume sau o denumire


sub care să îşi desfăşoare comerţul său. Acesta este un prim element pe care
comerciantul îl rezervă la Registrul comerţului, astfel încât să prezinte un element
de noutate. Numele comerciantului persoană fizică sau denumirea comerciantului
societate comercială fac poarte din fondul de comerţ; ele se numesc firmă.

Daţi exemple de nume sau denumiri ale comercianţilor din registrul comerţului.
Ce sugerează aceste firme? Care credeţi că este explicaţia utilizării greşite a
termenului de firmă?

M1.U4.4.Elementele fondului de comerţ


Elementele fondului de comerţ sunt elemente incorporale şi elemente corporale.
A. Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, clientela şi vadul
comercial, drepturile de proprietate industrială, dreptul de autor şi regimul c reanţelor şi datoriilor.
1.Firma- numele sau denumirea sub care un comerciant este înregistrat în registrul comerţului
(obligatorie).
2. Emblema- semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi fel
(facultativă).
3. Clientela- totalitatea persoanelor care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant.
4. Drepturile de proprietate industrială

43
5. Drepturile de autor
Vadul comercial este aptitudinea fondului de comerţ de a atrage publicul.
B. Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt: bunurile imobile şi bunurile mobile.
Exemple de firme
Nume: I.F.Popescu I., Ionescu B, PFA.
Denumiri: Mobexpert S.A., C.H.Beck S.R.L., Wolksbank S.A..
Exemple de bunuri corporale imobile: clădiri, instalaţii, utilaje et c.
Exemple de bunuri corporale mobile: materii prime, materiale, produse, mărfuri
etc.

Observaţie
Oficiul registrului comerţului poate refuza înscrierea unei firme care nu are
caracter de noutate, dar nu şi în cazul când firma nu are conţinutul prevăzut de
lege. De aceea, în practică se întâlnesc firme cu conţinut extravagant sau cu
denumiri exclusiv în limba engleză.
 Spre deosebire de firmă, care este obligatorie, emblema are un caracter
facultativ.

Analizaţi fondul de comerţ al unui comerciant cunoscut. Utilizaţi noţiunea de


element corporal şi pe cea de element incorporal.

M1.U4.5. Apărarea fondului de comerţ

Fondul de comerţ oferă titularului un drept exclusiv de exploatare. Atingerile aduse fondului de
comerţ sau elementelor componente pot fi considerate fapte de concurenţă neloială. Titularul poate
obţine încetarea sau înlăturarea actelor păgubitoare, precum şi despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate.

Actele juridice privind fondul de comerţ


Fondul de comerţ:
a. poate fi vândut
b. poate fi transmis şi adus ca aport la o societate comercială
c. poate fi închiriat (contract de locaţiune)
d. poate constitui garanţie reală mobiliară (gaj).

44
Să ne reamintim...
Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi
imobile, corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării
unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de
profit.
El poate fi apărat prin mijloace legale şi asupra sa se pot încheia diferite acte
juridice: vânzare-cumpărare, aport la capitalul social, locaţiune, garanţie reală
mobiliară.

M1.U4.6. Rezumat

Comerciantul nu îşi poate desfăşura activitatea fără să dispună de anumite


materii prime, materiale, produse, mărfuri, invenţii etc. Toate aceste elemente
alcătuiesc un fond de comerţ pe care comerciantul îl dedică comerţului său.
Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi
imobile, corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării
unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de
profit.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema,
clientela şi vadul comercial, drepturile de proprietate industrială, dreptul de autor şi
regimul creanţelor şi datoriilor.
B. Elementele corporale sunt bunurile imobile şi bunurile mobile.
Fondul de comerţ poate fi apărat prin mijloace legale şi asupra sa se pot încheia
diferite acte juridice: vânzare-cumpărare, aport la capitalul social, locaţiune, garanţie
reală mobiliară.

M1.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1.Firma reprezintă:
a. un comerciant colectiv
b. o societate comercială
c. numele sau denumirea sub care comerciantul îşi desfăşoară activitatea

2.Când un comerciant are aptitudinea de a-şi atrage clienţii spunem că:

45
a. are clientelă
b. deţine o firmă
c. are vad comercial

3. Capacitatea unui fond de comerţ de a atrage clientela reprezintă:


a. un drept nepatrimonial al comerciantului,
b. clientela,
c. nu are legătură cu comerciantul,
d. vadul comercial.

4.Un element facultativ de individualizare a comerciantului este:


a.firma,
b.emblema,
c.vadul comercial.

5.Fondul de comerţ cuprinde:


a. sediul,
b.mărfurile,
c.brevetele de invenţie,
d.bunurile mobile şi imobile.

6.Ansamblul de bunuri mobile, imobile, corporale, incorporale, pe care comerciantul le


afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi a realizării
de profit, poartă numele de:
a.fond de comerţ,
b.patrimoniu,
c.întreprindere.

7.Sunt elemente incorporale ale fondului de comerţ:


a.firma,
b.emblema,
c.clientela,
d.vadul comercial.

8.Semnul prin care un comerciant se deosebeşte de alt comerciant poartă denumirea de:
a.firmă,
b.clientelă,
c.vad comercial.

9.Gajul este:

46
a.garanţia reală mobiliară,
b.garanţia reală imobiliară.

10.Ansamblul bunurilor incorporale pe care comerciantul le utilizează pentru atragerea clientelei


este reprezentat de:
a.firmă,
b.fondul de comerţ,
c.vadul comercial.

11.Precizaţi care sunt elementele incorporale ale fondului de comerţ:


a.mărfurile şi produsele,
b.clădirile,
c.clientela şi vadul comercial.

12.Care din afirmaţiile de mai jos este corectă:


a.firma comercială este un element de individualizare a comerciantului,
b.firma nu este obligatorie şi nu prezintă caracter de noutate,
c.firma este un semn prin care comerciantul se deosebeşte de altul de acelaşi gen.

RĂSPUNSURI:1c; 2.c; 3.d; 4.b; 5.d; 6.a; 5.; 6.a; 7.a,b,c,d; 8. -; 9.a; 10.c; 11.c; 12.a.
Temă de control
 Identificaţi ramurile de drept din sistemul de drept românesc
 Identificaţi principalele izvoare de drept ale ramurilor de drept.
 Analizaţi următoarea speţă. O persoană fizică cumpără un frigider.
- Ce elemente de natură financiar-contabilă indică natura operaţiunii
comerciale ?
- Este o operaţiune civilă sau una comercială?
- Pe ce s-ar baza un eventual litigiu?
- Care ar fi natura litigiului ?
Temă de control
B. Realizaţi o analiză a obiectului de activitate al unei societăţi comerciale
prin prisma faptelor de comerţ.
- Identificaţi care au caracter sunt comercial şi care au caracter civil.
C. Realizaţi o analiză a actelor juridice pe care le încheiaţi ca persoană fizică
pe parcursul unei zile.
- Clasificaţi-le în acte juridice civile şi în acte juridice comerciale.

47
Modulul 2. Noţiuni de bază despre societăţile comerciale. Drept
societar. Procedura insolvenţei

Cuprins
Introducere în dreptul societar ……………………………………………………………….48
Obiectivele modului…………………………………………………………………………..49
U1. Noţiunea, elementele specifice şi clasificarea societăţilor comerciale…………………..49
U2.Constituirea societăţii comerciale………………………………………………………...58
U3. Funcţionarea societăţii comerciale………………………………………………………65
U4. Încetarea societăţii comerciale. Modificarea, dizolvarea şi lichidarea…………………..83
U5. Procedura insolvenţei……………………………………………………..…………..…92
U6.Societatea comercială bancară (banca)……………………………………....………….105

Introducere
Subcomponentă a dreptului comercial, dreptul societar studiază noţiunea de
societate comercială (comerciant colectiv), cu toate formele juridice prevăzute
de lege: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe
acţiuni, societate în comandită pe acţiuni, societate cu răspundere limitat ă. .
Societăţile comerciale au fost şi sunt cel mai adecvat instrument juridic de
drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri
sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale
întreprinzătorilor.
Regimul juridic al societăţilor comerciale a fost reglementat de Codul
comercial român, dar în prezent actuala reglementare cu caracter general
este Legea nr. 31/1990.
Pentru anumite domenii de activitate au fost adoptate reglementări speciale:
in materie bancară, de asigurări etc.
Societatea comercială este, în acelaşi timp, un contract şi o persoană juridică.
În ceea ce priveşte istoricul apariţiei, germenii instituţiei juridice au apărut în
Antichitate. Perioada modernă a determinat o dezvoltare fără precedent a
societăţii comerciale, industria şi comerţul atingând şi prin aceste forme,
niveluri de creştere nebănuite. Formele de asociere s-au diversificat, cea mai
recentă fiind societatea cu răspundere limitată, reglementată în Germania şi
preluată apoi de Franţa şi celelalte ţări.

48
O situaţie aparte o are comerciantul aflat în dificultate căruia i se poate aplica
procedura insolvenţei.

Obiectivele modulului
Ca urmare a parcurgerii acestui modul, studenţii vor fi capabili de:
1. Evidenţierea rolului comerciantului colectiv în comerţ
2. Evidenţierea caracteristicilor contractului de societate comercială
3. Analiza criteriilor de clasificare a societăţilor comerciale în
societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri
4. Parcurgerea etapelor legale privind formalităţile de constituire a
societăţilor comerciale
5. Recunoaşterea cauzele care determină dizolvarea şi lichidarea unei
societăţi comerciale
6. Dobândirea cunoştinţe privind regulile în baza cărora se
declanşează procedura falimentului
7. Aprecierea eficienţei actelor normative care reglementează
procedura dizolvării şi lichidării judiciare

Unitatea de învăţare M2.U1 Noţiunea, elementele specifice şi


clasificarea societăţilor comerciale

Cuprins
M2.U1.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 49
M2.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare................................ ................................ ..... 50
M2.U1.3. Natura juridică şi definirea societăţii comerciale ................................ ........ 50
M2.U1.4. Elementele specifice ale contractului de societate comercială .................... 52
M2.U1.5.Formele juridice şi clasificarea societăţilor comerciale ................................ 54
M2.U1.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 56
M2.U1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ ............................ 57
M1.U1.1. Introducere
Lipsa unei definiţii în Legea nr.31/1990 a dus la dispoziţiile Codului civil, la
care s-a apelat pentru definirea noţiunii de societate comercială. Codul civil
reglementează contractul de societate, societate care poate fi civilă sau
comercială.

49
Unele elemente definesc numai societatea comercială, care iese astfel de sub
incidenţa reglementărilor cu caracter civil şi, prin definiţia dată de doctrină,
se cantonează în sfera dreptului comercial.

M2.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare


 Distingerea între societatea civilă şi societatea comercială
 Evidenţierea rolului deţinut de societatea comercială în comerţ
 Verificarea elementelor ilegale ale unui contract de societate
 Recunoaşterea diferitelor forme de societate comercială

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M2.U1.3. Natura juridică şi definirea societăţii comerciale

Legea societăţilor comerciale nu cuprinde o definiţie a societăţii comerciale. Într-o


asemenea situaţie trebuie să apelăm la dispoziţiile Codului civil, care reglementează contractul de
societate civilă. Aceste dispoziţii legale, întregite cu unele elemente cuprinse în Legea nr. 31/1990,
permit definirea societăţii comerciale.

Din dispoziţiiile art. 1491 rezultă că societatea este un contract în temeiul căruia două sau
mai multe persoane (asociaţi) se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura
împreună o anumită activitate, în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta.
Există asemănări dar şi deosebiri între societatea civilă şi societatea comercială. Deosebirile
privesc obiectul sau natura operaţiunilor, condiţiile în care acestea se constituie şi funcţionea ză, iar
o altă deosebire constă în aceea că societatea comercială este învestită cu personalitate juridică.
Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui
contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în
comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
profitului rezultat.
Natura juridică a societăţii comerciale. Referitor la natura juridică a societăţii comerciale,
în doctrină au fost exprimate concepţii diferite. După ce multă vreme a dominat concepţia
contractuală, au fost susţinute concepţii noi, cum sunt teoria actului colectiv şi teoria instituţiei.
Chiar dacă nu se reduce la a fi numai un contract, deoarece este şi o persoană juridică, societatea

50
comercială are o origine contractuală care îşi pune amprenta nu numai asupra constituirii, ci şi
asupra organizării şi funcţionării ei.
În concluzie, doctrina actuală din România este adepta naturii contractuale a societăţii
comerciale.

Exemple
Societatea civilă, ca şi cea comercială reprezintă grupări de persoane şi bunuri.
Ambele iau naştere prin contract şi au scop lucrativ, urmărind obţinerea de
beneficii- de exemplu, societăţile civile de avocatură. Nu se confundă cu
asociaţiile care au un scop moral, ideal, nu urmăresc obţinerea de profit.
Societatea civilă nu desfăşoară activităţi de natură comercială şi nu are
personalitate juridică. Nu îi revin obligaţiile profesionale pe care le are societate
comercială. Nu este supusă procedurii insolvenţei.

Cum identificaţi o societate civilă? Dar o societate comercială? Care este sursa
legală?

Observaţie
 În prezent se manifestă preocupări pentru redefinirea societăţii comerciale.
Este vorba de încadrarea societăţii comerciale în categoria întreprinderii.
 Noţiunea de întreprindere nu este însă suficientă pentru încadrarea activităţii
comerciale în această categorie. Doctrina româneasca rămâne adepta teoriei
contractuale, care îşi pune amprenta nu numai asupra constituirii, ci şi asupra
organizării şi funcţionării ei.

Identificaţi izvoarele dreptului societar- actele normative, începând cu legea,


hotarârea şi ordonaţa de guvern, alte acte cu caracter normativ.

Să ne reamintim...
Societatea comercială este definită ca o grupare de persoane constituită pe
baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care
asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte
de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii profitului rezultat.

51
Doctrina actuală din România este adepta naturii contractuale a societăţii
comerciale.
Noţiunea de întreprindere nu este însă suficientă pentru încadrarea activităţii
comerciale în această categorie. Doctrina româneasca rămâne adepta teoriei
contractuale, care îşi pune amprenta nu numai asupra constituirii, ci şi asupra
organizării şi funcţionării ei.

M2.U1.4. Elementele specifice ale contractului de societate comercială

Trei sunt elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale:
aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială, precum şi împărţirea
profitului.
A. Aporturile asociaţilor
Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a
aduce în societate un anumit bun, o valoare patrimonială. Aportul poate avea ca obiect orice bun cu
valoare economică al asociatului, care prezintă interes pentru activitatea societăţii.
Aportul poate fi în:
a. numerar
b. natură
c. industrie
Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să contribuie la formarea patrimoniului
societăţii. De aceea, în actul constitutiv trebuie să se arate fiecărui asociat. Asumarea obligaţiei de
aport este denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte prin semnarea contractului de
societate sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică. Efectuarea aportului poartă
denumirea de vărsare a capitalului (vărsământ). Asociaţii sunt obligaţi să efectueze aporturile
potrivit potrivit stipulaţiilor din contractul de societate şi cu respectarea dispoziţiilor legii.
Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea lor, ci şi totalitatea acestora.
Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează capitalul social al societăţii şi, totodată, ele constituie
elemente ale patrimoniului societăţii, în sensul că în patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri a
căror valoare să fie cel puţin în limita capitalului social. Capitalul social şi patrimoniul societăţii
sunt două concepte strâns legate între ele, dar nu trebuie confundate.
Prin capitalul social al unei societăţi comerciale se înţelege expresia valorică a totalităţii
aporturilor în numerar şi în natură ale asociaţilor care participă la constituirea societăţii. Capitalul
social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică. Capitalul social are o semnificaţie contabilă; el
nu are o existenţă reală, concretă, ci reprezintă o cifră convenită de asociaţi. Capitalul social are însă

52
şi o semnificaţie juridică; el constituie limita gajului general al creditorilor societăţii, în sensul că în
patrimoniul societăţii trebuie să existe bunuri a căror valoare să fie cel puţin în limita capitalului
social.
Noţiunea de patrimoniu al societăţii sau de patrimoniu social este distinctă de cea de capital
social. În lumina principiilor dreptului civil, patrimoniul societăţii îl constituie totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând societăţii. Patrimoniul social cuprinde activul social
şi pasivul social, care se evidenţiază în bilanţul societăţii cu respectarea dispoziţiilor legale
contabile.
B. Intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio
societatis).
Un alt element esenţial al contractului de societate îl reprezintă elementul psihologic, adică
intenţia asociaţilor de a colabora în desfăşurarea activităţii comerciale (affectio societatis). Affectio
societatis presupune intenţia de colaborare voluntară a asociaţilor, de a lucra în comun, suportând
toate riscurile activităţii comerciale.
C. Împărţirea profitului.
Scopul societăţii este de a realiza profit din activitatea comercială desfăşurată şi de a-l împărţi
între asociaţi. Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă denumirea de
dividend. În general, prin profit se înţelege un câştig evaluabil în bani rezultat din orice activitate
economică.
Realizarea ori nerealizarea de profit poate fi stabilită numai la sfârşitul exerciţiului financiar,
prin întocmirea situaţiei financiare anuale. Pentru a putea fi repartizate, profitul trebuie să fie real.
Aceasta înseamnă că trebuie să se fi înregistrat un excedent, adică o sumă care să fie mai mare decât
capitalul social, deoarece nu pot fi distribuite dividendele din capitalul social. Totodată, profitul
trebuie să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea capitalului social, când activul
patrimoniului s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar.
În privinţa împărţirii profitului între asociaţi, legea consacră libertatea asociaţilor de a decide.
Potrivit Legii nr. 31/1990, în actul constitutiv trebuie să se prevadă “partea fiecărui asociat la profit
şi la pierderi” sau “modul de distribuire a profitului şi de suportare a pierderilor”.
În cazul în care din situaţia financiară anuală, întocmită în condiţiile legii, rezultă că
societatea a realizat profit, acesta va fi repartizat de către adunarea asociaţilor pe destinaţiile legale:
reîntregirea capitalului social, formarea fondului de rezervă, reinvestire prin majorarea capitalului
social, distribuire de dividende către asociaţi etc.
Adunarea asociaţilor, care se întruneşte în cel mult 4 luni de la încheierea exerciţiului
financiar, discută şi aprobă situaţia financiară anuală şi fixează dividendul, precum şi termenul
pentru plata dividendelor. Potrivit legii, dividendele se plătesc în termenul stabilit prin legile

53
speciale, dar nu mai târziu de 8 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente
exerciţiului financiar încheiat.

Exemple
Aport în industrie (în muncă) poate fi considerat know-how-ul. În societăţile cu
participare străină aportul poate consta în servicii, cunoştinţe, şi management din
partea investitorului străin.
Aportul în natură poate avea ca obiect şi creanţe, brevete de invenţii.

Să ne reamintim...
Elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale
sunt:
a.aporturile asociaţilor
b.intenţia de a exercita în comun o activitate comercială
c. împărţirea profitului.

M2.U1.5. Formele juridice şi clasificarea societăţilor comerciale


I. Formele juridice ale societăţii comerciale
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îmbracă una dintre următoarele
forme juridice:
a.societate în nume colectiv;
b.societate în comandită simplă;
c.societate pe acţiuni;
d.societate în comandită pe acţiuni;
e.societate cu răspundere limitată.
Deosebirile dintre diferitele forme ale societăţii comerciale au drept criteriu întinderea
răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii.
Societatea în nume colectiv este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.
Societatea în comandită simplă este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii
comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.
Societatea pe acţiuni este societatea al cărei capital social este împărţit în acţiuni iar obligaţiile
sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund numai în limita aportului lor.

54
Societatea în comandită pe acţiuni este societatea al cărei capital social este împărţit în
acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.
II. Clasificarea societăţilor comerciale
Societăţile comerciale pot face obiectul unor clasificări. Dintre criteriile mai des folosite
menţionăm: natura societăţii, întinderea răspunderii asociaţilor, împărţirea capitalului social,
posibilitatea emiterii unor titluri de valoare şi provenienţa capitalului social.
A. După natura lor sau după prevalenţa elementului personal ori al celui material, societăţile
comerciale se împart în două categorii: societăţi de persoane şi societăţi de capitaluri.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza cunoaşterii şi
încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor (intuitu personae). Fac parte din această
categorie: societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă. Prototipul societăţii de
persoane este societatea în nume colectiv.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus de nevoile
capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale asociaţilor. Elementul esenţial îl
reprezintă cota de capital investită de asociat (intuitu pecuniae). Intră în această categorie:
societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni. Prototipul societăţii de capitaluri este
considerat societatea pe acţiuni.
Din cele arătate a rezultat că societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una
din cele două categorii. Această formă de societate împrumută unele caractere, atât de la societăţile
de persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri.
B. După criteriul de întindere răspunderii asociaţilor, răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile
sociale este diferită în raport de forma juridică a societăţii.
În societatea în nume colectiv, asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
societăţii.
În societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată, asociaţii răspund până la concurenţa aportului lor.
În privinţa societăţii în comandită simplă sau pe acţiuni, răspunderea asociaţilor este diferită;
asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari numai în limita aportului lor.
C. După structura capitalului social şi modul de împărţire a acestuia, societăţile comerciale se
clasifică în două categorii:
a.societăţi în care capitalul social se divide în părţi de interes (societatea în nume colectiv,
societatea în comandită simplă precum şi societatea cu răspundere limitată – părţi sociale)
b.societăţi în care capitalul social se împarte în acţiuni (societatea pe acţiuni şi societatea în
comandită pe acţiuni).

55
D. În raport cu existenţa ori inexistenţa posibilităţii de a emite titluri de valoare, societăţile
comerciale pot fi clasificate în:
a. societăţi care au dreptul să emită titluri de valoare (societatea pe acţiuni şi societatea în
comandită pe acţiuni)
b.societăţi cărora li se interzic asemenea acte (societatea în nume colectiv, societatea în
comandită simplă şi societatea cu răspundere limitată).
Exemple
În societatea cu răspundere limitată părţile sociale nu se pot transmite decât în
mod excepţional, transmiterea având drept consecinţă substituirea asociatului
cedent cu o altă persoană, fapt care ar leza încrederea şi cunoaşterea reciprocă.
Societăţile de persoane se bazează pe încrederea şi calităţile personale ale
asociaţilor. Acest fapt reclamă limitarea numărului de asociaţi la 50.
Răspunderea nelimitată şi solidară este o răspundere subsidiară, asociaţii având
rolul de garanţi; ei sunt ţinuţi să execute obligaţiile sociale care nu au fost
respectate de societatea comercială.
Titlurile de valoare sunt acţiunile, care dau dreptul asociaţilor asupra unei
fracţiuni din capitalului social.
Să ne reamintim...
Societatea comercială îmbracă una dintre următoarele forme juridice:
a.societate în nume colectiv;
b.societate în comandită simplă;
c.societate pe acţiuni;
d.societate în comandită pe acţiuni;
e.societate cu răspundere limitată.
Formele juridice au caracter limitativ.
În funcţie de ce criteriu aţi constitui o societate comercială? Aveţi dreptul de a opta
între formele juridice de societate comercială?

M1.U1.6. Rezumat
Societatea comercială îmbracă una dintre următoarele forme juridice:
a.societate în nume colectiv;
b.societate în comandită simplă;
c.societate pe acţiuni;
d.societate în comandită pe acţiuni;
e.societate cu răspundere limitată.

56
Cea mai importantă clasificare, în funcţie de natura lor, se referă la societăţile
de persoane şi la societăţile de capitaluri.
Societăţile de persoane se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza
cunoaşterii şi încrederii reciproce, a calităţilor personale ale asociaţilor (intuitu
personae). Fac parte din această categorie: societatea în nume colectiv şi societatea
în comandită simplă. Prototipul societăţii de persoane este societatea în nume
colectiv.
Societăţile de capitaluri se constituie dintr-un număr mare de asociaţi, impus
de nevoile capitalului social, fără să prezinte interes calităţile personale ale
asociaţilor. Elementul esenţial îl reprezintă cota de capital investită de asociat
(intuitu pecuniae). Intră în această categorie: societatea pe acţiuni şi societatea în
comandită pe acţiuni. Prototipul societăţii de capitaluri este considerat societatea pe
acţiuni.
Societatea cu răspundere limitată nu se încadrează în nici una din cele două
categorii. Această formă de societate împrumută unele caractere, atât de la societăţile
de persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri.

M1.U1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1.Diferenţa dintre contractul de societate şi orice alt tip de contract este dată de:
A) aporturile membrilor societăţii,
B) intenţia asociaţilor de a colabora împreună,
C) obţinerea unui profit,
D) numărul părţilor care îl încheie.
2. În funcţie de răspunderea asociaţilor, societăţile comerciale se împart în:
A) societăţi comerciale care nu pot emite acţiuni,
B) societăţi comerciale care pot emite acţiuni.
3. Cotele-părţi care sunt repartizate asociaţilor sub formă de dividende reprezintă:
A) beneficiile societăţii comerciale,
B) aportul la societatea comercială.
4. Beneficiile trebuie să fie:
A) reale,
B) utile,
C) industriale.
5. Obiectul aportului poate consta în:
A) numerar,
B) bunuri mobile şi imobile,
C) bunuri corporale şi incorporale.

57
Unitatea de învăţare M2.U2. Constituirea societăţilor comercial e

Cuprins
M2.U2.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 58
M2.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 58
M2.U2.3. Actele constitutive ale societăţii comerciale…………….……………...…..59
M2.U2.4. Formalităţile necesare constituirii societăţii comerciale………..…………..60
M2.U2.5. Regimul actelor juridice încheiate în cursul constituirii
societăţii comerciale......................................................................................................62
M2.U2.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 63
M2.U2.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ ............................ 64

M2.U2.1. Introducere
Legea nr.31/1990 cuprinde regulile generale privind constituirea societăţilor
comerciale (Titlul II).
La baza constituirii societăţii comerciale se află voinţa asociaţilor, manifestată
in condiţiile legii. Asociaţii convin să pună în comun anumite bunuri, să
desfăşoare o activitate comercială şi să împartă profitul. Astfel, fundamentul
societăţii comerciale îl reprezintă actul constitutiv sau actele constitutive.
Formalităţile de constituire au ca efect principal dobândirea personalităţii
juridice a societăţii comerciale.

M2.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare


Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal cunoaşterea modului
de constituire a unei societăţi comerciale şi a formalităţilor legale, în funcţie de
forma juridică. La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 identifice elementele unui contract de societate comercială;
 să parcurgă etapele de constituire a unei societăţi comerciale;
 să recunoască voinţa fondatorilor, exprimată în contractul de societate
comercială ;
 să redacteze articole din contractul şi statutul societăţii comerciale;

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

58
M2.U2.3. Actele constitutive ale societăţii comerciale

Voinţa asociaţilor privind constituirea unei societăţi comerciale trebuie să se materializeze în


condiţiile legii. Potrivit art. 5 din legea nr. 31/1990, societatea în nume colectiv sau în comandită
simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau
cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut.
Contractul de societate. Contractul de societate este fundamentul pe baza căruia se constituie
societatea comercială. Pentru a fi încheiat valabil, contractul trebuie să îndeplinească anumite
condiţii.
În primul rând, contractul de societate trebuie să aibă elementele care îl particularizează faţă
de celelalte contracte (aporturile asociaţilor, affectio societatis şi împărţirea beneficiilor).
În al doilea rând, contractul de societate, ca orice contract, trebuie să îndeplineasă anumite
condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii (art. 948 C. civ.). La aceste condiţii de fond, se
adaugă şi condiţia formei contractului impusă de lege.
Statutul societăţii. Articolul 5 alin. (1) din legea nr. 31/1990 prevede că societatea pe acţiuni,
în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut.
Necesitatea statutului, ca al doilea act constitutiv, este impusă de specificul societăţii pe
acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată. Datorită complexităţii acestor societăţi
este necesar ca, plecând de la clauzele contractului de societate, statutul să reglementeze ceea ce le
este propriu, în special aspectele legate de organizarea şi funcţionarea societăţii (adunarea generală,
administrarea societăţii, controlul asupra gestiunii societăţii etc.). Obiectul statutului îl constituie
stabilirea regulilor de organizare, conducere şi funcţionare a societăţii.

Exemple
Două sau mai multe persoane fizice sau juridice nu pot fi obligate prin hotărâre
judecătorească să devină asociaţi, iar hotărârea nu se poate substitui contractului de
societate.
Persoanele care încheie contractul de societate se numesc fondatori.
O societate comercială poate fi constituită de persoane fizice, de persoane juridice
şi de persoane fizice împreună cu persoane juridice. Aceste persoane fizice sau
juridice pot fi necomercianţi sau comercianţi; pot fi române sau străine.

59
Să ne reamintim...
Pentru constituirea unei societăţi comerciale :
a. redactăm actul constitutiv- contractul şi/sau statutul
b. alcătuim documentaţia legală
c. depunem dosarul la Oficiul registrului comerţului
d. are loc înmatricularea societăţii comerciale

Efectuaţi o cercetare la Oficiul registrului comerţului în vederea identificării etapelor


legale necesare constituirii societăţilor comerciale.

M2.U.2.4 Formalităţile necesare constituirii societăţilor comerciale

În condiţiile actualei reglementări a Legii nr. 31/1990, procesul constituirii unei societăţi
comerciale implică îndeplinirea a două formalităţi: întocmirea actului sau actelor constitutive în
forma cerută de lege şi înregistrarea şi aut orizarea funcţionării societăţii.
1.Întocmirea actelor constitutive. Punctul de plecare în constituirea unei societăţi
comerciale este întocmirea actului sau actelor constitutive ale viitoarei societăţi. Prin întocmirea
actelor constitutive înţelegem redactarea şi, după caz, autentificarea înscrisurilor actelor respective.
În cazurile în care legea impune forma autentică, înscrisul actului constitutiv este prezentat
notarului public, pentru autentificare, de către persoana desemnată în calitate de administrator al
societăţii ori de către un asociat anume împuternicit.
Întocmirea actelor constitutive în condiţiile cerute de lege are anumite consecinţe asupra
viitoarei societăţi comerciale. Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, în virtutea principiilor
generale, viitoarea societate comercială dobândeşte anticipat o capacitate de folosinţă restrânsă.
Deci, de la data redactării înscrisului sub semnătură privată care este actul constitutiv,
respectiv de la data autentificării înscrisurilor actelor constitutive, societatea comercială aflată în
curs de constituire, dobândeşte capacitate de folosinţă. Această capacitate priveşte numai drepturilor
şi obligaţiilor de care depinde valabilă constituire a societăţii comerciale.
2.Înmatricularea societăţii. Autorizarea funcţionării. Societatea comercială este supusă
înmatriculării în registrul comerţului, în condiţiile legii. Potrivit Legii privind simplificarea
formalităţilor, societatea comercială este supusă procedurii de înmatriculare şi apoi unei proceduri
de autorizarea funcţionării.

60
Procedura înmatriculării se realizează de către oficiul registrului prin judecătorul delegat.
Procedura autorizării funcţionării societăţii se realizează prin biroul unic, organizat în cadrul
oficiului registrului comerţului. El cuprinde reprezentanţi ai autorităţilor publice competente să
elibereze autorizaţiile cerute de lege.
Înmatricularea societăţii comerciale se realizează în baza unei cereri tip adresate oficiului
registrului comerţului în a cărei rază teritorială se va afla s ediul societăţii.
Cererea de înmatriculare (înregistrare) a societăţii se soluţionează de judecătorul delegat. Aşa
cum prevede art. 36 din legea nr. 31/1990, controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit
legii, se înregistrează în registrul comerţului se exercită de justiţie prin judecătorul delegat la oficiul
registrului comerţului.
În temeiul încheierii judecătorului delegat prin care s-a autorizat constituirea societăţii şi s-a
dispus înregistrarea ei, oficiul registrului comerţului elibereaz ă certificatul de înregistrare.
După înmatricularea ei în registrul comerţului, societatea are obligaţia să ceară autorizarea ei.
Prin autorizarea funcţionării, legea înţelege, fie asumarea de către solicitant a responsabilităţii
privind legalitatea desfăşurării activităţii, fie obţinerea actului administrativ emis de autoritatea
administraţiei publice competente, strict necesar pentru a permite solicitantului desfăşurarea
activităţilor prevăzute în actul constitutiv.
Constituirea societăţii comerciale trebuie adusă la cunoştinţa celor interesaţi. Potrivit legii,
după efectuarea înmatriculării societăţii, un extras în formă simplificată al încheierii judecătorului
delegat se comunică, din oficiu, Regiei Autonome a Monitorului Oficial spre publicare, pe
cheltuiala societăţii.
Neîndeplinirea cerinţelor legale privind publicitatea constituirii societăţii comerciale are drept
consecinţă inopozabilitatea faţă de terţi a înregistrării societăţii în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit legii, o dată cu efectuarea înmatriculării societăţii şi eliberarea certificatului de
înregistrare, care cuprinde codul unic de înregistrare, se realizează şi înscrierea fiscală a societăţii.

Exemple
Cererea tip se adresează biroului unic din cadrul ofic iului registrului comerţului.
Pentru înmatricularea unor societăţi comerciale legea cere avize şi autorizaţii
prealabile: autorizaţia Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor- pentru societăţile
de asigurare), autorizaţia provizorie a B.N.R. pentru societăţile comerciale
bancare) etc.
Certificatul de înregistrare cuprinde menţiuni privind firma societăţii, sediul social,
activitatea principală, numărul de ordine în registrul comerţului, codul unic de
înregistrare.

61
Să ne reamintim...
Etapele constituirii societăţii comerciale
a. Întocmirea actelor constitutive: redactarea şi autentificarea.
b. Înmatricularea societăţii comerciale
c. Autorizarea funcţionării societăţii comerciale
d. Publicitatea privind constituirea societăţii comerciale

M2.U2.5 Regimul actelor juridice încheiate în cursul constituirii societăţii comerciale

Unele nevoi practice impun ca, în cursul constituirii societăţii, fondatorii să încheie anumite
acte juridice în contul viitoarei societăţi comerciale. Întrucât societatea nu a fost înmatriculată, ea nu
are personalitate juridică şi, deci, nu poate fi titulară a drepturilor şi nici ţinută de obligaţiile
izvorâte din aceste acte juridice. Titular al drepturilor şi obligaţiilor din actele juridice în cauză nu
poate fi decât fondatorul care a încheiat actele juridice respective. Aceste acte juridice au fost
încheiate însă în contul societăţii, care, după dobândirea personalităţii juridice, va exercita aceste
drepturi şi va executa obligaţiile respective.
Cu privire la temeiul juridic al preluării de către societate a actelor încheiate de fondatori în
contul său, opiniile sunt diferite. După părerea noastră, temeiul juridic al încheierii şi executării
actelor juridice de care ne ocupăm îl reprezintă dispoziţiile art. 33 din Decretul nr. 31/1954, care
recunosc societăţii în curs de constituire o capacitate de folosinţă restrânsă la nevoile dobândirii
personalităţii juridice.

Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii comerciale


1.Consecinţele neregularităţilor constate înainte de înregistrarea societăţii. În asemenea
caz, societatea poate fi regularizată prin îndeplinirea formalităţilor înregistrării societăţii în registrul
comerţului.
2.Consecinţele neregularităţilor constatate după înregistrarea societăţii. Sunt cazuri când
neregularităţile constituirii societăţii sunt constate după înregistrarea societăţii în registrul
comerţului. Şi în aceste cazuri, legea permite regularizarea societăţii. Fiind vorba de o societate
înregistrată, regularizarea societăţii se poate obţine pe cale judecătorească, prin acţiunea în
regularizare. Dar, în aceste cazuri, datorită consecinţelor pe care neregularităţile le-ar avea asupra
securităţii raporturilor juridice, legea permite şi declararea nulităţii societăţii, prin acţiunea în
anulare.

62
Exemple
Dacă un asociat nu cere înregistrarea societăţii în termenul legal, fondatorii pot fi
puşi în întârziere. Dacă nu este respectat un termen de 8 zile, oricare asociat poate
cere efectuarea înregistrării.
Judecătorul delegat poate cere aducerea unor acte care nu au fost anexate la cererea
de înmatriculare.
Dacă se constată neregularităţi după înregistrarea societăţii se introduce o acţiune
în regularizarea societăţii.
Unele neregularităţi pot duce la nulitatea societăţii; de exemplu, lipseşte actul
constitutiv, toţi fondatorii sunt incapabili, obiectul de activitate este ilicit etc.
(art.56 din Legea nr.31/1990).

Prin cercetarea actelor normative, identificaţi toate cazurile de nulitate prevăzute de


lege.

M2.U2.6. Rezumat

Voinţa asociaţilor privind constituirea unei societăţi comerciale trebuie să se


materializeze în condiţiile legii. La baza societăţii comerciale se află contractul de
societate şi statutul societăţii.
Contractul de societate. Contractul de societate este fundamentul pe baza
căruia se constituie societatea comercială. Pentru a fi încheiat valabil, contractul
trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
În primul rând, contractul de societate trebuie să aibă elementele care îl
particularizează faţă de celelalte contracte (aporturile asociaţilor, affectio societatis
şi împărţirea beneficiilor).
În al doilea rând, contractul de societate, ca orice contract, trebuie să
îndeplineasă anumite condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii (art. 948 C.
civ.). La aceste condiţii de fond, se adaugă şi condiţia formei contractului impusă de
lege.
Statutul societăţii. Articolul 5 alin. (1) din legea nr. 31/1990 prevede că
societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie
prin contract de societate şi statut.
Etapele constituirii societăţii comerciale

63
 Întocmirea actelor constitutive: redactarea şi autentificarea.
 Înmatricularea societăţii comerciale
 Autorizarea funcţionării societăţii comerciale
 Publicitatea privind constituirea societăţii comerciale

M2.U2.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Societatea comercială este:


a.un contract
b.un comerciant colectiv
c.o formă de asociere
2. Aporturile asociaţilor constau în:
a. numerar
b. natură
c. industrie
3. Registrul comerţului reprezintă:
a. forma de publicitate a comercianţilor
b. un sistem computerizat de evidenţă
c. un registru contabil
4. Etapele constituirii societăţii comerciale
a. Întocmirea actelor constitutive: redactarea şi autentificarea.
b. Înmatricularea societăţii comerciale
c. Autorizarea funcţionării societăţii comerciale
d. Publicitatea privind constituirea societăţii comerciale

5.Dacă lipseşte actul constitutiv:


a. societatea se regulrizează
b. societatea se anulează
c. societatea se dizolvă

64
Unitatea de învăţare M2.U3. Funcţionarea societăţilor comerciale

Cuprins
M2.U3.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 65
M2.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 65
M2.U3.3. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale ………………….66
M2.U3.4. Organele societăţii comerciale……….……………………………………..69
M2.U3.5. Rezumat………………………………………………………….…………81
M2.U3.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ ............................ 82

M2.U3.1. Introducere
Legea nr.31/1990 cuprinde regulile generale privind constituirea societăţilor
comerciale (Titlul II).
La baza constituirii societăţii comerciale se află voinţa asociaţilor, manifestată in
condiţiile legii. Asociaţii convin să pună în comun anumite bunuri, să desfăşoare o
activitate comercială şi să împartă profitul. Astfel, fundamentul societăţii
comerciale îl reprezintă actul constitutiv sau actele constitutive.
Formalităţile de constituire au ca efect principal dobândirea personalităţii juridice a
societăţii comerciale.

M2.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare

 Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal cunoaşterea


modului şi a formalităţilor de constituire a unei societăţi comerciale, în funcţie de
forma juridică.
Studenţii vor înţelege cum se realizează voinţa societăţii comerciale, atât la
sediul principal, cât şi la sediile secundare, prin organele sale şi importanţa
acestora şi care este rolul adunărilor generale în funcţionarea societăţii comerciale.
În plus, vor cunoaşte cum se administrează o societate comercială şi care
sunt condiţiile legale cerute administratorilor, precum şi modul în care are loc
controlul legal al gestiunii societăţii comerciale de către cenzori

65
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M2.U3.3. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii comerciale

Sucursala. Potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, sucursala este un dezmembrământ fără
personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate este dotată de societate cu
anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate economică, care intră în obiectul de activitate
al societăţii. Sucursala dispune de o anumită autonomie, în limitele stabilite de societate. Întrucât
sucursala nu are personalitate juridică, ea nu poate participa în nume propriu la circuitu l juridic.
Filiala. Potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990, filiala este o societate comercială cu
personalitate juridică. Această societate, filiala, este constituită de societatea primară (societatea-
mamă), care deţine majoritatea capitalului său. Din această cauză, deşi este subiect de drept distinct,
totuşi, filiala este dependentă şi se află sub controlul societăţii primare.

Exemple
Banca Transilvania are sediul principal la Sibiu, iar în Braşov deţine filiale.
Sucursala se înregistrează înainte de începerea activităţii ei în registrul comerţului
din judeţul în care a funcţiona.
Celelalte sedii secundare –agenţii, reprezentanţe, se menţionează numai în cadrul
înregistrării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal.
Reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la registrul comerţului în
condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentanţii societăţii.
Societăţile străine pot înfiinţa sucursale şi filiale dacă acest drept le este
recunoscut de legea statutului lor organic.
Pe parcursul funcţionării societăţii asociaţii pot hotărî înfiinţarea de sucursale
şi/sau filiale.

Personalitatea juridică a societăţii comerciale


Societatea comercială se constituie din iniţiativa asociaţilor, prin îndeplinirea formalităţilor
prevăzute de lege. Din moment ce s-a constituit cu respectarea condiţiilor stabilite de lege,
societatea comercială dobândeşte personalitate juridică.
Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române. Societatea
comercială este persoană juridică, deoarece ea are elementele constitutive impuse de lege:
organizare de sine-stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop determinat. Personalitatea juridică îi

66
conferă societăţii comerciale calitatea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii, de a fi un subiect
(colectiv) de drept.
Atributele de identificare a societăţii. Ca orice subiect de drept, societatea comercială
trebuie să se identifice în mod obligatoriu prin anumite elemente de individualizare.
1.Firma societăţii. Prin identificarea ei în activitatea comercială, societatea trebuie să aibă un
nume. Acest nume poartă denumirea de firmă. Potrivit legii, firma este numele sau, după caz,
denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Firma trebuie
precizată în mod obligatoriu în contractul de societate. Fiind un element de identificare a societăţii,
firma stabilită de către asociaţi trebuie să se deosebească de firmele existente, inclusiv cele folosite
de comercianţii din sectorul public.
2.Sediul societăţii. Acest atribut este menit să situeze societatea în spaţiu, în cadrul
raporturilor juridice la care participă. Pentru a-l distinge mai bine de domiciliul asociaţilor, sediul
societăţii mai este denumit şi sediul social. Potrivit legii, asociaţii sunt obligaţi să arate sediul
societăţii în contractul de societate. Datorită importanţei sale pentru viaţa societăţii, sediul social
poate fi schimbat numai prin modificarea actelor constitutive ale societăţii, în condiţiile legii.
3.Naţionalitatea societăţii. Societatea comercială se identifică şi prin naţionalitatea sa. Într-
adevăr, deşi se constituie de către persoane fizice, care au o anumită cetăţenie, societatea are o
naţionalitate proprie. Naţionalitatea societăţii determină legea aplicabilă persoanei juridice. Legea
nr. 31/1990 are în vedere sediul societăţii drept criteriu pentru determinarea naţionalităţii societăţii
comerciale. Articolul 1 alin. (2) din lege prevede: “Societăţile comerciale cu sediul în România sunt
persoane juridice române”.
Voinţa societăţii comerciale. La baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii. În
prezent, acest principiu se aplică tuturor societăţilor comerciale, indiferent de forma juridică a
societăţii. Cât priveşte formarea voinţei sociale, Legea nr. 31/1990 cuprinde anumite distincţii, în
funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.
În societăţile de persoane, asociaţii pot lua hotărâri valabile cu majoritatea absolută a
capitalului social, în cazurile prevăzute expres de lege. În societăţile de capitaluri, principiul
majorităţii se aplică pentru toate hotărârile adunării generale. Condiţiile de cvorum şi majoritate
sunt diferite, după cum este vorba de adunarea ordinară sau extraordinară şi în funcţie de prima sau
a doua convocare. În toate cazurile se are în vedere majoritatea raportată la capitalul social, iar nu la
numărul asociaţilor. În societatea cu răspundere limitată, adunarea asociaţilor decide prin votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, iar pentru modificarea actelor
constitutive, cu votul tuturor asociaţilor. Deci, în acest caz, majoritatea este raportată, atât la
numărul asociaţilor, cât şi la capitalul social.

67
Capacitatea juridică a societăţii. Ca orice persoană juridică, societatea comercială are
capacitate juridică; ea dispune de aptitudinea de a avea şi de a exercita drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii. Capacitatea juridică a societăţii cuprinde capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
Societatea comercială are capacitate de folosinţă, adică aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii. Capacitatea de folosinţă se dobândeşte din ziua înmatriculării în registrul comerţului.
Societatea are o capacitate de folosinţă restrânsă de la data autentificării actelor constitutive, cât
priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri
preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă
în mod valabil.
Deşi, ca vocaţie, capacitatea de folosinţă a societăţii se caracterizează prin generalitate, totuşi,
în concret ea este limitată. Într-adevăr, capacitatea de folosinţă a societăţii comerciale este
circumscrisă de scopul pentru care societatea a fost constituită. Ea este o capacitate de folosinţă
specializată. Specialitatea capacităţii de folosinţă a societăţii este determinată prin precizarea
obiectului de activitate al societăţii în contractul de societate.
Având calitatea de persoană juridică, societatea comercială beneficiază şi de capacitate de
exerciţiu; ea are aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte
juridice. Potrivit legii, persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin
organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.
Patrimoniul societăţii. Potrivit principiilor generale, patrimoniul societăţii cuprinde activul
social şi pasivul social. Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană
juridică, înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societăţii este distinct
de patrimoniile asociaţiilor care au constituit societatea. Pentru a evidenţia caracterul său autonom,
patrimoniul societăţii mai este denumit şi patrimoniul social.
Autonomia patrimoniului societăţii, faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor, determină
anumite consecinţe juridice.
a) Bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în patrimoniul
societăţii.
b) Bunurile aduse ca aport de către asociaţi, care sunt cuprinse în activul social, formează
gajul general al creditorilor sociali.
c) Obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de
asociaţi.
d) Aplicarea procedurii falimentului faţă de societate priveşte numai patrimoniul societăţii.

68
Consecinţele juridice ale calităţii de persoană juridică a societăţii comerciale. În
general, calitatea de persoană juridică implică anumite consecinţe juridice. Principalele efecte ale
personalităţii juridice a societăţii comerciale sunt următoarele: dreptul societăţii de a participa în
nume propriu la raporturile juridice; răspunderea societăţii pentru obligaţiile sociale; dreptul
societăţii de a sta în justiţie, ca reclamantă sau pârâtă.

Voinţa societăţii comerciale şi organele societăţii comerciale


Aşa cum am arătat, ca orice persoană juridică, societatea comercială nu are o existenţă
organică şi, deci, nici o voinţă naturală. Ca atare, voinţa societăţii se manifestă prin organele sale.
Voinţa socială se formează în organul de deliberare, care este adunarea generală a asociaţilor,
respectiv a acţionarilor. Adunarea generală este un organ colectiv format din totalitatea asociaţilor.
Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de
gestiune), care este administratorul sau administratorii societăţii.
Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi sau, în anumite cazuri, de
un organ specializat – cenzorii societăţii .

Să ne reamintim...
Societatea comercială îşi desfăşoară activitatea prin filiale şi/sau sucursale.
Filiala- are personalitate juridică.
Sucursala- nu are personalitate juridică.
Personalitatea juridică a societăţii comerciale atestă atributele de identificare: firma,
sediul, naţionalitatea.
Societatea deţine un patrimoniu format din activul social şi pasivul social.

Arătaţi care sunt atributele de identificare ale societăţii comerciale la care vă


desfăşuraţi activitatea.

M2. U.3. 4 Organele societăţii comerciale


Conducerea societăţilor comerciale, indiferent de forma juridică, este supusă
reglementărilor cu caracter general cuprinse în Legea nr. 31/1990 (Titlul III). Aceste reglementări
sunt fie cu caracter comun, referitoare la administratorii societăţii, la regimul juridic al bunurilor
aduse ca aport în societate, la dreptul asociaţilor la dividende, la obligaţiile referitoare la actele

69
societăţii comerciale, fie cu caracter special, care se referă la aspectele specifice funcţionării
fiecărei forme juridice de societate comercială.

În afara administratorilor, care au acelaşi statut, indiferent de forma juridică a societăţii, este
nevoie şi de alte organe prin care să se manifeste voinţa societăţii. Intră în această categorie
adunarea generală şi organele de control a gestiunii societăţii.

Reprezentând forma juridică cea mai evoluată, societatea pe acţiuni funcţionează ca un


mecanism eficient, fundamentat pe existenţa tuturor celor trei categorii de organe prevăzute de lege:
adunarea generală a acţionarilor, administratorii şi cenzorii. Toate categoriile de adunări generale,
ordinare, extraordinare şi speciale pot funcţiona într-o societate pe acţiuni. Ca societate de capitaluri
tipică, asociaţii răspund doar de aportul lor la capitalul social, iar ceea ce interesează este aportul la
capitalul social şi beneficiile ce rezultă din activitatea societăţii; capitalul social al acestei societăţi
este divizat în fracţiuni de valori nominale egale, numite acţiuni.

Adunarea generală a acţionarilor reprezintă organul colectiv de deliberare şi decizie şi


cuprinde totalitatea asociaţilor societăţii. Exprimă voinţa socială şi decide în toate aspectele
esenţiale ale activităţii societăţii.
Adunarea ordinară se ocupă, în principal, de aprobarea actului de gestiune al societăţii,
precum şi de toate problemele apărute pe parcursul funcţionării acesteia, cu excepţia celor care
privesc modificarea actului constitutiv; adunării extraordinare îi revine, ca atribuţie, modificarea
actului constitutiv al societăţii, iar adunarea specială reuneşte acei acţionari care deţin acţiuni dintr-
o anumită emisiune.

Administratorii societăţii reprezintă organe de gestiune curentă, care aduc la îndeplinire


actele de voinţă ale adunărilor generale. Aceştia sunt văzuţi şi ca organe de control şi decizie, în
limita puterilor conferite de actul constitutiv sau de adunarea generală, deşi principala lor atribuţie
constă în actele de executare a hotărârilor adunării generale.
Legea societăţilor comerciale prevede că societatea pe acţiuni este administrată de unul sau
mai mulţi administratori (consiliul de administraţie). Aspectele privind calitatea de administrator,
condiţiile cerute pentru numirea în funcţia de administrator, statutul juridic al acestuia, pluralitatea
administratorilor din cadrul unei societăţi pe acţiuni sunt reglementate pe larg în Legea nr. 31/1990.

Directoratul se referă la conducerea societăţii pe acţiuni care îi revine în exclusivitate


directorului. El îndeplineşte actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al
societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege în sarcina consiliului de supraveghere şi a adunării
generale a acţionarilor. Directorul îşi exercită atribuţiile sub controlul consiliului de supraveghere.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale
de auditare, directoratul este format din cel puţin trei membri.

70
Consiliul de supraveghere este numit de adunarea generală a acţionarilor, cu excepţia
primilor membri, numiţi prin actul constitutiv. Membrii Consiliului sunt în număr de 3-11 şi
exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat, numeşte şi revocă
membrii directoratului, verifică legalitatea operaţiunilor de conducere a societăţii şi, fără a i se
încredinţa atribuţii de conducere, se pronunţă şi îşi dă acordul cu privire la anumite tipuri de
operaţiuni.

Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative, formate din cel puţin doi
membri ai consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări
pentru consiliu în domenii precum auditul, remunerarea membrilor directoratului şi ai consiliului de
supraveghere şi a personalului sau nominalizarea de candidaţi pentru diferitele posturi de
conducere.

Comitetul de audit. În societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul
unei obligaţii legale de auditare financiară, crearea unui comitet de audit în cadrul consiliului de
supraveghere este obligatorie.

Cenzorii societăţii pe acţiuni reprezintă organul cu cel mai important rol de control din
societate, exercitat asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor. Gestiunea societăţii va fi deci
controlată de către persoane anume învestite, în număr de trei cenzori şi un supleant (dacă nu se
prevede un număr mai mare, întotdeauna impar). Cerinţele generale cu privire la numirea acestor
persoane se referă la specializarea lor în anumite domenii, financiar-contabil, de obicei, iar ca mod
de lucru este esenţial nu numai profesionalismul lor, ci şi accesul la toate documentele importante
pe care administratorul le încheie.
Auditorii financiari. Auditează situaţiile financiare ale societăţilor pe acţiuni supuse
obligaţiei legale de auditare, inclusiv ale băncilor, şi sunt persoane fizice sau juridice. Aceste
societăţi vor organiza audit intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din
România.

Exemple
Adunarea generală lucrează prin deliberare, în condiţii de cvorum şi majoritate
prevăzute de lege.
Toţi asociaţii fac parte din adunarea generală şi din adunarea extraordinară.
Convocarea adunării generale se face prin publicarea în Monitorul Oficial, dar şi
într-un ziar (nu alternativ).
În lipsa dovezii convocării adunării generale deliberările adunării generale sunt
lipsite de validitate.

71
Să ne reamintim...
Societatea comercială îşi îndeplineşte obiectul de activitate prin organele sale:
adunare generală, administratori, cenzori.
Adunarea generală un organ colectiv format din totalitatea asociaţilor.
Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului
executiv (de gestiune), care este administratorul sau administratorii societăţii.
Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi sau, în
anumite cazuri, de un organ specializat – cenzorii societăţii.

Adunarea ordinară (Legea nr. 31/1990, Titlul III, Capitolul IV, Secţiunea a II -a)
Această adunare se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult cinci luni de la încheierea
exerciţiului financiar. Ea se va ţine la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare.

Adunarea ordinară poate să discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrise în


ordinea de zi. Potrivit legii (art. 111 din Legea nr. 31/1990), adunarea generală este obl igată:

a) să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, pe baza rapoartelor


prezentate de consiliul de administraţie, de directorat şi de consiliul de supraveghere, de cenzori de
auditorul financiar şi să fixeze dividendul

b) să alegă şi să revoce membrii consiliului de administraţie/consiliului de supraveghere şi


cenzorii

c) să numească sau să demită auditorul financiar şi să fixeze durata minimă a contractului de


audit financiar (banca fiind o societate pe acţiuni ale căror situaţii financiare sunt auditate)

d) să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs membrilor consiliului de


administraţie/supraveghere (şi cenzorilor), dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv

e) să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv a directoratului, să


stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli sau programul de activitate pe exerciţiul următor.

În ceea ce priveşte condiţiile de cvorum şi majoritate, prevederile legale generale impun, în


cazul adunării ordinare, să fie prezenţi acţionarii care deţin cel puţin o pătrime din numărul total de
drepturi de vot, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate (art. 112 din lege). Dacă nu
se realizează prezenţa cerută sau majoritatea necesară luării hotărârilor, adunarea ce se va întruni,
după o a doua convocare, poate să delibereze asupra aceloraşi probleme, indiferent de cvorumul
întrunit, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate.

72
Luarea deciziilor în adunarea generală are la bază principiul majorităţii.

Adunarea extraordinară (Legea nr. 31/1990, Titlul III, Capitolul IV, Secţiunea a II -a)
Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie a se lua o hotărâre în probleme care
reclamă modificarea actelor constitutive ale societăţii:

a) schimbarea formei societăţii

b) mutarea sediului

c) schimbarea obiectului de activitate a societăţii

d) înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii, reprezentanţe sau
altele fără personalitate juridică

e) prelungirea duratei societăţii

f) majorarea capitalului social

g) reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni

h) fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii

i) dizolvarea anticipată a societăţii

j) conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor la purtător în acţiuni


nominative

k) conversia acţiunilor dintr-o categorie în alta

l) conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau acţiuni

m) emisiunea de obligaţiuni.

Anumite atribuţii – cele de la lit. b), c) şi f) vor putea fi delegate consiliului de administraţie
sau directoratului.

În cazul adunării extraordinare, condiţiile de cvorum şi majoritate sunt mai riguroase,


atribuţiile sale fiind axate pe probleme grave pentru viaţa societăţii.

Pentru validitatea deliberărilor, dacă actul constitutiv nu prevede altfel, este necesară
prezenţa acţionarilor reprezentând o pătrime din numărul total a drepturilor de vot, iar hotărârile se
iau cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau reprezentaţi (art. 115 din Legea nr.
31/1990). Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, la convocările următoare, pentru validitatea
deliberării, este necesară prezenţa acţionarilor reprezentând cel puţin o cincime din numărul total al
drepturilor de vot.

73
Decizia de modificare a obiectului de activitate, de reducere sau majorare a capitalului
social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau dizolvare a societăţii se ia cu
majoritate de cel puţin două treimi din drepturile de vot deţinute de acţionarii prezenţi sau
neprezenţi.

Adunarea specială
Această adunare cuprinde anumite categorii de acţionari. Sunt adunări speciale: adunarea
titularilor de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără drept de vot şi cea a deţinătorilor de
acţiuni dintr-o anumită categorie, în legătură cu care se hotărăşte modificarea drepturilor şi obliga-
ţiilor privind acţiunile lor (art. 116 din Legea nr. 31/1990).

Administratorii

Voinţa socială a oricărei societăţi comerciale este adusă la îndeplinire prin actele de
executare ale persoanelor anume învestite, care realizează administrarea societăţii.
Reglementările generale privind desemnarea administratorilor arată că actul constitutiv
trebuie să cuprindă: numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia
administratorului persoană fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea administratorului persoană
juridică; garanţia pe care trebuie să o depună, puterile conferite şi eventualele drepturi speciale de
reprezentare a unuia dintre ei. Se va arăta dacă ei urmează să-şi exercite puterile împreună sau
separat. Dacă administratorul nu e desemnat prin actul constitutiv, el poate fi numit ulterior de către
adunarea generală, în anumite condiţii.
Pentru societăţile pe acţiuni, prevederile legale coincid cu cele generale. Dacă însă
societatea se constituie prin subscripţie publică, administratorii sunt numiţi de către adunarea
constitutivă.

Administrarea societăţii pe acţiuni se realizează de persoane anume învestite, care duc la


îndeplinire voinţa societăţii prin acte de executare. Pe lângă dispoziţiile cuprinse în Legea nr.
31/1990, care diferă în funcţie de forma juridică a societăţii, impactul social şi economic produs de
bănci a impus reglementări deosebite cu privire la acest organ de conducere. Vom prezenta ceea ce
este specific sistemului bancar din punct de vedere al administrării, comparativ cu prevederile
cuprinse în Legea nr. 31/1990. Societatea comercială pe acţiuni este administrată de unul sau mai
mulţi administratori, temporari sau revocabili.

Raporturile administratorului cu societatea au la bază un contract de administrare, care este


un mandat cu caractere specifice. Administratorii sunt desemnaţi, de regulă, pe baza unei decizii a
adunării generale a asociaţilor, luată fie la constituire, fie ulterior. Consimţământul administra-
torului se manifestă, de cele mai multe ori, tacit, prin simpla acceptare a mandatului.

74
Mandatul primului administrator, numit prin actul constitutiv, este de patru ani; dacă durata
nu a fost stabilită, funcţia va fi exercitată timp de doi ani.

Pentru numirea administratorilor, indiferent de forma juridică a so cietăţii, se cere a fi


îndeplinite mai multe condiţii: capacitatea de exerciţiu deplină a administratorilor, moralitate
neştirbită; administratorul poate fi asociat sau neasociat în societatea pe acţiuni. Persoanele care,
potrivit legii, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanţi ai societăţii.
Prin trimiterea la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, putem stabili că nu pot fi fondatori sau
administratori următoarele persoane: cele incapabile (nu prezintă garanţii de discernământ şi
capacitate psiho-fiziologică de a îndeplini aceste funcţii); cele condamnate irevocabil pentru una din
infracţiunile prevăzute în acelaşi articol (este vorba de lipsa onorabilităţii).

Incapacitatea se referă la minorii sub 14 ani şi la interzişii judecătoreşti. O persoană fără


capacitate de exerciţiu, dar şi cu o capacitate restrânsă nu ar putea face acte de administrare,
conservare şi dispoziţie faţă de patrimoniul social.

Onorabilitatea presupune, ca o altă condiţie esenţială, alături de cea a capacităţii, ca


administratorul (directorul sau reprezentantul) să nu fi fost condamnat, definitiv şi irevocabil, pentru
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie
mincinoasă, dare sau luare de mită sau pentru alte infracţiuni prevăzute de Legea societăţilor
comerciale.

Este interzis cumulul funcţiei de administrator în mai mult de trei consilii de administraţie
(nimeni nu poate funcţiona în mai mult de trei consilii concomitent), pentru motive de
nonconcurenţă faţă de societăţi.

De asemenea, este interzisă şi cumularea funcţiei de administrator cu cea de salariat al


aceleiaşi societăţi. Formularea anterioară lăsa loc la interpretări cu privire la cumularea celor două
calităţi, revenind doctrinei rolul de a se pronunţa (în sensul imposibilităţii acestui cumul). Astfel, în
noua formulare, administratorii vor putea fi remuneraţi prin sume sau avantaje numai în baza
hotărârii adunării generale. Ca urmare, rămâne de actualitate interpretarea dată prevederilor legale,
în sensul că un administrator în funcţie nu poate deveni şi salariat al societăţii.

În plus, se interzice creditarea de către societate a administratorilor sau a directorilor


acesteia, prin intermediul unor operaţiuni precum: acordarea de împrumuturi, de avantaje
financiare, garantarea unor împrumuturi acordate administratorilor şi directorilor, garantarea
executării de către administratori sau directori a oricăror obligaţii personale a acestora faţă de terţe
persoane, dobândirea cu titlu oneros sau plata unei creanţe ce are drept obiect un împrumut acordat
de o terţă persoană administratorilor sau directorilor ori o altă prestaţie personală a acestora. Aceste

75
prevederi, în noua formulare, sunt aplicabile şi operaţiunilor în care sunt implicaţi soţul, rudele sau
afinii până la gradul al patrulea inclusiv ai administratorului sau ai directorului.

Prevederile de mai sus nu se aplică în cazul operaţiunilor a căror valoare exigibilă cumulată
este inferioară echivalentului în lei al sumei de 5.000 de euro sau în cazul în care operaţiunea este
încheiată de societate în condiţiile exercitării curente a activităţii sale, iar clauzele operaţiunii nu
sunt favorabile persoanelor menţionate mai sus (administratori, directori, soţi, rude, afini), decât
cele pe care societatea le practică în mod obişnuit faţă de terţe persoane.

Administratorul are obligaţia depunerii unei garanţii băneşti pentru administraţia sa. Scopul
acestei obligaţii este acela ca societatea să se poată despăgubi, dacă este afectată prin actele
administratorului. Suma se stabileşte prin actele constitutive sau de către adunarea generală a acţio-
narilor, cuantumul ei neputând fi mai mic decât valoarea nominală a zece acţiuni sau decât dublul
remuneraţiei lunare. Garanţia se depune înainte de intrarea în funcţiune a administratorului, într-un
cont bancar distinct, la dispoziţia exclusivă a societăţii. Garanţia se va restitui la încetarea funcţiei,
numai după ce adunarea generală a acţionarilor a aprobat situaţia financiară a ultimului exerciţiu
financiar în care administratorul a îndeplinit această funcţie şi i-a dat descărcare.

Pentru a se aduce la cunoştinţa terţilor care sunt persoanele împuternicite să administreze şi


să reprezinte societatea sau numai să o administreze, trebuie să se efectueze anumite formalităţi
legale de publicitate. Administratorii împuterniciţi şi cu reprezentarea societăţii au obligaţia să
depună, la registrul comerţului, semnăturile lor.

Activitatea de administrare este remunerată la societăţile pe acţiuni, cu o remuneraţie


constând fie în salarii fixe, fie în alte sume sau avantaje.

Raporturile dintre administrator şi societatea comercială au ca natură juridică, aspectul unui


mandat comercial, având ca temei fie un contract de muncă, fie calitatea de asociat. Acest mandat
comercial are o dublă natură, contractuală şi legală, care îl caracterizează ca funcţie.

Îndeplinind această funcţie, administratorul va avea ca obligaţii principale pe cele


referitoare iniţial la constituirea societăţii, iar apoi obligaţia de a asigura funcţionarea societăţii
comerciale.

În această calitate, el va avea acele puteri prevăzute de actele constitutive, de hotărârile


adunărilor generale şi de dispoziţiile legii. Atribuţiile sale se referă la toate actele de gestiune
(conservare, administrare, dispoziţie), precum şi la operaţiuni de reprezentare a societăţii în
raporturile cu terţii. Puterea de reprezentare a admini stratorului trebuie exprimată expres.

Funcţia de administrator încetează prin revocarea sa, prin renunţarea administratorului, prin
moarte sau ca urmare a incapacităţii administratorului.

76
Exemple
Practica judecătorească s-a pronunţat în sensul că revocarea calităţii de
administrator nu poate fi considerată o măsură vremelnică şi deci nu poate fi
realizată prin ordonanţă preşedinţială. S-a admis suspendarea pe această cale a
administratorului din funcţie pentru administrare defectuoasă.
Răspunderea administratorilor

Răspunderea administratorilor este reglementată prin Legea socie tăţilor comerciale.

Răspunderea administratorilor îmbracă forma unei răspunderi civile contractuale, izvorâte


din contractul de mandat, a unei răspunderi civile delictuale sau a unei răspunderi penale, toate
formele de răspundere având ca temei legal Legea nr. 31/1990.

Administratorii răspund pentru faptele proprii, dar şi pentru faptele prejudiciabile ale altor
persoane, dacă nu şi-au îndeplinit obligaţia de supraveghere.

Administratorii mai răspund, în solidar, şi pentru faptele păgubitoare pentru societate


săvârşite de predecesorii lor imediaţi; exonerarea lor de răspundere depinde de aducerea la
cunoştinţa cenzorilor sau a auditorilor financiari a neregulilor constatate, în caz contrar răspunzând
solidar cu administratorul care l-a precedat pentru prejudiciul cauzat. Acesta este un caz special de
răspundere a administratorilor.

În concepţia modificărilor survenite prin Legea nr. 161/2003, s-a introdus obligativitatea
pentru administratori a comunicării neregulilor săvârşite de predecesorii lor imediaţi nu numai către
cenzori, dar şi către auditorii financiari. Aceeaşi extindere, a obligativităţii anunţării şi a altui organ
de control, care este auditorul financiar, s-a introdus în societăţile care au mai mulţi administratori;
răspunderea pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde şi la administratorii care au
făcut să se constate în registrul deciziilor consiliului de administraţie împotrivirea lor şi i-au
încunoştinţat pe cenzori sau pe auditorii financiari în scris despre aceasta.

Extinderea rolului auditorului financiar se reflectă şi în prevederile actuale care arată că vor
fi înştiinţaţi despre interesele administratorului într-o operaţiune nu numai ceilalţi administratori, ci
şi cenzorii şi auditorii financiari.

Interdicţiile referitoare la participarea la deliberare şi la votul administratorilor (privind


interese contrare ale acestora şi interese ale soţului, rudelor şi afinilor până la gradul patru inclusiv)
nu se aplică în anumite cazuri (dacă actul constitutiv nu dispune altfel). Aceste cazuri sunt: oferirea
spre subscriere către un administrator sau către persoanele menţionate expres în lege – soţ, rude sau
afini până la gradul patru – de acţiuni sau obligaţiuni ale societăţii; acordarea de către administrator
sau de persoanele menţionate a unui împrumut; constituirea unei garanţii în favoarea societăţii.

77
Încetarea funcţiei de administrator
Revocarea şi renunţarea administratorului, alături de decesul şi incapacitatea sa, sunt
principalele cazuri de încetare a funcţiei de administrator.

Revocarea administratorilor societăţilor pe acţiuni este de competenţa adunării generale a


acţionarilor, în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute pentru luarea hotărârilor de către acest
organ, indiferent dacă administratorii au fost desemnaţi prin actul constitutiv sau de adunarea
generală a acţionarilor.

Renunţarea sau demisia administratorului reprezintă un alt caz de încetare a funcţiei de


administrator, care are, ca şi revocarea, un caracter ad nutum, cu precizarea că, dacă s-au produs
daune, se impune repararea prejudiciului.

Consiliul de administraţie

În cazul în care există mai mulţi administratori, modul de lucru al acestora este colegial, ei
fiind organizaţi într-un consiliu de administraţie (Legea societăţilor comerciale). Puterea de
administrare este atribuită consiliului, şi nu membrilor săi, voinţa lor fiind eficientă numai ca un
element al voinţei majoritare.

Consiliul de administraţie este condus de un preşedinte, care poate fi şi director general sau
director al societăţii. Deciziile sunt luate în prezenţa unui număr de cel puţin jumătate din numărul
administratorilor, dacă nu se prevede altfel prin actele constitutive şi cu majoritatea absolută a
voturilor celor prezenţi.

Prevederile legale privind luarea deciziilor consiliului de administraţie au fost completate


prin Legea nr. 161/2003, care vine să sporească rolul preşedintelui consiliului, în caz de paritate a
voturilor el având votul decisiv (cu condiţia ca prin actul constitutiv să nu fi fost prevăzut altfel).

În situaţia în care preşedintele în funcţie nu poate sau are interdicţie de a participa la vot,
ceilalţi membri ai consiliului vor putea alege un preşedinte de şedinţă, având aceleaşi drepturi cu
preşedintele în funcţie. În situaţia parităţii de voturi, combinată cu lipsa de vot decisiv a
preşedintelui, se consideră că propunerea supusă votului se consideră respinsă. Scopul acestor
precizări a fost acela de a se evita blocajul funcţional şi decizional al consiliului de administraţie în
anumite situaţii.

Deciziile vor fi luate numai asupra problemelor aflate pe ordinea de zi, cu excepţia cazurilor
de urgenţă şi cu condiţia ratificării lor în şedinţa următoare de către membrii absenţi. Ele nu pot fi
atacate cu acţiune în anulare, aşa cum se întâmplă în cazul hotărârilor adunării generale. Adunarea
generală este cea care are competenţa de a decide suspendarea deciziilor consiliului de

78
administraţie, iar acţionarii vor putea ataca hotărârea adunării generale prin care aceasta s-a
pronunţat asupra valabilităţii unei decizii a consiliului.

Şedinţele consiliului vor avea loc cel puţin o dată pe lună, cu respectarea condiţiilor legale
privind convocarea şi întocmirea procesului-verbal al şedinţei.

Consiliul de administraţie hotărăşte asupra operaţiunilor în urma cărora se va realiza


obiectul societăţii. De asemenea, acest organ angajează sau numeşte pe funcţionarii societăţii,
inclusiv pe directorii executivi.

Comitetul de direcţie
Pentru o mai mare operativitate, legea permite consiliului de administraţie să delege o parte
din atribuţiile sale unui consiliu de administraţie la scară redusă, care este comitetul de direcţie,
compus din membri aleşi dintre administratori, cărora li se fixează şi remuneraţia. Comitetul este
condus de directorul general sau director. Întrunirile au loc mai des, o dată pe săptămână,
considerându-se că, în această situaţie, consiliul de administraţie devine un organ de control şi
supraveghere a comitetului de direcţie (la fiecare şedinţă a consiliului, se va prezenta registrul
deliberărilor comitetului). Deciziile comitetului de direcţie se iau cu majoritatea absolută a voturilor
membrilor săi, votul neputând fi dat prin delegaţie.
Cenzorii societăţii
Cenzorii sunt persoane anume învestite pentru efectuarea controlului asupra gestiunii
societăţii, în cazul societăţilor de capital. Odată cu modificarea Legii nr. 31/1990 de către
dispoziţiile Legii nr. 161/2003, situaţiile financiare ale societăţilor comerciale care intră sub
incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale
de contabilitate vor fi auditate de către auditori financiari, persoane fizice sau persoane juridice. La
societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse auditului financiar,
adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî numirea cenzorilor [art. 160 alin. (3)]. Cenzorii
îşi păstrează deci atribuţiile de control la nivelul acelor societăţi unde nu există obligaţia de a
organiza audit financiar în conformitate cu normele elaborate de Camera Auditorilor Financiari din
România.
Conform Legii nr. 31/1990, societăţile pe acţiuni vor avea trei cenzori şi trei supleanţi, dacă
în actele constitutive nu se prevede un număr mai mare; numărul lor trebuie să fie impar. Ei se aleg
la început de adunarea constitutivă. Durata mandatului lor este de 3 ani, putând fi realeşi.
Desemnarea cenzorilor se face prin actele constitutive (sau ulterior, de către adunarea
generală ordinară). În contractul de societate se prevăd: numele, prenumele, cetăţenia pentru
persoanele fizice; denumirea, sediul, naţionalitatea pentru persoanele juridice.
Dacă societatea se constituie prin subscripţie publică, cenzorii sunt numiţi de adunarea constitutivă.

79
Cenzorii pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului expert contabil care poate fi un terţ ce
exercită profesia individual ori în forme asociative reglementate de lege. Unul dintre cenzori trebuie
să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Depunerea unei garanţii, ce reprezintă a treia parte din garanţia cerută pentru administratori,
are caracterul unei obligaţii legale. Fac excepţie cenzorii care sunt experţi contabili sau contabili
autorizaţi, dacă fac dovada încheierii unei asigurări de răspundere civilă profesională.
Nu vor putea fi desemnaţi ca cenzori, iar dacă au fost aleşi, decad din mandatul lor: rudele
sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor; persoanele care primesc sub
orice formă, pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un salariu sau o remuneraţie de la admi-
nistratori sau de la societate sau ai căror angajatori sunt în raporturi contractuale sau se află în
concurenţă cu aceasta; persoanele cărora le este interzisă funcţia de membru al consiliului de
administraţie, respectiv al consiliului de supraveghere şi directoratului; persoanele care, pe durata
exercitării atribuţiilor conferite de această calitate, au atribuţii de control în cadrul Ministerului
Finanţelor Publice sau al altor instituţii publice.
Revocarea cenzorilor se face de către adunarea generală, cu votul cerut la adunarea extraordinară.
Înlocuirea cenzorului cu supleantul cel mai în vârstă va fi necesară în următoarele cazuri:
deces, împiedicare fizică sau legală, încetare sau renunţare la mandat. Dacă numărul cenzorilor nu
se poate completa în acest mod, cenzorii rămaşi numesc alte persoane în locurile vacante până la
întrunirea adunării asociaţilor.
Drepturile şi obligaţiile cenzorilor se exercită în legătură cu controlul gestiunii societăţii,
care acoperă întreaga activitate a acesteia. Drepturile cenzorilor au ca scop asigurarea informării lor
privind activitatea societăţii.
Informarea cenzorilor are loc prin participarea lor la adunările administratorilor (fără drept de vot) şi
prin obţinerea de la administratori a situaţiei despre mersul operaţiunilor comerciale, în fiecare lună.
Obligaţiile cenzorilor sunt cantonate aceluiaşi scop, al controlului asupra actelor şi
operaţiunilor administratorilor. Ele constau în supravegherea gestiunii societăţii, în verificarea
situaţiilor financiare, pentru a vedea dacă sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele, în
verificarea registrelor (dacă sunt ţinute regulat); cenzorii verifică şi dacă evaluarea elementelor
patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare.
La modul concret, cenzorii vor întocmi un raport amănunţit despre cele verificate, raport
care va conţine şi propuneri considerate necesare cu privire la situaţiile financiare şi repartizarea
profitului. Prezentarea raportului cenzorilor (sau al auditorilor financiari) constituie o condiţie fără
de care adunarea generală nu poate aproba situaţiile financiare anuale. De aceea, administratorii
trebuie să prezinte cenzorilor sau auditorilor financiari, cu cel puţin o lună înainte de ziua stabilită

80
pentru şedinţa adunării generale, situaţia financiară anuală pentru exerciţiul financiar precedent,
însoţită de raportul lor şi de documentele justificative.
În plus, cenzorii sunt obligaţi să facă lunar, inopinat, inspecţii ale casei, să verifice existenţa
titlurilor sau valorilor aparţinând societăţii, să convoace adunarea asociaţilor (dacă nu a fost
convocată de administratori), să vegheze ca dispoziţiile legii şi ale actului constitutiv să fie respectate.
Dispoziţiile legale impun cenzorilor să aducă la cunoştinţa membrilor consiliului de
administraţie neregularităţile din activitatea societăţii şi încălcarea actelor statutare şi a legii.
Cenzorii vor putea fi remuneraţi şi plătiţi cu orice alte sume sau avantaje numai în baza unei
hotărâri a adunării generale.
Răspunderea cenzorilor şi efectele sale sunt supuse regulilor mandatului şi prevederilor
Legii societăţilor comerciale. Este vorba de o răspundere civilă sau penală. Acţiunea în răspundere
civilă contra cenzorilor aparţine adunării generale, iar răspunderea penală intervine conform
prevederilor Legii nr. 31/1990.
M2.U3.5. Rezumat
Sucursala. Potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990, sucursala este un dezmembrământ
fără personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate este dotată de
societate cu anumite fonduri, cu scopul de a desfăşura o activitate economică, care
intră în obiectul de activitate al societăţii. Sucursala dispune de o anumită
autonomie, în limitele stabilite de societate. Întrucât sucursala nu are personalitate
juridică, ea nu poate participa în nume propriu la circuitul juridic.
Filiala. Potrivit art. 42 din Legea nr. 31/1990, filiala este o societate comercială cu
personalitate juridică. Această societate, filiala, este constituită de societatea
primară (societatea-mamă), care deţine majoritatea capitalului său. Din această
cauză, deşi este subiect de drept distinct, totuşi, filiala este dependentă şi se află sub
controlul societăţii primare.
Voinţa socială se formează în organul de deliberare, care este adunarea
generală a asociaţilor, respectiv a acţionarilor. Adunarea generală este un organ
colectiv format din totalitatea asociaţilor.
Voinţa socială este adusă la îndeplinire prin actele juridice ale organului
executiv (de gestiune), care este administratorul sau administratorii societăţii.
Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociaţi sau, în
anumite cazuri, de un organ specializat – cenzorii societăţii.

81
M2.U3.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1.Cenzorii au rolul:
a. de a controla gestiunea societăţii
b. de a administra
c. de a constitui societatea
2. Administratorii sunt:
a. persoane din afara societăţii
b. asociaţi sau neasociaţi
c. numiţi de adunarea generală
3. Organe ale societăţii comerciale sunt:
a. Adunarea generală,
b. administratorii,
c. cenzorii.
4.Adunarea generală este:
a. organ executiv,
b. organ deliberativ,
c. organ de control al gestiunii.
5.Modul de formare al organelor societăţii şi puterile acestora sunt reglementate prin:
a. norme comune,
b. norme specifice.
6.Adunarea generală poate fi:
a. specială,
b. extraordinară,
c. ordinară.
7. Hotărârile adunării generale au:
a. caracter obligatoriu,
b. caracter secret.

8. Sunt cauze de încetare anticipată a funcţiei de administrator:


a. revocarea administratorului,
b. incapacitatea administratorului,
c. incompatibilitatea administratorului,
d. renunţarea administratorului.
9. Administratorii răspund solidar faţă de societate pentru:
a. realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi,
b. existenţa reală a dividendelor plătite,
c. exacta îndeplinire a hotărârilor adunării generale,
d. existenţa registrelor cerute de lege.
10. Răspunderea cenzorilor este:
a. civilă,
b. penală.

82
Unitatea de învăţare M2.U4. Încetarea societăţii comerciale.
Modificarea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale

Cuprins
M2.U4.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 83
M2.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 83
M2.U4.3. Modificarea societăţii comerciale…………………………………...………84
M2.U4.4. Dizolvarea societăţii comerciale……...……………………………….…….86
M2.U4.5.Lichidarea societăţii comerciale…………………………….………..…….88
M2.U4.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ........ 90
M2.U4.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ ............................ 91

M2.U4.1. Introducere
Condiţiile economice pot determina necesitatea modificării societăţii
comerciale constituită potrivit legii, pentru a fi adaptată noilor cerinţe.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul
constitutiv al societăţii, modificarea societăţii impune modificarea acestui act
constitutiv.
Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea unor operaţii
care să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalităţii juridice-
dizolvarea, ci şi lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sociale.

M2.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal cunoaşterea modului


în care societatea comercială se poate modifica, pentru a putea funcţiona în
continuare.
 Studenţii vor parcurge procedura conform căreia se poate dizolva o societate
comercială.
 Se vor dobândi cunoştinţe privind modul în care funcţionează şi se aplică
procedurile legale privind lichidarea unei societăţi comerciale.

83
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M2.U4.3. Modificarea societăţilor comerciale


În anumite cazuri, condiţiile economice pot determina necesitatea modificării societăţii
comerciale constituită potrivit legii, pentru a fi adaptată noilor cerinţe. Întrucât elementele care
reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv al societăţii, modificarea societăţii impune
modificarea acestui act constitutiv. De aceea, Legea nr. 31/1990 reglementează modificarea actului
constitutiv, iar nu modificarea societăţii.
Trebuie subliniat că modificarea actului constitutiv al unei societăţi comerciale are drept
urmare modificarea societăţii, faţă de situaţia iniţială, de la data constituirii ei. În consecinţă,
modificarea actului constitutiv nu are efect crearea unei persoane juridice noi. Societatea, ca
persoană juridică, subzistă, cu modificările aduse în urma modificării actului constitutiv.
Condiţiile generale ale modificării societăţii comerciale
Legea nr. 161/2003 a dat un nou conţinut art. 199 din legea nr. 31/1990, prin care sunt
reglementate condiţiile generale ale modificării actului constitutiv al societăţii comerciale. Noutatea
priveşte actul de modificare a actului constitutiv, forma actului modificator şi controlul de legalitate
asupra modificării actului constitutiv.
Consacrarea a trei căi de modificare a actului constitutiv răspunde unor nevoi practice.
1.Modificarea actului constitutiv prin hotărârea adunării generale este o cale normală, care ţine de
esenţa contractuală a societăţii comerciale; asociaţii au încheiat actul constitutiv şi tot ei sunt
îndreptăţiţi să îl modifice. Modificarea se hotărăşte de asociaţi în cadrul adunării generale.
2. Modificarea actului constitutiv prin actul adiţional este tot o modificare prin voinţa asociaţilor.
3. Modificarea actului constitutiv prin hotărâre judecătorească reprezintă o excepţie impusă de
raţiuni practice. În cazul retragerii şi al excluderii unui asociat din societate în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti, instanţa trebuie să dispună şi cu privire la structura participării la capitalul social a
celorlalţi asociaţi.
Potrivit legii, actul de modificare a actului constitutiv trebuie să îmbrace forma scrisă. Legea
prevede însă că este obligatorie forma autentică a actului modificator adoptat de asociaţi. Aceasta
înseamnă că sunt avute în vedere hotărârea adunării generale şi actul adiţional, nu şi hotărârea
instanţei judecătoreşti, care are caracter de înscris autentic.
Pentru modificarea actului constitutiv legea impune înregistrarea şi publicarea actului
modificator. Potrivit legii, actul modificator, cuprinzând trimiterile la textele modificate ale actului
constitutiv se depune la oficiul registrului comerţului. După înregistrarea în registrul comerţului,

84
actul modificator se trimite de către oficiul registrului comerţului, din oficiu, monitorului Oficial
spre publicare.
Prin modificarea actului constitutiv pot fi afectate interesele creditorilor societăţii. De aceea,
potrivit legii, creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârile asociaţilor privind
modificarea actului constitutiv pot formula o cerere de opoziţie. Prin hotărârile asociaţilor trebuie
avute în vedere hotărârea adunării generale (a consiliului de administraţie şi administratorului unic,
în condiţiile art. 114 din lege) şi actul adiţional.
Modificarea actului constitutiv poate afecta interesele asociaţilor. De aceea, legea recunoaşte
asociaţilor dreptul de a se retrage din societate.
Principalele cazuri de modificare a societăţii comerciale sunt:
 mărirea capitalului social;
 reducerea capitalului social;
 prelungirea duratei societăţii;
 fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale;
 schimbarea formei societăţii comerciale.
Exemple
Asociaţii hotărăsc să prelungească durata societăţii de la 5 ani la o durată
nedeterminata.
Asociaţii hotărăsc să schimbe sediul social sau să înfiinţeze o filială în alt oraş.
Dacă la o societate pe acţiuni se constată că, în urma unor pierderi, activul net s-a
diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, consiliul
de administraţie convoacă adunarea generală extraordinară pentru a hotărî
reîntregirea capitalului social, limitarea lui sau dizolvarea societăţii.

Dacă se doreşte fuzionarea societăţii comerciale cum se procedează?

Reorganizarea unei societăţi comerciale are loc prin fuziune sau prin divizare.
Fuziunea este operaţiunea prin care una sau mai multe societăţi sunt dizolvate, fără a intra în
lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi (absorbţie) sau mai multe
societăţi sunt dizolvate şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie
(contopire).
Divizarea este operaţiunea prin care o societate, după ce este dizolvată, transferă mai multor
societăţi totalitatea patrimoniului săi sau transferă patrimoniul său mai multor societăţi nou-
constituite.

85
Să ne reamintim...
Modificarea presupune schimbarea elementelor actului constitutiv.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv al
societăţii, modificarea societăţii impune modificarea acestui act constitutiv.
Cazurile de modificare a societăţii comerciale sunt:
 mărirea capitalului social;
 reducerea capitalului social;
 prelungirea duratei societăţii;
 fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale;
 schimbarea formei societăţii comerciale.
M.2.U4.4 Dizolvarea societăţilor comerciale
Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe durata de
timp stabilită în actul constitutiv. Uneori durata societăţii se prelungeşte chiar şi după decesul
asociaţilor care au constituit societatea. Dar orice societate comercială comercială va sfârşi prin a
dispărea, deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil, ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi moare.
Având în vedere această realitate, încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea
unor operaţii care să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalităţii juridice, ci şi lichidarea
patrimoniului societăţii, prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sociale. În
consecinţă, potrivit legii, încetarea existenţei societăţii comerciale impune parcurgerea a două
faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
Potrivit legii, hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după caz, de adunarea
asociaţilor ori de instanţa judecătorească. Excepţional, dizolvarea societăţii se produce în temeiul
legii. Întrucât operaţiunile menţionate au numai rolul de a declanşa procesul de încetare a existenţei
societăţii comerciale, înseamnă că dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a societăţii.
Calitatea de persoană juridică este indispensabilă societăţii pentru îndeplinirea celorlalte operaţiuni
care privesc lichidarea patrimoniului social.
Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt:
1. trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
2. imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia;
3. declararea nulităţii societăţii;
4. hotărârea adunării asociaţilor;
5. hotărârea tribunalului;
6. falimentul societăţii;
7. alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii.
Dizolvarea societăţii comerciale se realizează pe trei căi:

86
a.de drept,
b.prin voinţa asociaţilor şi
c.pe cale judecătorească.
În cazul dizolvării de drept a societăţii, dizolvarea se produce de plin drept (ope legis), dacă
ipoteza legii este satisfăcută. În consecinţă, pentru dizolvarea societăţii nu este necesară îndeplinirea
nici unei formalităţi. Legea nr.31/1990 reglementează dizolvarea de drept a societăţii în cazul
expirării termenului stabilit pentru durata societăţii. Legea nr. 314/2001 a consacrat un alt caz de
dizolvare de drept a societăţilor comerciale. Potrivit art. 1 din lege, societăţile comerciale care în
termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii nu îşi vor fi majorat capitalul la nivelul
minim prevăzut de art. 10 şi 11 din Legea nr. 31/1990 sunt de drept dizolvate şi intră în lichidare pe
această dată.
Societatea comercială se poate dizolva prin voinţa asociaţilor, manifestată în cadrul adunării
generale. Totodată societatea comercială poate fi dizolvată prin hotărârea tribunalului. În cazul
falimentului, dizolvarea societăţii se pronunţă de tribunalul învestit cu procedura falimentului.
Potrivit legii, oricare asociat poate cere, tribunalului, pentru motive temeinice, dizolvarea societăţii.
Indiferent de modul în care se realizează, dizolvarea societăţii produce anumite efecte. Aceste
efecte privesc deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor operaţiuni com erciale noi.
Trebuie arătat că dizolvarea nu are nici o consecinţă asupra personalităţii juridice a societăţii.
Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ci ea îşi continuă existenţa juridică, însă numai pentru
operaţiunile de lichidare.
Exemple
Dacă în contractul de societate nu s-a prevăzut durata societăţii, oricare asociat
poate cere dizolvarea societăţii, care se consideră nelegal constituită.
Orice asociat poate cere tribunalului dizolvarea societăţii, pentru motive temeinice.

Să ne reamintim...
Dizolvarea este faza care cuprinde operaţii ce declanşează şi pregăteşte încetarea
existenţei societăţii.
Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt:
 trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
 imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia;
 declararea nulităţii societăţii;
 hotărârea adunării asociaţilor;
 hotărârea tribunalului;

87
 falimentul societăţii;
 alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii
Căile de dizolvare sunt următoarele:
a.de drept,
b.prin voinţa asociaţilor şi
c.pe cale judecătorească.
M2.U.4.5 Lichidarea societăţilor comerciale
Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă îndeplinirea unor operaţiuni care să pună
capăt activităţii societăţii, şi, totodată, să ducă în final la încetarea statutului de persoană juridică al
societăţii. Operaţiunile care fac obiectul fazei lichidării societăţii sunt realizate de persoane anume
învestite- lichidatorii.
Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop
terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor
societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea
activului net între asociaţi.
Lichidarea societăţii, ca fază subsecventă a dizolvării societăţii comerciale, este guvernată de
anumite principii. Aceste principii definesc statutul juridic al societăţii aflate în lichidare.
Principiile generale ale lichidării societăţii comerciale sunt următoarele:
 personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării;
 lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor;
 lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă.
Trecerea societăţii comerciale în faza lichidării produce anumite consecinţe asupra societăţii.
Astfel, obiectul şi scopul societăţii se modifică în concordanţă cu finalitatea lichidării. Apoi,
administratorii societăţii vor fi înlocuiţi cu lichidatorii, care devin organul de administrare a
societăţii. În sfârşit, gestiunea societăţii este predată lichidatorilor, care vor administra societatea
aflată în lichidare.
Lichidatorii sunt persoane însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile de lichidare a
societăţii comerciale. Având în vedere rolul pe care îl au în administrarea societăţii aflate în
lichidare, legea reglementează condiţiile de numire a lichidatorilor, puterile şi răspunderea lor.
Lichidator poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Lichidatorul persoană fizică, ca
şi persoana fizică desemnată ca reprezentant permanent de către lichidatorul persoană juridică, tribe
să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii.
Art. 247 alin. (2) din Legea nr.31/1990 prevede că “lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi
administratorii”. Trebuie arătat că, potrivit legii, lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul lor sub

88
controlul cenzorilor societăţii. Se înţelege că, în societăţile în care nu există cenzori,dreptul de
control aparţine asociaţilor.
Pe lângă puterile conferite de către asociaţi, art. 249 din Legea nr. 31/1990 prevede şi alte
puteri ale lichidatorilor: lichidatorii trebuie să execute şi să termine operaţiunile de comerţ
referitoare la lichidare; lichidatorii trebuie să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii;
lichidatorii sunt îndreptăţiţi să vândă, prin licitaţie publică, bunurile mobile şi imobile aparţinând
societăţii; lichidatorii pot să contracteze obligaţiile cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi
să îndeplinească orice alte acte necesare lichidării; lichidatorii sunt în drept să stea în judecată şi
să fie acţionaţi în interesul lichidării.
Art. 247 alin. (2) din legea nr. 31/1990 prevede că lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi
administratorii societăţii.
Lichidarea societăţii comerciale impune efectuarea unor operaţiuni care au drept rezultat
lichidarea patrimoniului societăţii. Aceste operaţiuni constau în lichidarea activului şi pasivului
societăţii. Operaţiunile de lichidare a activului societăţii cuprind transformarea bunurilor societăţii
în bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are faţă de terţi. Prin lichidarea pasivului
societăţii se înţelege plata datoriilor societăţii către creditorii săi.
La încetarea existenţei societăţii ca urmare a dizolvării şi lichidării, asociaţii sunt îndreptăţiţi
să li se restituie valoarea aporturilor efectuate la constituirea societăţii sau cu ocazia majorării
capitalului social, precum şi să primească partea ce li se cuvine din eventualele beneficii rămase
nedistribuite. Dar, asemenea drepturi pot fi valorificate numai după ce au fost achitate toate datoriile
faţă de creditorii societăţii şi numai dacă a mai rămas un sold activ. Uneori, activul societăţii este
suficient de mare faţă de pasivul societăţii, încât lichidatorii pot plăti asociaţilor anumite sume de
bani în contul drepturilor care li se cuvin chiar înainte de a încheia operaţiunile de lichidare.
După terminarea operaţiunilor de repartizare a activului net între asociaţi, procedura lichidării
societăţii comerciale este încheiată. Rămân de îndeplinit ultimele formalităţi pentru finalizarea
consecinţelor care decurg din terminarea lichidării: radierea societăţii din registrul comerţului şi
luarea măsurilor de conservare a registrelor şi celorlalte documente ale societăţii.
Este posibil ca, după ce societatea a fost lichidată şi s-a operat radierea ei în registrul
comerţului, să se ivească un creditor a cărui creanţă nu a fost valorificată în cursul lichidării societăţii.
După părerea noastră, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, după lichidarea societăţii şi
radierea ei din registrul comerţului, creditorii sociali pot urmări numai pe asociaţii care au o
răspundere nelimitată pentru obligaţiile sociale.
Considerăm că referirea art. 254 din legea nr.31/1990 la posibilitatea aplicării procedurii
falimentului priveşte societatea aflată în faza lichidării, iar nu o societate lichidată, care şi-a încetat
existenţa ca persoană juridică.

89
Exemple
Lichidatorul poate o persoană fizică sau juridică.
Instanţa este obligată să numească lichidatori persoanele asupra cărora cad de
acord asociaţii.
Să ne reamintim...
Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca
scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii,
încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata
datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între asociaţi.
Principiile generale ale lichidării societăţii comerciale sunt următoarele:
 personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării;
 lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor;
 lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă.
M2.U4.6. Rezumat
Modificarea presupune schimbarea elementelor actului constitutiv.
Întrucât elementele care reclamă schimbarea au fost stabilite prin actul constitutiv al
societăţii, modificarea societăţii impune modificarea acestui act constitutiv.
Cazurile de modificare a societăţii comerciale sunt:
 mărirea capitalului social;
 reducerea capitalului social;
 prelungirea duratei societăţii;
 fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale;
 schimbarea formei societăţii comerciale.
Dizolvarea este faza care cuprinde operaţii ce declanşează şi pregăteşte încetarea
existenţei societăţii.
Cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale sunt:
 trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
 imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia;
 declararea nulităţii societăţii;
 hotărârea adunării asociaţilor;
 hotărârea tribunalului;
 falimentul societăţii;
 alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii
Căile de dizolvare sunt următoarele:

90
a.de drept,
b.prin voinţa asociaţilor şi
c.pe cale judecătorească.
Lichidarea societăţii comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca
scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii,
încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata
datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între asociaţi.
Principiile generale ale lichidării societăţii comerciale sunt următoarele:
 personalitatea juridică a societăţii subzistă pentru nevoile lichidării;
 lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor;
 lichidarea societăţii este obligatorie, iar nu facultativă.
M2.U4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1.Sunt considerate căi de modificare a actului constitutiv al societăţii comerciale:


A) modificarea actului constitutiv prin hotărârea adunării generale,
B) modificarea actului constitutiv prin actul adiţional,
C) modificarea actului constitutiv prin hotărâre judecătorească.

2. Operaţia prin care se realizează o concentrare a societăţilor comerciale poartă denumirea de:
A) divizare,
B) fuziune,
C) desprindere.
3. Ce se transferă în cazul unei divizări sau fuziuni:
A) acţiunile
B) patrimoniul
C) salariaţii

4. Dizolvarea societăţii comerciale se poate realiza:


A) de drept,
B) prin voinţa asociaţilor,
C) pe cale judecătorească.

5. Sunt principii ale lichidării societăţilor comerciale:


A) personalitatea juridică a societăţii nu subzistă,
B) lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor,
C) lichidarea societăţii este facultativă.

91
Unitatea de învăţare M2.U5. Procedura insolvenţei

Cuprins
M2.U5.1. Introducere................................ ................................ ................................ .... 92
M2.U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ..... 92
M2.U5.3.Procedura insolvenţei………………………………………………….…….93
M2.U5.4. Participanţii la procedura reorganizării judiciare şi a falimentului…………94
M2.U5.5. Conţinutul şi desfăşurarea procedurii reorganizări judiciare
şi a falimentului……..........................................……………………………………..98
M2.U5.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ...... 103
M2.U5.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ .......................... 104

M2.U5.1. Introducere
Neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă produce consecinţe
negative nu numai asupra creditorului, ci şi faţă de alţi comercianţi cu care
creditorul se află în raporturi juridice. Este nevoie de un tratament aplicat
comercianţilor aflaţi în dificultate.
Consecinţele se pot repercuta în lanţ asupra altor comercianţi,
determinând un blocaj financiar. Neexecutarea obligaţiilor băneşti poate fi
determinată de lipsa de lichidităţi cauzată de existenţa unor dificultăţi
financiare (conducere greşită, împrejurări nefavorabile etc.) cu care se
confruntă debitorul. Vorbim astfel de un comerciant aflat în dificultate. Faţă
de acesta atitudinea societăţii a fost diferită de-a lungul timpului, în funcţie de
anumite concepţii ale vremii.

M2.U5.2. Obiectivele unităţii de învăţare


 Recunoaşterea cauzelor care determină dizolvarea şi lichidarea unei
societăţi comerciale
 Dobândirea cunoştinţelor privind regulile în baza cărora se
declanşează procedura falimentului
 Aprecierea eficienţei actelor normative care reglementează procedura
dizolvării şi lichidării judiciare

92
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M2.U5.3. Procedura insolvenţei


Neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă produce consecinţe negative nu numai asupra
creditorului, ci şi faţă de alţi comercianţi cu care creditorul se află în raporturi juridice. Este nevoie
de un tratament aplicat comercianţilor aflaţi în dificultate.
Consecinţele se pot repercuta în lanţ asupra altor comercianţi, determinând un blocaj
financiar. Neexecutarea obligaţiilor băneşti poate fi determinată de lipsa de lichidităţi cauzată de
existenţa unor dificultăţi financiare (conducere greşită, împrejurări nefavorabile etc.) cu care se
confruntă debitorul. Vorbim astfel de un comerciant aflat în dificultate. Faţă de acesta atitudinea
societăţii a fost diferită de-a lungul timpului, în funcţie de anumite concepţii ale vremii.
În România Legea nr.85/2006 reglementează procedura insolvenţei cu scopul de a
eficientiza procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Din considerente practice vechea lege
a fost abrogată, evitându-se o nouă republicare a legii privind procedura reorganizării judiciare şi
falimentului.
“Scopul legii este instituirea unei proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în
insolvenţă, fie prin reorganizarea activităţii acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui
până la stingerea pasivului, fie prin faliment”.
Din dispoziţiile citate rezultă că scopul legii este reglementarea unei proceduri judiciare prin
care să se asigure plata pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
Căile prin care se realizează scopul legii sunt procedura reorganizării judiciare şi procedura
falimentului.
Procedura reorganizării judiciare constă în anumite reguli privind organizarea activităţii
debitorului pe baze noi, în vederea redresării economico-financiare şi asigurării mijloacelor băneşti
pentru plata datoriilor faţă de creditori. Această procedură se poate realiza prin două modalităţi.
O primă modalitate este reorganizarea activităţii debitorului, prin anumite măsuri economice,
financiare, organizatorice, juridice etc.
O a doua modalitate este lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului, până la
acoperirea creanţelor creditorilor.
Potrivit Legii nr. 64/1995, reorganizarea judiciară, în cele două modalităţi, se realizează pe
bază de plan, care este, după caz, un plan de reorganizare a activităţii debitorului sau un plan de
lichidare a unor bunri din patrimoniul debitorului.

93
De remarcat, că aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuarea activităţii
debitorului, sub conducerea acestuia sau a persoanelor abilitate de lege.
Procedura falimentului constă în anumite reguli prin care se reglementează executarea silită a
bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea p lăţii datoriilor faţă de creditori.
Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii debitorului
(dizolvarea societăţii, în cazul debitorului societate comercială).
Din cele arătate în legătură cu noţiunea procedurii reorganizării judiciare a falimentului
rezultă şi caracterele acestei proceduri: caracterul judiciar; caracterul profesional; caracterul de
remediu sau de executare silită; caracterul colectiv (concursual) şi caracterul unitar.

Condiţiile aplicării procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului


Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se aplică următoarelor categorii de persoane
aflate în insolvenţă: comercianţii, societăţile agricole şi grupurile de interes economic.
Din dispoziţiile textului citat rezultă că pentru aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului, legea impune două condiţii.
Prima condiţie este ca debitorul să facă parte din categoriile de persoane cărora li se aplică
procedura.
A doua condiţie este ca debitorul să se afle în insolvenţă.
Exemple
Procedura insolvenţei se aplică atât debitorului comerciant, cât şi debitorului
necomerciant.
Pentru regiile autonome se aplica o procedură specială.
Instituţiile de credit şi societăţile de asigurare sunt supuse unor reglementări
speciale.
Consultaţi registrul comerţului pentru obţinerea datelor despre comercianţii aflaţi
în dificultate.

M2.U5.4. Participanţii la procedura reorganizării judiciare şi a falimentului


Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului are drept scop acoperirea pasivului
debitorului aflat în insolvenţă. Acest scop relevă faptul că prin aplicarea procedurii se urmăreşte
protejarea intereselor creditorilor. Dar, această procedură este menită să ocrotească şi interesele
generale ale bunei desfăşurări a activităţii comerciale. Dar aceea, procedura instituită de lege are un
caracter judiciar; ea se realizează de către instanţele judecătoreşti şi de alte organe, sub autoritatea
instanţelor judecătoreşti.

94
Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic,
administratorul şi lichidatorul.
Organele menţionate au îndatorirea să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi a
operaţiunilor prevăzute de lege, precum şi realizarea în condiţiile legii, a drepturilor şi a obligaţiilor
participanţilor la aceste acte şi operaţiuni.
La realizarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului participă şi alte persoane:
adunarea creditorilor, comitetul creditorilor, adunarea generală a membrilor sau
asociaţilor/acţionarilor şi reprezentantul membrilor sau asociaţilor/acţionarilor.
Instanţele judecătoreşti. Legea consacră concepţia tradiţională a Codului comercial, potrivit
căreia în aplicarea procedurii colective asupra debitorului aflat în insolvenţă, rolul preponderent
revine autorităţii judiciare, iar nu creditorilor. Acest rol se realizează de către instanţa
judecătorească, precum şi de un judecător anume desemnat – judecătorul-sindic.
Intervenţia instanţei judecătoreşti este nu numai necesară, pentru ocrotirea intereselor generale,
ci şi indispensabilă pentru soluţionarea unor conflicte de interese ale debitorului şi ale creditorilor.
Potrivit legii, instanţele judecătoreşti competente să aplice procedura reorganizării şi a
falimentului sunt tribunalul şi curtea de apel.
Judecătorul-sindic. În aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, un rol
important revine judecătorului-sindic.
Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului.
Articolul 50 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că preşedinţii
instanţelor desemnează judecătorii care urmează să îndeplinească, potrivit legii, şi alte atribuţii
decât cele privind activitatea de judecată.
În temeiul acestei dispoziţii a legii, preşedintele tribunalului desemnează pe judecătorii
tribunalului care vor avea calitatea de judecător-sindic şi, deci, vor exercita atribuţiile prevăzute de
lege pentru aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.
Judecătorul-sindic îndeplineşte o funcţie publică de interes general; el organizează şi conduce
întreaga procedură a reorganizării judiciare şi a falimentului sub autoritatea tribunalului.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic acţionează în calitatea sa de magistrat, iar
nu ca reprezentant al debitorului sau al creditorilor. În consecinţă, actele sale sunt obligatorii atât
pentru debitor, cât şi pentru creditori.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic pronunţă hotărâri (încheieri de sentinţe).
Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate separat cu recurs.
Administratorul. În realizarea procedurii reorganizării judiciare, un rol important revine
administratorului. Prezenţa unui specialist în activitatea de gestiune şi management este
indispensabilă pentru iniţierea şi realizarea unor măsuri pentru redresarea activităţii debitorului.

95
Calitatea de administrator o poate avea o persoană fizică sau o societate comercială,
specializată în activitatea de management.
Administratorul persoană fizică, precum şi persoana fizică împuternicită ca delegat permanent
al administratorului societate comercială trebuie să aibă calitatea de practician în reorganizare şi
lichidare, în condiţiile O.G. nr.79/1999 privind organizarea activităţii practicienilor în reorganizare
şi lichidare.
Potrivit legii, judecătorul-sindic este în drept să desemneze, prin hotărâre de deschidere a
procedurii sau ulterior, persoana care să îndeplinească funcţia de administrator.
Administratorul are obligaţia ca, lunar să depună la dosarul cauzei un raport asupra modului
în care şi-a îndeplinit atribuţiile. Totodată, în raport trebuie să justifice plăţile făcute creditorilor, în
condiţiile art. 106 alin. (1) şi art. 108 din lege.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul poate beneficia de ajutorul unor
persoane de specialitate.
Propunerile administratorului privind numirea şi nivelul retribuţiilor acestor persoane trebuie
supuse aprobării judecătorului-sindic.
Potrivit legii, în orice stadiu al procedurii, administratorul poate fin înlocuit de către
judecătorul-sindic, prin încheiere. Înlocuirea se poate face numai pentru motive temeinice.
Lichidatorul. În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este necesară
numirea unui lichidator, care să realizeze operaţiunile de lichidare a bunurilor din patrimoniul
debitorului.
Ca şi în cazul administratorului, lichidatorul trebuie să fie un specialist.
Calitatea de lichidator o poate avea o persoană fizică sau o societate comercială.
Lichidatorul persoană fizică, precum şi persoana fizică împuternicită ca delegat permanent al
lichidatorului societate comercială trebuie să aibă calitatea de practician în reorganizare şi lichidare,
în condiţiile O.G.nr.79/1999 privind organizarea activităţii practicienilor în reorganizare şi
lichidare.
Lichidatorul este desemnat de judecătorul-sindic, după aceleaşi reguli ca şi în cazul
desemnării administratorului. Dispoziţiile art. 17, 19, 20 şi 21 din lege se aplică în mod
corespunzător.
Potrivit legii, poate fi desemnat ca lichidator şi administratorul desemnat anterior.
Lichidatorul este obligat să depună, lunar, la dosarul cauzei un raport privind îndeplinirea
atribuţiilor şi justificarea plăţilor făcute creditorilor, în condiţiile art. 106 alin. (1) şi art . 108 din
lege. Lichidatorul poate avea şi el nevoie, în îndeplinirea atribuţiilor sale, de anumite persoane de
specialitate. Asemenea persoane sunt desemnate în aceleaşi condiţii ca şi persoanele care îl ajută pe
administrator.

96
În orice stadiu al procedurii, lichidatorul poate fi înlocuit pentru motive temeinice, de către
judecătorul-sindic, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 64/1995.
Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor. În aplicarea procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului un anumit rol îl au adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor.
Legea reglementează anumite atribuţii care revin adunării creditorilor şi comitetul creditorilor.
Adunarea creditorilor cuprinde pe toţi creditorii care au anumite creanţe faţă de debitor şi are
ca atribuţii principale:
 desemnează comitetul creditorilor;
 analizează situaţia debitorului şi rapoartele întocmite de comitetul creditorilor;
 discută măsurile luate de administrator sau lichidator şi efectele acestora, putând propune,
motivat şi alte măsuri;
 dezbate şi aprobă, în condiţiile legii, planul de reorganizare.
Comitetul creditorilor este desemnat în condiţii diferite.
Judecătorul-sindic va desemna dacă apreciază că este necesar, în raport cu situaţia concretă,
un comitet format din 3-7 dintre creditorii cu creanţele garantate şi chirografare cele mai mari.
Comitetul creditorilor este desemnat fie prin hotărârea de deschidere a procedurii, fie ulterior,
după întocmirea listei creditorilor.
Desemnarea comitetului creditorilor de către judecătorul-sindic are un caracter provizoriu,
fiind determinată de anumite nevoi ale desfăşurării procedurii. Într-adevăr, potrivit legii, în cadrul
primei şedinţe a adunării creditorilor, aceştia pot alege un comitet format din 3-7 dintre creditorii cu
creanţe garantate şi creditorii chirografari, care se oferă voluntar.
Comitetul creditorilor ales va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul -sindic.
Dacă, în cadrul adunării creditorilor nu se obţine majoritatea necesară alegerii comitetului,
judecătorul-sindic va putea desemna comitetul, în condiţiile art. 15 alin. (1) din lege sau va putea
menţine comitetul desemnat anterior.
Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii:
a) acordarea de asistenţă judecătorului-sindic;
b) solicitarea ridicării dreptului de administrare al debitorului;
c) exercitarea acţiunilor privind anularea unor acte juridice făcute de debitor în frauda
creditorilor.
Adunarea generală a membrilor sau a asociaţilor/acţionarilor. Reprezentantul
membrilor sau asociaţilor/acţionarilor.
În aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului asupra debitorului societate
comercială un anumit rol revine asociaţilor/acţionarilor respectivei societăţi comerciale, prin
adunarea generală a asociaţilor/acţionarilor.

97
Soluţia este menită să asigure, în cursul desfăşurării procedurii, interesele
asociaţilor/acţionarilor legate de soarta societăţii, precum şi cele care decurg din calitate de creditori
ai societăţii pentru părţile care li se cuvin la dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Un rol similar revine şi adunării generale a membrilor grupurilor de interes economic şi
respectiv ai societăţilor cooperatiste.
Exemple
Judecătorul sindic este ajutat de experţi, desemnaţi de acesta şi remuneraţi.

Identificaţi etapele procedurii insolvenţei prin studierea Legii nr.85/2006.

M2.U5.5. Conţinutul şi desfăşurarea procedurii reorganizări judiciare şi a falimentului


Legea stabileşte operaţiunile care alcătuiesc conţinutul procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului, precum şi modul de desfăşurare a acestor operaţiuni.
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se deschide prin cererile introductive ale
persoanelor îndreptăţite.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru aplicarea proceduri reorganizării
judiciare şi a falimentului, judecătorul-sindic dispune măsurile necesare pentru cunoaşterea situaţiei
debitorului, a cauzelor şi a împrejurărilor care au dus la încetarea plăţilor şi convocarea adunării
creditorilor pentru a analiza situaţia debitorului şi alegerea căii de urmat.
În procedura reorganizării, un rol important îl are planul de reorganizare, care cuprinde
măsurile necesare redresării activităţii debitorului sau pentru lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului.
În cazul când nu sunt condiţii pentru salvarea debitorului se iau măsurile necesare pentru
aplicarea procedurii falimentului.
Falimentul
Legea reglementează, pe lângă procedura reorganizării judiciare, procedura falimentului.
Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop prefacerea în bani a
bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor.
Procedura falimentului constă într-un ansamblu de acte juridice şi operaţiuni care privesc:
hotărârea de intrare în faliment; stabilirea masei active; efectuarea lichidării bunurilor din
patrimoniul debitorului; distribuirea sumelor de bani realizate din lichidarea bunurilor din
patrimoniul debitorului; închiderea procedurii falimentului.
Toate actele juridice şi operaţiunile pe care le implică procedura falimentului sunt realizate de
organele abilitate de lege cu aplicarea acestei proceduri.
Cazurile de aplicare a procedurii falimentului.

98
Se prevăd următoarele cazuri în care se poate decide intrarea în procedura falimentului:
a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în faliment prin cererea introductivă şi nici unul
dintre celelalte subiecte îndreptăţite nu a depus un plan de reorganizare sau nici unul
dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat în condiţiile legii. Cum se poate
observa, în concepţia legii, declararea intenţiei debitorului de intrare în faliment nu
exclude posibilitatea celorlalte persoane abilitate de lege de a propune un plan de
reorganizare. Numai dacă aceste persoane nu au depus un plan ori planul propus nu a
fost acceptat şi confirmat, se poate dispune intrarea în faliment. Teoretic, soluţia este
corectă, dar este îndoielnic că un plan propus de celelalte persoane abilitate, contrar
poziţiei debitorului, va avea vreo şansă de realizare. Debitorul cunoaşte mai bine de ce
posibilităţi dispune şi, în principiu, nu are nici un interes să prefere procedura
falimentului, în locul unei redresări a activităţii. Dar, în aprecierea acestei situaţii, nu
trebuie omisă posibilitatea exercitării abuzive a dreptului de opţiune de către debitor, cu
prejudicierea intereselor creditorilor.
b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare, iar nici unul dintre celelalte subiecte
îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare sau nici unul dintre planurile propuse nu
a fost acceptat şi confirmat. Potrivit legii, dacă debitorul nu îşi arată intenţia de
reorganizare prin cererea introductivă în termen de 10 zile de la înregistrarea cererii se
prezumă, până la proba contrarie, că debitorul este de acord cu începerea falimentului.
Este evident că dacă în acest caz nici una dintre persoanele îndreptăţite nu a propus un
plan de reorganizare ori nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat
se va putea dispune intrarea în faliment;
c) debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a depus un plan de reorganizare
ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat, iar nici unul dintre celelalte
subiecte îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare sau nici unul dintre planurile
propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
d) a fost aprobat raportul administratorului prin care se propune intrarea în faliment a
debitorului, în condiţiile art. 41 din lege.
La cazurile menţionate de art. 77 din lege trebuie adăugate şi cazurile prevăzute de art. 73
alin. (1) din lege, care privesc nerealizarea planului de reorganizare, fie pentru că debitorul nu s -a
conformat planului, fie că desfăşurarea activităţii a produs pierderi averii debitorului.
Încheierea judecătorului-sindic privind intrarea în procedura falimentului. Judecătorul-
sindic decide intrarea debitorului în procedura falimentului prin încheiere.
Prin încheierea prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunţa
dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune:

99
a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
b) desemnarea unui lichidator, precum şi stabilirea atribuţiilor şi a remuneraţiei acestuia;
c) termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator către lichidator,
împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii;
d) întocmirea şi predarea către lichidator a unei liste a creditorilor şi a creanţelor acestora la
data intrării în faliment, cu indicarea celor născute după deschiderea procedurii;
e) notificarea intrării în faliment.
Din textul citat rezultă că judecătorul-sindic dispune măsurile menţionate în cazul când
pronunţă dizolvarea societăţii debitoare. În realitate, aceste măsuri sunt dispuse prin încheiere în
toate cazurile de intrare în procedura falimentului, indifere nt de calitatea debitorului.
Textul legal trebuie înţeles în sensul că, în cazul când debitorul este o societate comercială,
judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea societăţii şi va dispune măsurile prevăzute de art. 7 alin.
(2) lit. a)-e) din lege.
Măsurile premergătoare lichidării. Pentru a putea proceda la lichidarea bunurilor din averea
debitorului se impune luarea unor măsuri: stabilirea averii debitorului, prin întocmirea listei
bunurilor din averea debitorului, inventarierea şi conservarea bunurilo r din averea debitorului.
Efectuarea lichidării bunurilor din averea debitorului. În vederea obţinerii sumelor de
bani necesare pentru plata creanţelor creditorilor, bunurile din averea debitorului sunt supuse
lichidării. Aceste bunuri sunt lichidate prin vânzarea lor, în condiţiile legii.
Legea prevede că lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de către lichidator
sub controlul judecătorului-sindic.
Operaţiunea de lichidare a bunurilor din averea debitorului trebuie să înceapă de îndată după
finalizarea de către lichidator a inventarierii bunurilor din averea debitorului, afară de cazul când
legea dispune altfel.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu în stare de funcţionare, sau individual.
Vânzarea bunurilor se poate face prin negociere directă, iar dacă acest lucru nu se realizează,
bunurile vor fi vândute la licitaţie, în condiţiile stabilite de Codul de procedură civilă.
În vederea stabilirii valorii bunurilor, lichidatorul va angaja un evaluator, persoană fizică sau
juridică, care va evalua bunurile din averea debitorului, în conformitate cu standardele
internaţionale de evaluare. În funcţie de situaţia concretă şi, pe cât posibil, bunurile vor fi evaluate
atât individual, cât şi în bloc.
Distribuirea sumelor de bani realizate în urma lichidării. După ce bunurile din averea
debitorului au fost lichidate, adică au fost prefăcute în bani, urmează distribuirea sumelor realizate
între creditori.

100
În vederea repartizării între creditori a sumelor realizate, lichidatorul trebuie să întocmească
un raport asupra operaţiunilor de lichidare efectuate şi un plan de distribuire a sumelor de bani între
creditori.
Prin lege se reglementează anumite reguli privind întocmirea raportului, ordinea satisfacerii
creanţelor creditorilor, precum şi obligaţiile care revin lichidatorului în efectuarea operaţiunilor de
distribuire a sumelor de bani cuvenite creditorilor.
În scopul pregătirii operaţiunilor de distribuire între creditori a sumelor de bani realizate,
lichidatorul este obligat să prezinte judecătorului-sindic, la fiecare trei luni, calculate de la data
începerii lichidării, un raport asupra fondurilor obţinute de lichidare şi din încasarea de creanţe,
precum şi un plan de distribuire între creditori a sumelor de bani realizate.
Raportul trebuie să cuprindă şi plata retribuţiei lichidatorului şi cheltuielile prevăzute de lege.
În privinţa planului de distribuire, lichidatorul va ţine seama de ordinea plăţii creditorilor.
În cadrul procedurii falimentului, creanţele creditorilor vor fi pl ătite, în următoarea ordine:
1) taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor
din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 9,
art. 17 alin. (1), art. 22 şi ale art. 62 alin (3), sub rezerva celor prevăzute la art. 69 alin. (3);
2) creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate de
instituţiile de credit după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din
continuarea activităţii debitorului, după deschiderea procedurii;
3) creanţele izvorâte din raporturi de muncă, pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii procedurii;
4) creanţele bugetare;
5) creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi în baza unor obligaţii
de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate
asigurării mijloacelor de existenţă;
6) creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea
debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică;
7) creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuieli şi dobânzile aferente, cele rezultate
din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, p recum şi din chirii;
8) alte creanţe chirografe;
9) creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă: mai întâi, creditele acordate
persoanei juridice debitoare de către un asociat/acţionar deţinând cel puţin 10% din
capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor ori,
după caz, de către un membru al grupului al grupului de interes economic; apoi,
creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit;

101
10) creanţele membrilor, asociaţilor sau acţionarilor persoanei juridice debitoare, derivând
din dreptul rezidual al calităţii lor, în conformitate cu prevederile legale şi statuare.
Potrivit legii, titularilor de creanţe dintr-o categorie le se vor putea distribui sume numai după
deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii stabilite
de art. 108 din lege.
Sumele de distribuit între creditorii în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu
suma alocată pentru fiecare creanţă, prin tabelul definitiv consolidat.
În cazul insuficienţei sumelor necesare acoperirii integrale a creanţelor cu acelaşi rang de
prioritate, titularii acestora vor fi primi o cotă falimentară reprezentând suma proporţională cu
procentul pe care creanţa îl deţine în categoria creanţelor respective.
Anumite creanţe sunt plătite în condiţii speciale.
În cazul în care bunurile aparţinând averii unui grup de interes economic ori a unei societăţi în
nume colectiv sau în comandită nu sunt suficiente pentru plata creanţelor înregistrate în tabelul
definitiv consolidat al creanţelor, împotriva grupului sau societăţii, judecătorul-sindic va autoriza
executarea silită, în condiţiile legii, împotriva membrilor sau, după caz, a asociaţilor cu răspundere
nelimitată ai societăţii.
Judecătorul-sindic dispune printr-o sentinţă definitivă şi executorie, care va fi pusă în
executare de către lichidator, prin executorul judecătoresc.
După lichidarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul întocmeşte un raport final,
împreună cu un bilanţ general al lichidării pe care le supune judecătorului-sindic.
După aprobarea de către judecătorul-sindic a raportului final, lichidatorul va face de îndată
distribuirea finală către creditori a tuturor sumelor de bani rezultate din valorificarea patrimoniului
debitorului.
Exemple
După lichidarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul întocmeşte un
raport final al lichidării pe care îl supune judecătorului-sindic, însoţit de situaţiile
financiare anuale. După aprobarea raportului final lichidatorul va face distribuirea
finală către debitori a tuturor sumelor de bani rezultate din valorificarea averii
debitorului.

Identificaţi care sunt măsurile premergătoare lichidării averii debitorului din


conţinutul Legii nr.85/2006.

Închiderea procedurii insolvenţei


După parcurgerea operaţiunilor prevăzute de lege, procedura reorganizării judiciare şi a falimentului
urmează să se închidă.

102
Cazurile, luarea deciziei şi consecinţele închiderii procedurii sunt stabilite de Legea
nr.85/2006.
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se închide, dacă, urmare cererii
introductive a debitorului, la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a
creanţelor, se constată că nu s-a depus nici o cerere. În acest caz, judecătorul-sindic va pronunţa o
sentinţă de închidere a procedurii şi de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii.
Procedura reorganizării judiciar va fi închisă, printr-o sentinţă, dacă au fost îndeplinite toate
obligaţiile de plată asumate prin planul confirmat.
Dacă procedura începe ca procedură de reorganizare şi, datorită nerealizării obiectivelor sale,
devine procedură de faliment, aceasta va fi închisă ca procedură de faliment.
Procedura va fi închisă după aprobarea de către judecătorul-sindic a raportului final, când
toate fondurile şi bunurile din averea debitorului au fost distribuite, iar fondurile nereclamate au fost
depuse la bancă.
În toată cazurile, închiderea procedurii este dispusă de judecătorul -sindic, prin sentinţă.
În cazul procedurii insolvenţei, judecătorul-sindic pronunţă sentinţa de închidere a procedurii
pe baza cererii lichidatorului.
Consecinţele închiderii procedurii. Închiderea procedurii insolvenţei are anumite efecte.
Aceste efecte privesc descărcarea judecătorului-sindic de îndatoririle şi responsabilităţile sale,
precum şi descărcarea debitorului de obligaţiile anterioare.
Răspunderea pentru aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului
Procedura insolvenţei nu are un caracter punitiv; ea nu urmăreşte să îl sancţioneze pe
debitorul aflat în dificultate căruia i s-a aplicat procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
În mod excepţional, Legea nr. 85/2006 şi Legea nr. 31/1990 reglementează o răspundere în
cazurile în care, prin faptele lor, anumite persoane au dus la insolvenţa debitorului ori au săvârşit
anumite infracţiuni. Această răspundere este o răspundere civilă şi o răspundere penală.
Răspunderea se angajează numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/2006.
M2.U5.6. Rezumat
Procedura insolvenţei constă într-un ansamblu de acte juridice şi operaţiuni
care privesc: hotărârea de intrare în faliment; stabilirea masei active; efectuarea
lichidării bunurilor din patrimoniul debitorului; distribuirea sumelor de bani
realizate din lichidarea bunurilor din patrimoniul debitorului; închiderea procedurii
falimentului.
Modalităţi
O primă modalitate este procedura reorganizării judiciare, prin anumite măsuri
economice, financiare, organizatorice, juridice etc.

103
O a doua modalitate este procedura falimentului, adică a lichidarea unor
bunuri din patrimoniul debitorului, până la acoperirea creanţelor creditorilor.
Procedura reorganizării judiciare constă în anumite reguli privind organizarea
activităţii debitorului pe baze noi, în vederea redresării economico-financiare şi
asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor faţă de creditori. Această
procedură se poate realiza prin două modalităţi.
Procedura falimentului este procedura concursuală colectivă şi egalitară care se
aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului
debitorului.
Condiţii
Pentru aplicarea procedurii insolvenţei, legea impune două condiţii. Prima
condiţie este ca debitorul să facă parte din categoriile de persoane cărora li se aplică
procedura. A doua condiţie este ca debitorul să se afle în insolvenţă.
Organe
Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-
sindic, administratorul şi lichidatorul.
M2.U5.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Judecătorul sindic:
a. este un judecător al tribunalului
b. este un reprezentant al Camerei de Comerţ şi Industrie
c. este un lichidator
2. Lichidatorul ia locul:
a. adunării generale
b. administratorilor
c. creditorilor
3. Reorganizarea are loc :
a. la sediul comerciantului
b. la sediul băncii
c. în faţa instanţelor de judecată
4. Lichidarea bunurilor înseamnă:
a. transformarea lor în bani
b. distrugerea
c. închirierea
5. Dacă debitorul îşi exprimă intenţia de a intra în faliment:
a. cererea sa nu va putea fi aprobată
b. tribunalul va deschide procedura dacă cererea îndeplineşte cerinţele legii
c. îi trebuie aprobarea creditorilor
6. Rolul preponderent în procedura insolvenţei revine:
a. debitorului
b. creditorilor
c. tribunalului

104
Unitatea de învăţare M2.U6. Societatea comercială bancară (banca)

Cuprins
M2.U6.1. Introducere................................ ................................ ................................ .. 105
M2.U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ... 105
M2.U6.3.Constituirea băncii…………………………………………………………106
M2.U6.4. Funcţionarea băncii …………………………………………............……111
M2.U6.5. Încetarea existenţei băncii. Modificarea, dizolvarea şi lichidarea…….....118
M2.U6.6. Rezumat ................................ ................................ ................................ ...... 125
M2.U6.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................ .......................... 126

M2.U6.1. Introducere
Societăţile comerciale bancare, deşi sunt supuse unor reglementări speciale, au
aceleaşi trăsături caracteristice, generale, ca oricare alt tip de societate comercială.
Despre aceste caractere generale se va vorbi în continuare, urmând a se evidenţia
apoi ceea ce determină situarea băncilor într-o categorie aparte a comercianţilor
colectivi.

Actuala Lege a societăţilor comerciale prevede, în art. 2, că societatea


comercială poate îmbrăca următoarele forme juridice: societate în nume colectiv,
societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită pe
acţiuni şi societate cu răspundere limitată. Principalul criteriu care stă la baza
deosebirilor dintre aceste forme juridice este acela al întinderii răspunderii
asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii. Asociaţii vor putea opta numai
între aceste forme prevăzute de lege, având în vedere caracterul limitativ al
enumerării legale. Forma oricărei societăţi trebuie prevăzută în actul constitutiv. În
lipsă, societatea va fi considerată ca o societate în nume colectiv, care asigură cea
mai mare răspundere a asociaţilor faţă de terţi.
Principiul general al libertăţii alegerii de către asociaţi a formei legale a
societăţii este îngrădit, în mod excepţional, în scopul ocrotirii intere selor generale.
Legea impune, aşadar, o anumită formă pentru societăţile bancare şi pentru cele de
asigurări.

M2.U6.2. Obiectivele unităţii de învăţare


o Cunoaşterea şi parcurgea etapelor de constituire a unei bănci
o Dobândirea cunoştinţelor privind funcţionarea unei bănci, a

105
conducerii acesteia
o Aprecierea eficienţei operaţiunilor bancare.
o Cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor băncii.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M2.U6.3. Constituirea băncii


Banca este o societate pe acţiuni cu un obiect specific de activitate.
Societăţile bancare, persoane juridice române, se constituie cu respectarea prevederilor Legii
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi ale Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
conform dreptului comun. Suplimentar, sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 99/2006 şi ale
Regulamentului B.N.R. nr. 11/2007 privind autorizarea instituţiilor de credit, persoane juridice
române, şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din state terţe.
Caracterul specific al operaţiunilor pe care băncile le îndeplinesc determină particularităţi în
ceea ce priveşte formalităţile de constituire ale acestora. Nicio bancă din România nu poate
funcţiona decât pe baza autorizaţiei emisă de B.N.R.
Etapele constituirii băncii
Pentru constituirea unei societăţi comerciale bancare, se vor parcurge anumite etape, unele
cuprinse în prevederile cu caracter general, altele cuprinse în prevederi speciale.
Etapele constituirii unei bănci sunt:
I. aprobarea constituirii societăţii comerciale bancare de către B.N.R.;

II. îndeplinirea formalităţilor de constituire, conform dreptului comun;


III. autorizarea funcţionării societăţii comerciale bancare de către B.N.R.
Dispoziţiile legale prevăd că procesul de autorizare a băncilor de către Banca Naţională a
României cuprinde două etape [art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 11/2007]:
a. aprobarea constituirii societăţii comerciale bancare, în conformitate cu prevederile Legii
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi ale O.U.G. nr. 99/2006;
b. autorizarea funcţionării băncii.
Exemple
Fondatorii băncii vor îndeplini următoarea procedură:
a. depunerea dosarului la B.N.R. pentru obţinerea aprobării
b. depunerea dosarului cu aprobarea la registrul comerţului
c. depunerea dosarului la B.N.R. în vederea autorizării

106
Consultaţi registrul bancar pentru obţinerea datelor despre comerciantul bancar.

Etapa I – Aprobarea de constituire a societăţii comerciale bancare


Reprezentanţii legali vor înainta la B.N.R. o cerere de autorizare, care va avea forma
stabilită de aceasta. Cererea va fi însoţită de o documentaţie stabilită de B.N.R. Se vor respecta
termenele şi procedura prevăzute în O.U.G. nr. 99/2006, la art. 33.
Prin reglementări speciale, B.N.R. stabileşte anumite condiţii în care va acorda autorizaţia,
aceste condiţii putând fi grupate astfel:
a) condiţii vizând persoanele fizice sau juridice (calitatea conducătorilor, a administratorilor
şi a acţionarilor, a fondatorilor, precum şi a cenzorilor, dacă este cazul; auditorul independent);
b) condiţii vizând scopul, capitalul social, forma juridică, sediul societăţii.
Enumerarea acestor condiţii nu este limitativă, Banca Naţională putând solicita şi alte
informaţii sau documente suplimentare.

În cazul societăţilor bancare, observăm că, pentru obţinerea aprobării de constituire, e


suficientă prezentarea proiectului actului constitutiv. Acesta va fi depus în forma cerută de lege abia
în momentul solicitării autorizaţiei (etapa a II-a). Actul constitutiv va îndeplini aceleaşi condiţii de
fond şi formă cerute de reglementările generale.
Alături de cererea de autorizare, este necesară întocmirea şi depunerea unei documentaţii
care să se refere la:
– calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii, nivelul minim al capitalului
social subscris, studiul de fezabilitate al băncii, acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii, structura
acţionariatului, sediul băncii, auditorul independent.
Prin Regulamentul nr. 11/2007, Banca Naţională stabileşte şi detaliază documentaţia
necesară (art. 19-26). Ea trebuie să cuprindă cererea de autorizare, însoţită de o documentaţie
grupată astfel:
a) pentru aprobarea constituirii documentaţia prevăzută la art. 19 -24
b) pentru autorizare documentaţia prevăzută la art. 25-26.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 prevede că, în termen de cel mult patru luni
de la primirea cererii de autorizare, B.N.R este obligată, conform art. 33 alin. (1) să decidă:

a) să aprobe constituirea băncii;


b) să respingă cererea şi să comunice solicitantului, în scris, hotărârea de respingere,
împreună cu motivele care au stat la baza acesteia.
Aprobarea cererii

107
În cazul aprobării cererii, fondatorii sunt obligaţi ca, într-un termen de două luni de la
comunicarea aprobării de constituire, să prezinte B.N.R toate documentele privind constituirea
legală a societăţii bancare.
De la data depunerii de către solicitant a documentelor legale de constituire, B.N.R este
obligată să decidă cu privire la autorizarea funcţionării societăţii bancare în termen de cel mult patru luni.

Obţinerea aprobării de constituire nu garantează obţinerea autorizaţiei de funcţionare.


Aprobarea constituie doar permisiunea dată fondatorilor de a proceda la înfiinţarea băncii, conform
dispoziţiilor legale.
Este necesar ca studierea documentaţiei să beneficieze de timp suficient, astfel încât
instrumentarea acesteia să se încheie cu cel puţin 10 zile înaintea datei şedinţei Consiliului de
administraţie al B.N.R.
Autorizaţia acordată este valabilă pe o perioadă nedeterminată şi nu poate fi transferată unei
alte entităţi.
Băncile autorizate sunt înregistrate în registrul ţinut de B.N.R., adică în registrul instituţiilor
de credit, Partea I.
Respingerea cererii de autorizare
În conformitate cu art. 38 din O.U.G. nr. 99/2006 Banca Naţională va putea respinge cererea
de autorizare dacă:
a) documentaţia prezentată este incompletă sau nu este întocmită în conformitate cu
dispoziţiile legale în vigoare şi/sau informaţiile furnizate nu prezintă relevanţă ori sunt insuficiente
pentru evaluarea respectării condiţiilor prevăzute pentru acordarea autorizaţiei;
b) banca nu dispune de fonduri proprii separate sau capitalul iniţial se situează sub nivelul
minim stabilit de B.N.R.;
c) forma juridică este alta decât cea prevăzută pentru categoria instituţiei de credit care se
intenţionează a fi constituită (pentru bănci, de societate pe acţiuni);
d) din evaluarea planului de activitate prezentat rezultă că banca nu poate asigura realizarea
obiectivelor propuse în condiţiile respectării cerinţelor legale;
e) Banca Naţională a României nu este satisfăcută de calitatea persoanelor care asigură
administrarea şi/sau conducerea instituţiei de credit, întrucât reputaţia sau experienţa profesională a
acestora nu este adecvată naturii, volumului şi complexităţii activităţii instituţiei de credit sau nu
corespunde necesităţii asigurării unui management prudent şi sănătos;
f) calitatea acţionarilor/membrilor instituţiei de credit nu corespunde cerinţelor prevăzute de
prezenta ordonanţă de urgenţă şi în reglementările emise în aplicarea acesteia;
g) legăturile strânse dintre bancă şi alte persoane fizice sau juridice ori dispoziţiile legale,
măsurile de natură administrativă din jurisdicţia unui stat terţ ce guvernează una sau mai multe

108
persoane fizice sau juridice cu care banca are legături strânse sau dificultăţi în aplicarea acestor
dispoziţii sau măsuri sunt de natură să împiedice exercitarea eficientă a supravegherii prudenţiale;
h) înainte de obţinerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut comunicări publice cu
privire la funcţionarea viitoarei bănci;
i) nu sunt respectate alte condiţii prevăzute de lege sau de reglementările emise în aplicarea
acesteia.
Necesităţile economice ale pieţei nu pot constitui, în nicio situaţie, un criteriu de evaluare a
unei cereri de autorizare sau un motiv de respingere a acesteia.
Aprobarea constituirii va fi revocată în cazul în care banca nu obţine autorizaţia de
funcţionare.

Etapa a II-a – Constituirea legală a societăţii comerciale bancare


În această etapă, societatea comercială bancară va urmări îndeplinirea tuturor
formalităţilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 pentru constituirea sa ca societate pe acţiuni:
întocmirea actelor constitutive, înregistrarea şi autorizarea funcţionării societăţii. Pentru a putea
obţine aprobarea de funcţionare, viitoarea bancă trebuie să facă dovada faţă de B.N.R. că s-a
constituit legal (a obţinut certificatul de înregistrare de la registrul comer ţului).

Pentru aceasta, orice persoană fizică sau juridică ce şi-a propus să constituie o bancă va
parcurge etapele prevăzute de Legea nr. 31/1990 şi de Legea nr. 359/2004 de simplificare a
formalităţilor.

Ceea ce este însă specific domeniului bancar se referă la obţinerea autorizaţiei prealabile
din partea B.N.R., situaţie în care viitoarea bancă va trebui să îndeplinească anumite cerinţe
prevăzute în legea specială (Legea bancară). De aceea, documentaţia anexată cererii de
înregistrare va fi completată cu autorizaţia provizorie din partea Băncii Centrale. Observăm că
pentru obţinerea acestei autorizaţii, autoritatea centrală solicită documente care sunt prevăzute şi
de reglementările dreptului comun, cum ar fi dovada efectuării vărsămintelor pentru capitalul
social, dovada sediului social etc. Acest fapt reflectă interesul legiuitorului român pentru
asigurarea unui control cât mai complex, pe de o parte, dinspre autorităţile centrale în domeniul
bancar, pe de altă parte, de către organismele competente potrivit dreptului comun (judecătorul
delegat).

Etapa a III-a – Autorizaţia de funcţionare


Băncile, persoane juridice române, pot fu ncţiona numai pe baza autorizaţiei emise de B.N.R.

Şi în cuprinsul Legii bancare din 1934 se făcea vorbire de „autorizaţiune”. Aceasta era
dată de tribunal pentru societăţile pe acţiuni, după obţinerea avizului Camerei de Comerţ şi de
Industrie. Pentru societăţile bancare, autorizaţiunea era înlocuită cu cea a Consiliului bancar,

109
dată de acesta în termen de 2 luni de la depunerea cererii. Autorizaţia putea fi acordată fie
pentru o multitudine de operaţiuni, fie numai pentru anumite operaţiuni bancare.

Ceea ce deosebeşte atribuţiile actuale ale B.N.R. cu privire la acordarea autorizaţiilor de


funcţionare faţă de omologul său interbelic, Consiliul bancar, este faptul că acest organ dădea
autorizaţia numai în urma examinării oportunităţii economice, generale şi locale, precum şi a
îndeplinirii condiţiilor legale. Oportunitatea presupunea, conform art. 5 din Lege, să se
examineze dacă nu cumva într-o anumită regiune funcţionează prea multe bănci. Pericolul putea
veni din faptul că acestea şi-ar putea face concurenţă, pentru a putea atrage clienţii, acordând
dobânzi mici; de asemenea, cheltuielile de administraţie şi plasamentul depunerilor în condiţii
nu foarte bune, ar putea face ca, la scadenţă, aceste bănci să nu îşi poată onora obligaţiile. În
concluzie, spre deosebire de legislaţia actuală, ce permite constituirea societăţilor bancare,
indiferent de oportunitatea geografică, respectiv de conjunctura economică generală, sub
imperiul vechii legi instituţia de credit ce se dorea a fi constituită nu avea voinţa şi posibilitatea
de a duce la îndeplinire scopul propus, dacă Consiliul bancar nu era de acord.

Se aprecia că acest drept acordat Consiliului bancar avea ca scop protejarea economiilor
particulare, menţinerea lichidităţii plasamentelor şi solvabilitatea băncilor, ceea ce, de altfel, se
urmăreşte şi astăzi în ansamblul politicii Băncii Naţionale.

Revenind la prevederile actualei legi bancare, pentru obţinerea autorizaţiei de


funcţionare se vor prezenta Băncii Naţionale documentele care să ateste constituirea legală a
băncii [art. 3 alin. (2) din Regulamentul de autorizare].

Banca Naţională a României va decide cu privire la autorizarea funcţionării unei bănci în


termen de cel mult 4 luni de la data primirii documentelor [art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr.
99/2006]. În caz contrar, solicitantul poate cere Consiliului de Administraţie al B.N.R.
eliberarea unei decizii.

Respingerea cererii de autorizare


Înainte de înmatricularea societăţii comerciale bancare (în etapa obţinerii aprobării de
constituire) vor fi aplicabile regulile dreptului comun, prezentate mai sus.
Dar pe întreg parcursul procesului de autorizare, deci şi după înmatriculare, Banca
Naţională poate respinge cererea de autorizare.
Legea bancară defineşte în art. 7 pct. 3 autorizaţia ca fiind un act emis indiferent sub ce
formă de către autoritatea competentă, care dă dreptul de a desfăşura activităţi specifice unei
instituţii de credit. Până a se ajunge la obţinerea autorizaţiei, prevederile aceleiaşi legi permit
organului de supraveghere (Banca Naţională a României) să respingă cererea de autorizare pentru
motivele prezentate detaliat în art. 38 din O.U.G. nr. 99/2006.

110
Motivele respingerii cererii de autorizare a unei societăţi comerciale bancare pot fi
clasificate astfel:
a) motive care se referă la documentaţie: este incompletă sau este insuficientă;
b) motive care se referă la capitalul social şi forma juridică:
– capital social este sub nivelul minim legal;
– este prevăzută o altă formă juridică decât aceea de „societate pe acţi uni”;
c) motive care se referă la imposibilitatea realizării obiectului de activitate;
d) motive care privesc persoanele implicate:
– conducătorii sau administratorii nu corespund obiectivelor propuse;
– acţionarii sau alte persoane care au legături strânse cu banca nu corespund cerinţelor
asigurării unei gestiuni sănătoase;
– fondatorii au făcut comunicări publice asupra funcţionării băncii înainte de obţinerea
aprobării constituirii;
– auditorul financiar nu îndeplineşte cerinţele de experienţă, independenţă şi alte cerinţe
legale.
e) motive cu caracter extrem de general, care se referă la „nerespectarea prevederilor
prezentei legi sau a reglementărilor date în aplicarea ei”, pe care nu le putem clasifica decât ca
motive suplimentare. Banca Naţională are la dispoziţie acest articol pentru a respinge cererea de
autorizare în orice etapă a procesului de autorizare, dacă consideră că naşterea unui nou comerciant
nu prezintă siguranţă pentru sistemul bancar.
Odată cu intrarea în vigoare a fostei legi bancare, în 1998, prin dispoziţiile art. 8 din
Capitolul I, Secţiunea 3, „Interdicţii”, s-a pus capăt acestei confuzii, în sensul că denumirea de
„bancă” nu poate fi folosită de un alt comerciant decât cel autorizat de către B.N.R. Săvârşirea
acestei fapte este considerată infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu
amendă.
M2.U6.4. Funcţionarea băncilor
I. Activitatea bancară/Faptele de comerţ săvârşite de societăţile comerciale bancare
Obiectul de activitate al societăţilor comerciale bancare, ca element specific al contractului
de societate bancar, se află prevăzut în Codul comercial român, în O.U.G. nr. 99/2006 şi în actele
normative emise de Banca Naţională a României.
Banca apare, în general, ca un paznic al depunerilor, distribuitoare de credite, creatoare de
monedă, gestionară a mijloacelor de plată, prestatoare de servicii financiare, iar gestiunea bancară
înseamnă rentabilitate, prevenirea, acoperirea şi divizarea riscurilor (în special la credite şi schimb
valutar), respectarea unor restricţii reglementare referitoare la lichiditate, acoperire a riscurilor şi
aplicarea politicii monetare.

111
Într-o exprimare sintetică, funcţiile principale ale băncilor sunt:
– să atragă depozitele bancare ale clienţilor, persoane fiz ice şi juridice (atragere de fonduri);
– să permită clienţilor să-şi retragă banii sau să-i transfere în alte conturi;
– să acorde împrumuturi clienţilor care solicită credite, folosind depozitele atrase (plasarea
fondurilor).
Într-o altă opinie, activitatea bancară poate fi analizată prin cele patru funcţii principale ale sale:
– intermedierea – constă în colectarea disponibilităţilor (economii, depuneri) unor agenţi
economici pentru a acorda împrumuturi;
– gestiunea mijloacelor de plată – deoarece băncile creează şi alte mijloace de plată decât
bancnota şi moneda, ele trebuie să asigure circulaţia acestora, ceea ce presupune operarea cecurilor,
viramentelor, efectelor de comerţ, conturilor etc.;
– serviciile financiare şi diverse – grupează închirierea caselor de bani, serviciile de casă
(retragerea sau depunerea banilor), serviciile de schimb, operaţiunile de bursă, consulting etc.;
– gestiunea visteriei şi activitatea interbancară – funcţia de intermediere face ca banca să
dispună, temporar sau structural, fie de un excedent, fie de o insuficienţă a resurselor; funcţia de
vistiernic constă în realizarea acestei ajustări, mai ales prin intervenţia pe piaţa monetară, fie acor-
dând împrumuturi, fie luând împrumuturi de la alte bănci sau ins tituţii financiare.
Codul comercial român, având la bază concepţia obiectivă a dreptului comercial, completată
cu un criteriu subiectiv, stabileşte care sunt faptele de comerţ, adică actele juridice şi operaţiunile
prin săvârşirea cărora se nasc raporturile juridice comerciale. Enumerarea faptelor de comerţ are un
caracter enunţiativ, permiţând doctrinei şi practicii judiciare recunoaşterea ca fapte de comerţ şi a
altor acte şi operaţiuni care nu sunt prevăzute expres în Codul comercial.
În categoria faptelor de comerţ obiective, o primă grupă este reprezentată de operaţiunile de
interpunere în schimb sau circulaţie, care corespund noţiunii economice de „comerţ”, în sensul de
activitate de vânzare-cumpărare a mărfurilor, pentru a ajunge de la produc ător la consumator.
Exemple
Schimbul valutar efectuat de o bancă este un serviciu bancar. La fel este
închirierea de seifuri, casete de siguranţă etc.

Identificaţi operaţiunile unei bănci pe baza pliantelor oferite la sediul băncii.

Reglementarea actuală
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului cuprinde, la art. 7 alin. (1) definiţia activităţii bancare. Observăm că legiuitorul a

112
renunţat la utilizarea noţiunii de „activitate bancară” în titulatura principalului act normativ din
domeniu, preferând să extindă dispoziţiile la toate instituţiile de credit şi să trateze băncile împreună
cu celelalte categorii.
Operaţiunile de bancă sunt efectuate de societăţile comerciale bancare şi se referă la
operaţiuni asupra sumelor de bani în numerar, a creditelor şi titlurilor negociabile.

Definiţia activităţii bancare este dată în art. 7 pct. 1 din O.U.G. nr.99/2006. Activitate
bancară este atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de
credite în cont propriu.
Activitatea bancară este
a. atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public
b. acordarea de credite în cont propriu
c. alte operaţiuni/servicii bancare
Urmează apoi, la art. 18, enumerarea activităţilor bancare/operaţiunile de bancă, începând
cu atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile şi până la orice alte activităţi sau servicii, în
măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar.
Într-o altă reglementare, Ordinul nr.1/1999, Banca Naţională a prevăzut că obiectul de
activitate al băncilor care au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României este prevăzut în
anexa la acest ordin, care se va comunica fiecărei bănci, persoană juridică română şi fiecărei
sucursale a unei bănci, persoană juridică străină. Acestea vor lua măsurile necesare pentru înre-
gistrarea în registrul comerţului a obiectului lor de activitate, conform ordinului. Faţă de B.N.R. se
va face dovada înregistrării menţiunilor în termen de 60 zile de la data intrării în vigoare a actului
normativ, adică de la data publicării. Cu privire la nerespectarea acestui ordin, se prevedeau sanc-
ţiunile cuprinse în art. 69 din fosta Legea bancară, şi anume avertisment, limitarea operaţiunilor
băncii, amendă, retragerea aprobării sau retragerea autorizaţiei băncii.
Interdicţii
În prezent, O.U.G. nr. 99/2006 la art. 5 alin. (1) interzice altor entităţi să desfăşoare
activităţi bancare. Se interzice oricărei persoane fizice, juridice sau entitate fără personalitate
juridică, ce nu este instituţie de credit, să se angajeze într-o activitate de atragere de depozite sau de
alte fonduri rambursabile de la public, într-o activitate de emitere de monedă electronică ori într-o
activitate de atragere şi/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuţiile membrilor unor
grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de
credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de
către membrii acestora.
Întreaga activitate bancară trebuie să se desfăşoare în conformitate cu cerinţele legii şi cu
regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, sub autorizarea Băncii Naţionale.

113
II. Conducerea băncii

Conducerea societăţilor comerciale, indiferent de forma juridică, este supusă


reglementărilor cu caracter general cuprinse în Legea nr. 31/1990 (Titlul III). Aceste reglementări
sunt fie cu caracter comun, referitoare la administratorii societăţii, la regimul juridic al bunurilor
aduse ca aport în societate, la dreptul asociaţilor la dividende, la obligaţiile referitoare la actele
societăţii comerciale, fie cu caracter special, care se referă la aspectele specifice funcţionării
fiecărei forme juridice de societate comercială. Din punct de vedere funcţional, există particularităţi
privind societăţile bancare în raport cu celelalte societăţi comerciale, în timp ce, pe plan
organizatoric, băncile se comportă ca orice altă societate.

Astfel, ca organizare, băncile dispun de un for suprem de conducere (adunarea generală),


de structuri care îi asigură gestiunea curentă (preşedinte, consiliu de administraţie, comitet de
direcţie), de organe proprii de control (auditori), în conformitate cu prevederile generale ale Legii
nr. 31/1990.

În schimb, statutul acestor entităţi impune ca, din punct de vedere funcţional (operaţional),
să se supună reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională, date în aplicarea legislaţiei
privind politica monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supra-
veghere bancară [art. 101 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006]. Aceasta spre deosebire de societăţile
comerciale „uzuale”, care sunt „total independente în elaborarea propriului management”.

În afara administratorilor, care au acelaşi statut, indiferent de forma juridică a societăţii, este
nevoie şi de alte organe prin care să se manifeste voinţa societăţii. Intră în această categorie
adunarea generală şi organele de control a gestiunii societăţii.

În concluzie, organele băncii sunt:

 Adunarea generală

 Administratorii

 Auditorii

1.Organul deliberativ al societăţilor comerciale bancare. Adunarea generală a acţionarilor


băncii
Adunarea generală a acţionarilor are aceleaşi caracteristici generale prevăzute de Legea
societăţilor comerciale, fiind deci un organ deliberativ şi de decizie. Aceasta hotărăşte în
problemele generale privind activitatea băncii. Adunarea generală îi reprezintă pe toţi acţionarii
băncii, iar la şedinţele ei participă delegaţii unităţilor, ai persoanelor fizice şi juridice deţinătoare de
acţiuni emise de bancă.

114
Remarcăm faptul că nici fosta lege bancară nr. 58/1998 nu făcea nicio referire cu privire la
adunarea generală, în calitate de organ suprem de conducere al unei bănci, ca de altfel nici actuala
reglementare – O.U.G. nr. 99/2006.

Fiecare societate bancară va putea însă să prevadă în actele sale constitutive acele
reglementări interne care să îi asigure o funcţionare optimă.

În funcţie de atribuţiile pe care i le-a încredinţat legiuitorul, adunările generale pot fi


ordinare, extraordinare şi speciale.

2. Organul executiv. Administratorul

Normele B.N.R. nr.10/2004 se referă la condiţiile imperative impuse administratorului unei


societăţi comerciale bancare.

De-a lungul funcţionării sale, societatea comercială bancară poate fi administrată de trei
categorii de administratori:

a) în timpul funcţionării normale este numit un administrator;

b) dacă se dispune administrarea specială este numit un administrator special;

c) între deschiderea procedurii falimentului şi până la numirea lichidatorului este desemnat


administratorul interimar.

Dreptul comun în materie cu privire la condiţiile de numire, funcţionare, răspundere,


revocare este aplicabil şi administratorilor societăţilor bancare. În plus, aceştia sunt supuşi
prevederilor speciale ale Legii bancare şi Normelor de autorizare.

Administratorii băncii pot fi numai persoane fizice. Aceste persoane trebuie să aibă
experienţă de minimum 3 ani în domeniul financiar-bancar sau într-un domeniu care poate fi
considerat relevant pentru activitatea băncii [art. 37 alin. (3)].

Administratorul unei bănci trebuie să aibă o bună reputaţie, calificare şi competenţă pentru
realizarea obiectivelor propuse. Fiecare va fi aprobat de Banca Naţională a României. Ei pot fi
numai persoane fizice, cu experienţă de minimum 3 ani în domeniul financiar bancar sau un altul
relevant.

Raţiunea pentru care administratorul unei bănci nu poate fi salariat (nici la banca pe care o
administrează, nici la o altă bancă) se întemeiază pe acelaşi argument de incompatibilitate ca şi în
cazul administratorului oricărei alte societăţi pe acţiuni. Cele două calităţi se află în antiteză: ca
salariat, administratorul ar fi subordonat preşedintelui consiliului de administraţie; ca membru al
consiliului de administraţie, administratorul ar supraveghea activitatea curentă a preşedintelui. În

115
ambele situaţii s-ar putea ajunge la concedierea administratorului sau la revocarea din funcţie din
partea adunării generale, la propunerea preşedintelui.

Pentru respectarea condiţiilor legale privind cumulul funcţiei de administrator bancar, s-ar
impune ca un salariat al băncii, devenit administrator, să fie nevoit să îşi dea demisia sau să fie
decăzut din mandatul de administrator, dacă este numit şi funcţionar al băncii.

3. Auditorul bancar

Situaţiile financiare ale băncilor nu mai sunt controlate prin instituţia cenzorului, ci vor fi
auditate de auditori financiari aprobaţi de B.N.R (Titlul II Capitolul IV Situaţii financiare şi audit
din O.U.G. nr. 99/2006).

Băncile trebuie să organizeze şi să conducă contabilitatea în conformitate cu prevederile


Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, şi să întocmească situaţii financiare anuale şi, după caz,
situaţii financiare anuale consolidate, care să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare, a
performanţei financiare, a fluxurilor de trezorerie şi a celorlalte aspecte legate de activitatea
desfăşurată. Evidenţa contabilă şi situaţiile financiare trebuie să reflecte, de asemenea, operaţiunile
şi situaţia financiară a sucursalelor şi a filialelor, pe bază individuală şi, respectiv, pe bază
consolidată. Situaţiile financiare anuale şi situaţiile financiare anuale consolidate trebuie să fie
auditate de auditori financiari, în conformitate cu standardele şi practicile acceptate pe plan
internaţional.
În plus, băncile sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor
financiare, precum şi alte date şi informaţii cerute la termenele şi în forma stabilite prin
reglementări şi instrucţiuni de către B.N.R., în calitate de autoritate de supraveghere.
Auditorii financiari ai băncilor trebuie să fie aprobaţi de BN.R., care poate respinge numirea
unui auditor financiar dacă apreciază că acesta nu dispune de experienţa şi/sau independenţa
adecvate pentru îndeplinirea sarcinilor specifice sau dacă există constatări potrivit cărora acesta nu a
respectat cerinţele de conduită etică şi profesională specifice.
Băncile au obligaţia să înlocuiască periodic auditorul financiar sau să solicite auditorului
financiar înlocuirea periodică a coordonatorului echipei care realizează auditul financiar, conform
cerinţelor Băncii Naţionale a României.
Auditorul financiar al unei instituţii de credit trebuie să informeze Banca Naţională
României de îndată ce, în exercitarea atribuţiilor sale, a luat cunoştinţă despre orice fapt sau decizie
în legătură cu instituţia de credit care:
a) reprezintă o încălcare semnificativă a legii şi/sau a reglementărilor ori a altor acte emise
în aplicarea acesteia, prin care sunt stabilite condiţiile de autorizare sau cerinţe privind desfăşurarea
activităţii;

116
b) este de natură să afecteze capacitatea instituţiei de credit de a funcţiona în continuare;
c) poate conduce la un refuz din partea auditorului financiar de a-şi exprima opinia asupra
situaţiilor financiare sau la exprimarea de către acesta a unei opinii cu rezerve.
La solicitarea BN.R., auditorul financiar al instituţiei de credit are obligaţia să furnizeze
orice detalii, clarificări, explicaţii legate de activitatea de audit financiar desfăşurată. Obligaţiile de
mai sus revin auditorului financiar şi în situaţia în care exercită sarcini specifice într-o entitate care
are legături strânse, decurgând dintr-o relaţie de control cu banca. Îndeplinirea cu bună-credinţă de
către auditorul financiar a obligaţiei de a informa Banca Naţională a României nu constituie o
încălcare a obligaţiei de păstrare a secretului profesional, care revine acestuia potrivit legii sau
clauzelor contractuale, şi nu poate atrage răspunderea de orice natură a acestuia.
Banca Naţională acces la orice documente întocmite de auditorii financiari pe parcursul
acţiunii de audit. Ea poate retrage aprobarea acordată unui auditor financiar, în situaţia în care
acesta nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător atribuţiile prevăzute de lege sau nu respectă
cerinţele de conduită etică şi profesională specifice şi poate emite reglementări specifice cu privire
la relaţia auditor financiar - autoritate competentă.
Atribuţiile auditorului financiar se referă la:

a) întocmirea raportului anual împreună cu opinia sa, din care să rezulte dacă situaţiile
financiare prezintă o imagine fidelă a poziţiei financiare, a performanţei financiare, a fluxurilor de
trezorerie a băncii şi a altor informaţii, potrivit standardelor profesionale publicate de Camera
Auditorilor Financiari din România;
b) analiza practicilor şi procedurilor controlului şi auditului intern;
c) furnizarea de informaţii referitoare la datele cuprinse în situaţiile financiare ale băncii
către B.N.R.
2. Alte atribuţii sunt obligatorii în legătură cu luarea la cunoştinţă despre orice act sau fapt
care are legătură cu banca, astfel:
– constituie o încălcare gravă a legii/reglementărilor;
– este de natură să afecteze situaţia patrimonială a băncii sau buna fun cţionare;
– poate conduce la un refuz din partea auditorului de a-şi exprima opinia asupra situaţiilor
financiare sau la exprimarea de opinii cu rezerve.
Din cele de mai sus, concluzionăm că evidenţa contabilă a societăţilor comerciale bancare
va fi controlată de auditori interni, pe de o parte, şi de auditori externi, pe de altă parte, în ultima
situaţie pe bază de contract cu persoane juridice autorizate de Camera Auditorilor Financiari din
România.

117
Exemple
Cererea de aprobare a unui nou auditor financiar va indica şi motivul
schimbării auditorului financiar anterior şi va fi însoţită de hotărârea organului
competent şi de documentaţia specifică, prevăzută de Regulamentul nr. 11/2007
pentru auditorul financiar, cu aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art.
25 alin. (8) din Regulamentul de modificare.

M2.U6.5. Încetarea băncii. Dizolvarea. Lichidarea. Insolvenţa.


Dizolvarea societăţilor comerciale bancare

Societăţile comerciale bancare sunt supuse aceloraşi prevederi cu caracter general prezentate
mai sus. Completarea cu reglementări speciale se face prin conţinutul Legii falimentului instituţiilor
de credit şi a O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practi cienilor în insolvenţă.
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale sunt reglementate prin dispoziţiile Legii nr.
31/1990. Legea permite însă asociaţilor ca în actul constitutiv să prevadă „modul de dizolvare şi de
lichidare a societăţii” (în art. 7 şi art. 8). Dizolvarea societăţilor comerciale cuprinde acele operaţii
care declanşează procesul de încetare a existenţei societăţii şi asigură premisele lichidării
patrimoniului social (hotărârea de dizolvare a societăţii şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi).
Hotărârea de dizolvare este luată fie de adunarea asociaţilor, fie de instanţa de judecată. Dizolvarea
în temeiul legii are un caracter excepţional. Există anumite cauze ce determină dizolvarea unei
societăţi, expres prevăzute de lege (Legea societăţilor comerciale). Cauzele de dizolvare pot fi
stabilite şi prin actul constitutiv.
Cauzele generale de dizolvare sunt: trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii, imposibilitatea
realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia, declararea nulităţii societăţii, hotărârea
adunării asociaţilor, hotărârea tribunalului, falimentul societăţii.
Cu privire la trecerea timpului pentru durata societăţii [art. 227 lit. a) din Legea nr.
31/1990], dizolvarea operează în temeiul legii, fără a fi necesară vreo formalitate. Este vorba de
cazurile în care, prin actul constitutiv, asociaţii şi-au exprimat voinţa de a constitui societatea numai
pentru un anumit interval de timp. La expirarea acestui interval, societatea se dizolvă. Legea
permite însă administratorilor să consulte asociaţii, înainte cu cel puţin trei luni faţă de expirarea
societăţii, în vederea prelungirii duratei acesteia. În lipsă, la cererea oricăruia dintre asociaţi,
tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării.
Societatea comercială se dizolvă şi în cazul imposibilităţii de realizare a obiectului societăţii,
în situaţii cum ar fi retragerea concesiunii sau neobţinerea concesiunii, la care jurisprudenţa a
adăugat şi motivul apariţiei unor neînţelegeri grave între asociaţi. Legat de obiectul de activitate,

118
poate fi şi realizarea acestuia, ducerea lui la îndeplinire, ceea ce înseamnă că obiectivul avut în
vedere la constituire s-a îndeplinit, iar ca urmare, societatea se poate dizolva.
În situaţia declarării societăţii ca nulă, datorită nerespectării cerinţelor legale privind
constituirea sa, intervine, de asemenea, dizolvarea. Societatea intră în lichidare pe data la care
hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit irevocabilă.
Societatea comercială se dizolvă în baza hotărârii adunării asociaţilor. Hotărârea exprimă
voinţa colectivă de dizolvare, aceeaşi voinţă care a stat şi la baza constituirii societăţii. Motivele de
dizolvare sunt lăsate de lege la aprecierea asociaţilor; un astfel de motiv ar fi cel al dizolvării
societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societăţii.
Totodată, tribunalul poate hotărî dizolvarea societăţii pentru motive temeinice
(neînţelegerile grave dintre asociaţi), atunci când dizolvarea nu se poate face prin hotărârea adunării
generale.
În sfârşit, dacă societatea comercială este supusă procedurii falimentului, ea se dizolvă prin
pronunţarea de către judecătorul sindic a unei încheieri prin care se decide intrarea în faliment
(Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei). Făcând obiectul procedurii falimentului,
patrimoniul societăţii este lichidat în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor, deci societatea se
dizolvă în conformitate cu prevederile din Legea societăţilor comerciale.
În afara cauzelor generale de dizolvare sunt prevăzute şi alte situaţii, stabilite prin lege sau
prin actul constitutiv. Acestea se referă la lipsa organelor statutare sau imposibilitatea întrunirii
acestora; la nedepunerea, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, a situaţiilor financiare
anuale sau a altor acte la registrul comerţului; la faptul că societatea şi-a încetat activitatea, nu are
sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au
dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută; societatea nu şi-a completat
capitalul social în condiţiile legii.
Inactivitatea temporară (care să nu depăşească trei ani), anunţată organelor fiscale şi înscrisă
în registrul comerţului, nu duce la dizolvarea societăţii.
Toate aceste cazuri nu duc la dizolvarea propriu-zisă a societăţii, care are loc numai prin
hotărârea instanţelor judecătoreşti.
Aceste prevederi legale se aplică tuturor formelor juridice de societate, inclusiv societăţilor
pe acţiuni. Iată însă că pentru această categorie de societăţi comerciale sunt prevăzute şi alte cauze,
specifice lor. Ele sunt:
a) reducerea capitalului social, cu cele două variante:
– pierderea unei părţi din activul net (determinat ca diferenţă între totalul activelor şi datoriile
societăţii), astfel încât acesta reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social (Legea
nr. 31/1990);

119
– reducerea capitalului social sub minimul legal, în cazul societăţii pe acţiuni;
b) reducerea numărului de acţionari sub limita prevăzută de lege (sub trei).
În ambele situaţii (a şi b), dizolvarea va putea fi evitată dacă se iau măsuri pentru acoperirea
(completarea) cerinţelor legale.
Dizolvarea societăţilor comerciale se realizează pe trei căi: de drept, prin voinţa asociaţilor
şi pe cale judecătorească.
Expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii este motivul pentru care dizolvarea
intervine de plin drept (ope legis), fără a mai fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi.
Constatarea dizolvării se face prin încheierea judecătorului delegat, la sesizarea camerei de comerţ
şi industrie teritoriale sau a statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu procedura
necontencioasă.
O societate comercială poate ajunge la dizolvare şi prin manifestarea voinţei asociaţilor, în
cadrul adunării generale, cu respectarea prevederilor din Legea societăţilor comerciale. Hotărârea se
va lua cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate impuse de lege pentru adunarea generală
extraordinară. Procesul verbal al şedinţei se va depune la registrul comerţului pentru a se menţiona
în registru şi se va transmite spre publicare în Monitorul Oficial al României.
Societatea comercială poate fi dizolvată şi prin hotărârea tribunalului, fie în cazul
falimentului, fie la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice (neînţelegerile grave între
asociaţi). Prevederile privind publicitatea hotărârii de dizolvare şi atacarea acesteia cu recurs au
suferit modificări prin Legea nr. 161/2003.
Efectele dizolvării societăţilor comerciale se regăsesc în deschiderea procedurii lichidării şi
în interdicţia săvârşirii unor operaţiuni comerciale noi. De subliniat este faptul că, prin dizolvare,
societatea nu se desfiinţează, ci îşi continuă existenţa juridică, însă numai pentru operaţiunile de
lichidare.
Ca urmare a deschiderii procedurii de lichidare, administratorii au obligaţia de a convoca
adunarea generală a asociaţilor pentru a se desemna lichidatorii. În anumite cazuri (cel al fuziunii şi
divizării), nu se produce efectul deschiderii procedurii de lichidare.
Odată cu dizolvarea, administratorului i se interzice să desfăşoare operaţiuni noi, el având
obligaţia de a continua realizarea operaţiunilor comerciale aflate în curs. Activitatea întreprinderii
nu este normală, ci este orientată spre lichidare.
Exemple
Orice societate comercială parcurge, în existenţa sa, mai multe etape; aceasta se
naşte, trăieşte şi dispare. Potrivit legii, încetarea existenţei societăţii comerciale
impune parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii

120
Realizaţi o comparaţie între dizolvare şi lichidare.

Lichidarea societăţilor comerciale bancare


Lichidarea societăţilor comerciale constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop
finalizarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării societăţii, încasarea creanţelor
societăţii, transformarea bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului
net între asociaţi. Toate aceste operaţiuni pun capăt existenţei societăţii. Aceasta trebuie să îşi
execute obligaţiile şi să îşi valorifice drepturile care au ca izvor raporturile juridice încheiate
anterior dizolvării. Sunt necesare mijloace de plată pentru satisfacerea creanţelor creditorilor, deci
bunurile societăţii sunt prefăcute în bani, pe calea licitaţiei publice.
Dispoziţiile legale aplicabile lichidării societăţii comerciale sunt Legea nr. 31/1990, precum
şi regulile stabilite prin actul constitutiv, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea
(Legea nr. 31/1990].
Ca operaţiune ce determină încetarea întregii activităţi a societăţii comerciale, lichidarea este
guvernată de următoarele principii: personalitatea juridică subzistă pentru nevoile lichidării;
lichidarea societăţii se face în interesul asociaţilor; lichidarea societăţii este obligatorie. Aceste
reguli se impun chiar dacă în actul constitutiv asociaţii ar fi dispus altfel.
Intervenţia instanţei în faza lichidării are un caracter excepţional şi se produce doar în cazurile
prevăzute de lege.
Trecerea la faza de lichidare a societăţii comerciale produce anumite consecinţe asupra
societăţii, consecinţe care se reflectă în: modificarea obiectului de activitate şi a scopului societăţii,
înlocuirea administratorilor cu lichidatorii societăţii, care devin organul de administrare a societăţii
şi, în sfârşit, predarea gestiunii societăţii către lichidatori, care vor admi nistra societatea în lichidare.
Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile de
lichidare a societăţii comerciale. Calitatea de lichidator o poate deţine persoana fizică sau juridică
care este autorizată în condiţiile legii. Numirea lor se face prin hotărârea adunării generale a
asociaţilor, cu majoritatea cerută de lege pentru modificarea actului constitutiv. Lichidatorii por fi
numiţi şi de către instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre administratori sau asociaţi.
După îndeplinirea formalităţilor (hotărârea adunării sau sentinţa judecătorească trebuie depuse la
registrul comerţului, pentru înscriere şi publicare), lichidatorii depun semnătura lor la registrul
comerţului şi intră în funcţie. Din acest moment, nici o acţiune nu se poate exercita pentru societate
sau contra acesteia, decât în numele lichidatorilor sau împotriva lor.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii [art. 253 alin. (2) din Legea nr.
31/1990], iar activitatea lor se desfăşoară sub controlul cenzorilor.

121
Puterile lichidatorilor sunt fie conferite de asociaţi, fie prevăzute de dispoziţiile legale
(Legea nr. 31/1990). Legea dispune că lichidatorii vor putea: să execute şi să termine operaţiunile
de comerţ referitoare la lichidare; să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii; să vândă, prin
licitaţie publică, bunurile mobile şi imobile aparţinând societăţii; să contracteze obligaţii cambiale,
să facă împrumuturi neipotecare şi să îndeplinească orice alte acte necesare lichidării; în plus,
lichidatorii au dreptul să reprezinte societatea în litigiile legate de lichidare (să stea în judecată şi să
fie acţionaţi în interesul lichidării).
Scopul tuturor operaţiunilor de lichidare este acela al prefacerii bunurilor societăţii în bani şi
achitarea datoriilor societăţii, prin lichidarea activului şi pasivului societăţii. Activul net se
repartizează apoi către asociaţi.
La dispoziţia lichidatorilor stau acţiunile prin care aceştia pot să ceară sumele necesare, în
cazul în care fondurile obţinute nu sunt suficiente pentru plata creditorilor. Aceste sume vor fi
cerute, în primul rând, de la asociaţii care nu au efectuat integral vărsămintele şi apoi de la alte
categorii (cum ar fi asociaţii ce răspund nelimitat).
Lichidarea activului societăţii cuprinde operaţiunile de transformare a bunurilor societăţii în
bani şi încasarea creanţelor pe care societatea le are faţă de terţi.
Lichidarea pasivului societăţii înseamnă plata datoriilor societăţii către creditorii săi.
Această plată se face cu sumele de bani rezultate din lichidarea activului societăţii, la scadenţă şi
integral.
Creditorii îşi pot valorifica drepturile lor prin anumite acţiuni (Legea nr. 31/1990): acţiunile
care decurg din creanţele ajunse la termen, până la concurenţa bunurilor existente în patrimoniul
societăţii; în subsidiar, o acţiune împotriva asociaţilor, pentru plata sumelor datorate din valoarea
acţiunilor subscrise sau din acea a aporturilor la capitalul societăţii.
Lichidatorii care probează, prin prezentarea situaţiei financiare anual, că fondurile de care
dispune societatea nu sunt suficiente să acopere pasivul exigibil, trebuie să ceară sumele necesare
asociaţilor care răspund nelimitat sau celor care nu au efectuat integral vărsămintele, dacă aceştia
sunt obligaţi, potrivit formei societăţii, să le procure sau dacă sunt debitori faţă de societate pentru
vărsămintele neefectuate, la care erau obligaţi în calitate de asociaţi.
Lichidarea societăţii nu împiedică declanşarea procedurii de faliment, deci, în cazul în care
societatea a încetat plăţile pentru datoriile sale comerciale, ea poate fi supusă procedurii
falimentului, creditorii urmând a fi satisfăcuţi în cadrul acestei proceduri (conform dispoziţiilor
Legii nr. 85/2006).
La încetarea existenţei societăţii, asociaţii au dreptul să li se restituie valoarea aporturilor
efectuate la constituirea societăţii sau cu ocazia majorării capitalului social, precum şi să primească
partea ce li se cuvine din eventualele beneficii rămase nedistribuite. Drepturile pot fi valorificate

122
numai după ce au fost achitate toate datoriile faţă de creditorii societăţii şi numai dacă a rămas un
sold activ.
Procedura lichidării societăţii comerciale este încheiată odată cu terminarea operaţiunilor de
repartizare a activului net între asociaţi, rămânând de îndeplinit ultimele formalităţi pentru
finalizarea consecinţelor care decurg din terminarea lichidării: radierea societăţii din registrul
comerţului şi luarea măsurilor de conservare a registrelor şi celorlalte documente ale societăţii.
În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor cere radierea societăţii din
registrul comerţului, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de 2.000.000 lei pentru fiecare zi de
întârziere, care va fi aplicată de judecătorul delegat, în urma sesizării oricărei părţi interesate, prin
încheiere. Încheierea judecătorului delegat este executorie şi supusă recursului. Radierea se poate
face şi din oficiu. Lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de
faliment a societăţii(art.260 din Legea nr.31/1990).
Odată cu noile prevederi legale de modificare a Legii societăţilor comerciale, se prevede că
lichidatorii sunt obligaţi să ceară radierea societăţii din registrul comerţului; sancţiunea prevăzută,
ce are caracter de noutate, este plata unei amenzi judiciare de 2.000.000 lei pentru fiecare zi de
întârziere, ce va fi aplicată de judecătorul delegat. Sesizarea judecătorului delegat se poate face de
orice parte interesată. Încheierea judecătorului prin care aplică amenda este executorie şi supusă
recursului.

Falimentul bancar. Deschiderea procedurii falimentului bancar

Condiţiile pentru aplicarea procedurii falimentului bancar sunt:

A. Debitorul (instituţia de credit) trebuie să fie o bancă legal constituită în România (şi, de
asemenea, o organizaţie cooperatistă, o bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ, o
bancă de credit ipotecar sau o instituţie emitentă de monedă electronică. La acestea se adaugă
filialele constituite de bănci pe teritoriul României, fie de către băncile româneşti, fie de către
băncile de naţionalitate străină pe teritoriul României, precum şi sucursalelor băncilor cu sediul în
România.

Funcţionarea băncii este autorizată de B.N.R., în condiţiile stabilite de legislaţia bancară şi


prin reglementările B.N.R.

B. Debitorul trebuie să se afle în stare de insolvenţă.

Insolvenţa reprezintă starea instituţiei de credit care se află în una din situaţiile următoare [art. 2
lit. h) din O.G. nr. 10/2004]:

 incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti;

123
 scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a instituţiei de credit;

 retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit, ca urmare a imposibilităţii de


redresare financiară a unei bănci aflate în administrare specială.

Se observă faptul că în ceea ce priveşte a doua condiţie, spre deosebire de dreptul comun, unde
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului se va aplica exclusiv pentru neplata datoriilor din
lipsă de lichidităţi, pentru bănci procedura se va aplica chiar dacă banca nu a încetat plătile, dar
dezechilibrul dintre activul şi pasivul patrimoniului se situează sub indicatorul de solvabilitate de
2% prevăzut de lege.

Iată deci că, potrivit acestor prevederi, starea de faliment nu este numai o stare virtuală de
încetare de plăţi datorată unui dezechilibru patrimonial (accepţiunea clasică a insolvabilităţii), ci şi o
încetare efectivă a plăţilor pentru datoriile certe, lichide şi exigibile (accepţiunea clasică a
insolvenţei).

Perspectiva insolvabilităţii băncii se analizează prin determinarea valorii activului şi


pasivului băncii, la data sesizării şi la o dată ulterioară.

Organele care aplică procedura falimentului bancar


Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 10/2004, organele care aplică procedura sunt: instanţele
judecătoreşti, judecătorul-sindic, lichidatorul.

Modalităţile de lichidare sunt următoarele:

A. Lichidatorul organizează negocierea cumpărării de active şi asumării de pasive, ca primă


modalitate de realizare a lichidării patrimoniului băncii debitoare.

Lichidatorul va organiza o şedinţă de informare cu instituţiile de credit cărora le va prezenta


condiţiile negocierii, respectiv oferta privind cumpărarea de active şi asumarea de pasive. Criteriul
în funcţie de care lichidatorul va alege oferta este costul minim propus. Tranzacţiile privind cumpă-
rarea de active şi asumarea de pasive pot fi efectuate la vedere sau la termen, cu opţiune.

B. În cazul în care prima variantă nu dă rezultate, se va recurge la vânzarea de bunuri.

C. O altă alternativă o reprezintă tehnicile de realizare a activelor, cum ar fi cesiunile de


creanţă, novaţiile etc. realizate la o valoare negociată.

În ceea ce priveşte distribuirea produsului lichidării, fondurile obţinute din vânzarea


bunurilor constituite ca garanţii reale sau grevate de drepturi de retenţie de orice fel vor fi distribuite
într-o anumită ordine, conform art. 37 din ordonanţă. Astfel, prima dată vor fi distribuite taxele,
timbrele şi orice alte cheltuieli aferente vânzărilor bunurilor, împreună cu cheltuielile pentru

124
conservarea şi administrarea acestora, precum şi sumele cuvenite drept plată lichidatorului. Apoi se
distribuie creanţele cuvenite creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi
penalităţile, precum şi cheltuielile.

Închiderea procedurii falimentului bancar


Procedura falimentului băncilor va fi închisă printr-o hotărâre a judecătorului-sindic,
pronunţată la cererea lichidatorului, după aprobarea raportului final, după distribuirea fondurilor şi
după depunerea fondurilor nereclamate la C.E.C. S.A. sau la o instituţie de credit. Hotărârea va fi
comunicată, în scris, tuturor creditorilor băncii debitoare şi către B.N.R, prin notificare sau prin cel
puţin două ziare de circulaţie naţională.

În orice etapă a procedurii de faliment, judecătorul-sindic poate dispune închiderea


procedurii dacă se constată că nu există active în averea instituţiei de credit debitoare sau că acestea
sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative şi niciun creditor nu se oferă să
avanseze sumele necesare.

M2.U6.6. Rezumat

Orice societate comercială parcurge, în existenţa sa, mai multe etape; aceasta se
naşte, trăieşte şi dispare. Potrivit legii, încetarea existenţei societăţii comerciale
impune parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.

Dizolvarea societăţii comerciale cuprinde anumite operaţii care declanşează şi


pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică nu
este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a societăţii.

Lichidarea societăţii comerciale cuprinde acele operaţiuni de lichidare a


patrimoniului societăţii, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. În
această fază, societatea continuă să-şi păstreze personalitatea juridică, dar ea este
subordonată cerinţelor lichidării.

Aceste două faze sunt distincte şi vor trebui să fie parcurse în mod succesiv.

Condiţiile pentru aplicarea procedurii falimentului bancar sunt:

A. Debitorul (instituţia de credit) trebuie să fie o bancă legal constituită în


România (şi, de asemenea, o organizaţie cooperatistă, o bancă de economisire şi
creditare în domeniul locativ, o bancă de credit ipotecar sau o instituţie emitentă de
monedă electronică. La acestea se adaugă filialele constituite de bănci pe teritoriul
României, fie de către băncile româneşti, fie de către băncile de naţionalitate străină

125
pe teritoriul României, precum şi sucursalelor băncilor cu sediul în România.

Funcţionarea băncii este autorizată de B.N.R., în condiţiile stabilite de


legislaţia bancară şi prin reglementările B.N.R.

B. Debitorul trebuie să se afle în stare de insolvenţă.

Insolvenţa reprezintă starea instituţiei de credit care se află în una din situaţiile
următoare [art. 2 lit. h) din O.G. nr. 10/2004]:

 incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti;

 scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a instituţiei de credit;

 retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit, ca urmare a


imposibilităţii de redresare financiară a unei bănci aflate în administrare
specială

M1.U6.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Dizolvarea înseamnă:

a.incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti;

b.scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a instituţiei de credit;

c.retragerea autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit, ca urmare a imposibilităţii de


redresare financiară a unei bănci aflate în administrare specială

2.Insolvenţa este:

a. încetare efectivă a plăţilor pentru datoriile certe, lichide şi exigibile

b. faliment

c. insolvabilitate

3. Dizolvarea şi lichidarea determina:

a. reorganizare

b. încetarea băncii

c. constituirea băncii

126
4. Instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, lichidatorul sunt organele care aplică procedura
falimentului.

a. afirmaţie falsă

b. afirmaţie adevărată

5. Autorizarea funcţionării societăţii comerciale bancare de către B.N.R.este:


a. etapa a IV-a
b. etapa a II- a
c. etapa a III- a

Temă de control I
Alcătuiţi un proiect despre una din formele juridice de societate comercială.
Capitolul III trebuie să conţină un studiu de caz despre o societate comercială
reală, având forma juridică aleasă.

Temă de control II
Alcătuiţi un proiect care să cuprindă documentaţia necesară constituirii unei
societăţi comerciale şi comentaţi care este scopul pentru care legiuitorul solicită
aceste documente.

127
Modulul 3. Noţiuni privind obligaţiile comerciale

Cuprins
Introducere privind obligaţiile comerciale ................................ ................................ ........... 128
Obiectivele modului ................................ ................................ ................................ ............... 128
U1. Reguli privind obligaţiile comerciale………………………………………….………..128
U2. Probele în materie comercială………………………………………………………..….138
Introducere
Obligaţiile comerciale iau naştere, în cele mai multe cazuri, din contractele
comerciale.
În litigiile cu caracter comercial se pot folosi atât mijloace de proba comun
(de drept civil), cât şi mijloace de probă specifice dreptului comercial.
În materie comercială prescripţia extinctivă funcţionează după regulile
dreptului comun.
Obiectivele modulului
Ca urmare a parcurgerii acestui modul studenţii vor fi capabili de:
1. Identificarea diferenţelor de regim juridic între obligaţiile civile şi cele
comerciale
2. Cunoaşterea efectelor practice ale limitărilor legale la principiul libertăţii
comerţului
3. Să cunoască de ce legiuitorul impune reguli speciale pentru executarea
obligaţiilor comerciale.

Unitatea de învăţare M3.U1 Reguli privind obligaţiile comerciale

Cuprins
M3.U1.1. Introducere................................ ................................ ................................ .. 129
M3.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare ................................ ................................ ... 129
M3.U1.3. Noţiunea de obligaţie comercială ................................ ............................... 129
M3.U1.4. Regulile privind formarea obligaţiilor comerciale…………………….…..130
M3.U1.5.Regulile privind executarea obligaţiilor comerciale…………………….….132
M3.U1.6. Răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale comerciale…..135
M3.U1.7. Rezumat……………………………………………………………….…...136
M3.U1.8. Test de evaluare a cunoştinţelor………………………………………...….137

128
M1.U1.1. Introducere
În activitatea comercială, săvârşirea faptelor de comerţ duce la naşterea unor
raporturi comerciale. Obligaţiile comerciale iau naştere ca urmare a acestor
raporturi şi au ca izvoare actele juridice (contactul şi actul juridic unilateral)
şi faptele juridice (licite sau ilicite). Cel mai important izvor pentru
activitatea comercială este contractul.
Regulile speciale privind obligaţiile comerciale se află cuprinse în Codul
comercial român.

M2.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

 Distingerea între obligaţia civilă şi obligaţia comercială


 Recunoaşterea mecanismului de formare a obligaţiilor comerciale
 Identificarea efectelor juridice al neexecutării obligaţiilor comerciale
 Identificarea specificului probelor comerciale
 Cunoaşterea aspectelor specifice ale funcţionării prescripţiei extinctive

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M3.U1.3 Noţiunea de obligaţie comercială


În concepţia Codului comercial român, săvârşirea de către o persoană, indiferent dacă are sau
nu calitatea de comerciant, a unor fapte de comerţ are drept rezultat naşterea unor raporturi juridice
comerciale. Din aceste raporturi se nasc obligaţiile comerciale.
Obligaţia comercială este un liant de drept existent între doi participanţi la operaţiuni
comerciale, în virtutea căruia unul dintre aceştia trebuie să facă ceva pentru celălalt. Este, de
asemenea, un raport juridic comercial ce dă expresie liantului de drept stabilit între debitor şi
creditor.
Aşa cum am arătat, raporturile juridice comerciale sunt raporturi de drept privat, ca şi
raporturile juridice civile. Având aceeaşi esenţă, raporturile juridice comerciale şi raporturile
juridice civile sunt supuse aceloraşi reguli generale, care sunt cuprinse în Codul civil. Dar, între cele
două categorii de raporturi juridice există şi anumite deosebiri. Aspectele particulare ale raporturilor
juridice comerciale sunt reglementate prin norme speciale cuprinse în Codul comercial, Cartea I,
Titlul V, “Despre obligaţiile comerciale în general”.

129
Exemple
O obligaţie comercială poate fi:

- de a plăti preţul convenit prin contract

- de a livra bunurile pe termenul convenit

- de a respecta termenele de livrare

- de a garanta pentru bunul vândut într-un contract de vânzare-cumpărare

- de a plăti redevenţa într-un contract de leasing

- de a păstra confidenţialitatea într-un contract de know-how

- de a împărţi beneficiile într-un contract de societate

- de a repara bunul vândut consumatorului

- de a informa clientul corect într-un contract bancar

- de a face compensări între conturile comercianţilor într-un contrat de factoring

Identificaţi obligaţiile cu caracter civil care a revin în calitate de persoană fizică.


Identificaţi obligaţiile unui comerciant.

M3.U1.4. Regulile privind formarea obligaţiilor comerciale


A. Principiul libertăţii contractuale. Libertatea contractuală constă în dreptul unei persoane
de a încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele
limite impuse de ordinea publică şi bunele moravuri.
Libertatea contractuală este un principiu al dreptului privat, adică al dreptului civil şi al
dreptului comercial. În dreptul comercial, principiul libertăţii contractuale are o aplicare generală; el
priveşte nu numai raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari (comercianţi
individuali ori societăţi comerciale), ci şi celor la care iau parte regiile autonome şi societăţile
comerciale cu capital de stat. Pentru a marca schimbarea fundamentală faţă de raporturile juridice
dintre întreprinderile de stat, în cadrul economiei planificate, Legea nr. 15/1990 a consacrat, in
terminis, aplicarea principiului libertăţii contractuale raporturilor juridice la care participă regiile
autonome şi societăţile comerciale constituite prin reorganizarea întreprinderilor de stat.
Principiul libertăţii contractuale are anumite consecinţe pentru raporturile contractuale la care
participă comercianţii:
 libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului;
 libertatea probelor în litigiile comerciale;

130
 libertatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului comercial.
În perioada modernă principiul libertăţii contractuale, bazat pe dogma clasică a autonomiei de
voinţă, cunoaşte o serie de limitări, cum sunt: contractele dictate (de adeziune); contractele cu
clauze impuse de lege şi contractele cu clauze interzise de lege.
B. Regulile Codului comercial privind încheierea contractelor comerciale
În raporturile dintre comercianţi, multitudinea contractelor care se încheie şi exigenţele
celerităţii afacerilor impun, cel mai adesea, încheierea contractelor între persoane care se găsesc în
locuri diferite, iar comunicarea între ele se realizează prin corespondenţă, folosindu-se scrisoarea,
telegrama, telexul ori, mai nou, telefaxul.
Încheierea contractului între absenţi, ca şi încheierea contractului între prezenţi, presupune
două manifestări de voinţă: oferta de a contracta şi acceptarea ofertei.
Oferta de contracta este o propunere a unei persoane, adresată altei persoane de a încheia un
anumit contract. Ea cuprinde o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a obliga pe of ertant.
Acceptarea ofertei este manifestarea voinţei destinatarului ofertei de a încheia contractul în
condiţiile prevăzute în oferta primită.
În cazul în care oferta şi acceptarea ofertei sunt concordante, se referă la un obiect determinat
şi se întemeiază pe o cauză licită, ele vor avea ca efect realizarea acordului de voinţă, adică
încheierea contractului.
În doctrina dreptului civil şi a dreptului comercial au fost propuse mai multe teorii privind
determinarea momentului încheierii contractului între absenţi. Codul comercial a consacrat teoria
informaţiunii sau cunoaşterii acceptării. Potrivit art. 35 C. com., contractul sinalagmatic nu se
consideră încheiat “dacă acceptarea n-a ajuns la cunoştinţa propuitorului”. Contractul este socotit
încheiat în momentul cunoaşterii de către ofertant a acceptării ofertei.
Trebuie arătat că, deşi Codul comercial reglementează teoria informaţiunii, totuşi practic se
aplică teoria recepţiunii sau primirii acceptării.
Codul comercial consacră o excepţie de la teoria informaţiunii. Articoul 36 c. com. prevede
că atunci când ofertantul cere executarea imediată a contractului şi un răspuns prealabil de
acceptarea nu este cerut şi nici chiar necesar, după natura contractului, “contractul este perfect
îndată ce partea cealaltă a întreprins executarea lui”.
În legătură cu momentul încheierii contractului, o problemă deosebită o ridică perfectarea
contractului unilateral. Art. 38 C. com. prevede: “În contractele unilaterale propunerea este
obligatorie îndată ce ajunge la cunoştinţa părţii căreia îi este făcută”. Regula revocabilităţii
declaraţiei de voinţă nu se aplică în cazul contractelor unilaterale. Aşa cum am arătat, potrivit art.
38 C. com. în cazul contractului unilateral, oferta este obligatorie şi deci irevocabilă, din momentul
în care ea ajunge la cunoştinţa destinatarului.

131
C. Regulile speciale privind încheierea contractelor comerciale prin mijloace electronice.
Comerţul electronic este reglementat prin două acte normative: Legea nr. 455/2001 privind
semnătura electronică şi legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic.
În comerţul electronic, manifestările de voinţă ale ofertantului şi destinatarului ofertei se
concretizează în înscrisuri în formă electronică, iar semnătura autorilor în semnătură electronică.
Cât priveşte momentul încheierii contractului, art. 9 din Legea nr. 365/2002 prevede că,
dacă părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea
ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului
Observaţie
 Încheierea contractului are loc în momentul întâlnirii cererii cu oferta.
 Principiul libertăţii contractuale are drept consecinţe pentru raporturile
contractuale la care participă comercianţii: libertatea în exprimarea voinţei la
încheierea contractului.
M3.U1.5.Regulile privind executarea obligaţiilor comerciale
Codul comercial consacră anumite reguli speciale privind executarea obligaţiilor. Aceste
reguli derogatorii de la dreptul comun se justifică prin considerente care ţin de specificul activităţii
comerciale: asigurarea creditului, a celerităţii executării obligaţiilor etc. Ele se referă la preţul
contractului, la locul executării obligaţiei, la dobânzi, la interdicţia acordării termenului de graţie
şi la solidaritatea debitorilor.
Preţul obligaţiile comerciale. Potrivit regulilor dreptului comun, preţul trebuie să fie stabilit
în bani, să fie determinat sau determinabil şi să fie real. Exigenţele activităţii comerciale au impus
reglementarea unor reguli speciale privind preţul în obligaţiile comerciale. Aceste reguli se referă la
determinarea preţului şi moneda plăţii.
Dacă la încheierea contractelor comerciale, părţile nu au stabilit preţul, ci au în vedere
adevăratul preţ sau preţul curent, acesta va fi preţul din listele bursei sau mercurialelor de la locul
unde s-a încheiat contractul, respectiv ale locului cel mai apropiat.
În cazul când, datorită unor împrejurări, nu pot fi folosite aceste criterii legale, legea permite
părţilor să determine preţul prin orice mijloc de probă prevăzut de art. 46 C. com..
Potrivit art. 41 C. com., dacă moneda prevăzută în contract nu are curs legal sau comercial în
ţară, iar cursul ei nu a fost determinat de părţile contractante, plata va putea fi făcută în monedă
naţională la cursul de schimb din momentul scadenţei şi la locul plăţii. În cazul când în localitatea
menţionată nu există un curs de schimb, plata va fi făcută la cursul de schimb al pieţei celei mai
apropiate. Plata nu se va putea face decât în moneda străină dacă în contract s-a prevăzut că plata se
va face efectiv în moneda străină.

132
Locul executării obligaţiilor comerciale. Locul executării obligaţiilor comerciale se
determină potrivit dispoziţiilor art. 59 C. com.. Criteriile de determinare a locului executării
obligaţiilor comerciale sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de art. 1104 C. civ. privind stabilirea
locului plăţii. Ele sunt însă dezvoltate şi adecvate cerinţelor activităţii comerciale.
Articolul 59 C. com. prevede că orice obligaţie comercială, indiferent de obiectul ei, trebuie
să fie executată în locul arătat în contract.
Spre deosebire de art. 1104 c. civ., care stabileşte locul plăţii la domiciliul debitorului, art. 59
alin. (2) C. com. prevede trei locuri diferite unde debitorul îşi poate executa obligaţiile: sediul
comercial, domiciliul şi reşedinţa debitorului.
Regimul juridic al dobânzilor. Articolul 43 C. com. stabileşte regula potrivit căreia
“Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin
exigibile”. Deci, în privinţa obligaţiilor comerciale având ca obiect sume de bani, debitorul se află
de drept în întârziere din momentul când obligaţia devine exigibilă (dies interpellat pro hominem).
În consecinţă, dobânzile legale curg de la data scadenţei obligaţiei, iar nu de la data chemării în
judecată, cum este în dreptul civil.
Trebuie arătat că, potrivit legii, dobânzile curg de drept, dar ele trebuie cerute de creditor,
neputând fi acordate din oficiu.
Din art. 43 C. com. rezultă şi condiţiile care se cer a fi îndeplinite pentru curgerea de drept a
dobânzilor: obligaţia debitorului să constea în plata unei sume de bani; obligaţia să fie lichidă;
obligaţia să fie exigibilă.
În doctrină se discută dacă regula curgerii de drept a dobânzilor se aplică numai în cazul în
care obligaţia privind plata sumei de bani este comercială pentru debitor ori şi în cazul când această
obligaţie este civilă pentru debitor şi comercială pentru creditor. În ce ne priveşte, considerăm că
regula curgerii de drept a dobânzilor îşi găseşte aplicare numai în cazul în care obligaţia privind
plata unei sume de bani este comercială pentru debitor. Dacă această obligaţie este comercială
numai pentru creditor, dobânzile curg de la data punerii în întârziere a debitorului, în condiţiile art.
1088 C. civ..
În prezent, dobânda legală comercială este reglementată prin O.G. nr. 9/2000 privind nivelul
dobânzii legale pentru obligaţii băneşti. Ordonanţa consacră dreptul părţilor de a stabili prin voinţa
lor cuantumul dobânzii. În acest sens, art. 1 din ordonanţă prevede: “Părţile sunt libere să
stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârziere la plata unei obligaţii băneşti”.
Pentru cazul când părţile nu au prevăzut în contract cuantumul dobânzii, se va plăti dobândă
legală. Potrivit art. 3 din ordonanţă, în forma modificată, în materie comercială, dobânda legală se
stabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României. Această dobândă se aplică
în raporturile comerciale, indiferent dacă debitorul este sau nu comerciant.

133
Prin ordonanţă se stabilesc condiţiile în care este permis anatocismul (capitalizarea
dobânzilor). În principiu, dobânda se calculează numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Legea admite însă că dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi, în temeiul unei convenţii
speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin
un an.
Potrivit art. 1088 C. civ., la obligaţiile care au de obiect o sumă de bani, daunele-interese
pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie
comercială, de fidejusiune şi societate.
În anumite cazuri, părţile prevăd în contractul pe care îl încheie o clauză penală, adică o
penalitate pe care debitorul obligaţiei băneşti o va achita creditorului în cazul întârzierii în
executarea obligaţiei; de exemplu 1% pe fiecare zi de întârziere.
Deci, în caz că părţile au stipulat în contract o penalitate de întârziere în executarea obligaţiei
băneşti, creditorul are dreptul numai la plata penalităţilor, nu şi la plata dobânzilor. Cloncluzia este
o consecinţă logică a prevalenţei voinţei părţilor contractante.
Interdicţia acordării termenului de graţie. Art. 44 C. com. prevede că “În obligaţiunile
comerciale, judecătorul nu poate acorda termenul de graţie permi s de art. 1021 din Codul civil”.
Din art. 44 C. com. rezultă condiţiile în care operează interdicţia legală a acordării termenului
de graţie: obligaţia debitorului să rezulte dintr-un contract sinalagmatic; contractul trebuie să
prevadă un termen de executare; obligaţia debitorului terbuie să aibă caracter comercial.
Solidaritatea codebitorilor. Articolul 42 C. com. prevede: “În obligaţiile comerciale,
codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară”. Întrucât solidaritatea este de natura
obligaţiilor comerciale, ea nu trebuie stipulată expres în convenţia părţilor. Această caracteristică
presupune că codebitorii sunt ţinuţi să răspundă pentru întreaga datorie, în mod solidar. De aceea,
creditorii pot executa pe oricare dintre debitorii pentru îndeplinirea obligaţiei în întregul ei, urmând
ca cel care a plătit întreaga suma să se îndrepte împotriva celorlalţi debitori.
Pentru a opera prezumţia de solidaritate, legea cere ca obligaţia codebitorilor să aibă caracter
comercial. Prezumţia de solidaritate a codebitorilor este o prezumţie relativă.
În ideea de a-l proteja pe creditor, Codul comercial nu se mulţumeşte cu solidaritatea
codebitorilor, ci extinde prezumţia de solidaritate şi asupra fidejusorului, adică asupra garantului
personal al debitorului. În acest sens, art. 42 alin. (2) C. com. prevede: “Aceeaşi prezumţie există şi
în contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligaţie comercială”.
Din dispoziţiile art. 42 alin. (3) C. com. rezultă că prezumţia de solidaritate nu este aplicabilă
necomercianţilor când obligaţia rezultă dintr-un act care, pentru ei, nu este comercial. Aceasta
înseamnă că dacă actul este comercial, prezumţia de solidaritate se aplică, chiar dacă debitorii sunt
necomercianţi.

134
Exemple
Dobânda curge de drept, fără ca debitorul să fie pus în întârziere şi chiar dacă nu
a fost stabilită prin contract scris între părţi.
Dacă în contract nu s-a prevăzut un termen de plată, dobânda curge de la data
punerii în întârziere prin chemare în judecată.
Părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru întârziere la plata unei
obligaţii băneşti.
Dobânda legală este egală cu dobânda de referinţă a B.N.R.

Să ne reamintim...
Preţul. Preţul trebuie să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil şi să fie
real.
Locul. Orice obligaţie comercială, indiferent de obiectul ei, trebuie să fie executată
în locul arătat în contract.
Dobânda. Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept
din ziua când devin exigibile
Interdicţia acordării termenului de graţie. Judecătorul nu poate acorda termenul de
graţie
Solidaritatea codebitorilor. În obligaţiile comerciale, codebitorii sunt ţinuţi solidar.

M3.U1.6. Răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale comerciale


Codul comercial nu cuprinde dispoziţii privind răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor
izvorâte din contractele comerciale. În temeiul art. 1 C. com. vor fi aplicabile regulile dreptului
comun, adică dispoziţiile Codului civil.
Răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale constă în plata daunelor-interese
(despăgubiri) pentru repararea prejudiciului (art. 1080 -1086 C. civ.).
În cazul când în contract s-a stipulat o clauză penală, răspunderea pentru nerespectarea obligaţiei
pentru care s-a prevăzut această clauză constă în plata penalităţilor convenite (art. 1087 C. civ.).
În scopul întăririi disciplinei contractuale, prin Legea nr. 469/2002 au fost adoptate anumite
reguli speciale privind răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor din contractele comerciale.
Regulile stabilite prin această lege au în vedere răspunderea sub forma penalităţilor şi răspunderea
sub forma daunelor-interese (despăgubirilor).
În privinţa penalităţilor, art. 4 alin (1) din lege prevede ca, în contractele încheiate părţile vor
prevedea penalităţi pentru fiecare zi de întârziere, pentru cazul neîndeplinirii în termen de 30 de zile
de al scadenţă a obligaţiei de efectuare a plăţii conform contractelor.

135
Deci, în privinţa curgerii penalităţilor de întârziere, Legea nr. 469/2002 derogă de la principiul
potrivit căruia, în obligaţiile comerciale, debitorul se află de drept în întârziere. Art. 4 alin (1)
prevede că debitorul datorează penalităţile de întârziere, în cazul neîndeplinirii obligaţiei în termen
de 30 de zile de la scadenţă.
În încheiere, trebuie arătat că, potrivit Legii nr.469/2002, nerespectarea obligaţiei privind
efectuarea plăţilor la scadenţă constituie contravenţie şi se sancţionează în condiţiile art. 10 din lege.
Sancţiunea contravenţională se aplică pentru nerespectarea unei obligaţii legale, iar nu contractuale.
Exemple
Părţile contractante au obligaţia efectuării tuturor plăţilor la data scadenţei,
stabilită conform contractelor.
Debitorul poate executa obligaţia şi după data scadenţei, în termen de 30 de zile,
fără a suporta plata penalităţilor de întârziere.
Totalul penalităţilor nu poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt
calculate.
Să ne reamintim...
Răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale constă în:
d. plata daunelor-interese (despăgubiri) pentru repararea
prejudiciului sau
e. plata penalităţilor
Calculaţi cuantumul penalităţilor de 1,7% pe zi , dacă plata s-a făcut cu o întârziere
de 67 de zile.

M3.U1.7. Rezumat
I. Obligaţia comercială este un liant de drept existent între doi participanţi la
operaţiuni comerciale, în virtutea căruia unul dintre aceştia trebuie să facă ceva
pentru celălalt. Este, de asemenea, un raport juridic comercial ce dă expresie
liantului de drept stabilit între debitor şi creditor.
II. Regulile privind formarea obligaţiilor comerciale
A. Principiul libertăţii contractuale.
Principiul libertăţii contractuale are anumite consecinţe pentru raporturile
contractuale la care participă comercianţii:
 libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului;
 libertatea probelor în litigiile comerciale;
 libertatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului comercial.

136
B.Regulile Codului comercial privind încheierea contractelor comerciale
Contratele comerciale se încheie între prezenţi şi între absenţi. Între absenţi se aplică
reguli speciale, urmărindu-se în ce moment cererea se întâlneşte cu oferta.
Momentul încheierii contractului este cel în care oferta se întâlneşte cu cererea.
C. Regulile speciale privind încheierea contractelor comerciale prin mijloace
electronice.
În comerţul electronic, manifestările de voinţă ale ofertantului şi destinatarului
ofertei se concretizează în înscrisuri în formă electronică, iar semnătura autorilor în
semnătură electronică.

M3.U1.8 Test de evaluare


1. În obligaţiunile comerciale, judecătorul nu poate acorda termenul de graţie.
a. afirmaţia este corectă
b. afirmaţia este falsă
2. Preţul unui contract trebuie stabilit:
a. în valută
b. în bani
c. în euro
3. Într-un contract de comision părţile au obligaţia:
a. de a duce la îndeplinire mandatul
b.de a restitui bunul
c. de a păstra confidenţialitatea
4. În comerţ, creditorul trebuie să acţioneze pe fiecare codebitor în parte?
a. Nu, se aplică principiul solidarităţii codebitorilor.
b. Da, îl va acţiona pe fiecare debitor în parte.
5. În comerţ, dobânzile legale curg:
a. de la data chemării în judecată
b. de la data scadenţei obligaţiei
c. la fel ca în dreptul civil
d. conform regulilor speciale din dreptul comercial

RĂSPUNS:1a; 2.b; 3.a; 4. a; 5. b şi d.

137
Unitatea de învăţare M3.U2. Probele în materie comercială

M3.U2.1. Introducere………………………………………………………………..138
M3.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare…………………………………….……..138
M3.U2.3. Noţiunea de probă………………………………………….……………..139
M3.U2.4. Probele în materie comercială…………………………….………………141
M3. U2.5. Prescripţia extinctiva în materie comercială………………….……..…...144
M3.U2.6. Rezumat…………………………………………………………………..146
M3.U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor…………………………………….……146

M3.U2.1. Introducere
În litigii, inclusiv în cele comerciale, părţile vor utiliza mijloace de probă de drept
comun (civile), alături de probe specifice materiei comerciale. Orice instituţie a
dreptului comercial trebuie să asigure creditul, celeritatea şi securitatea raporturilor
comerciale.
Codul Comercial prevede că obligaţiile comerciale se probează cu: acte autentice,
ace sub semnătură privată, facturi acceptate, corespondenţă, telegrame, registre,
martori, orice alte mijloace admise de legea civilă.
Natura operaţiunilor comerciale impune mijloace de probă specifice.

M3.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare


Studenţii vor fi capabili să distingă un mijloc de probă, să facă deosebirea între o
probă civilă şi una comercială, să înţeleagă ce este un înscris şi care este rolul
instanţei în administrarea probelor.
Pe e altă parte, se va demonstra de ce anumite mijloace de probă sunt folosite in
comerţ, astfel încât cursanţii să cunoască necesitatea ca toate probele specifice să
se constituie prin ţinerea unei evidenţe corecte, conform legii.
Studenţii vor studia modul în care înregistrările corecte din activitatea unui
comerciant pot fi utilizate ca mijloace de probă în litigii.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

138
M3.U2. 3. Noţiunea de probă
În literatura juridică şi în practica juridică, noţiunea de probă este folosită cu mai multe sensuri.

Într-un prim sens, prin probă se înţelege acţiunea prin care se poate ajunge la stabilirea
faptelor sau împrejurărilor care au dat naştere conflictului dintre părţile in litigiu; privită din acest
sens, noţiunea de probă este legată de ideea de sarcină a probei. Într-un al doilea sens, prin probă se
înţelege mijlocul prin care, în cauzele supuse judecăţii, se poate ajunge la stabilirea adevărului; în
acest sens, noţiunea de probă se referă la mijloacele de probaţiune judiciară admise de lege:
înscrisurile, depoziţiile martorilor, mărturisirea uneia dintre părţi, cercetarea la faţa locului.

Într-un al treilea sens, prin noţiunea de probă se înţelege rezultatul acţiunii de probaţiune
judiciară; din acest punct de vedere se spune că proba este completă sau incompletă, convingătoare
sau neconvingătoare.

În mod obişnuit, noţiunea de probă e folosită în cel de-al doilea sens, adică în înţelesul de
mijloace de probaţiune judiciară. În literatura juridică se mai vorbeşte şi de un alt înţeles al noţiunii
de probă, şi anume acela de fapt probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc
de probă, este utilizat, la rândul său, pentru a stabili existenţa sau neexistenţa unui alt fapt material,
determinant în soluţionarea pricinii. Din acest punct de vedere, faptele se împart în:

• Fapte principale (facta probanda sau res probantae) care constituie raportul litigios dedus
judecăţii şi care trebuie dovedite;

• Fapte probatorii (facta probantia sau res probantes) care nu constituie raportul litigios dar care
contribuie la dovedirea existenţei sau inexistenţei raportului litigios.

Importanţa probelor în procesul civil

Având de rezolvat un conflict între două părţi cu interese contrarii, instanţa de judecată
trebuie să cunoască adevăratele raporturi dintre părţi, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi să
stabilească faptele şi împrejurările care au dat naştere conflictului. Afirmaţiile, recunoaşterile sau
negările părţilor au, în cadrul unui proces civil, importanţa lor. Acestea singure nu pot forma
convingerea intimă a judecătorului asupra fondului cauzei, pentru că fiecare parte litigantă afirmă,
recunoaşte sau neagă ceea ce-i convine pentru a-şi aduce câştig de cauză.

De aceea, stabilirea adevărului şi justa soluţionare a fiecărei cauze civile nu se poate face
decât pe bază de probe.

Dacă judecătorul cunoaşte sau se presupune că ar cunoaşte legea, el este însă străin de adevăratele
raporturi dintre părţi. Probele sunt mijloacele cu ajutorul cărora se poate ajunge la stabilirea

139
existenţei sau neexistenţei actelor şi faptelor de care depinde recunoaşterea drepturilor sau
intereselor ce formează obiectul neînţelegerii dintre părţile aflate în litigiu.Importanţa probelor în
cadrul procesului civil se relevă şi cu ocazia controlului judiciar. Numai dacă se sprijină pe dovezi
întemeiate şi apreciate ca atare, hotărârile pronunţate de instanţele inferioare vor rezista controlului
exercitat de instanţele ierarhic superioare; în caz contrar hotărârile în care din probele administrate
nu se poate trage o concluzie justă sau anumite fapte au fost declarate ca fiind stabilite fără a avea
dovezi suficiente, în urma administrării de noi probe în apel, pot fi desfiinţate. Dacă soluţia dată în
cauză este rezultatul unei greşeli grave de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor
administrate, sau rezultatul omisiunni instanţei de a se pronunţa asupra unei dovezi administrate,
care este hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în recurs, asemenea hotărâri pot fi casate.

Obiectul probei

Prin obiect al probei se înţelege ansamblul actelor şi faptelor ce urmează a fi stabilite într-o
anumită cauză pentru ca aceasta să poată fi just soluţionată. Obiect al probaţiunii judiciare poate fi
orice act sau fapt cu semnificaţia judiciară din care se poate deduce naşterea, modificarea sau
stingerea raporturilor juridice civile litigioase.Din principiul că în faţa instanţei trebuie dovedite
numai faptele şi împrejurările care au dat naştere litigiului dintre părţi, rezultă că normele de drept
nu pot constitui obiect al probaţiunii judiciare. Aplicare normelor de drept la faptele stabilite este în
sarcina judecătorului care cunoaşte sau este presupus ar cunoaşte legea.

Potrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor juridice se poate face prin înscrisuri,
martori, prezumţii, mărturisire, expertiză etc. Aceste mijloace pot fi folosite în condiţiile prevăzute
de Codul comercial şi în litigiile comerciale.

Vorbim despre:
1. proba prin înscrisuri
2. proba cu martori
3. alte mijloace de probă- mărturisirea, prezumţii, raportul de expertiză.
Exemple
Raportul de expertiză- tehnică, contabilă etc. are aceeaşi valoare cu proba cu
martori.
Mărturisirea are o aplicaţie mai restrânsă în materie comercială.
Prezumţiile care nu sunt stabilite prin lege sunt lăsate la aprecierea judecătorului.
Astfel, o prezumţie legală este aceea că soţul mamei este tatăl copilului. O
prezumţie pe care judecătorul o deduce este aceea că, dacă o persoană nu a fost
acasă, a fost la locul unui jaf.

140
M3.U2. 4. Probele în materie comercială
Specificul obligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al condiţiilor de probă a
drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale.
Probele dreptului comun. Potrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor juridice se
poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisire, expertiză etc.
Proba prin înscrisuri. Multitudinea actelor juridice pe care le încheie comercianţii, ca şi
celeritatea încheierii acestora, împiedică pe comercianţi să redacteze înscrisuri şi astfel să îşi
preconstituie mijloace de dovadă pentru eventuale litigii. De aceea, în materie comercială,
înscrisurile au un rol redus ca mijloc de dovadă, faţă de situaţie din dreptul comun.
În unele cazuri, actul juridic produce efecte numai dacă îmbracă forma scrisă impusă de lege,
cum este: cambia; contractul încheiat între societatea cu răspundere limitată şi persoana fizică sau
juridică asociat unic al acestei societăţi; contractul de înrolare a echipajului; contractul de
împrumut maritim.
Legea comercială reglementează anumite acte juridice a căror formă scrisă este cerută pentru
probă: contractul de societate în participaţie; contractul de agenţie; contractele privind vasele
comerciale; contractul de consignaţie.
Proba cu martori. Codul comercial consacră o mai mare libertate în folosirea probei cu
martori în litigiile comerciale. Potrivit art. 46 C. com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se
probează cu martori ori de câte ori instanţa judecătorească consideră că trebuie să admită proba
testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 c. civ..
Alte mijloace de probă. După ce enumeră anumite mijloace de probă, art. 46 alin. Final C.
com. consacră principiul potrivit căruia obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează “prin
orice alte mijloace de probă admise de legea civilă”. Aceasta înseamnă că în materie comercială pot
fi folosite ca mijloc de probă mărturisirea, prezumţia, raportul de expertiză etc.
Probele specifice dreptului comercial
În materie comercială se pot folosi şi anumite mijloace de probă specifice activităţii
comerciale. Art. 46 C. com. reglementează ca mijloace de probă specifice: facturile acceptate,
corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.
Facturile acceptate. Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se
constată executarea unei operaţiuni comerciale. Factura face dovadă în legătură cu existenţa actului
juridic şi cu executarea operaţiunii care constituie obiectul ei.
Corespondenţa comercială. Prin corespondenţă comercială se înţelege orice fel de înscrisuri
(scrisori, telegrame, note, fax, e-mail, etc) intervenite între comercianţi în scopul perfectării,
modificării sau stingerii unor obligaţii comerciale.

141
Înscrisurile expediate şi primite de comerciant, care constituie corespondenţa comercială, fac
parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată. Aceasta înseamnă că lor li se aplică regulile
stabilite de lege referitor la proba prin înscrisurile sub semnătură privată.
O particularitate a acestui mijloc de probă în dreptul comercial constă în aceea că are forţă
probantă nu numai originalul scrisorii, ci şi copia ei păstrată în registrul copier. În anumite condiţii,
această copie poate fi folosită ca mijloc de dovadă şi în favoarea părţii de la care emană.
Telegramele. Telegrama este un mijloc modern prin care se realizează cu mare rapiditate
operaţiunile comerciale. De aceea, legea îi atribuie rolul de mijloc de probă în materie comercială.
Pornind de la prezumţia că înscrisul primit de destinatar este conform înscrisului original
prezentat de expeditor oficiului telegrafic, legea atribuie telegramei calitatea de mijloc de probă,
asimilând-o înscrisului sub semnătură privată. Articolul 47 C. com. prevede: “Telegrama face
probă, ca act sub semnătură privată, când originalul este subscris de însăşi persoana arătată într-însa
ca trimiţătorul ei”.
Registrele comerciale. Registrele comerciale au, pe lângă funcţiile de cunoaştere, evidenţă şi
control al activităţii comerciale, şi o funcţie probatorie. Aceste registre pot fi folosite ca mijloc de
probă în litigiile dintre comercianţi şi, în anumite limite, în litigiile dintre comercianţi şi
necomercianţi.
În raporturile dintre comercianţi, registrele comerciale au o forţă probantă diferită, după cum
aceste registre au fost legal ţinute ori au fost ţinute fără respectarea dispoziţiilor legale.
a) Registrele comerciale legal ţinute. Art. 50 C. com. prevede: “Registrele comercianţilor
ţinute în regulă, pot face probă în justiţie între comercianţi, pentru fapte şi chestiuni de comerţ”.
b) Registrele comerciale nelegal ţinute. Art. 52 C. com. dispune: “Registrele comercianţilor,
chiar neţinute în regulă, fac probă în contra lor”. La rândul său, art. 51 C. com. prevede că aceste
registre “nu sunt primite a face probă în justiţie, spre folosul celui ce le -a ţinut”.
Cu privire la forţa probantă a registrelor comerciale în litigiile dintre comercianţi şi
necomercianţi, Codul comercial nu cuprinde nici o reglementare. Această problemă este
reglementată de Codul civil.
Registrele unui comerciant pot fi folosite de către necomerciant ca mijloc de probă împotriva
comerciantului căruia aparţin aceste registre. În acest sens, art. 1184 C. civ., prevede că “registrele
comercianţilor se cred în contra lor”. Împotriva comerciantului pot fi invocate atât registrele
obligatorii (legal ţinute sau ţinute fără respectarea legii), cât şi registrele facultative.
Registrele comerciale ţinute de un comerciant nu pot fi folosite împotriva necomerciantului.
Art. 1183 C. civ. Prevede că registrele comercianţilor nu fac credinţă “în contra persoanelor
necomerciante”.

142
Codul comercial reglementează două modalităţi de folosire a registrelor comerciale ca mijloc
de probă: înfăţişarea registrelor şi comunicarea registrelor comerciale.
a) Înfăţişarea registrelor comerciale. Potrivit art. 32 C. com., înfăţişarea registrelor
comerciale constă în prezentarea registrelor, la cererea părţii interesate sau din oficiu, pentru a se
extrage din ele numai ceea ce se referă la litigiul dintre părţi.
b) Comunicarea registrelor comerciale. Potrivit art. 31 C. com., comunicarea registrelor
constă în punerea la dispoziţia părţii interesate a registrelor comerciale pentru a fi examinate în
întregul lor. Această examinare se realizează, potrivit hotărârii instanţei judecătoreşti, la domiciliul
părţii interesate, la grefa instanţei sau în alt loc.
Datorită consecinţelor pe care le poate avea, comunicarea registrelor comerciale constituie o
măsură excepţională. În consecinţă, ea poate fi dispusă numai în cazurile expres prevăzute de lege.
Potrivit art. 31 C. com., comunicarea registrelor poate fi ordonată de instanţă judecătorească, la
cererea părţii interesate, doar în afaceri de succesiuni, comunităţi de bunuri, societăţi şi în caz de
aplicare a procedurii falimentului.
Exemple
Facturile şi dispoziţiile de plată în copie nu fac dovada plăţii prin ele însele, cât timp
nu se face dovada de punerii lor la banca plătitoare şi nu s -a prezentat extrasul de cont
din care să rezulte luarea sumei din contul bancar al debitorului.
Acceptarea expresă sau tacită a unei facturi reprezintă un act juridic care obligă pe
comerciantul acceptant la plată.
Factura se trimite destinatarului odată cu marfa, în dublu exemplar. Destinatarul va
restitui emitentului duplicatul facturii acceptate.
Corespondenţa înseamnă un schimb de scrisori, adrese, telegrame, note, e -mailuri etc.
Să ne reamintim...

Prin probă se înţelege mijlocul prin care, în cauzele supuse judecăţii, se poate
ajunge la stabilirea adevărului. Noţiunea de probă se referă la mijloacele de
probaţiune judiciară admise de lege:

 înscrisurile

 depoziţiile martorilor

 mărturisirea uneia dintre părţi

 cercetarea la faţa locului.

Art. 46 C. com. reglementează mijloacele de probă specifice activităţii comerciale:

143
facturile acceptate

 Corespondenţa

 Telegramele

 Registrele comerciale

Identificaţi care sunt registrele cu caracter comercial care pot fi folosite ca mijloace
de probă.

M3.U2.5. Prescripţia extinctivă în materie comercială


Prescripţia extinctivă nu este definită în legea civilă. Totuşi, Decretul nr.167/1958, în art. 1,
alineatul 1, consacră efectul prescripţiei extinctive. Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial
se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost executat în temeiul stabilit de lege.
Putem defini prescripţia extinctivă din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la acţiune
neexercitat în termenul de prescripţie.
Termenele de prescripţie sunt generale (Decretul nr.167/1958) şi speciale (Codul comercial
român).
În categoria termenelor generale intră 3 ani, termen general atât în materie civilă, cât şi în
materie comercială.
Termenele speciale sunt prevăzute în:
 Codul comercial român
 Legea nr.31/1990
 Legea nr.11/1991 privind concurenţa neloială
Codul comercial cuprinde anumite dispoziţii privind prescripţia extinctivă în materie
comercială. Întrucât prin aceste dispoziţii se reglementează numai anumite aspecte particulare,
reglementarea Codului comercial se completează ce reglementarea Codului civil.
Dispoziţiile Codului comercial privesc numai anumite aspecte ale prescripţiei în materie
comercială. Astfel, în Codul comercial sunt stabilite unele termene de prescripţie; termenul general
de prescripţie şi anumite termene speciale de prescripţie. Caracteristica acestor termene constă în
faptul că ele sunt mai scurte decât termenele de prescripţie reglementate în trecut de Codul civil.
Apoi, Codul comercial cuprinde şi dispoziţii prin care se reglementează începerea prescripţiei
în anumite cazuri specifice activităţii comerciale.
În sfârşit, Codul comercial prevede şi unele dispoziţii referitoare la suspendarea şi
întreruperea prescripţiei.
În prezent, toate dispoziţiile Codului comercial privitoare la prescripţie trebuie interpretate în
lumina Decretului nr.167/1958, care reprezintă legea generală în materia prescripţiei extinctive.

144
Codul comercial reglementează termenul general de prescripţie în materie comercială, precum
şi anumite termene speciale de prescripţie. Aceste termene trebuie privite în lumina dispoziţiilor
Decretului nr. 167/1958.
Articolul 947 C. com. prevede: “Prescripţia ordinară în materie comercială este de 10 ani în
toate cazurile în care prin acest cod sau prin alte legi nu s -a stabilit o prescripţiune mai scurtă”.
Deci, potrivit codului comercial, termenul general de prescripţie în materie comercială este de
10 ani. În prezent, acest termen trebuie considerat ca modificat prin intrarea în vigoare a Decretului
nr.167/1958. În temeiul art. 26 din decret, de la data intrării în vigoare a decretului, termenul
general de prescripţie în materie comercială s-a redus la 3 ani.
Codul comercial stabileşte şi anumite termene speciale de prescripţie.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte
dreptul la acţiune. Această regulă se aplică şi în materie comercială.
Codul comercial stabileşte începutul prescripţiei în cazurile pentru care prevede termene
speciale de prescripţie.
În materie comercială, prescripţia se suspendă în condiţiile stabilite de art. 13-15 din Decretul
nr.167/1958.
Potrivit art. 946 alin. (2) C. com. “întreruperea prescripţiunii se reglementează după
dispoziţiunile Codului civil”.
Deci în materie comercială, prescripţia se întrerupe în condiţiile dreptului comun. Aceasta
înseamnă că sunt incidente dispoziţiile art. 16 şi 17 din Decretul nr. 167/1958.
Exemple
Codul comercial român
Acţiunile care derivă din contractul de societate au termen de prescripţie 5 ani.
Acţiunile mijlocitorilor pentru plata drepturile lor au termen au termen de
prescripţie
Termenul de prescripţie pentru acţiunile în contractul de transport este de 6 luni,
dacă expedierea a fost făcută în Europa, şi 1 an daca este vorba de o expediere în
ţări extra-europene.
Legea nr.31/1990
6 luni este termenul pentru acţiunile în daune ale fondatorilor împotriva
societăţii; 3 ani pentru restituirea dividendelor fictive.
Legea nr.11/1991
1 an este termenul pentru acţiunea în daune pentru prejudiciile cauzate prin fapte
de concurenţă neloială.

145
M3.U2.6. Rezumat

I. Prin probă se înţelege mijlocul prin care, în cauzele supuse judecăţii, se poate
ajunge la stabilirea adevărului; în acest sens, noţiunea de probă se referă la
mijloacele de probaţiune judiciară admise de lege: înscrisurile, depoziţiile martorilor,
mărturisirea uneia dintre părţi, cercetarea la faţa locului.

Prin obiect al probei se înţelege ansamblul actelor şi faptelor ce urmează a fi stabilite


într-o anumită cauză pentru ca aceasta să poată fi just soluţionată.
În materie comercială se pot folosi şi anumite mijloace de probă specifice activităţii
comerciale. Art. 46 C. com. reglementează ca mijloace de probă specifice: facturile
acceptate, corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.
II. Prescripţia extinctivă din dreptul civil este ca stingerea dreptului la acţiune
neexercitat în termenul de prescripţie.
Termenele de prescripţie sunt generale (Decretul nr.167/1958) şi speciale (Codul
comercial român şi alte legi).
M3.U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. În dovedirea raporturilor comerciale sunt folosite:


A) mijloace de probă de drept comun,
B) mijloace de probă specifice dreptului comercial.

2. Proba cu înscrisuri este:


A) foarte des folosită în dreptul comercial,
B) foarte rar folosită în dreptul comercial,
C) mai puţin folosită în dreptul comercial decât în dreptul ci vil.

3. Obligaţiile şi plăţile comerciale:


A) pot fi probate cu martori,
B) nu pot fi probate cu martori.

4. Sunt folosite în dreptul comercial următoarele mijloace de probă:


A) mărturia,
B) prezumţia,
C) expertiza.

5. Sunt probe specifice dreptului comerc ial:


A) facturile acceptate,
B) mărturisirea comerciantului,
C) corespondenţa comercială,

146
D) registrele comerciale.

RĂSPUNSURI: 1. a,b; 2.b; 3.a; 4. a,b,c; 5. a,c,d.


Temă de control
Analizaţi o speţă pe baza probelor utilizate de comercianţi în lit igiu.
Care sunt probele cu caracter civil ?
Care sunt probele cu caracter comercial (speciale)?
Sursa- culegere de jurisprudenţă

Temă de control
Participaţi la un litigiu cu caracter comercial. Întocmiţi un raport (2 pagini)
privind probele utilizate în litigiu.

Modulul 4. Contractele comerciale speciale

Cuprins
Introducere privind contractele comerciale ………………………………………………...147
Obiectivele modului ................................ ................................ ................................ ............... 148
U1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială……………….………………………….148
U2. Contractele de intermediere……………………………...…………………………….157
U3. Alte contracte comerciale speciale………………………………………………..……168

Introducere
Pentru desfăşurarea activităţii comerciale, a săvârşirii faptelor de comerţ,
comerciantul încheie contracte comerciale.
Cel mai frecvent contract este contractul de vânzare-cumpărare comercială.
Prin intermediul lui mărfurile ajung de la producător la consumator, prin el se
realizează circulaţia mărfurilor.
Datorită importanţei sale, acest contract face obiectul unei reglementări cu caracter
special. Reglementările generale se regăsesc în Codul civil, iar cele cu caracter
special în Codul comercial român.
Alte contracte cu caracter comercial sunt contractul de mandat, contractul de

147
comision, contractul de consignaţie, contractul de leasing, factoring-ul etc.

Obiectivele modulului
Ca urmare a parcurgerii acestui modul studenţii vor fi capabili:
1. să facă distincţia între o vânzare-cumpărare civilă şi o vânzare-
cumpărare comercială
2. să identifice scopul unei vânzări-cumpărări cu caracter comercial
3. să urmărească în ce condiţii legale contractul este valabil
4. să observe ce efecte juridice produce contractul între părţi
5. să identifice obligaţiile reciproce ale părţilor din contract
6. să cunoască interdicţiile în materia vânzării-cumpărării.

Unitatea de învăţare M4.U1. Contractul de vânzare-cumpărare

Cuprins
M4.U1.1. Introducere………………………………………………………….……..148
M4.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare…………………………………….……..148
M4.U1.3. Noţiuni generale privind contractul de v ânzare-cumpărare comercială .…149
M4.U1.4. Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială ……….….……. 152
M4.U1.5. Obligaţiile părţilor în contractul de vânzare -cumpăra…………………….153
M4.U1.6. Rezumat…………………………………………………………………...155
M4.U1.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor………………………………...……156
M4.U1.1. Introducere
Vânzarea- cumpărarea comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării civile. Ea
permite circulaţia mărfurilor şi este folosită pentru aprovizionarea celor necesare
producţiei şi pentru desfacerea mărfurilor realizate.

M4.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare


Studenţii vor învăţa:
 Ce este capacitatea de a vinde şi cui îi este interzis acest drept.
 Cum se determină riscurile contractului de vânzare-cumpărare.
 Care este efectul obligaţiei vânzătorului de a-l garanta pe
cumpărător.

148
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M4.U1.3. Noţiuni generale privind contractul de vânzare -cumpărare comercială


Operaţiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai frecvente în activitatea comercială.
Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării civile. Într-adevăr, şi
într-un caz şi în altul este vorba de un contract prin intermediul căruia se transmite proprietatea unui
lucru în schimbul unui preţ. Ceea ce deosebeşte vânzarea-cumpărarea comercială de cea civilă este
funcţia economică a contractului şi anume, interpunerea în schimbul bunurilor. Această funcţie
conferă vânzării-cumpărării caracter comercial.
Din dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 2 C. com. rezultă că trăsătura caracteristică a cumpărării şi
vânzării comerciale o constituie intenţia de revânzare; cumpărarea este făcută în scop de revânzare
sau închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcu tă în scop de revânzare.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială este acel contract prin care o parte
(vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte
(cumpărătorul), care se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ.
Caractere juridice
Din definiţia dată rezultă şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
comercială: contractul este bilateral (sinalagmatic); contractul este cu titlu oneros; contractul este
comutativ; contractul este consensual; contractul este translativ de proprietate.
Exemple
Astfel, dacă un comerciant cumpără un frigider în scopul revânzării, vorbim de o
cumpărare comercială. Dacă însă îl cumpără pentru folosinţa proprie, este vorba de
un act juridic cu caracter civil.
Dacă un comerciant ia un credit pentru cumpărarea de mărfuri pe care apoi le
vinde, este un act juridic comercial. În schimb, daca creditul este destinat
achiziţionării unor bunuri pe care le va utiliza în familie, creditul are caracter civil.
Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare comercială
Ca orice contract, contractul de vânzare-cumpărare comercială, pentru a fi valabil încheiat,
trebuie să îndeplinească anumite condiţii: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art. 948
C.civ.).
1.Consimţământul părţilor. Promisiunea de vânzare
Promisiunea unilaterală de vânzare. Promisiunea de vânzare dă naştere unei obligaţii în
sarcina promitentului, aceea de a vinde bunul oferit (obligaţie de a face), dacă beneficiarul îşi va
manifesta voinţa, în sensul de a cumpăra bunul. Obligaţia promitentului trebuie menţinută în cadrul

149
termenului stipulat; în lipsa unui termen, obligaţia subzistă până la expirarea termenului general de
prescripţie, care începe să curgă de la data încheierii promisiunii de vânzare.
Pentru beneficiar, promisiunea de vânzare dă naştere la un drept de creanţă; beneficiarul are
facultatea de a cumpăra ori nu bunul care constituie obiectul promisiunii.
Promisiunea bilaterală de vânzare. În cazul promisiunii bilaterale de vânzare, promitentul se
obligă să vândă, iar beneficiarul se obligă să cumpere un anumit bun, în baza unui contract de
vânzare-cumpărare care se va încheia în viitor. Deci, promisiunea bilaterală de vânzare este un
antecontract prin care ambele părţi se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare
având ca obiect bunul promis. Această obligaţie asumată de părţi este o obligaţie de “a face”. În
consecinţă, promisiunea bilaterală de vânzare nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate
asupra bunului. Acest efect se va produce numai prin încheierea contractului de vânzare -cumpărare.
Pactul de preferinţă. O variantă a promisiunii de vânzare o constituie pactul de preferinţă. Prin
pactul de preferinţă, proprietarul unui bun se obligă faţă de o persoană (beneficiarul promisiunii), ca
în cazul în care va vinde bunul, să îi acorde preferinţă, la preţ egal.
2.Capacitatea părţilor. Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare
comercială, părţile trebuie să aibă capacitatea cerută de lege.
Regulile privind capacitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare comercială.
Articolul 1306 C.civ. stabileşte principiul potrivit căruia “pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este
oprit prin lege”.
Incapacităţile speciale privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială. În
scopul proteguirii unor interese, Codul civil instituite anumite incapacităţi speciale în materia
contractului de vânzare-cumpărare: interdicţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între
soţi; interdicţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între tutore şi minorul aflat sub tutela
sa; interdicţia cumpărării de către mandatari a bunurilor pe care au fost împuterniciţi să le vândă;
interdicţia de a cumpăra de către persoanele care administrează bunurile statului sau ale unităţilor
administrativ-teritoriale, precum şi de către funcţionarii publici, a bunurilor pe care le
administrează, respectiv a bunurilor care se vând prin mijlocirea lor.
Interdicţiile speciale de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare comercială.: interdicţia
încheierii de către prepus a unor operaţiuni de natura comerţului cu care este însărcinat, fără
învoirea expresă a patronului; interdicţia încheierii de către asociaţii cu răspundere nelimitată a
unor operaţiuni care ar atinge interesele societăţii comerciale – legea permite însă efectuarea unor
asemenea operaţiuni numai cu consimţământul celorlalţi asociaţi.
3.Obiectul contractului. Având un caracter bilateral (sinalagmatic), contractul de vânzare-
cumpărare comercială dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi: vânzătorul este obligat să
predea lucrul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul. Fiecare obligaţie are ca obiect o anumită

150
prestaţie; obligaţia vânzătorului priveşte lucrul vândut, pe când obligaţia cumpărătorului se referă la
preţ. Aceste două prestaţii formează obiectul contractului.
Lucrul vândut. Contractul de vânzare-cumpărare comercială poate avea ca obiect lucrurile
mobile corporale sau incorporale, lucrurile prezente ori viitoare, lucrurile determinate sau
determinabile.
Aşa cum am arătat, bunurile imobile nu pot constitui obiectul contractului de vânzare-
cumpărare comercială; actele de vânzare-cumpărare privind aceste bunuri sunt acte juridice civile.
Oricare ar fi lucrul vândut, pentru a fi considerat obiectul obligaţiei vânzătorului şi, implicit,
obiectul contractului de vânzare-cumpărare, el trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să se
afle în circuitul civil; să existe în momentul încheierii contractului ori să poată exista în viitor; să fie
determinat sau determinabil; să fie proprietatea vânzătorului.
Preţul vânzării. Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părţile tribe să cadă de
acord nu numai asupra lucrului vândut, ci şi asupra preţului, care este obiectul prestaţiei
cumpărătorului.
Preţul este suma de bani pe care cumpărătorul o dă vânzătorului în schimbul lucrului.
Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, preţul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii; să fie stabilit în bani; să fie determinat sau determinabil; să fie real.
Să ne reamintim...
Contractul de vânzare-cumpărare comercială este acel contract prin care o
parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun
către cealaltă parte (cumpărătorul), care se obligă să plătească o sumă de bani
drept preţ.
Ca orice contract, contractul de vânzare-cumpărare comercială, pentru a fi
valabil încheiat, trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
 consimţământul
 capacitatea
 obiectul
 cauza

Identificaţi condiţiile de validitate în cazul uni contract de vânzare-cumpărare pe


care l-aţi încheiat cu un comerciant.

151
M4.U.1.4 Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială
Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător
Potrivit Codului civil, de regulă, transmiterea dreptului de proprietate operează în momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare. În anumite cazuri însă dreptul de proprietate se
transmite ulterior încheierii contractului, după îndeplinirea unor cerinţe ale legii, de exemplu
bunurile determinate generic, bunurile viitoare şi contractul cu termen sau condiţie.
În Codul comercial este reglementată transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor în
anumite situaţii speciale. Aceste situaţii privesc contractele de vânzare-cumpărare comerciale al
căror obiect îl formează bunurile determinate generic.
Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor determinate generic care circulă de
pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului. Având în vedere că, în general, în cazul bunurilor
determinate generic, proprietatea şi riscurile se transmit la data individualizării bunurilor, problema
care se pune este aceea de a şti în ce moment şi în ce condiţii se face individualizarea în cazul
bunurilor care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului.
În mod tradiţional, se consideră că individualizarea bunurilor şi, în consecinţă, transmiterea
dreptului de proprietate şi a riscurilor operează în momentul predării bunurilor către cărăuş, în
vederea transportului.
Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor determinate generic aparţinând
vânzătorului ori procurate de acesta. Codul comercial reglementează problema suportării riscurilor
în cazul când contractul de vânzare-cumpărare are ca obiect bunuri determinate generic aparţinând
vânzătorului ori procurate de acesta.
Articolul 62 C. com. dispune: “Când mărfurile vândute sunt arătate în contract numai prin
câtime, fel şi calitate, fără nici o altă indicaţiune de natură a desemna un corp cert şi determinat,
vânzătorul este obligat a preda, la locul şi timpul stipulat, câtimea, felul şi calitatea cuvenită, chiar
dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziţiunea sa în momentul formării contractului, sau pe care el şi
le-ar fi procurat în urmă în executarea lui, ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri
ar fi fost împiedicată de vreo cauză oarecare”.
Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul mărfurilor care se transportă pe apă. Potrivit
art. 63 C. com., vânzarea mărfurilor care se află în călătorie, cu arătarea vasului care le transportă,
este supusă condiţiei sosirii în bună stare a acelui vas.
Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare privind bunurile care se transportă pe apă cu
arătarea vasului cu care se efectuează transportul este considerat un contract încheiat sub condiţia
suspensivă a sosirii vasului în portul de destinaţie. Aceasta înseamnă că dacă bunurile pier fortuit în
cursul transportului, deci înainte de îndeplinirea condiţiei (sosirea vasului la destinaţie), riscurile

152
sunt suportate de către vânzător (art. 1018 C.civ.). Acesta nu va avea dreptul la plata preţului, dar
nici nu va fi obligat să predea alte bunuri şi nici să plătească despăgubir i.
Exemple
Principalul efect al unei vânzări-cumpărări este transmiterea dreptului de
proprietate de la vânzător la cumpărător. Astfel se transmite riscul asupra
cumpărătorului din momentul în care se ştie care este obiectul vânzării.

Să ne reamintim...
Efectele contractului operează din momentul încheierii contracatului.
Efectele contractului prezintă particularităţi cu privire la bunurilor determinate
generic care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşulu i, a bunurilor
determinate generic aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta, şi cu privire la
transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul mărfurilor care se transportă pe apă.

M4.U.1.5 Obligaţiile părţilor în contractul de vânzare -cumpărare


I. Obligaţiile vânzătorului
Potrivit Codului civil, vânzătorul are două obligaţii:
A. să predea lucrul cumpărătorului
B. să răspundă pentru lucru, adică să îi garanteze pe cumpărător în privinţa lucrului
dobândit.
Cele două obligaţii reprezintă principalele obligaţii ale vânzătorului (art. 1313 C. civ.).
Aceasta înseamnă că părţile, prin acordul lor de voinţă, pot conveni şi alte obligaţii în sarcina
vânzătorului.
Datorită caracterului supletiv al dispoziţiilor Codului civil incidente, părţile pot aduce
modificări obligaţiilor reglementate de lege.
Regulile generale ale Codului civil în legătură cu garanţia contra viciilor lucrului. Potrivit art.
1352 C. civ., vânzătorul va răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din cauza
acestora, lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinaţia sa, sau întrebuinţarea sa este atât de
micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau nu ar fi dat preţul
achitat dacă ar fi cunoscut viciile lucrului.
Regulile speciale stabilite de Codul comercial pentru garanţia contra viciilor lucrului.
Articolul 70 C. com. dispune: “Cumpărătorul unor mărfuri sau producte provenind din o altă piaţă,
este dator să denunţe vânzătorului viciile aparente în timp de două zile de la primire, ori de câte ori
un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza condiţiunilor excepţionale în care se află lucrul vândut
sau persoana cumpărătorului.

153
În contractul de vânzare-cumpărare comercială, vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile
ascunse, ca în materie civilă, ci şi pentru viciile aparente.
II.Obligaţiile cumpărătorului
Fiind un contract bilateral, contractul de vânzare-cumpărare dă naştere la obligaţii şi în
sarcina cumpărătorului.
Potrivit Codului civil, principala obligaţie a cumpărătorului este
 de a plăti preţul vânzării (art. 1361).
Pe lângă această obligaţie, cumpărătorul are şi obligaţia
 de a primi lucrul vândut şi, în anumite cazuri,
 obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării.
Potrivit legii, cumpărătorul datorează, pe lângă preţul vânzării, şi dobânda preţului (art. 1363 C. civ.).
Trebuie arătat că, potrivit art. 43 C. com. cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi în
toate cazurile de întârziere la plata preţului. Această soluţie este diferită de cea din materia civilă,
care impune plata dobânzilor numai în cazurile expres prevăzute de art. 1362 C. civ.
Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale
Obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu clauzele contractului.
Nerespectarea obligaţiilor contractuale produce consecinţele reglementate de Codul civil şi Codul
comercial.
Potrivit legii, în cazul când una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile asumate, cealaltă parte
este îndreptăţită să uzeze de
a. excepţia de neexecutare
b. să ceară rezoluţiunea contractului ori
c. să ceară executarea obligaţiei în cauză.
Excepţia de neexecutare. Aşa cum se cunoaşte, în contractele sinalagmatice, oricare dintre
părţi este îndreptăţită să refuze să îşi execute obligaţia proprie cât timp cealaltă parte nu îşi execută
obligaţia corelativă (exceptio non adimpleti contractus). Excepţia de neexecutare constituie un
mijloc de apărare, care poate fi folosit, atât de vânzător, cât şi de cumpărător.
Rezoluţiunea contractului. Neexecutarea obligaţiilor din contractul de vânzare-cumpărare
poate avea drept consecinţă rezoluţiunea contractului. Rezoluţiunea contractului de vânzare-
cumpărare comercială poate avea loc în condiţiile Codului civil sau Codului comercial.
Neexecutarea obligaţiei de către una dintre părţi dă dreptul celeilalte părţi să ceară
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare. Cerinţele activităţii comerciale reclamă existenţa
unor reguli speciale privind rezoluţiunea contractului de vânzare -cumpărare comercială.
Potrivit art. 67 C. com., când mai înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea
contractului, una din părţi a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau plata preţului şi aceasta nu

154
îşi îndeplineşte la termenul fixat obligaţiunea sa, atunci contractul se consideră desfiinţat în
favoarea părţii care îşi executase obligaţiunea sa.
Executarea vânzării. Satisfacerea intereselor părţilor contractante este posibilă prin folosirea
unor mijloace care asigură executarea împotriva voinţei părţii care nu îşi respectă obligaţiile.
Asemenea mijloace asigură executarea silită, prevăzută de Codul civil, şi executarea coactivă,
reglementată de Codul comercial.
Deci, în contractul de vânzare-cumpărare, dacă obligaţia de predare a lucrului sau obligaţia de
plată a preţului nu a fost executată, partea în cauză poate obţine executar ea ei pa cale silită.
Art. 68 C. com. are în vedere neexecutarea de către vânzător a obligaţiei de predare a lucrului
şi neexecutarea de către cumpărător a obligaţiei de a lua în primire lucrul vândut.
Dacă vânzătorul nu îşi execută obligaţia de predare a lucrului, cumpărătorul are dreptul “a
face să se cumpere lucrul de către un ofiţer public însărcinat cu asemenea acte”. Deci, cumpărătorul
are dreptul să îşi procure bunul de pe piaţă prin intermediul unui agent oficial.
Dacă cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de a lua în primire bunul, vânzătorul are dreptul
fie să depună bunul la o casă acreditată de comerţ, pe socoteala şi cheltuiala cumpărătorului, fie să
vândă bunul.
Exemple
Dacă comerciantul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a preţului, cealaltă parte
din contract va putea invoca excepţia de neexecutare şi nu va mai livra produsele.
O altă soluţie este aceea conform căreia partea afectată nu mai doreşte continuarea
colaborării din contract şi cere rezoluţiunea acestuia pentru viitor.
În sfârşit, dacă se doreşte continuarea relaţiilor contractuale se apelează la
executarea silită a obligaţiilor contractuale, conform Codului civil şi a Codului
comercial.
M4.U1.6. Rezumat
Principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a plăti preţul vânzării (art. 1361
C.civ.). Pe lângă această obligaţie, cumpărătorul are şi obligaţia de a primi lucrul
vândut şi, în anumite cazuri, obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării.
Obligaţiile vânzătorului. Potrivit Codului civil, vânzătorul are două obligaţii:
 să predea lucrul cumpărătorului
 să răspundă pentru lucru, adică să îi garanteze pe cumpărător
în privinţa lucrului dobândit.
Potrivit Codului civil, principala obligaţie a cumpărătorului este
 de a plăti preţul vânzării (art. 1361 C.civ).
Pe lângă această obligaţie, cumpărătorul are şi obligaţia

155
 de a primi lucrul vândut şi, în anumite cazuri,
 obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării.
Potrivit legii, în cazul când una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile asumate,
cealaltă parte este îndreptăţită să uzeze de
d. excepţia de neexecutare,
e. să ceară rezoluţiunea contractului ori
f. să ceară executarea obligaţiei în cauză.
Jurisprudenţă
CERERE DE VANZARE A GAJULUI. OPOZIŢIE. TITULARI
Fără a încălca principiul constituţional al egalităţii părţilor şi dând dovadă de rol activ,
instanţele au statuat în mod judicios că părţile nu pot folosi decât căile de atac prevăzute în mod
imperativ de lege.
Astfel, s-a reţinut corect că, în conformitate cu art.483 C.Com., dreptul de a formula opoziţie
aparţine numai părţilor ce au calitatea de debitor sau terţ care a procurat gajul, această vocaţie
nefiind recunoscută şi pt.creditor.
În baza rolului activ, instanţa a arătat că recurenta, în calitate de creditoare, nemulţumită de
respingerea cererii de autorizare a vânzării gajului are dreptul de a se folosi de calea devolutivă de
atac a apelului şi nu de cea a opoziţiei.
Mai este de observat că art.482 C.Com. nu exclude soluţia de respingere a cererii de
autorizare a vânzării gajului, însă arată că, în cazul admiterii, se impune analiza unor condiţii, care,
dacă nu sunt îndeplinite, conduc la soluţia de respingere a cererii. (CSJ 2000)

M4.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Diferenţa dintre contractul de vânzare-cumpărare civil şi contractul de vânzare-cumpărare


comercial constă în:
A) calitatea părţilor,
B) obiectul vânzării,
C) scopul de revânzare, funcţia de interpunere în schimbul bunurilor.

2. Obiect al contractului de vânzare-cumpărare comercial pot fi:


A) bunurile mobile,
B) bunurile imobile.

3. Intenţia de revânzare:
A) trebuie să fie prezentă la data cumpărării,

156
B) trebuie să existe, nefiind important în ce moment survine.

4. Caracterele contractului de vânzare-cumpărare comercial sunt următoarele:


A) contractul de vânzare-cumpărare este un contract unilateral,
B) contractul de vânzare-cumpărare este un contract oneros,
C) contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ,
D) contractul de vânzare-cumpărare este un contract solemn.

5. Obiect al contractului de vânzare-cumpărare comercial îl constituie:


A) lucrul vândut,
B) preţul obţinut,
C) intenţia de revânzare.

Unitatea de învăţare M4.U2. Contractele de intermediere

Cuprins
M4.U2.1. Introducere………………………………………………………………..157
M4.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare……………………………………….…..158
M4.U2.3. Contractul de mandat……………………………………………………..158
M4.U2.4. Contractul de comision……….…….……………………………….……160
M4.U2.5 Contractul de agenţie………………………………………….…….…….162
M4.U2.6. Contractul de consignaţie…………………………………………….…..165
M4.U2.7 Rezumat…………………………………………………………………..166
M4.U2.8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor………………………..……………167
M4.U2.1. Introducere
Activităţile comerciale se realizează prin intermediari. Codul comercial
reglementează amplu contractul de mandat comercial prin care comercianţi
efectuează operaţiuni comerciale, cum ar fi vânzare, cumpărare, desfacere de
produse etc.
O formă simplificată a contractului de mandat este contractul de comision, preferat
de comercianţi. Comisionul este un mandat fără reprezentare, în care terţii au
raporturi juridice directe cu comisionarul.
Alte contracte de intermediere sunt contractul de agenţie şi contractul de
consignaţie.

157
M4.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare
Importanţa fundamentala a contractelor în activitatea comercială determină ca
studenţii să dobândească următoarele abilităţi:
1. să recunoască un contract şi care este rolul lui în desfăşurarea
activităţii comerciale
2. să încheie un contract de intermediere- un mandat sau un comision
3. să efectueze plăţi printr-un cont bancar
4. să verifice modul în care se aplică procedurile de executare silită

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

M4.U2.3. Contractul de mandat


Deoarece, în multe cazuri, activităţile comerciale se realizează prin intermediari, codul
comercial reglementează amplu contractul de mandat comercial.
În lumina art. 1532 C. civ. Şi art. 374 C. com., contractul de mandat comercial poate fi definit
ca acel contract în temeiul căruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe
seama altei persoane care i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru
mandant sunt fapte de comerţ.
Din această definiţie, ca şi din dispoziţiile legale, rezultă că mandatul comercial are unele
particularităţi, care îl deosebesc de mandatul civil.
Ceea ce deosebeşte mandatul comercial de cel civil este, în primul rând, obiectul contractului;
pe când mandatul civil are ca obiect încheierea actelor juridice civile, mandatul comercial are ca
obiect încheierea actelor juridice care, potrivit Codului comercial, sunt fapte de comerţ pentru
mandant.
Mandatul comercial este un contract cu titlu oneros. Întrucât afacerile comerciale nu sunt
gratuite, codul comercial prezumă caracterul oneros al contractului de mandat.
Dacă mandatul civil este un mandat cu reprezentare, mandatul comercial poate fi atât cu
reprezentare, cât şi fără reprezentare. Codul comercial reglementează, pe lângă mandatul comercial,
care este mandatul cu reprezentare, şi contractul de comision, care este o formă tipică a mandatului
fără reprezentare.
O altă deosebire dintre mandatul comercial şi cel civil priveşte puterile mandatarului. În cazul
mandatului civil, împuternicirea trebuie să precizeze riguros puterile mandatarului, mandatul putând
fi general sau special. Mandatul comercial poate fi şi el general, adică pentru toate afacerile
mandantului, sau special, pentru o anumită afacere a acestuia, dar limitele puterilor mandatarului nu

158
sunt tot atât de stricte ca în cazul mandatului civil. Într-adevăr, mandatul comercial conferă
mandatarului o mai mare libertate de acţiune şi independenţă, reclamate de exigenţele activităţii
comerciale.
Exemple
Mandatul comercial are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi pe
socoteala mandantului.
În cazul societăţilor comerciale, administratorul societăţii este un mandatar.
Alţi comercianţi preferă să mandateze un alt comerciant pentru aprovizionarea cu
materii prime sau pentru desfacerea produselor şi a mărfurilor.

Efectele contractului de mandat comercial


Contractul de mandat comercial dă naştere la anumite obligaţii în sarcina părţilor contractante.
Aceste obligaţii sunt, pe de o parte, obligaţiile pe care le consacră legea pentru mandatul civil şi, pe
de altă parte, obligaţii specifice reglementate de Codul comercial.
Din contract rezultă raporturile dintre mandant şi mandatar, care acţionează în numele şi pe
seama mandantului: mandatarul are obligaţia să execute mandatul; mandatarul este ţinut să îşi
îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unui bun proprietar; mandatarul are
obligaţia să aducă la cunoştinţa terţului cu care încheie actul, împuternicirea în temeiul căreia
acţionează (contemplatio domini); mandatarul are obligaţia să îl înştiinţeze pe mandant despre
executarea mandatului; mandatarul are obligaţia să plătească dobânzi la sumele de bani cuvenite
mandantului.
Din contractul de mandat rezultă şi obligaţii în sarcina mandantului, care a dat împuternicirea
mandatarului: mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare
pentru executarea mandatului; mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia
datorată pentru executarea mandatului; mandantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de
mandatar pentru executarea mandatului.
Privilegiul mandatarului. În scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi conferă un
privilegiu special, prin care i se garantează satisfacerea drepturilor sale bă neşti de către mandant.
Potrivit art. 387 C. com., mandatarul beneficiază de un privilegiu special “pentru tot ceea ce i
se datorează din executarea mandatului său şi chiar pentru retribuţia sa”. Deci, prin acest privilegiu i
se garantează mandatarului plata sumelor de bani pe care le datorează mandantul cu titlu de
retribuţie, cheltuieli făcute pentru execuţia mandatului, despăgubiri pentru prejudiciul suferit cu
ocazia îndeplinirii mandatului etc.
În cazul în care bunurile mandatului au fost vândute de mandatar, potrivit mandatului,
privilegiul poartă asupra preţului.

159
Potrivit legii, creanţele mandatarului garantate prin privilegiul special au prioritate faţă de
oricare alte creanţe împotriva mandantului.
Dacă mandantul nu şi-a executat obligaţiile privind plata sumelor de bani datorate pentru
remuneraţie, cheltuieli sau despăgubiri, mandatarul va uza de garanţia pe care o oferă privilegiul.
Efectele executării mandatului. Prin executarea mandatului, adică prin încheierea actului
juridic de către mandatar şi terţ, se creează raporturi juridice directe între mandant şi terţ. Se
înţelege că numai actele juridice încheiate în limitele împuternicirii date îl obligă pe mandant.
Încetarea contractului de mandat comercial
Mandatul comercial încetează în cazurile prevăzute de art. 1552 C. civ.:
 prin revocarea mandatarului de către mandant;
 prin renunţarea mandatarului la mandat;
 prin moarte, interdicţia, insolvabilitatea şi
 falimentul mandantului sau mandatarului

M4.U2.4. Contractul de comision


Esenţa contractului de comision este cuprinsă în art. 405 C. com. care prevede: “Comisionul
are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala comitentului”.
Contractul de comision este un contract prin care o parte, numită comisionar, se obligă pe
baza împuternicirii celeilalte părţi, numită comitent, să încheie anumite acte de comerţ, în nume
propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, numită comision.
Având în vedere elementele care îl definesc, contractul de comision apare ca o varietate a
mandatului comercial; contractul de comision este un mandat fără reprezentare.
Din definiţia dată contractului de comision rezultă caracteristicile acestui contract: contractul
de comision este un contract bilateral; contractul de comision este un contract cu titlu oneros;
contractul de comision este un contract consensual.
Condiţiile de validitate a contractului de comision
Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 948
C. civ., pentru orice convenţie: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.
Contractul de comision are ca obiect “tratarea de afaceri comerciale”. Deci, actele juridice pe
care comisionarul le încheie cu terţii trebuie să fie fapte de comerţ.
De remarcat că obligaţia pe care şi-o asumă comisionarul este aceea de a încheia acte juridice
comerciale. Această obligaţie este o obligaţie “de a face”, iar nu o obligaţie de “a da”, comisionarul
este un prestator de servicii.
Efectele contractului de comision

160
Din contractul de comision se nasc anumite obligaţii în raporturile dintre comitent şi
comisionar. Aceste raporturi interne sunt guvernate de regulile mandatului.
Îndeplinirea însărcinării primite, adică încheierea de către comisionar cu terţul a unui act
juridic, dă naştere altor efecte juridice; comisionarul se obligă direct şi personal faţă de terţ.
Aşadar, încheierea şi executarea unui contract de comision creează două categorii de raporturi
juridice: între comitent şi comisionar (raporturi interne) şi între comisionar şi terţ (raporturi
externe). În consecinţă, între comitent şi terţ nu se nasc nici un fel de raporturi juridice.
Efectele contractului în raporturile dintre comitent şi comisionar. Din contractul de
comision rezultă anumite obligaţii pentru comisionar: comisionarul este obligat să execute
mandatul încredinţat de comitent; comisionarul este obligat să dea socoteală comitentului asupra
îndeplinirii mandatului primit; comisionarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-
credinţă şi diligenţa unui profesionist.
Contractul de comision dă naştere unor obligaţii în sarcina comitentului: comitentul are
obligaţia să plătească remuneraţia (comisionul) cuvenită comisionarului; comitentul este obligat să
restituie cheltuielile făcute de comisionar cu îndeplinirea însărcinării primite.
Efectele executării contractului de comision faţă de terţi. În baza împuternicirii primite,
comisionarul încheie actele juridice în nume propriu. Deci, în contractul încheiat între comisionar şi
terţ, comisionarul este parte contractantă şi, în consecinţă, el are calitatea de debitor sau creditor,
după caz, faţă de terţ. În acest sens, art. 406 C. com. prevede: “Comisionarul este direct obligat
către persoana cu care a contractat ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie”.
Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un fel de
raporturi juridice între comitent şi terţ. De aceea art. 406 alin. (2) C. com. dispune: “Comitentul nu
are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune
contra comitentului”.
Încetarea contractului de comision
Întrucât contractul de comision este o formă a mandatului, el va înceta în aceleaşi cazuri ca şi
contractul de mandat: revocarea împuternicirii, renunţarea la împuternicirea primită, moartea,
interdicţia, insolvabilitatea ori falimentul comitentului sau comisionarului (art. 1552 C.civ.).
Să ne reamintim...
Contractul de mandat comercial poate fi definit ca acel contract în temeiul căruia o
persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care
i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt
fapte de comerţ.
Contractul de comision este un contract prin care o parte, numită comisionar, se
obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi, numită comitent, să încheie anumite

161
acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii, numită comision.

Identificaţi elementele unui contract de distribuţie care se bazează pe un contract de


comision.

M4. U.2. 5 Contractul de agenţie


Aşa cum am arătat, prin Legea nr.509/2002 s-a reglementat statutul juridic al agenţilor
comerciali permanenţi, care reprezintă o categorie specială de intermediari în activitatea comercială.
Instrumentul juridic pe baza căruia aceşti agenţi îşi desfăşoară activitatea de intermediere este
contractul de agenţie.
Contractul de agenţie este contractul prin care o parte, denumită comitent, împuterniceşte în
mod statornic cealaltă parte, denumită agent, să negocieze afaceri sau să negocieze şi să încheie
afaceri în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii.
Din definiţia dată rezultă caracterele juridice ale contractului de agenţie: contractul este
bilateral; contractul este cu titlu oneros; contractul este comutativ; contractul este cu executare
succesivă; contractul este consensual.
Cuprinsul şi forma contractului de agenţie
Contractul de agenţie cuprinde clauzele care sunt proprii unui contract comercial. Caracterul
specific al contractului de agenţie impune necesitatea existenţei unor clauze adecvate. În legătură cu
unele clauze, Legea nr.509/2002 prevede dispoziţii obligatorii.
Contractul de agenţie se încheie între comitent şi agent.
În contractul de agenţie trebuie să se prevadă clauze referitoare la obiectul împuternicirii date
de comitent agentului; negocierea cu terţii a condiţiilor unor contracte sau negocierea şi încheierea
contractelor cu terţii, în numele şi pe seama comitentului.
În contractul de agenţie se pot stipula şi clauze de neconcurenţă. Prin clauză de neconcurenţă,
legea înţelege acea clauză contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a
agentului pe durata desfăşurării şi/sau ulterior încetării contractului de agenţie. Această clauză
trebuie redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii.
În contractul de agenţie trebuie să se prevadă clauze privind remuneraţia la care are dreptul
agentul pentru prestaţiile executate pentru comitent.
Contractul de agenţie se încheie pe o durată determinată sau pe o durată nedeterminată,
potrivit voinţei părţilor contractante.
Potrivit art. 18 din legea nr. 509/2002, contractul de agenţie încheiat pe o perioadă
determinată sau nedeterminată, inclusiv modificările şi adăugirile ulterioare, poate fi probat numai
prin înscris, indiferent de valoarea acestuia, atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi.

162
Efectele contractului de agenţie
Ca orice contract, contractul de agenţie produce efecte între părţi contractante; el dă naştere
unor obligaţii în sarcina agentului şi a comitentului.
Pe lângă obligaţiile agentului şi comitentului, legea nr. 509/2002 reglementează şi anumite
efecte ale contractului de agenţie faţă de terţi.
Efectele contractului în raporturile dintre agent şi comitent. Legea nr. 509/2002
reglementează obligaţiile care revin părţilor din contractul de agenţie. Obligaţiile agentului şi
comitentul fac obiectul art. 5 şi 6 din lege.
Principalele obligaţii ale agentului sunt reglementate de art. 5 din Legea nr.509/2002: agentul
este ţinut să îndeplinească obligaţiile care decurg din împuternicirea primită din partea
comitentului; agentul este obligat să procure şi să-şi comunice comitentului i informaţiile privitoare
la regiunea sau regiunile stabilite în contract, care îl interesează pe comitent pentru executarea
contractului de agenţie; agentul este obligat să îndeplinească în condiţii cât mai avantajoase
pentru comitent; agentul are obligaţia să respecte în mod corespunzători instrucţiunile rezonabile
primite din partea comitentului; agentul este obligat să ţină evidenţa operaţiunilor comerciale
efectuate în baza împuternicirii comitentului; agentul are obligaţia să păstreze în condiţii
corespunzătoare bunurile şi eşantioanele primite din partea comitentului; agentul este ţinut să
îndeplinească orice altă obligaţie stabilită în contractul de agenţie sau prevăzut de lege.
Obligaţiile principale ale comitentului sunt prevăzute de art. 6 din Legea nr.509/2002:
comitentul are obligaţia să pună la dispoziţia agentului mostre, cataloage, tarife şi orice alte
documente referitoare la bunurile şi serviciile pe care le oferă spre valorificare, prin perfectarea
unor contracte; comitentul este obligat să furnizeze agentului informaţiile necesare executării
contractului de agenţie; comitentul are obligaţia să plătească agentului remuneraţia cuvenită;
comitentul este ţinut să îndeplinească orice altă obligaţie care îi revine potrivit contractului şi
dispoziţiilor prevăzute de lege.
Efectele faţă de terţi. Aşa cum am arătat, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 509/2002,
comitentul îl împuterniceşte pe agent să negocieze anumite acte juridice cu terţii pentru comitent
sau să negocieze şi să încheie anumite acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama comitentului.
Întrucât în cele două cazuri, raporturile juridice se stabilesc, în mod diferit, între comitent şi
terţi, înseamnă că acel contract de agenţie, care a stat la baza perfectării raporturilor juridice dintre
comitent şi terţi, nu produce nici un efect faţă de terţi. Cu alte cuvinte, din contractul de agenţie nu
se nasc raporturi juridice între agent şi terţi
Încetarea contractului de agenţie
Legea nr.509/2002 reglementează cazurile în care încetează contractul de agenţie. Aceste
cazuri au în vedere durata contractului de agenţie, precum şi executar ea succesivă a acestuia.

163
De asemenea, legea reglementează şi indemnizaţiile şi despăgubirile datorate în cazul încetării
contractului.
Contractul de agenţie încetează în condiţii diferite, în funcţie de durata determinată sau
nedeterminată a contractului.
În cazul în care contractul de agenţie s-a încheiat pe o durată determinată, contractul de
agenţie încetează la data expirării termenului.
Potrivit legii, dacă după expirarea termenului, părţile continuă să execute obligaţiile lor,
contractul se consideră transformat de drept (ex lege) într-un contract pe durată nedeterminată.
În cazul în care contractul de agenţie s-a încheiat pe o durată nedeterminată, contractul poate
înceta prin denunţare unilaterală din partea oricăreia dintre părţi, cu acordarea obligatorie a unui
preaviz.
Făcând aplicarea principiilor generale, art. 21 din Legea nr.509/2002 prevede că oricare dintre
părţile contractante poate rezilia contractul de agenţie, în cazul unei neîndepliniri din culpă gravă a
obligaţiilor contractuale de către cealaltă parte. Reţinem însă că rezilierea contractului poate
interveni numai în cazul unei culpe grave a părţii contractante.
Indemnizaţiile şi despăgubirile datorate încetării contractului. Specificul operaţiunilor
comerciale realizarea în baza contractului de agenţie justifică dreptul agentului la anumite
indemnizaţii şi despăgubiri la încetarea contractului.
Potrivit art. 22 din Legea nr.509/2002, la încetarea contractului de agenţie, agentul are dreptul
să primească de la comitent o indemnizaţie, dacă a procurat noi clienţi comitentului sau a sporit
semnificativ volumul operaţiunilor comerciale cu clienţi existenţi, iar comitentul obţine încă foloase
substanţiale din operaţiunile cu aceşti clienţi.
Articolul 22 alin (3) din Legea nr.509/2002 prevede că acordarea indemnizaţiei la încetarea
contractului de agenţie nu aduce atingere dreptului agentului de a cere despăgubiri, în condiţiile legii.
Prin urmare, dacă încetarea contractului de agenţie cauzează anumite prejudicii agentului,
acesta este îndreptăţit să ceară despăgubiri de la comitent, în condiţiile dreptului comun.
Exemple
Agentul comercial permanent este o categorie aparte de intermediar în activitatea
comercială.
Este vorba de o directivă a U.E. care, implementată, completează categoriile de
contracte de intermediere cu contractul de agenţie.
Agentul este un comerciant specializat în activitatea de intermediere cu caracter
profesional. Între agent şi comitent sunt excluse raporturile de muncă.
Activitatea de intermediere priveşte un sau mai multe regiuni determinate.

164
M4.U2.6. Contractul de consignaţie
În activitatea comercială, un contract cu largă aplicare este contractul de consignaţie. Acest
contract este consacrat prin Legea nr.178/1934 pentru reglementarea contractului de consignaţie.
Contractul de consignaţie poate fi definit ca acel contract prin care o parte, numită
consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi
vândute, în nume propriu, dar pe seama consignatului, la un preţ stabilit anticipat, cu obligaţia
consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut.
Din definiţia dată rezultă caracterele juridice ale contractului de consignaţie: contractul de
consignaţie este un contract bilateral; contractul de consignaţie este un contract cu titlu oneros;
contractul de consignaţie este un contract consensual.
Condiţiile de valabilitate a contractului de consignaţie
Contractul de consignaţie este valabil încheiat dacă îndeplineşte condiţiile cerute oricărei
convenţii: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.
Contractul de consignaţie are ca obiect încheierea de către consignatar cu terţul a unor
contracte de vânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantului. Aceste acte juridice
trebuie să constituie fapte de comerţ pentru consignant (art. 405 C. com.).
Efectele contractului de consignaţie
Prin contractul de consignaţie, consignantul îl împuterniceşte pe consignatar să încheie, în
nume propriu, dar pe seama consignantului, anumite acte juridice de vânzare-cumpărare pentru
vinderea unor bunuri ale consignantului. Drept urmare, contractul de consignaţie dă naştere la
anumite obligaţii între părţile contractante. Totodată, prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare
se nasc anumite obligaţii între consignatar şi terţi.
Din contractul încheiat rezultă anumite obligaţii pentru consignant: consignantul are obligaţia
să predea consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute; consignantul este obligat
la plata remuneraţiei cuvenite consignatarului; consignantul are obligaţia să restituie cheltuielile
făcute de consignatar cu îndeplinirea însărcinării primite.
Contractul de consignaţie dă naştere unor obligaţii în sarcina consignatarului: consignatarului
este obligat să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea bunurilor primite;
consignatarul are obligaţia să execute mandatul dat de consignant; consignatarul este obligat să
dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
Efectele executării contractului de consignaţie. Prin încheierea contractelor de vânzare-
cumpărare se stabilesc raporturi juridice între consignatar, în calitatea de vânzător, şi terţi, în
calitatea de cumpărători. În consecinţă, prin aceste contracte nu se stabilesc raporturi juridice între
consignant şi terţi.

165
Întrucât însă contractele de vânzare-cumpărare se încheie pe baza însărcinării consignantului
şi pe seama acestuia, transferul dreptului real şi al riscurilor operează direct între consignant şi terţi.
Concluzia se bazează şi pe faptul că, aşa cum am arătat, prin încredinţarea bunurilor în consignaţie,
consignatarul nu devine proprietarul bunurilor respective, ci consignantul păstrează această calitate.
Aceleaşi considerente fac ca preţul bunurilor încasat de la terţi să fie remis consignantului.
Consecinţele nerespectării obligaţiilor. Nerespectarea obligaţiilor din contractul de
consignaţie atrage răspunderea părţii în culpă. Potrivit legii, această răspundere este o răspundere
civilă sau o răspundere penală.
Încetarea contractului de consignaţie
Deoarece în raporturile dintre consignant şi consignatar sunt aplicabile regulile mandatului,
contractul de consignaţie încetează prin revocarea de către consignant a împuternicirii, renunţarea la
mandat, precum şi în cazul morţii, interdicţiei insolvabilităţii ori falimentului consignantului sau
consignatarului.
În temeiul art. 3 alin. (2) din lege, contractul de consignaţie este revocabil de către consignant
în orice moment, chiar dacă a fost încheiat pe o durată determinată, afară de stipulaţie contrară în
contract.
Exemple
Împuternicirea dată consignatarului constă, întotdeauna, în vinderea unor bunuri
mobile aparţinând consignantului.
Vinderea bunurilor se face pe un preţ anticipat, stabilit de consignant.
Consignatarul este obligat să remită consignantului suma e bani obţinută ca preţ al
vânzării sau să restituie bunul in natură.
Să ne reamintim...
Contractul de consignaţie poate fi definit ca acel contract prin care o parte, numită
consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile
pentru a fi vândute, în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit
anticipat, cu obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau
de a-i restitui bunul nevândut.
Care sunt motivele pentru care este preferat contractul de consignaţie ?

M4.U2.7. Rezumat
Contractul de mandat comercial poate fi definit ca acel contract în temeiul căruia o
persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care
i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru mandant sunt

166
fapte de comerţ.
Contractul de comision este un contract prin care o parte, numită comisionar, se
obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi, numită comitent, să încheie anumite
acte de comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii, numită comision.
Contractul de agenţie este contractul prin care o parte, denumită comitent,
împuterniceşte în mod statornic cealaltă parte, denumită agent, să negocieze afaceri
sau să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului, în
schimbul unei remuneraţii.
Contractul de consignaţie este contractul prin care o parte, numită consignant,
încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi
vândute, în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat,
cu obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i
restitui bunul nevândut.

M4.U2.8. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Părţile contractului de agenţie sunt:


a. comitentul şi agentul
b. consignatarul şi consignantul
c. comitentul şi comisionarul
2. Codul comercial prevede următoarele „comisionarul este direct obligat către persoana cu
care a contractat ca şi cum afacerea ar fi a sa proprie”. La ce fel de contract se referă acest articol?
a. contractul de comision
b. contractul de garanţie
c. contractul de navlosire
3.Cui revin obligaţiile: de a preda bunurile mobile care urmează să fie vândute; de a plăti
remuneraţiei cuvenite consignatarului; de a restitui cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinirea
însărcinării primite.
a. agentului
b. consignantului
c. comisionarului
4. Contractul de agenţie se încheie între comitent şi agent. Afirmaţia este:
a. falsă
b. adevărată

167
5. Privilegiul mandatarului se referă la:
a. o favoare făcută mandantului
b. un cadou către mandatar
c. plata sumelor de bani pe care le datorează mandantul cu titlu de retribuţie, cheltuieli făcute
pentru execuţia mandatului, despăgubiri pentru prejudiciul suferit cu ocazia îndeplinirii mandatului.

Unitatea de învăţare M4.U3. Alte contracte comerciale

Cuprins
M4.U3.1. Introducere………………………………………………………………...168
M4.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare………………………………..…………..168
M4.U3.3. Contractul de report………………………………………………………169
M4.U3.4. Contractul de cont curent……….…….…..………………………………170
M4.U3.5. Contractul de garanţie reală mobiliară……………………………………171
M4.U3.6 Rezumat……………………………………………………………………173
M4.U3.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor……………………...………………174

M4.U3.1. Introducere
Desfăşurarea activităţii comerciale presupune şi încheierea de contracte complexe,
prin care se pot vinde titluri de credit (contractul de report) se pot face operaţiuni
bancare (contractul de cont curent) sau se pot garanta credite (contractul de
garanţie reală mobiliară).

M4.U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare


Studenţii vor dobândi cunoştinţe cu ajutorul cărora vor şti:
 Cum se pot utiliza titlurile de credit pentru obţinerea de lichidităţi.
 Ce procedeu tehnic pot folosi comercianţii care au un volum mare de
afaceri reciproc.
 Cum se poate garanta executarea obligaţiilor prin gajul general al
creditorului asupra patrimoniului debitorului.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

168
M4.U3.3. Contractul de report
Potrivit art. 74 C. com., contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri
de credit, care circulă în comerţ, şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat
către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie.
Pentru validitatea contractului, legea impune predarea reală a titlurilor date în report. În
consecinţă, contractul de report este un contract real, iar nu consensual.
Din cele arătate rezultă că pentru a fi în prezenţa unui contract de report sunt necesare
următoarele condiţii: să existe un acord de voinţă între reportat şi reportator, în sensul unei vânzări
pe bani gata şi a unei revânzări pe termen; manifestările de voinţă privind vânzarea şi revânzarea să
fie simultane şi să aibă loc între aceleaşi persoane; vânzarea şi revânzarea să aibă ca obiect titluri de
credit care circulă în comerţ.
Efectele contractului de report
Contractul de report produce anumite efecte juridice. Aceste efecte privesc transferul
dreptului de proprietate asupra titlurilor de credit şi fructele civile ale acestora.
Contractul de report este un contract translativ de proprietate. Potrivit art. 74 alin. (3) C. com.,
proprietatea asupra titlurilor de credit care fac obiectul contractului de report “se transferă la
cumpărător”.
Întrucât contractul de report cuprinde două operaţiuni de vânzare, el operează un dublu
transfer de proprietate asupra titlurilor care fac obiectul său. Acest transfer operează la date diferite;
primul transfer are loc între reportat şi reportator la încheierea contractului de report, iar al doilea, în
sens invers, între reportator şi reportat, la termenul stabilit şi asupra unor titluri de credit de aceeaşi
specie.
În cursul duratei contractului de report, titlurile de credit pot să producă anumite fructe civile.
Acestea pot fi, după caz, dividende, dobânzi etc.
Dacă în contractul de report nu s-a prevăzut altfel, fructele civile produse de titlurile de credit
se cuvin reportatorului. Explicaţia constă în faptul că, urmare a încheierii contractului de report,
titlurile de credit au trecut în proprietatea reportatorului şi, în această calitate, el culege fructele.
Părţile pot conveni însă ca fructele produse de titlurile de credit în cursul duratei contractului
de report să revină reportatorului.
Încetarea contractului de report
Contractul de report încetează ca urmare a producerii efectelor sale. În principiu, contractul de
report încetează la termenul stabilit de părţi. La scadenţă, reportatorul transmite proprietatea asupra
unor titluri de credit de aceeaşi specie, iar reportatorul va plăti preţul determinat.

169
Potrivit legii, la împlinirea termenului pentru revânzare, părţile, prin acordul lor de voinţă, pot
să prelungească contractul de report pentru o altă durată, cu păstrarea condiţiilor iniţiale ale
contractului. Prelungirea poate avea loc pentru unul sau mai multe termene succesive.
Exemple
Un titlu de credit care circulă în comerţ- o acţiune, un conosament- poate fi vândut
temporar unui bancher în schimbul unui preţ plătibil imediat. La un anumit termen
bancherul (reportator) revinde reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, contra
unui preţ de report sau premiu.
Persoana A deţine 10 acţiuni ale Băncii „Transilvania”. Vinde aceste acţiuni
persoanei B la preţul nominal, pe care îl încasează imediat. Prin acelaşi contract
convin ca, la un anumit termen, persoana B să îi revândă persoanei A tot 10 acţiuni
ale aceleiaşi bănci la un anumit preţ (de obicei mai mare decât preţul nominal).
Diferenţa dintre suma dată şi cea încasată de reportator se numeşte r eport.

M4.U3.4. Contractul de cont curent


Prin contractul de cont curent, părţile se înţeleg ca, în loc să achite separat şi imediat
creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichidarea să se facă la
un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.
Din definiţia dată contractului de cont curent rezultă şi caracterele sale juridice: contractul de
cont curent este un contract bilateral; contractul de cont curent este un contract cu titlu oneros;
contractul de cont curent este un contract consensual.
Efectele contractului de cont curent
Contractul de cont curent produce anumite efecte juridice. Unele efecte ale contractului sunt
considerate principale (esenţiale), iar altele secundare. Ca efecte principalele, contractul de cont
curent operează transferul dreptului de proprietate, novaţia, indivizibilitatea şi compensaţia. Efecte
secundare privesc curgerea dobânzilor şi drepturile la comision şi alte cheltuieli.
Încheierea contului curent
Pentru a putea constata care dintre părţi, în urma prestaţiilor reciproce, este creditor şi pentru
ce sumă, trebuie să se încheie contul.
Potrivit legii, încheierea contului curent şi lichidarea diferenţei vor avea loc la scadenţa
termenelor stabilite prin convenţie şi, în lipsă, la 31 decembrie a fiecărui an.
De obicei, încheierea contului are loc la încetarea contractului, la data fixă de părţi, când
contul se încheie definitiv. Dar părţile se pot înţelege ca încheierea să aibă loc şi în cursul executării
contractului.
Încetarea contractului de cont curent

170
Contractul de cont curent poate înceta, de drept, în cazurile expres prevăzute de lege. El poate
înceta şi la cererea uneia dintre părţi.
Contractul de cont curent încetează, de drept, în următoarele cazuri:
- expirarea termenului convenit de părţi;
- prin denunţarea uneia din părţi;
- prin falimentul uneia dintre părţi.
Exemple
Dacă comercianţii se găsesc în localităţi diferite, aflate la depărtare una de alta,
comercianţii se creditează reciproc şi lichidează la un anumit termen creanţele
reciproce. Se realizează astfel economii de bani şi timp. În plus, sumele intrate în
cont pot fi folosite de părţile contractante până la încheierea contului la scadenţă.

M4.U3. 5. Contractul de garanţie reală mobiliară


Contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia debitorul unei
obligaţii constituie în favoarea creditorului o garanţie reală asupra unor bunuri mobile sau
drepturi în scopul asigurării executării obligaţiei asumate.
Reglementare legală- Legea nr.99/1999.
Prin contractul de garanţie se naşte un drept real care conferă creditorului un drept de
preferinţă şi un drept de urmărire.
Din definiţia dată rezultă caracterele juridice ale contractului: contractul de garanţie este un
contract bilateral; contractul de garanţie este un contract accesoriu; contractul de garanţie este un
contract solemn; contractul de garanţie este titlu executoriu.
Constituirea garanţiei reale mobiliare
Contractul de garanţie reală mobiliară se încheie între părţile contractante, având ca obiect
bunurile prevăzute de lege şi cu respectarea formalităţilor de publicitate instituite de lege.
Parte contractantă în contractul de garanţie reală mobiliară poate fi orice persoană fizică sau
juridică, română sau străină.
Prin lege sunt reglementate bunurile care formează obiectul garanţiei reale, precum şi
obligaţiile garantate.
Potrivit art. 14 alin. (2) din lege, contractul de garanţie se încheie în formă autentică sau prin
înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către debitor.
Dreptul real de garanţie al creditorului rezultat din contractul de garanţie este opozabil terţilor
numai prin îndeplinirea formalităţii de publicitate reglementate de lege. De regulă, condiţia
publicităţii se consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garanţie reală la Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

171
Efectele contractului de garanţie reală mobiliară
Contractul de garanţie reală mobiliară dă naştere la drepturi şi obligaţii, atât pentru debitor,
cât şi pentru creditor.
Drepturile şi obligaţiile debitorului privesc bunul care face obiectul garanţiei. Pe durata
contractului de garanţie, debitorul care deţine bunul afectat garanţiei are dreptul să administreze
bunul şi chiar să dispună de el în orice mod, precum şi de fructele bunului.
În cursul duratei contractului de garanţie, debitorul care are posesia bunului afectat garanţiei
este obligat să întreţină bunul şi să îl folosească ca un bun proprietar .
Drepturile şi obligaţiile creditorului se referă la bunul afectat garanţiei.
În calitatea sa de titular al unui drept de garanţie reală, creditorul este în drept să verifice
bunul afectat aflat în posesia debitorului, fără să afecteze activitatea acestuia.
Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul, în temeiul
garanţiei, să intre în posesie sau să reţină bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a
obţine plata obligaţiei garantate.
În cazul când obligaţia garantată a fost îndeplinită, creditorul care a intrat în posesia bunului
are obligaţia să îl restituie debitorului.
Executarea garanţiei reale mobiliare
Dacă debitorul nu îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul să aleagă, pentru
satisfacerea creanţei sale, între a iniţia procedura de executare reglementată de Codul de procedură
civilă sau de a executa garanţia reală în condiţiile prevăzute de art. 62 şi urm. Din lege.
Pentru executarea garanţiei reale trebuie îndeplinite condiţiile legii.
În vederea satisfacerii creanţei sale, creditorul are dreptul să ia în posesie bunul afectat, în
mod paşnic sau cu ajutorul executorului judecătoresc.
Odată intrat în posesia bunului, creditorul va proceda la vânzarea lui. Înainte de vânzare,
creditorul trebuie să notifice vânzarea către debitor şi ceilalţi creditori care şi-au înscris un aviz de
garanţie faţă de acelaşi debitor şi cu privire la acelaşi bun, precum şi către proprietarul bunului, dacă
o altă persoană este proprietarul acestuia.
Suma de bani obţinută din vânzarea bunului va fi distribuită de creditor în următoarea ordine:
plata cheltuielilor privind conservarea, luarea în posesie şi vânzarea bunului; plata dobânzilor şi a
creanţei garantate care are primul rang de prioritate, chiar dacă aceasta nu a devenit exigibilă; suma
rămasă va fi distribuită celorlalţi creditori în ordinea de prioritate a fiecăruia stabilită potrivit art. 29
şi 30 din lege, chiar dacă creanţele acestora nu au devenit exigibile. Numai după plata integrală a
unui creditor se poate face următorului creditor.
Încetarea contractului de garanţie reală mobiliară
Garanţia reală mobiliară încetează în următoarele cazuri:

172
1. la îndeplinirea obligaţiei garantate;
2. actul liberator al creditorului;
3. hotărârea judecătorească prin care se pronunţă încetarea garanţiei.
În cazul stingerii garanţiei reale, creditorul are obligaţia ca, în termen de 40 de zile, să înscrie
la Arhivă o notificare privind stingerea garanţiei. Arhiva va face menţiune privind stingerea
garanţiei reale mobiliare.
Exemple
Bunurile mobile care pot face obiectul garanţiei reale mobiliare s-au diversificat –
drepturi de creanţă, bunuri care fac obiectul unui contract de leasing de consignaţie,
warantele, recipisele de depozit., conosamente, acţiuni şi părţi sociale, poliţe de
asigurare etc. (art.6 din lege).
Este vorba de toate bunurile mobile, corporale sau necorporale.
În vederea satisfacerii creanţei sale, părţile pot conveni ca bunul afectat garanţiei să
fie vândut, fără ca creditorul să ia bunul în posesie.
În cazul în care bunul afectat garanţiei este o sumă de bani depusă într-un cont la
bancă, executarea se realizează prin:
1. notificarea adresată băncii
2. banca verifică înscrierea la Arhivă a contractului de garanţie, gradul de prioritate
al creditorului şi semnătura acestuia
3. banca blochează contul creditorului
4. banca satisface creanţa din sumele aflate în cont
Să ne reamintim...
Contractele pe care un comerciant le poate încheia pe parcursul activităţii sale nu se
rezumă doar la vânzare-cumpărare şi intermediere, ci şi la contractul de report, de
cont curent şi de garanţie reală mobiliară.
Aceste contracte asigură flexibilitatea comerţului şi circulaţia capitalului.

M4.U3.6. Rezumat
Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care
circulă în comerţ, şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat către
aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie.
Contractul de report produce anumite efecte juridice. Aceste efecte privesc transferul
dreptului de proprietate asupra titlurilor de credit şi fructele civile ale acestora.
Prin contractul de cont curent, părţile se înţeleg ca, în loc să achite separat şi
imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă,

173
lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care
va fi debitoare.
Ca efecte principalele, contractul de cont curent operează transferul dreptului de
proprietate, novaţia, indivizibilitatea şi compensaţia. Efecte secundare privesc
curgerea dobânzilor şi drepturile la comision şi alte cheltuieli.
Contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia debitorul
unei obligaţii constituie în favoarea creditorului o garanţie reală asupra unor bunuri
mobile sau drepturi în scopul asigurării executării obligaţiei asumate.
Contractul de garanţie reală mobiliară se încheie între părţile contractante, având ca
obiect bunurile prevăzute de lege şi cu respectarea formalităţilor de publicitate
instituite de lege.
Parte contractantă în contractul de garanţie reală mobiliară poate fi orice persoană
fizică sau juridică, română sau străină.
Prin lege sunt reglementate bunurile care formează obiectul garanţiei reale, precum
şi obligaţiile garantate.

M4.U3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Garanţia reală mobiliară încetează în următoarele cazuri:


a. la îndeplinirea obligaţiei garantate
b. prin actul liberator al creditorului
c. prin hotărârea judecătorească prin care se pronunţă încetarea garanţiei
d. la îndeplinirea termenului
2. prin contractul de report se transmite:
a. o acţiune
b. un titlu de valoare
c. un bun
3. Contractul de cont curent încetează de drept sau la cererea uneia dintre părţi.
a. afirmaţia este falsă
b. În care contract părţile stabilesc ca lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea
soldului de către partea care va fi debitoare:
a. de mandat
b. de garanţie
c. de report
d. de comision
5. Reportul este:
a. un preţ
b.o dobândă
c. diferenţa dintre suma dată şi cea încasată de reportator

174
Temă de control
Realizaţi un scurt proiect (5 pagini) în care să analizaţi procedura de executare
silită a unei garanţii reale mobilare. Sursă bibliografică; St.D.Cărpenaru- Drept
comercial român, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2008.

Bibliografie

 Buletinul jurisprudenţei, Editura All Beck, Bucureşti, 1990-2008


 St.D.Cărpenaru- Tratat de drept comercial român, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2009
 E.Cârcei- Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
 M.Costin, S. Deleanu- Dreptul comerţului internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005
 M.N. Costin, I. Schiau, T. Prescure, Reorganizare judiciară. Analiză de legislaţie şi
doctrină, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997
 M.N. Costin, Falimentul. Evoluţie şi actualitate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005
 O. Căpăţână, Societăţile comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996
 St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţi comerciale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002
 E. Cârcei, Drept comercial român-curs pentru colegiile universitare, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000
 Codul comercial român
 P.I. Demetrescu, Societăţile bancare pe acţiuni, Editura Lumina Românească, Bucureşti,
1939
 A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, vol. I-II
 A. Ferrand, Droit privé allemand, Dalloz, Paris, 1997
 C. Gavalda, J. Stoufflet, Droit bancaire, Litec, Paris, 1999
 Ph. Garsault, St. Priami, Les opérations bancaires à l’international, Banque editeur
collection banque ITB, Paris, 1999
 F. Grua, Les contrats de base - De la pratique bancaire, Litec, Paris, 2000
 Gh. Gheorghiu, Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
 J.M. Jaquet, Ph. Delebeque, Droit du commerce international, Dalloz, 2000
 D.Mazilu- Dreptul comerţului internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004
 V. Magnier, Droit des sociétés. Les sociétés de capitaux, Dalloz, Paris, 2002

175
 I.L. Georgescu, Drept comercial român, Editura Socec, Bucureşti, 1929
 M. Paşcanu, Dreptul falimentar român, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1926
 V. Pătulea, C. Turianu, Elemente de drept comercial, Editura Şansa, Bucureşti, 1993
 V. Pătulea, C. Turianu, Drept economic şi comercial - instituţii şi practică jurisdicţională,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006
 I. Schiau, Curs de drept comercial, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004
 D.D. Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006
 D.D. Şaguna, M.R. Nicolescu, Societăţile comerciale europene, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1996
 I.Turcu, Insolvenţa comercială, reorganizarea judiciară şi falimentul, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2008
 N. Ţăndăreanu, Procedura reorganizării judiciare, Editura All Beck, Bucureşti, 2006
 R.P. Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, ediţia a
II-a, revăzută şi completată

Rezumat

Comerţul reprezintă baza pe care s-a putut construi ramura dreptului comercial. Geneza şi
evoluţia dreptului comercial sunt astfel legate, de la primele manifestări şi până astăzi, de
satisfacerea unor nevoi umane- ale producţiei, ale schimbului şi ale circulaţiei mărfurilor.
Definirea noţiunii dreptului comercial prin folosirea sensului juridic al noţiunii de comerţ se
întemeiază pe dispoziţiile Codului comercial român.
Astfel, dreptul comercial cuprinde normele juridice de drept privat care sunt aplicabile
raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor considerate
de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au
calitatea de comerciant.
Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv. Articolul 3 C. com.
stabileşte, aşa cum am arătat, actele juridice, faptele şi operaţiunile considerate fapte de comerţ,
cărora li se aplică Codul comercial, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea
de comerciant. Totodată, prin art. 7 C. com., se defineşte calitatea de comerciant şi, implicit,
limitele aplicării legii comerciale.
Prin urmare, dreptul comercial are ca obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ
şi comercianţi.

176
Sistemul de drept românesc a adoptat teza autonomiei dreptului comercial, ca un drept
particular şi ca subramură a dreptului privat.
Dreptul comercial, ca orice ramură de drept are anumite surse, anumite izvoare juridice.
În funcţie de natura lor, izvoarele dreptului comercial se împart în două mari categorii:
izvoare normative şi izvoare interpretative.
Izvoarele normative ale dreptului comercial reprezintă forma pe care o îmbracă norma
juridică. Sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial sunt: Constituţia României, Codul
comercial, legile comerciale speciale şi, cu caracter subsidiar Codul civil şi legile civile speciale.
Sub aspectul interpretării, izvoarele dreptului comerciale se referă la uzurile comerciale,
doctrina, practica judecătorească (jurisprudenţa).
Făcând comerţ, comerciantul desfăşoară anumite activităţi pe care legiuitorul le denumeşte
acte de comerţ sau fapte de comerţ. Actele de comerţ sau, mai larg, faptele de comerţ sunt actele
juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se realizează producerea de mărfuri,
executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul
de a obţine profit.
Caracterul esenţial al actului de comerţ constă în scopul său- realizarea unui profit. Acest
criteriu corespunde unei realităţi deoarece comerciantul nu acţionează dezinteresat, ci pentru a
obţine profit.
Faptele de comerţ pot fi clasificate în obiective, subiective şi mixte. Cea mai importantă
categorie este formată de faptele obiective de comerţ.
Clasificarea faptelor de comerţ obiective este următoarea:
O primă grupă o formează operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie.
A doua grupă este formată din întreprinderi.
A treia grupa este alcătuită din fapte de comerţ conexe (accesorii).
Aceste operaţiuni corespund noţiunii economice de comerţ, în sensul de activitate de vânzare-
cumpărare a mărfurilor, pentru a ajunge de la producător la consumator. Intră în această categorie
cumpărarea şi vânzarea comercială, precum şi operaţiunile de bancă şi schimb.
Cel care desfăşoară activităţi comerciale este comerciantul. În lumina dispoziţiilor legale,
comerciantul poate fi definit ca orice persoană – fizică sau juridică – care desfăşoară activitate
comercială, adică săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter profesional.
Potrivit art. 7 C. com., comercianţii se împart în două categorii: comercianţii persoane fizice
(comercianţii individuali) şi societăţile comerciale (comercianţii colectivi). Acestea sunt
principalele categorii de comercianţi, dar nu sunt singurel e categorii.
În temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, la acestea se
adaugă regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste.

177
Prin Legea nr. 161/2003 a fost reglementată o nouă categorie de comercianţi – grupurile de
interes economic. O situaţie aparte o au micii comercianţi.
Persoanele fizice pot desfăşura activităţi economice în următoarele modalităţi: fie ca persoană
fizică autorizată, fie ca persoană fizică în calitate de întreprinzător titular al unei întreprinderi
individuale sau ca persoană fizică în calitate de membru al unei întreprinderi familiale.
Societăţile comerciale sunt recunoscute drept comercianţi de Codul comercial român.
Societăţile comerciale s-au constituit în două modalităţi. Este vorba de reorganizarea unităţilor de
stat sau cu capital privat. Conform Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor socialiste de
stat în regii autonome şi societăţi comerciale şi conform Legii nr.31/1990 (cu capital privat).
Regiile autonome au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economice de stat în ramurile
strategice ale economiei. Organizaţiile cooperatiste desfăşoară activităţi de producţie, de desfacere a
mărfurilor şi prestării de servicii. Grupurile de Interes Economic (G.I.E) sunt subiecte de drept
comercial dacă obiectul de activitate are caracter comercial (Legea nr. 16/2003 privind combaterea
corupţiei).
Orice persoană poate deveni comerciant. Legiuitorul a impus însă anumite restricţii privind
exercitarea activităţii comerciale. Restricţiile sunt: incompatibilităţile, decăderile, interdicţiile,
incapacităţile. Scopul lor este protecţia intereselor generale ale societăţii.
Legislaţia română răspunde cerinţelor europene şi îi protejează pe consumatori. Prin Legea
nr.296/2004 a fost adoptat Codul consumului care reglementează raporturile juridice create între
agenţii economici şi consumatori, cu privire la achiziţionarea de produse şi servicii, inclusiv a
serviciilor financiare.
Exercitarea unei activităţi comerciale impune existenţa unor condiţii care să asigure cadrul
juridic corespunzător. În acest scop, legea instituie anumite obligaţii în sarcina acelora care
desfăşoară activitatea comercială ca profesiune, adică a comercianţilor. Este vorba de publicitatea
în registrul comerţului, organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comerciale şi de respectarea
concurenţei loiale.
Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi
incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul
atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.
Elementele fondului de comerţ sunt elemente incorporale şi elemente corporale.
A. Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, clientela şi vadul
comercial, drepturile de proprietate industrială, dreptul de autor şi regimul creanţelor şi datoriilor.
Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt: bunurile imobile şi bunurile mobile.
Societatea comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită pe baza unui
contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în

178
comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
profitului rezultat.
Trei sunt elementele specifice contractului de societate care stă la baza societăţii comerciale:
aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială, precum şi împărţirea
profitului.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 31/1990, societatea comercială îmbracă una dintre următoarele
forme juridice: a.societate în nume colectiv; b.societate în comandită simplă; c.societate pe acţiuni;
d.societate în comandită pe acţiuni; e.societate cu răspundere limitată.
Contractul de societate. Contractul de societate este fundamentul pe baza căruia se constituie
societatea comercială. Pentru a fi încheiat valabil, contractul trebuie să îndeplinească anumite
condiţii.
În primul rând, contractul de societate trebuie să aibă elementele care îl particularizează faţă
de celelalte contracte (aporturile asociaţilor, affectio societatis şi împărţirea beneficiilor).
În al doilea rând, contractul de societate, ca orice contract, trebuie să îndeplineasă anumite
condiţii esenţiale pentru validitatea unei convenţii (art. 948 C. civ.). La aceste condiţii de fond, se
adaugă şi condiţia formei contractului impusă de lege.
Statutul societăţii. Articolul 5 alin. (1) din legea nr. 31/1990 prevede că societatea pe acţiuni,
în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate şi statut.
Necesitatea statutului, ca al doilea act constitutiv, este impusă de specificul societăţii pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată. Datorită complexităţii acestor societăţi este necesar
ca, plecând de la clauzele contractului de societate, statutul să reglementeze ceea ce le este propriu,
în special aspectele legate de organizarea şi funcţionarea societăţii (adunarea generală,
administrarea societăţii, controlul asupra gestiunii societăţii etc.). Obiectul statutului îl constituie
stabilirea regulilor de organizare, conducere şi funcţionare a societăţii.
Reprezentând forma juridică cea mai evoluată, societatea pe acţiuni funcţionează ca un
mecanism eficient, fundamentat pe existenţa tuturor celor trei c ategorii de organe prevăzute de lege:
adunarea generală a acţionarilor, administratorii şi cenzorii. Toate categoriile de adunări generale,
ordinare, extraordinare şi speciale pot funcţiona într-o societate pe acţiuni. Ca societate de capitaluri
tipică, asociaţii răspund doar de aportul lor la capitalul social, iar ceea ce interesează este aportul la
capitalul social şi beneficiile ce rezultă din activitatea societăţii; capitalul social al acestei societăţi
este divizat în fracţiuni de valori nominale egale, numite acţiuni.

Adunarea generală a acţionarilor reprezintă organul colectiv de deliberare şi decizie şi


cuprinde totalitatea asociaţilor societăţii. Exprimă voinţa socială şi decide în toate aspectele
esenţiale ale activităţii societăţii. Poate fi ordinară, extraordinară sau specială.

179
Administratorii societăţii reprezintă organe de gestiune curentă, care aduc la îndeplinire
actele de voinţă ale adunărilor generale. Aceştia sunt văzuţi şi ca organe de control şi decizie, în
limita puterilor conferite de actul constitutiv sau de adunarea generală, deşi principala lor atribuţie
constă în actele de executare a hotărârilor adunării generale.
Directoratul se referă la conducerea societăţii pe acţiuni care îi revine în exclusivitate
directorului. El îndeplineşte actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al
societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege în sarcina consiliului de supraveghere şi a adunării
generale a acţionarilor. Consiliul de supraveghere este numit de adunarea generală a acţionarilor, cu
excepţia primilor membri, numiţi prin actul constitutiv. Membrii Consiliului sunt în număr de 3-11
şi exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat, numeşte şi revocă
membrii directoratului, verifică legalitatea operaţiunilor de conducere a societăţii şi, fără a i se
încredinţa atribuţii de conducere, se pronunţă şi îşi dă acordul cu privire la anumite tipuri de
operaţiuni.

Comitetul de audit. În societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul
unei obligaţii legale de auditare financiară, crearea unui comitet de audit în cadrul consiliului de
supraveghere este obligatorie.

Cenzorii societăţii pe acţiuni reprezintă organul cu cel mai important rol de control din
societate, exercitat asupra actelor şi operaţiunilor administratorilor. Gestiunea societăţii va fi deci
controlată de către persoane anume învestite, în număr de trei cenzori şi un supleant (dacă nu se
prevede un număr mai mare, întotdeauna impar). Auditorii financiari auditează situaţiile financiare
ale societăţilor pe acţiuni supuse obligaţiei legale de auditare, inclusiv ale băncilor, şi sunt persoane
fizice sau juridice. Aceste societăţi vor organiza audit intern potrivit normelor elaborate de Camera
Auditorilor Financiari din România.
În anumite cazuri, condiţiile economice pot determina necesitatea modificării societăţii
comerciale constituită potrivit legii, pentru a fi adaptată noilor cerinţe potrivit legii. De asemenea,
încetarea existenţei societăţii comerciale impune parcurgerea a două faze: dizolvarea societăţii şi
lichidarea societăţii.
Problemele de insolvenţă se rezolvă conform legii. Căile prin care se realizează scopul legii
sunt procedura reorganizării judiciare şi procedura falimentului.
Procedura reorganizării judiciare constă în anumite reguli privind organizarea activităţii
debitorului pe baze noi, în vederea redresării economico-financiare şi asigurării mijloacelor băneşti
pentru plata datoriilor faţă de creditori. Această procedură se poate realiza prin două modalităţi.
Procedura falimentului constă în anumite reguli prin care se reglementează executarea silită a
bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea plăţii datoriilor faţă de creditori.

180
Dintre societăţile comerciale, un loc aparte îl ocupă. banca. Banca este o societate pe acţiuni
cu un obiect specific de activitate. Banca parcurge aceleaşi etape în existenţa sa, ca şi orice lată
societate comercială: constituirea, funcţionarea şi încetarea existenţei sale.
Orice comerciant intră în raporturi juridice din care se nasc obligaţii comerciale. Obligaţia
comercială este un liant de drept existent între doi participanţi la operaţiuni comerciale, în virtutea
căruia unul dintre aceştia trebuie să facă ceva pentru celălalt. Este, de asemenea, un raport juridic
comercial ce dă expresie liantului de drept stabilit între debitor şi creditor. Obligaţiile comerciale
se nasc, mai ales, din contracte. Libertatea contractuală constă în dreptul unei persoane de a încheia
orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse
de ordinea publică şi bunele moravuri.
Codul comercial consacră anumite reguli speciale privind executarea obligaţiilor. Aceste
reguli derogatorii de la dreptul comun se justifică prin considerente care ţin de specificul activităţii
comerciale: asigurarea creditului, a celerităţii executării obligaţiilor etc. Ele se referă la preţul
contractului, la locul executării obligaţiei, la dobânzi, la interdicţia acordării termenului de graţie
şi la solidaritatea debitorilor.
În litigiile comerciale se pot folosi şi anumite mijloace de probă specifice activităţii
comerciale. Art. 46 C. com. reglementează ca mijloace de probă specifice: facturile acceptate,
corespondenţa, telegramele şi registrele comerciale.
Pentru desfăşurarea activităţii comerciale, a săvârşirii faptelor de comerţ, comerciantul
încheie contracte comerciale. Cel mai frecvent contract este contractul de vânzare-cumpărare
comercială. Prin intermediul lui mărfurile ajung de la producător la consumator, prin el se
realizează circulaţia mărfurilor. Datorită importanţei sale, acest contract face obiectul unei
reglementări cu caracter special. Reglementările generale se regăsesc în Codul civil, iar cele cu
caracter special în Codul comercial român.
Alte contracte cu caracter comercial sunt contractul de mandat, contractul de comision,
contractul de consignaţie, contractul de leasing, factoring-ul etc.
Desfăşurarea activităţii comerciale presupune şi încheierea de contracte complexe, prin care
se pot vinde titluri de credit (contractul de report) se pot face operaţiuni bancare (contractul de cont
curent) sau se pot garanta credite (contractul de garanţie reală mobiliară).

181