UNIVERSITATEA TEHNICA DIN CLUJ NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITARD NORD DIN BAIA MARE

FACULTATEA DE STIINTE
Titular disciplina : Dr. IOAN STEFAN TOHATAN

ELEMENTE DE DREPTUL AFACERILOR

Note de curs

2020

1
 PARTEA I
MEDIUL SOCIO-JURIDIC AL AFACERILOR

CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN SISTEMUL ROMÂN DE DREPT

I. DREPTUL

1. Definiţia dreptului
Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relaţiile
sociale, ale căror principal caracter este obligativitatea (la nevoie impusa) pentru
membrii societăţii oranizate. El include totalitatea normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale dintr-un stat.
Fenomenul "drept" a fost, şi este, obiect al preocupărilor specialiştilor în
domeniu, da si , al cetăţenilor, pentru că "dreptul a avut şi are cele mai complexe
interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societatea organizată ca stat"1. Primele
reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra fenomenului "drept" au apărut încă
din antichitate, mai ales, în operele şi scrierile unor filosofi2, împăraţi sau jurişti ai
Greciei antice şi Romei3. Ele au fost continuate în operele filosofice şi politico-
juridice ale Evului mediu4, mai cu seamă în perioada renascentistă, iluministă şi a
revoluţiilor burgheze, urmând ca în epoca modernă şi contemporană cunoaşterea
dreptului să se dezvolte considerabil, "constituindu-se complexul sistem al ştiinţelor
juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor socio-umaniste"5.

1
Aceste preocupări ne sunt semnalate încă din sec. XVIII- lea î.e.n., în Codul lui Hammurabi (regele
Babilonului din acea perioadă), unde se arată că legea este destinată să asigure binele poporului, înlăturând putinţa
celui tare de a-l vătăma pe cel slab (A se vedea: Boar, Ana, op. cit., Elemente de Teoria dreptului, Editura SERVO-
SAT, Arad, 1996, p. 22).
2
Giorgio del Vecchio, în Lecţii de filosofie juridică, (traducerea lucrării Philosophie du Droit, Dalloz,
Paris, 1953), Editura Europa Nova, Bucureşti, p. 305 arată că încă din antichitate, fenomenul juridic a constituit
obiect de preocupare pentru filosofie, diferite curente, idei şi şcoli preocupându-se de a defini dreptul în
universalitatea lui logică, de a-i cerceta originile şi caracterele generale ale dezvoltării, "prin raportare la un ideal de
justiţie".
3
A se vedea: Hanga, V., Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 15 şi
urm.
4
În acest sens amintim contribuţia profesorilor de drept ai Universităţilor din Italia (Padova, Bologna)
cunoscuţi sub numele de "glosatori" denumiţi astfel după metoda pe care o foloseau, prin adnotări sau glose pe
marginea textelor. Ideile şi metodele lor s-au răspândit în Franţa, Germania şi Anglia.
5
Sida, A., Introducere în Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir",
Facultatea de Management Turistic şi Comercial, Cluj-Napoca, 1997, p. 1.

2
 Până în secolul al XIX-lea când ştiinţa dreptului se va constitui ca o ramură
distinctă a ştiinţelor, explicaţia fenomenului "drept" era realizată din perspective
diferite, ale filosofiei, moralei, eticii, politicii, istoriei etc., de unde şi marea diversitate
de înţelesuri şi definiţii date acestui termen
Cuvântul “drept” este utilizat în accepţiuni diferite, de la cele de maximă
generalitate, precum fenomenele şi conceptele filosofice, care s-au conturat treptat,
pornind de la ideile lui Aristotel şi Platon sau Toma d’Aqui, înţelese în sensul de
justeţe, echitate, de dreptate, până la cele de strictă specialitate şi concreteţe (de pildă,
cele care se referă la dreptul statului de a percepe impozite, la dreptul proprietarului de
a-şi însuşi fructele produse de bunul său etc.).
Derivat din cuvantul latin directus, care, in sens metaforic insemna direct, in
linie dreapta, termenul “drept” este folosit in prezent, in limba romana, in mai
multe sensuri, prin trei mari accepţiuni şi anume:
1. Într-o primă accepţiune, prin drept înţelegem ansamblul (totalitatea)
regulilor sau normelor juridice care reglementează conduita oamenilor într-o
colectivitate politiceşte determina norme obligatorii, impuse prin forţa coercitivă a
statului tuturor resortisanţilor săi.
În acest sens distingem, de exemplu, dreptul român de dreptul francez sau de
dreptul altui stat. De asemenea, tot în această accepţiune folosim noţiunea de drept şi
atunci când vorbim de sistemul şi de ramurile dreptului unei anumite ţări, împărţind
de pildă, totalitatea normelor juridice ale României, în norme de drept constituţional,
de drept penal, de drept administrativ şi contravenţional, de drept civil, de dreptul
familiei, de dreptul mediului etc.
Normele de drept, deşi emană de la colectivitatea constituită în stat a oamenilor
ca subiecţi de drept, au o existenţă obiectivă, în sensul că “norma de drept există ca
atare independent de aplicarea ei în practică de către unul sau altul dintre subiecţii
de drept supuşi reglementării ei”. Acestei prime accepţiuni a noţiunii îi corespunde
noţiunea de „drept obiectiv” (în limba engleză Law) sau “pozitiv”
2. Într-o a doua accepţiune, prin drept înţelegem o anumită “facultate
(posibilitate, un anumit prerogativ) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane
de a adopta o anumită conduită juridică” (de a săvârşi un act ori un fapt determinat,
sau de a pretinde altei persoane îndeplinirea unei obligaţii determinate etc.).
În acest sens ne referim de exemplu: la dreptul la nume, la dreptul de
proprietate, la dreptul la muncă, la dreptul de a dispune prin testament etc.
3
 Întrucât, în această accepţiune, ne referim la facultatea recunoscută de dreptul
obiectiv unei persoane privite ca subiect de drept, vom folosi când este necesar, pentru
a evita o posibilă confuzie cu noţiunea de "drept obiectiv", expresia de “drept
subiectiv” (în engleză Right, expresie ce nu se referă la sensul filosofic sau psihologic
al calificativului de “subiectiv”, ci la sensul lui juridic care, ne indică apartenenţa
dreptului la un anumit subiect de drept.
3. Într-o a treia accepţiune, prin cuvântul drept înţelegem studiul sau ştiinţa
dreptului6, adică acea ramură a învăţământului şi a cercetării ştiinţifice care se ocupă
de cunoaşterea dreptului obiectiv şi drepturilor subiective, în contextul general al
cunoaşterii umane. Dreptul (dirigere, directum), scria profesorul Dimitrie
Alexandresco, este ştiinţa legilor şi a regulilor date omului spre a se cârmui în
raporturile sale cu semenii săi, în aşa mod încât să nu vateme pe altul (ars boni et
aequi)7.

1. 2 Conceptul dreptului
Prin continutul obiectului sau, stiinta dreptului apartine stiintelor despre
societate, fiind o stiinta social-umana.
Stiinta dreptului (stiintele juridice) studiaza legile existentei si dezvoltarii
statului si dreptului, institutiile politice si juridice, formele lor concret – istorice,
corelatia cu celelalte componente ale sistemului social, modul in care institutiile
politico – juridice influenteaza societatea si suporta, la randul lor, influenta sociala.
Dreptul reprezinta o forma normativa de ordonare a raporturilor sociale, in
vederea promovarii si apararii valorilor necesare societatii: proprietatea,
persoana, comunitatea.
Datorita complexitatii sale, stiinta dreptului formeaza un sistem, alcatuit din:
-Teoria generala a dreptului;
-Ştiintele juridice de ramura;
-Ştiintele juridice istorice;
-Ştiintele ajutatoare.

6
Dreptul roman, monument juridic al societăţii antice, are o importanţă deosebită şi din punctul de vedere
al ştiinţei juridice. Dreptul roman a creat alfabetul juridic, adică “literele juridice”, acele elemente simple cu
ajutorul cărora regulile şi principiile dreptului dobândesc formularea concretă ce îngăduie punerea lor în aplicare.
Pentru o dezvoltare mai amplă a problemei ştiinţei dreptului, a se vedea: Hanga, V, Drept privat roman, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 şi Boboş, Gh., op. cit.
7
Alexandresco, D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. I, România Nouă,
Bucureşti, 1926, p. 46

4
 Teoria generala a dreptului reprezinta studiul conceptelor, categoriilor,
principiilor si notiunilor de baza ale dreptului, urmarind organizarea logica a
obiectului sau specific in cadrul demersului explicativ. Ea reprezinta de asemenea,
fundamentul metodologic si epistemologic al tuturor celorlalte stiinte juridice.
Ştiintele juridice de ramura studiaza formele particulare ale formei normative
generale; o stiinta de ramura cerceteaza ceea ce are general, esential, necesar
structural si functional o ramura de drept, alcatuita, fiecare, dintr-un ansamblu de
norme si instructiuni juridice, organic legate, ce reglementeaza o categorie de
relatii sociale, pe baza aceleiasi metode si in temeiul unor principii comune.
Distinctia dintre ramuri nu e rigida, iar intre ele se manifesta o multitudine de
conexiuni. O ramura de drept se constituie daca apar relatii sociale de reglementat
cu aceeasi tehnica, avand note comune in continut. Constituirea ramurilor de drept
are loc procesual, adica ele nu au aparut distinct similtan cu forma juridica
normativa a ordinii sociale; autonomizarea ramurilor de drept s-a realizat cu
incetul, in conditiile interdependentelor ce confera unitate sistemului de drept,
precum si a pastrarii unui complex de interferente sensibile.
Ştiintele juridice istorice cerceteaza fie istoria generala a dreptului, fie istoria
dreptului dintr-o anumita tara.
Ştiintele ajutatoare, cum sunt: criminalistica, medicina legala, sociologia
juridica, filosofia juridica, stiintele economoce-expertize ,etc., acestea se afla in
stransa legatura cu stiintele juridice si, chiar daca nu fac parte din sistemul stiintei
dreptului, sunt necesare cunoasterii unor fenomene de drept sau bunei aplicari a
normelor juridice.
In cea mai larga acceptiune, dreptul reprezinta forma juridica a societatii,
adica forma normativa de ordonare a raporturilor sociale, in vederea promovarii si
apararii valorilor necesare societatii.
Dreptul ne este numai o stiinta, ci si o tehnica a convietuirii umane, destinata
sa disciplineze relatiile interumane si sa apere societatea de excese. In acest sens,
dreptul imbina necesitatea si libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific
dreptului, rezulta din scopurile generale ale vietii sociale, scopuri prefigurate in
ansamblul normelor de conduita care guverneaza societatea si a caror respectare
este asigurata, daca este necesar, de forta de coercitiune a unei autoritati publice
recunoscute, ansamblu care alcatuieste dreptul obiectiv. La randul sau, dreptul
obiectiv cunoaste o traditionala clasificare in drept public si drept privat.

5
 Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivitatile
publice si raporturile lor cu persoanele particulare, atunci cand aceste raporturi
privesc prerogativele subiectelor de drept public; dreptul public este dominat de
interesul general si de aceea in raporturile juridice de drept public prevaleaza
vointa statului, a colectivitatilor publice. Din dreptul public fac parte ramuri de
drept cum sunt: dreptul international public, dreptul constitutional, dreptul penal,
dreptul administrativ etc.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelorparticulare,
fizice sau juridice si raporturile dintre ele. Din dreptul privat fac parte dreptul
civil, dreptul comercial, etc.
Avand in vedere toate aceste elemente, dreptul se poate defini si ca fiind
ansamblul regulilor asigurate si garantate de stat, care au ca scop organizarea si
disciplinarea comportamentului uman in principalele relatii din societate, intr-
un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, apararii drepturilor
esentiale ale omului si justitiei sociale.

1.3.Principiile dreptului

Principiile generale ale dreptului sunt:

a) Asigurarea bazelor legale de functionare a statului – reprezinta premisa
existentei statului de drept si deriva din cucerirea pe cale legala a puterii si
exercitarea acesteia in limitele legalitatii, astfel incat puterea poporului sa poata
functiona in mod real ca o democratie.
b) Principiul libertatii si egalitatii – reprezinta garantarea juridica si efectiva a
fundamentelor vietii sociale, libertatea si egalitatea indivizilor. Libertatea priveste
capacitatea oamenilor de a actiona fara oprelisti, iar egalitatea reprezinta echilibrul
vietii, posibila numai intre oameni liberi. Principiul general al libertatii se regaseste
in ramurile dreptului fie sub forma libertatilor fundamentale, fie sub forma
libertatilor individuale. In planul realizarii efective a libertatii sociale, rolul
dreptului se materializeaza in ingradirea tendintei unor grupuri sociale de a nega
drepturile si libertatile altor grupuri sociale, precum si in inlaturarea barierelor si a
discriminarilor ce persista in calea asigurarii sanselor egale de manifestare si
progres pentru toti oamenii.
c) Principiul responsabilitatii – derivata din libertate, responsabilitatea este
un fenomen social si reprezinta asumarea raspunderii fata de rezultatele actiunii
6
sociale a omului. Dobandind dimensiunea responsabilitatii, individul ne se afla in
situatia de subordonare si supunere neinteleasa fata de norma de drept, ci in situatia
de factor care se raporteaza constient la normele si valorile unei societati. Dreptul
nu intervine numai prin functia sa punitiva, prin aplicarea sanctiunii pentru
incalcarea normelor sale, ci si prin functia sa preventiva, de modificare a conduitei
conforme, liber acceptate, ca o grija asumata fata de integritatea valorilor sociale
aparate pe cale legala.
d) Principiul echitatii si justitiei – readuce in prim-plan problema existentei
unor prescriptii fundamentale preexistente, desprinse dintr-o ordine
supraindividuala, al caror scop este acela de a da siguranta vietii sociale. Justitia
este o virtute rationala, manifestarea ratiunii in actiune, care asigura egalitatea intre
membrii fiecarei categorii esentiale stabilite de lege, inclusiv prin puterea de
constrangere.

1.4.Norma juridică

1.4.1..Definitie si structura

Norma juridica este definita ca fiind o regula generala, impersonala si

obligatorie de conduita, al carui scop este acela de a asigura ordinea sociala, si
care, in caz de nerespectare, este impusa prin forta de constrangere a statului.
Prin norma juridica statul prescrie o anumita conduita (un complex de drepturi
si obligatii) conduita ceruta subiectului in circumstante date si pentru a carei
nerespectare se prevede o sanctiune. Aceste elemente, respectiv conduita, conditiile
si sanctiunea, reprezinta structura normei juridice, care poate fi analizata din doua
perspective: o perspectiva data de logica normei – structura logica-juridica a
normei si o perspectiva oferita de constructia tehnica-legislativa a normei juridice.
Structura logica a normei juridice alcatuieste partea statica, interna si stabila
a normei si cuprinde ipoteza, dispozitia si sanctiunea.
Ipoteza normei de drept descrie imprejurarile in care intra in actiune dispozitia
sau sanctiunea normei.
Dispozitia cuprinde drepturile si obligatiile subiectelor participante la
raporturile sociale reglementate, conduita acestora. Dispozitia poate avea caracter
imperativ, impunand o conduita anume, prin obligarea subiectului sa faca sau sa se
abtina de a face ceva.
7
 De asemenea norma poate cuprinde dispozitii permisive, situatie in care
ramane la latitudinea subiectului daca beneficiaza sau nu de dispozitia respectiva.
Sanctiunea, al treilea element structural al normei juridice, contine urmarile
nefavorabile pe care le suporta subiectul in cazul nerespectarii dispozitiei sau
ipotezei, dar poate contine si masurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, in
vederea promovarii conduitei dorite.
Constructia tehnico-legislativa a normei juridice reprezinta structura externa si
dinamica a acesteia. Ea este corelata la cerintele de celeritate ale elaborarii actelor
normative, precum si cu principiile generale de tehnica juridica4.

1.4.2.Clasificarea normelor juridice

Problema clasificarii normelor juridice prezinta atat importanta teoretica, prin

explicarea pozitiei normei de drept in sistemul dreptului, cat si importanta practica,
pentru clarificarea rolului diverselor reguli juridice in reglementarea normativa a
comportamentelor, cu variatii caracteristice mecanismului de influenta a dreptului
asupra conduitei umane, mecanism diferentiat in raport de domeniul social pe care-
l vizeaza categoriile de norme (constitutionale, civile, penale etc.).
Dupa criteriul ramurii de drept, respectiv al obiectului reglementarii juridice
si al metodelor de reglementare, se disting norme juridice de drept civil, de drept
constitutional, de drept penal, de drept administrativ etc.
Dupa criteriul fortei juridice a actului normativ, normele juridice pot fi: la
nivelul legii, act normativ elaborat de parlament si care are forta juridica suprema;
la nivelul decretului, act emis de Presedintele Romaniei conform prerogativelor
stabilite in Constitutie; la nivelul ordonantelor si hatararilor emise de Guvern in
baza legilor; la nivelul actelor normative emise in aplicarea legilor de organele
administratiei publice centrale si locale, decizii, hatarari, ordine, instructiuni,
regulamente.
Dupa sfera aplicarii lor, normele juridice pot fi norme generale, norme
speciale si norme de exceptie. Normele generale au sfera cea mai larga de aplicare,
constituind, de regula, dreptul comun intr-un domeniu de ramura. Normele speciale
sunt aplicabile unei sfere restranse de relatii si, de regula, deroga de la dreptul
comun (conform principiului specialia generalibus derogant). Normele de exceptie
completeaza normele generale sau speciale, fara a aduce atingere ordinii de drept.

8
1.4.3. Acţiunea normei juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor
1.4.3.1. Aplicarea legii în timp
În materia aplicării legii în timp, de regulă, sunt operante principiul
neretroactivităţii şi simetric acestuia, principiul neultraactivităţii - adică nu se aplică
unor fapte săvârşite înainte de intrarea lor în vigoare, respectiv nu se aplică faptelor
după ieşirea lor din vigoare.
Determinarea domeniului de aplicare în timp a normei juridice sunt importante
trei momente ale existenţei sale: intrarea în vigoare; perioada de aplicare; ieşirea din
vigoare sau abrogarea.
a. Intrarea în vigoare a normei juridice
În practica juridică şi în doctrină se menţionează trei reguli sau principii
posibile, în funcţie de care se stabileşte momentul de intrare în vigoare a unei norme
de drept, astfel:
- o primă regulă constă în stabilirea expresă, de principiu, a acestui moment de
către însăşi Constituţie sau legile speciale8;
- o a doua regulă constă în faptul că norma intră în vigoare la data menţionată
în textul ei (de regulă, în cuprinsul dispoziţiilor finale ale actului normativ respectiv);
- o a treia regulă constă în faptul că se consideră ca dată a intrării în vigoare,
data publicării ei în organul de publicitate oficial al statului (la noi, Monitorul
Oficial).
Referitor la acţiunea normei juridice în timp, pentru a determina mai precis
domeniul ei de aplicare în timp implică, ca, în afara intrării în vigoare să menţionăm
şi alte aspecte ale existenţei sale şi anume: perioada de aplicare, stabilirea
momentului ieşirii din vigoare a normei şi problema conflictului în timp a normelor
juridice.
b.Durata de valabilitate a normei juridice
Durata de valabilitate a normei, de aplicare a ei, de regulă, nu este prestabilită
la momentul intrării ei în vigoare, majoritatea lor fiind elaborate pe durată
nedeterminată. De la această regulă, există excepţii: aşa-numitele legi cu termen a
căror acţiune în timp este expres determinată încă de la momentul intrării lor în
vigoare, precum şi legile temporare sau excepţionale care sunt adoptate pentru situaţii

8
În acest sens, art. 78 al Constituţiei României arată că „Legea se publică în Monitorul Oficial al României
şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.”

9
deosebite (ca de pildă starea de necesitate, epidemii, calamităţi naturale etc.), a căror
aplicabilitate în timp se extinde pentru durata acelei perioade excepţionale.
c.Abrogarea normei juridice
Ieşirea din vigoare sau abrogarea, reprezintă momentul de încetare a acţiunii
în timp a normei juridice. Sub aspectul conţinutului ei, abrogarea poate fi totală când
toate prevederile actului normativ îşi încetează acţiunea sau parţială când numai o
parte din ace act normativ încetează a mai produce efecte de drept.
Abrogarea unei norme juridice se poate realiza prin mai multe moduri:
- prin abrogarea expresă directă (cazul în care noul act normativ ce intră în
vigoare nominalizează actul normativ care se abrogă sau părţile din acel act care îşi
încetează valabilitatea);
- prin abrogarea expresă indirectă (cazul legilor abrogative care nu fac decât
să abroge, să scoată din vigoare o lege anterioară, fără a conţine vreo altă
reglementare a raporturilor juridice reglementate de legea anterioară);
- prin abrogare tacită sau implicită (cazul în care noul act normativ ce intră în
vigoare nu cuprinde nici o prevedere expresă de abrogare dar dispoziţiile pe care le
cuprinde se deosebesc, se îndepărtează atât de mult de normele anterioare, devin
inaplicabile, considerându-se că în acest caz, prin reglementarea nouă, organul care a
emis actul a avut în mod implicit intenţia de a abroga, de a înlătura aplicabilitatea
reglementării anterioare9).
Abrogarea, mod de încetare în timp a normei juridice, este un act de dispoziţie
care poate fi realizat numai printr-un act normativ de acelaşi nivel sau de un nivel
superior în ierarhia actelor normative. Desuetudinea, fără a constitui un act de
abrogare propriu-zisă, este situaţia în care normele, fără să fi fost abrogate într-o
formă sau alta, nu-şi mai găsesc teren de aplicare, nu mai au obiect, devenind
depăşite, desuete prin evoluţia realităţilor sociale.

d. Principiul neretroactivităţii
Acest principiu este consacrat expres de legea fundamentală a României (astfel
încât nici chiar legiuitorul nu mai poate dispune ca o lege nou adoptată să se aplice
retroactiv). De la prevederile acestui principiu sunt totuşi câteva situaţii de excepţii
prevăzute şi ele în mod expres. Astfel, atât consacrarea principiului, cât şi excepţia de
retroactivitate şi de ultraactivitate a legii, le identificăm în acte normative:

9
Boar, Ana, op. cit., p. 162.

10
 Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile. Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere
retroactivă. Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în
vigoare.. Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu
erau prevăzute ca infracţiuni.Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea
veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor,
a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi,
precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste
fapte, încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

1. 4.3.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu

Problematica aplicării normelor juridice în spaţiu şi cu privire la persoane
decurge din principiul suveranităţii puterii de stat şi cu acela al legăturii dintre stat şi
persoane, sub forma cetăţeniei. Normele juridice au o aplicabilitate în spaţiu, atât sub
aspect intern cât şi sub aspect extern. Spaţiul, din punct de vedere juridic poate fi
supus suveranităţii unui stat (teritoriul) sau nesupus suveranităţii nici unui stat (marea
liberă, spaţiul cosmic). Prin extensiune, se consideră că fac parte din teritoriul unui stat
şi navele fluviale sau maritime, aeronavele şi cosmonavele care navighează sub
pavilionul statului respectiv oriunde s-ar afla ele; la bordul acestor nave se aplică
legile statului căruia îi aparţine nava cu menţiunea că dacă nava se află în apele
teritoriale ale altui stat, trebuie respectate şi legile statului respectiv. De asemenea, se
aplică legile statului şi pe teritoriul sau în clădirile misiunilor diplomatice ale unui stat,
situate în afara graniţelor sale.
Simetric, în aplicarea acestei reguli, legile unui anumit stat nu se aplică chiar
peste tot în limitele frontierelor sale, fiind exceptate, pe bază de reciprocitate, incintele
reprezentanţelor lor diplomatice ale altor state10. De asemenea, pot fi exceptate de la
aplicabilitatea unor legi naţionale, anumite zone, oraşe sau porturi supuse
convenţional unui regim internaţional special (de exemplu, porto franco, zone libere
etc.11). Tot ca o excepţie de la principiul teritorialităţii trebuie semnalată şi situaţia în
care unele legi se aplică cetăţenilor români şi în afara graniţelor României (de pildă,
cele cu privire la condiţiile de fond cerute pentru încheierea unei căsătorii). Astfel, din

10
Mureşan, M., Ciacli, P., Drept civil. Partea generală, Editura Cordial LEX, Cluj-Napoca, 2000, p. 40 si urm.
11
A se vedea dispoziţiile Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, publicată în M. Of. nr. 182 din
30 iulie 1992.

11
punct de vedere intern, aplicabilitatea în spaţiu a unui act normativ depinde de
competenţa teritorială şi materială a organului care l-a emis.
Soluţionarea conflictului de legi în spaţiu se face după normele conflictuale
adoptate de fiecare stat, care adeseori diferă de la un stat la altul. Statele, în acest sens,
încheie uneori convenţii internaţionale, stabilind norme conflictuale uniforme în
raporturile dintre ele.

1.4.3.3. Aplicarea legii asupra persoanelor

Normele juridice se adresează oamenilor ca subiecţi ai raporturilor juridice, fie
priviţi în individualitatea lor (ca persoane fizice), fie priviţi ca subiecte colective de
drepturi (ca persoane juridice).
Principiul fundamental care guvernează aplicarea legii civile asupra
persoanelor este acela al egalităţii subiecţilor de drept civil în faţa legii civile, dublat
de acela al generalităţii aplicării legii civile la toate raporturile de drept civil.
Aplicarea legii asupra străinilor şi a persoanelor fără cetăţenie (persoane fizice) nu ţine
de conflictul legilor în spaţiu, deoarece regimul juridic al străinilor este stabilit prin
legislaţia statului pe teritoriul căruia ei se găsesc.
Cu toate acestea, în afara normelor juridice care se aplică deopotrivă şi în
mod egal atât persoanelor fizice cât şi celor juridice (cum sunt, majoritatea
normelor cuprinse în Codul civil), există şi unele norme care se aplică numai
persoanelor fizice (cum sunt cele referitoare la actele de stare civilă, cuprinse în
Legea nr. 119/1996, cele privitoare la nume, cuprinse în Decretul nr. 975/68) după
cum există şi o serie de norme de drept civil care se aplică numai persoanelor
juridice (cum sunt prevederile referitoare la reorganizarea persoanelor juridice prin
fuziune şi divizare, cele referitoare la asociaţii şi fundaţii cuprinse în Ordonanţa
Guvernului nr. 26/2000, cele referitoare la organizarea sindicală cuprinse în Legea
sindicatelor nr. 54/2003 etc.).
Mai mult, există o serie de norme juridice de drept civil care se aplică
numai unei anumite categorii de persoane fizice sau juridice (cum sunt prevederile
legale referitoare la minori şi ocrotirea lor, cuprinse în Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului,)

12
 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ IN AFACERI

ELEMENTE GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1. Aspecte introductive

În calitatea lor de membri ai unei comunităţi sociale, oamenii au nu numai

drepturi, dar şi obligaţii, atât faţă de ceilalţi membri ai comunităţii, cât şi faţă de
comunitate însăşi. Una din principalele obligaţii ale membrilor colectivităţii este
aceea de a respecta perceptele şi normele sociale, convertite în normele de
convieţuire socială (norme de disciplină socială). Atunci când acţiunea individuală
încalcă norma juridică este necesară intervenţia socială, realizată prin constrânge-
rea individului, prin aplicarea de sancţiuni juridice, ce sunt părţi integrante ale
normelor juridice. Aplicarea oricărei sancţiuni juridice poate avea loc într-un cadru
determinat legal, acela al răspunderii juridice

2. Noţiunea de răspundere juridică

Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care -
potrivit legii - se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie
cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în
scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor
societăţii în spiritul respectării ordinii de drept 12.

3. Formele răspunderii juridice

Diferitele ramuri ale sistemului de drept au ca şi caracteristică de esenţă
existenţa unor anumite forme de răspundere juridică. Ca atare, potrivit unuoia
dintre criteriile propuse în literatura de specialitate, răspunderea juridică poate
primi următoarea clasificare: răspunderea penală; răspunderea contravenţională;
răspunderea disciplinară; răspunderea civilă (delictuală şi contractuală);
răspunderea materială.
Fiecare dintre aceste forme concrete de răspundere se circumscrie unei ramuri de
drept.

12
M. N. Costin - Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România, Editura Dacia, Cluj, 1974, p.32.

13
4. Trăsături particulare ale formelor particulare ale răspunderii juridice

A. Răspunderea penală
Răspunderea penală poate fi angajată numai atunci când fapta ilicită îmbracă
forma unei infracţiuni, temeiul răspunderii penale constituindu-1 tocmai săvârşirea
infracţiunii. Pentru ca o faptă ilicită să fie considerată infracţiune este necesar ca ea
să fie prevăzută de legea penală să prezinte pericol social şi să fie săvârşită cu
vinovăţie.
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice de interes social
general şi de aceea satisfacerea intereselor persoanei vătămate prin săvârşirea
infracţiunii nu exonerează pe infractor de aplicarea pedepsei prevăzute de lege.
Tragerea la răspundere penală se realizează în cadrul unui proces penal,
acţiunea penală fiind exercitată, în majoritatea cazurilor, din oficiu, iar numai prin
excepţie, la plângerea părţii vătămate. Ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni,
făptuitorul acesteia este susceptibil de aplicarea unei sancţiuni penale, ce trebuie
privită ca o trăsătură de apărare socială, cu dublu scop: prevenţia specială şi
prevenţia generală.

B. Răspunderea civilă
Existenţa şi reglementarea răspunderii civile are ca scop protecţia intereselor
patrimoniale ale persoanelor, iar ca finalitate (ca urmare a exercitării acţiunii
civile) satisfacerea intereselor patrimoniale ale celor vătămaţi prin fapta ilicită, prin
obligarea autorului faptei ilicite la a suporta sancţiunea civilă.
Această sancţiune civilă constă în existenţa într-o obligaţie la reparaţiune şi
are menirea de a da satisfacţie intereselor personale ale victimei, ce a fost
prejudiciată. Răspunderea civilă intervine atunci când s-au încălcat nu numai
drepturile subiective ale victimei, dar şi normele juridice de reglementare a
respectivelor relaţii (dreptul obiectiv).
Răspunderea civilă se prezintă sub două forme:
- răspundere civilă delictuală
- răspundere civilă contractuală.
Cele două forme ale răspunderii juridice civile nu pot fi cumulate, ele fiind
reciproc-exclusive13.

13
A se vedea în acest sens şi M.N. Costin, op cit

14
C. Răspunderea materială
Răspunderea materială a angajaţilor este reglementată deopotrivă prin dispoziţii
specifice dreptului muncii, dar şi prin dispoziţii comune cu răspundere civilă,
prezentând, în general, aceleaşi particularităţi cu răspunderea civilă contractuală,
cu care, de altfel a fost (într-o teorie susţinută în literatura juridică) asimilată.
Există totuşi deosebiri de esenţă între răspunderea materială şi cea civilă
contractuală.

D. Răspunderea disciplinară
Această formă de răspundere este specifică raporturilor dintre angajat şi
angajator, atunci când angajatul încalcă, în mod culpabil, obligaţiile sale de
serviciu, prin săvârşirea unei abateri disciplinare.Ca atare, răspunderea
disciplinară poate fi angajată numai faţă de persoanele care au calitatea de angajat.
O altă particularitate a răspunderii disciplinare este aceea că pentru intervenţia ei
nu este necesară producerea unui prejudiciu material, ca urmare a faptei ilicite,
fiind, în esenţă, o modalitate de asigurare a disciplinei muncii, dar şi o modalitate
de educare a angajaţilor în spiritul executării cu bună - credinţă a atribuţiilor de
serviciu.

E. Răspunderea contravenţională
Angajarea răspunderii contravenţionale este consecinţa săvârşirii unei
contravenţii, subiect al acestei forme de răspundere putând fi o persoană fizică sau
juridică.

5. Elementele (condiţiile) răspunderii juridice

Pentru antrenarea răspunderii juridice se cer a fi întrunite în mod cumulativ

următoarele condiţii:
1)Fapta (conduita) ilicită.
Prin conduita ilicită înţelegem acel comportament ce contravine normei juridice.
Conduita ilicită se manifestă prin acţiune (atitudinea autorului faptei ilicite
sancţionată de norma juridică pentru că a avut o conduită interzisă) şi inacţiune
(constând într-o abţinere sau omisiune de la acţiunea prescrisă subiectului obligat să o
săvârşească).
15
 Conduita ilicită se materializează în forme diferite: cauzarea de prejudicii,
abatere disciplinară etc.
2)Rezultatul conduitei ilicite îl reprezintă efectul sau consecinţa care decurge din
săvârşirea ei sau din conduita avută. Efectul sau rezultatul conduitei ilicite se
manifestă diferit în funcţie de valoarea protejată prin norma juridică.
3)Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultat sau efectul produs de
acesta.
Ori de câte ori o faptă ilicită produce un rezultat, trebuie determinată existenţa
sau inexistenţa legăturii cauzale între fapta săvârşită şi rezultatul produs. Se
antrenează răspunderea juridică numai dacă există această legătură de cauzalitate
între fapta ilicită şi rezultatul acesteia. În realitate, la producerea unui anumit
efect pe lângă faptul ilicit considerat cauza efectului mai concură diverse
condiţii, prilejuri care influenţează favorabil sau nefavorabil producerea acelui
rezultat. Astfel, distingem o cauzalitate complexă faţă de cauzalitatea simplă atunci
când între cauză şi efect există o relaţie de determinare directă, nemijlocită fără
intervenţia altor fenomene.
4)Subiectul răspunderii juridice este acea parte a răspunderii juridice care
suportă consecinţele faptei ilicite pe care a săvârşit-o. Subiectul răspunderii
juridice poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Persoana fizică poartă
răspunderea faptei sale numai dacă are responsabilitate juridică, respectiv
are aptitudinea de a-şi da seama de caracterul ilicit al faptei şi consecinţele pe care
le produce aceasta.
Persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite săvârşite de persoanele
fizice ce au calitatea de angajaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură
cu serviciu.
Nu toate formele de răspundere pot fi antrenate atunci când este o persoană
juridică de ex. răspunderea penală sau disciplinară revin numai persoanelor fizice şi
nu celor juridice.
5)Vinovăţia este atitudinea psihică a celui ce comite o faptă ilicită faţă de
fapta sa şi faţă de consecinţele acesteia; s-a apreciat că vinovăţia presupune
recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ, de a-şi alege
modalitatea comportării în raport cu un scop urmărit în mod constant.Vinovăţia
se prezintă în dreptul penal sub forma intenţiei şi culpei.
Intenţia este directă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale urmărind
producerea lui prin săvârşirea acesteia.
16
 Intenţia este indirectă atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi
nu-1 urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa poate fi cu şi fără previziune.
Culpa cu prevedere (imprudenţa) există în situaţia în care autorul prevede
rezultatul faptei sale dar nu-1 acceptă socotind fără temei că el nu se va produce.
Culpa fără prevedere (neglijenţa) când autorul nu prevede rezultatul faptei sale
deşi trebuia şi putea să-1 prevadă.
In dreptul civil vinovăţia este denumită culpă iar formele acesteia sunt dolul
(intenţia), imprudenţa şi neglijenţa.
Aşadar, numai prin întrunirea cumulativă a acestor condiţii se poate antrena
răspunderea juridică.

6. Cauze de nerăspundere juridică

A. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei
Există însă împrejurări, situaţii pe care legea le consideră cauze ce exclud
caracterul ilicit al faptei şi anume:
Starea de necesitate reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a
salva de la un pericol iminent, care nu poate fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea autorului aflat în această situaţie, ale altuia sau a unui bun
important al său ori al altuia sau un interes public.
Legitima apărare reprezintă situaţia în care fapta este săvârşită pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva celui aflat în
această stare, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat, ale altora ori interesul public.
Constrângerea fizică este împrejurarea în care fapta a fost săvârşită din cauza
unei violenţe căreia laptuitoiul nu i-a putut rezista.
Cazul fortuit este situaţia a cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care
nu putea fi prevăzută.
Iresponsabilitatea reprezintă situaţia în care autorul în momentul săvâşirii
faptei nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale,ori nu putea fi
stăpân pe ele, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze.
Beţia (involuntară) completă reprezintă acea stare în care fapta este săvârşită
de autor care în acel moment se găsea în stare de beţie completă produsă de alcool
sau de alte substanţe, datorită unei împrejurări independente de voinţa lui.

17
 Minoritatea făptuitorului este situaţia în care fapta este comisă de un minor
care la data săvârşirii ei nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.
Eroarea de fapt reprezintă situaţia în care autorul faptei în momentul
săvârşirii ei nu cunoaştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care
depinde caracterul ilicit al faptei. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu
înlătură caracterul ilict al faptei.
Exercitarea unui drept potrivit destinaţiei sale economico-sociale recunoscute
de lege dacă prin aceasta se aduce atingere dreptului subiectiv al altuia.

B. Cauze care înlătură consecinţele răspunderii juridice

Există cauze care înlătură fie răspunderea juridică respectiv acele consecinţe
care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite, fie înlătură executarea măsurilor
derivând din răspunderea juridică deja determinată.
Amnistia este actul de clemenţă care înlătură răspunderea penală pentru fapta
săvârşită, iar dacă intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei
pronunţate.
Prescripţia înlătură răspunderea juridică. În materie penală poate înlătura fie
aplicarea, fie executarea pedepsei, iar în materie civilă poate conduce la pierderea
caracterului executoriu al hotărârii judecătoreşti ce stabileşte răspunderea.
Graţierea este actul de clemenţă care înlătură, în total sau în parte, numai executarea
pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară.

18
 CAPITOLUL II

INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR

I.Consideratii generale

a.Afacerea: concept şi realităţi moderne

Nici un alt domeniu de activitate nu presupune o motivaţie mai profundă şi
o finalitate mai complexă, o investiţie mai mare de profesionalism şi creativitate, o
previziune mai realistă a efectelor sale, dar şi o trăire mai intensă a vieţii, precum
domeniul afacerilor. În decursul timpului conceptul de „afacere” a cunoscut
numeroase definiţii şi o evoluţie ocnstatntă regăsită în concepţia autorilo citaţi.
În ceea ce ne priveşte, considerăm pentru cursul de faţă, definirea
conceptului de “afacere” ca fiind ansamblul manifestărilor individuale şi
colective, îmbrăcând forme juridice şi coordonate după principii economice,
puse în slujba satisfacerii trebuinţelor umane fundamentale, în contextul
raporturilor comunităţii în care aceasta se exprimă la un moment dat.

b. Conceptul de „comerţ”
În limbajul juridic, în accepţiunea Codului comercial român, termenul de
“comerţ” are un înţeles complex, cuprinzând deopotrivă intreprinderile de
producţie şi servicii, operaţiunile bancare, precum şi alte activităţi conexe.
Această concluzie se desprinde din prevederile art. 3-6 şi urm. Din C. com., care
enumeră aceste activităţi. De asemenea Codul civil extinde sfera de referinţă a
conceptului în discuţie, la un înţeles mai larg: acela de circuit civil, care
înglobează şi operaţiunile juridice cu lucruri imobile.

c. Conceptul de „drept al afacerilor”

În literatura de specialitate, atât română cât şi străină, s-au vehiculat
diverse propuneri de concepte precum: “Drept al intreprinderii”, “Drept
economic” ori Dreptul comerţului”
În ceea ce ne priveşte, din considerente didactice şi având în vedere faptul
că legislaţia română în vigoare utilizează în mare parte conceptul de
“comerţ/comercial”, stabilim pentru cursul de faţă accepţiunea utilizării acestui
19
concept în sfera sa lărgită, echivalentă noţiunii de “afacere”, motiv pentru care
vom folosi de fiecare dată sintagma de “Drept al afacerilor”, preferabilă oricărei
alte variante, atunci când este vorba de sistemul juridic complex aplicabil acestui
domeniu, şi, respectiv, sintagmele “comercianţi”, “cod comercial”, “activitate
comercială” etc. utilizate încă de legislaţia română, cu sublinierea că acestea au o
sferă de aplicabilitate extinsă, incluzând şi acoperind sectoare ale vieţii private şi
publice multidimensionale în privinţa impactului: financiar-fiscale, de mediu,
protecţia muncii şi protecţia consumatorului etc.

d.Definiţia şi trăsăturile dreptului afacerilor

Definiţie.Dreptul afacerilor reprezintă ansamblul normelor juridice
reglementând raporturi sociale ce vizează activitatea umană indivduală şi
colectivă în domeniul relaţiilor economice şi în domeniile conexe acestora.
În literatura de profil s-au purtat şi se poartă încă discuţii cu privire la
autonomia şi la caracterul distinct, ca ramură de drept, a dreptului afacerilor.14
Susţinând, alături de alţi autori15 deplina identitate a acestuia în cadrul sistemului
român de drept, trebuie să precizăm, totodată, specificul aparte pe care îl
dobândesc normele juridice ale dreptului afacerilor, specific născut din chiar
caracterul său de disciplină, ştiinţă şi tehnică prin excelenţă aplicativă.
În acest context trăsăturile dreptului afacerilor sunt următoarele:
rapiditatea, punctualitatea, creditul reciproc, securitatea, dinamismul,
eficienţa, sensibilitatea la influenţele internaţionale

e. Istoricul legislaţiei comerciale române

Legislaţia română în domeniul afacerilor, deşi tânără în comparaţie cu alte
sisteme internaţionale,a cunoscut o evoluţie marcantă în timp, încadrată istoric şi
ştiinţific în următoarele etape:
A. Perioada dreptului comercial de origine franceză (1840-1887)
B. Codul comercial din 1887 de inspiraţie italiană
C. Extinderea aplicării Codului comercial român în Ardeal, în Basarabia şi
în Bucovina

14
A se vedea I. Turcu, op. cit.,p.23-25; O.Răducan, op.cit., p.6-7.
15
I.L.Georgescu, St.Cărpenaru, I.Turcu, O.Răducan, Yves Guyon.

20
 f. Izvoarele Dreptului afacerilor
Ca parte componentă a sistemului român de drept, dreptul afacerilor îşi are sursa
de existenţă şi dezvoltare în celeaşi categorii de izvoare generale prezentate în
secşiunea anterioară.

II. FAPTELE DE COMERŢ ÎN DREPTUL ROMÂN

1. Actele şi faptele de comerţ

Actul juridic civil este o manifestare de voinţă a uneia sau mai multor
persoane fizice sau juridice, săvârşită în scopul de a crea sau stinge raporturi
juridice civile. Faptele juridice sunt evenimente şi acţiuni săvârşite fără intenţia
de a produce efecte juridice.
Codul comercial român stabileşte în articolul 3 anumite acte şi operaţiuni pe
care le califică drept "fapte de comerţ", prin săvârşirea cărora se nasc raporturi
juridice ce sunt reglementate prin legile comerciale.

2. Noţiunea şi caracteristicile faptelor de comerţ

Codul comercial nu dă o definiţie a faptei de comerţ; el stabileşte numai o
listă a actelor juridice şi operaţiunilor pe care le declară fapte de comerţ 8. În
doctrina de profil au fost exprimate mai multe puncte de vedere.
Reţinem ca pertinentă definiţia dată în baza teoriei mixte şi care exprimă că
faptele de comerţ sunt fapte juridice, acte juridice si operaţiuni economice prin
care se realizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de
servicii, sau o interpunere în circulaţie a mărfurilor, cu scopul de a obţine
profit.16
Existenţa unei definiţii generale a faptei de comerţ, prezintă interes practic
sub mai multe aspecte17:
a)Întrucât unele acte juridice sunt bivalente - comerciale şi civile - este
imperios necesar să se stabilească un criteriu de delimitare între actele comerciale
şi actele civile, în scopul facilităţii tranzacţiilor comerciale şi întăririi creditului,
actele comerciale fiind supuse unor reguli speciale, diferite de cele aplicabile
actelor civile.

16
A se vedea supra, precizările făcute cu ocazia discuţiei pe tema conceptului de “afacere”
17
Ibidem, p. 27.

21
 b)O definiţie generală a faptei de comerţ este necesară, deoarece, aşa cum am
arătat, enumerarea faptelor de comerţ, făcută de art. 3 C.com., fiind enunţiativă şi
nu limitativă, trebuie să existe anumite criterii de comercialitate, în temeiul cărora
instanţa judecătorească să poată recunoaşte şi alte acte sau operaţiuni ca fapte de
comerţ, chiar dacă ele nu sunt prevăzute expres de lege;
c)În sfârşit, o definiţie generală a faptei de comerţ serveşte, pe un plan mai
general, la determinarea sferei dreptului comercial şi, implicit, la delimitarea
acestuia de dreptul civil.

3. Clasificarea faptelor de comerţ

Datorită caracterului eterogen al faptelor de comerţ reglementate de lege nu
este posibil a fi folosite criterii unitare de clasificare18.
În doctrina clasică, faptele de comerţ au fost clasificate în două mari categorii:
- fapte de comerţ obiective
- fapte de comerţ subiective.
- fapte de comerţ unilaterale (sau mixte)

a.-FAPTELE DE COMERŢ OBIECTIVE

Aceste fapte, în majoritatea lor sunt operaţii economice, adică activităţi
economice şi mai puţin acte juridice, ele nu pot fi clasificate decât pe baza unor
criterii economice, care au la bază obiectul şi funcţia economică a operaţiunilor
respective, fiind deci fapte de comerţ obiective.
Ţinându-se seama de aceste criterii (economice) faptele de comerţ obiective
pot fi împărţite în trei subgrupe:
a) operaţiunile de interpunere în schimb sau circulaţie;
b) operaţiunile care privesc organizarea si desfăşurarea activităţii de
producţie (adică activitatea întreprinderilor)
c) operaţiunile conexe ori accesorii (adică faptele care datorită legăturii lor
cu operaţiile pe care Codul comercial le consideră fapte de comerţ sunt si ele
considerate fapte de comerţ).
b.FAPTELE DE COMERŢ SUBIECTIVE
Art. 3 din C.com. enumera actele şi operaţiunile considerate, datorită
conţinutului lor, fapte de comerţ obiective. În art. 4 C.com. se prevede însă că sunt

18
A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu, Curs..., op. cit., p. 14-15.

22
socotite ca fapte de comerţ şi "celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui
comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din
însuşi actul"19
Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective (a căror comerciabilitate
este independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte), Codul comercial
consacră drept fapte de comerţ şi acele acte care dobândesc caracter comercial
datorită calităţii de comerciant a persoanei care le săvârşeşte (este vorba de
categoria faptelor de comerţ subiective).

c.FAPTELE DE COMERŢ UNILATERALE SAU MIXTE

Faptele de comerţ (obiective sau subiective) pot fi bilaterale (când actul sau
operaţiunea are caracterul unei fapte de comerţ pentru ambele părţi implicate în
raportul juridic), unilaterale sau mixte (când actul sau operaţiunea are caracterul
unei fapte de comerţ numai pentru una dintre părţi, pentru cealaltă putând fi un act
de natură civilă; de exemplu, un contract încheiat între un comerciant şi un
agricultor pentru cumpărarea unei cantităţi de legume).20
Art. 56 din C.com. prevede, în această privinţă, că "dacă un act este comercial
numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, în ce priveşte acest act,
legii comerciale". Soluţia se justifică prin aceea că, întrucât este vorba de un act
juridic unic, el nu poate fi supus, simultan, la două reglementări: una comercială şi
una civilă

III.SUBIECTELE DREPTULUI AFACERILOR

A,NECOMERCIANŢII PARTICIPANŢI ÎN AFACERI

a. Reguli aplicabile tuturor necomercianţilor

Atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice care nu au calitatea de
comerciant pot intra sub incidenţa normelor dreptului afacerilor dacă participă:
a)la un act subiectiv de comerţ plasat în sfera de aplicare a prezumţiei create
prin art. 4 al C.com.;
b)la efectuarea unui act obiectiv de comerţ dintre cele enumerate de art. 3 al
Codului comercial.
19
A se vedea Vasile Pătulea, Corneliu Turuianu, Cus..., op. cit., p. 19. "Ibidem, p. 20-21.
20
Ibidem, p. 20-21.

23
 În nici una din aceste situaţii participantul nu dobândeşte calitatea de
comerciant, dar îi sunt aplicabile normele privind obligaţiile comerciale.
Această concluzie se desprinde cu claritate din textele Codului comercial: art
9, 56, 893, 945.

b. Persoanele fizice
Necomercianţii persoane fizice pot participa, la efectuarea unui act de comerţ,
dacă au capacitatea de exerciţiu deplină, care se dobândeşte odată cu vârsta
majoratului (art. 8 al Decretului nr. 31/1954) şi poate înceta prin punerea sub
interdicţie (art. 142 al Codului familiei). Actele juridice ale minorului cu ca-
pacitate de exerciţiu restrânsă (14-18 ani) se încheie de către acesta, cu
încuviinţarea prealabilă sau a tutorelui (art. 9 al Decretului nr. 31/1954). Tot
calitatea de necomercianţi, participanţi în comerţ o au şi asociaţii sau acţionarii
societăţilor comerciale, prepuşii şi reprezentanţii acestora, în toate aceste cazuri,
calitatea de comerciant având-o persoana juridică, societatea comercială.

c.Persoanele juridice
Persoanele juridice civile, asociaţiile şi fundaţiile, înregistrate conform
prevederilor Ordonanţei nr. 26 din 30.01.2000, societăţile agricole ca şi
sindicatele, partidele politice şi cultele pot participa la comerţ:
a) Efectuând acte de comerţ izolate sau accesorii, în cadrul limitat de
principiul specialităţii capacităţii lor de folosinţă (art. 34 al Decretului nr. 31/
1954; "Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu
este făcut în vederea realizării acestui scop este nul".)
b) Participând ca partener al unui comerciant, la un act subiectiv de comerţ
(art.4 C.com.)
c) Înfiinţând societăţi comerciale, în legătură cu scopul principal prvăzut în
statutul per-soanei juridice.
Problema determinării sferei de acţiune a acestei "legături" poate fi abordată
restrictiv sau extensiv.
Statul săvârşeşte acte de comerţ prin societăţile comerciale cu capital integral
de stat şi prin regiile autonome, fără a dobândi el însuşi calitatea de comerciant
(art. 8 Cod comercial: "Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de
comercianţi").
24
 B. COMERCIANŢII

1. Noţiunea de comerciant şi categoriile comercianţilor

Potrivit Codului comercial român, subiecte ale raporturilor comerciale pot fi
atât comercianţii, cât şi necomercianţii. Într-adevăr, dreptul comercial român are la
bază sistemul obiectiv. Reglementarea sa se aplică oricărei persoane care
săvârşeşte fapte de comerţ obiective (art. 3 C.com.), indiferent dacă persoana
care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant.
Ca expresie a concepţiei sale obiective, Codul comercial prevede că: "Sunt
comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune
obişnuită, [precum] şi societăţile comerciale" (art. 7). Deci, au calitatea de
comerciant atât persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ ca profesiune
obişnuită (comercianţii individuali) cât şi persoanele juridice, adică societăţile
comerciale (comercianţii colectivi).
Daca săvârşirea faptelor de comerţ are un caracter profesional, persoana în
cauză devine comerciant (art. 7 C.com.). Odată dobândită calitatea de comerciant,
toate actele şi faptele juridice ale acestei persoane sunt prezumate a fi comerciale
(art. 4 C.com.).21
Dacă însă săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o persoană are
caracter accidental, deşi raportul juridic care s-a născut este supus reglementării
comerciale, totuşi persoana care le-a săvârşit păstrează calitatea de necomerciant
(art. 9 C.com.). Situaţia este aceeaşi şi în cazul în care actul încheiat este o faptă de
comerţ numai pentru una din părţile actului juridic; raportul juridic este supus
reglementării dreptului comercial, fără ca, prin aceasta, persoana pentru care actul
nu este faptă de comerţ să devină comerciant.
Interesul practic al distincţiei între comercianţi şi necomercianţi22
Deşi cu o singură distincţie – solidaritatea codebitorilor – regulile specifice
obligaţiilor comerciale se aplică şi necomercianţilor care participă la un actde
comerţ, totuşi distincţia dintre necomercianţi şi comercianţi prezintă importanţă
deoarece:

21
A se vedea Viorel Daghie, Răducan Oprea, Doina Mihăilă, Drept..., op. cit., p. 55-57.
22
I.Turcu, Tratat…., op.cit.,p.192

25
 • efectuarea de acte de comerţ de natura celor prevăzute de C. comercial sau
de alte acte normative, în mod repetat, ca o profesiune ( art.7 C.com.) fără
a fi dobândit legal calitatea de comerciant prin înmatriculare în registrul
comerţului, constituie activitate comercială ilicită şi atrage răspunderea
contravenţională sau penală, după caz;
• din calitatea de comerciant decurge prezumţia de comercialitate a tuturor
actelor şi faptelor licite sau ilicite ale acestuia ( art.4 C.com.)
• comerciantul are îndatoriri profesionale specifice: înmatricularea în
registrul comerţului înainte de a începe activitatea comercială; înscrierea în
acelaşi registru a unor menţiuni ulterioare; ţinerea registrelor contabile etc.
• comercianţii sunt datori să se abţină de la acte şi fapte de concurenţă
neloială ( Legea nr. 82/1991, legea nr. 21/1996 )
• numai insolvenţa comercianţilor poate antrena aplicarea procedurii
reorganizării şi falimentului ( Legea nr. 64/1995)
• comercianţii pot dobândi calitatea de membru al Camerei de Comerţ şi
Industrie (D.-L. nr.139/1990)
• comercianţii sunt supuşi obligaţiei de plată a impozitului pe profitul
obţinut din activitatea comercială.

2. Categoriile de comercianţi
Potrivit art. 7 C.com., comercianţii se împart în două categorii: comercianţii
persoane fizice (comercianţii individuali) şi societăţile comerciale (comecianţii
colectivi). Acestea sunt principalele categorii de comercianţi, dar nu sunt singurele
categorii, în temeiul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, la acestea se adaugă
regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste. O situaţie aparte o au micii
comercianţi23.
a)-Comercianţii persoane fizice. Persoanele fizice au calitatea de comerciant
dacă săvârşesc fapte de comerţ cu caracter profesional. În concepţia Codului
comercial, comerciantul persoană fizică este definit nu prin apartenenţa sa la un
anumit grup profesional, ci prin actele şi operaţiunile, adică prin faptele de comerţ
pe care le săvârşeşte în mod profesional. De remarcat că persoana fizică are
calitatea de comerciant, atât în cazul când săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter
profesional în mod independent, cât şi în cazul când realizează această activitate în

23
Ibidem, p. 61-62.

26
 cadrul unei asociaţii familiale, în condiţiile Legii 507/2002, sau al unei societăţi în
participaţiune, în condiţiile art. 251. C.com.
b)-Societăţile comerciale. In privinţa societăţilor comerciale, Codul comercial
se mul-ţumeşte să precizeze că ele au calitatea de comerciant.Într-adevăr, prin
însuşi obiectul lor comercial, societăţile comerciale sunt recunoscute în calitate de
comerciant. În concepţia Codului comercial, prin societăţile comerciale trebuie să
înţelegem atât societăţile comerciale constituite în condiţiile Legii nr. 31 / 1990 cât
şi societăţile comerciale cu capital de stat înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990.
c)-Regiile autonome. Aceste entităţi au luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor
economice de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, în ramurile strategice ale
economiei naţionale. Regiile autonome desfăşoară o activitate comparabilă cu cea
a societăţilor comerciale. Ele sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de
gestiune economică şi autonomie financiară.
d)-Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legilor lor organice, organizaţiile
cooperatiste desfăşoară o activitate de producere şi desfacere de mărfuri şi prestări
de servicii. Organizaţiile cooperatiste îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor
gestiunii economice şi beneficiază de personalitate juridică conform legilor
proprii.

3. Calitatea de comerciant
A. Dobândirea calităţii de comerciant
În temeiul Codului comercial, calitatea de comerciant se dobândeşte în mod
diferit, după cum este vorba de o persoană fizică sau o societate comercială
(persoana juridică).29
Deosebirea se explică prin caracterele specifice celor două categorii de
subiecte parti-cipante la raporturile comerciale.
a) Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizcă
Potrivit art. 7 C.com. "sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având
comerţul ca profesiune obişnuită"... Din textul legal rezultă că, pentru a dobândi
calitatea de comerciant, persoana fizică trebuie să îndeplinească două condiţii:
săvârşirea faptelor de comerţ, pe de o parte, iar pe de alta, efectuara acestui lucru
ca o profesiune obişnuită.
Pentru dobândirea calităţii de comerciant sunt necesare trei condiţii: săvârşirea
de fapte de comerţ obiective; săvârşirea faptelor de comerţ ca profesiune;
săvârşirea faptelor de comerţ în nume propriu.
27
 b) Dobândirea calităţii de comerciant de către societăţile comerciale
Potrivit art. 7 C. com. pe lângă persoanele fizice, au calitatea de comerciant şi
societăţile comerciale. În prezent, trebuie să admitem că sunt avute în vedere
societăţile comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990: societatea în nume
colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni, societatea în
comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Societăţile comerciale
dobândesc această calitate de comerciant din chiar momentul naşterii lor. Aşa
cum s-a spus, deosebit de plastic, persoanele fizice "devin" comercianţi, în timp
de societăţile comerciale "se nasc" comercianţi24.În calitatea sa de comerciant,
societatea comercială are toate obligaţiile profesionale prevăzute de lege pentru
comercianţi.

c) Calitatea de comerciant a altor persoane juridice

Statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale. Art. 8 C.com. prevede că
"Statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comercianţi". Această concepţie
a Codului comercial era pe deplin justificată la data adoptării sale, când activitatea
statului şi a unităţilor sale administrativ-teritoriale privea numai serviciile publice.
De multă vreme însă, statul a intervenit în activitatea economică, mai ales acolo
unde iniţiativa particulară s-a dovedit mai puţin fructuoasă (transporturi, poştă,
telefon, telegraf etc.). Mai mult, statul a monopolizat exploatarea unor bogăţii sau
industrii. În toate aceste activităţi, statul se manifestă ca orice agent economic, în
raporturile juridice la care participă.
Regiile autonome. Potrivit art. 135 din Constituţie, proprietatea publică
aparţine statului sau unităţilor sale administrativ teritoriale. Bogăţiile de orice
natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi platoul continental, precum şi
alte.bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Bunurile
proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în
administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau
închiriate.

24
O. Răducan, op.cit. p.39

28
 Organizaţiile cooperatiste. Potrivit legii, organizaţiile cooperatiste desfăşoară
o activitate de producere şi desfacere de mărfuri, de prestări de servicii etc.
întrucât prin desfăşurarea acestei activităţi se urmăreşte obţinerea de profit,
această activitate are caracter comercial, în consecinţă, organizaţiile cooperatiste
au calitatea de comerciant25. Art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 menţionează şi
organizaţiile cooperatiste în categoria comercianţilor, care au obligaţia de a se
înmatricula în registrul comerţului. Organizaţiile cooperatiste dobândesc calitatea
de comerciant de la data înfiinţării lor în condiţiile legii.
Asociaţiile şl fundaţiile. Potrivit legii, scopul înfiinţării asociaţiilor şi
fundaţiilor este desfăşurarea unei activităţi dezinteresate (activitate culturală,
sportivă, caritabilă etc.), iar nu obţinerea unui profit. Deci, asociaţiile şi fundaţiile
nu au calitatea de comerciant26.

B.Dovada calităţii de comerciant

In cazul unui litigiu, se poate pune problema existenţei calităţii de comerciant

al uneia dintre părţile litigante. Potrivit legii, sarcina probei revine părţii care
formulează anumite pretenţii (onus probandi incumbit actori). Deci, cel care
invocă ori neagă calitatea de comerciant a unei persoane fizice sau a unei societăţi
comerciale trebuie să facă dovada. O atare dovadă se poate face cu orice mijloace
de probă admise de legea comercială (art. 46 C.com.).
Dovada calităţii de comerciant se face în condiţii diferite, după cum este
vorba de o persoană fizică ori de o societate comercială.
a)Dovada calităţii de comerciant a unei persoane fizice. In cazul unei
persoane fizice, întrucât calitatea de comerciant se dobândeşte prin săvârşirea
faptelor de comerţ obiective cu caracter profesional, înseamnă că această calitate
se poate proba numai prin prezentarea unor dovezi din care sa rezulte că persoana
în cauză a săvârşit efectiv una sau mai multe fapte de comerţ prevăzute de art. 3
C.com. ca o profesiune obişnuită şi în nume propriu. Deci, calitatea de comerciant
nu se consideră probată cu dovezi privind existenţa autorizaţiei administrative de
exercitare a comerţului, înmatricularea în registrul comerţului, titulatura de

25
A se vedea în acest sens Caş. S. Unite, dec.'nr. 19/1930, în Practica judiciară în materie comercială, voi. l, p. 128.
26
A se vedea Viorel Daghie, Răducan Oprea, Doina Mihăilă, Drept..., op. cit., p. 73.

29
 comerciant folosită în anumite înscrisuri, dobândirea unui fond de comerţ, plata
unor impozite pe profit etc. Toate aceste elemente sunt simple prezumţii, care pot
fi combătute cu proba contrară. Ele ar putea fi folosite numai împreună cu alte
mijloace de probă din care rezultă exerciţiul efectiv al comerţului de către
persoana în cauză. Deoarece proba calităţii de comerciant este o chestiune de fapt,
o hotărâre judecătorească prin care se constată această calitate are efect relativ,
neputând fi invocată în alt litigiu.
b) Dovada calităţii de comerciant a societăţii comerciale. În cazul societăţii
comerciale, calitatea de comerciant se dobândeşte prin însăşi constituirea
societăţii. Deci, calitatea de comerciant a societăţii comerciale se poate proba prin
dovedirea constituirii societăţii în condiţiile prevăzute de lege. Un mijloc de
dovadă care ar putea fi folosit este copia certificată de pe înmatriculare în registrul
comerţului a societăţii comerciale (art. 4 din Legea nr. 26/1990).
c) În cazul regiei autonome şi organizaţiei cooperatiste, calitatea de
comerciant se poate proba, în mod asemănător, prin dovedirea înfiinţării lor în
condiţiile stabilite de lege, putându-se folosi copia certificată de pe înmatricularea
în registrul comerţului.

C. Încetarea calităţii de comeciant

In privinţa încetării calităţii de comerciant, trebuie să se ţină seama de
condiţiile în care această calitate este dobândită.
a) Încetarea calităţii de comerciant a persoanei fizice. În cazul persoanei
fizice, de vreme ce calitatea se dobândeşte prin săvârşirea unor fapte de comerţ
obiective cu caracter profesional, înseamnă că persoana în cauză încetează să mai
aibă calitatea de comerciant în momentul în care nu mai săvârşeşte fapte de comerţ
ca profesiune.
b) Încetarea calităţii de comerciant a societăţii comerciale
În cazul societăţii comerciale, întrucât dobândirea calităţii de comerciant este
legată de însăşi constituirea societăţii comerciale ca persoană juridică, înseamnă că
această calitate se pierde în momentul când societatea încetează să mai existe ca
persoană juridică. Societatea comercială îşi încetează existenţa prin dizolvare şi
lichidare. Potrivit legii, dizolvarea poate avea loc prin trecerea termenului stabilit
pentru durata societăţii, imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau
realizarea acestuia, hotărârea adunării generale, faliment (art. 222 din Leea nr.
31/1990, republicată). Trebuie arătat că, în baza aceleiaşi legi, dizolvarea
30
societăţii nu atrage după sine pierderea automată a personalităţii juridice a
societăţii. Într-o atare situaţie, societatea nu mai poate face operaţiuni comerciale
noi, dar poate face operaţiunile necesare lichidării. Aceasta înseamnă că, practic,
personalitatea juridică a societăţii încetează odată cu ultima operaţiune de
lichidare.

III. AUXILIARII COMERCIANŢILOR

1. Noţiuni generale
În realizarea activităţii lor, comercianţii operează cu anumite persoane care,
fie le reprezintă interesele, fie le facilitează efectuarea unor operaţiuni
comerciale27. Astfel, există anumite persoane prin intermediul cărora comercianţii
încheie actele juridice comerciale. Aceste persoane se află în raporturi de muncă
şi sunt salarizate de către comercianţi, şi, întrucât ele depind de aceştia, doctrina le
denumeşte auxiliari dependenţi. Potrivit Codului comercial, din această categorie
fac parte: prepuşii, comişii pentru negoţ şi comişii călători pentru negoţ. Apoi,
există alte persoane care ajută pe comercianţi în activitatea lor. Aceste persoane
au calitatea de comerciant şi deci sunt independente faţă de comercianţii cu care
cooperează. De aceea, ele sunt denumite auxiliari autonomi. Intră în această
categorie: mijlocitorii şi agenţii comerciali.
Activitatea desfăşurată de auxiliarii comercianţilor implică anumite raporturi
de reprezentare între comercianţi şi auxiliarii lor. Datorită acestui fapt, pentru a
putea înţelege natura activităţii auxiliarilor comercianţilor, este necesară, mai
întâi, o analiză a instituţiei reprezentării, după care se poate trece la examinarea
statutului celor două categorii de auxiliari ai comercianţilor.
2. Reprezentarea
A.Noţiunea reprezentării
Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic în care o persoană, numită
reprezentant, încheie acte juridice cu terţii, în numele şi pe seama altei persoane,
numită reprezentat, avînd consecinţa că efectele actelor juridice încheiate se
produc direct în persoana reprezentatului

27
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op. cit., p. 121-132.

31
 B.Condiţiile reprezentării
Reprezentarea impune trei condiţii: existenţa împuternicirii de reprezentare;
intenţia de a reprezenta şi voinţa valabilă a reprezentatului. Cele trei condiţii
trebuie întrunite cumulativ.
C. Încetarea reprezentării
Reprezentarea are un caracter intuitu personae. în consecinţă, ea încetează ori
de câte ori intervin împrejurări care afectează acest caracter. Sunt avute în vedere:
revocarea împuternicirii; renunţarea la însărcinare; moartea, interdicţia,
insolvabilitatea sau falimentul reprezentantului ori a reprezentatului.

32
 CAPITOLUL IV
OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR ŞI PUBLICITATEA COMERCIALĂ.
SOCIETĂŢILE COMERCIALE

I. Obligaţiile comercianţilor

Prin instituirea legală a anumitor obligaţii profesionale în sarcina

comercianţilor, se urmăreşte apărarea intereselor publice, în special, a creditului
comercial, dar şi protejarea intereselor terţilor şi ale comercianţilor înşişi.
Principalele obligaţii profesionale ale comercianţilor sunt:
a) publicitatea în registrul comerţului;
b) organizarea şi ţinerea contabilităţii activităţii comeriale;
c) exercitarea comerţului în limitele concurenţei licite;
d) respecterea normelor privind raporturile juridice din domeniul muncii,
al protecţiei sociale, plata contribuţiei la fondurile constituite în acest
scop (CASS-urile, fondul de pensii, fondul de şomaj etc.)
e) obţinerea avizelor, autorizaţiilor, acordurilor, atestatelor etc. necesare
desfăşurării activităţii, şi menţinerea conformităţii cu prevederile
acestora pe toată perioada derulării activităţii;
f) plata taxelor şi impozitelor;
g) respectarea normelor privind protecţia consumatorului etc.

II. Publicitatea comercială prin Registrul comerţului

A.Rolul publicităţii prin registrul comerţului

Pentru terţele persoane care ar dori să stabilească raporturi de afaceri cu un
anumit comerciant, registrul comerţului reprezintă o sursă de informaţii sigure
asupra bonităţii comerciantului respectiv. Prin înmatricularea şi înscrierea în
registrul comerţului a menţiunilor prevăzute de lege se asigură opozabilitatea
acestora faţă de terţi. Sub acest aspect registrul comerţului reprezintă instrumentul
publicităţii legale pentru activitatea comerciale. Pentru comercianţi, datele
privitoare la ei, cuprinse în registrul comerţului, pot juca un anumit rol în atragerea
clientelei. Totodată, prin înregistrările operate în registrul comerţului se asigură
33
protecţia firmei comerciale, a embleme şi al altor drepturi ale comerciantului
cuprinse în fondul de comerţ.

B.Efectele înregistrării în registrul comerţului.

Înregistrările în registrul comerţului au ca efect asigurarea publicităţii şi a
opozabilităţii lor faţă de terţi28.
Conform art. 4 din Legea nr. 26/1990, registrul comerţului este public. Oficiul
registrului comerţului este obligat să elibereze, pe cheltuiala persoanei care a făcut
copii, certificate constatatoare că un anumit act sau fapt este înregistrat. Solicitarea
şi eliberarea acestor acte se poate face şi prin corespondenţă.
Înmatriculările şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în
registrul comerţului. Data înregistrării este data la care înregistrarea a fost efectiv
operată în registru, la termenele mai sus evocate.
Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor
actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau
cunoscute de aceştia.
Legea atribuie camerelor de comerţ şi industrie calitate procesuală activă,
prezumând interesul lor în respectarea cerinţelor legale ale activităţii comerciale,
dându-le astfel posibilitatea de a interveni în orice proces privind înregistrări în
registrul comerţului.
Legea instituie pentru comerciantul înregistrat în registrul comerţului
obligaţia de a menţiona pe facturi, scrisori, oferte, comenzi, prospecte şi pe orice
alte documente întrebuinţate în comerţ, numărul de înregistrare in registrul
comerţului şi anul înregistrării.
Nerespectarea acestor obligaţii atrage, în condiţiile legii, aplicarea unei
sancţiuni (amenzi) civile.

28
Ibidem, p.93

34
SOCIETĂŢILE COMERCIALE

I. SPECIFICUL SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

A. Diversitatea formelor asociative

Criterii de delimitare
Există o mare diversitate de forme asociative: cu scop lucrativ (societăţile
comerciale, regiile autonome etc.) şi fără scop lucrativ (asociaţiile si fundaţiile), de
natură juridică civilă (societăţile agricole şi societăţile care au ca obiect al
activităţii cumpărarea şi vânzarea imobilelor) şi de natură juridică comercială
(societăţile comerciale, asociaţiunea în participaţiune); cu personalitate juridică
(societăţile comerciale, societăţile cooperatiste) şi fără personalitate juridică
(asociatiunea în participaţiune, societăţile civile),29
Termenul de "societate", în accepţiunea juridică, desemnează o asociere între
mai multe persoane, fizice sau juridice, care cad de acord să pună în comun
anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate lucrativă si a împărţi profitul
obţinut.
Societăţile comerciale sunt persoane juridice, constituite cu scopul de a efectua
acte de comerţ. Ele au calitatea de comerciant prin însăşi faptul constituiri lor.În
economia de piaţă liberă, activitatea economică este realizată, în cea mai mare
parte, de societăţile comerciale care acţionează ca persoane juridice. Societăţile
comerciale se deosebesc de diversele asociaţii si de alte grupuri de persoane de tip
apropiat prin următoarele:
a)au un scop lucrativ, adică un scop pecuniar, de a realiza si de a împărţi
foloasele rezultate prin asociere şi distribuite numai în favoarea membnlor săi,
b)sunt grupuri de persoane, dar şi de capitaluri. Societăţile comerciale nu pot
exista fără patrimoniu comun;

29
Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p 236. M. Turcu

35
 c)îşi pot fragmenta, în mod fictiv, capitalul social, în fracţiuni reprezentate
printr-un titlu, ce poartă denumirea de părţi sociale sau, după caz, acţiuni;
d)prin scopurile lor lucrative, contribuie decisiv la dezvoltarea economică,
e) obiectivul lor este realizarea şi împărţirea profitului. Din acest motiv sunt
numite şi "societăţi de profit" spre deosebire de difente asociaţii care, în general,
au scopuri ideale nemateriale.
Natura instituţională a societăţii comerciale o deducem din voinţa legiuitorului
de a reglementa anumite forme de societate şi de a le atribui personalitate juridică.
Societăţile comerciale acţionează independent de persoana asociaţilor, ele există şi
funcţionează numai în cadrul stabilit de lege. Pentru a dobândi personalitate
juridică, societăţile comerciale trebuie să îndeplinească mai multe condiţii de
fond şi de formă.
Condiţiile de fond debutează cu voinţa de asociere şi de conlucrare, urmată de
constituirea unui patrimoniu, stabilirea unui sediu, adoptarea unui nume,
desemnarea organelor reprezentative, împărţirea beneficiilor şi a pierderilor în
funcţie de aportul fiecărui asociat.
Condiţiile de formă se referă la necesitatea încheierii unui înscris autentificat,
apoi înscrisul să fie verificat si autorizat de judecătorul delegat de pe lângă Camera
de Comerţ şi Industrie şi înregistrat în Registrul Comerţului, ceea ce va atesta
existenţa societăţii comerciale. La aceste condiţii de formă se adaugă publicitatea
prin Monitorul Oficial.
Toate societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice
române.
Natura comercială a societăţii derivă din calitatea de comerciant atribuită de
lege societăţii, prin însăşi existenţa sa, şi efectuarea de acte juridice comerciale.

B. Formele societăţilor comerciale

Potrivit dispoziţiilor art. 2 al Legii nr. 31/1990 societăţile comerciale cu

personalitate juridică se pot constitui în cinci forme: societatea în nume colectiv;
societatea în comandită simplă; societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe
acţiuni; societatea cu răspundere limitată.
Prin legi speciale se pot constitui în cadrul unora dintre cele cinci forme, dar cu
unele particularităţi, următoarele societăţi comerciale: societăţi bancare; societăţi
de asigurări; societăţi cu participare străină.
36
 1. Societatea în nume colectiv

Noţiune şi caracteristici

Este cea mai veche şi mai simplă societate comercială. Societatea în nume
colectiv se defineşte ca fiind societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei
încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,
pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor
rezultate şi ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspundere nelimitata şi solidară a tuturor asociaţilor30.
Caracterul nelimitat al răspunderii constă în faptul că asociaţii pot fi urmăriţi de
creditorii societăţii şi asupra patrimoniului propriu. Desigur, aceasta numai în
subsidiar dacă creditorii nu-şi pot îndestula creanţele din patrimoniul societăţii.
Particularitatea menţionată se explică prin faptul că societatea în nume colectiv
este bazată pe încrederea între asociaţi. De cele mai multe ori, ei fac parte din
aceeaşi familie. Ceea ce prevalează la constituirea asociaţiei este elementul
personal şi nu valoarea aportului adus de asociaţi. De regulă, societatea în nume
colectiv; datorită numărului redus de membri, are resurse financiare limitate. Ea
se constituie, de obicei, pentru exploatarea unei mici afaceri comerciale sau
industriale.

Administrarea societăţii
Administrarea societăţii se realizează de unul sau mai mulţi administratori dintre
asociaţi sau de către toţi asociaţii.
Administratorul sau administratorii sunt aleşi de către asociaţii care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului. Cu această ocazie li se fixează puterile, durata
însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară dacă prin actul constitutiv nu se
dispune altfel [art. 77 alin. (1) din lege].
Dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună, deciziile
lor trebuie luate în unanimitate, în caz de divergenţe între administratori, vor hotărî
asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social [art. 76 alin. (1)
din lege].
30
St.D.Cărpenaru, Drept comercial roman, Ed. AII, Bucureşti, 1995, p. 255.

37
 Pentru actele urgente a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societăţii,
poate hotărî un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în
imposibilitatea, chiar momentană, de a lua parte la administrare.
Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele
activităţilor comerciale obişnuite pe care le exercită societatea, acesta trebuie să
înştiinţeze pe ceilalţi administratori înainte de a încheia operaţiunea. Sancţiunea
este suportarea pierderilor ce ar rezulta din aceasta, în caz de opoziţie a vreunuia
dintre ei, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului
social.
Incompatibilităţi
Asociaţii nu pot lua parte la nici o decizie sau activitate a societăţii dacă au, pe
cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare intereselor societăţii. Ei răspund
pentru daunele astfel cauzate.
De asemenea, nu pot lua parte ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte
societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni
în contul Ipr sau al altora, în acelaşi fel de comerţ, fără consimţământul celorlalţi
asociaţi, în caz contrar, pot fi excluşi şi pot plăti despăgubiri.
Obligaţiile asociaţilor
Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi, întrebuinţează capitalul,
bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane, este
obligat să restituie societăţii beneficiile care au rezultat şi să plătească despăgubiri
pentru daunele cauzate.
Nici un asociat nu poate lua din fondurile'societăţii mai mult decât i s-a fixat
pentru cheltuielile făcute sau pentru cele pe care urmează să le facă în interesul
societăţii. El va răspunde de sumele luate şi de daune.
Pentru aprobarea bilanţului contabil şi pentru deciziile referitoare la răspunderea
administratorilor este necesar votul asociaţilor reprezentând majoritatea capitalului
social.
Controlul gestiunii societăţii se va face de fiecare dintre asociaţii care nu sunt
administratori, aceasta datorită volumului redus al activităţii societăţii.

38
 2.Societatea în comandită simplă

Noţiune şi caracteristici
Societatea în comandită simplă reuneşte două categorii de asociaţi: comanditarii
(împrumutătorii) şi comanditaţii (comercianţii). Comanditaţii au aceeaşi poziţie în
societate ca şi asociaţii în nume colectiv, ei răspund nelimitat şi solidar pentru
întregul pasiv. Comanditarii, dimpotrivă, se asociază doar pentru o sumă limitata. Ei
formează patrimoniul iniţial al societăţii, mărginindu-şi riscurile la nivelul aporturilor
lor.
Asocierea se realizează având la bază încrederea deplină între asociaţi.
Deoarece societatea în comandită simplă se apropie de societatea în nume
colectiv, art. 90 din Legea nr. 31/1990 face trimitere la norme valabile pentru
ambele tipuri de societăţi sau. numai pentru asociaţii comanditaţi.
Deciziile societăţii
În ceea ce priveşte problemele societăţii, toţi asociaţii, comanditari şi
comanditaţi, deliberează si decid, proporţional cu participarea la capitalul social,
cu excepţia cazului când prin contractul de asociere s-a prevăzut altfel.
Administrarea societăţii
Calitatea de administrator o pot avea numai asociaţii comanditaţi, deoarece ei
sunt comercianţi.
Comanditarul poate încheia operaţiuni în contul societăţii numai pe baza unei
procuri speciale pentru operaţiuni determinate, dată de reprezentanţii societăţii şi
înscrisă în Registrul Comerţului, în caz contrar, comanditarul devine răspunzător
faţă de terţi, nelimitat şi solidar, pentru toate obligaţiile societăţii contractate de la
data operaţiunii încheiate de ei.
Drepturile comanditarului
Comanditarul are dreptul la control şi la supravegherea activităţii societăţii. El
poate participa la numirea si la revocarea administratorilor, în cazuri prevăzute de
lege.
De asemenea, comanditarul are dreptul de a cere o copie de pe bilanţul contabil
şi de pe contul de profituri şi de pierderi şi de a contesta exactitatea lor prin
cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte documente justificative.
Decesul unicului asociat comanditar atrage dizolvarea societăţii, dacă nu există
o clauză de continuare cu moştenitorii.

39
 Societatea în comandită simplă este o formă de societate cu puţini asociaţi şi
este rar utilizată în prezent. Lipsa de atractivitate se datorează, în principiu,
complicaţiilor provocate de existenţa celor două categorii de asociaţi
3.Societatea pe acţiuni
Noţiune si caracteristici
Societatea pe acţiuni este cea mai complexă şi mai evoluată formă de societate.
Societatea pe acţiuni este acea societate constituită prin asocierea mai multor
persoane, care contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote parti,
reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea unei activităţi
comerciale, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile
sociale numai în limita acţiunilor lor31
Acţionarii nu au calitate de comercianţi şi răspund numai până la concurenţa
acţiunilor pe care le deţin.
Numărul minim de acţionari trebuie să fie de 5, iar capitalul social minim
trebuie să fie de 25 milioane lei. Nerespectarea acestor cerinţe duce la dizolvarea
societăţii.
Capitalul, social al societăţilor pe acţiuni este împărţit în părţi egale, numite
acţiuni. Acţiunile sunt hârtii de valoare care constituie titluri ce atestă participarea
la capitalul social al unei societăţi. Acţiunile.dau dreptul deţinătorilor să primească
un dividend. Dividendul este partea din profitul societăţii pe acţiuni care se
repartizează pentru fiecare acţiune.
Acţionarii deţin un număr diferit de acţiuni. Acţiunile pot circula cu uşurinţă
de la un deţinător la altul fără să fie nevoie de întocmirea unui act juridic. Prin
urmare, persoana acţionarului nu contează şi, din această cauză, societatea pe
acţiuni are un caracter anonim.
Societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni care au ca scop obţinerea unui
capital suplimentar care să acopere nevoile financiare ale acesteia. Obligaţiunile
pot fi nominative sau la purtător. Deţinătorii de obligaţiuni au calitate de creditori
ai societăţii.
Organele de conducere
Organul decizional cel mai important îl constituie adunarea generală a
acţionarilor. Ea funcţionează după principiul majorităţii. Ca regulă, dreptul de vot
este ataşat unei acţiuni, toţi acţionarii având drept de vot. Dar, majoritatea nu se
31
St.D, Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. AII, Bucureşti, 1995, p. 276.

40
calculează după numărul acţionarilor, ci în funcţie de capitalul deţinut de acţionari.
Acţionarul sau grupul de acţionari care va poseda aproximativ jumătate din acţiuni
va putea saşi impună voinţa masei de acţionari, între care este împărţit restul de
capital.
Adunarea generală desemnează celelalte organe de conducere: administratorii
sau consiliul de administraţie, organ de conducere permanent şi cenzorii, organ
de control.Administratorii si cenzorii pot fi persoane fizice şi persoane juridice care
desemnează persoane fizice.
Controlul societăţii de către asociaţi
Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri de accelerare a reformei economice, a
introdus prin titlul III câteva modificări la Legea nr. 31/1990. Astfel, între
şedinţele adunării generale, cel mult de două ori în cursul exerciţiului financiar,
acţionarii au dreptul de a se informa asupra gestiunii societăţii. Ei pot consulta
documentele prevăzute în actul constitutiv, în conformitate cu legea. Acţionarii vor
putea cere, pe cheltuiala lor, copii legalizate după documentele societăţii, în urma
consultării documentelor, acţionarii vor putea sesiza, în scris, consiliul de
administraţie, despre eventualele nereguli constatate.
Consiliul de administraţie va trebui să răspundă tot în scris. Dacă nu se
răspunde în termenul de 15 zile de la înregistrarea sesizării, acţionarii se vor putea
adresa instanţei competente care va putea obliga societatea la plata unei sume de
bani pentru fiecare zi de întârziere.
Societatea pe acţiuni este destinată întreprinderilor care reclamă capitaluri
gigantice, deţinute de un număr mare de oameni. De aceea, societatea pe acţiuni
utilizează, de cele mai multe ori, economiile marelui public.

4.Societatea în comandită pe acţiuni

Noţiune şi caracteristici
Societatea în comandită pe acţiuni împrumută reguli de funcţionare atât de la
societatea în comandită simplă, cât şi, mai ales, de la societatea pe acţiuni.
Ca si societatea în comandită simplă, ea are două categorii de asociaţi:
comanditaţi, care răspund nemărginit şi solidar pentru datoriile societăţii şi
comanditarii, care răspund numai cu aportul lor. Intregul capital social este
împărţit pe acţiuni al căror regim juridic este acelaşi ca şi în cazul societăţilor pe
acţiuni. Toţi asociaţii, atât cei comanditaţi cât şi comanditarii, sunt acţionari.
41
 Conform prevedenlor art. 182 din Legea nr. 31/1990, societatea în comandită pe
acţiuni este reglementată de dispoziţiile referitoare la societatea pe'acţiuni, cu
excepţia acelora care privesc administrarea societăţii.
Administrarea societăţii
Administrarea societăţii poate fi încredinţată numai acţionarilor comanditaţi,
cărora li se vor aplica dispoziţiile din Legea nr. 31/1990 privind asociaţii societăţii
în nume colectiv. Revocarea administratorilor comanditaţi este de competenţa
adunării generale extraordinare. Dacă există mai mulţi administratori comanditaţi,
numirea unui nou administrator trebuie să fie aprobată şi de ceilalţi administratori.
Noul administrator devine acţionar comanditat.
În practică, această formă de societate este rar întâlnită.

5.Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.)

Noţiune şi caracteristici
Societatea cu răspundere limitată este societatea constituită, pe baza deplinei
încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,
pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi
care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor.
Cronologic această formă de societate este ultima venită, atât în ţara noastră cât
si în alte ţări.
Societatea cu răspundere limitată este un tip hibrid de societate, care împrumută
unele trăsături, atât de la societatea în nume colectiv, cât şi de la societatea pe
acţiuni. Societatea cu răspundere limitată este, în acelaşi timp, o societate de
persoane şi de capitaluri.
Constituie o societate de persoane pentru că părţile sociale nu sunt reprezentate
prin titluri negociabile (cum sunt acţiunile) şi nu pot fi cedate unor neasociaţi
decât dacă aceştia sunt primiţi de majoritatea celorlalţi asociaţi.
Societatea cu răspundere limitată este şi o societate de capitaluri, deoarece
asociatul aduce o sumă de bani în cadrul societăţii, în raport cu care îşi limitează
riscul (de unde şi denumirea de societate cu răspundere limitată). Ca urmare,
fiecare asociat va fi ţinut pentru datoriile societăţii numai până la limita
capitalului subscris personal.
Legea stabileşte condiţia ca S.R.L.-ul să nu poată depăşi 50 de asociaţi. In
schimb, poate fi constituită şi de o singură persoană.
42
 Capitalul social nu poate fi mai mic de 2 milioane de lei şi este divizat în
fracţiuni egale, numite părţi sociale.
Toate părţile sociale se distribuie asociaţilor şi trebuie să fie acoperite cu vărsă-
minte, în bunuri sau în numerar. Părţile sociale pot fi transmise liber şi
necondiţionat numai între asociaţi.

Organele de conducere
Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală, care decide prin votul
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale. Pentru,
hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv, este necesar votul
tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel.
Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin contractul de societate ori prin
hotărârea adunării generale. In ambele situaţi! sunt aplicabile dispoziţiile legale
privind numirea şi revocarea administratorului societăţii în nume colectiv.
Administratorul nu poate primi, fără autorizaţia adunării asociaţilor, mandat de
administrare la alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate. Nu
au voie nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul concurent, pe cont propriu sau
pe contul altei persoane fizice sau juridice. Sancţiunea este revocarea
administratorului şi plata de daune.
Controlul gestiunii societăţii se realizează prin cenzori ori chiar de către
asociaţi. Dacă numărul asociaţilor, este mai mare de 15, alegerea cenzorilor este
obligatorie.
Beneficiile societăţii se împart între asociaţi, sub formă ele dividende.
Societatea este obligată să constituie un fond de rezervă.
Societatea cu răspundere limitată prezintă numeroase avantaje şi, din acest
motiv, este foarte răspândită.

43
 CAPITOLUL VI
OPERAŢIUNI ŞI INSTRUMENTE JURIDICE ÎN AFACERI
PROPRIETATEA ŞI FONDUL DE COMERŢ

I. BUNURILE ŞI PATRIMONIUL

1. Noţiunea si clasificarea bunurilor

Prin bun putem să înţelegem toate lucrurile cu privire la care pot exista
drepturi şi obligaţii patrimoniale şi care pot procura oamenilor o folosinţă în viaţa
socială. Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii: bunuri individual
determinate si bunuri determinate prin caractere generice; bunuri divizibile şi
bunuri indivizibile; bunuri fungibile şi bunuri nefungibile; bunuri principale şi
bunuri accesorii; bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere; bunuri mobile şi bunuri
imobile;
Codul civil deosebeşte trei categorii de bunuri imobile: imobile prin natura
lor, imobile prin destinaţie,imobile prin obiectul la care se aplică.
Bunurile mobile pot fi, la rândul lor, de două feluri: mobile prin natura
lor, mobile prin determinarea legii.Această clasificare prezintă un interes
practic, manifestat prin regimul juridic specific celor două categorii de bunuri.
Astfel:
• înstrăinarea imobilelor este supusă publicităţii;
• imobilele pot face obiectul unei ipoteci, pe când mobilele pot fi
date în gaj;
• uzucapiunea (prescripţia achizitivă) se aplică numai imobilelor;
• procedura executării silite are un regim diferit pentru fiecare
categorie de bunuri;
• competenţa instanţei de judecată se determină, în privinţa
imobilelor, după situaţia bunului, în timp ce la bunurile mobile,
după domiciliul pârâtului.

2. Patrimoniul: definiţie, caractere juridice

În legislaţia noastră nu găsim o definiţie a patrimoniului; în schimb,
literatura de specialitate a propus diferite definiţii acestei noţiuni. In ceea ce ne
priveşte, ne raliem definiţiei în conformitate

44
cu care: patrimoniul este totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare
economică, aparţinând unei persoane.
Pentru precizarea noţiunii de patrimoniu, este necesar să determinăm
caracterele sale juridice. Astfel:
a) Patrimoniul este o universalitate juridică
b) Orice persoană are un patrimoniu
c) Din unitatea subiectului care îi este titular decurge unicitatea
patrimoniului.
b) Patrimoniul fiecărei persoane este divizibil în mai multe mase de
drepturi si obligaţii, sau, cum se mai obişnuieşte să se spună, în mai multe
mase de bunuri, fiecare dintre aceste mase având un regim juridic bine
determinat

II. PRINCIPALELE DREPTURI REALE

1. Dreptul de proprietate
Conform definiţiei date în Codul civil putem defini dreptul de proprietate
ca fiind acel drept subiectiv, ce dă expresie aproprierii unui lucru, drept care
permite individului sau colectivităţilor să posede, să folosească si să dispună
de acel lucru, în putere proprie şi în interesul său propriu în cadrul şi cu
respectarea legislaţiei existente.
Atributele dreptului de proprietate sunt: posesia, folosinţa şi dispoziţia,
exercitate în interes propriu şi prin putere proprie. Prin posesiune se înţelege
o stare de fapt care implică din partea titularului dreptului de proprietate
exercitarea unei stăpâniri efective asupra bunului, din punct de vedere fizic şi
economic. Folosinţa cuprinde dreptul de a utiliza economic bunul însuşi,
precum şi fructele lui. Dispoziţia arată posibilitatea de a determina soarta
bunului, fie prin consumarea sau distrugerea lui (dispoziţie de fapt), fie prin
vânzare, schimb sau donaţie (dispoziţie juridică).
Formele dreptului de proprietate
Constituţia României consacră expres, în art. 135 pct. 2, două forme ale
dreptului de proprietate:
a) dreptul de proprietate publică;
b} dreptul de proprietate privată.

45
 2. Dezmembrămintele dreptului de proprietate
Drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente ale dreptului
de proprietate poartă denumirea de dezmembrăminle ale dreptului de
proprietate. Aceste dezmembrăminte sunt: dreptul de uzufruct; dreptul de uz,
dreptul de abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de superficie.

III. FONDUL DE COMETŢ

1. Noţiunea fondului de comerţ

Desfăşurarea unei activităţi comerciale impune existenţa şi folosirea unor
instrumente de lucru adecvate. Acestea pot fi, în funcţie de obiectul comerţului,
bunuri precum: local, mobilier, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc. Toate
aceste bunuri destinate realizării activităţii comerciale formează fondul de
comerţ32.
Configurarea regimului juridic al fondului de comerţ prezintă interes sub un
dublu aspect. Pe de o parte, comerciantul este interesat să-şi asigure protecţia
bunurilor pe care le afectează activităţii comerciale. Aceste bunuri trebuie să
beneficieze de un statut special, care să permită transmiterea lor prin acte juridice
ori pe calea moştenirii. Pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ este
reclamată şi de necesitatea protejării intereselor creditorilor comerciantului.
Bunurile destinate activităţii comerciale sunt principalele elemente active ale
patrimoniului comerciantului. Din această cauză, circulaţia acestor bunuri este
supusă unor formalităţi speciale care să asigure respectarea drepturilor creditorilor.

A.Definiţia fondului de comerţ.

Fondul de comerţ poate fi definit ca un ansamblu de bunuri mobile sau
imobile, corporale şi/sau incorporale pe care un comerciant le afectează
desfăşurării unei activităţi comerciale, în scopul atragerii clientelei şi, implicit,
obţinerii de profit.
B. Delimitarea noţiunii de fond de comerţ. Noţiunea de fond de comerţ
trebuie delimitată de alte noţiuni. Avem în vedere, delimitarea faţă de noţiunea de
patrimoniu şi cea de întreprindere.

32
A se vedea Viorel Daghie, Răducan Oprea, Doina Mihăilă, Drept..., op. cit., p. 97-101.

46
 Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea de patrimoniu.
Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de bunuri mobile şi
imobile, corporale şi incorporale afectate de comerciant desfăşurării unei activităţi
comerciale, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
comerciantului, care au o valoare economică. Aceasta înseamnă că fondul de
comerţ nu cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte
din patrimoniul acestuia. În cazul unei societăţi comerciale, întrucât este subiect de
drept, ea are un patrimoniu distinct de patrimoniile asociaţiilor. Dar, nici în acest
caz, fondul de comerţ al societăţii nu se confundă cu patrimoniul acesteia.

2. Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ cuprinde acele bunuri pe care le reclamă desfăşurarea
activităţii comerciale avute în vedere de către comerciant. Deci, fondul de comerţ
nu are o compoziţie unitară, ci una complexă şi eterogenă, în funcţie de specificul
activităţii comerciantului. Totodată, structura fondului de comerţ nu este fixă, ci
variabilă, elementele acestuia putându-se modifica, în funcţie de nevoile
comerţului. Singura cerinţă este ca fondul de comerţ să subziste, să aibă
continuitate33.
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul de comerţ
cuprinde două categorii de bunuri: corporale şi incorporale. Fiecare categorie
subsumează anumite bunuri, care au regim juridic propriu.
a) Elementele corporale ale fondului de comerţ
Din categoria elementelor corporale sau materiale fac parte bunurile imobile
şi bunurile mobile corporale.
- Bunuri imobile. Acestea pot fi imbile prin natura lor (de exemplu, clădirea
în care se desfăşoară comerţul) sau imobile prin destinaţie (de exemplu, instalaţii,
utilaje, maşini etc.).
-Bunurile mobile corporale. Din categoria acestora fac parte: materii prime,
materialele etc., destinate a fi prelucrate, precum şi produsele (mărfurile) rezultate
din activitatea comercială.

33
A se vedea S.D. Cărpenaru, Drept..., op.cit.Tp. 108.

47
 b) Elementele incorporate ale fondului de comerţ
În categoria elementelor incorporate ale fondului de comerţ sunt cuprinse
drepturile care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul comercial, brevetele de
invenţii, mărcile de fabrica, de comerţ şi de serviciu, dreptul de autor etc.
IV. OPERAŢIUNI ASUPRA FONDULUI DE COMERŢ
a)Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ.
Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect fondul de comerţ, ca
bun unitar, sau elemente componente ale acestuia. În principiu, vânzarea priveşte
fondul de comerţ ca bun mobil unitar, cu toate elementele care îl compun. Acest
lucru trebuie subînţeles, chiar dacă nu există o stipulaţie expresă în acest sens.
Soluţia se justifică prin aceea că fondul de comerţ reprezintă un ansamblu de
elemente legate între ele prin destinaţia lor, de a servi la desfăşurarea comerţului.
În baza acestei soluţii, vânzarea fondului de comerţ, fără nici o rezervă, cuprinde
şi vânzarea bunurilor imobile componente ale fondului. Trebuie arătat însă că,
deşi fondul de comerţ este un bun mobil şi urmează regulile vânzării bunurilor
mobile, totuşi în privinţa bunurilor imobile cuprinse în fondul de comerţ sunt
aplicabile regulile dreptului comun referitoare la înstrăinarea imobilelor, inclusiv
cele privind publicitatea imobiliară.
b)Gajul asupra fondului de comerţ
Fondul de comerţ poate face obiectivul unui contract de gaj. O condiţie a
constituirii gajului o reprezintă, aşa cum prevede Codul civil, remiterea lucrului
către creditor. Această remitere materială a bunului este menită să confere
creditorului posibilitatea de a-şi exercita drepturile sale asupra bunului (dreptul de
retenţie, dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă), precum şi ca mijloc de
publicitate.
Pentru a stimula desfăşurarera activităţii comerciale cu ajutorul creditului,
prin lege a fost consacrat şi gajul fără deposedare, în acest sens, art. 480 C.com.
reglementează gajul asupra produselor solului, materialelor în stare de fabricaţie,
sau fabricate şi aflate în depozite, în aceste cazuri, gajul se consideră constituit ca
efect al contractului, care trebuie să prevadă natura, calitatea şi locul unde se află
bunurile, fără remiterea lor materială.Fondul de comerţ, fiind considerat un bun
mobil, poate forma obiectul contractului de gaj. Dar, remiterea fondului de comerţ
către creditor ar avea drept consecinţă imposibilitatea continuării comerţului de
către comerciantul debitor, în cazul în care creditorul nu ar putea ori nu ar voi să

48
continue comerţul, remiterea fondului de comerţ ar echivala cu încetarea activităţii
comerciale a debitorului.

CAPITOLUL VII
PRINCIPALELE TIPURI DE CONTRACTE IN AFACERI

I. ELEMENTE GENERALE ŞI COMUNE PRIVIND CONTRACTELE

1. Noţiune, trăsături proprii, clasificare

Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau multe persoane
(fizice sau juridice), cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport
juridic.
Clasificare. După trăsăturile lor juridice, contractele se clasifică în
următoarele categorii: contracte bilaterale (sinalagmatice) şi unilaterale;
contracte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit, contracte comutative şi aleatorii,
contracte consensuale, reale şi solemne (formale), ontracte principale şi accesorii,
contractele cu executare instantanee şi cu executare succesivă.

2. Condiţii de existenţă şi validitate

Pentru existenţa contractului sunt necesare următoarele condiţii:
consimţământul părţilor; un obiect care să poată constitui materie de contract; o
cauză licită; unele contracte necesită şi o condiţie de/ formă, respectiv redactarea
unui act scris. Pentru validitatea contractului sunt necesare două condiţii:
capacitatea de exerciţiu , a părţilor şi consimţământul lor liber.
Consimţământul, adică acordul de voinţă al părţilor, se realizează prin
adeziunea pe care una din părţi o dă acceptând oferta ce i s-a făcut; el implică,
deci, două manifestări de voinţă care se succed, anume o ofertă urmată de
acceptarea ei.
Obiectul contractului îl constituie chiar prestaţia (pozitivă sau negativă) la
care părţile se obligă.
Cauza este scopul direct şi imediat care a determinat părţile să consimtă la
încheierea contractului, asumându-şi obligaţii reciproce.

49
 Forma constituie un element esenţial numai în contractele solemne, pentru a
căror existenţă este necesară şi îndeplinirea condiţiei redactării unui act scris.
Lipsa formei, cerută de lege, duce la nulitatea absolută a contractului.
Capacitatea părţilor contractante este o condiţie de validitate a contractului.
Potrivit principiului general stabilit în dreptul nostru, posedă capacitatea de a
contracta orice persoană, cu excepţia acelora declarate în mod expres incapabile
prin lege. Sunt lipsiţi de capacitate contractuală minorii sub 14 ani şi cei puşi sub
interdicţie judecătorească care, neavând discernământul necesar, nu-şi pot
manifesta o voinţă conştientă şi ca atare nu pot încheia personal contracte: de
aceea, sunt reprezentaţi prin părinţi sau tutore.
Consimţământul liber al părţilor contractante constituie, de asemenea, o
condiţie de validitate, fiind necesar ca manifestarea lor de voinţă să nu poată fi
alterată ori afectată de vreun viciu, cum sunt: eroarea, violenţa, dolul sau leziunea.
Existenţa unui astfel de viciu de voinţă face contractul nevalabil, lovindu-1 de
nulitate relativă.
Viciile de consimţământ sunt următoarele:
• Eroarea este credinţa falsă, neconformă cu realitatea, în care s-a
aflat partea când şi-a dat consimţământul.
• Violenţa rezultă din teama inspirată părţii asupra căreia se exercită,
că persoana ori bunurile ei, sau o altă persoană apropiată ori
bunurile acesteia sunt ameninţate de un rău imediat şi însemnat.
• Dolul constă în mijloacele viclene, manoperele frauduloase,
folosite de una din părţi, pentru ca înşelând-o pe cealaltă, să-i
surprindă consimţământul necesar încheierii contractului
• Leziunea este paguba suferită de una din părţi, în contractele cu
titlu oneros, ca urmare a disproporţiei sau inegalităţii între prestaţia
făcută si cea primită; una dintre părţi, profitând de nevoia în care s-
a găsit cealaltă, a primit sau stipulat o prestaţie considerabil mai
mare decât contraprestaţia sa.

3. Efectele şi desfiinţarea contractelor

Potrivit Codului civil, contractul legal încheiat are putere de lege între părţile
contractante, acestea fiind ţinute să-şi îndeplinească întocmai şi la termenul
convenit obligaţiile asumate prin el. Constituind legea părţilor, contractul nu poate

50
fi desfiinţat decât pentru una din cauzele reglementate de lege ca atare si care sunt
r anularea, revocarea, rezoluţiunea şi rezilierea.
Anularea este un mod de desfiinţare cu efecte retroactive a contractelor, lovite
de nulitate absolută sau relativă. Revocarea nu poate fi făcută decât prin acordul de
voinţă al părţilor, încheiat — de data aceasta — pentru desfiinţarea contractului.
Rezoluţiunea desfiinţează contractul cu efect retroactiv, ca urmare a
neexecutării imputabile debitorului a obligaţiilor ce-i revin din el.
Rezilierea, care este un mod de desfiinţare a contractelor cu prestaţiuni
succesive numai pentru viitor (fără efect retroactiv).

II. CONTRACTE PRINCIPALE UTILIZATE ÎN AFACERI

1. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE COMERCIALĂ

A.Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială

Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă instrumentul juridic prin care se
realizează circulaţia mărfurilor, de la producător la consumator. În acelaşi timp,
însă acest tip de contract interesează şi activitatea de producere a mărfurilor,
precum şi cea de desfacere şi valorificare a acestora pe piaţă.
Deoarece Codul comercial nu dă o definiţie a contractului de vânzare-
cumpărare comercială, prin aplicarea dispoziţiilor art. 1 C. com. acesta poate fi
definit pe baza dispoziţiilor Codului civil. şi anume: “vinderea este o convenţie
prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea
unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.

B.Comercialitatea contractului de vânzare-cumpărare

Din punct de vedere al fizionomiei sale structurale, vânzarea-cumpărarea
comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării civile, ambele fiind contracte
prin intermediul cărora se transmite, în schimbul unui preţ, proprietatea asupra
unui lucru.Trăsătura dinstinctivă a vânzării-cumpărării comerciale în raport cu
vânzarea cumpărarea civilă este reprezentată de funcţia economică a celei dintâi, şi
anume interpunerea în schimb a bunurilor34, funcţie ce conferă vânzării caracterul
comercial.

Radu Motica, Vasile Popa, op.cit, p.265, Francisc Deak, S.D. Cârpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed.
34

Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.258

51
 Dobândirea caracterului comercial este supusă îndeplinirii următoarelor
condiţii:
a)-Vânzarea-cumpărarea trebuie să aibă drept obiect numai bunuri mobile,
spre deosebire de vânzarea-cumpărarea civilă, care poate avea ca obiect şi bunuri
imobile.
Art.3 C.Com. arată că pot face obiectul contractului de vânzare-cumpărare
mărfurile şi productele, precum şi "obligaţiunile statului sau alte titluri de credit,
circulând în comerţ". Au caracter comercial atât cumpărarea acestora cu intenţia de
a le revinde sau închiria, cât şi vânzarea lor, când au fost cumpărate cu scop de
revânzare sau închiriere".
b)-Bunurile care fac obiectul vânzării-cumpărării comerciale pot fi valorificate
fie în forma lor iniţială, fie după ce au fost prelucrate, întrucât Codul comercial
conferă expres posibilitate, stipulând că acestea pot fi vândute "fie în natură, fie
după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru" (art.3 pct.1 C.com.)

C.Trăsăturile caracteristice ale vânzării-cumpărării comerciale

Trăsătura principală caracteristică vânzării-cumpărării comerciale o constituie
intenţia de revânzare: cumpărarea este făcută cu scopul revânzării ori închirierii,
iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.
La rândul său, pentru a fi o trăsătură esenţială a vânzării-cumpărării
comerciale, intenţia de revânzare trebuie să îndeplinească trei condiţii:
• Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data
cumpărării;
• Intenţia de revânzare trebuie să fie exprimată de cumpărător,
• Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească în princi-
pal bunul cumpărat;

D.Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare comercială

Condiţiile de validitate pe care trebuie să le îndeplinească contractul de
vânzare-cumpărare comercială sunt cele prevăzute de Codul civil, pentru existenţa
valabilă a oricărui contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.
1.-Consimţământul părţilor
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială se realizează în
momentul formării acordului de voinţă al părţilor, în sensul transmiterii de la

52
vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în schimbul
unui preţ. În ceea ce priveşte problemele generale legate de condiţiile de validitate
a contractului de vânzare-cumpărare comercială, acestea sunt aceleaşi cu cele ale
contractului de vânzare-cumpărare civilă.
2.-Capacitatea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare comercială
Încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare comercială este
condiţionată şi de existenţa cerută de lege pentru părţile contractante: capacitatea
de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Pe lângă condiţiile generale privitoare la capacitatea de a încheia acte juridice,
Codul civil stabileşte anumite condiţii specifice contractului de vânzare-cumpărare
civilă, reguli care se vor aplica, în temeiul art.1 C.com. şi contractului de vânzare-
cumpărare comercială. Acest contract va fi, de asemenea, cârmuit şi de normele cu
caracter special referitoare la anumite interdicţii, prevăzute în Codul comercial şi
în anumite legi comerciale speciale.
Astfel, potrivit C. civ. "pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin
legi". De aici, se desprinde concluzia că în materia vânzării-cumpărării (atât civile,
cât şi comerciale), capacitatea este regula, iar incapacitatea este" excepţia, aceasta
din urmă operând numai în cazurile expres prevăzute de lege.
3. -Obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială
Caracterul bilateral al contractului de vânzare-cumpărare comercială face ca
acesta, prin încheierea sa, să dea naştere la obligaţii pe seama ambelor părţi,
fiecare obligaţie având ca obiect o anumită prestaţie: obligaţia vânzătorului
priveşte lucrul vândut, pe când obligaţia cumpărătorului se referă la preţ. Aceste
două prestaţii alcătuiesc conţinutul obiectului contractului.

a)Lucrul vândut
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească lucrul vândut sunt următoarele:
• Să fie un bun mobil, corporal sau incorporal. Bunurile imobile nu pot face
obiectul contractului de vânzare-cumpărare comercială, actele de vânzare-
cumpărare a acestor bunuri intrând în sfera actelor juridice civile.
• Lucrul vândut trebuie să se afle în circuitul civil. Conform C.civ. "toate
bunurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit
aceasta". Anexa nr.1 a Hotărârii Guvernului nr.201/1990 cu modificările
ulterioare dată în aplicarea Decretului-lege nr. 54/1990, stabileşte categoriile de
activităţi care nu se pot organiza şi desfăşura pe baza liberei iniţiative
53
• Lucrul vândut trebuie să existe, în momentul încheierii contractului, sau să
poată exista în viitor. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, contractul este
lovit de nulitate datorită f aptului că_ obiectul e imposibil.
• Lucrul să fie determinat sau determinabil, în contractul de vânzare-cumpărare
comercială trebuie stabilite anumite elemente are permit concretizarea
obiectului obligaţiei, indiferent de natura bunului.
• Lucrul să fie proprietatea vânzătorului. Potrivit C. civ., transferul proprietăţii
este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, astfel este de principiu că,
pentru a putea transmite proprietatea asupra bunului, cel care vinde trebuie să
fie adevăratul proprietar, întrucât "nimeni nu poate transmite altuia mai mult
drept decât are el însuşi".
În activitatea comercială se vând deseori bunuri care urmează a fi
achiziţionate ulterior de vânzător, cu alte cuvinte, vânzarea are ca obiect lucrul
altuia.

b) Preţul vânzării
Suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească vânzătorului, în
schimbul bunului cumpărat, reprezintă preţul. Ca obiect al prestaţiei
cumpărătorului, preţul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii printre care: să
fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil.

E.Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială

1. Forma contractului de vânzare-cumpărare comercială
In principiu, vânzarea-cumpărarea comercială este un contract consensual,
perfect prin însuşi consimţământul părţilor. Lipsa de formalism a făcut ca acest
contract să fie principalul instrument juridic de încheiere a tranzacţiilor
comerciale, asigurând derularea cu rapiditate a comerţului.
2. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială prin
corespondenţă
În raporturile de drept civil regula o constituie contractele încheiate între
persoane care se află faţă în faţă în momentul negocierii contractului, în raporturile
de drept comercial, din raţiuni de celeritate, precum şi din cauza volumului mare al
activităţii de afaceri, cel mai adesea contractele se încheie între persoane care se
găsesc în locuri diferite, comunicarea între ele realizându-se fie prin corespondenţă

54
scrisă, fie prin mijloace moderne: telexul, telefaxul.Având în vedere importanţa şi
specificul contractelor încheiate între absenţi, Codul comercial le-a reglementat în
art. 35-39.
Ca şi încheierea contractului între prezenţi, încheierea contractului între
absenţi, presupune două manifestări de voinţă: oferta de a contracta şi acceptarea
ofertei.

F.Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială

Efectele juridice produse de contractul de vânzare-cumpărare comercială,
încheiat în condiţiile legii, sunt asemănătoare celor produse de contractul de
vânzare-cumpărare civilă.
Efectul esenţial al contractului de vânzare-cumpărare îl constituie
transmiterea dreptului de proprietate, a altui drept real sau a unui drept de
creanţă asupra lucrului, precum şi transmiterea riscurilor, de la vânzător la
cumpărător. De asemenea, ca efect al încheierii contractului de vânzare-
cumpărare, se nasc anumite obligaţii ce revin atât vânzătorului, cât şi
cumpărătorului, în legătură cu lucrul şi cu preţul vânzării.

2. CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

Contractul de mandat comercial este acel contract în temeiul căruia o

persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane
care i-a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice care pentru
mandanl sunt fapte de comerţ.
Ca structură, mandatul comercial se aseamănă cu mandatul civil, motiv pentru
care îi sunt aplicabile principale generale referitoare la mandatul civil Dar man-
datul comercial are o funcţie deosebită, aceea de a mijloci afaceri comerciale, ceea
ce reclamă existenţa unor norme specifice care să facă mandatul apt exigenţelor
activităţii comerciale. Rezultă că mandatul comercial are unele particulantăţi care
îl deosebesc de mandatul civil şi anume
• spre deosebire de mandatul civil, care are drept obiect încheierea actelor jundice
civile, mandatul comercial are ca obiect încheierea actelor juridice care sunt
fapte de comerţ pentru mandant,

55
• mandatul comercial, spre deosebire de mandatul civil, care se prezumă a fi
gratuit, este un contract cu titlu oneros (întrucât afacerile comerciale nu sunt
gratuite),
• mandatul comercial conferă mandatarului o mai mare libertate de acţiune şi
independenţă, precum şi puteri mai mari decât un mandat civil (în cazul
mandatului comercial, mandatarul, care se confundă cu un prepus al
comerciantului, poate îndeplini toate operaţiunile necesare comerţului)
Contractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voinţe al man-
dantelui şi mandatarului
Mandantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele juridice
care urmează a fi încheiate m numele său de către mandatar Având calitatea de
comerciant, mandantul trebuie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu. Mandatarul
trebuie sa aibă capacitatea deplină de exerciţiu, deoarece trebuie să exprime un
consimţământ valabil. Întrucât încheie actele juridice „nomine alieno", legea nu
cere ca mandatarul să aibă calitatea de comerciant. Mandatarul poate fi un agent,
un reprezentant sau un curtier.
Agentul este un intermediar împuternicit să mijlocească, în ţară sau străină-
tate, tranzacţii comerciale
Activitatea agentului comercial are un caracter profesional şi este indepen-
dentă de durată. Agentul comercial poate acţiona, ca mandatar, cu sau fără
reprezentare, în primul caz el negociind şi încheind operaţii comerciale, pe când ca
simplu mandatar (fără reprezentare) el doar transmiţând, după caz, ofertele şi
comenzile primite, mandantelui, care va decide asupra lor. În raport cu opraţiunile
la care participă, agentul comercial mai poate fi distribuitor, depozitar, consignatar
sau chiar producător.
Reprezentantul este un agent comercial căruia o firmă producătoare sau
comercială, din ţară sau din străinătate, îi încredinţează desfacerea curentă a
mărfurilor sale. Prin contractul de reprezentanţă se stabileşte ca reprezentantul să
se ocupe cu plasarea mărfurilor, să ia măsuri pentru a crea condiţii cât mai
favorabile şi sa reprezinte interesele reprezentantului. Agentul reprezentant poate
avea şi obligaţia de a transmite informaţii comerciale curente, de a organiza
propaganda şi reclama in ţara împortatoare, de a închiria mijloace de transport şi
de a apăra drepturile asupra brevetelor, patentelor şi mărcilor de fabrică

56
 3. CONTRACTUL DE COMISION

Contractul de comision este acel contract prin care o parte (comisionarul) se

obligă pe baza împuternicim celeilalte părţi (comitentul), să încheie acte de
comerţ, în nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii (numită comision).
Contractul de comision reprezintă o varietate a mandatului comercial şi anume
un mandat comercial fără reprezentare (încheind actele juridice cu terţul „proprio
nomine", dar pe seama comitentului, comisionarul acţionează ca un mandatar fără
reprezentare). Întrucât acţionează în nume propriu, dacă încheie acte juridice ca o
profesiune obişnuită, comisionarul dobândeşte calitatea de comerciant. În această
calitate, comisionarul are toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor (pu-
blicarea prin registrul comerţului, ţinerea registrelor comerciale etc.).
Contractul de comision se poate încheia în două forme: comisionarul lucrează
în nume propriu, dar în contul comitentului, sau comisionarul acţionează în
numele comitentului.
Cuantumul comisionului este stabilit prin convenţia părţilor sub forma unei
sume fixe sau a unui procent calculat la valoarea afacerilor realizate de
comisionar. În contractul încheiat între comisionar şi terţ, comisionarul este parte
contractantă şi, deci, el are calitatea de debitor sau creditor, după caz, faţă de terţ
(art. 406 C. com. prevede în acest sens: „Comisionarul este direct obligat către
persoana cu care a contractat ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie"). Rezultă că
prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un fel de
raporturi juridice între comitent şi terţ (de aceea, în art. 40G alin. 2 C. com. se
prevede: „comitentul nu are acţiune în contra persoanelor cu care a contractat
comisionarul şi nici acestea nu au vreo acţiune contra comitentului").
Aşadar, răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat
între comisionar şi terţ aparţine părţii contractante aflate în culpă (comisionarul
respectiv sau terţul). În cazul nerespectării obligaţiei de către terţ, comitentul poate
însă cere comisionarului, în temeiul contractului de comision, să intenteze
acţiunile corespunzătoare împotriva terţului ori să îi cedeze aceste acţiuni. Întrucât
contractul de comision este o formă a mandatului, el va înceta în aceleaşi cazuri ca
şi contractul de mandat: revocarea împuternicirii; renunţarea la împuternicirea
primită; moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau lichidare judiciară a comitentului
sau comisionarului.
57
 În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision trebuie să se
ţină seama de caracterul oneros al contractului şi de necesitatea asigurării secu-
rităţii raporturilor contractuale.

4. CONTRACTUL DE AGENCY
Contractul comercial de agency este tot un tip de contract de intermediere, în
dreptul angloamerican nefiind reglementate contractele de mandat şi de comision,
intermedierea are loc prin instituţia „agency".
Prin agency se înţelege raportul juridic ce ia naştere şi în virtutea căruia o
persoană (the agent) acţionează, încheind anumite acte juridice sau îndeplinind
prestaţii materiale, din împuternicirea unei alte persoane (the principal).
Altfel spus, prin contractul de agenţie o persoană (agent) se obligă să acţio-
neze în contul unei alte persoane (principal sau patron). Contractul de agenţie se
încheie prin acordul părţilor. Raporturile juridice de „agency" se pot realiza şi prin
simplă înţelegere (agreement) nu numai neapărat prin contract (deşi aceasta este
calea obişnuită).
Agentul, care îndeplineşte acte juridice şi prestaţii materiale sub controlul
principalului sau patronului, acţionează pe seama sau în interesul patronului, pe
baza unei împuterniciri - autority. Împuternicirea poate fi reală sau aparentă (cea
reală putându-se da expres sau tacit). În funcţie de gradul controlului exercitat de
principal sau patron, agentul poate fi agent-servant sau independent: contractor-
agent. Iar după felul prestaţiei: general agent sau special-agent. Contractul de
agenţie îndeplineşte atât funcţiile contractului de mandat, cât şi cele ale
contractului de comision.

5. CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE
Contractul de consignaţie este convenţia prin care una dintre părţile contrac-
tante (consignant) încredinţează celeilalte părţi (consignatar), mărfuri sau obiecte
mobile spre a le revinde pe socoteala consignantului.
În esenţă, contractul de consignaţie este o varietate a contractului de comision,
prin el urmarindu-se accelerarea desfacerii şi apărarea în mai bune condiţii a
intereselor consignantului.

58
 Obiectul contractului îl constituie încheierea de către consignatar, cu terţul, a
unor contracte de vânzare-cumpărare pentru vinderea unor bunuri ale consignantu-
lui (aceste acte juridice trebuie să constituie fapte de comerţ pentru consignant).
Actele de vânzare-cumpărare încheiate de consignatar au ca obiect numai
bunuri mobile.
Contractul de consignaţie dă naştere la anumite obligaţii între părţile contrac-
tante, iar prin încheierea actelor de vânzare-cumpărare se nasc anumite obligaţii şi
între consignatar şi terţi.
În ce priveşte raporturile dintre consignant şi consignatar, deoarece în temeiul
contractului de consignaţie consignantul îl împuterniceşte pe consignatar să
încheie anumite acte juridice pe seama consignantului, între ei se nasc raporturi
juridice asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat.
Un element de care trebuie neapărat să ţină seama consignatarul este preţul de
vânzare a bunurilor primite în consignaţie (acest preţ fiind cel stabilit prin con-
tract, note sau facturi emise în temeiul contractului); în absenţa unei stipulaţiuni
contractuale, consignatarul poate vinde bunurile numai la preţurile curente ale
pieţei.
Bunurile primite în consignaţie fiind vândute pe seama consignantului,
consignatarul are obligaţia să remită consignantului la termenele prevăzute în
contract, preţul tuturor bunurilor vândute în numerar, precum şi cambiile şi
garanţiile primite de la cumpărători.

6.CONTRACTUL DE REPORT
Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de
credit, care circulă în comerţ, şi în revânzarea simultană, cu termen şi pe un preţ
determinat, de către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie (art. 74 C.
comr.).
Contractul de report este un act juridic complex care cuprinde o dublă vân-
zare: una care se execută imediat (atât în privinţa predării titlurilor, cât şi a plăţii
preţului), iar cealaltă este o rcvânzare cu termen şi la un preţ determinat.
În temeiul contractului de report, o persoană, deţinătoare de titluri de credit
care circulă în comerţ (denumită reportat), dă în report (vinde temporar) aceste ti-
tluri unei persoane (denumită rcportator, de obicei un bancher), în schimbul unui
preţ plătibil imediat. Dar, prin acelaşi contract se înţeleg ca la un anumit termen,

59
reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie, primind
preţul determinat.
Titlurile de credit date în report nu vor fi identice aceleaşi cu cele revândute la
termen, ci vor fi doar titluri de aceeaşi specie (de exemplu, acţiuni ale aceleiaşi
bănci).
Operaţiunea de report este preferată de persoanele care nu vor să piardă
titlurile pe care le deţin şi le-au dat doar în report, aşa cum se întâmplă când ar
vinde titlurile pentru a obţine suma de care acestea au nevoie.
Diferenţa între suma dată de reportator şi cea pe care o încasează la termen
(denumită report) este profitul realizat de reportator. În plus, aceasta va primi de la
reportator, pentru serviciul prestat, o remuneraţie (denumită preţ de report sau pre-
miu).

7. CONTRACTUL DE CONT CURENT

Contractul de cont curent este un procedeu tehnic constând în înţelegerea
părţilor ca în loc să achite separat şi imediat creanţele reciproce, izvorâte din
prestaţiile făcute una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen,
prin achitarea soldului de către partea debitoare.
Procedeul tehnic sus-menţionat este folosit de comercianţii care au un volum
mare de afaceri reciproce şi mai ales atunci când se găsesc în localităţi diferite,
pentru evitarea lichidării individuale a fiecărei creanţe.
Părţile între care se încheie contractul de cont curent se numesc „corentişti",
iar prestaţiile reciproce pe care şi le fac se numesc „remize" (sau “rimese”);
prestaţiile constau în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte părţi
o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului să
fie depusă în contul curent, aceleaşi lucru petrecându-se şi de partea cealaltă.
Din moment ce suma de bani a fost trecută în cont, ea îşi pierde individuali-
tatea, contopindu-se în masa sumelor înregistrate în cont, la activ sau pasiv, după
caz. La scadenţă se vor aduna posturile de la activ şi de la pasiv pentru a se stabili
care dintre părţi este debitoare şi, în această calitate, trebuie să achite soldul rezul-
tat.
Contractul de cont produce anumite efecte juridice, unele dintre ele sunt con-
siderate principale (esenţiale), iar altele secundare.

60
 8. CONTRACTUL DE GAJ COMERCIAL
Contractul de gaj este contractul prin care debitorul remite creditorului său
un bun mobil pentru finanţarea executării obligaţiei cu posibilitatea pentru
creditor ca la scadenţă, în caz de neexecutare a obligaţiei, să fie satisfăcut cu
preferinţă din valoarea bunului respectiv (C. civ.).
Contractul de gaj dobândeşte caracter comercial când obligaţia pe care o ga-
rantează derivă dintr-un act juridic pe care legea îl consideră faptă de comerţ.
Contractul de gaj mai dobândeşte caracter comercial când este constituit de un
comerciant (art. 478 C. corn.), în acest caz contractul de gaj este o faptă de comerţ
subiectivă (art. 4 C. corn.). De regulă, gajul implică deposedarea debitorului de
bunul său, dar Codul comercial consacră şi anumite cazuri de gaj fără deposedare.
Art. 480 alin. 4 reglementează două astfel de cazuri: gajul asupra produselor
solului prinse încă în rădăcină sau deja culese şi gajul asupra materiilor prime
industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în fabrici sau depozite.
Se consideră gaj fără deposedare şi situaţia în care remiterea materială a
bunului este simbolică, cum este căzul gajării fondului de comerţ, care se
realizează prin predarea către creditor a titlurilor şi documentelor privind fondul
de comerţ. Contractul de gaj trebuie să fie transcris, în termen de cinci zile, în
registrul special ţinut la instanţa judecătorească. Gajul fără deposedare (având ca
obiect bunurile respective) este opozabil terţilor de la data transcrierii în registrul
instanţei.
Potrivit C. civ., contractul de gaj (în general) trebuie constatat printr-un
înscris care să arate suma datorată, felul şi natura lucrurilor gajate, înscrisul con-
statator al gajului depunându-se şi păstrându-se într-o mapă specială la notariat.
Forma scrisă şi înregistrarea contractului de gaj nu sunt condiţii de validitate,
ci formalităţi prin care se asigură dreptul de preferinţă al creditorului gajist faţă de
alţi creditori ai debitorului.
Gajul comercial poate avea ca obiect orice bun „corporal sau incorporai".
Dacă obiectul gajului îl constituie o creanţă, legea cere, pe lângă forma scrisă a
contractului, şi remiterea înscrisului constatator al creanţei.
Contractul de gaj dă naştere la anumite drepturi şi obligaţii care însă, dat fiind
caracterul unilateral al acestui contract, îl privesc numai pe creditorul gajist.

61
 9. CONTRACTUL DE FACTORING
Pe plan internaţional, pentru accelerarea operaţiunilor de finanţare a pro-
ducţiei au luat o deosebită extindere operaţiunile de vânzare prin negocierea factu-
rilor (factoring).
Contractul de factoring este acel tip de contract prin care o persoană (ade-
rentul) cedează creanţele sale unui terţ (factorul) ce se obligă să preia activitatea
de încasare, în schimbul unui comision.
Cedarea se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale, prin
simpla transmitere a facturilor, fără nici o altă formalitate, factorul devenind
proprietarul creanţelor.
În relaţiile comerciale internaţionale, recurgerea la contractul de factoring este
influenţată şi de diversitatea prevederilor legale din diferite ţări, referitoare la
transmiterea creanţelor şi determinarea legii aplicabile.
Contractul de factoring implică, în afară de aderent (vânzătorul de bunuri sau
furnizorul de servicii) şi factor (cesionarul creanţelor) şi pe client (persoana care a
cumpărat marfa sau a beneficiat de serviciile respective).
Operaţiunile de factoring se prezintă sub două forme:
• factoring la scadenţă, maturity factoring (factorul plăteşte facturile la data
scadenţei lor)
• factoring tradiţional (obişnuit), old line factoring (factorul plăteşte creanţele
imediat).
Factoring-ul obişnuit este un mijloc de finanţare pe termen scurt, încasându-se
imediat valoarea facturilor cedate. Datorită simplificărilor în activitatea contabilă,
factoring-ul constituie şi o modalitate de gestiune economică. În ceea ce priveşte
natura sa juridică (pentru a se putea determina regimul aplicabil), contractul de
factoring prezintă asemănări cu „cesiunea de creanţă" şi „scontul", fără a se
confunda cu acestea, date fiind trăsăturile sale specifice. Factoring-ul constituie un
contract original complex reprezentând o operaţie de finanţare comercială.
Clauzele convenţiei fiind stabilite de cesionarul creanţelor, contractul de factoring
este un contract de adeziune, cu caracter „intuitu personae". El este un contract cu
titlu oneros şi cu executare succesivă.
În contractul de factoring se poate include şi o clauză de exclusivitate, în baza
căreia aderentul cedează creanţele în totalitatea lor (integral, global).

62
 10.CONTRACTUL DE FORFAITING
Mobilizarea creditelor de către exportatori poate fi realizată prin cedarea
drepturilor de creanţă incorporale în titluri de credit (în special în cambii şi bilele
la ordin); firmele comerciale, industriale etc., care prezintă băncilor spre scontare
cambii sunt creditate de către instituţiile bancare respective, creditul de scont ce se
acordă acestor firme având o valoare egală cu cea a cambiilor, din care se scade
taxa (scontul) calculată asupra valorii nominale a cambiilor în funcţie de perioada
aferentă intervalului de timp de la scontare şi până la scadenţa lor.
La rândul lor, băncile comerciale îşi pol reîntregi lichidităţile lor rescontând
cambiile la banca centrală.
În mod schematic, această formă de finanţare se reduce la două operaţiuni
distincte:
a)scontarea, prin care beneficiarul transmite o cambie către o terţă persoană
(de regulă o bancă), în vederea încasării contravalorii ei, înainte de scadenţă; pe
această cale, beneficiarul cambiei încasează suma înscrisă pe titlu, diminuată cu
taxa scontului, precum şi cu comisionul perceput de bancă pentru acoperirea
diverselor riscuri generale de asemenea operaţiuni;
b) rescontarea, prin care o cambie deţinută de o bancă comercială (prin
scontare) este transmisă unei bănci centrale în schimbul unei taxe de rescont (sau
taxa oficială a scontului) care, de regulă, se stabileşte în funcţie de cerinţele
politicii economice a statului respectiv.
Formula clasică a mobilizării creditelor pe calea scontului prezintă, pentru
exportatorii deţinători de titluri de credite sub forma cambiilor, inconveniente în
realizarea operaţiunii (tergiversarea operaţiunilor de scontare datorită verificărilor
multiple). Ca urmare, pe calea unor tehnici financiar-bancare s-a urmărit
înlăturarea acestor inconveniente prin realizarea unei forme noi de transmitere a
titlurilor de credit cunoscute sub denumirea de forfaiting. Pentru efectuarea unor
asemenea operaţiuni au fost înfiinţate instituţii financiare specializate.
De regulă, la operaţiunile de forfetare recurg vânzătorii pe credit din con-
tractele comerciale internaţionale, în vederea încasării înainte de scadenţă a con-
travalorii mărfurilor exportate.

63
 11. CONTRACTUL DE LEASING
Leasingul constituie o modalitate modernă de finanţare a investiţiilor deter-
minată de modificarea structurii şi valorii maşinilor şi utilajelor, precum şi de
uzura morală rapidă a acestora, fapt ce impune un volum de investiţii din ce în ce
mai mare pentru extinderea, raţionalizare şi modernizare.
Leasingul se înfăţişează ca o operaţiune comercială complexă care se com-
pune din mai multe raporturi juridice:
• un contract de vânzare-cumpărare încheiat de organizaţia producătoare,
ca vânzător, şi organizaţia financiară care urmează să crediteze
operaţiunea de leasing, în calitate de cumpărător;
• un contract de locaţiune încheiat între organizaţia financiară, devenită
proprietara bunului şi organizaţia utilizatoare;
• elementele unui contract de mandat care intervine între organizaţia
finanţatoare şi organizaţia utilizatoare, prin care aceasta din urmă este
investită să urmărească la producător caracteristicile tehnico-economice
şi preţul bunului
• o promisiune unilaterală de vânzare făcută de organizaţia finanţatoare
către utilizator, care are astfel dreptul de preempţiune la încetarea
contractului de locaţiune.
Deci, la naşterea unei operaţiuni de leasing iau parte trei parteneri:
• furnizorul de maşini şi utilaje, care este vânzătorul în primul contract;
• finanţatorul, care este cumpărător în primul contract şi locator în cel de-al
doilea;
• utilizatorul care este locatar în contractul propriu-zis de leasing
Atunci când producătorul bunurilor este în acelaşi timp şi finanţator, valorificându-
şi astfel propriile produse, partenerii se reduc la doi: furnizor-finanţator şi
utilizator, iar operaţiunea se perfectează numai în baza unui singur contract de
leasing.
Preţul locaţiei se calculează avându-se în vedere că în condiţiile actuale de
evoluţie a ştiinţei şi tehnicii, uzura morală a maşinilor este rapidă; ca urmare,
societăţile de leasing împart (în vederea închirierii) viaţa maşinilor în două
perioade: o perioadă primară, egală cu viaţa economică a maşinii (intervalul de
timp în care se apreciază că maşina nu riscă să sufere o uzură morală) şi o
perioadă secundară, echivalentă cu intervalul de timp care durează de la

64
 terminarea vieţii economice până la sfârşitul vieţii tehnice a maşinii. La stabilirea
nivelului şi a modalităţii de plată a chiriei se au în vedere o serie de elemente:
cotele de amortizare a utilajului, cheltuielile de gestiune, beneficiul societăţii de
leasing, prima de asigurare contra riscului de insolvabilitate a chiriaşului.
Recurgerea la operaţiile de leasing, formă modernă de circulaţie a mărfurilor,
prezintă avantaje pentru toate părţile implicitate.
Clientul îşi poate procura, operativ şi în forme simplificate, maşinile şi
utilajele de care are nevoie, fără cheltuieli imediate de investiţii şi cu evitarea
riscurilor aferente (riscurile uzurii morale). El beneficiază şi de reducerea
cheltuielilor de producţie sau cele ocazionate de credite curente pentru plăţi,
precum şi de un rabat, în măsura în care va cumpăra, în final, bunurile închiriate.
Vânzătorul are posibilitatea să-şi asigure debuşeuri pentru produsele sale,
realizând şi câştiguri suplimentare peste preţul net de export al bunului închiriat.
Societatea specializată poate obţine, prin plata chiriei, importante beneficii,
cheltuielile sale cu întreţinerea bazei materiale şi personalul nefiind prea ridicate.
Specific contractului de leasing, spre deosebire de alte forme de închiriere,
este faptul că la expirarea lui beneficiarul dispune de o aşa-zisă triplă opţiune:
restituirea utilajului; prelungirea contractului pentru o nouă perioadă (plătind o
chirie mai redusă); cumpărarea utilajului la valoarea reziduală, stabilită de comun
acord în contractul iniţial sau prin clauze adiţionale.

12. CONTRACTUL DE LEASE-BACK

Alături de leasing, cu care nu se confundă, este o formă de finanţare pe termen
lung.
Contractul de lease-back se încheie de două persoane: vânzătorul fabricii sau
al liniei tehnologice etc., care transferă proprietatea acestora către cumpărător (or-
ganizaţia financiară) care, la rândul său, le închiriază fostului proprietar devenit
locatar.
Rolul economic al unor astfel de operaţiuni constă în posibilitatea acordată
întreprinzătorului (devenit locatar) de a-şi procura în mod convenabil mijloace
financiare prin transformarea investiţiilor pe care le-a realizat în lichidităţi
necesare producţiei, fără să piardă folosinţa echipamentului din dotare, în felul
acesta sunt evitate dobânzile bancare, dar în schimb se plăteşte chirie pentru
bunurile ce i-au fost lăsate în folosinţă, trecând însă în contul finanţatorilor sarcina
amortizării acestora.
65
 13.CONTRACTUL DE LICENŢĂ PENTRU BREVET DE INVENŢIE
Contractul de licenţă pentru brevet de invenţie este contractul prin care una
dintre părţi, „licenţiatorul", transmite celeilalte părţi „licenţiatul" dreptul de
folosinţă asupra unei invenţii proteguite printr-un brevet de invenţie, în
schimbul unui preţ, imprimându-i astfel un caracter oneros.
Invenţia constituie orice creaţie ştiinţifică sau tehnică, prezentând noutate
absolută faţă de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată
sau făcută public, în ţară sau în străinătate, până la acea dată.
Brevetul de invenţie este documentul prin care se recunoaşte unei persoane
fizice sau juridice dreptul asupra unei anumite invenţii.
Contractul de licenţă de brevet de invenţie prezintă unele avantaje pentru
licenţiat, între care:
• realizarea de economii valutare prin reducerea importurilor de mărfuri similare;
• introducerea rapidă a unor tehnici avansate;
• promovarea exporturilor produselor realizate sub licenţă etc.
Contractele de acest fel au clauze proprii: clauza teritorială, clauzele privind
asistenţa tehnică şi comercială, durata contractului, condiţiile în care contractul
poate fi extins şi reînnoit, garanţiile şi răspunderea reciprocă a părţilor, condiţiile
de forţă majoră, risc etc.
În contractele de licenţă se adoptă un sistem combinat de plată a preţului,
constând din: o sumă globală iniţială; un procent (royalty) calculat asupra valorii
producţiei sau a vânzărilor (o plată periodică).
La încheierea contractelor de licenţiere de brevete de invenţie prezintă im-
portanţă cercetarea statutului juridic al invenţiei, respectiv perioada pentru care
este protejată prin brevet.

14.CONTRACTUL DE TRANSFER DE KNOW-HOW

Contractul de know-how este contractul prin care o parte transmite
celeilalte părţi, contra unui preţ, cunoştinţele sau procedeele tehnice pe care le
deţine şi care nu au fost brevetate sau nu sunt brevetabile, necesare fabricării
unui anumit produs, comercializării lui, sau prestării unui anumit serviciu de o
manieră necunoscută până la acea dată de către beneficiarul transferului.
Acest transfer ("know-how") provine de la expresia „the know-how to do it"
(a şti cum sau în ce fel să se facă). Spre deosebire de invenţii, know-how-ul nu
66
implică neapărat condiţia noutăţii absolute, fiind suficient ca deţinătorul unor
cunoştinţe să facă un lucru mai bine decât o persoană interesată să-i achiziţioneze
aceste cunoştinţe, pentru a ne afla în faţa unui know-how (aceasta nu înseamnă că
know-how-ul nu poale fi o noutate absolută pe care însă deţinătorul lui nu doreşte
să-1 breveteze, datorită formalităţilor multiple şi temerii de a nu fi divulgate
cunoştinţele respective).
Caracteristic know-how-ului este faptul că el se poate materializa sub multiple
forme, printre care: o perfecţionare tehnică, un model nou realizat, o formulă sau
un plan, note scrise (detaliate sau restrânse) de aplicare a unui procedeu sau unei
tehnologii, o formulă nouă organizatorică sau de comercializare rtc.
Dat fiind faptul că există în cele mai multe cazuri o interferenţă a
operaţiunilor de licenţă, know-how, consulling şi engineering, contractul de know-
luw poate fi independent sau asociat cu alte contracte. Astfel, sunt cunoscute:
contractele de know-how pur (când transferul nu este legat sau condiţionat de nici
o altă operaţiune tehnico-economică) şi contractele de know-how combinat (când
se realizează şi transferul prin cesiune sau licenţă al unei invenţii).

15.CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVĂ

Contractul de concesiune exclusivă este operaţiunea prin care o persoană
(concedentul) vinde mărfuri unei alte persoane (concesionarul) care, la rândul
său le revinde clientelei locale pe care şi-o formează.
Concesionarul are o dublă calitate, de cumpărător şi de revânzător, el lucrând
în nume şi pe cont propriu (prin această trăsătură specifică, concesiunea se deo-
sebeşte de contractul de reprezentanţă, întrucât reprezentantul nu cumpără şi revin-
de pe contul său, ci se rezumă să îndeplinească acte de comerţ în numele şi în con-
tul reprezentantului); beneficiul concesionarului se realizează prin diferenţa de preţ
dintre cel de cumpărare şi cel de vânzare.
Contractul de concesiune prezintă avantaje pentru ambele părţi, astfel:
• concedentul îşi măreşte volumul vânzărilor, pătrunzând pe noi pieţe fără să
investească fonduri într-o reţea proprie de comercializare
• viteza de rotaţie a fondurilor circulante creşte prin efectul cumpărării mărfurilor
de către concesionar (şi nu predării lor în depozit ca în cazul reprezentării şi al
consignaţiei).

67
• în ceea ce-1 priveşte pe concesionar are avantajul că, beneficiind de marca de
fabrică a concedentului, îşi asigură monopolul comercializării acelor mărfuri, pe
o rază teritorială stabilită, evitând concurenţa altor firme;
• prin contract concedentul se obligă să aprovizioneze pe concesionar în mod
ritmic şi, uneori, în condiţii avantajoase de credit pe care concesionarul nu le-ar
putea obţine de la alti producători.

16.CONTRACTUL DE FRACHISING
Contractul de franchising constă în acordarea de către un comerciant
producător (franchisorul) a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta
anumite servicii, precum şi de a beneficia de marca, renumele, know-how-ul şi
asistenţa sa, unui comerciant (franchiser), în schimbul unui preţ constând într-o
sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică numită franchisee.
Contractul de franchising oferă avantaje ambelor părţi:
• franchisor-ul pătrunde pe pieţele externe fără eforturi de investiţii şi în condiţii
de eficienţă, având şi posibilitatea de reinvestiţii şi de diversificare a activităţii
de export
• franchisee-ul îşi desfăşoară activitatea cu mijloacele concedentului, asigu-
rându-şi astfel clientela şi extinderea operaţiilor comerciale; în acelaşi timp, el
îşi menţine independenţa având şi dreptul, în anumite condiţii, de a revinde
conce-siunea acordată.

17.CONTRACTUL DE DEPOZIT
Contractul comercial de depozit este un contract în virtutea căruia o parte
(deponent) predă în păstrarea şi conservarea celeilalte părţi (depozitar) mărfuri
pe care acesta din urmă se obligă să le restituie la termenul convenit.
Spre deosebire de contractul civil de depozit care este gratuit (C. civ.),
contractul comercial de depozit este în toate cazurile oneros, preţul prestaţiei efec-
tuate de depozitar fiind determinat de volumul, valoarea şi termenul de depozitare
a mărfurilor. Fiind un contract real, contractul comercial de depozit nu se
formează decât în urma predării efectivă a mărfurilor în posesia depozitarului care,
având obligaţia profesională de a le conserva, îşi asumă răspunderea contractuală
corespunzătoare (de asemenea, depozitarul se obligă să nu folosească mărfurile şi
să păstreze secretul operaţiei).

68
 Dacă nu restituie la termen mărfurile solicitate de deponent, depozitarul îşi
asumă riscul, dacă acestea pier din cauză de forţa majoră, având obligaţia să răs-
pundă pentru daunele-interese formulate împotriva lor. Constituind acte de
comerţ, depozitarea mărfurilor în depozite are importante funcţii în comerţul
internaţional, printre care principala este aceea că înlesneşte vânzarea-cumpărarea
datorită documentului pe care îl eliberează depozitarul la primirea mărfurilor,
denumit „recipisă-warant". Acest document constituind titlu de credit facilitează
vânzarea mărfurilor pe care le reprezintă, deoarece, transmiterea acestora se face
prin andosare (gir), posesorul lui legal fiind proprietarul mărfurilor. Warantul
facilitează şi obţinerea de credite, depunerea lui la banca creditoare constituind un
gaj asupra mărfurilor aflate în depozit.

18.CONTRACTUL DE NAVLOSIRE
Prin contractul de navlosire se înţelege orice contract prin care cărăuşul
(armatorul) se obligă, contra plăţii unui navlu, să transmită mărfuri pe mare de
la un port la altul (Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul pe mare, din
1978).
Contractul de navlosire poate îmbrăca două forme:
• „charter party" (care este folosit în general în cazul închirierii totale sau
parţiale a unor nave pentru transportul mărfurilor de masă: minereuri, petrol,
cărbune, cherestea, cereale etc.)
• „conosamentul" (care este folosit în cazul predării unor mărfuri pentru a fi
transportate de o navă; el poate fi precedat, nu însă în mod obligatoriu, de un
contract „charter party", procedeu ce se foloseşte de către „navele de linie”).
Părţile din contractul de navlosire sunt: „armatorul'' (care este cărăuşul ma-
ritim) şi „navlositorul" (cel care are de transportat sau face să se transporte
anumite mărfuri şi care închiriază nava sau o parte din ea). Preţul transportului se
numeşte navlu, al cărui nivel este influenţat de cerere şi ofertă şi determinat de
elemente cum sunt: specificul expediţiei maritime, clasa şi tonajul navei (la navele
mari navlul este relativ mai mic), distanţă şi anotimp, numărul de voiaje
consecutive, greutatea şi volumul mărfurilor şi gradul de periculozitate al
mărfurilor şi al voiajului. Dacă se doreşte angajarea din partea armatorului a unei
răspunderi pentru lipsuri sau stricăciuni cu o sumă ce depăşeşte răspunderea
obişnuită a cărăuşului, trebuie să se înscrie în conosament valoarea mărfurilor şi
plata unui navlu corespunzător.
69
 19. CONTRACTUL DE CONSULTING ŞI DE ENGINEERING
Contractul comercial de consulting şi engineering este contractul prin care o
parte (prestator) se obligă faţă de cealaltă parte (client) ca, în schimbul unui
preţ, să dea consultaţiile tehnice de specialitate şi să asigure asistenţa tehnică
privind realizarea unui anumit obiectiv industrial, social etc.
După cum se poate observa, este vorba de două activităţi distincte: consulting
şi engineering.
Consulting-ul este o activitate de consultare care cuprinde o sferă largă de
operaţiuni, şi anume studierea şi cercetarea, în folosul beneficiarului, a
posibilităţilor tehnice şi comerciale, raportate la stadiul actual al ştiinţei şi practicii,
într-un anumit domeniu (exceptându-se, totuşi, participarea la luarea deciziilor).
Engineering-ul este un complex de operaţiuni, prealabile sau concomitente,
de concepţie şi elaborare, precum şi de coordonare şi executare a proiectelor şi lu-
crărilor pentru realizarea unui sau unor obiective. Astfel de operaţiuni se
îndeplinesc în două faze: faza de studii, care include cercetările în baza căreia se
elaborează un proiect; faza de executare, care coprinde realizarea sau punerea în
funcţiune a unui obiectiv.
Sfera largă a operaţiunilor ce se efectuează în baza contractului de consulting-
engineering, care merge de la simple consultaţii până la realizarea unor proiecte
sau chiar înfăptuirea fizică a unor obiective, impune o stabilire riguroasă a
obiectului contractului, domeniul său de cuprindere trebuind a fi determinat printr-
o descriere cât mai exactă posibil.

20.CONTRACTUL DE REEXPORT
În comerţul internaţional, în cadrul categoriilor de operaţiuni comerciale
combinate, o frecventă deosebită o au operaţiunile de importuri în valută conver-
tibilă efectuate în scopul ca mărfurile respective să fie exportate pe terţe pieţe,
tot în valută convertibilă. Asemenea operaţiuni (denumite pe scurt reexporturi) se
efectuează din mai multe motive: obţinerea de beneficii în valută convertibilă,
rezultate din diferenţa dintre preţul de cumpărare (import) şi cel de vânzare
(export); clauza naţiunii celei mai favorizate de care se bucură ţara reexportatoare
etc.
În ceea ce priveşte modalitatea de plată, dată fiind finalitatea urmărită prin
aceste operaţii (realizarea de aport valutar în condiţii de eficienţă şi securitate ridi-
70
cate), se impune adoptarea modalităţii de plată prin credit documentar, sub forma
acreditivului „back to back”. Asemenea acreditare se sprijină reciproc, în sensul că
acreditivul deschis vânzătorului din primul contract este întemeiat pe acreditivul
deschis cumpărătorului din cel de al doilea contract, beneficiar fiind iniţiatorul
operaţiunii de import-reexport.

21.CONTRACTUL DE LOHN
Operaţiunea comercială în lohn contă în prelucrarea, pe bază contractuală,
de către o întreprindere industrială a materiilor prime, semifabricatelor şi
accesoriilor furnizate de firma beneficiară, potrivit indicaţiilor sau modelelor
puse la dispoziţie de către aceasta din urmă.
Pentru prestator, o atare operaţie prezintă avantaje cum sunt: acoperirea
capacităţilor sale de producţie; degrevarea balanţei de plăţi pentru unele importuri;
utilizarea forţei de muncă; perfecţionarea procedeelor de producţie şi ridicarea ca-
lificării personalului muncitor prin însuşire de produse noi, cerute pe piaţa
externă.Dezavantajul principal îl prezintă limitarea exporturilor la manoperă şi
cheltuieli generale şi amortismente, fapt ce conduce la un aport valutar mai redus.

22. CONTRACTUL DE TURISM

Contractul de turism este acordul încheiat între un agent economic
specializat în turism, care se obligă să procure celeilalte părţi, în schimbul unui
preţ, un sejur sau un voiaj, asigurând acestuia reconfortarea şi agrementul. De
esenţa contractului de turism este asigurarea reconfortării şi agrementului turistului,
care reprezintă de fapt motivaţia psihologică ce a stat la baza deciziei de acceptare
a ofertei agentului economic specializat în activitatea turistică.
Realizarea acestui scop, presupune din partea prestatorului sau furnizorului de
servicii turistice, în executarea obligaţiilor contractuale asumate, un complex de
servicii, cum ar fi transportul, cazarea, masa, tratamentele curative în anumite
staţiuni balneoclimaterice, odihna în staţiuni montane sau maritime, sporturi de
sezon, asigurarea unor circuite pentru vizitarea locurilor de interes istoric sau de un
pitoresc deosebit, asistenţa medicală, prestaţii de transport implicate de realizarea
serviciilor mai sus enumerate, vize de intrare în ţara sau ieşire din ţară.
Înfăptuirea acestui complex de prestaţii, care trebuie oferite turistului ca un tot
unitar, implică încheierea de către agentul economic specializai în turism a unei
multitudini de contracte comerciale.
71
 Agentul economic de turism pune la dispoziţia turistului un voiaj sau un sejur,
deja organizate, pe care turistul le cumpără ca o marfă, întemeiul contractului de
turism. Această "marfă" formând un tot unitar, independent de prestaţiile de natură
diferită ce o compun, al cărei rezultat se materializează în voiaj sau în sejur
destinate reconfortarii şi agrementului, este vândută clienţilor de către agenţii
economici de turism în schimbul unui preţ.
Părţile contractului de turism sunt agentul de turism şi turistul. Agentul de
turism este de regulă o societate comercială specializată în încheierea
contractelor comerciale de prestaţii turistice.
În considerarea obiectului său de activitate, agentul economic de turism ca
persoană juridică acţionează în relaţiile cu terţii prestatori de servicii în numele şi
pe contul său, iniţiind, organizând şi coordonând prestaţiile terţilor
subcontractanţi, care concură la realizarea voiajului sau sejurului, oferit spre
vânzare.
Turistul, cea de-a doua parte în contractul comercial de turism, este o
persoană fizică, ei necerându-i-se capacitatea de a săvârşi acte de comerţ, ci doar
capacitatea civilă de a contracta, ceea ce presupune că această posibilitate o are şi
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, asistat de părinte sau tutore.
Contractul de turism internaţional. Contractul de turism internaţional este un
acord în temeiul căruia furnizorul de servicii de turism se obligă sa efectueze
servicii complexe de turism în ţara sa de reşedinţă în favoarea turiştilor celeilalte
părţi, firmă străină, devenită beneficiar, în schimbul unui preţ convenit şi plătit de
aceasta din urmă.
Părţile contractului internaţional de turism sunt societăţile comerciale specializate
în turism; ele stabilesc în contract clauze privind perioadele exacte ale sejurului,
numărul turiştilor pe fiecare grup, genurile de turism, circuitele sau excursiile ce se
organizează, serviciile ce se vor presta, preţul şi modalitatea de plat a preţului ăn
schimbul operaţiunilor de turism prestate ăn ţara gazdă, facilităţile ce se acordă,
comisioanele ce se percep pentru serviciile prestate şi reclamă.
Pe un alt plan, părţile mai stabilesc în contract clauze referitoare la
programele turistice, modul şi momentul de formulare a reclamaţiilor, căile de
soluţionare a acestor reclamaţii, răspunderile sau sancţiunile aplicabile şi clauzele
exoneratoare de răspundere, precum şi jurisdicţia contractului.

72
 CAPITOLUL VIII

CONCURENŢA COMERCIALĂ

1. Concurenţa – Scurt istoric;notiuni generale

Concurenţa neloială este o problemă de drept comercial ce avea o importanţă
deosebită pentru stadiul în care se găsea activitatea comercială în ţara noastră la
începutul deceniului patru al secolului XX. Datorită acestui aspect, precum şi a
necesităţii de unificare legislativă, în vederea apărării exercitării activităţilor oneste
de comerţ şi împotriva practicării unor manevre incorecte cât şi în scopul apărării
indirecte a intereselor consumatorilor, la 18 mai 1932 a fost adoptată Legea pentru
reprimarea concurenţei neleale, pentru a se complini, în felul acesta, prevederile
generale ale C. Civ. Rom.
În afară de aceasta, statul român încheiase diverse convenţii comerciale prin
care se angajase cu diferite state de a lua toate măsurile pentru combaterea
întrebuinţării abuzive a denumirilor de origine pentru diferite produse străine.
Legea îi restrângea sfera de aplicare numai la actele de confuziune şi la falsele
indicaţiuni asupra originii mărfurilor, urmând a fi corelată cu Legea mărcilor de
fabrică şi de comerţ, sub diversele ei forme, din 1879, reglementate prin acte
normative naţionale sau prin convenţii internaţionale la care ţara noastră a aderat.
Tendinţa ce se manifesta în economia mondială de scădere a preţurilor
produselor industriale a făcut obiectul unor dezbateri publice şi apoi parlamentare
şi în ţara noastră, concretizându-se, în final, în Legea pentru reglementarea
activităţii cartelurilor din anul 1933, ce privea toate genurile de acorduri
comerciale şi industriale sub orice formă şi natură ar fi fost acestea. În fapt, s-a
urmărit o liberalizare totală în încheierea unor asemenea concentraţiuni industriale
şi comerciale, sub controlul statului, cu prioritate în domeniul raţionalizării
producţiei, în scopul scăderii preţurilor şi instaurării unei represiuni împotriva
acelor înţelegeri ce urmăreau specularea consumatorilor prin preţuri majorate. Ca
instituţie nou creată este de menţionat Consiliul superior al cartelurilor, organ de
aplicare a legii.
În sistemul economiei de piaţă, comerciantul, persoană fizică sau juridică,
urmăreşte să producă şi să vândă sau să revândă, pe o piaţă determinată, alături de
alţi comercianţi, bunuri sau servicii, în scopul dobândirii unui profit. În acest scop,
73
el va iniţia şi executa operaţiuni prin care să-şi asigure concursul furnizorilor
necesari (spre a da continuitate întreprinderii sale) şi al clientelor care cumpără
produsele sau serviciile sale. Vitalitatea şi dinamismul exploataţiei comerciale
depinde direct de volumul şi ritmul operaţiunilor menţionate. Conduita în afaceri a
comerciantului trebuie deopotrivă, să se înscrie în coordonatele principiilor
libertăţii comerţului şi al liberei concurenţe.
Libertatea comerţului şi industriei are semnificaţie dublă: pe de o parte,
libertatea de întreprindere şi, pe de altă parte, libertatea de exploatare. Libertatea de
întreprindere înseamnă dreptul tuturor persoanelor fizice sau juridice de a se dedica
activităţilor comerciale sau industriale, fără restricţii, direct sau prin constituirea de
întreprinderi noi ori prin achiziţionarea sau dobândirea controlului asupra unor
agenţi economici preexistenţi.
Libertatea de exploatare exprimă dreptul comerciantului de a conduce şi
administra întreprinderea sa după bunul plac, fără a fi constrâns de nimeni. Această
libertate îi conferă dreptul de a decide cu privire la toate problemele întreprinderii
sale, şi dreptul de a contracta cu orice alt agent economic existent pe piaţă ca
furnizor, client sau cooperant.
Principiul liberei concurenţe exprimă facultatea tuturor agenţilor economici
de a utiliza propriile mijloace şi metode pentru menţinerea şi dezvoltarea
comerţului cât şi pentru atragerea, menţinerea sau creşterea clientelei. Această
libertate implică dreptul de a avea un comportament concurenţial, constând în
folosirea de mijloace şi metode a căror finalitate este asigurarea existenţei
comerţului şi menţinerea clientelei. Mijloacele şi metodele concurenţiale folosesc
pârghia preţului, noutatea şi calitatea produsului, formei sau ambalajului, renumele
şi tradiţia producătorului, canalul şi reţeaua de distribuţie, publicitatea şi acţiunile
promoţionale.
Cele două principii sunt în relaţie de interdependenţă. Concurenţa nu ar fi
posibilă în absenţa libertăţii comerţului şi industriei, a dreptului de a decide şi de a
contracta.
Deşi în sfera relaţiilor economice concurenţa se manifestă în diferite forme,
conceptul de concurenţă comercială ca noţiune de sinteză prezintă importanţă în
înţelegerea diverselor aspecte teoretice şi practice ale comportamentului
concurenţial.
Concurenţa poate fi privită în sens larg ca o componentă esenţială a
conceptului de economie de piaţă ce desemnează atât starea rezultată din
74
comportamentul competiţional colectiv al agenţilor economici pe piaţă, cât şi
comportamentul competiţional individual al fiecăruia dintre aceştia.
În sens restrâns, concurenţa trebuie înţeleasă ca liberă competiţie între
agenţii economici care oferă pe o piaţă determinată produse sau servicii ce tind să
satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor, fiind desfăşurată cu
scopul de a asigura existenţa sau expansiunea comerţului lor.

2. Concurenţa se caracterizează prin următoarele trăsături:

- este o situaţie, o stare de fapt, comportamentul având natura unei
confruntări, a unei competiţii între diferiţi agenţi economici;
- se angajează, în principiu, între agenţii economici care oferă pe aceeaşi
piaţă produse sau servicii care tind să satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale
consumatorilor, dar numai în domenii deschise concurenţei;
- este o competiţie liberă, fiecare participant la circuitul economic având
latitudinea să hotărască momentul şi măsura implicării sale, cât şi mijloacele şi
metodele pe care le utilizează;
- îşi are temeiul în cele două principii fundamentale ale economiei de piaţă;
libertatea comercială şi libertatea concurenţei;
- presupune atât dreptul fiecărui comerciant de a adopta o conduită
competitivă, cât şi obligaţia acestuia de a manifesta o astfel de conduită şi de a
suporta concurenţa celorlalţi. Dreptul la o conduită competitivă, fiind un drept
subiectiv, este susceptibil de o exercitare abuzivă care este reprimată de lege ca
fiind concurenţă neloială.
Obligaţia de concurenţă presupune manifestarea permanentă a unei conduite
concurenţiale la un anumit nivel. Comerciantul nu îndeplineşte această obligaţie,
sau o îndeplineşte necorespunzător, când conduita sa concurenţială este diminuată
sau lipseşte. Astfel de situaţii pot rezulta din practici individuale sau colective
anticoncurenţiale pe care legea le sancţionează;
- exercitarea concurenţei nu atrage răspunderea comerciantului pentru
daunele ce s-ar putea produce altuia;
- este o stare continuă, întreţinută de actele individuale ale participanţilor la
comerţ, şi variabilă;
- regulator al cererii şi ofertei;
- factor determinant în stabilirea preţului mărfurilor;

75
 - mecanism de repartizare a profitului între agenţii economici implicaţi în
producţia şi distribuţia mărfurilor;

3. Condiţiile necesare exercitării libertăţii concurenţei

- liberalizarea comerţului;
- existenţa unui număr suficient de agenţi economici privaţi;
- liberalizarea preţurilor şi tarifelor;
- convertibilitatea monedei naţionale;
- accesul investitorilor străini şi garantarea investiţiilor străine;
- asigurarea cadrului instituţional care să prevină şi să sancţioneze abuzul
sau insuficienţa concurenţei.

4. Metode şi forme ale concurenţei

Concurenţa pură şi perfectă este un model dogmatic al concurenţei, conceput
în secolul trecut. Potrivit acestui model, concurenţa acţionează reglementând
cererea şi oferta pe calea preţului. Preţul unui produs se formează la nivelul
echilibrului dintre cerere şi ofertă, de îndată ce cantităţile din acel produs oferite de
producători sunt egale cu cele solicitate de consumatori. Ca urmare a acestui
mecanism de regularizare, nici un producător nu ar putea obţine câştiguri acţionând
asupra preţului, ci numai reducând costul de producţie. Profitul anormal nu ar
putea fi obţinut nici chiar la produsele la care oferta este mică iar cererea prea
mare, datorită libertăţii accesului pe piaţă care face ca oferta de astfel de produse să
crească rapid prin mobilizarea factorilor de producţie.
Funcţionarea economiei de piaţă este asigurată de concurenţa licită a
agenţilor economici pe fondul practicării libertăţilor comerciale.
Cu valoare de principiu, Constituţia prevede că statul trebuie să asigure
libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie.
Concretizarea acestor exigenţe constituţionale s-a realizat pe plan legislativ
prin adoptarea Legii 11/1991 completată şi modificată de L. 298/2001 privind
combaterea concurenţei neloiale şi a Legii 21/1996 asupra concurenţei.
Potrivit art. 5 din Legea 21/1996 sunt interzise orice înţelegeri, exprese sau
tacite, între agenţii economici, precum şi orice decizii de asociere sau practici
concertate între aceştia, care au ca obiect sau pot avea ca efect respingerea,
împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau o parte a
76
acesteia iar potrivit art.6 sunt interzise folosirea în mod abuziv a unei poziţii
dominante deţinute de unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească
sau pe o parte substanţială a acesteia prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale care
au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerţului ori prejudicierea
consumatorilor.
Sancţiunile instituite de lege pentru încălcarea acestor dispoziţii sunt de
natură civilă, contravenţională sau penală, după caz.

5. Concurenţa neloială
În temeiul Legii 11/1991 republicată, modificată şi completată de Legea 298
din 7 iunie 2001, comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea cu bună-
credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a
cerinţelor concurenţei loiale.
Constituie concurenţă neloială orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite
în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor,
precum şi de efectuare a prestărilor de servicii. Încălcarea acestei obligaţii atrage
răspundere civilă, contravenţionala ori penală, în condiţiile legii privitoare la
concurenţa neloială.
Faptele şi actele prin care se manifestă concurenţa neloială sunt:
a.Confuzia se realizează prin folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii
geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit
integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele
folosite legitim de alt comerciant şi prin producerea în orice mod, importul,
exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii
purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice,
desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate, alte tipuri de
proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau
cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea
şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al
comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe
beneficiari costituie infracţiune.
Tot confuzie poate produce şi răspândirea în public de către un comerciant de
afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în
eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi. Falsele
menţiuni asupra originii mărfurilor sunt orice indicaţii de natură a face să se
77
creadă că mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit
teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se socoteşte menţiune falsă asupra originii
mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a devenit generic şi indică în
comerţ numai natura lui, în afară de cazul în care denumirea este însoţită de o
menţiune care ar putea face să se creadă că are acea origine;
b.Denigrarea constă în comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau
răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent
sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers
al întreprinderii concurente;
c.Acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje consta în încheierea
de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea
unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor
cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;
d.Dezorganizarea constă în oferirea, promiterea sau acordarea — mijlocit
sau nemijlocit — de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau
reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele
sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine alt
folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent şi în
concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei
societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea
salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale;
e.Contrafacerea se realizează prin punerea în circulaţie de mărfuri
contrafăcute şi/sau pirat, a căror comercializare aduce atingere titularului mărcii şi
induce în eroare consumatorul asupra calităţii produsului/serviciului;
f.Utilizarea în mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant
este considerată ca fiind contrară uzanţelor comerciale cinstite dacă este săvârşită
prin practici de genul neexecutării unilaterale a contractului sau utilizării unor
proceduri neloiale, abuzului de încredere, incitării la delict şi achiziţionării de
secrete comerciale de către terţii care cunoşteau că respectiva achiziţie implică
astfel de practici, de natură să afecteze poziţia comercianţilor concurenţi pe piaţă si
prin divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un
comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al
respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite
Constituie secret comercial informaţia care, în totalitate sau în conexarea
exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau nu este uşor
78
accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de
informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, iar
deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi
menţinută în regim de secret; protecţia secretului comercial operează atâta timp cât
condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite;
g.Divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial sau a
informaţilor secrete se realizează prin :
- folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a
necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea,
transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de
comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate
agriculturii, care conţin compuşi chimici noi;
- divulgarea unor informaţii prevăzute la lit. c), cu excepţia situaţiilor în care
dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu
excepţia cazului în care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt
protejate contra exploatării neloiale în comerţ, dacă aceste informaţii provin de la
autorităţile competente;
- divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de către terţi, fără
consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj
comercial sau industrial;
- divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane aparţinând
autorităţilor publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii
legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice.
Persoana care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligată să
înceteze sau să înlăture actul, să restituie documentele confidenţiale însuşite în
mod ilicit de la deţinătorul lor legitim şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru
daunele pricinuite. Acţiunile izvorând dintr-un act de concurenţă neloială sunt de
competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se
găseşte sediul pârâtului sau inculpatului; în lipsa unui sediu este competent
tribunalul domiciliului pârâtului sau inculpatului.
La cererea deţinătorului legitim al secretului comercial instanţa poate
dispune măsuri de interzicere a exploatării industriale şi/sau comerciale a
produselor rezultate din însuşirea ilicită a secretului comercial sau distrugerea
acestor produse. Interdicţia încetează atunci când informaţia protejată a devenit
publică.
79
 Dacă vreuna dintre faptele arătate cauzează daune patrimoniale sau morale,
cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în
răspunderea civilă corespunzătoare.
Dacă fapta prevăzută de acesta lege a fost săvârşită de un salariat în cursul
exercitării atribuţiilor sale de serviciu, comerciantul va răspunde solidar cu
salariatul pentru pagubele pricinuite, afară de cazul în care va putea dovedi că,
potrivit uzanţelor, nu era în măsură să prevină comiterea faptei. Persoanele care au
creat împreună prejudiciul răspund solidar pentru actele sau faptele de concurenţă
neloială săvârşite.
Prin hotărârea dată asupra fondului, instanţa poate dispune ca mărfurile
sechestrate sa fie vândute, după distrugerea falselor menţiuni. Odată cu
condamnarea ori obligarea la încetarea faptei ilicite sau repararea daunei, instanţa
poate obliga la publicarea hotărârii, în presă, pe cheltuiala făptuitorului.
Dreptul la acţiune în justiţie pentru concurenţă neloială se prescrie în termen
de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna
şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.

CAPITOLUL X

PROCEDURA LICHIDĂRII JUDICIARE A SOCIETĂŢILOR

COMERCIALE ÎN CONDIŢIILE LEGII nr.85/2006 PRIVIND
PROCEDURA INSOLVENTEI

Cadrul general privind lichidarea societăţilor comerciale

O societate comercială dispare ca entitate economică, socială şi
juridică o dată cu dizolvarea şi lichidarea ei. Lichidarea unei societăţi comerciale
constă dintr-un “ansamblu de operaţii care, după dizolvarea societăţii, au ca obiect
realizarea elementelor de activ (transformarea activului în bani) şi plata
creditorilor, în vederea partajului activului net rămas între asociaţi”.
Deci, după cum rezultă din această definiţie, lichidarea este precedată
de dizolvarea societăţii comerciale. În cazul dizolvării calitatea de persoană
juridică a societăţii comerciale se menţine numai pentru o anumită perioadă, în

80
vederea lichidării, pe când lichidarea marchează dispariţia definitivă a persoanei
juridice.
Printre cauzele care conduc la dizolvarea societăţii se pot menţiona:
- expirarea timpului stabilit pentru durata societăţii;
- imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea
acestuia;
- decizia asociaţilor, prin hotărârea Adunării Generale;
- falimentul societăţii;
- alte clauze prezăzute de lege sau de actul constitutiv;
- dacă administratorii constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social sau
dacă micşorarea capitalului s-a făcut sub minimul legal, fără ca asociaţii să
decidă completarea sau limitarea lui, în termenul legal, etc.
Analizând cauzele care pot conduce la dizolvarea societăţii comerciale
putem vorbi despre o dizolvare şi lichidare benevole sau de o dizolvare şi lichidare
forţată (judiciară).
Lichidarea judiciară se deosebeşte de lichidarea benevolă prin
următoarele aspecte:

• lichidarea judiciară are la bază hotărârea tribunalului în timp ce

lichidarea benevolă se face pe baza hotărârii Adunării generale a
acţionarilor sau asociaţilor;
• în cazul lichidării judiciare administrarea bunurilor patrimoniului
societăţii este preluată de judecătorul sindic, numit de tribunal, în timp
ce în cazul lichidării benevole dizolvarea societăţii cade în sarcina
vechilor administratori, care se ocupă în continuare, de administrarea
socetăţii;
• în cazul lichidării judiciare, tribunalul sau judecătorul sindic numesc
un lichidator, care este o persoană străină societăţii, în timp ce în cazul
lichidării benevole lichidatorul este numit de adunarea generală a
acţionarilor sau a asociaţilor, putând fi un administrator, un asociat
sau o persoană străină;
• lichidarea judiciară este o lichidare imediată, pe când lichidarea
benevolă este o lichidare progresivă. În cazul lichidării judiciare
81
 bunurile se vând direct sau prin licitaţie cât mai avantajos şi cât mai
rapid. În cazul lichidării benevole bunurile se vând în timp;
• în cazul lichidării judiciare activele sunt evaluate la valori lichidative,
care de regulă, date fiind condiţiile în care se realizează, sunt mai mici
decât preţurile de vânzare în condiţii normale.
Valoare-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a fi introdusă
cererea creditorului. Acesta este de 45.000 lei, iar pentru salariaţi, de 6 salarii
medii brute pe economie/pe salariat.
Valoarea de lichidare poate fi definită ca valoarea care se obţine din
vânzarea forţată a întreprinderii, întru-un termen limitat. Valoarea de lichidare este
de regulă mai scăzută decât valoarea de piaţă. Astfel bunurile care în condiţii
normale (respectiv de continuitate a activităţii) au o valoare actuală (de piaţă), în
cazul lichidării întreprinderii valoarea acestora suportă o reducere sensibilă.
Lichidarea judiciară este o lichidare pronunţată printr-o decizie
judecătorească la cererea asociaţilor, creditorilor sau a reprezentantului masei
obligatarilor şi se efectuează potrivit prevederilor Legii nr.85/2006 privind
procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial nr. 359/21 aprilie 2006, cu
modificările şi completările ulterioare.
În art.2 din Legea nr.85/2006 se precizează că „scopul prezentei legi este
instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în
insolvenţă”. Din textul articolului reiese scopul Legii 85/2006, şi anume
asigurarea cadrului legal necesar desfăşurării reorganizării judiciare sau a
falimentului agentului economic aflat în dificultate, pentru a plăti creditorii
acestuia.
Entităţile care intră sub incidenţa prevederilor legii insolvenţei sunt
prezentate în art.1 alin.1şi 2, astfel:
(1) Procedura generală prevazută de prezenta lege se aplică următoarelor
categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă, cu
excepţia celor prevazuţi la alin.(2) lit.c) si d):
1. societăţile comerciale;
2. societăţile cooperative;
3. organizaţiile cooperatiste;
4. societăţile agricole;

82
 5. grupurile de interes economic;
6. orice altă persoană juridică de drept privat care desfaşoară şi activităţi
economice.
(2) Procedura simplificată prevazută de prezenta lege se aplică debitorilor
aflaţi în stare de insolvenţă, care se încadrează în una din următoarele categorii:
a) comercianţi, persoane fizice, acţionând individual;
b) asociaţii familiale;
c) comercianţi care fac parte din categoriile prevăzute la alin.(1) şi
îndeplinesc una din următoarele condiţii:
1. nu deţin nici un bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului.
d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin.(1), care nu au
prezentat documentele prevăzute la art.28 alin.1 lit a) - f) şi h) (o listă completă a
tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care debitorul
îşi rulează fondurile; o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, arătându-se suma,
cauza şi drepturile de preferinţă; o listă a activităţilor curente pe care intenţionează
să le desfăşoare în perioada de observaţie; o declaraţie prin care debitorul îşi arată
intenţia de intrare în procedura simplificată sau de reorganizare);
e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii introductive;
f) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în
faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura de reorganizare
judiciară prevăzută de prezenta lege.
Potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, termenii de mai jos
au următoarele semnificaţii:
1. Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se
caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor exigibile:
a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul, după 90
de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor, prezumţia este relativă;

83
 b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea
plăti, la scadenţă, datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la
data scadenţei;
2. Procedura generală reprezintă procedura prevăzută de prezenta lege prin
care un debitor care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art.1 alin.(1), intră, după
perioada de observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare judiciară şi în
procedura falimentului, sau separat, numai în reorganizare judiciară sau doar în
procedura falimentului;
3. Procedura simplificată reprezintă procedura prevăzută de prezenta lege
prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art.1 alin.(2) intră direct
în procedura falimentului, fie după o perioadă de observaţie de maximum 50 de
zile, perioadă în care vor fi analizate elementele prevăzute la art.1 alin.2 lit c) şi d);
4. Reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului,
persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de
plată a creanţelor. Procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea,
implementarea şi respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să
prevadă, împreună sau separat:
a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
c) restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului;
5. Prin procedura falimentului se înţelege procedura de insolvenţă
concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării
averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de radierea debitorului din
registrul în care este înmatriculat.
În capitolul III din Legea nr.85/2006 sunt delimitate etapele care trebuie
parcurse pentru realizarea procedurii insolvenţei, etape care se referă la:
1. Cererile introductive
Procedura va începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor
sau de către creditori (conform art.31 din lege) precum şi de orice alte persoane sau
instituţii prevăzute expres de lege.
2. Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii
Prin sentinţa de deschidere a procedurii generale, judecatorul-sindic va
desemna un administrator judiciar (persoană fizică sau juridică, practician în

84
insolvenţă, autorizat în conditiile legii, desemnat să exercite atribuţiile procedurii
de reorganizare), iar în cazul deschiderii procedurii simplificate va desemna un
lichidator provizoriu.
Dupa rămânerea irevocabilă a hotărârii de deschidere a procedurii, toate
actele şi corespondenţa emise de debitor, administratorul judiciar sau lichidator vor
cuprinde, în mod obligatoriu şi cu caractere vizibile, menţiunea „în insolvenţă”.
După intrarea în reorganizare judiciară sau faliment, actele şi corespondenţa
vor purta menţiunea „în reorganizare judiciară”.
După intrarea în procedura simplificată se va face de asemenea menţiunea
„în faliment”.
Toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii
procedurii sunt nule.
Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare - constând
în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a
dispune de acestea - dacă acesta nu şi-a declarat intenţia de reorganizare. Dreptul
de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune
începerea falimentului.
De la data intrării în faliment, debitorul va putea desfăşura doar activităţile
ce sunt necesare derulării operaţiunilor lichidarii.
Judecătorul-sindic va da dispoziţii tuturor băncilor la care debitorul are
disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un ordin al administratorului
judiciar/lichidatorului.
3. Primele măsuri
Aşa cum prevăd dispoziţiile art.61 din lege, în urma deschiderii procedurii,
administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în
lista depusă de debitor în conformitate cu art.28 alin.1 lit.c) ori, după caz, în
condiţiile art.32 alin.2, debitorului şi Oficiului Registrului Comerţului sau, după
caz, registrului societăţilor agricole ori altor registre unde debitorul este
înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.
Notificarea se realizează conform prevederilor Codului de procedură civilă
şi se va publica, totodată, pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă
circulaţie şi în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

85
 3.1. Notificarea va cuprinde:
a) termenul-limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la sentinţa de
deschidere a procedurii, pronunţată ca urmare a cererii formulate de debitor, în
condiţiile art.32 alin.1, precum şi teremenul de soluţionare a opoziţiilor, care nu va
depăţi 10 zile de la data expirării termenului de depunere a acestora;
b) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanțelor
asupra averii debitorului, care va fi de maximum 45 de zile de la deschiderea
procedurii, precum și cerințele pentru ca o creanță înregistrată să fie considerată
valabilă;
c) termenul de verificare a creanțelor, de întocmire, afișare și comunicare a
tabelului preliminar de creanțe, care nu va depăși 20 de zile pentru procedura
generală sau, respectiv, 10 zile, în cazul procedurii simplificate, de la expirarea
termenului prevăzut la lit. b);
d) termenul de definitivare a tabelului creanțelor, care nu va depăși 15 zile
în cazul procedurii generale și al celei simplificate, de la expirarea termenului
corespunzător fiecărei proceduri, prevăzut la lit. c);
e) locul, data si ora primei sedinte a adunarii generale a creditorilor, care va
avea loc în maximum 5 zile de la expirarea termenului prevazut la lit. c).
Cu excepţia salariaţilor ale căror creanţe vor fi înregistrate de
administratorul judiciar conform evidenţelor contabile, toţi ceilalţi creditori, ale
căror creanţe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea
de admitere a creanţelor în termenul fixat în sentinţa de deschidere a procedurii.
Cererea va cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma
datorată, temeiul creanţei, precum şi menţiuni cu privire la eventualele drepturi de
preferinţă sau garanţii. La cerere vor fi anexate documentele justificative ale
creanţei şi ale actelor de constituire de garanţii.
Administratorul judiciar va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri şi
a documentelor depuse şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili
legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecarei creanţe.

3.2. Tabel preliminar

După verificarea tuturor creanţelor, administratorul judiciar/lichidatorul va
întocmi si va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate creantele
86
împotriva averii debitorului, precizând ca sunt: chirografare, garantate, cu
prioritati, sub conditie sau nescadente si aratând pentru fiecare numele/denumirea
creditorului, suma solicitata de creditor si suma acceptata de administratorul
judiciar.
La creantele garantate se vor arata titlul din care izvoraste garantia, rangul
acesteia si motivele pentru care creantele au fost trecute partial în tabel sau au fost
înlaturate.
Tabelul preliminar de creante va fi, totodata, afisat de grefa la usa instantei,
întocmindu-se în acest sens un proces-verbal de afisare, si va fi comunicat
debitorului. Dupa afisare, creditorii înscrisi în tabelul preliminar de creante pot
participa la adunarile creditorilor.
Odata cu afisarea tabelului, administratorul judiciar/lichidatorul va trimite
de îndata notificari creditorilor, ale caror creante sau drepturi de preferinta au fost
trecute partial în tabelul preliminar de creante sau înlaturate, precizând totodată şi
motivele.

3.3 Contestaţii la tabelul preliminar

În conformitate cu art.73 din lege, debitorul, creditorii si orice alta parte
interesata vor putea sa formuleze contestatii cu privire la creantele si drepturile de
preferinta trecute de administratorul judiciar/lichidator în tabelul preliminar de
creante.
Contestațiile trebuie depuse la tribunal în termen de 5 zile de la publicarea în
Buletinul procedurilor de insolvență a tabelului preliminar, atât în procedura
generală, cât și în procedura simplificată.
La termenul stabilit prin sentinta de deschidere a procedurii pentru
definitivarea tabelului de creante, judecatorulsindic va solutiona deodata, printr-o
singura sentinta, toate contestatiile, chiar daca pentru solutionarea unora ar fi
nevoie de administrare de probe; în acest din urma caz, judecatorul-sindic poate sa
admita, în tot sau în parte, înscrierea creantelor respective în mod provizoriu în
tabelul definitiv al tuturor creditorilor împotriva averii debitorului.
Daca se admite creanta fara dreptul de preferinta pretins, aceasta va participa
la repartitiile sumelor obtinute din valorificarea bunurilor negrevate de garantii.

87
 Din sumele care s-ar obtine din valorificarea bunurilor supuse dreptului de
preferinta contestat se va consemna partea ce s-ar cuveni acelei creante.

3.4 Tabel definitiv

Conform art.74 din lege, după ce toate contestatiile la creante au fost
solutionate, administratorul judiciar/lichidatorul va înregistra, de îndata, la tribunal
si va avea grija sa fie afisat la sediul acestuia tabelul definitiv al tuturor creantelor
împotriva averii debitorului, aratând suma, prioritatea si situatia - garantata sau
negarantata - a fiecarei creante.
Dupa înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creantelor înregistrate
în tabelul definitiv pot sa participe la votul asupra planului de reorganizare sau la
orice repartitii de sume în caz de faliment în procedura simplificata.

3.5 Contestaţii la tabelul definitiv

Dupa expirarea termenului de depunere a contestatiilor, prevazut la art.73
alin.2, respectiv cele 5 zile, si pâna la închiderea procedurii, orice parte interesata
poate face contestatie împotriva trecerii unei creante sau a unui drept de preferinta
în tabel definitiv de creante, în cazul descoperirii existentei unui fals, dol sau unei
erori esentiale care au determinat admiterea creantei sau a dreptului de preferinta,
precum si în cazul descoperirii unor titluri hotarâtoare si pâna atunci necunoscute.
Judecarea contestatiei se va face de judecatorul-sindic, dupa citarea
contestatorului, a creditorului care detine creanta contestata, daca acesta nu este
chiar contestatorul, a administratorului judiciar/lichidatorului, a membrilor
comitetului creditorilor si a oricarei alte parti interesate, dupa caz.
Pâna la judecarea irevocabila a contestatiei, judecatorul-sindic va putea
declara creanta sau dreptul de preferinta contestat ca admis numai provizoriu.

4. Falimentul
Prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va
pronunţa dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune:
a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
b) în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu;

88
 c) în cazul procedurii simplificate, confirmarea, în calitate de lichidator al
administratorului judiciar;
d) termenul maxim de la intrarea în faliment în cadrul procedurii generale,
de predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar către
lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după
deschiderea procedurii;
e) întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către lichidator, în
termen de maximum 5 zile de la intrarea în faliment, în cadrul procedurii
generale, a unei liste cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate
creanţele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute
după deschiderea procedurii;
f) notificarea intrării în faliment.
Debitorii intraţi în procedura falimentului îşi acoperă pierderile anuale,
stabilite prin declaraţia de impozit pe profit, din profiturile impozabile obţinute în
toată perioada, până la închiderea procedurii de faliment.
În cazul intrării în faliment în procedura generală, lichidatorul va trimite o
notificare tuturor creditorilor, debitorului şi oficiului registrului comerţului.
Notificarea va cuprinde, printre altele, termenul-limită pentru înregistrarea
cererii de admitere a creanţelor şi termenul de verificare a creanţelor.

5. Măsuri premergătoare lichidării

O primă măsură necesară pentru realizarea plăţii pasivului debitorului este
stabilirea masei active, adică să fie identificate, sigilate şi inventariate toate
bunurile din patrimoniul debitorului.
Sigilarea bunurilor reprezintă o măsură preventivă, o decizie luată în scopul
evitării oricăror acte frauduloase prin care debitorul ar putea intervenii pentru
diminuarea averii sale.
Sunt exceptate de la sigilare următoarele categorii:
a) obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă, pentru a se evita
deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare;
b) registrele de contabilitate;
c) cambiile şi alte titluri de valoare scadente sau care urmează a fi scadente
în scurt timp, precum şi acţiunile ori alte titluri de participaţie ale debitorului, care

89
vor fi luate de lichidator pentru a fi încasate sau pentru a efectua activităţile de
conservare cerute;
d) numerarul pe care lichidatorul îl va depune la bancă în contul averii
debitorului.
În timpul acţiunii de sigilare, lichidatorul va lua măsurile necesare pentru
conservarea bunurilor.
Prin inventariere se urmăreşte determinarea cantitativă şi valorică a
elementelor de activ şi pasiv din patrimoniul societăţii, la data la care se efectuează
inventarierea, fiind foarte importantă stabilirea situaţiei reale a averii debitorului,
în vederea îndeplinirii scopului procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului.
Inventarul va trebui să descrie toate bunurile identificate ale debitorului şi să
indice valoarea lor aproximativă la data inventarului.
Actul de inventar va fi semnat de lichidatorul judiciar, de debitor, prin
administratorul special, iar dacă acesta nu participă la inventariere, numai de către
lichidatorul judiciar.

6. Efectuarea lichidării
Lichidarea bunurilor din averea debitorului aşa cum prevăd dispoziţiile
art.116 din lege, va fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului-sindic.
Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va face toate
demersurile de expunere pe piaţă, într-o formă adecvată a acestora, cheltuielile de
publicitate fiind suportate din averea debitorului.
Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidator a
inventarierii bunurilor din averea debitorului. Bunurile vor putea fi vândute în bloc
- ca un ansamblu în stare de funcţionare - sau individual.
Metoda de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere directă
sau o combinaţie a celor două, va fi aprobată de adunarea creditorilor, pe baza
propunerii lichidatorului şi a recomandării comitetului creditorilor.

7. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării

La fiecare 3 luni, calculate de la data începerii lichidării şi cuprinse într-un
program de administrare a lichidării care trebuie întocmit în 30 de zile de la
numire, lichidatorul va prezenta comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor

90
obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi un plan de distribuire între
creditori.
Planul de distribuire va fi înregistrat la grefa tribunalului şi lichidatorul va
notifica aceasta fiecărui creditor. Comitetul creditorilor sau orice creditor poate
formula contestaţii la raport şi la plan, în termen de 15 zile de la afişare. În termen
de 20 de zile de la afişare, judecătorul-sindic va ţine cu lichidatorul, cu debitorul şi
cu creditorii o şedinţă în care va soluţiona deodată, prin sentinţă, toate contestaţiile.
Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine (art.
123 din Legea nr. 85/2006):

1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii

instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru
conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului,
precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate;
2. creanţele izvorâte din raportul de muncă;
3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile
aferente, acordate de instituţii de credit după deschiderea
procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii
debitorului după deschiderea procedurii;
4. creanţele bugetare;
5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în
baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată
a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul sindic pentru
întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană
fizică;
7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile
aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii
sau alte lucrări, precum şi din chirii;
8. alte creanţe chirografare;
9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă:

91
 a) creditele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau
acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot
în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de
interes economic;
b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.
Din conţinutul acestui articol reiese importanţa pe care statul o acordă
fiecărei categorii de creanţă, ţinând cont în stabilirea rangului creanţelor de
considerente de ordin economic, social şi umanitar.
Ideea de a acoperi în primul rând cheltuielile curente de gestionare a
activităţii debitorului reiese din faptul că dacă aceste cheltuieli nu sunt acoperite,
procedura nu se poate desfăşura.
În cazul insuficienţei sumelor necesare acoperirii valorii integrale a
creanţelor cu acelaşi rang de prioritate, titularii acestora vor primi o cotă
falimentară, reprezentând suma proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl
deţine în categoria creanţelor respective.
În cazul în care bunurile care alcătuiesc averea unui grup de interes
economic ori a unei societăţi în nume colectiv sau în comandită nu sunt suficiente
pentru plata creanţelor înregistrate în tabelul definitiv consolidat al creanţelor,
împotriva grupului sau a societăţii, judecătorul-sindic va autoriza executarea silită,
în condiţiile legii, împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitata sau, după caz, a
membrilor, pronunţând o sentinţă definitivă şi executorie, care va fi pusă în
executare de lichidator, prin executor judecătoresc.
După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va
supune judecătorului-sindic un raport final însoţit de situaţiile financiare finale;
copii de pe acestea vor fi comunicate tuturor creditorilor şi debitorului şi vor fi
afişate la uşa tribunalului.
După ce judecătorul-sindic aprobă raportul final al lichidatorului, acesta va
trebui să facă distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului.
Fondurile nereclamate în termen de 90 de zile de către cei îndreptăţiţi la acestea
vor fi depuse de către lichidator la bancă, în contul averii debitorului, iar extrasul
de cont, la tribunal.

92
 7. Închiderea procedurii
În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că
nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a
acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze
sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va putea da o sentinţă de închidere a
procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este
înmatriculat.
O procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau lichidare pe baza
de plan va fi închisă, prin sentinţă, în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată
asumate în planul confirmat.
O procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a
aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au
fost distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la bancă. În urma unei
cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va pronunţa o sentinţă, închizând
procedura, iar în cazul persoanelor juridice dispunând şi radierea acestora.
Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic
direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după
caz, registrului societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru
efectuarea menţiunii.
8. Concluzii finale
Art. 149 prevede că: “Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura
compatibilităţii lor, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului civil, şi ale
Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat in
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr.L 160 din 30 iunie 2000.”
Numeroase aspecte şi momente procedurale ridică semne de întrebare cu
privire la aplicabilitatea dispoziţiilor Codului de procedură civilă, pentru că acestea
sunt incompatibile cu principiile şi chiar cu textele Legii privind procedura
insolvenţei.
1) Astfel, de exemplu, dispoziţiile Codului de procedură civilă privind
incompatibilitatea şi abţinerea (art.41) sunt inaplicabile judecătorului-sindic care a
pronunţat o hotărare intr-o etapă a procedurii insolvenţei, şi care, departe de a
deveni pentru acest motiv, incompatibil, pentru continuarea procedurii, este dator
să efectueze în continuare actele de procedură pe care le impune desfăşurarea şi
finalizarea procedurii.
93
 Aproape toate tribunalele au un număr restrans de judecători-sindici (2 - 6)
şi dacă s-ar aplica normele Codului de procedură civilă privind incompatibilitatea,
în scurt timp s-ar ajunge ca toţi judecătorii-sindici să devină incompatibili în toate
dosarele acelei instanţe. Este, însă, compatibilă cu procedura insolvenţei, instituţia
recuzării (art.42). Situaţia se complică atunci când recuzarea priveşte pe toţi
magistraţii instanţei, cu consecinţa trimiterii dosarului la un tribunal care nu mai
este cel prevăzut de art.6 al Legii privind procedura insolvenţei – instanţa sediului
debitorului, evident, situaţia generează dificultăţi grave pentru desfăşurarea
normală a procedurii şi de cele mai multe ori, presupune nu numai inlocuirea
judecătorului-sindic, ci şi inlocuirea administratorului judiciar/lichidatorului.
Aceleaşi efecte perturbatoare se produc şi în cazul admiterii unei cereri de
strămutare. În ambele cazuri, procedura riscă să se impotmolească, spre disperarea
creditorilor şi satisfacţia debitorului.
Şi în aceste situaţii există o dilemă în privinţa compatibilităţii cu principiile
procedurii insolvenţei, a normelor Codului de procedură civilă privind strămutarea
(art.140). Practica demonstrează că în cvasitotalitatea cazurilor de acest fel,
instituţiile strămutării şi recuzării sunt utilizate, cu succes, contrar scopului lor,
pentru sabotarea procedurii.
2) O problemă de executare silită este urmărirea co-debitorilor şi a garanţilor
fidejusori, precum şi a persoanelor care au oferit cauţiune reală pentru obligaţiile
debitorului.
Toate aceste categorii de persoane sunt situate în afara procedurii
insolvenţei. Unele instanţe, invocând raţiuni de protejare a creditorilor şi de
maximizare a valorii averii debitorului, au incuviinţat executarea silită asupra
acestor bunuri, care nu aparţin averii debitorului, în cadrul procedurii falimentului,
de către lichidator. Este legală numai soluţia aplicată de majoritatea instanţelor, în
sensul că aceste categorii de persoane vor fi urmărite silit de către executorul
judecătoresc, la cererea creditorilor, în afara procedurii colective a falimentului.
Această soluţie se impune, pentru respectarea dispoziţiilor categorice şi
nesusceptibile de interpretare situate in textul art.3 al Legii privind procedura
insolvenţei care limitează obiectul procedurii la averea debitorului.
3) Textul art.149 din lege enunţă principiul priorităţii aplicării normelor
Legii privind procedura insolvenţei in raport cu normele Codului de procedură
civilă. Astfel, de exemplu, in cazul in care un debitor este urmărit concomitent in
procedura reglementată de Legea privind procedura insolvenţei şi in procedura
94
executării silite reglementate de Codul de procedură civilă, se va continua
executarea colectivă şi se va suspenda executarea individuală. Această suspendare
va opera şi cu privire la poprirea fondurilor băneşti din contul bancar al
debitorului. Efectul suspendării reglementat de art.40 al Legii privind procedura
insolvenţei se constată în fiecare dosar de către instanţa investită cu judecarea unei
acţiuni sau de către organele de executare silită şi nu este necesar să fie dispusă, cu
caracter general, de judecătorul-sindic.
După ce a rămas irevocabilă sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei,
nu mai poate fi admisă cererea debitorului de suspendare a procedurii în temeiul
art.413 pct.1 din Codul de procedură civilă, sub motivul că s-a înregistrat într-un
alt dosar, o acţiune in anulare a titlului de creanţă al creditorului, deoarece o
asemenea cerere de suspendare contravine dispoziţiilor art.40 al Legii privind
procedura insolvenţei.
4) Principiul celerităţii enunţat în alin.2 al art.5 se opune şi aplicării măsurii
suspendării judecăţii in temeiul art.242 din Codul de procedură civilă, privind
suspendarea judecăţii ca sancţiune pentru neîndeplinirea unor obligaţii procedurale.
În procedura reglementată de Legea privind procedura insolvenţei o sancţiune
similară este prevăzută de alin.2 al art.28, referitor la nedepunerea informaţiilor de
către debitor. O altă sancţiune similară este aceea prevăzută de alin.3 al art. 33
privind cauţiunea.
5) Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art.411 alin.1 pct.1 din Codul de
procedură civilă, privind suspendarea la cererea părţilor, s-a concluzionat că este
necesar ca suspendarea să fie cerută de toate părţile participante la procedură, atât
de debitor cât şi de toţi creditorii, datorită caracterului colectiv al procedurii.
Acelaşi caracter colectiv al procedurii impune conexarea tuturor cererilor contra
debitorului.
De asemenea, caracterul colectiv al procedurii se opune aplicării principiului
disponibilităţii în sensul recunoaşterii creanţei de către debitor, recunoaştere care ar
împiedica verificarea creanţei, deoarece o recunoaştere care ar excede cuantumului
real al creanţei ar prejudicia drepturile celorlalţi creditori.

Organizarea activitatii practicienilor în reorganizare si lichidare

Prin Ordonanta Guvernului nr.79/1999 s-a reglementat statutul persoanelor
care pot îndeplini activitate de reorganizare judiciara si de lichidare, conditiile ce
trebuie îndeplinite de aceste persoane (fizice sau juridice) si incompatibilitati[6].
95
 Adunarea creditorilor
Adunarea creditorilor este un organ deliberativ nepermanent, care cuprinde
pe toti creditorii cunoscuti, respectiv toti creditorii cu creante verificate.
La sedintele adunarii vor participa si doi reprezentanti ai salariatilor precum
si debitorul, care pot vota pentru creantele reprezentând drepturi salariale si
asimilate. sedintele adunarii creditorilor sunt prezidate de catre administrator sau
lichidator, cu exceptia primei sedinte, care este prezidata de catre judecatorul
sindic. Prima sedinta se convoaca de catre judecatorul sindic printr-o notificare, si
trebuie tinuta în termen de cel mult 30 de zile de la deschiderea procedurii. în
aceasta sedintp se alege un comitet al creditorilor format din 3-5 creditori cu
creante garantate sau negarantate.
In cadrul sedintelor adunarii, creditorii au urmatoarele drepturi:
- sa analizeze :
- situatia debitorului
- masurile luate de administrator sau lichidator.
- sa propuna alte masuri în afara celor luate de administrator sau lichidator.
Cea mai importanta atributie a adunarilor creditorilor o constituie votarea
planului de reorganizare înainte de confirmarea sa de catre tribunal.
Comitetul creditorilor
Este alcatuit din 3-5 persoane si au urmatoarele drepturi:
-sa ceara tribunalului sa ridice debitorului dreptul de a-si mai conduce
activitatea când nu exista un plan de reorganizare propus de catre debitor sau
confirmat ;
-sa introduca cu autorizarea judecatorului sindic, actiuni pentru anularea unor
transferuri cu caracter patrimonial facute în frauda lor, daca administratorul sau
lichidatorul nu le-a introdus.

96
 DESCHIDEREA SI CONTINUAREA PROCEDURII DE REORGANIZARE
JUDICIARA SI FALIMENT
Legea nr.64/1995 prevede la art.24 ca procedura reorganizarii judiciare si a
falimentului poate fi declansata printr-o cerere introdusa la tribunalul competent de
catre debitor, de creditorii sai sau de catre Camera de Comert si Industrie teritoriala
(în caz de incapacitate notorie de plata).
Cererea debitorului
Debitorul, comerciant persoana fizica sau societate comerciala, care nu-si
poate plati datoriile comerciale exigibile cu sumele de bani disponibile se poate
adresa tribunalului cu cerere de reorganizare sau faliment.
Cererea trebuie sa fie însotita de urmatoarele acte :
- bilantul si copii de pe registrele contabile curente;
- o lista a tuturor bunurilor debitorului; pentru imobile se vor trece datele din
registrele de publicitate imobiliara;
- o lista a numelor si a adreselor creditorilor, oricum ar fi creantele acestora
certe sau sub conditie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, contestate
sau necontestate;
- contul de profit si pierderi pe anul anterior depunerii cererii;
- o lista a asociatilor cu raspundere nelimitata, pentru societatile în nume
colectiv si cele în comandita;
- o declaratie prin care debitorul îsi arata intentia de a-si reorganiza activitatea
sau de a lichida averea;
Daca în termen de 10 zile de la înregistrarea cererii nu sunt depuse actele
mentionate mai sus care nu au fost atasate cererii, tribunalul va respinge cererea.
Cererea poate fi reînnoita dupa respingere, pentru acest motiv anexându-se toate
actele cerute de dispozitiile art.21 alin.1.
Cererea debitorului de reorganizare nu mai poate fi repetata, dupa
respingere, în interval de 5 ani. În acelasi interval de timp, nu poate fi înregistrata o
cerere de reorganizare a debitorului nici în situatia în care el a fost obiectul unei
astfel de cereri introduse de creditori, indiferent de solutia care a fost data cererii
creditorilor.
Cererile creditorilor ori ale Camerei de Comert si Industrie teritoriala
Orice creditor care are o creanta certa, lichida si exigibila, poate introduce
la tribunal o cerere împotriva unui debitor care, timp de cel putin 30 de zile, a
încetat platile.
97
 Tribunalul va da curs cererii creditorului sau, dupa caz, cererii C.C.I.
teritoriala daca din continutul ei rezulta ca sunt întrunite cumulativ urmatoarele
cerinte :
-semnatarul cererii este titularul unei creante comerciale fata de debitori;
-creanta este certa, lichida si exigibila ;
-neplata datoriei este consecinta încetarii platilor de catre debitori ;
-aceasta situatie a debitorului dureaza de cel putin 30 de zile.
a) Cerinta comercialitatii creantei este satisfacuta daca pentru debitor datoria
este comerciala, în sensul ca izvoraste dintr-un act de comert obiectiv sau
subiectiv. Nu este necesar ca, creditorul, semnatar al cererii, sa fie comerciant,
dupa cum nu este suficient ca debitorul sa fie comerciant.
b) Creanta sa fie certa, în sensul existentei sale neîndoielnice si al cuantumului
cert. Certitudinea creantei exista numai atunci când este constatata printr-un
titlu executoriu, hotarâre judecatoreasca sau efect de comert (cambie, bilet la
ordin, cec) investita cu formula executorie, ori act administrativ (in cazul
obligatiilor fiscale) ci si atunci când este constatata printr-un înscris sub
semnatura privata.
Lichiditatea creantei consta în aceea ca se refera la o datorie de plata în lei
sau în valuta, pe care debitorul nu o poate efectua cu sumele de bani disponibile.
Exigibila este creanta pentru o datorie scadenta, al carei termen de plata a
expirat si pentru plata careia creditorul poate obtine interventia coercitiva a fortei
publice.
c) Cerinta ca încetarea platilor de catre debitor sa dureze de cel putin 30 de zile
este menita sa previna declansarea procedurii în situatii de jena financiara
temporara care nu sunt consecinta incapacitatii de "a face fata" datoriilor.
Comunicarea si afisarea cererii
Cererea creditorului sau a Camerei de Comert si Industrie teritoriala va fi
înregistrata la tribunal atribuindu-se un numar de dosar. În termen de 48 de ore de
la înregistrarea cererii creditorului, câte o copie a cererii va fi comunicata
debitorului si Camera de Comert si Industrie teritoriala. O alta copie va fi afisata în
acelasi termen la usa instantei.
Judecarea contestatiei debitorului
Conform dispozitiilor Art. 26 în termen de 5 zile de la primirea copiei cererii
creditorului, debitorul poate înregistra la tribunal, la acelasi dosar, o contestatie,
daca nu recunoaste ca ar fi în încetare de plati. Dupa înregistrarea contestatiei,
98
presedintele tribunalului stabileste prin rezolutie data judecarii acesteia. La
dezbatere se citeaza debitorul contestator, creditorul semnatar al cererii si Camera
de Comert si Industrie teritoriala. Contestatia poate cuprinde si o cerere de
cautiune, în sensul ca tribunalul sa-l oblige pe creditor la depunerea unei cautiuni
de cel mult 30% din valoarea creantei sale.
Aceasta dispozitie legala este menita sa atentioneze pe creditori asupra
seriozitatii procedurii si sa inhibe înregistrarea cu usurinta a unor cereri întemeiate
pe dispozitiile art.24. Daca admite cererea debitorului, tribunalul dispune ca în
termen de 5 zile creditorul sa consemneze cautiunea la o banca comerciala sub
sanctiunea respingerii cererii. Camera de Comert si Industrie teritoriala nu poate fi
obligata sa consemneze o asemenea cautiune.
Soarta cautiunii va fi determinata de solutia care se va pronunta cu privire
la cererea creditorului. Contestatia debitorului va fi respinsa daca tribunalul
stabileste ca acesta se afla în încetare de plati. Daca tribunalul stabileste ca
debitorul nu este în încetare de plati, va respinge cererea creditorului sau a Camerei
de Comert si Industrie teritoriala.
Sentinta tribunalului de admitere a contestatiei debitorului si totodata de
respingere a cererii creditorului si a Camera de Comert si Industrie va fi afisata la
usa instantei.

Efectele continuarii procedurii

Continuarea procedurii, ca urmare a înregistrarii cererii debitorului sau a
cererii creditorului ori Camera de Comert si Industrie necontestata de debitor sau
ca urmare a respingerii contestatiei debitorului, produce urmatoarele efecte :
a) suspendarea tuturor actiunilor judiciare sau extra-judiciare pentru realizarea
creantelor asupra debitorului sau bunurilor sale, care sunt anterioare cererilor
introductive.
b) suspendarea curgerii termenelor de prescriptie a actiunilor contra debitorului
si executarii silite.
c) nulitatea oricarei constituiri de garantii personale sau reale.
d) suspendarea calculului dobânzilor la creantele negarantate.
Debitorul este obligat sa puna la dispozitia judecatorului sindic si a
administratorului lista platilor si a transferurilor patrimoniale facute în cele 90 de
zile anterioare înregistrarii cererii de reorganizare sau de lichidare judiciara si sa
ofere acestora toate informatiile cerute.
99
 Judecatorul sindic (sau administratorul) este dator sa întocmeasca si sa
prezinte tribunalului în termen de 30 de zile de la desemnare, un raport amanuntit,
cuprinzând :
- cauzele si împrejurarile care au dus la încetarea platilor;
- natura obligatiilor de plata neonorate;
- eventuala raspundere a oricarui administrator, director, cenzor, asociat,
salariat.
Anularea unor acte false sau frauduloase. Judecatorul sindic poate introduce
la tribunal o actiune pentru anularea oricarui act fals ori fraudulos pe care debitorul
l-a încheiat în paguba creditorilor în cei 3 ani anteriori cererii introductive. De
asemenea, toate transferurile patrimoniale cu titlu gratuit (cu exceptia
sponsorizarilor în scop umanitar) efectuate de debitor în cei 3 ani anteriori datei
înregistrarii cererii introductive pot face obiectul actiunii pentru anulare si
recuperare introduse de judecatorul sindic. Sunt vizate toate actele cu titlu gratuit
translative de proprietate mobiliara sau imobiliara.
Termenul pentru introducerea actiunilor în anulare este de 1 an de la data
înregistrarii cererii debitorului sau data respingerii contestatiei debitorului la
cererile introduse de creditori ori CCI.
Nu pot fi atacate urmatoarele transferuri cu caracter patrimonial ale
debitorului :
a) cele efectuate în cursul desfasurarii normale a activitatii ;
b) schimburile rezonabile echivalente valoric ;
c) transferurile pentru care cealalta parte a acordat debitorului un credit
negarantat si nerestituit pana la data înregistrarii cererii debitorului ori pana la
data expirarii termenului de contestare a cererii creditorului ori a respingerii
contestatiei.
Planul de reorganizare
Prin procedura instituita de Legea nr.64/1995 se urmareste plata pasivului
debitorului, aflat în încetare de plati, fie prin reorganizarea activitatii debitorului
sau lichidarea unor bunuri din patrimoniul lui, fie prin faliment.
Reorganizarea activitatii debitorului cât si lichidarea unor bunuri din patrimoniul
acestuia se realizeaza în temeiul unui plan, prin care se stabilesc obiectivele
urmarite si mijloacele de realizare a acestor obiective. El reprezinta instrumentul
prin care se realizeaza reorganizarea judiciara

100
 Elaborarea si continutul planului
Legea nr.64/1995 recunoaste dreptul de a propune un plan debitorului,
creditorilor si asociatilor societatilor.
Debitorul are dreptul sa propuna un plan ca urmare a declaratiei sale, care
însoteste cererea introductiva, prin care si-a manifestat intentia de a-si reorganiza
activitatea sau lichida patrimoniul.
Debitorului persoana fizica nu i se va aproba cererea de reorganizare si nici
un plan de reorganizare daca a fost în ultimii 5 an debitor intr-o procedura
reglementatade Legea nr. 64/1995 sau a fost condamnat definitiv pentru anumite
infractiuni. Sunt avute în vedere: bancruta frauduloasa, gestiunea frauduloasa,
abuzul de încredere, falsul, delapidarea, marturia mincinoasa, darea sau luarea de
mita, infractiunile împotriva proprietatii publice sau private si infractiunile
incriminate prin Legea nr.21/1996. în aceste cazuri, debitorul poate propune numai
un plan de lichidare a patrimoniului.
Creditorii. Creditorii comerciantului debitor pot propune un plan cu conditia
ca ei sa reprezinte cel putin 1/3 din valoarea creantelor, fie ca este vorba de
creditori cu garantii, fie ca este vorba de creditori chirografari.
Asociatii si actionarii. Pot propune un plan asociatii din societatile în nume
colectiv, asociatii comanditati si actionarii unor societati pe actiuni cu conditia ca
acestia sa detina 1/3 din capitalul social subscris.
Continutul planului. Proiectul planului de reorganizare trebui sa arate
perspectivele de redresare ale debitorului în raport cu posibilitatile sale, cu
mijloacele financiare mobilizabile, tinând seama de cererea solvabila pentru
produsele si serviciile sale. Daca proiectul planului de reorganizare, în vederea
redresarii prin continuarea activitatii, prevede restrângeri de personal din ratiuni
economice, se vor indica masurile deja luate si se vor expune actiunile si
perspectivele de natura sa duca la reorientarea profesionala a personalului

Proiectul planului de reorganizare trebuie sa cuprinda 3 aspecte principale :

I. Aspectul financiar, care priveste:
- modul în care vor fi platite obligatiile fata de creditori (termenele în care se
vor efectua platile)
- mijloacele financiare cu care vor fi stinse creantele (vânzarea unor active
patrimoniale, recapitalizarea societatii prin noi aporturi ale asociatilor sau
actionarilor pentru majorarea capitalului social)
101
- garantiile pe care le poate oferi debitorul din proprie avere sau din partea
altor persoane pentru executarea planului.
II. Aspectul economic care indica:
- structura functionala si specificul activitatii debitorului în viitor, în raport de
sansele de redresare si de sursele de finantare.
- masurile de reorganizare si de reorientare a profilului economic.
III. Aspectul social se refera la:
- numarul salariatilor si categoriile de salariati care vor fi supuse reducerii în
prima etapa
- perspectivele reangajarilor în etapa urmatoare
- masurile de reorientare profesionala a personalului disponibilizat.
Daca proiectul planului prevede majorarea capitalului social, judecatorul
sindic va propune tribunalului convocarea Adunarii Generale extraordinare a
actionarilor sau, dupa caz, a Adunarii Generale a asociatilor SRL ori a SNC sau
SCS pentru votarea propunerii de majorare a capitalului cu noile aporturi ale
actionarilor sau asociatilor. Refinantarea prin acest mijloc este apta de a procura
societatilor o parte din fondurile necesare îndeplinirii planului de reoganizare.

Proiectul planului de lichidare

Proiectul planului de lichidare ocupa o pozitie intermediara între
reorganizare si lichidarea judiciara, pentru a încerca sa evite ultimul remediu.
În esenta, planul de lichidare îsi propune ca obiectiv "vânzarea averii
debitorului în mod ordonat, partial sau total ca un ansamblu în stare de functionare,
pentru a obtine valoarea maxima".
Proiectul trebuie sa cuprinda în mod amanuntit:
a) În ce mod, când si în ce masura vor fi platite sau stinse în alt fel creantele; ce
garantii vor fi oferite fiecarei categorii de creditori vor primi plata integrala sau
nu vor suferi în alt mod o defavorizare.
b) Daca si în ce masura vor fi descarcati de raspundere, cu propria avere, pentru
datoriile sociale, asociatii SNC sau asociatii comanditati.
c) Analiza comparativa a cuantumului platilor care vor fi facute catre creditori
în baza planului de lichidare fata de ceea ce ar urma sa primeasca creditorii în
cazul lichidarii judiciare a averii debitorului.
De rezultatul acestei analize depinde dreptul de vot al creditorilor cu creante
subordonate.
102
d) ce parti din averea debitorului vor fi vândute cui si la ce pret si ce efecte vor
avea aceste vânzari în privinta continuarii activitatii pentru restul întreprinderii,
a mentinerii personalului salariat si al satisfacerii creditorilor.
e) mijloacele financiare pe care se bazeaza posibilitatea realizarii planului.
În vederea cunoasterii de catre toate persoanele interesate a planului admis,
legea prevede urmatoarele masuri de publicitate :
a) depunerea planului la grefa tribunalului unde va fi accesibil spre consultare
tuturor partilor interesate, care vor putea cere si o copie de pe acest plan.
b) comunicarea planului tuturor creditorilor cunoscuti, debitorului si tuturor
asociatilor sau actionarilor.
c) publicarea în MO a hotarârii judecatorului sindic de admitere a planului cu
precizarea urmatoarelor referinte :
- cine a propus planul
- data când va fi votat
- posibilitatea de a se vota prin corespondenta (cu legalizarea semnaturii
creditorului de catre notarul public) înregistrata la tribunal.

Planul de reorganizare este obligatoriu pentru debitor, indiferent cine a

propus planul confirmat de tribunal. Sub supravegherea judecatorului sindic,
debitorul va continua sa-si administreze averea pana când tribunalul va adopta o
noua hotarâre de încetare a reorganizarii si de lichidare a averii debitorului.
Supravegherea judecatorului sindic asupra activitatii debitorului dureaza
pâna la îndeplinirea masurilor de schimbare structurala prevazuta în plan, dar nu
mai mult de un an dupa data confirmarii planului.
Societatea comerciala debitoare supusa reorganizarii va fi condusa de
administratorii legal investiti, care nu au fost înlocuiti sub supravegherea
judecatorului sindic. Actionarii si asociatii cu raspundere limitata nu au dreptul de
a interveni în conducerea sau în administrarea averii debitorului.
Daca debitorul nu se conformeaza planului, judecatorul sindic,
administratorul sau oricare dintre creditori poate cere, în scris, tribunalului
lichidarea. Tribunalul poate sa aprobe cererea sau o poate respinge. Cea de-a doua
solutie poate fi adoptata atunci când se constata o redresare a activitatii debitorului
si o crestere a cuantumului sumelor care urmeaza a fi distribuite creditorilor.
În aceasta situatie, tribunalul poate dispune prelungirea perioadei de
reorganizare, pentru o durata de cel mult un an, desemnând o persoana care sa
103
conduca activitatea debitorului. Aceasta persoana va prezenta lunar rapoarte
judecatorului sindic asupra situatiei financiare a averii debitorului.
Daca debitorul nu se conformeaza planului sau daca planul de reorganizare
nu se realizeaza la cererea administratorului, a debitorului, a oricarui creditor sau a
reprezentantului creditorilor ori chiar din oficiu, pe baza raportului judecatorului
sindic tribunalul poate hotarî oricând vânzarea partiala ori lichidarea judiciara a
averii debitorului. Modificarile aduse creantelor prin planul de reorganizare ramân
definitive.
Lichidarea judiciara înseamna certitudinea esecului. Acest deznodamânt
ireversibil poate fi decis numai prin hotarârea tribunalului.
La propunerea judecatorului sindic, va putea fi desemnat si un lichidator (in
conditiile prevazute de art.97).
Tribunalul dispune lichidarea judiciara în urmatoarele situatii:
(1) când prin cererea introductiva, debitorul îsi manifesta intentia de a intra în
lichidare judiciara.
(2) ca urmare a hotarârii tribunalului de încetare a reorganizarii si de trecere la
lichidarea averii debitorului
(3) daca nu este confirmat de tribunal nici un plan
(4) drept consecinta a aprobarii de catre tribunal a cererii de lichidare
formulata de administrator sau de oricare dintre creditori.

FALIMENTUL

Falimentul se aplica în cazurile prevazute de Legea nr.64/1995 si are drept

scop prefacerea în bani a bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea
satisfacerii creantelor creditorilor. Procedura falimentului consta intr-un ansamblu
de acte juridice si operatiuni care privesc : stabilirea masei active ; stabilirea masei
pasive; efectuarea lichidarii bunurilor din patrimoniul debitorului; distribuirea
sumelor de bani realizate din lichidarea bunurilor din patrimoniul debitorului;
închiderea procedurii falimentului.
Cazurile de aplicare a procedurii falimentului sunt reglementate de Legea
nr.64/1995. Acestea sunt:
a) Neconfirmarea unui plan de catre tribunal
Daca nici un plan privind reorganizarea nu este confirmat, tribunalul va
dispune ca judecatorul sindic sa înceapa de îndata procedura falimentului.
104
b) Hotarârea tribunalului privind încetarea reorganizarii
In cazul în care debitorul si-a manifestat, prin cererea introductiva, intentia de a-si
reorganiza activitatea si apoi planul de reorganizare este confirmat de tribunal,
debitorul poate sa-si conduca activitatea si sa-si administreze patrimoniul sub
supravegherea judecatorului sindic pâna când tribunalul va dispune, motivat, ca
reorganizarea sa înceteze si sa treaca la lichidarea patrimoniului debitorului.
c) Debitorul nu respecta planul de reorganizare
Daca debitorul nu se conformeaza planului de reorganizare, tribunalul poate sa
aprobe începerea procedurii falimentului, la cererea judecatorului sindic,
administratorului sau a oricaruia dintre creditori.
d) Lipsa unui plan de reorganizare confirmat de tribunal
În lipsa unui plan de reorganizare, confirmat de tribunal, debitorul, un creditor,
comitetul creditorului sau Camera de Comert si Industrie teritoriala poate cere
tribunalului sa-i ridice debitorului dreptul de a-si conduce activitatea. Cererea va
fi examinata de tribunal într-o sedinta, cu citarea persoanelor interesate. Ea va
putea fi admisa, motivat, în special pentru pierderile cu caracter continuu
înregistrate sau a lipsei probabilitatii de realizare a unui plan rational de activitate.
Din analiza cauzelor prezentate mai sus rezulta ca aplicarea procedurii
falimentului impune verificarea de catre tribunal a conditiilor stabilite de lege.
Numai daca sunt îndeplinite conditiile de lege pentru un anumit caz de
aplicare a procedurii falimentului se poate trece la aplicarea dispozitiilor legale
privind aceasta procedura. Hotarârea tribunalului privind aplicarea procedurii
falimentului are drept efect desesizarea debitorului de bunurile sale. Debitorul
pierde dreptul de a administra si dreptul de a dispune de bunurile din patrimoniul
sau. Un alt efect al hotarârii tribunalului privind aplicarea procedurii falimentului
este dizolvarea societatii si lichidarea patrimoniului.
Aplicarea procedurii falimentului asupra debitorului implica luarea de catre
tribunal a unor masuri cu caracter pregatitor. Aceste masuri privesc notificarea
începerii procedurii falimentului si desemnarea lichidatorului.
Potrivit Legii nr.64/1995, judecatorul sindic trebuie sa notifice începerea
procedurii falimentului, cât mai curând posibil, oficiilor postale, statiilor de cale
ferata, antrepozitelor, depozitelor portuare si altor locuri de înmagazinare din
circumscriptia în care debitorul are sediul sau comercial principal ori sucursalele
sale. Prin notificare se solicita sa fie predata corespondenta comerciala a
debitorului si orice alte comunicari trimise debitorului. Judecatorul sindic va putea
105
cere societatilor bancare la care debitorul are depozite, sa nu dispuna de acestea
fara ordinul sau.
In cazul când debitorul are bunuri supuse transcriptiei, inscriptiei sau
înregistrarii în registrele de publicitate imobiliara, judecatorul sindic va trimite
instantelor sau autoritatilor care tin aceste registre o copie de pe cererea
introductiva, cu precizarea bunurilor din patrimoniul debitorului, în vederea
efectuarii unei mentiuni privind începerea procedurii falimentului.
Realizarea procedurii falimentului reclama numirea unui lichidator de catre
tribunal la propunerea judecatorului sindic.
Lichidatorul va efectua actele, operatiunile si procedurile stabilite de
judecatorul sindic si în cadrul realizarii procedurii falimentului judecatorul sindic
va solicita tribunalului anularea actelor juridice frauduloase, încheiate de debitor în
paguba creditorilor în cei trei ani anteriori înregistrarii cererii introductive.
Actiunea în anulare se va introduce în termen de un an de la data începerii
procedurii. Anularea actelor juridice este urmata de restituirea prestatiilor în
favoarea patrimoniului debitorului. Tertul care a dobândit un bun în baza unui act
juridic încheiat cu debitorul, care a fost anulat, va trebui sa restitui bunul dobândit,
sau daca bunul nu mai exista, valoarea acestuia de la data transferului dreptului de
proprietate asupra bunului.
În cazul în care tertul dobânditor a restituit valoarea bunului, el va avea
împotriva patrimoniului debitorului o creanta de aceeasi valoare cu conditia ca
dobândirea bunului sa fi fost cu buna credinta si fara intentia de a împiedica,
întârzia ori însela pe creditorii debitorului.
În cazul aplicarii procedurii falimentului, judecatorul sindic trebuie sa asigure
cresterea la maximum a valorii patrimoniului debitorului. De aceea, în privinta
contractelor încheiate de debitor cu tertii si aflate în curs de executare, el trebuie sa
faca o apreciere asupra contractelor si a consecintelor pe care acestea le-ar putea
avea asupra patrimoniului debitorului.
Art. 46 din Legea nr.64/1995 prevede ca, în cazul în care contractele
încheiate de debitor cu tertii nu au fost executate în totalitate ori substantial de
catre toate partile, judecatorul sindic poate sa mentina sau sa rezilieze aceste
contracte. Dreptul de optiune al judecatorului sindic priveste toate contractele
încheiate de debitor, inclusiv contractele de prelungire a creditelor, închirierile
neexpirate sau alte contracte pe termen lung.

106
 STABILIREA MASEI ACTIVE SI A MASEI PASIVE
Stabilirea masei active
Obiectul procedurii falimentului îl formeaza averea debitorului. În întelesul
Legii nr.64/1995, averea debitorului cuprinde totalitatea bunurilor si drepturilor
patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii, care pot face obiectul
unei executari silite.
În masa activa intra pe lânga bunurile si drepturile patrimoniale existente în
patrimoniul debitorului la data începerii producerii reorganizarii judiciare si
falimentului si cele care au fost dobândite în cursul procedurii.
Lista bunurilor debitorului este întocmita de însusi debitorul sau de un expert
contabil angajat de judecatorul sindic pe cheltuiala patrimoniului debitorului.
Pentru a putea face obiectul lichidarii în conditiile legii, bunurile trebuie sa
existe în realitate, de aceea exista obligatia ca judecatorul sindic sa sigileze
bunurile care fac parte din patrimoniul debitorului si sa le inventarieze.
Aceasta se realizeaza intr-un termen scurt, dupa pronuntarea de catre
tribunal a hotarârii privind începerea falimentului. Daca debitorul are bunuri si în
alte judete, judecatorul sindic va trimite notificari tribunalelor din acele judete în
vederea sigilarii de urgenta a bunurilor. Sigilarea va avea ca obiect: magazinele,
magaziile, depozitele, birourile, corespondenta comerciala, contractele, marfurile si
orice alte bunuri mobile, care apartin patrimoniului debitorului. Vor fi excluse de
la sigilare: bunurile care vor trebui vândute de urgenta spre a se evita deteriorarea
lor materiala sau pierderea din valoare; registrele de contabilitate ale debitorului;
cambiile si alte titluri de valoare scadente, numerarul.
Inventarierea bunurilor
Cunoasterea bunurilor care fac parte din masa activa reclama inventarierea
acestor bunuri de catre judecatorul sindic sau lichidator. Daca bunurile se pot
inventaria într-o singura zi se trece direct la inventariere fara sigilare. La
desfasurarea operatiunilor de inventariere trebuie sa fie de fata si sa asist si
debitorul, daca judecatorul sindic a cerut acest lucru.
Inventarul trebuie sa descrie bunurile si sa încluda valoarea lor aproximativa
la data inventarului.
Legea permite judecatorului sindic sa numeasca un expert care sa-l asiste la
evaluarea bunurilor.
În calitate de expert poate fi numit si unul din creditori.

107
 Din momentul inventarului, judecatorul sindic apare ca un depozitar judiciar
al bunurilor cuprinse în inventar cu toate consecintele care decurg din aceasta
calitate. El trebuie sa ia toate masurile care se impun pentru asigurarea si paza
bunurilor si conservarea acestora
Stabilirea masei pasive
În stabilirea masei pasive se parcurg urmatoarele etape:
a) în 30 de zile de la deschiderea procedurii se va proceda la o declarare a
creantelor pentru a se evalua situatia debitorului. Lista creantelor si creditorilor
se întocmeste pe baza informatiilor primite de la debitor. în toate cazurile când
informatiile date de debitor nu cuprind o lista corespunzatoare a numelor si
adreselor tuturor creditorilor sai, judecatorul sindic poate folosi un expert
contabil care pe baza bilantului, registrelor contabile si a altor documente va
întocmi lista creditorilor.
b) înregistrarea si verificarea creantelor. În vederea realizarii acestor operatiuni,
judecatorul sindic va trimite fiecarui creditor o notificare în care ii va aduce la
cunostinta termenul limita pentru înregistrarea creantelor precum si conditiile
cerute pentru ca o creanta sa fie considerata valabila.
Creditorii trebuie sa-si înregistreze creantele într-un registru care se tine la grefa
tribunalului.
c) întocmirea tabelului preliminar a tuturor obligatiilor debitorului.
d) solutionarea de catre tribunal (judecatorul sindic) a contestatiilor.
e) întocmirea si afisarea tabelului definitiv al obligatiilor debitorului.

EFECTUAREA LICHIDARII SI DISTRIBUIREA SUMELOR ÎN URMA

LICHIDARII
În procedura falimentului, prin lichidare se întelege, în sens larg,
transformarea în bani a tuturor elementelor cuprinse în activul patrimoniului
debitorului. Valorificarea bunurilor este reglementata de Art. 84, 101, 102 si 128
din Legea 64/1995. Vânzarea bunurilor din averea debitorului se face prin licitatie
sau direct, cât mai avantajos si cât mai repede, la timpul cel mai potrivit si la pretul
maxim.
Bunurile vor fi evaluate prin expertiza, se va realiza publicitatea vânzarilor,
si respectarea dispozitiilor legale privind licitatia si adjudecarea. Lichidatorul va
incasa veniturile realizate din administrarea bunurilor averii debitorului si le va

108
depune în contul deschis pentru lichidare si va efectua plata creditorilor care au
garantii reale.
Distribuirea sumelor rezultate în urma lichidarii
Distribuirea sumelor rezultate în urma lichidarii este reglementata în
dispozitiile art.106, 107, 108 din Legea nr.64/1995.
Legea nr.64/1995 impune lichidatorului elaborarea unui raport final, ce se
supune aprobarii judecatorului sindic, dupa lichidarea tuturor bunurilor din averea
debitorului si solutionarea tuturor contestatiilor privitoare la creante.
Raportul final, însotit de un bilant general se comunica debitorului si
creditorilor si se afiseaza la usa instantei. Orice creditor poate face obiectii în
termen de 10 zile de la data afisarii.
Judecatorul sindic examineaza obiectiunile si decide prin sentinta sau
încheiere. Aprobarea raportului final da dreptul lichidatorului sa distribuie tot ce a
ramas nedistribuit. Fondurile nereclamate se depun dupa 90 de zile în contul averi
debitorului la banca.
Lichidatorul adreseaza judecatorului sindic o cerere de închidere a
procedurii de lichidare. Judecatorul sindic se va pronunta printr-o încheiere sau
sentinta, dupa caz.Potrivit art. 22 din Legea 64/1995, hotarârea judecatorului sindic
de închidere a procedurii duce la descarcarea judecatorului, a administratorului sau
lichidatorului de îndatoririle si responsabilitatile avute.În aceeasi masura vor fi
descarcate persoanele care au ajutat pe judecatorul sindic în timpul procedurii.

109
BIBLIOGRAFIE

1. I.Băcanu – Firma şi emblema comercială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998

2. I.Băcanu – Modificarea capitalului social al societăţii comerciale,Lumina Lex,
1996
3. C. Beleiu –Drept civil român, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1993
4. B.Brenstein – Fondul de comerţ şi vadul comercial în literatura română, Ed.
Sapiens, Brăila 1999
5. Aurelian Bucu – Introducere în Sistemul român de Drept: Dreptul Public,Ed.
Argonaut, 2002
6. Aurelian Burcu – Introducere în sistemul român de Drept: Dreptul Privat, Ed.
Argonaut, 2002
7. Aurelian Burcu – Dreptul Afacerilor, Presa Univ. Clujeană, 2002
8. Aurelian Burcu – Tehnici, instrumente şi practici juridice în afaceri, Presa Univ.
Clujeană, 2002
9. Aurelian Burcu – Fundamentele formării manageriale, Ed. Argonaut, 2005
10.Aurelian Burcu & col.– Performanţa managerială: evaluarea şi antrenarea
abilităţilor managerului, Ed. Argonaut, 2005
11. Aurelian Burcu – Managementul succesului: curs teoretic şi practic pentru
dezvoltare profesională, Ed Fundaţiei Mercur, 2001
12.Aurelian Burcu – Comportamentul porfesional: etichetă şi comunicare, Ed.
Mega 2004
13. Aurelian Burcu – Centrul Artemis de la teorie la practică. Planul de afaceri, Ed
Fundaţiei Mercur, 2003
14. Aurelian Burcu & col.– Medii şi structuri suport pentru iniţiative
antreprenoriale, Ed. Argonaut, 2005
15. Aurelian Burcu & col. – Manual de metodica cercetării ştiinţifice în economie,
(vol I-III), Ed. Argonaut, 2005
16. Aurelian Burcu & col.– Structuri juridice asociative de participare în afaceri, Ed.
Argonaut, 2005
17. E.Cârneci – Drept comercial, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001
18. E.Cârneci – Constituirea societăţii comerciale pe acţiuni, Lumina Lex,1995
19. E.Cârenci – Funcţionarea şi încetarea societăţii comerciale pe acţiuni,
Ed.aeconomică, Bucureşti,1997
20. O.Căpăţână,B.Ştefănescu – Tratat de Dreptul comerţului internaţional,
Ed.Academiei, Bucureşti, 1987
21.St.Cărpenaru – Drept comercial român, All Educaţional, Bucureşti, 1998
22.M.V.Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.Naţional,1997
23.D.Clocotici – Dreptul comercial al afacerilor, Ed.Fund.România de Mâine,
Bucureşti, 1998
110
24.B.Colli – Vocabular economic şi financiar, Ed. Humanitas,1994
25.M.N.Costin – Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, Ed. Lumina Lex,
1996, vol.I,II
26.M.N.Costin – Dreptul comerţului internaţional, Ed.Lumina Lex,
bucureşti,1994
27.C.Crişu – Codul comercial, 30 de legi speciale şi 64 modele de contracte, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
28.V.Crivăţ,R.Crivăţ,A.Borza – Modele de contracte interne şi internaţionale;
ediţie bilingvă româno-engelză , Ed.Total Contract, Bucureşti,1995
29.V.Daghie, D.Mihăilă,O.Răducan – Drept comercial român, Ed.Naţional, 1998
30.Fr.Deak, St.Cărpenaru – Contracte civile şi comerciale, Ed.Lumina Lex,
Bucureşti, 1993
31.A.Duşca – Dreptul afacerilor, Ed. Universitaria, Craiova,1999
32.D.D.Geronta – Curs de societăţi comerciale,Bucureşti,1928
33.S.Ghimpu,I.T.Ştefănescu – Dreptul muncii.Tratat, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti,1982
34.I.Gliga – Drept financiar, Ed. Humanitas. 1998
35.A.Harlet, P.Marechal – Economie et organization de l‘entreprise, Macon et
Cie, Paris,1970
36.Gh.Gh.Ionescu – Cultura afacerilor, Ed. Economică, Bucureşti,1997
37.Ernest Lupan – Drept civil: persoanlele, Ed. Lumina Lex, (orice ediţie)
38.D.Lupaşcu – Culegere de practică juridică a Tribunaluli Bucureşti în materie
comercială, Ed.All Beck,Bucureşti, 1999
39.C.Lefter – Societatea cu răspundere limitată în dreptul comparat, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993
40.I.Macovei – Drept internaţional al afacerilor, Ed. Univ Al. I. Cuza, 1999
41.M.Moldoveanu – Ştiinţa afacerilor, Ed. Expert, Bucureşti, 1995
42.Th.Mrejeru,D Florescu & col. – Contractul de asociere în participaţiune intern
şi internaţional, Ed. Continental XXI, Bucureşti,2000
43.M.R.Nicolescu,D.D.Şaguna – Societăţi comerciale europene,Oscar Print,
Bucureşti,1996
44.V.Nichita & col. – Economie politică, Ed.Porto Franco, Galaţi,1991
45.V.Pătulea,C.Turianu – Curs de drept comercial român, Ed.All Beck, Bucureşti,
2000
46.V.Popa, R.Motica – Contracte de drept comercial – Ed de Vest, Oradea,1997
47.D.Popescu – Conducerea afacerilor, Ed.Scripta, Bucureşti,1998
48.T.Prescure, M.N.Costin – Reorganizarea şi lichidarea judiciară, Ed.Lumina
Lex, Bucureşti,1997
49.D.Rădescu – Dicţionar de drept privat, Ed.Mondan, Bucureşti,1997
50.O.Răducan –Dreptul afacerilor, Ed. Universitaria, Craiova, 2001
111
51.C.Roşu, R.Motica – Dreptul afacerilor, Ed.Alma Mater, Timişoara,2001
52.D.D.Şaguna – Drept financiar şi fiscal, Ed.Oscar Print, Bucureşti,1994
53.C.Tomulescu – Drept privat roman, Tip.Universităţii, Bucureşti,1972
54.I.Turcu – Teoria şi practica dreptului comercial român. Tratat, Ed. Lumina
Lex, 1998, vol.I,II
55.I.Turcu – Operaţiuni şi contracte bancare, Lumina Lex, Bucureşti, 1995
56.I.Turcu – Contracte comerciale: formare şi executare, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, vol.I,II
57.I.Turcu – Dreptul afacerilor, Ed.Fund.Chemerea, Iaşi, 1992
58.R.P.Vonica – Dreptul societăţilor comerciale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti 1998
59.Dorian Rais – Contractul în economia de piaţă,, Ed. Independenţa Economică,
Brăila, 1999
60.Dorian Rais – Drept comercial, Ed. Independenţa economică, Piteşti, 2001

Bibliografie selectiva:

1.R.D.Apan, Teoria generala a dreptului afacerilor, Ed.Sfera Cluj Napoca, 2007;

2.R.D.Apan, Dreptul afacerilor, Caiet de seminarii, Ed.Sfera Cluj Napoca, 2008;
3.Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII a , revizuită şi
completată, Ed. All educaţional, 2007;
4.S. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, G. Piperea, Societăţile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, C.H. Beck, Bucureşti, 2009, Editia a IV a;
5.I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I şi II, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998;
6..R.D.Apan, Protectia juridica a consumatorilor-Creditul destinat consumului si
domeniile conexe, Ed. Sfera, 2007, Cluj Napoca;
7.I.Turcu, Tratat teoretic si practic de drept comercial, Ed.C.H.Beck, 2009, vol.I, II
si III;
8.O Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998,
Ediţia a II-a;
9.Mircea N. Costin, Corina A. Jefelea, Societăţile comerciale de persoane, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
10.S. Cristea, C. Stoica, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002;
11.Curtea de Apel Cluj, Buletinul Jurisprudentei 2008, Ed. Sfera Juridica, Cluj
Napoca, 2008 ;
12.Revista de drept comercial, Serie noua, Colectia 1990-2009, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti Sectiunea Jurisprudenta,;
13.Revista Dreptul, , Colectia 1990-2013, Uniunea Juristilor din Romania,
Bucuresti, sectiunea Din solutiile instantelor judecatoresti.
112
14.Carpenaru, St. D., , Drept Comercial Român, Ed. Universul Juridic, Bucuresti,
2007
15.Carpenaru St. D, David S, Predoiu C., Piperea Gh, Legea societatilor
comerciale. Comentariu pe articole, Editia a 4-a, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2009;
16.Leaua Crenguta, Societati comerciale, Ed. C. H. Beck, Bucuresti, 2009
17.Costin, N.M., 1996, Dictionar de drept international al afacerilor, Ed.Lumina
Lex, vol.I,II, Bucuresti
18.Georgescu, I.L., 1994, Drept Comercial Român, Lumina Lex Bucuresti
19.Angheni, S., Volonciu, M., Stoica, C., Drept comercial, Editura C. H. Beck,
Bucureşti 2008
20.Legea 31/1990 – Legea societatilor comerciale
21.Legea nr. 85/2006 – Legea insolventei

113