Bipartidismul

Pe baza unui studiu realizat In 19 democratii occi

dentale, Jean Blondel a propus la sfâritu1 anilor 601 sä se facã distincie Intre douà
categorii de multipartidism i’ douà de bipartidism: bipartidismul perfect, in care douà
man partide impart de regulà 90% din voturile exprimate i bipartidismul imperfect, In
care pnincipalele douá pantide au doar 75-80% din voturilè electoramlui2. In
bpartidismulpe-fec4 cele dou partide flu au nici o concurença senioasá; un eventual al
treilea partid neavând decât o for neglijabila, cele douà partide ocupä practic toate
locurile din panlament. In plus, cele douà partide au o forç electoralà foarte apropiat. De
aici Blondel trage concluzia cá bipartidismul tinde sà producá egalitate Intre partide. De
la o alegere la alta, ar ft vorba de o ,,evoluçie ce osdileazà in jurul unui punct de
echilibru”. El trece deci de la constatarea unei relaii la enuntarea unei cauzalitài
neexp]icitate prea mult; el lasà doar s se Inçeleaga cà existença a douà partide
omogenizeazã repartiçia voturior. De fapt, existena a doar douä

partide flu este un accident al istoriei, ea rezultà dintr-o traditie politicã care instituie i
legitiineazá bipartidismul. Dacá cele douà partide din sistem ati force foarte apropiate,
acest fapt s-ar putea datora istoriei sociologiei politice a statului In cauzà. Dar faptul cà
egalitatea celor douà partide man existà in cinci can clasate ca aparçinând bipartidismului
pun, ri care reprezintà totui tradiçii politice foarte diferite una de alta, pentru cà il gàsim
in S.U.A., Noua Zeelandã, Australia, Marea Britanie i Austria, obliga la càutarea unei
explicaçii strategice, un efect mecanic apropiat de cel din teoria jocurior. Putem evident
sé ne gândim la vechea idee conform cãreia, intr-un sistem bipartizan, alegerile se ctigá Ia
centru. Ar fi ca o ajustare naturalá a partidelor i a alegatorilor. Partidele ar alege
programe ce diferé puçin unul faça de celàlalt i care sunt situate In centrul dlistnibuciei
alegatorior pe un continuum de tip stânga-dreapta. Dacà fiecare alegator este raiona1 i
voteazà pentru partidul ccl mai apropiat de orientarea sa ideologica, flecane partid ar
trebui efectiv sà aibà aproape ace1ai numár de voturi. Acest model formal este until
teoretic, car
e implicà un numàr mare de ipoteze decisive, mai mult sau mai pucin decalate faça de
comportamentele electorale concrete. Explicaçia egalitaçii pattidebt In sistemul
bipartidist pur ràmâne deci o problemà deschisá, mai ales cá ar trebui verificat dacá
observa ia fàcutà In anii ‘60 cu privire la egalitatea br de forte mai este valabilä.
Ceea ce caractenizeaza bspariidismuI impeifed, numit i ,,sistem de douà partide i
jumàtate”, este faptul cà un al treilea partid este destul de puternic pentru a juca rolul de
Incurcà-lume, fund deci o forcade susçinere indispensabilã pentru Victoria in alegeni. In
aceastá categoric sunt clasate cinci çàri: Germania Federalã, Luxemburg,

Canada, Belgia i Irlanda. Blondel observá faptul cá, In mod curios, intre cele douä partide
principale exista diferençe de força mull mai importante dect In cazul primei grupe
(diferençe de aproximadv 10 puncte. Pe de altà parte, nu gàsirn nici o situaçic stabilà In
care cele trei partide sà aibé for;e egale. Când un a! treilea partid ajunge sà le egaleze pe
celelalte douà, situaçia e doar una tranzitorie. Fie el va ajunge sã Inlocuiascã progresiv
unul din cele douà partide principale, fie va redeveni, la alegerile urmátoare, un partid de
spnijin. i aici, aceste observaui interesante at merita o explicaie: de ce un sistern politic,
cu trei partide de force egale, ar H In mod necesar instabil? Dacã acest caz este intr-
adevàr instabil, se intâmplà aa pentru cá echilibrul este dat in mod natural sau structural
de dualism i flu de triad? Sau lucrurile se petrec aa pentru cà sistemele politice luate In
discutie flu se defmesc doar prin numárul de partide i prin fora acestora, ci i printr-o
institu ie i o culturà politicá, definitorii pentru rolul i legitimitatea lot?
Tot Jean Blondel postula stabilitatea globala a sistemelor partizane: unele evoluçii se pot
manifesta, facând ca o çarà sà treacá de la o categorie Ia alta; dar majoritatea carior ràmân
stabile, In aceeai categoric, pentru mult timp. Stabilitatea sistemelor politice, dcci i cea
din democraiile occidentale, nu este poate atât de puternicä cum se credea pe atunci.
Astfel, Statele Unite au cunoscut conjuncturi electorale prezideniale când un a! treilea
candidat a obçinut un scot destul de important, iar Anglia, de 20 de ani, dupá sciziunea
Partidului Laburist, flu mai este un sistem bipartizari atât de pur cum pãrea.

Giovanni Sartori a dus Ia progresul discuçiei privind sistemele bipartizane prin distincçia
fàcutà intre forma bipartianâ i mecanismele bpar1idiste. Sistemele de formá bipartizanà
sunt definite prin numárul i foqa partidelor. Deci au formà bipartizanã toate sistemele In
care douà partide pot guverna singure fàrá sprijinul unui al treilea partid. Un sistem cu
mecanism bipartidist este definit, din contra, prin propñetai instituionale: este un sistem
unde alternana la putere este legitimatá, instituità. Cele dou partide man nu incearcà sub
nici o formà sà puná bazele unor guverne de coaliie, ele concureazä pentru a obçine
majoritatea absolutd a mandatelor. Anglia i Noua Zeelandá sunt sisteme bipartidiste
perfecte, atât Ia nivelul formei cat i at propnietàçilor instituçionale. In 1975, Sartori
estima cà includerea Statelor Unite in aceastã categorie era discutabilà, din pricina
raritaçii alternançei in Congres, unde democraçii au fost majoritari In mod continuu timp
de mai mult de jumàtate de secol. Existá câteva can cu mecanism bipartidist fàrà formá,
sau can cu forma bipartizanà fàrà propnietacile sistemice (cazul Austriei pâná In 1966).
Pentru Sartori, sistemele zise cu douà partide i jumàtate au In general mecanisme
bipartizane, dar o formà tripartizaná. Ccl mai puin puternic partid al sistemului participà
la coalilli de guvernare. Germania iese totui din aceastà schema. Ea flu instituie
bipartidismul. In 1975 ea este Intr-adevár tripartidistá. Aceastá arà a dezvoltat o culturá a
compromisului politic care uneori impinge elitele sá aleaga
,,mare coal4ie” chiar dacà rezultatul alegerilor nu
cere. Sistemele bipartidiste stint, de fapt, rare, chiar dacà sunt puternic valorizate de
politologi, care au tendinta sà vadã In dc sistemul cc aduce stabilitate guvernarii, in timp
ce sistemele
multipartizane ar fi ineficiente i instabile. Sartori estimeazá cà bipartidismul merge bine
atunci cánd el este susinut de tot sistemul i mai ales de o culturá politicá: partidele
guverneazà la centru i flu practicá exacerbarea mizelor, evantaiul de opinii ale indivizior
trebuie sã fie redüs §i apropiat de centru, distributia sa este statistic normalá (In formà de
clopot). ntr-un sistem in care existà multe civaje ideologice (la nivelul opiniior i al
partidelor), bipartidismul este probabil disfunciona1. Acesta este rar pentru Ca societáile i
sistemele politice care au reuit sa producã un consens politic stabil referitor la tipul de
guvemare stint puin numeroase.
Multioartidismul
Dupa Jean Blondel, multipartidismul existã In carile in care puterea este fragmentatà: In
sistemul politic joacà un rol mat mull de trei partide. El face distincçia Intre
mullipartidismul cu par/id dominant i multbar/idismu1pur. In pnimul caz, cele douá
partide pnincipale totalizeaz In mod obinuit In jut de douà treimi din voturi i, In plus,
partidul cel mai puternic obcine singur cel puçin 40%, adicá aproximativ dublul celui de-
al doilea partid. i in mod regulat, alte douà sau trei partide obçin intre 10 i 20%. Aceastã
structurã se poate observa in cinci can din cele 19 studiate: Danemarca, Norvegia, Suedia,
Islanda i Italia. Din cauza pondenii gauffismului, Franca de la inceputul celei de a V-a
Republici poate fi de asemenea clasatà In aceastà categonie. In multipartidismul pun,
atomizarea forielor politice este i mai puternicà.
Cele douà partide pnincipale nu obin decát In jut de jumfitate din voturi i nici un partid
flu dominá In mod structural scena politicà. Elveçia, Finlanda,

in multipartidismul cu partid dominant, partidul principal flu este In general destul de

puternic pentru a conduce singur çara, decât atunci când sistemul electoral instituie o
prima suficientà partidului ajuns in frunte, In aa fel mncât, cu 40% din voturi, sá obina o
majoritate absolutà a mandatelor. Prin urmare, partidul dominant guverneazà aliindu-se
cu un partid mic. Blondel subli— niazà faptul ca acest sistem politic poate fi foarte stabil.
Dc exemplu, In àrile scandinave, partidul socialist dominant a putut sa ràmânà la putere,
f±a probleme, pe lungi perioade de timp. Jean Chariot remarcã faptul cà existença unui
mod de scrutin majoritar faciliteazà apariçia unui partid dominant. Avnd intre 30 i 35%
din voturi, un partid poate fi dominant in termeni parlamentari. Acesta a fost cazul
Françei la Inceputul anilor ‘60. Dat, de fapt, sistemul multipartizan cu partid dominant
existá mai ales In tan unde se utilizeazà scrutinul proporlional. Stabilitatea sistemul este
data mai ales de incapacitatea partidelor rnici de a se uni Impotriva partidului dominant.
Acest fapt explicà lunga dominae a socialitilor In çarile scandinave. Acetia nu pierd
puterea decât In momentul In care o coalie de partide, reprezentând diferite familii
politice de centru sau de dreapta, reuete sá se formeze.
Totui, flu toate sistemele multipartidiste cu partid dominant au guverne stabile. Istoria
politica a Italiei o aratà clar. Pânà la sfârituI anilor ‘80, Democralia cretinã ohçine aici In
mod regulat scoruri de partid dominant, jar stânga este divizatä, ceea ce Impiedicã
formarea unei coahuii ca alternativà Ia paztidul dominant. In timp ce aceastä structurá
trebuia In mod normal sä aducã stabilitatea, instabilitatea se explica dupa Jean
Chariot prin doua fenomene. Democrat-cretinii sunt de fapt foarte puin unii, partidul e o
reuniune de tendinçe, fiecare având propria organizare. Demisiile primiormini tri Sunt de
multe on nezultatui cnizeior interne, chiar frà sà aibà bc demiterea guvernului de càtre
Camera. n plus, Democraia cretinä1 a negociat adesea, dupã alegeri, formarea de coa1iii i
a trebuit sa guverneze constrânsà de amenirrçànile de retragere ale unui partid mic.
Pentru ca sistemul CU partid dominant sà ducâ la stabifitatea guvernamentalà, In Italla a
lipsit o culturà politicà care sã valorifice acest aspect. Dacá alegâtorii i elitele br at fi
acordat prioritate stabilitáii guvernamentale i nu posibffitãii de a-i exprima specificitatea
ideologicã, atunci once conducãtor mizând pe instabilitate §i-ar fi pierdut creditul politic
§i electoral.
In schimb, Giovanni Sartori distinge trni1tpartidismeil moderat i multipartidismul extrem.
Formele moderate de multipartidism (cu 3 panà la 5 partide) sunt Insoite In general de o
bipolitanitate i de o slabà polarizare. Nu existà decât doi poli, douá tipuni de politici
propuse alegatonior de càtre partide. Deci centrul eicherului politic flu este ocupat de o
força politicà. In plus, pattidde au Intre dc o slabà distançá ideobogicá, sunt partide mai
degraba moderate, extremele neproducând force politice semnificative. Din contra, când
exista mai mult de 5 partide (pluralism extrem), sistemul este In general polarizat,
partidele exprimând orientàni foarte clifenite uncle falà de celelalte. Acest sistem este i
multipolar, cu un partid de centru. Fiecare sistem va avea tendinça sa de evolulie.
Pluralismul moderat va avea efecte
Marele Partid Democrat Cretin din Italia postbeicã: In original Democrazia cristiana (nt.)
Olanda, Franca Republicii a IV-a i cea de azi aparin acestul grup.

centripete i pluralismul extrem, efecte centrifuge. In primul caz, competiçia politicà va

Impinge partidele sà se apropie de centru, jar in al doilea caz, la Intàrirea poziçiilor
extreme. Criteriul polarizáni unui sistern politic amintete, Inca o data, importana culturli
politice a árii i cea a instituiior sale, In geneza unui sistem partizan. Stabilitatea
sistemelor de partide flu este prin urmare ceva de la sine ineles, un proces natural. Ea nu
rezultà din legi de echilibru, ci chiar din faptul cä aceste legi sunt profund Inradacinate In
culturà i In instituii, cele douä elemente find legate.
Sisteme partizane i
mecanisme electorate
Maurice Duverger insistase In 1951 pe efectele structurante ale modurior de scrutin
asupra sistemelor de partide. Mai târziu, a dat credit anumitor critici ce s-au adus teoriilor
sale. in editia din 1957 a lucrãrii sale ,,Partidele politice”, el admite importana tradliiei
politice i a structurilor sociale In explicarea sistemelor partizane. Dar el subliniazá i
influença, prea neglijatà dupã pàrerea sa, a unui ,,factor general de ordin tehnic: sistemul
electoral”, apropiat de ceea ce el numete o lege sociologicà’. Reguffle jocului politic
condiçioneaza rezultatul partidei sau, pentru a folosi o altä metaforá, reglarea pieei
politice condiioneazã structura
A vorbi de lege sociologica pentru a descrie efectul madurilor de scrutin asupra
sestemului de particle este de aitfel ocant. Ar trebui mai degraba sd vorbim de Jege
juridicá sau electoralá Adjectival sociologic an se referd aid hi naturafenosnenului lat in
considerare, ti lafora acestei lgi, care dupd Duveeger n-ar cunoa3rte decát rare excepfii.
ofertei. Sã expunem aa-zise1e legi i sá le discutäm validitatea.
Scrutinul majoritar cu Un singur tur at duce la bipartidism, cu aIternana, cel puçin
potençiala, a douà partide man. Intr-un asemenea mod de scrutin care nu reprezintà
minoritril, micile partide ar putea sá aibà In cel mai bun caz câçiva a1ei. Alegtonii
formaiunilor mici ar fi Impini Intr-un astfel de sistem spre un vot util. tiind cá cel pe care
ii susçin flu are nici o ansá, ei an vota pentru candidatul unuia dintre cele douá partide
man care este cel mai puçin indepàrtat de poziia br. Doar alegátorii foarte convini de
programul unui partid mic ar vota pentru acesta. Dacà totui un partid mic obçine câteva
mandate, acest fapt ii are sursa In douá fenomene. Unele partide mici pot avea baze
regionale puternice, cum este cazul partidelor naçionalitare1 din Marea Britanie. Ele
concentreaza destule voturi In câteva circumscnipçii pentru a obine mandatul pus In joc
In fiecare din acestea. Alegerea câtorva parlamentari poate rezulta i din strategiile de
aliança pneelectoralà Intre un parrid mare i unul mic, cum ar fi aliança dintre
consenvatorii i liberalil britanici din anii ‘50. Unele circumscnipii sunt cedate partidului
mic de càtre cel mare, care nu prezinta acolo candidaçi. In schimb, partidul mic e absent
intr-un numlir mare de circumscnipii unde aleghtorii voteazh in majonitate cu partidul
mare, permiçându-i astfel acestuia sá domine mai uor celàlalt partid mare. Partidul mic
poate duce atunci o existençá marginalà, care Ii perrmte sh ii exprime opinla puin
diferençiatà, cu condiçia sh se situeze in orbita unui
in original riationalitaires, o incercare tie a se exprima printr-un singur cuvitnt etnicitate,
teritorialitate i un anume nationalism particular (n.t.).

partid mare. Maurice Duverger ràmâne prudent In formularea concluziilor sale. Sistemul
majoritar cu Ufl tur ar permite meninerea unui dualism partizan deja stabilit, dar flu ar
permite iristaurarea mecanicà a acestuia In ãñ unde multipartidismul este implantat
puternic. Modul de scrutin este deci un fenomen foarte important al construirii sistemului
partizan, care se combinã cu alte fenomefle. In funcie de celelalte elemente, intervine ca
un accelerator sau ca o frân.
Sistemul majoritar cu cloud furi i scrutinul proportional tind amândouá càtre pluralism. In
primul caz, partidele pot sã se mãsoare In primul tur i deci flu sunt impinse la acorduri
preelectorale, la aliançe ce evolueazá cátre fuziuni, aa cum este cazul la scrutinurile
majoritare Intr-un singur tur. Deci pluralismul partizan flu este redus de modul de scrutin.
De bunà seamã se formeazà coaliui, dar numai Intre cele douà tururi, partidele cele mai
prost plasate dupá primul tur retràgându-se in favoarea celor mai bine plasate din aceeai
familie politicá. In funcçie de soliditatea coaliiei, va fi vorba de o simplá retragere sau de
o retragere insoçità de recomandarea fäcutã alegàtorilor sà voteze in al doilea mr cu un alt
partid. In cazul unei reprezentári proporçionale, nimic nu impinge partidele s fuzioneze
sau macar sà dialogheze. Nimic flu s-ar opune tentativelor de sdziufle, pentru cà once
onientare care se separà va putea fi luatá ifi considerare, poate sã aibà reprezentançi i sa Ii
facá simtitã influenta in momentul constiturii unui guvern. Pur i simplu, scmtinul
proporiona1 de list dã greutate structurli partizane care poate controla mai bine
parlamentarii decât Intr-un sistem de scrutin majoritar cu douã tururi. Scrutinul
proporiona1 ar favoriza, deci, un sistem de partide multiple,
rigide i independente unele de altele, In timp ce scmtinul majoritar cu douá tururi ar avea
ca rezultat un multipartidism cu organizaçii suple i dependente unele façà de celelalte
(pentru cá ele trebuie sa formeze coaliçii).
Aceste legi au fost discutate frecvent. Excepiile la interaciuni1e enunt,ate, rare dupà
autor, sunt mai numeroase decát credea acesta. In plus, cauzalitatea acestui factor tehnic
in generarea sistemelor partizane este Indoielnicà. Douglas Rae a intrepnins un studiu
sistematic al tuturor alegerior legislative In 20 de democratii occidentale intre 1945 i
19641. In urma acestui smdiu a ajuns la mai multe concluzii. Toate modurile de scutin,
deci i reprezentarea proport,ionalà, dau o prima celor mai puternice partidelor i, deci, duc
la sub-reprezentarea partidelor mici. BineInçeles, scmtinul maj oritar are tendina de a da
un avantaj mai mare decât cel proporçional partidelor man. Este fals sá spui cá scrutinul
majoritar Cu Ufi tur ar duce mereu la bipartidism. Dualismul partidelor poate exista i In
cazul altor moduri de scrutin, deci dualismul nu depinde doar de regulile tehnicii
electorale. Cea mai mare noutate adusâ de studiul lui Douglas Rae consta in accentul pus
pe márimea circumscnipiior. Acesta este, de fapt, factorul decisiv al diferenei dintre
repartiia voturilor i cea a mandatelor. Când circumscripçiile au mai puin de 6 mandate,
prima pentru partidele man este importanta. Cu cat crete numàrul de alei pe
circumscnipçie, cu atât scrutinul reprezintá mai bine midile tendinçe. Un scrutin
proporçional cu lista naçionalá duce la o distnibuçie a mandatelor foarte apropiatá de cea
a voturior. Putem ilustra acest fenomen pnin
Doaglas RAE, The Political Consequences of Electoral Laws, Yak University Press, 1967

situaia francez. Modul de scrutin proporionaI PC listi departamental, experimentat la

alegerile legislatiye din a TV-a Republicà i In 1986, dà un avantaj sigur formaçiu
nilor man, mai ales In departamentele mici. Din contr,
modul de scrutin adoptat pentru alegerile europene
(scrutin proportional pe listä naçionalà, Cu Ufl prag
minim de 5% din votunile exprimate, necesar pentru a
pardcipa Ia distnibuirea mandatelor) repreaintá destul cle
bine partidele mici i tendinçele noi. Dan este simpto-
matic faptul c acest mod de scrutin flu a fost folosit In
alegeni cu miz politic importantA. El nu Indep1inete
funcçia de simplificare a prefeninelor eletorale, fiecare
putând sà voteze ,,cum ii spune inima”. El nu dife-
rençiaz, decât foarte puçin, intre tendinele care au acces
la reprezentare.
Aa cum aratá Pierre Martin’, modurile de scm-
tin au, mai ales, un efect clar asupra reprezentrii
parlamentare a fiecárui partid i asupra aIianelor
mntre partide. Dar ele an un impact redus asupra
constituirii de sisteme politice i asupra repart4iei
voturilor alegàtorilor. De fapt, s-au confundat prea
muft cauzele cu efectele. Este adevãrat cã se observã
corespondene intre moduri de scrutin, sisterne
partizane §i tipuri de aliane. Dar aceste cores-
ponden;e nu aratá cà ar exista un cvasi-detenninism
dat de modul de scrutin. Adesea, din contra, modu-
rile de scnutin sunt alese sau modificate In funcie de
existena unei anumite cultuni i a unui anumit sis-
tern politic. Modurile de scrutin stint mai degrabà
efecte i flu cauze ale sisternelor partizane.
Cf Pietre MARTiN, Les systèmes électoraux et les modes de
scrutin, Montchrestien, coil. Clefs, 2’ Idition, 1997. A se vedea de asemenea
Arend Lij]hart, Electoral Systems and Party Systems: a Study of
Twenty Seven Democraties, O,ford University Press, 1994.