România. Model majortiarist sau consensualist al democrației?

Mihai Videscu

Masterand științe politice

1. Cadru teoretic

Înainte de a a analiza dacă România este o democrație majoritaristă sau consensualistă,

este necesară stabilitra unui cadru teoretic prin care să fie stabilite definițiile, dar mai ales
caracteristicile democrațiilor majoritariste, respectiv consensualiste.

Din fericire, acest cadru teoretic poate fi regăsit în lucrările lui Arend Lijphart, unul dintre
cei mai influenți politologi din lume, specializat, printre altele, în politici comparate. Astfel,
autorul olandez, în cea mai celebră lucrare a sa1, abordează din perspectivă teorectică modelele
majoritarist (așa-numitul „Westminster”) și modelul consensualist al democrației stabilind
următoarele repere teoretice:

Democraţia majoritară, cunoscută și sub numele de „democraţie de tip Westminster” (de la

palatul Westminster, sediul Parlamentului britanic) este înființată pe principiul majorității
(majority rule), regăsindu-se în principal în ţările omogene atât din punct de vedere etnic, dar și
din punct de vedere cultural, religios sau lingvistic. Printre principalele caracteristici ale
democrației majoritare se numără: faptul că puterea executivă cunoaște un grad crescut de
concentrare, sistemul electoral este de tip majoritar simplu în care „câștigătorul ia totul” (cunoscut
și sub denumirea de first past the post2), sistemul de partide este bipartidist sau bipartidist imperfect
(conform teoriilor lui Blondel3). De asemenea, democrația majoritară mai este caracterizată prin
bicameralismul asimetric și centralizarea și unitatea guvernului.

La celălat pol se găsește democraţia consensuală care, într-un anumit sens, are trăsături
diametral opuse democrației majoritare. Acest tip al democrației este întâlnit cu precădere în
societăţile care sunt neomogene pentru care aplicarea unor pincipii majoritare poate deschide calea

1
Arend Lijphart„Modele ale democratiei – forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de tari”, Editura
Polirom, Iaşi, p.56.
2
First past the post: What is the UK’s voting system and how does it work?. Disponibil la:
https://www.independent.co.uk/news/uk/politics/first-past-the-post-voting-system-uk-what-is-fptp-electoral-
proportional-representation-a8623696.html. Accesat la 16.06.2019.
3
Jean Blondel, Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies, Oxford: Oxford University
Press, 1990), pp. 302-310.

1
unor tensiuni (etnice, religioase, culturale etc.). Pe acest fond, în aceste societăți este necesar un
aranjament instituţional democratic ce se bazeaă pe consens și nu pe dihotomia majoritate versus
minoritate. În mare, caracteristicile democraţiei consensuale sunt: sistem de partide multipartidist
sau multipartidist cu partid dominant, reprezentare proporțională, formarea de coaliții extinse și
împărțirea puterii executive între structurile centrale și cele locale, bicameralism balansat şi
reprezentarea minorităţilor și, în unele cazuri, precum cel al Belgiei, federalism teritorial. 4

2. Modelul Lijphart aplicat României

Având ca punct de plecare cadrul teoretic propus de Arend Lijphart putem concluziona că,
în timp ce sistemele democratice majoritare oferă marele avantaj al stabilității guvernamentale,
sistemele democratice consensuale au ca atuu plusul de reprezentare al cetățenilor în instituțiile
statului.

Aducând în această ecuaţie statul român, putem investiga în ce măsura bicameralismul,

trăsătură a democraţiilor consensualiste, aduce un plus de reprezentare, iar unicameralismul,
trăsătură a democraţiilor majoritariste, este corelat cu un plus de stabilitate.

Anterior, am enumerat câteva dintre trăsăturile modelului majoritarist care este, după cum
am afirmat anterior, specific societăților neomeogene. Totuși, un aspect important de subliniat în
acest caz este că, în realitate, aceste modele nu pot fi găsite în stare pură, existând întrepătrunderi
care determină ca majoritarismul și consensualismul să devină polii unei axe continue.

Aşa cum sublinia şi Robert Dahl în cartea sa „Democraţia şi criticile ei” , „deficienţele
regulii majorităţii aşa cum sunt ele reliefate de Critic, pun în cauză ideea susţinută de
majoritariştii conform căreia procesul democratic are nevoie inevitabil de regula majorităţii în
toate deciziile colective”.5

Putem afirma în prezent că România a trecut testul dublei alternanţe pe care îl propune
Samuel Huntington şi conform căruia „o democraţie poate fi considerată consolidată, dacă
partidul sau grupul care vine la putere la primele alegeri din cadrul tranziţiei spre democraţie
pierde alegerile următoare şi cedează puterea celor care câătigă alegerile, şi dacă aceşti
câştigători cedează mai apoi puterea câştigătorilor alegerilor ulterioare” . Cu alte cuvinte, pentru

4
Idem 1;
5
Dahl, Robert A., “Democraţia şi criticii ei”, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 210.

2
ca un stat să întrunească una din caracteristicile de bază ale democrației, în acel stat trebuie să aibă
loc două schimburi consecutive de putere între două sau mai multe partide sau alianțe politice.
Trecerea testului dublei alternanţe este considerată a fi atât o probă de maturitate democratică, cât
și una de stabilitate politică, acest test fiind trecut de România odată cu alegerile din 1996 și cele
din 2000.

În România Constituția este principalul document în care sunt statuate rapoartele de putere
și / sau de echilibru între legislativ și executiv, funcționând pe logica puterii și contraputerii. Totuși,
legislativul și, implicit, executivul nu ar putea fi organizate fără existența unui model de scrutin.
În acest sens, trebuie precizat că în România exista o distincţie între felul în care decurg alegerile
parlamentare şi cele prezidenţiale.

Astfel, la alegerile prezidenţiale, scrutinul este unul majoritar uninominal, cu două tururi
de scrutin, conform modelului majoritarist. Cu toate acestea, pentru alegerile parlamentare se
utilizează modelul consensualist, care prespune reprezentarea proporţională și votul pe liste,
într-un singur tur. Metoda de distribuire a restului electoral este cunoscută sub numele de metoda
d’Hondt, variantă a metodei celei mai mari medii. Reține atenția faptul că în România minoritățile
naționale au reprezentanți în Parlamentul României, această stare de fapt apropiind România de
modelul consensualist teoretizat de Lijphart.

În ceea ce privește sistemul de partide din România, conform modelului teoretic propus de
Blondel și rezultatelor alegerilor pentru Parlamentul European, se poate concluziona că în
România întâlnim un sistem multipartidist perfect, însă, această situație este oarecum paradoxală
deoarece în România este foarte dificil pentru partidele noi să apară pe scena politică din cauza
mai multor piedici: pragul electoral destul de ridicat, de 5%, cât și legea electorală care stipulează
că „Pentru a fi înregistrate la Biroul Electoral Central, listele de candidați propuse de partidele
politice,organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, alianțele politice sau
alianțele electorale trebuieînsoțite de o listă cuprinzând cel puțin 200.000 de susținători. Lista
susținătorilor se depune într-un singurexemplar”6. Totuși, referitor la pragul de 5% trebuie
menționat că nu este atât de ridicat încât să genereze apariția unui sistem de partide bipartidist sau
bipartidist imperfect.

6
Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European

3
 România se mai încadrează în modelul consensualist prin prisma organizării
constituționale. Astfel, Constituţia României este rigidă, ea putând fi modificată numai cu o
majoritate extraordinară şi printr-un referendum naţional. Totuși, din perspectiva guvernării
semidescentralizate, putem susține că România se află, mai degrabă în parametrii unei democrații
majoritarist-consensualiste.

Condiţiile cumulative care favorizează majoritarismul sunt, conform lui Robert A. Dahl7,
următoarele: omogenitatea poporului (pentru ca o decizie a majorității să nu fie discriminativă
pentru minorități), majoritatea să abă certitudinea că deciziile colective nu vor pune niciodată, în
pericol, elementele de bază ale modului lor de viaţă, iar minoritatea să încerce să acceadă la putere
pentru a deveni majoritate (astfel încât să accepte regula majorităţii fără drepturi de veto). Pornind
de la aceste condiții se observă că cele mai multe state nu le îndeplinesc cumulativ.

Pe acest fond, nu este de mirare de ce o ţară ca România, care este caracterizată de lipsa
unei tradiții democratice puternice, precum și de lipsa unei culturi politică participative este mai
înclinată către consensualism, având numeroase minorități etnice și religioase (dat fiind parcursul
istoric diferit al provinciilor Transilvania, Moldova și Țara Românească).

Deoarece în sistemele bipartidiste, orice conflict între partide tinde să oblige atât partidele,
cât și aderenții/votanții lor să se dispună cu o oarecare consecvență, fie pe o axă ideologică
(stânga-dreapta) fie pe o axă pro-contra unor anumite măsuri, majoritatea și minoritatea rămân
relativ constante. Însă, în sistemele multipartidiste, dificultățile pentru regula majorității încep să
devină evidente și să genereze, la rândul lor, mai multe clivaje în societate, clivaje care, pe modelul
unui cerc vicios, creează și ele clivaje politice.

Atunci când există mai mult decât două variante (respectiv, mai mult decât două partide),
dificultăţile regulii majorităţii sunt evidente. Mai, întâi, o majoritate care se constituie în legătură
cu o temă poate diferi de majoritatea care se constituie în legătură cu altă temă. De aici, incoerenţa
direcţiei impuse de majoritate. Formarea unei majorităţi parlamentare este mult mai complicată şi,
ceea este şi mai grav, menţinerea acesteia pe linii principiale poate deveni, uneori, aproape
imposibilă. Soluţia este ca, la nivelul coaliţiilor majoritare, să se caute mereu consensul. Astfel, se

7
Idem 5;

4
ajunge la modelul consensual. Având în vedere faptul că în 30 de ani de democrație, România a
avut 14 premieri, dacă nu îi luăm în calcul pe cei care au deținut interimar funcția, se poate
concluziona că, într-adevăr, modelul democratic consensual este greu de perfecționat, aducând
uneori, în mod inerent, instabilitate guvernamentală.

Concluzii

Pornind de la cadrul teroetic fixat de Lijphart, putem concluziona că România, în cea mai
mare parte, prezintă trăsăturile unei democrații consensualiste atât prin prisma organizării sale
politice, cât și prin multitudinea de categorii etnice, sociale, religioase etc. care se găsesc pe
teritoriul național și care, într-o măsură destul de mare, sunt reprezentante politic atât în Parlament,
cât și în administrația centrală sau locală. Atât sistemul de partide, cât și sistemul electoral (pentru
alegerile parlamentare cel puțin) conduc la premisa că România este, într-adevăr organizată pe
principii consensuale. Însă, există și excepții (alegerile prezidențiale) care dovedesc, încă o dată,
că nu există în practică un model consensualist sau majoritarist perfect. Totuși, când privim la
organizarea locală și la faptul că administrația din teritoriu dispune de putere decizională
importantă, putem concluziona că România este o democrație consensuală care prezintă doar
câteva dintre trăsăturile specifice democrațiilor majoritariste.

Bibliografie:

1. Cărți:
a) Arend Lijphart„Modele ale democratiei – forme de guvernare si functionare in treizeci si sase
de tari”, Editura Polirom, Iaşi, p.56.
b) Jean Blondel, Party Systems and Patterns of Government in Western Democracies, Oxford:
Oxford University Press, 1990), pp. 302-310.
c) Dahl, Robert A., “Democraţia şi criticii ei”, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 210.
2. Legi și documente oficiale:
a) Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European
3. Referințe Web:
a) https://www.independent.co.uk/news/uk/politics/first-past-the-post-voting-system-uk-
what-is-fptp-electoral-proportional-representation-a8623696.html
b) https://www.libertatea.ro/stiri/cate-guverne-a-avut-romania-dupa-caderea-
comunismului-2110080