UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRANCUSI

FACULTATEA DE STIINTE ALE EDUCATIEI ,DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA

ORGANIZATII SI RELATII INTERNATIONALE

ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE ONU IN MENTINEREA PACII SI

SECURITATII INTERNATIONALE

PROFESOR COORDONATOR: CONF.UNIV.DR. INA RALUCA TOMESCU

STUDENT: PARALESCU DANIEL MIHAI

ANUL: III ; IF

SPECIALIZAREA: DREPT JURIDIC

 ROLUL CONSILIULUI DE SECURITATE ONU ÎN MENŢINEREA PĂCII ŞI
SECURITĂŢII INTERNAŢIONALE

Carta ONU conţine prevederi cu privire la în menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale.Aceste prevederi nu interesează dacă folosirea forţei este legală sau ilegală, Carta
făcând referire la măsurile ce trebuie luate pentru împiedicarea sau încetarea ameninţării cu
forţa sau cu folosirea forţei.
Carta ONU atribuie principala responsabilitate pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale Consiliului de Securitate.

1.Generalităţi
Liga Naţiunilor a fost prima organizaţie de state cu vocaţie universală şi cu obiect
general de activitate care a funcţionat între cele două războaie Mondial.
Pactul Ligii Naţiunilor Unite a fost adoptat de Conferinţa de pace de la Versailles la 20
iunie 1919 şi inclus ca Parte I în toate tratatele de pace semnate după primul razboi mondial.
Scopurile proclamate ale Ligii erau: promovarea colaborarii internaţionale şi realizarea păcii şi
securităţii prin acceptarea unor obligaţii de a nu recurge la război, prin dezvoltarea unor relaţii
juste între naţiuni, respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor decurgând din tratate, şi
prin menţinerea justiţiei 88.
Liga Naţiunilor şi-a încetat în fapt activitatea odată cu izbucnirea celui de-al doilea război
mondial şi a fost dizolvată expres în 1946,constituind un experiment complex şi important în
perspectiva istoriei,având în vedere faptul că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost clădită pornind de
la experienţa Ligii Naţiunilor.
Încă din timpul războiului, s-a pus problema unei noi organizaţii. În Declaraţia din 1
ianuarie 1942 asupra luptei comune împotriva ţărilor Axei, reprezentanţii a 26 de ţări din coaliţia
antihitleristă au folosit denumirea ,,Naţiunile Unite“ pentru a denumi forma de colaborare dintre
ele. La San Francisco, Conferinţa Naţiunilor Unite (25 aprilie – 26 iunie 1945), la care a participat
51de state, a adoptat Carta Naţiunilor Unite. Carta a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945 89 .
România a devenit membă a ONU în decembrie 1955.
Scopul suprem afirmat de la început al organizatiei este de a feri generaţiile viitoare de flagelul

războiului, prin unirea forţelor membrilor ei în vederea menţinerii păcii şi securităţii, prin
garantarea că folosirea forţei armate nu va mai avea loc decât în interesul comun.
Cele patru scopuri ale organizaţiei, dezvoltate în art.1 al Cartei, sunt:

Să menţină pacea şi securitatea internaţională, şi în acest scop: să ia măsuri colective eficace

pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte
de agresiune sau altor încălcării ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în
conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea
diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii;

Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în

drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, şi să ia oricare alte măsuri
potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;

Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor scopuri
comune 90 .

Carta ONU cuprinde şi un capitol intitulat ,,Principii“, în care sunt enunţate principii
de drept dezvoltate ulterior în alte documente şi considerate principii Fundamentale ale
dreptului internaţional.
Organele ONU sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social,
Consiliul de Tutela, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul.Organele principale pot crea
organe subsidiare, pentru îndeplinirea atribuţiilor, compuse fie din reprezentanţi ai statelor
membre, fie din persoane care participă cu titlu personal (Comisia de drept
internaţional).Pentru fiecare organ principal, Carta reglementează componenţa, atribuţiile,
modul de lucru şi de adoptare a hotărârilor fiecărui organ al ONU 91 .

2.Consiliul de Securitate.

2.1. Compunere. Temei legal de acţiune

3
 Consiliul de Securitate este organul care are principala răspundere pentru
menţinerea păcii şi securităţii şi poate să decidă acţiuni şi măsuri de constrângere în acest
scop.
Consiliul de Securitate este cel mai puternic organ principal al Organizaţiei. Conform Articolului
24 al Cartei ONU, acesta poartă răspunderea principală pentru îndeplinirea obiectivului central al
Organizaţiei: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Atribuirea acestei responsabilităţi se bazează pe faptul că, dintre toate organele O.N.U.,
Consiliul de Securitate este cel mai eficace întrucât are un număr restrâns de membri, este
organizat să poată funcţiona în mod permanent, iar în adoptarea hotărârilor sale încredinţează o
răspundere mai marilor puteri, membre permanente ale Consiliului. De altfel, pentru păstrarea
primordialităţii Consiliului de Securitate în reglementarea diferendelor dintre state, Carta
prevede că orice problemă privind pacea şi securitatea internaţională, care reclamă să se
întreprindă o acţiune, va fi deferită de Adunarea Generală Consiliului de Securitate (art. 11.2) şi
că atât timp cât Consiliul de Securitate exercită în privinţa unui diferend sau unei situaţii funcţiile
care îi sunt atribuite prin Cartă, Adunarea Generală nu trebuie să facă nici o recomandare cu
privire la acel diferend sau situaţie, afară de cazul în care Consiliul de Securitate ar cere aceasta
(art. 12, alin. 2) 92 .
Competenţele ce revin Consiliului de Securitate l-au transformat într-un for unic în sfera
politicii internaţionale. Consiliul de Securitate al ONU este compus din 15 state membre, cinci
dintre acestea – China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi SUA – ocupând o poziţie privilegiată,
de membri permanenţi. Cei 5 membri ai CSONU care nu se schimbă, iniţial puterile
învingatoare din al Doilea Razboi Mondial,sunt în prezent singurele state recunoscute ca având
arsenal nuclear in cadrul Tratatului de Non-Proliferare a Armelor Nucleare şi singurii membri
care au drept de veto. Adunarea Generală numeşte ceilalţi zece membri ne-permanenţi care vor
activa pe o perioadă de doi ani. Procedura este de aşa natură, încât în fiecare an să fie numiţi
cinci membri ne-permanenţi, astfel încât alcătuirea Consiliului de Securitate să fie în fiecare an
alta.
Consiliul de Securitate se poate întruni oricând, membrii săi fiind reprezentaţi
permanent la sediul de la New York. În decursul timpului s-a cristalizat o formulă de calculare
a alcătuirii pe regiuni a Consiliului, formulă care avea să asigure faptul că toate regiunile (şi
interesele) lumii vor fi mereu reprezentate în Consiliul de Securitate:3 state africane,2 state
4
asiatice,2 state din America Latină,2 state din Europa occidentală şi alte state,1 stat din Europa
de Est.
În perioada 1ianuarie 2008-31 decembrie 2009 sunt prezente în componenţa
Consiliului de Securitate următoarele state: Burkina Faso,Costa
Rica,Croaţia,Libia,Vietnam;la acestea se adaugă ,pentru perioada 1ianuarie 2009-31
decembrie 2010 , Austria,Japonia,Mexic,Turcia şi Uganda.
Preşedinţia Consiliului, care se schimbă lunar, poate convoca şedinţe în orice moment.
Convocarea se face pe baza solicitării unui membru al Consiliului sau a unui stat membru, a
Adunării Generale sau a Secretarului General al ONU. Consiliul de Securitate trebuie să se
întrunească, conform prevederilor statutare, la cel puţin 14 zile, în practică însă acesta se
întruneşte aproape zilnic, deseori chiar de mai multe ori într-o singură zi.
Hotărârile în probleme procedurale sunt luate atunci când nouă membri se declară de
acord. În toate celelalte probleme, toţi membri permanenţi trebuie să îşi dea acordul.
China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi SUA au drept de veto. Această poziţie
privilegiată a celor cinci membri permanenţi reprezintă particularitatea centrală a
sistemului ONU, care reuneşte diverse principii de bază: pe de o parte,egalitatea statelor
suverane în cadrul Adunării Generale („o ţară – un vot”), pe de alta parte cealaltă parte,
cinci state care constituie un for director, similar constelaţiei marilor puteri europene din
secolul al XIX-lea.
La fel ca şi celelalte organe principale, Consiliul de Securitate poate forma organe
conexe. Printre acestea se numără, pe lângă diverse comitete, şi nenumăratele misiuni de
menţinere a păcii şi cele două Tribunale penale pentru Rwanda şi fosta Iugoslavie.
În exercitarea funcţiilor sale în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, Consiliul
de Securitate acţionează în temeiul prevederilor mai multor capitole ale Cartei.El îşi exercită
puterile în acest domeniu în baza prevederilor capitolului VI, intitulat „Rezolvarea paşnică a
diferendelor”, a capitolului VII, care îl abilitează să ia măsuri preventive sau coercitive, „în caz
de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune”, ca şi a capitolului
VIII, denumit „Acorduri regionale”, care tratează competenţa acordurilor sau organismelor
regionale de a lua anumite măsuri privind menţinerea păcii şi securităţii şi raporturile acestora cu
Consiliul de Securitate. 93

2.2. Rezolvarea paşnică a diferendelor

5
 Intervenţia Consiliului de Securitate pentru reglementara paşnică a unui diferend are
loc în urma unei sesizări ,ce poate fi făcută de:
– statele în litigiu; potrivit art. 38 al Cartei, Consiliul poate interveni dacă toate părţile îi
solicită intervenţia.
– numai de unul dintre ele; Consiliul poate fi sesizat şi în mod unilateral, numai de către una
din părţi la diferend dacă, în prealabil, nu s-a reuşit soluţionarea acestuia prin tratative,
anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară sau alte mijloace paşnice.
– alt stat membru O.N.U.;orice stat terţ, membru O.N.U., neimplicat într-un diferend, poate
sesiza Consiliul de Securitate dacă consideră că prelungirea acestuia sau a unei situaţii ar pune
în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
– un stat nemembru;Consiliul de Securitate poate fi sesizat şi de un stat care nu este membru
O.N.U., care îi poate atrage atenţia asupra oricărui diferend la care acest stat este parte, dacă
acceptă în prealabil obligaţiile de reglementare paşnică prevăzute de Cartă (art. 35, alin. 2).
– un organ al O.N.U.;dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate revine şi Adunării Generale a
O.N.U. atunci când aceasta consideră că o anumită situaţie sau un diferend ar putea pune în
pericol pacea şi securitatea internaţională (art. 11, alin. 3). Adunarea Generală a recurs la acest
drept în situaţii referitoare la decolonizare şi discriminare rasială.De asemenea, în virtutea
împuternicirilor conferite prin Cartă, Secretarul General al O.X.U.
poate, să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care, după părerea sa,
ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (art. 99).
În condiţiile în care nici unul din statele sau organele enumerate nu sesizează
Consiliul de Securitate, acesta poate interveni şi din proprie iniţiativă, dacă consideră necesar,
invitând părţile să-şi reglementeze diferendele prin mijloace paşnice. În acest caz Consiliul
poate interveni chiar împotriva voinţei părţilor în litigiu.
Consiliul de Securitate are dreptul să recomande procedurile sau metodele de aplanare, pe care
le consideră necesare, în orice stadiu al unui diferend ori al unei situaţii a căror prelungire ar
putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale (pct.1 art. 36). În acest
scop, Consiliul ia în considerare orice proceduri de rezolvare a diferendului deja adoptate de
părţi.În efectuarea recomandărilor sale, Consiliul de Securitate are obligaţia să ţină seama şi de
faptul că, în regulă generală, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părţi Curţii
Internaţionale de Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii (pct. 2-3 art. 36) 94 .
6
 Acţiunile pe care le poate întreprinde Consiliul de Securitate depind, în
principal, de natura diferendului pe care este chemat să-1 reglementeze.
După înscrierea unei probleme – ce poate fi calificată ca o „situaţie” sau un „diferend” –
pe ordinea de zi a Consiliului, acesta iniţiază o anchetă asupra diferendului şi stabileşte dacă o
situaţie este în fapt susceptibilă să ameninţe menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. 95
Ancheta nu este întreprinsă direct de către Consiliu. 96 Concluziile anchetei constituie o primă
etapă în fixarea poziţiei Consiliului asupra diferendului a cărui natură este singur îndreptăţit s-o
determine.După încheierea anchetei, ca şi în cazurile în care o asemenea acţiune nu a fost
dispusă, Consiliul recomandă statelor părţi la diferend să-1 reglementeze prin mijloace paşnice
97 .
Consiliul de Securitate poate recomanda o modalitate concretă de soluţionare a
diferendului sau însărcina un terţ (comisie sau o personalitate,uneori chiar Secretarul General al
O.N.U.) să acţioneze ca mediator, prin intermediul unei misiuni de mediere sau bune oficii. Ca
regulă generală, diferendele de ordin juridic urmează să fie supuse C.I.J.
Rezoluţiile adoptate de Consiliu în aplicarea prevederilor capitolului VI din Cartă au caracterul
de recomandări, fără valoare obligatorie pentru părţi,dar,cu toate acestea, recomandările
Consiliului generează obligaţii de comportament în sarcina statelor. Statele trebuie să le ia în
considerare şi să examineze cu bună credinţă posibilitatea de a li se conforma. Această obligaţie
decurge din rolul pe care întreaga comunitate internaţională 1-a atribuit Consiliului de Securitate
în asigurarea păcii şi securităţii internaţionale.

2.3. Ameninţarea păcii, încălcarea păcii, sau un act de agresiune

Când Consiliul de Securitate constată că un diferend este deosebit de grav încât constituie
o”ameninţare a păcii, o încălcare a păcii, sau un act de agresiune” el poate adopta decizii în baza
prevederilor capitolului VII din Cartă, care au forţă obligatorie. Deciziile respective pot privy
măsuri care nu implică folosirea forţei armate (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor
economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a
altor mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice – art. 41).
În cazul în care Consiliul de Securitate consideră că aceste măsuri nu sunt adecvate ori că
s-au dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde,cu forţe aeriene, navale sau terestre , orice
acţiune pe care o consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii
internaţionale. Potrivit Cartei, acţiunile întreprinse de Consiliu în acest caz pot cuprinde
7
demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime sau
terestre ale membrilor O.N.U. (art. 42-43). Pentru a garanta îndeplinirea acestor îndatoriri ale
Consiliului de Securitate, toţi membrii Naţiunilor Unite au obligaţia să pună la dispoziţia
Consiliului de Securitate – la cererea sa şi în conformitate cu un acord sau acorduri speciale –
forţele armate, asistenţa şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale (al. 1 art. 43). Prin aceste acorduri se stabilesc efectivele şi
natura acestor forţe, gradul lor de pregătire şi amplasarea lor generală, precum şi natura
înlesnirilor care urmează să fie acordate (al. 2 art. 43).
Pentru a asigura îndeplinirea la timp a obligaţiilor Consiliului în aceste probleme
importante, acordul sau acordurile respective trebuie negociate cât mai curând posibil, la
iniţiativa Consiliului de Securitate (al. 3 art. 43). Înainte de a cere unui membru nereprezentat în
Consiliu să pună la dispoziţie forţe armate ,în executarea obligaţiilor luate de acesta în temeiul
Cartei ,Consiliul de Securitate trebuie să invite pe acel membru ca să participe, în cazul în care
doreşte, la luarea hotărârilor Consiliului privind folosirea contingentelor de forţe armate ale
acelui membru (art. 44). Statele membre au îndatorirea să menţină contingente naţionale de forţe
aeriene imediat utilizabile pentru o acţiune combinată de constrângere internaţională. Efectivele
şi gradul de pregătire ale acestor contingente, precum şi planurile pentru acţiunea lor combinată
sunt stabilite de către Consiliul de Securitate, cu ajutorul Comitetului de Stat-Major, în limitele
indicate prin acordul sau acordurile speciale încheiate între Consiliul de Securitate şi statele
membre respective (art.45). Aceste obligaţii – consacrate 193în Cartă – urmăresc să permită
organizaţiei să ia măsuri urgente de ordin militar pentru menţinerea sau stabilirea păcii şi
securităţii internaţionale.
Carta stabileşte că măsurile necesare executării hotărârilor Consiliului de Securitate în
scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale vor fi luate de toţi membrii Naţiunilor Unite
sau de unii dintre ei, după cum va stabili Consiliul de Securitate. Membrii organizaţiei urmează
să execute aceste hotărâri atât direct, cât şi prin acţiunea lor în cadrul organismelor
internaţionale corespunzătoare din care fac parte (pct. 1-2 art. 48). În acelaşi timp, Carta
statuează posibilitatea asocierii membrilor spre a-şi acorda asistenţă mutuală în executarea
măsurilor hotărâte de Consiliul de Securitate (art. 49).
În cazul în care Consiliul de Securitate ia măsuri preventive sau de constrângere împotriva unui
stat, orice alt stat – indiferent dacă este sau nu membru al Naţiunilor Unite – care întâmpină

8
dificultăţi economice deosebite, ivite ca urmare a executării acestor măsuri, are dreptul să
consulte Consiliul de Securitate cu privire la rezolvarea acelor dificultăţi (art. 50).
Conferind asemenea competenţe largi Consiliului de Securitate în menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, se precizează totodată că nici una din reglementările sale nu va aduce
atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce
un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va
fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
În acelaşi timp, Carta stipulează că măsurile luate de statele membre în exercitarea
dreptului de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu vor
afecta în nici un fel puterea şi îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul Cartei, de a
întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii
şi securităţii internaţionale (art. 51). Funcţiile şi puterile conferite Consiliului de Securitate – prin
Cartă – urmăreau să dea popoarelor lumii garanţii majore că pacea şi securitatea vor fi ocrotite,
că pericolele agresiunilor şi conflictelor armate vor fi reduse şi eliminate.
Odată cu sfârşitul războiului rece,au apărut unele trăsături noi în activitatea de
ansamblu a Consiliului de Securitate,o diversificare a acţiunilor întreprinse de Consiliu în
domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale 98 .

În ultimii ani hotarul dintre operaţiunile de menţinere a păcii (cap. VI) şi acţiunile
coercitive de impunere a păcii (cap. VII) devine din ce în ce mai greu de stabilit,astfel că
măsurile se întrepătrund şi se completează reciproc. În unele operaţiuni are loc, în funcţie de
evoluţia conflictului pe teren, o trecere „pe nesimţite” de la măsuri prevăzute de cap. VI la
acţiuni bazate de cap. VII, înmulţindu-se cazurile în care Consiliul de Securitate acţionează
folosind puterile ce îi sunt conferite de prevederile Cartei din acest capitol, între care, nu pe
ultimul plan, se plasează blocada economică sau folosirea forţei armate. 99

2.4. Soluţionarea unui diferend de către o organizaţie regională

Consiliul poate recomanda ca un diferend să fie trimis spre considerare şi soluţionare unei
organizaţii regionale.Trimiterea la o organizaţie regională nu împiedică Consiliul de Securitate
de a-şi exercita dreptul de supraveghere asupra soluţionării diferendului.În asemenea imprejurari
Consiliul evită să adopte măsuri care ar putea compromite şansele de reglementare a
diferendului pe plan regional. El se poate rezuma la formularea unor recomandări cu caracter
9
general, preferând să sprijine organismele regionale în eforturile lor de soluţionare a
diferendului.
2.5. Deciziile Consiliului de Securitate
Consiliul de Securitate are puterea conferită de Carta O.N.U. de a decide cu privire la
menţinerea şi restabilirea păcii.
Puterea de decizie atribuită acestui organ politic, prin art. 25 din Cartă, nu se limitează
doar la exerciţiul competenţelor prevăzute de cap. VII din Cartă, ci vizează orice măsură
considerată oportună pentru menţinerea păcii.Astfel, C.I.J., în avizul să relativ la prezenţa
continuă a Africii de Sud în Namibia 100 , a reţinut că toate rezoluţiile Consiliului de Securitate,
luate chiar şi în afara Cap. VII din Cartă, pot fi obligatorii în funcţie de termenii rezoluţiei,
deoarece deciziile privitoare la menţinerea păcii privesc toate problemele legate de aceasta.
Suntem în prezenţa unei interpretări extensive date de Curte a art. 24 şi 25 din Cartă privind
funcţiunile şi puterile Consiliului de Securitate, care nu leagă statele membre, deoarece
reprezintă doar o opinie juridică calificată.
În hotărârea pronunţată de Camera de apel a Tribunalului Penal Interna-ţional pentru
fosta Iugoslavie, în cauza Tadic s-a reţinut competenţa Tribu-nalului de a examina excepţia
privind necompetenţa acestuia, fundamentată pe nelegalitatea înfiinţării tribunalului, cu
argumente bazate pe cap. VII din Carta O.N.U. care permite Consiliului de Securitate puterea
de a crea Tribunalul, având proceduri apropiate Cartei O.N.U. şi oferind toate garanţiile
necesare unui proces echitabil. În ordinea juridică internaţională, aplicarea deciziilor
organizaţiilor este în funcţie de validitatea şi importanţa intrinsecă a rezoluţiilor. Ele privesc fie
dreptul intern al organizaţiei opozabil statelor membre, fie dreptul internaţional general, situaţii
în care, în mod excepţional, asupra statelor nemembre ale organizaţiei se pot repercuta aceste
decizii.
În principiu, statele nemembre ale organizaţiei nu sunt legate de deci-ziile organizaţiei,
decât dacă le-au acceptat ori dacă acestea privesc stabilirea de situaţii obiective, datorită
opozabilităţii lor erga omnes. 101

3. CONCLUZII

Există numeroase critici aduse Consiliului de Securitate al ONU cu privire la

acţiunile sale. În multe cazuri, acestea sunt suspectate de a fi motivate mai degrabă de
10
interese individuale decât de dorinţa de a proteja pacea mondială sau bunăstarea
societăţilor. Bunăoară, unii analişti au observat entuziasmul intervenţiei de protejare a
drepturilor omului în cazul bogatei populaţii în petrol a Kuweitului în razboiul din
Golf,în contrast cu lispa de interes pentru protejarea populaţiei mult mai sarace din
Rwanda. De multe ori situaţii la fel de grave nu primesc aceeaşi atenţie din partea
Consiliului de Securitate, iar unele decizii se iau foarte greu chiar şi acolo unde există
precedente. Dacă la aceasta se adaugă lipsa de reprezentativitate geografică a
membrilor permanenti (Africa, America de Sud şi Australia nu au reprezentanţi), se
creează cadrul defavorabil luării unor decizii eficiente şi corecte. În lipsa unor criterii
clare de intervenţie, Consiliul de Securitate poate fi foarte ușor banuit de protejarea
intereselor membrilor săi, mai degrabă decât de protejarea pacii internaţionale.
Dreptul de veto al oricaruia dintre membrii permanenţi nu face decât să încetinească
sau chiar să blocheze complet procesul luarii deciziilor în cadrul Consiliul de Securitate. În
timpul Razboiului Rece şi al tensiunii dintre Rusia şi SUA fiecare dintre state bloca accesul în
ONU al statelor mai mici pe care le considerau aliate ale celuilalt membru al Consiliului. SUA
se opune constant si puternic, încă din 1982, oricarei rezoluţii critice la adresa Israelului – aliat
tradiţional – emisă de Consiliul de Securitate al ONU. Aşa după cum arată situaţia fostei
Iugoslavii, care a suscitat numeroase voturi de veto, acest sistem nu face decât să împiedice
Consiliul de la luarea deciziilor importante şi de multe ori urgente, şi pune în pericol nu doar
stabilitatea ţărilor aflate în conflict ci şi vieţile cetăţenilor acelor tări.
În decursul secolului 20, cele 5 state cu loc permanent în Consiliu s-au aflat în mod
constant printre cele mai puternice economii ale lumii. Totodată, aceleasi 5 state se află între
primele din lume ca dimensiune a armatei şi ca investitii militare. În aceste condiţii, prezenţa lor
ca membri permanenţi nu face decât să asigure stabilitate şi continuitate la nivel decizional. Mai
mult, statutul lor în lume le poate oferi membrilor permanenţi şi o anumită autoritate şi chiar
legitimitate.
China, Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite ale Americii sunt, în prezent,
singurele state recunoscute oficial ca având arsenal nuclear în cadrul Tratatului de Non-
Proliferare a Armelor Nucleare. Prezenţa lor în Consiliu ca membri permanenţi cu drepturi egale
permite stabilirea unui echilibru la nivel de control reciproc al arsenalului nuclear.
Responsabilitatea pe care fiecare dintre aceste state şi-o asumă prin prezenţa în Consiliu, dar şi
11
faptul că drepturile unui membru permenent sunt la fel de puternice ca cele ale celorlalţi 4
membri, atrage după sine stabilirea unui climat de compromis şi precauţie, care asigură în timp
climatul favorabil cooperarii.

NOTE DE SUBSOL

88 Ion Diaconu,Tratat de drept internaţional public,vol.III,Ed. Lumina

Lex,Bucureşti,2005,p.209.
89 Ion Diaconu,Tratat de drept internaţional public,vol.III,Ed. Lumina
Lex,Bucureşti,2005,pg.213-
215.
90 Adrian Năstase,Bogdan Aurescu,Drept internaţional contemporan,Ed.Regia
Autonomă Monitorul Oficial,Bucureşti,2000,pg.11-12.
4 Dumitru Toma, ,”Drept internaţional public”, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,Constanţa,
2005,p.82-83.

4 Dumitru Toma, ,”Drept internaţional public”, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,Constanţa,

2005,p.82-83.
5.Raluca Miga- Beşteliu,Drept internaţional,Introducere în dreptul internaţional
public,Ed.All-B,Bucureşti,1998,p.337.
93 Raluca Miga- Beşteliu,op.cit.,p.337 .
94 Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public,Ed. Lumina Lex,Bucureşti,2002,pg.221-222).
95 Art. 34 din Cartă prevede: „Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau situaţie
care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în scopul de a
stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar pune în primejdie menţinerea păcii şi a
securităţii internaţionale”.
9Consiliul poate însărcina pentru efectuarea acesteia un organ subsidiar sau o comisie formată
fie din reprezentanţi ai statelor fie din personalităţi independente.
10Împuternicirile Consiliului în acest sens se bazează pe dispoziţia art. 36, alin. 1, în baza căruia
Consiliul este abilitat „să recomande procedurile sau metodele de aplanare corespunzătoare” şi
pe dispoziţia generală cuprinsă în art. 38 după care, dacă părţile la un diferend o cer, Consiliul
poate să le facă recomandări în scopul rezolvării acestuia.

12
98 Exemple: diplomaţia preventivă, care implică toate măsurile de sub incidenţa cap VI vizând
evitarea diferendelor;restabilirea păcii (peace making), care vizează toate procedurile de
reglementare paşnică a diferendelor prevăzute în art. 33 al cap. VI;menţinerea păcii (peace
keeping). care presupune şi acţiuni militare coercitive ce ţin de aplicarea prevederilor
capitolului VII şi consolidarea păcii (peace building), care presupune măsuri clasice de
reglementare paşnică, dar şi utilizarea unor proceduri şi acţiuni cu un mai pronunţat caracter
internvenţionist.
12 Raluca Miga- Beşteliu,Drept internaţional,Introducere în dreptul internaţional
public,Ed.All-B,Bucureşti,1998,p.341.
14 Mona Maria Pivniceru, Drept internaţional public,Vol.I,Ediţia a 2-a,Ed. Hamangiu,
Bucureşti,2006,p.338.
13 C.I.J., Aviz consultativ din 21 iunie 1971 privind prezenţa continuă a Africii de Sud în
Namibia, Rec, 1971, p. 52-54.

BIBLIOGRAFIE

[1]Adrian Năstase,Bogdan Aurescu,Drept internaţional contemporan,Ed.Regia Autonomă

Monitorul Oficial,Bucureşti,2000
[2]Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public,Ed. Lumina Lex,Bucureşti,2002
[3]Dumitru Toma, ,”Drept internaţional public”, Editura Fundaţiei „Andrei
Şaguna”,Constanţa,2005 [4]Ion Diaconu,Tratat de drept internaţional public,vol.III,Ed. Lumina
Lex,Bucureşti,2005 [5]Mona Maria Pivniceru, Drept internaţional public,Vol.I,Ediţia a 2-a,Ed.
Hamangiu, Bucureşti,2006
[6]Raluca Miga- Beşteliu,Drept internaţional,Introducere în dreptul internaţional public,Ed.All-
B,Bucureşti,1998

13