UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA

DREPT I.D.

DISCIPLINA:
DREPTUL JUDICIAR COMPARAT

TITLUL REFERATULUI:
“Sistemul judiciar din Franța”
STUDENT
PANDIA ION NICUȘOR

1
1. REGIMUL SEMI - PREZIDENŢIAL

Regimul semi - prezidenţial reprezintă o cale de mijloc intre regimul

prezidenţial si regimul parlamentar, intre un sistem care acorda preşedintelui
prerogative foarte largi si un sistem care nu-i acorda nimic.
Preşedintele ales de întregul popor devine un arbitru intre puterile statului, iar
puterea executiva aparţine Guvernului. Este cea mai importanta deosebire intre regimul
semi - prezidenţial si cel prezidenţial, in regimul prezidenţial preşedintele fiind
totodată si şeful puterii executive.
Între regimurile prezidenţiale si cele semi - prezidenţiale, ca element comun este
posibilitatea de punere sub acuzare a preşedintelui in anumite situaţii grave. In
regimurile semi - prezidenţiale,in anumite situaţii specifice prevăzute in Constituţie,
preşedintele poate dizolva Parlamentul, in timp ce acest lucru nu-1 poate face un
preşedintele intr-un sistem prezidenţial. Este de remarcat faptul ca atât in regimul
prezidenţial, cat si in regimul semi - prezidenţial, preşedintele nu are iniţiativa
legislativa, dar el poate opri adoptarea unor proiecte de legi si sa dispună trimiterea lor
pentru o noua discutare Camerei (sau Camerelor) in scopul reexaminării proiectului pe
care nu-1 accepta.
In sistemul anumitor constituţii, atribuţiile privind funcţiile militare si cele de
politica externa sunt aceleaşi.
Printre democraţiile care au drept sistem de guvernare cel semi - prezidenţial se
numără: Albania, Bosnia-Herţegovina, Coreea de Sud, Croaţia, Finlanda, Franţa,
Polonia, Portugalia, România, Rusia, Slovenia, Turcia, Ucraina şi statele baltice.
Exemplul clasic al sistemului semiprezidenţial îl constituie modelul politic francez,
consacrat de Constituţia Franţei din 4 octombrie 1958.

2. Franţa

2.1. Scurt istoric al dezvoltării constituţionale

Istoria constituţionala a Franţei prezintă un deosebit interes pentru ca in sistemul

Constituţional francez s-au perindat aproape toate formele de guvernământ.
Astfel, o monarhie absoluta în care persoana regelui se confunda cu statul, o
voinţa neîngăduita îşi pusese amprenta pe organizarea de stat a Franţei. După cum se
ştie, Franţa, a cunoscut in decursul istoriei sale atât monarhia absoluta, monarhia
constituţionala, imperiul, dar si republica parlamentara, iar in prezent ea este o
republica semi-prezidentiala. Naţiunii franceze i se recunoaşte o contribuţie majora in
enunţarea si realizarea unei doctrine si practici politice democratice si liberale privind
instrumentele de exercitare ale puterii, crearea unei filosofii a libertăţii individului si
2
egalităţii umane care au declanşat reînnoiri constituţionale in aproape toate statele
europene. Dar fenomenul care a impus noua doctrina politica si marile principii de
egalitate, libertate si fraternitate a fost revoluţia franceza de la 14 iulie 1789.
Perioada Revoluţiei franceze a fost deosebit de dinamica si complexa,
caracterizata prin numeroase deplasări ale forţelor politice; ea s-a axat in jurul a trei
structuri:
a) Adunarea Constituanta;
b) Convenţia,
c) Directoratul, fiecare dintre aceste structuri reprezentând un anumit
moment de echilibru al forţelor politice revoluţionare si reflectând
unele concepţii diferite despre drept si valorile umane.

a) Adunarea Constituanta si-a propus sa elaboreze o noua Constituţie

pentru Franţa, in ciuda somaţiei regelui Ludovic al XVI-lea. Memorabilele cuvinte
rostite de Mirabeau "suntem aici prin forţa poporului si nu vom pleca decât prin forţa
baionetelor", reflectau mentalitatea unor gânditori care vedeau in emanciparea Franţei
nu numai propria lor emancipare, dar si edificarea unui stat nou, întemeiat pe principiile
libertăţii. La doi ani si jumătate de la căderea Bastiliei a fost adoptata prima constituţie
scrisa a Franţei si a doua din Europa (in luna mai 1791 Polonia adoptase deja o
constituţie scrisa la 3 septembrie 1791), constituţie care marchează încă menţinerea
monarhica, dar fundamenta aşezarea acesteia pe baze democratice si constituţionale.
Aşadar, acest prim aşezământ fundamental scris a pus bazele unei monarhii
constituţionale in care regele "domnea dar nu guverna".
Instituţia regalităţii s-a menţinut pentru ca in perioada imediat următoare
revoluţiei de la 14 iulie 1789 in Franţa nu se formase încă un curent social favorabil
republicii, pe de o parte. Pe de alta parte, revoluţia burgheza nu-si propusese
schimbarea formei de guvernământ ci doar înlăturarea absolutismului monarhic.
Refuzul regelui Ludovic al XVI-lea de a înţelege procesul de schimbări,
incercarea acestuia de a fugi peste hotare, complicitatea cu foitele străine care doreau sa
intervină in treburile Franţei au dus in final la judecarea si condamnarea sa. Franţa a
inceput din acest moment o epoca in care violenta revoluţionara era considerata
mijlocul cel mai eficace pentru a garanta instituţiile statului de drept.
Unul dintre cunoscuţii conducători ai revoluţiei, Robespierre, spunea că,
"Guvernul revoluţiei este despotismul libertăţii contra tiraniei".

b) Convenţia. Perioada Convenţiei s-a reflectat in adoptarea Constituţiei

din 24 iunie 1973 (care consacra prima Republica in istoria constituţionala a Franţei) si
care nu a mai fost aplicata in condiţiile confruntărilor pe care le cunoştea viata politica
revoluţionara. Schimbările care s-au produs au marcat apariţia unor numeroase
organizaţii revoluţionare, dar si cristalizarea unor cai al transformărilor: calea iacobina,
exprimata de Robespierre si adepţii săi, care preconiza intransigenţa faţă de adversarii
revoluţiei si calea girondina care preconiza efectuarea unor transformări paşnice,
3
democratice.

c) Directoratul, instituit de Constituţia din 22 august 1795 a reprezentat o

noua forma de organizare politica care dorea sa ia locul convenţiei revoluţionare.Ea
a constituit şi o mai mare garanţie a libertăţii împotriva arbitrariului, eliminând
definitiv violenţa din arsenalul metodelor politice.
O separaţie a puterilor a fost instituita de Constituţia din 1791, in timp ce
Constituţia din 1793 (neaplicata) prevedea primatul legislativului, cu alte cuvinte " o
adevărata dictatura a adunărilor".
Prin întregul sau sistem de organizare, Directoratul s-a dovedit un regim
politic tranzitoriu care caută, pe de o parte, sa elimine abuzurile săvârşite in numele
revoluţiei, iar pe de alta parte, sa menţină valoarea principiilor revoluţiei.

2.2 Regimul consular si imperial. Regimul consular si imperial

marchează trecerea spre centralizarea puterii si subordonarea rolului adunărilor. Primul
consul, Napoleon Bonaparte, avea sa-si întărească puterea in stat beneficiind, un mare
prestigiu.
Napoleon a militat pentru o puternica organizare a statutului si nu pentru
reguli constituţionale, sfârşind prin a se proclama "împărat al tuturor francezilor".
Abdicarea lui Napoleon Bonaparte la 6 mai 1814 si revenirea regelui
Ludovic al XVI-lea a însemnat reluarea regimului monarhic, prin edictarea Chartei
constituţionale păstrându-se modelul guvernării parlamentare bazat pe principiul
separaţiei puterilor. Charta încredinţa puterea legislativa regelui, Camerei Pairilor, care
lua locul Senatului si Camerei deputaţilor. Trebuie menţionat ca numai monarhul avea
iniţiativa legilor, cele doua camere rezumându-se la rolul de a prezenta regelui propuneri
in vederea elaborării legilor. Deşi restabilirea monarhiei a dus la revitalizarea practicilor
"fostului regim", cu toate acestea monarhia franceză avea sa păstreze o anumita
imagine a fostelor libertăţi care nu mai puteau fi ignorate de poporul francez.

2.3.Al doilea imperiu. Al doilea imperiu, proclamat de Ludovic Bonaparte

după ce efectuase o concentrare masiva a puterilor in mâinile executivului, avea sa
reprezinte in forme noi o reluare a sistemului monarhic. Împăratul păstra importante
prerogative politice si in sistemul de organizare a statului, respectând insa instituţiile
democratice ale statului. Intre anii 1860-1870 asistam la efectuarea unei reforme care
amintea de o reîntoarcere la vechiul sistem parlamentar. Camerele reprimiseră dreptul
de a-si da avizul o data pe an asupra politicii generale a Guvernului. Raporturile dintre
guvern, Senat si Corpul Legislativ sunt reglementate prin senatus - consultiri, iar nu prin
decrete imperiale. Al doilea imperiu restaurat la 2 decembrie 1852 de Ludovic
Napoleon a pus bazele unui regim politic liberal. Acest imperiu a fost lichidat in urma
revoluţiei din septembrie 1870, care a avut loc in condiţiile înfrângerii in războiul
franco-prusian (1870-1871).

4
 2.4. A doua Republica. Primul ciclu constituţional francez care a
început in 1789 se incheie cu Pactul Orleanist din 1830 - anul revoluţiilor
burghezo - democratice din Europa. In perioada Revoluţiei de la 1848, Franţa a
cunoscut o noua Constituţie (la 4 noiembrie) care încredinţa Puterea executiva
Preşedintelui Republicii, ales pe o perioada de patru ani. Constituţia de la 4 noiembrie

_____________________________________

10
Gh. Tanase Gheorghe, op.cit., p. 159

1848 consfinţea cea de a doua Republica a Franţei. În art. 19 din Constituţie se

preciza ca "Separaţia puterilor este prima condiţie a unei guvernări libere, iar in art.
20 se arata ca puterea legislativa era delegata Adunării Naţionale (compusa din 750 de
deputaţi).

2.5. A treia Republica. Constituţia din 1875, prin care se instituia

Republica a IlI-a reflecta preocuparea elementelor monarhice si republicane de a-si
asigura conducerea in noua forma de stat si totodată exprima compromisul intre cele
doua curente, monarhist si republican. De remarcat faptul ca, noua Constituţie pune
capăt instabilităţii politice si a stabilit in Franţa un regim parlamentar echilibrat prin
mecanisme constituţionale de o mare simplitate si eficienta.
Parlamentul era format din doua camere legislative (Camera Deputaţilor si
Senatul). Preşedintele Republicii era ales pe o durata de 7 ani (cu posibilitatea de a fi
reales), de către membrii Camerei Deputaţilor si Senatului reunite in Congres.
Constituţia a acordat o larga competenta Preşedintelui.
Avea iniţiativa legilor împreună cu membrii celor doua camere. El
promulga legile si avea dreptul de a dizolva Camera Deputaţilor, cu avizul Senatului.
Preşedintele avea dreptul de a negocia si ratifica tratatele. Preşedintele ii numea pe
miniştri care trebuiau sa primească încrederea parlamentului, in fata căruia aceştia isi
angajau răspunderea politica.
Camera Deputaţilor era aleasa prin vot universal si direct iar Senatul prin
sufragiu universal indirect. Senatul avea un prestigiu politic mai mare decât Camera
Deputaţilor, datorita faptului ca era investit cu un control politic asupra legilor adoptate
in vederea verificării constituţiei asupra legilor adoptate in vederea verificării
constituţionalităţii acestora.
Camera deputaţilor era aleasa pe 4 ani, si Senatul alcătuit din senatori
11
Gh. Tanase Gheorghe, op. cit. P. 160
numiţi pe viata sau recrutaţi prin scrutin indirect. Mandatul senatorilor era de 9 ani, o
reinnoire a unei treimi din mandate efectuându-se la fiecare 3 ani. Vârsta pentru a fi ales
deputat era de 25 ani, iar vârsta ceruta pentru ca o persoana sa poată fi aleasa senator
era stabilita la 40 ani.
5
 Regimul constituţional instituit in 1875 s-a menţinut pana in 1940, când
prăbuşirea Franţei in fata atacului german a suprimat instituţiile celei de a treia
republici iar mareşalul Petain a convocat Adunarea Naţionala la Vichy, pentru a-1
investi cu largi atribuţii de sef al statului.
Prin legea din 10 iulie 1940, mareşalul Petain a dobândit atribuţii foarte
largi. El numea si revoca miniştrii si secretarii de stat, exercita puterea legislativa,
promulga legile, dispunea de forţa armata avea dreptul de amnistie etc. Prin aceeaşi
lege a fost abrogat art.2 din legea din 25 februarie 1875, cu privire la alegerea
Preşedintelui Republicii de către Senat si Camera Deputaţilor.
In atmosfera apăsătoare care domnea in Franţa după al doilea război
mondial, poporul francez este chemat la urne, la 21 octombrie 1945 sa se pronunţe in
cadrul unui Referendum in favoarea sau împotriva regimului politic existent la acea
data. Răspunsul acestuia a fost renunţarea la principiile si instituţiile Constituţiei din
1875 si adoptarea unei legi fundamentale noi.

2.6. A patra Republica. Cea de a patra republica franceza îşi găseşte

originea in instituţiile revoluţionare create de generalul De Gaulle in timpul de eliberare
a tarii. Generalul De Gaulle s-a angajat in aprilie 1944 sa reunească o Adunare
Constituanta pentru a pune bazele unei edificări democratice a statului printr-o noua
lege fundamentala. Elaborarea noii Constituţii a Franţei a fost precedată de instituirea
unei comisii in cadrul Adunării Constituante care trebuia sa elimine imperfecţiunile si
instabilitatea celei de a treia Republici, pe de o parte, si sa garanteze instituţii trainice
care sa asigure drepturile, libertăţile si funcţionarea normala a organelor statutului, pe
de alte parte.
Organizarea puterilor in sistemul Constituţiei din 1946 consacra
Parlamentul bicameral, compus din Adunarea Naţionala aleasa prin sufragiu universal
direct, pe baza reprezentării proporţionale si Consiliul Republicii, cea de a doua
Camera, ales prin scrutin indirect.
In sistemul Constituţiei din 1946, preşedintele republicii era ales pe 7 ani
si avea atribuţii importante printre care numirea Consiliului de miniştri, promulgarea
legilor si desfăşurarea raporturilor internaţionale.
Preşedintele Consiliului de Miniştri devenea factorul cel mai important al
Guvernului si pentru prima data in istoria constituţionala a Franţei i se recunoştea rolul
determinant in conducerea cabinetului si calitatea de organ ierarhic superior al
miniştrilor. Potrivit prevederilor art 45 din Constituţie, Preşedintele de Consiliu este
desemnat de către Preşedintele Republicii la inceputul fiecărei legislaturi, după
6
consultaţiile uzuale. Pentru a fi eficae, din punct de vedere juridic desemnarea trebuia
sa fie aprobata de Adunarea Naţionala cu majoritatea absoluta a membrilor care o
compunea, după care Preşedintele Republicii numea prin decret pe Preşedintele
Consiliului.
Constituţia din 1946 făcea din Preşedintele Consiliului o adevărata
instituţie de drept public, care nu exista sub regimul legilor constituţionale din 1875. In
Constituţie se stipulează atribuţii speciale pentru Preşedintele Consiliului de Miniştri,
cum ar fi de exemplu, alegerea colaboratorilor, coordonarea politicii generale a
guvernului, dispune de iniţiativa legislativa, poate pune chestiunea de incredere inaintea
Adunării naţionale.
Pentru a nu transforma pe Preşedintele Consiliului de Miniştri intr-un
organ autoritar, Constituţia a adăugat la atribuţiile Preşedintelui de Consiliu dispoziţia
prevăzuta la alin (3) al art. 47, in virtutea căreia actele acestuia sunt contrasemnate de
către miniştrii interesaţi.
Preşedintele Consiliului de Miniştri, în virtutea art. 38, avea dreptul de a
contrasemna actele Preşedintelui Republicii, iar conf. cu art. 47 asigura conducerea
tortelor armate si coordona lucrările referitoare la Apărarea Naţionala, asigura
executarea legilor, avea dreptul sa numească in toate funcţiile civile si militare.
In conformitate cu prevederile Constituţiei au fost create un număr de
organisme consultative pentru a asista guvernul si Adunarea naţionala in atribuţiile lor,
cum ar fi: înaltul Consiliu al Uniunii, Consiliul Economic, Consiliul Suprem al
Magistraturii, Consiliul de Stat, Consiliul Superior al Apărării Naţionale, Consiliul
Superior al Educaţiei Naţionale etc.
Puterea judecătoreasca este prevăzuta expres in Constituţie ca fiind
autonoma si pentru prima data inamovibilitatea magistraturii este ridicata la rangul de
principiu constituţional.
Consiliul Superior al Magistraturii era compus din 14 membri si potrivit
art. 83, Preşedintele Republicii era si Preşedintele Consiliului, ministrul de justiţie era
vicepreşedinte. Consiliul Superior al Magistraturii prezenta pentru numire, Preşedintele
Republicii, pe magistraţi. Din acest punct de vedere, prevederile art. 84 din Constituţie
marchează un compromis, numirea magistraţilor rămânând o prerogativa a
Preşedintelui Republicii, insa decizia acestuia era luata in baza prezentării făcuta de
Consiliul Superior al Magistraturii.
Viata politica a Franţei incepe sa se caracterizeze prin instabilitate politica,
in 12 ani si 5 luni perindandu-se 20 de guverne, si toate acestea datorita rivalităţii
acerbe intre partide dar si imobilismului politic al unor conducători.

7
 2.7. A cincea Republica. Folosindu-se de criza politica din tara, agravata
si de războiul Franţei împotriva Algeriei, unele forte politice au exercitat presiuni
împotriva Adunării Naţionale pentru a ceda puterea guvernului. După insurecţia din 13
mai 1958 din Algeria, care era atunci colonie franceza, Generalul De Gaulle a fost
solicitat sa formeze un guvern. La 1 iulie 1958, cu 329 voturi "pentru" si 224 "contra",
genralul De Gaulle a fost investit in calitate de prim ministru al unui guvern care avea
sa fie cel din urma al celei de a IV-a Republici. La 2 iunie 1958 generalul De Gaulle a
obţinut depline puteri pentru a face fata noii situaţii create. Adunarea Naţionala a
acordat apoi executivului imputernicerea de a elabora proiectul unei noi Constituţii,
urmând sa fie aprobata printr-un referendum in afara Parlamentului. Hotărârea Adunării
Naţionale din 3 iunie 1958 a constituit actul de renunţare a Parlamentului la controlul
asupra puterii executive.
Noua Constituţie a celei de a cincea Republici a intrat in vigoare la 4
octombrie 1958 împotriva căreia comuniştii, precum si extrema dreapta si stânga au
votat impotriva.
Constituţia celei de a cincea Republici a Franţei isi găseşte filosofia
politica in concepţiile generalului De Gaulle pe care mai târziu le- a tradus in viata.

2.8 Puterea executiva.

1.Preşedintele Republicii. Potrivit art. 6 din Constituţie preşedintele este

ales de către un corp electoral special, alcătuit din deputaţi, membrii ai Consiliilor
generale si ai Adunării teritoriale de dincolo de mari, primarii si reprezentanţii aleşi ai
Consiliilor comunale.

Preşedintele Republicii numeşte pe primul ministru si pune capăt activităţii

sale prin acceptarea demisiei, numeşte si schimba la propunerea primului ministru pe
membrii guvernului, fara a mai cere pentru acesta aprobare speciala a Parlamentului.
Puterea discreţionara de numire se exercita numai in raport cu primul ministru.
Constituţia prevede situaţia când Preşedintele Republicii are posibilitatea
de a evita Parlamentul in activitatea legislativa, prin recurgerea la referendum.
Art. 11 din Constituţie stabileşte pentru preşedinte dreptul de a supune
referendumului, la propunerea guvernului sau a celor doua Camere, orice proiect de
lege privind organizarea puterilor publice, aprobarea unei înţelegeri privitoare la
Comunitate, sau ratificarea unui tratat. Prin urmare Preşedintele Republicii dispune de o
putere discreţionara in mânuirea referendumului. Preşedintele Republicii a făcut uz de
referendum la 8 ianuarie 1961, la 8 aprilie 1962 si la 28 octombrie 1962. La primul
referendum, generalul De Gaulle cerea corpului electoral sa aprobe un proiect de lege in
care se prevedea organizarea unei consultări prin vot a poporului algerian asupra
modului cum intelege sa-si construiască destinul, posibilitatea pentru guvernul Franţei
de a reglementa pe cale de decret, pana la obţinerea rezultatului votului, organizarea
puterilor publice in Algeria.
8
 Preşedintele Republicii, conform art. 16 poate sa ia masurile cerute de
anumite circumstanţe, după consultarea oficiala a primului ministru, a preşedinţilor
Adunărilor si Consiliului Constituţional.
Preşedintele comunica cu Adunările Parlamentului prin mesajele
prezidenţiale, mesaje care sunt citite, fara a da loc la dezbateri, mesajele cuprind
punctele de vedere ale Preşedintelui Republicii in legătura cu cele mai importante
probleme de politica interna si externa.
Constituţia a acordat Preşedintelui Republicii puteri proprii in raporturile
sale cu Consiliul Constituţional. Astfel, din cei noua membri numiţi in Consiliul
Constituţional, trei sunt desemntati de către Preşedintele Republicii, ceilalţi sase fiind
aleşi, respectiv trei de către preşedintele Adunării Naţionale, iar ceilalţi trei de către
Preşedintele Senatului. Preşedintele Republicii, conform art. 56 din Constituţie
desemnează si pe preşedintele Consiliului Constituţional.
In art. 13 din Constituţie se acorda Preşedintelui Republicii dreptul de a
semna ordonanţele si decretele deliberate in Consiliul de Miniştri. In numeroase cazuri,
insa, Preşedintele Republicii a semnat din propria iniţiativa decrete care nu fuseseră
supuse dezbaterii in Consiliu, ceea ce a însemnat ca Preşedintele exercita o anumita
putere discreţionara.
Preşedintele Republicii prezidează şedinţele Consiliului de Miniştri,
Consiliile si Comitetele Superioare ale Apărării Naţionale, Consiliul Superior al
Magistraturii si alte comitete cu caracter temporar.
2. Guvernul. Din prevederile art. 20 din Constituţie rezulta ca "Guvernul
hotărăşte si conduce politica naţiunii. El dispune de administraţie si de forţa armata.
Răspunde in fata Parlamentului in condiţiile si potrivit procedurilor prevăzute in art. 49
si 50.
In ce priveşte numirea primului ministru, aceasta este o atribuţie a
Preşedintelui Republicii. Decretul Preşedintelui Republicii, in acest caz, nu are nevoie
sa fie consemnat de primul ministru care iese din activitate. Preşedintele este liber sa
desemneze pe cine doreşte pentru funcţia de prim ministru, indiferent daca este
parlamentar sau nu, si nu este obligat ia consultare cu grupurile politice parlamentare.
Cu toate acestea el trebuie sa tina seama de cerinţa ca persoana ce va fi desemnata prim
ministru sa se bucure de increderea majorităţii parlamentare.
De reţinut ca, Preşedintele Republicii prezidează Consiliul de Miniştri, si
in consecinţa, face parte din guvern si in aceasta calitate, isi rezerva determinarea
scopurilor, lasand miniştrilor execuţia deciziilor21.Conform prevederilor art. 23 din
Constituţie "funcţiile de membru al guvernului sunt incompatibile cu exerciţiul
oricărui mandat parlamentar; al oricărei funcţii de reprezentare profesionala cu
caracter naţional si al oricărei activităţi profesionale”.
Consiliul de Miniştri reuneşte totalitatea membrilor guvernului sub
preşedinţia şefului de stat. In mod excepţional primul ministru poate sa suplinească pe
Presedeintele Republicii in virtutea unei delegări exprese a şefului de stat si pentru o
ordine de zi determinata.
9
 Practica guvernamentala din timpul celei de a cincea Republici a
statornicit rolul cabinetului, reducandu-1 la pregătirea problemelor ce urmează sa fie
discutate si a hotaririlor ce urmeazza sa fie luate de către Consiliul de Minstri.
Sub guvernul generalului De Gaulle, şedinţele consiliului de miniştri erau
mai puţin frecvente si treptat, consiliile de miniştri au luat caracterul reuniunilor de
Cfabinet, ceea ce evidenţiază alunecarea centrului de greutate al puterii către
Preşedintele Republicii.
Aşadar, Consiliile interministeriale reunesc miniştrii interesaţi in
reglementarea unei probleme deteminate si sunt prezidate fie de primul ministru, fie de
şeful statului, când el considera ca problemele ce urmează a fi analizate îmbracă un
aspect politic.
3. Competenta guvernului. Potrivit prevederilor art, 37 din Constituţia din 4
octombrie 1958 "Alte materii decât acelea care sunt de domeniul legii sunt de
competenta regulamentelor". Prin urmare, noua putere a executivului este paralela cu
puterea legislativa si isi atrage sursa direct din legea fundamentala.

Astfel, in conformitate cu prevederile art. 38, guvernul poate lua prin

ordonanţe masuri care, in mod normal, tin de domeniul legii.

Ordonanţele sunt luate in Consiliul de Miniştri, după avizul Consiliului de

Stat.
Trebuie menţionat faptul ca, din momentul in care Parlamentul a votat
deplinele puteri guvernului asupra materiilor care fac obiectul delegării, puterea
legislativa numai aparţine Parlamentului.
In sistemul Consitutiei din 1958, autoritatea guvernului este condusa de
primul ministru. El asigura executarea legilor, este responsabil de apărarea naţionala,
are dreptul de iniţiativa legislativa si dreptul de a emite regulamente. Are dreptul de
avizare si de propunere pentru posturile in care numirea se face de către Preşedintele
Republicii, având totodată, dreptul de numire in toate celelalte posturi militare si civile.
Ca sî preşedintele Republicii sau preşedintele uneia din Camere, primul ministru poate
sesiza Consiliul Constituţional, când considera ca o lege votata de Parlament nu este
conforma cu legea fundamentala.

2.9. Puterea legislativa.

1. Parlamentul. Potrivit art. 24 din Constituţie, Parlamentul se compune

din Adunarea Naţionala si Senat. Deputaţii Adunării Naţionale sunt aleşi prin scrutin
direct. Senatul este ales prin vot indirect. Se asigura reprezentarea colectivităţilor
teritoriale ale Republicii. Francezii stabiliţi in afara Franţei sunt reprezentaţi in Senat.
Adunarea Naţionala se compune din 277 deputaţi, aleşi pe durata unui mandat de 5 ani.
Senatul cuprinde 321 senatori, care sunt aleşi pe timp de 9 ani, de către un colegiu
electoral compus in principal din consilieri alcsi in fiecare departament.
10
 In ceea ce priveşte cele doua Camere ale Parlamentului francez, ele
prezintă o serie de reguli comune. In rândul acestor regului comune o poziţie dintre cele
mai importante o ocupa acelea care se refera la situaţiile de incompatibilitate cu
executarea unui mandat de parlamentar. Astfel, funcţiile publice neelective sunt
incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, cu câteva excepţii.
Interdicţia cumulului se extinde la funcţionarii internaţionali, la conducătorii
întreprinderilor naţionalizate si a stabilimentelor publice naţionale. Aceasta
interdicţie priveşte, de asemenea, pe membrii Consiliului Constituţional si ai
Consiliului Superior al Magistraturii. Dar mandatul parlamentar nu este transformat
intr-o veritabila profesie. Cu alte cuvinte, cel ales nu trebuie sa întrerupă orice legătura
cu profesia pe care a avut-o anterior, fiecare, după expirarea mandatului, de
parlamentar, se poate intoarce la munca de baza. Cu privire Ia imunităţi, acestea sunt
asigurate din dorinţa de a-i feri pe parlamentari de arestări, ameninţări, de imixtiuni
asupra vieţii lor. Parlamentarii nu pot ti urmăriţi pentru acte săvârşite in exerciţiul
funcţiunii lor, pentru opinii, voturi, cuvântări, nici după ce mandatul de parlamentar
a luat sfârşit. Garanţia de care beneficiază parlamentarul consta in aceea ca nu poate fi
lipsit de libertate si aceasta nu-I poate fi limitata decât cu autorizarea adunării din care
face parte. Trebuie precizat ca protecţia parlamentarilor se extinde, gratie
inviolabilităţii, si la actele care sunt săvârşite in afara funcţiei.Parlamentarii beneficiază
de un regim de indemnizaţii, aliniat la salariul celor mai inalti funcţionari.In
conformitate cu prevederile art. 28 "Parlamentul se reuneşte de drept intr-o sungura
sesiune ordinara care incepe in prima zi lucratoare din octombrie si se incheie in
ultima zi lucratoare din iunie.Numarul de zile de şedinţa pe care fiecare adunare le
poate tine in cursul sesiunii ordinare nu poate depasi o suta douăzeci". Parlamentul
poate fi convocat si in sesiuni extraordinare. Iniţiativa convocării unei sesiunei
extraordinare a Parlamentului aparţine primului min istru sau majorităţii membrilor
Adunării Naţionale, dar nu Senatului (art. 29).

Cele doua Camere au regulamentele lor de funcţionare, care stabilesc

regimul organizării interne si desfăşurarea activităţii lor. Activitatea parlamentara se
desfăşoară sub conducerea preşedinţilor celor doua Camere, având ca forme de
organizare birourile, grupurile parlamentare. Alături de acestea mai exista un alt organ
de lucru si anume Conferinţa preşedinţilor care decide in legătura cu ordinea de zi.
Şedinţele Adunărilor sunt stabilite de birouri. Adunarea se poate reuni si in şedinţa
secreta, la cererea primului mi nistru sau a unei zecimi din membrii sai.
Atribuţiile Parlamentului constau, in principal, in elaborarea legilor in
orice materie.
Sistemul parlamentar francez cuprinde multe elemente asemănătoare cu
parlamentele celorlalte state democratice si cu Parlamentul roman. Existenta unor
delimitări precise intre atribuţiile Adunării Naţionale si ale Senatului da originalitate
sistemului francez.
In sistemul Constituţiei de la 1958, Consiliul Economic si Social are un rol
11
consultativ. El se compune din 230 de membri, persoane care provin din diferite
grupuri sociale, angajate in viata economica si sociala.
Titlul V al Constituţiei din 4 octombrie 1958, intitulat "Raporturile dintre
parlamentari si guvern", stabileşte in art. 34 domeniile care sunt rezervate legii sau
activităţii Parlamentului in exclusivitate. Art. 34 distinge doua domenii diferite si
anume:
- domeniul in care legea fixează legile;
- domeniul unde Parlamentul este singur abilitat sa intervină.
In alte materii, legea fixează doar principii generale, lasand posibilitatea de
a interveni pe cale reglementara. Lista materiilor legislative stabilite in art. 34 nu este
definitiva, ea poate sa fie completata si precizata printr-o lege organica.

Iniţiativa legislativa este acordata concomitent guvernului si membrilor

Parlamentului. Iniţiativa guvernamentala se materializează in proiectele de legi depuse
de către primul ministru in numele guvernului. Tnititativele parlamentare care iau in
mod tradiţional numele de "propuneri de legi" sunt depuse de membrii Senatului,
precum si de membrii Adunării Natioanle.

3. Puterea judecătoreasca

Titlul VIII al Constituţiei franceze, intitulat "Despre autoritatea

judecătoreasca", stabileşte in art. 64 ca "Presedinteloe Republicii este garantul
independentei autorităţii judecătoreşti. El este asistat de către Consiliul Supoerior al
Magistraturii". Din lecturarea prevederilor constituţionale rezulta indubitabil ca
magistratura nu este considerata un corp autonom, legiuitorul constituant a avut in
vedere ca, autoritatea judecătoreasca sa nu devină o putere susceptibila de a constitui o
contrapondere fata de organele politice fundamentale.
Art. 65 din Constituţie aduce o serie de precizări in legătura cu Consiliul
Superior al Magistraturii. Astfel, se arata ca acest organism este prezidat de
Preşedintele Republicii, iar Ministrul Justiţiei este de drept vicepreşedinte al
Consiliului, putând tine locul Preşedintelui Republicii.
Consiliul Superior al Magistraturii cuprinde noua membrii desemnaţi de
către Preşedintele Republicii, in condiţiile stabilite prin legea organica. Atribuţiile
acestui Consiliu sunt următoarele: face propuneri pentru numire de judecători Ia Curtea
de Casaţie, pentru acelea de primpresedinte de Curte de Apel si pentru acelea de
tribunale de mare instanţa; isi da avizul, in condiţiile fixate de o lege organica, asupra
propunerilor ministrului justiţiei referitoare Ia numirea celorlalţi magistraţi ai
preşedintelui; este consultat in privinţa graţierilor, in condiţiile stabilite printr-o lege
organica.
Titlurile VIII si IX din Constituţie stabilesc si normele fundamentale cu
privire la competenta si organizarea Consiliului Superior al Magistraturii si a înaltei
Curţi de Justiţie. Constituţia de la 1958 a consacrat prin art. 65 Consiliul Superior al
12
Magistraturii al celei de a patra Republici, dar 1-a transformat considerabil, rolul
acestuia fiind foarte redus. Daca in sistemul Constituţiei din 1946 era compus din cea
mai mare parte din membri alesi si avea dreptul de a decide in materie de numire si de
avansare in posturile de magistratura, Constituţia din 1958 ii limitează atribuţiile la
prezentarea de propuneri pentru numirea judecătorilor Curţii de Casaţie si a primului
preşedinte al Curţii de Apel. Pentru celelalte numiri, Consiliul Superior al Magistraturii
emite un simplu aviz cu privire la prepunerile făcute de ministrul justiţiei.
In materie disciplinara, Consiliul Superior al Magistraturii exercita puterea
de a judeca pe magistraţii vinovaţi de fapte comise in exercitarea funcţiunii lor. In acest
caz, Consiliul este prezidat de către primul preşedinte al Curţii de Casaţie (art. 65, alin
(6).
Înalta Curte de Justiţie este compusa din membrii aleşi, in număr egal, de
către Adunarea Naţionala si de către Senat, din rândurile lor, după fiecare in noi re totala
sau parţiala a acestor adunări. Membrii Curţii isi aleg preşedintele dintre membrii sai.
Fiind o instanţa speciala, înalta Curte de Justiţie are in competenta ei
judecarea Preşedintelui Republicii si a guvernului, pentru crime comise in exerciţiul
funcţiunii lor, precum si a cetăţenilor simpli pentru crime excepţionale contra securităţii
statului, când ei sunt complici cu unii membrii ai guvernului.
Membrii Guvernului răspund penal pentru actele indeplinite in exerciţiul
funcţiilor lor si calificate drept crime sau delicte in momentul in care au fost săvârşite si
sunt judecaţi de către Curtea de Justiţie a Republicii (art. 68 - 1). Curtea de Justiţie a
Republicii cuprinde 15 judecători: doisprezece parlamentari aleşi, din rândul lor si in
număr egal de către Adunarea Naţionala si de către Senat după fiecare innoire generala
sau parţiala a acestor adunări si 3 judecători de la Curtea de Casaţie , din care unul
prezidează Curtea de Justiţie a Republicii.
In Franţa, funcţia judiciara are un intreit aspect: penal, civil, administrativ.
Justiţia penala are rolul de a apară ordinea publica stabilita prin legilaţia adoptata de
Parlament si de a sancţiona persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor. Justiţia
civila are rolul sa soluţioneze conflictele de drept privat, indiferent cine ar fi titularul
drepturilor incalcate sau al obligaţiilor contractuale nerespectate. Cat priveşte justiţia
administrativa, ea reprezintă o caracteristica a sistemului francez si are drept scop sa
judece plângerile particularilor impotriva diferitelor acte sau decizii ale autorităţilor
administrative. Curţile administrative se găsesc sub controlul Consiliului de Stat care
examinează cauzele in apel. In acest fel, Consiliul de Stat indeplineste un rol esenţial in
exercitarea unui control asupra guvernului si administraţiei, asigurând conformitatea
actelor pe care acestea le indepiinesc cu prevederile Constituţiei si ale legilor.

3.1. Consiliul Constituţional.

Instituţia Consiliului Constituţional este o instituţie noua in sistemul

francez actual, care marchează o ruptura fata de punctul de vedere existent in
13
constituţiile anterioare anului 1958, a cărui atribuţie fundamentala este aceea de
apărător al Constituţiei.
In ceea ce priveşte membrii Consiliului Constituţional aceştia sunt in
număr de noua (al căror mandat durează noua ani), trei fiind desemnaţi de către
Preşedintele Republicii, trei de către Preşedintele Adunării Naţionale si trei de către
Preşedintele Senatului.
Analizate prin prisma textului Constituţiei (art. 56), atributiunile
Consiliului Constituţional au un caracter jurisdictional, dar prin modul de desemnare a
membrilor sai, cat si prin compoziţia sa, are un pronunţat caracter politic. Sunt
consideraţi membrii pe viata ai Consiliului Constituţional foştii preşedinţi ai Republicii
a căror experienţa este apreciata utila pentru activitatea Consiliului Constituţional.
Presedentia Consiliului Constituţional este asigurata de unul din membrii sai, care este
desemnat de Preşedintele Republicii. Statutul membrilor Consiliului Constituţional este
asemănător cu acela al inaltilor magistraţi si al înalţilor demnitari. Funcţia de membru
al Consiliului Constitutionaleste incompatibila cu aceea de ministru sau de membru al
Parlamentului.
Consiliul Constituţional nu poate fi sesizat de particulari si nici nu se poate
sesiza din oficiu.
Jurisdicţia constituţionala este infaptuita de Consiliul Constituţional
investit cu atribuţia de a verifica constituţionalitatea legilor organice de a fi promulgate
de Preşedintele Republicii.
Trebuie menţionat ca, in cazul in care o lege a fost adoptata prin
referendum, Consiliul nu mai are competenta sa se pronunţe asupra constituţionalităţii
legii respective, deoarece se considera ca in aceasta situaţie s-a produs o exprimare
directa a poporului care este de fapt suveran. Cu toate acestea, Consiliul Constituţional
veghează la legalitatea operaţiunilor referendumuiilor si proclama rezultatele acestora.
(art. 60).
In unele situaţii, controlul constituţionalităţii este obligatoriu. De exemplu
in cazul legilor organice care trebuie controlate de Consiliu inaintea intrării lor in
vigoare, cat si in ceea ce priveşte Regulamentele Adunării Naţionale si Senatului. Mai
exista situaţia unor controale facultative sau provocate, când Consiliul poate fi sesizat
de Preşedintele Republicii, de primul ministru, de preşedintele Adunării Naţionale, de
preşedintele Senatului sau de 60 senatori sau 60 de deputaţi.
Deşi in viata politica si juridica franceza s-au manifestat puncte de vedere
diferite in ceea ce priveşte natura si utilitatea Consiliului Constituţional, toţi
observatorii considera astăzi ca acest Consiliu are statutul unui organ jurisdictional, iar
deciziile sale sunt întemeiate pe analize juridice. Prin urmare, Consiliul Constituţional
s-a impus in viata societăţii franceze, in viata politica si in lumea juriştilor, ceea ce face
ca in perspectiva sa i se confere si mai multe atribuţii.
In ceea ce priveşte jurisprudenta Consiliului Constituţional, este de reţinut
faptul ca el s-a afirmat ca un apărător ferm al repartiţiei competentelor intre Parlament
si Guvern, ca un apărător al drepturilor cetăţenilor.
14
 3.2. Contribuţia gândirii si practicii franceze la dezvoltarea Dreptului
Constituţional.

Gândirea si practica constituţionala franceza si-a câştigat pe deplin dreptul

de a li se recunoaşte contribuţia majora in enunţarea si realizarea unei filosofii a
libertăţii individului si egalităţii umane care au declanşat reinnoiri constituţionale in
aproape toate statele europene. Principiile in seri se in Declaraţia franceza a Drepturilor
Omului si a Cetăţeanului din 1789 au fost incorporate in textul constituţiilor, multor
state33, devenind astfel patrimoniul comun al gândirii juridice in domeniul drepturilor
omului, in gândirea de drept constituţional.
Statele americane au inclus in constituţiile lor dispoziţii referitoare la
protecţia anumitor drepturi si libertăţi, prin adugarea primelor 10 amendamente din
1791.
Spiritul Declaraţiei Drepturilor Omului si ale Cetăţeanului a fost extins
după 1945 si in dreptul internaţional. Astfel, in cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite au
fost adoptate Declaraţia Universala a Drepturilor Omului la 10 decembrie 1948 si cele
doua Pacte internaţionale din 13 decembrie 1966.
In concluzie, Declaraţiei Drepturilor Omului si ale Cetăţeanului, legea nu
trebuie sa stabilesca decât pedepsele stricte si in mod evident necesare.
In viziunea autorilor Declaraţiei Drepturilor Omului si ale Cetăţeanului
orice om treb uie considerat nevinovat pana la stabilirea culpabilităţii sale. Marile
principii ale Declaraţiei, ca de exemplu acela ca libertatea consta in a putea face tot
ceea ce nu este in detrimentul altuia, ca principiul suveranităţii rezida in naţiune, s-au
perpetuat pana in zilele noastre, pastrandu-si valoarea deosebita datorita ideilor
esenţiale pe care le cuprinde.
O contribuţie insemnata a gândirii franceze la dezvoltarea dreptului
constituţional este interpretarea si aplicarea principiului separaţiei puterilor. Acest
principiu a fost inteipretat in diferite feluri.
Au existat tendinţe de a-1 interpreta in mod absolut si dogmatic de a face
din separaţia puterilor un principiu rigid, depăşit, care sa interzică orice inovaţie a
relaţiilor intre puterile statului.
Doctrinari romani au arătat, cu multe argumente, ca ideea separaţiei
puterilor nu reprezintă un principiu depăşit si nici un principiu de care societatea trebuie
sa se dispenseze, ci, dimpotrivă, separaţia puterilor este o condiţie fundamentala a
desfăşurării activităţii organelor statului, in acelaşi timp o condiţie a respectării
competentei puterilor separate ale statului.
Constituţia franceza din 1958 a valorificat teoria separaţiei puterilor faqra
a prelua insa distincţia rigida dintre puterea legislativa si cea executiva, dând astfel
posiblitatea Guvernului de a legifera anumite domenii. Prin urmare, se poate spune ca
marea forţa a teoriei separaţiei puterilor consta tocmai in fantastica sa rezonanta sociala,
politica si morala dar si gândirii doctrinarilor francezi care au dus o contribuţie
importanta, justificandu-i utilitatea si oportunitatea.36
15
 CUPRINS:

1. Regimul semi-prezidenţial
2. Franţa
Scurt istoric al dezvoltării constituţionale
a Franţei
Regimul consular si popular
Al doilea imperiu
A doua Republica
A treia Republica
A patra Republica
A cincea Republica
Puterea executiva
Puterea legislativa

3. Puterea judecătoreasca

3.1 Consiliul Constituţional

3.2 Contribuţia gândirii si practice franceze la dezvoltarea
Dreptului Constituţional

BIBLIOGRAFIE:

1. Antonie Iorgovan, Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Elena Simina

Tanasescu: Constituţia României, revizuita, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;

2. Muraru, Ioan - Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a VIII-a, . 2 vol., Ed.
"Actami", Bucureşti, 2003;

4. Gheorghe Tanase Gheorghe, Separaţia puterilor in stat, Editura ştiinţifica,

Bucureşti 1994;
16
5. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Drept parlamentar, Editura Gramar 1994;

6. Cristian Ionescu, Drept constituţional si instituţii politice, Ediţia 2, Editura All Beck;

7. Cristian Ionescu – Drept constituţional comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001 ;

8. Ion Deleanu, Drept constituţional si instituţii politice, Tratat, vol I, Editura Europa
Nova, Bucureşti 1996;

9. Drăganu, Tudor - Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Ed. "Lumina Lex",
Bucureşti, 2001;

10. Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional

comparat, Ediţia a doua, revăzuta si adăugită. Editura Bucureşti 1999;

17