Separarea puterilor in stat

Problema puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu

putea fi pusă încă în legătura cu principiul separării puterilor. Spre
exemplu Aristotel în Politica constată existenţa în stat a unor organe
diferite cu atribuţii precis determinate precum Adunarea generală,
Corpul magistraţilorşi Corpul judecătoresc. Potrivit acestuia în orice
stat sunt trei părţi . Aceste trei părţi odată bine organizate, statul
întreg este bine organizat. Ideea a fost prezentă şi în timpul evului
mediu, în tezele şcolii dreptului natural, în lucrările lui Grotius, Wolf,
Pufendorf, care deasemenea au constatat diferitele atribuţii ale
statului,însa, fără a întrezării conceptul de separaţie.
Celui căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima oara mai
metodic şi într-o noua lumină principiul separarii puterilor este filosoful
şi juristul englez John Locke -1632-1704- .El a dat prima formulare
acestei doctrine atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare a
statului. În lucrarea sa "Essay on civil government", filosoful englez
susţinea existenţa a trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. În
concepţia lui Locke, puterea legislativă trebuia sa aparţină
parlamentului şi era considerată puterea supremă deoarece edicta
reguli de conduită general obligatorii. Puterea executivă limitată la
aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi
prevăzute prin lege, urmau să fie încredinţate monarhului. Puterea
federativă era încredinţată tot regelui şi avea în competenţa sa dreptul
de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ideile lui Locke
au avut o deosebită importanţă pentru istoria doctrinelor politice si au
exercitat o influenţă certă in viaţa constituţională a statelor Americii de
Nord. Ele au fost sursa din care s-a inspirat Charles de Secondat, baron
de Montesquieu - 1689-1755- atunci când, în cartea sa L'esprit des lois
a reluat şi adâncit problema separării puterilor statului, dându-i o
formă şi o strălucire nouă. Montesquieu dă o formulare precisă şi clară
acestei teorii care va forma unul din punctele principale ale
programelor revoluţiilor burgheze. După Montesquieu în orice stat
există trei puteri distincte: puterea legiuitoare, executivă şi
judecătorească. Aceste puteri trebuie să fie atribuite unor organe
separate şi independente unele de altele pentru ca, spune
Montesquieu "orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de
ea" astfel " pentru a nu se abuza de putere trebuie ca prin aşezarea
lucrurilor puterea să oprească puterea". Puterea publică trebuie să fie
divizată intre mai multe puteri aşa încât o putere să se opună celeilalte
şi să creeze, în locul unei forţe unice, un echilibru de puteri. prin faptul
că puterea de comandă in stat se fracţionează între mai multe organe
care au acelaşi interes ca atribuţiile sale să nu fie încălcate de celelalte
organe, se asigură aplicarea strictă a legilor si respectarea libertatilor
individuale.
Ideea separarii puterilor se întalneşte şi în concepţia lui Rousseau.
Pentru acesta puterea legislativă se confundă cu însuşi conceptul de
suveranitate. Ea nu putea fi exercitată decât pe cale directă, prin votul
întregii naţiuni şi nu putea să aibă caracter general şi impersonal.
Puterea executivă sau guvernămantul nu putea să consiste decât in
acte particulare şi se distingea în mod necesar de dreptul legiuitorului.
Şi pentru Rousseau ca şi pentru Locke, puterea judecătorească nu
este ceva distinct, dar spre deosebire de filosoful englez , pentru
Rousseau ea este o ramură a puterii executive nu a celei legislative,
supusă unor anumite reguli speciale.
Teoria separării puterilor apărea în acele condiţii ca expresie a
luptei pentru putere ce se ducea între monarh, aristocraţie şi
brughezie. Ea urmarea înlaturarea despotismului, echilibrarea şi
armonizarea forţelor sociale în luptă. Din punct de vedere istoric ,
principiul separării se infăţişa ca principiu al suveranitaţii naţionale, ca
o armă de război dirijată de ideologii burgheziei împotriva puterii
absolute a monarhului. Din punct de vedere politic , principiul separării
puterilor a fost considerat ca generator de libertaţi politice, prin
echilibrul şi colaborarea puterilor separate.
Cea dintâi aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor in stat
a fost realizată de statele americane care in secolul al 18-lea se
găseau in plină revoluţie constituţională. Începând din 1780 , primele
constituţii ale statelor Massachussetts, Maryland, Virginia, New-
Hampshire introduc acest principiu. Ulterior , Constituţia statelor
federale, ai cărei creatori au fost Hamilton, Madison şi Jay adoptă
principiul separaţiei puterilor sub forma întreită de putere legislativă,
executivă si judecătorească. În anul 1791, Revoluţia burgheza din
Franţa introducea acest principiu in "Declaraţia drepturilor omului".Iar
mai târziu acest principiu a stat la baza organizării de stat a tuturor
statelor burgheze, el fiind consacrat, explicit sau implicit, în
constituţiile acestor state.
La noi in ţară,acesta a fost adoptat în urma Convenţiei de la Paris
din 1858, şi apoi mentinut in constituţiile din 1866 si 1923 .
Astfel toate aceste constituţii au plecat de la premisa că statul
îndeplineşte trei activităţi principale:
-funcţia legislativă, prin care se îmţelege activitatea statului având
ca obiect stabilirea de norme generale de conduită umană, obligatorii
şi de aplicare repetată.
-funcţia executivă, care asigură bunul mers al vieţii publice prin
organizarea aplicării legilor şi prin punerea lor în executare la cazurile
concrete, cu posibilitatea de a se recurge, dacă este necesar, la forţa
de constrângere a statului.
-funcţia judecătorească, adică activitatea de pedepsire a
infracţiunilor şi de soluţionare cu putere de adevăr legal, în cadrul unei
proceduri publice şi contradictorii, a litigiilor juridice.
Totodata aceste constituţii au prevăzut că fiecare din funcţiile
statului sunt încredinţate unor organe distincte si independente unele
faţă de celelalte, în sensul că fiecare acţionează fără vreun amestec
din partea unui alt organ de stat.
Constituţiile care au pus la baza lor principiul separării puterilor
statului ele au fost preocupate să găsească nu numai modalitaţi de
menţinere a unui echilibru între aceste puteri dar şi diverse frâne şi
contragreutăţi chemate să înlăture pericolul unei alunecări spre
adoptarea de masuri tiranice. Acestea pot fi diferite după cum
constituţiile respective aplică mai mult sau mai puţin tranşant
principiul separaţiei puterilor , dar ele sunt prezente în toate sistemele
construite pe această bază. Unele din ele urmează să fie mânuite de
executiv pentru a împiedica eventuale legiferări grăbite sau
nepotrivite, iar altele de adunările legiuitoare ca mijloace de control a
activitaţii executive.
In regimurile prezidenţiale, al caror model îl constituie Statele Unite
ale Americii, printre frânele şi contragreutăţile care-i permit
executivului să influenţeze linia de acţiune a legislativului pot fi
menţionate în special două : - dreptul de veto legislativ al preşedintelui
republicii, adică dreptul de a împiedica, printr-o manifestare de voinţa,
intrarea în vigoare a unei legi adoptate de Congres. Ce-i drept, veto-ul
preşedintelui nu mai operează în cazul în care Congresul adopta
ulterior din nou legea cu o majoritate de două treimi, însă aceasta
majoritate este greu de obţinut. Al doilea ar fi dreptul preşedintelui de
a adresa Congresului mesaje in scopul de a recomanda să examineze
orice măsura pe care ar socoti-o utilă şi oportună. Invers există şi frâne
si contragreutăţi care dau legislativului posibilitatea de a exercita o
influenţă asupra executivului. Spre exemplu Congresul votează
bugetul fără de care orice activitate a executivului este paralizată. La
fel numirea ministrilor şi a altor categorii de funcţionari ai statului se
face cu avizul si consimţământul Senatului.
Sistemul de frâne si contragreutăţi apare şi mai bine conturat în
regimurile parlamentare. astfel, în ţările structurate pe coordonatele
acestui regim, puterea executivă are o puternică armă împotriva
puterii legislative, constând în dreptul şefului statului de a dizolva
parlamentul sau cel puţin camera aleasă a acestuia. Sub influenţa unei
ameninţări cu dizolvarea parlamentului acesta ar putea fi determinat
să ia anumite măsuri legislative dorite de guvern. Pe de alta parte
parlamentul dispune la rândul său de o armă echivalentă ca eficienţă
împotriva executivului. El poate anume să provoace demisia
guvernului fie printr-un vot de neîncredere expres, fie prin refuzul de a
vota bugetul sau o altă lege propusă de guvern. În prezenţa unui
asemenea vot, şeful statului are două soluţii posibile: fie primeşte
această demisie şi formează un nou guvern, care să se bucure de
încrederea parlamentului, fie dizolvă parlamentul, urmând ca guvernul
să rămână la putere dacă alegerile ce vor urma îi vor fi favorabile iar in
caz contrar să se formeze un nou guvern. Ca si in regimurile
prezidenţiale intalnim si aici dreptul de veto pe care, in multe ţari cu
regim parlamentar, şeful statului il poate opune legilor adoptate de
parlament, fie cu efect absolut, fie numai cu efect suspensiv. În aceste
regimuri puterea executivă numai este concentrată in mainile unei
singure persoane ca în regimul prezidenţial ci este deţinută de un
executiv bifurcat. Acesta este alcatuit din şeful statului care nu
răspunde politic în faţa parlamentului, şi un consiliu de miniştrii care
răspunde în faţa parlamentului atât pentru propriile acte cât şi pentru
cele ale şefului statului ale cărui acte pentru a fi valabile trebuie să fie
contrasemnate de un ministru. In mod asemănător şi puterea
legislativă apare la rândul ei fracţiontă in doua camere menite să-şi
contrabalanseze influenţa politică, chiar în situaţia în care deobicei
competenţa celei de-a doua camere -Senatul, este mai redusă in
raport cu cea a primei camere.
Diferite frâne si contragreutăţi operează şi in regimurile
semiprezidenţiale, caracterizate prin faptul că implantează în
structurile regimului parlamentar unele instituţii specifice regimului
prezidenţial. Un asemenea regim semipreyidenţial cunoaşte astăzi
Franţa. În această ţara există ca şi in regimurile parlamentare un
executiv bifurcat: preşedintele republicii si consiliul de miniştrii. De
asemenea preşedintele are dreptul de a dizolva parlamentul, iar
parlamentul poate să provoace demisia guvernului. Regimul
semiprezidenţial al Franţei de diferenţiază însă prin faptul că atribuie
preşedintelui republicii unele puteri pe care aceste regimuri nu i le
recunosc cum ar fi că unele acte ale preşedintelui nu trebuie
contrasemnate de un ministru pentru a fi valabile, ele trebuie să fie
emise cu respectarea condiţiilor prevazute de constituţie. Totodata un
numar de frâne sunt instituite cum ar fi: preşedintele republicii îi
numeşte şi îi revocă pe membrii guvernului la propunerea primului-
ministru, iar nu la libera lui alegere. Semnarea de către preşedinte a
ordonanţelor şi decretelor se face pe baza hotărârilor consiliului de
miniştrii, pe care-l prezidează. Valabilitatea anumitor acte ale
preşedintelui republicii sunt condiţionate de consultarea atât a
primului ministru cât şi a altor organe care nu aparţin executivului.
In cadrul sistemului de frâne si contragreutaţi decurgând din aplicarea
separaţiei puterilor in stat, deosebit de importantă pentru realizarea
ţelurilor statului de drept este existenţa unui sistem de organe chemat
să înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea
legiuitoare si de cea executivă şi sustras oricărei influenţe a acestora.
Pentru caracterizarea activităţii jurisdicţionale, prima constatare ce se
impune este că obiectul ei specific îl formează soluţionarea litigiilor
juridice prin hotărâri cu "putere de lucru judecat", adică prin
intermediul unor acte ce se bucură de o stabilitate consând în faptul că
odata ce o hotărâre judecătorească a fost pronunţată , se consideră că
ea exprima adevărul şi nu poate fi modificată sau desfiinţată decât
prin folosirea căilor de atac prevăzute de lege, iar litigiul respectiv nu
poate fi redeschis printr-o nouă acţiune in justiţie a celui interesat.
Ceea ce justifică atribuirea acestei stabilităţi mai mari actelor
jurisdicţionale este o necesitate socială evidentă. Anume, orice litigiu
juridic este consecinţa unei reale sau pretinse încălcari a legii. Pentru
ca soluţionarea litigiului să ducă la restabilirea efectivă şi definitivă a
echilibrului social tulburat, hotărârii date în cauză trebuie să i se ofere
o stabilitate mai mare decât actelor administrative, asupra cărora
organele emitente pot reveni, dacă socotesc că nu mai corespund
împrejurărilor concrete. Spre deosebire de activitatea legislativă şi de
cea executivă, activitatea jurisdicţională nu se poate sesiza din oficiu,
de către organul competent ci numai pe baza unei sesizări din partea
celui interesat, a ministerului public sau a altor organe de stat arătate
de lege.
Astfel .... statul de drept este statul domniei legilor. Dar numai daca legea va
reprezenta expresia fidelă a voinţei generale a poporului, ea va putea
corespunde intereselor tuturora şi ale fiecaruia, exculzând posibilitatea
de a deveni opresivă pentru unii şi să creeze privilegii pentru alţii. In
acest sens ideal a fost conceput si adoptat principiul separarii puterilor in
stat !

Bibliografie: - Separaţia puterilor în stat - Gheorghe Gheorghe

- Introducere în teoria şi practica statului de drept -
Tudor Draganu
- Microsoft Encarta Encyclopedia