Distributia Puterii in Statul de Drept

Distribuţia puterii în statul de drept
CUPRINS
Capitolul I
CONCEPTUL STATULUI DE DREPT....................................................................7
I.1. Teorii cu privire la statul de drept........................................................................7
I.1.1. Teoria dreptului natural...................................................................................8
I.1.2. Teoria heterolimitării statului...........................................................................9
I.1.3. Teoria autolimitării statului............................................................................10
I.2. Definiţii ale statului de drept..............................................................................12
I.3. Modele ale statului de drept...............................................................................17
I.3.1. Modelul englez ...............................................................................................17
I.3.2. Modelul german .............................................................................................19
I.3.3. Modelul francez..............................................................................................21
I.4. Trăsăturile statului de drept...............................................................................23
I.4.1. O replică împotriva abuzului de putere..........................................................23
I.4.2. Permite dreptul la opoziţie..............................................................................25
I.4.3. Un mediu de afirmare a democraţiei..............................................................26
I.4.4. Un edificiu al ordinii juridice constituţionale................................................27
I.4.5. Un garant al respectării drepturilor minorităţilor.........................................31
I.4.6. Un mediu prielnic pentru dezvoltarea economiei de piaţă.............................32
I.4.7. Necesită un nivel ridicat de instrucţie şi educaţie a poporului......................32
I.4.8. Este condiţionat de libertatea presei .............................................................32
I.4.9. Presupune o ordine juridică ierarhizată ........................................................33
I.4.10. Se fundamentează pe rigorile dreptului........................................................33
I.4.11. Subordonarea puterii fata de drept...............................................................34
Capitolul II
DISTRIBUŢIA ŞI SEPARAREA ATRIBUŢIILOR DE PUTERE .......................38
II.2. Regimul puterii în statul de drept.....................................................................38
II.2.1. Accesul la putere prin vot popular................................................................38
II.2.2. Exercitarea puterii în temeiul legii................................................................39
II.2.3. Izvorul puterii - voinţa suverană a poporului...............................................41
II.2. Diviziunea atributelor de putere ......................................................................42
II.3. Puterile şi funcţiile lor .....................................................................................43
II.3.1. Consideraţii generale ...................................................................................43
II.3.2. Puterea legislativă ........................................................................................44
II.3.3. Puterea executivă..........................................................................................46
II.3.4. Puterea judecătorească.................................................................................48
II.4. Separaţia atribuţiilor de putere ........................................................................49
3
II.4.1. Concept .........................................................................................................49

II.4.2. Necesitate.......................................................................................................54
II.4.3. Actualitatea principiului separaţiei puterilor în stat ....................................56
Capitolul III
GARANŢII ÎMPOTRIVA ABUZULUI DE PUTERE...........................................59
III.1. Limitarea puterii .............................................................................................59
III.2. Controlul .........................................................................................................68
III.2.1. Controlul politic...........................................................................................68
III.2.2. Controlul administrativ................................................................................70
III.2.3. Controlul jurisdicţional................................................................................73
III.3. Instituţiile statului de drept..............................................................................76
III.3.1. Curtea Constituţională.................................................................................77
III.3.2. Curtea de Conturi.........................................................................................77
III.3.3. Avocatul Poporului.....................................................................................78
III.4. Vulnerabilităţile statului de drept....................................................................79
III.4.1. Inflaţia legislativă........................................................................................80
III.4.2. Instrumentalizarea dreptului........................................................................81
III.4.3. Explozia juridică..........................................................................................81
III.4.4. Distorsiuni în aplicarea dreptului...............................................................81
III.4.5. Juristocraţia.................................................................................................82
III.4.6. Multiplicarea şi instituţionalizarea unor noi drepturi ale omului...............82
STUDIU DE CAZ
Imixtiunea puterii executive în actul de justiţie.......................................................84
CONCLUZII............................................................................................................91
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………..93
4
Introducere
În epoca modernă, garanţia unei guvernări democratice constă în consacrarea
în legea fundamentală a statului a principiilor şi regulilor de constituire, organizare
şi funcţionare a tuturor instituţiilor cărora le este încredinţată exercitarea efectivă a
puterii politice. Constituţia trebuie să prevadă distribuirea autorităţii şi limitele în
care se poate extinde puterea, precum şi mijloacele de contracarare, astfel încât să
se poată determina întotdeauna ceea ce este legal sau ilegal.
Această teză conduce inevitabil la ideea statului de drept. În temeiul acestor
abordări, putem considera că orice organizaţie statală cu pretenţia de a fi stat de
drept ar trebui să se caracterizeze, în primul rând, prin existenţa unor structuri şi
mecanisme care să limiteze puterea şi să o menţină în cadre strict necesare pentru
satisfacerea binelui public. Ar fi posibil acest lucru, printre altele, şi prin
repartizarea ei unor instituţii distincte, care să o exercite specializat şi în limitele
expres prevăzute de Constituţie.
Cei mai mulţi autori văd în constituţie cel mai eficient obstacol în faţa
tendinţelor pe care, natural, le au forţele politice ajunse la putere de a-şi depăşi
limitele de autoritate sau de a adopta o atitudine discreţionară în actul de
guvernământ.
Constituţia există, în primul rând, pentru a proteja drepturile cetăţenilor şi
pentru a limita puterile celor încredinţaţi cu autoritatea. Motivul fundamental al
unor astfel de limitări este acelaşi ca pretutindeni şi dintotdeauna, respectiv
intenţia declarată de a contracara abuzul de putere, la care cei investiţi cu
prerogative de putere publică, având deci la dispoziţie forţa de constrângere statală,
sunt în mod inevitabil tentaţi să recurgă.
5
Cuvinte şi expresii cheie: stat, putere, politică, guvernare, administraţie,

societate, lege, constituţie, stat de drept, putere limitată, abuz de putere, răspundere,
revocare, societate civilă.
6
Capitolul I
CONCEPTUL STATULUI DE DREPT
I.1. Teorii cu privire la statul de drept
În perioada liberalismului din secolul XIX s-a conturat mai acut ideea ca,
pentru preîntâmpinarea abuzului de putere, activitatea statului trebuie să fie
îngrădită prin autoritatea dreptului. Strâns legată de teoria separaţiei puterilor în
stat, teoria statului de drept acordă separaţiei puterilor (legislativa; executivă şi
judecătorească) virtutea de a garanta şi proteja drepturile omului.
În evoluţia lor, s-au impus prin coerenţă următoarele teorii asupra statului de
drept1:
I.1.1. Teoria dreptului natural2
Aceasta teorie a apărut încă din antichitate, formându-se apoi o teorie cu o
pondere şi o influenţă puternică în gândirea politico-juridică şi filosofică, în Evul
Mediu, în perioada Renaşterii şi a pregătirii revoluţiilor burgheze în S.U.A., Franţa
etc. Potrivit acestei teorii, dreptul s-a manifestat în societate sub două aspecte şi
anume: existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în
legi şi alte acte normative şi a unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară a
oamenilor şi are un caracter etern şi se impune dreptului pozitiv.
Această teorie s-a dezvoltat în jurul dezbaterii problematicii explicării naturii
acestui drept natural. Această natură o putem descoperi doar făcând o mica
incursiune în evoluţia ei. Încă mai înainte de secolele VI-V î.e.n., Heraclit din Efes
a legat esenţa existenţei, implicit a existenţei umane, de devenirea lumii. O
devenire guvernată de logos: destin, ordine, raţiune. Pentru aceasta natura este un
raport, o ordine a lucrurilor. Pentru gânditorii care i-au urmat, ideea de natura s-a
1
I. Ceterchi, I. Craiovan-Introducere în teoria generala a dreptului, Ed. All , p. 171-174
2
I. Huma-Teoria generala a dreptului, Ed. Neuron, Focsani, p. 37-39
7
impus ca ideea de ordine a lucrurilor, ordine impusă tiraniei omeneşti. Sofocle în

Antigona opune legile naturale, considerate prin ordinea lor imanentă ca „divine”,
legilor făcute de oameni: înţelepciunea celor dintâi este contrapusă arbitrariului
celor din urma. După autorul Politicii, Aristotel, dreptul natural este o lege nescrisă
care exprimă echitatea, ea prezintă justiţia absolută, căreia legile scrise, dreptul
pozitiv trebuie să se conformeze. Gândirea lui Aristotel a nutrit demersul unei
pleiade de gânditori precum Kant, Hegel, Kelsen, Stammler, Ihering s.a, pentru
care dreptul natural, concept cu un mod de a fiinţa propriu tuturor vieţuitoarelor,
devine în cazul oamenilor un ansamblu de principii de conduită prin care aceştia
deosebesc binele de rău.
Filosofia platoniciană consideră şi ea ca sorgintea legii este natura, dar natura
omului, ceea ce este divin în fiecare individ. Sfântul Augustin a cristalizat filozofia
platoniciană. El a dat o fundamentare religioasă dreptului natural, susţinea că o
seamă de instituţii sociale, precum guvernământul, exercită prin represiune şi
violenţă sclavajul, proprietatea, acestea fiind rezultatul dorinţei lor viciate şi al
impulsurilor, nu a naturii adevărate a omului.
Sistemul scolastic a lui Tomas d’Aquino reprezintă apogeul teoriei dreptului
natural în Evul Mediu. Teoria tomistă a dreptului natural invocă ideea dreptului
divin, care ar fi supraordonat dreptului pozitiv, creaţie a statului şi manifestare a
voinţei monarhului.
În epoca modernă Hugo Grotius, Brauch Spinoza şi alţi gânditori adepţi ai
concepţiei contractualiste asupra originii statului, au admis şi ei că dreptul pozitiv
trebuie întemeiat în dreptul natural, dar au dedus esenţa acestuia în raţiunea umană
nu în cea divină. Începând cu Grotius, concepţia dreptului natural dobândeşte o
orientare individualistă, urmând a se vorbi nu despre un drept natural ci despre
drepturi individuale naturale. Principiile libertăţii, egalităţii, fraternităţii,
8
democraţiei şi suveranităţii, deşi înţelese în mod abstract, dincolo de condiţionarea

social istorică şi naţională, erau chemate să exprime, împreună cu acela al
proprietăţii private neîngrădite, conţinutul dreptului natural.
,,Oferind însă soluţii apriorice, universale şi imuabile, concepţia dreptului
natural rămâne doar una din sursele inspiratoare ale romantismului filosofic, iar
uneori, ea a condus la excese ideologice şi la consecinţe practice
condamnabile( precum arbitrariul juridic )”3.
Chiar şi pentru cei mai frecvenţi susţinători ai acestei teorii este dificil să
realizeze inventarul drepturilor naturale şi conţinutul fiecărui drept, să precizeze ce
înseamnă suveranitatea legii în faţa unor asemenea drepturi şi cum se asigură
stabilitatea ordinii de drept, să stabilească cum şi cine să sancţioneze dreptul scris
pentru contrarietatea lui cu dreptul nescris, să explice de ce se realizează şi justifică
disocierea dreptului pozitiv de dreptul natural în condiţiile în care acesta, din
considerente de eficienţă, se află acum în instituţii juridice consacrate ca atare. O
concluzie totuşi s-a desprins din această teorie a dreptului natural şi anume aceia că
drepturile omului nu decurg numai din natura lui ci şi din situaţia individului în
societate.
I.1.2. Teoria heterolimitării statului
Este o concepţie obiectivă asupra dreptului, are ca idee centrală constatarea că
în statele normei juridice se află o realitate juridica anterioară, textele juridice
având rolul de a cristaliza şi formaliza normele juridice latente, existente deja în
comunităţi. Leon Duguit, unul din adepţii teoriei heterolimitarii statului, consideră
că omul este o fiinţă conştientă, care trăieşte în societate iar conduita sa trebuie să
fie reglementată de către normele sociale ca o consecinţă a interdependenţei şi
solidarităţii sociale. În societatea sa, prin însuşi faptul că există omul în societate se
3
I.Deleanu, M.Enache- Statul de drept în Dreptul nr.7/ 1993
9
impune crearea unei legi sau unei norme sociale. Prin norma sociala el înţelege
acele reguli a căror violare produce un dezechilibru în elementele constitutive ale
societăţii, având urmări în cadrul grupului social. Regula socială interzice orice
acţiune sau abţinere care produce dezordine în societate, iar din aceste reguli se
nasc drepturile şi obligaţiile indivizilor, care dacă nu sunt îndeplinite conturbă
ordinea socială, iar organismul social reacţionează.
Normele de drept, în concepţia aceluiaşi autor, fiind o emanaţie a
interdependenţei sociale se impune atât statului cât şi persoanelor particulare, care
trebuie să facă tot posibilul pentru menţinerea ordinii sociale şi să se abţină de la
orice acţiune care ar contraveni acesteia. În acest fel este garantată şi autonomia
individului, întrucât individul, fiind un element esenţial al interdependenţei sociale
se găseşte sub scutul normei de drept. În ceea ce priveşte statul se porneşte de la
ideea suveranităţii statului care îşi are rădăcina în distincţia ce se face între dreptul
subiectiv şi cel obiectiv.
Teză de cea mai mare amplitudine, conţinută în această teorie o reprezintă
negarea absolută a suveranităţii, apreciindu-se că, de fapt, există numai credinţă în
suveranitate, sentiment absolut nefast deoarece interzice, principial, subordonarea
statului faţă de drept.
Trăgându-şi rădăcinile din pozitivismul sociologic iniţiat de Deguit, teoria
implică o dubla funcţie: statul este o entitate absolută iar dreptul subiectiv un
concept a prior, cu valenţe de noţiune metaforică.
I.1.3. Teoria autolimitării statului4
Această teorie acreditează teza potrivit căreia statul precede dreptul şi se
supune dreptului pe care el l-a creat având la baza un filon hegelian. Teoria
dobândeşte consistenţă, ca urmare a contribuţiei lui Jellinek, sintetizată la
4
I.Deleanu, M.Enache- op.cit
10
maximum în următoarele idei: dreptul nu este nici anterior nici superior statului,
statul se afla în originea lui, ca unică sursă a dreptului, dreptul nu poate constitui
deci o constrângere externă pentru stat, o limită obiectivă a acestuia, statul însuşi
prin voinţa sa, fixează regulile aplicabile activităţilor sale şi ele se autodelimitează.
Jellinek susţine de asemenea că organismul statal protejează drepturile subiective
ale cetăţenilor chiar şi atunci când ele se îndreaptă împotriva sa, respectând
totodată, în relaţiile cu alte state, normele dreptului internaţional.
În varianta germană a teoriei autolimitatea puterii prin drept stabil se
autodetermină şi totodată se autolimitează, dacă nu vrea să se nege pe sine. Criticii
acestei teorii au sesizat o serie de aspecte care pot fi acceptate şi ca limite
conceptuale: autocenzurarea statului este formală, întrucât nu se determină
conţinutul legitim al obligaţiei sale de a respecta dreptul. Dacă statul însuşi este
acela care se autolimitează, atunci, în realitate, forma lui se consolidează, în loc sa
se atenueze. Teoria autolimitării sacrifică individul faţa de stat, această teorie este o
garanţie fragilă în faţa arbitrariului statului: statul nu se limitează în puterea de a
crea o noua ordine juridică.
Analizând aceste teorii vom sesiza că, deşi vulnerabilă sub anumite aspecte
( de exemplu tendinţa de a fetişiza „puterile statului” şi separaţia lor, când în
realitate, e vorba nu de puteri separate ci de funcţii, diferite şi deopotrivă legitime
ale statului, exprimând puterea suverană, unică a poporului), preocupă susţinut
gândirea juridică de astăzi, fiind chemată să ofere soluţii în dezvoltarea dreptului în
statele care au renunţat la sistemul comunist, state pentru care ideea societăţii civile
şi ideea statului de drept sintetizează valoric efortul constructiv în politică şi drept
şi implicit în politologie şi ştiinţa dreptului5.
5
I. Huma-Teoria generala a dreptului, Ed. Neuron, Focşani, p. 45
11
I.2. Definiţii ale statului de drept

Conceptul statului de drept fiind rezultatul unei îndelungate perioade istorice,
având o problematică complexă şi evoluând pe teritorii diferite prezintă o mare
dificultate în a fi definit. În încercările de a da o definiţie cât mai clară acestei
coexistente a celor doua entităţi „statul” şi „dreptul”, juriştii şi-au pus numeroase
semne de întrebare, ca de exemplu: „Statul de drept în logica pură este un concept
exact sau o expresie pleunastică?”
Tocmai de la această variată şi confuza interpretare apar în decursul istoriei
declaraţiile de ostilitate faţă de statul de drept. Astfel doctrinarii totalitarismului
consideră noţiunea „Stat de drept” o formă perimată, specifică epocii demo-liberale
şi incompatibilă cu structura juridică şi politică a statelor din acea vreme. Ne
referim îndeosebi la doctrinarii naţional-socialişti şi sovietici, care spre deosebire
de fascism, conservatori ai vechiului sistem de drept public, s-au rupt complet de
dogmatica juridico-politică a democraţiei. Fascismul, prin glasul unor jurişti tineri
şi cu elan revoluţionar se declară adversarul acestei formule de origine şi factură
burgheză. Gumplovicz6 compară statul de drept cu un mare cazan în care fiecare
aruncă pentru a fierbe tot ceea ce îi place, el anunţă cu satisfacţie moartea sa şi îi
improvizează necrofilul. Un alt critic al statului de drept, dacă îi putem spune aşa,
Krauss7 declara: „Statul de drept este statul neputinţei, el poartă în frunte semnul
disoluţiei. Trebuie să îl izgonim, tristă rămăşiţă a unui trecut mort pentru totdeauna
şi expresie comoda pentru cel ce nu înţelege să-şi schimbe obiceiul de gândire, a-l
păstra, dându-i însă un conţinut diferit înseamnă în orice caz a ţine fixate rădăcinile
în ideologiile secolului trecut”.
6
Gumplovicz- “Rechtsstaat and Socialism”
7
Disputation uber den Rechtsstaat- Hamburg 1935, p. 9-20
12
Singurii „slujitori pasionaţi” ai acestui concept în jurul căruia îşi făuresc

sistemele şi pe temeiul căruia îşi bazează soluţiile şi concluziile în cadrul diverselor
probleme sociale sunt juriştii democraţi.
Traversând în evoluţia sa atât etape prielnice pentru dezvoltarea sa cât şi
perioade nefaste statului de drept, istoria şi evoluţia umană şi-au pus amprenta şi în
dezvoltarea acestui concept. Profesorul I. Deleanu analizând determinările statului
de drept remarcă evaluările diverse, surprinzătoare şi contradictorii ale acestui
concept, el trece în revistă numeroase „percepţii doctrinare”. Astfel: „statul de drept
corespunde unei necesităţi antropologice” (H.Ryffel); „este un mit, un postulat şi o
axiomă, o veritabilă dogmă” (J.Chevallier); „un pleunasm, un nonsens juridic”
(H.Kelsen); „un concept inutil care mutilează de factură arbitrară concepte” (A.
Hauriou)8.
Dacă democraţiile occidentale „desacralizează” statul de drept, în noile
democraţii europene statul de drept devine o necesitate pentru trecerea la o noua
etapă, idealizată chiar de aceştia.
Conceptul statului de drept este analizat din perspective diferite, sugerând
premisele şi mecanismele fenomenului statal pe care acest concept îl identifică.
Vom prezenta câteva din semnificaţiile atribuite statului de drept9:
- J. Gicquel: statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept;
- P. Avril, J.Gicquel: este statul care îşi subordonează acţiunea sa asupra
cetăţenilor, regulilor care determină drepturile acestora şi fixează mijloacele pe care
el este autorizat să le îmbrăţişeze;
- J. P. Henry: este un sistem de organizare în care ansamblul raporturilor
sociale şi politice sunt subordonate dreptului;
8
I. Deleanu- “Drept constitutional şi institutii politice” , Ed. Europa Nova, Bucuresti. 1996, p. 100-101
9
I. Deleanu- op.cit. p. 114-115
13
- Maril Joille Redor: este statul legat prin drept, statul care respectă dreptul;
- Claude Emere: statul de drept înseamnă limitarea puterii prin drept, „statul
dreptului” corespunde unei ordini de tip legal-raţional, depersonalizării puterii;
- J. Louris Quermonne: statul de drept înseamnă garanţii fundamentale
libertăţilor publice, protecţia ordinii legilor;
- Olivie Duhamonne: statul de drept implică existenţa regulilor constituţionale
care se impun tuturor;
- Michel Miaille: este statul în măsură să concilieze libertatea şi autoritatea;
- J. Dabin: statul de drept este ordinea juridică ierarhizată şi sistematizată;
- Cf. J. Chevallier: semnifică o concepţie cu privire la putere este mai puţin un
„stat”, cât mai ales o mişcare de raţionalizare şi de ordonare;
- O. Renalletti10: consideră statul de drept o caracteristică a statului modern
„acest caracter este intim legat (dar nu se poate confunda) cu acela de stat
constituţional şi în special cu unele principii care sunt proprii acesteia, precum
pluralitatea organelor constituţionale în stat, diviziunea puterilor şi declararea şi
garantarea drepturilor şi libertăţilor civile”;
- J. J. Rousseau: statul de drept este rezultatul contractului încheiat între
cetăţeni şi autoritatea politică11;
- Raimond Aron: susţine că pentru constituirea unui stat de drept „este necesar
sa fie ales un Parlament, să fie alese organele constituţionale, să fie investiţi
funcţionarii cu autoritate legitimă, iar legea să guverneze relaţiile sociale în
ansamblul lor12”;
10
O. Renalleti-“Instituzioni de Diritto Publico”, Cedam 133, p. 94
11
Nicolae Popa- “Teoria generala a dreptului”, p. 43
12
Ibidem
14
- Chantal Millon-Delson: definirea statului de drept se referă mai puţin la un

regim politic şi mai mult la rolul imputat puterii în plan politic, iar ideea despre
acest rol va fi extinsă în plan social şi economic13;
- Costică Voicu: statul de drept este acela în care domnia legii este evidentă, în
care sunt proclamate, garantate şi valorificate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, în
care se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice,
în care este garantat şi se realizează accesul liber la justiţie14;
- I. Ceterchi, I. Craiovan: „statul de drept poate fi înţeles ca un concept
politico-juridic ce defineşte o forma a regimului democratic de guvernământ din
perspectiva raporturilor dintre stat şi drept, dintre putere şi lege prin asigurarea
domniei legii şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în exercitarea
puterii15”;
- T. Draganu: statul de drept este considerat acel stat care organizat pe baza
principiului separaţiei puterilor statului, în aplicarea căruia justiţia dobândeşte o
reala independenţă, şi urmărind prin legislaţia sa promovarea dreptului şi
libertăţilor inerente naturii umane, asigură respectarea strictă a reglementarilor sale
de către ansamblul organelor lui în întreaga lui activitate16.
Datorita complexităţii semnificaţiilor şi implicaţiilor sale, statul de drept, nu se
lasă „constrâns” intr-o definiţie rigida. Unele definiţii sunt nominale, altele
funcţionale sau structurale, unele definiţii pun accentul pe mecanismul acestuia,
altele pe premisele statului de drept, dar în toate aceste definiţii sunt prezente cele
doua elemente esenţiale ale acestuia: statul şi dreptul, relaţia dintre acestea şi mai
precis subordonarea statului faţă de drept.
13
Chantal Millon –Delson- “Ideile politice ale secolului xx”, p.160
14
Costica Voicu- “Teoria generala a dreptului”
15
I.Ceterchi, I.Craiovan- “Introducere în teoria generala a dreptului”,ed.All, Bucuresti, 1993, p. 168
16
T.Draganu- “Introducere în teoria şi practica statului de drept”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 9-10
15
Sintagma „stat de drept” rezultă din asocierea celor doi termeni: statul şi
dreptul, constituind o unitate complexă, sugerând legătura indisociabilă dintre cele
doua elemente:
- dreptului îi este indispensabil statul, pentru ai crea normele, pentru a
identifica elementele sistemului juridic, pentru a asigura finalitatea şi eficacitatea
normelor juridice, pentru a le potenţializa sub semnul virtualităţii constrângerii, în
cazul nerespectării legii;
- statului îi este indispensabil dreptul pentru a exprima puterea, pentru a-i
sugera efectivitatea, prin instituirea unui comportament general şi obligatoriu.
Statul de drept ca şi concept, ca şi formă de exprimare nu este totuşi o simplă
asociere a celor doi termeni, asociere care poate fi considerată „ilogică” şi chiar
„periculoasă”, el exprimă o concepţie cu privire la putere, o mişcare de
raţionalizare şi o ordonare a acesteia, dar şi o noua concepţie cu privire la drept, cu
privire la rolul şi funcţiile acestuia17 .
În sintagma „stat de drept” sunt implicate doua aspecte ale juridicului, aparent
contradictorii, dar complementare18:
- normativitatea: care evocă ideea de „dispoziţie”, apare ca un „principiu
structural al constituţiei”, materializând într-un ansamblu coerent valorile
fundamentale ale constituţiei, ale societăţii şi ale statului şi manifestându-se într-un
dublu sens:
- un sens material: şi anume cerinţa ca organele statului, exercitându-şi
competenţele, să respecte garanţiile juridice ale cetăţenilor;
17
I. Deleanu- op. cit. p.103
18
Ibidem. p.101-102
16
- un sens formal: şi anume respectarea de către stat a legilor, subordonarea

stricta a regulilor juridice care au ca obiect modul de alcătuire a organelor statului,
organizarea sa, atribuţiile şi funcţiile ce îi revin.
- ideologia : pe planul ideologiei, statul de drept, este chemat să confere
acesteia, ca sistem logic de idei prin care oamenii îşi reprezintă lumea, în toate
manifestările reale şi imaginare, concreteţe, eficacitate şi legitimitate şi invers,
ideologia să confere dreptului eficacitate şi legitimitate.
Prin intercondiţionarea celor doua aspecte ale juridicului, statul de drept
dobândeşte multiple semnificaţii, concluzionate în faptul ca dreptul devine un
vector al legitimării puterii, puterea se exercită nu numai sub cauţiunea dreptului,
dar şi sub vegherea acestuia.
I.3. Modele ale statului de drept
Nucleul conceptual al statului de drept s-a format la intersecţia a trei mari
modele: modelul englez „Rule of Law”, modelul german „Rechtsstaat”, modelul
francez „L’Etat du droit”.
I.3.1. Modelul englez
În viziunea engleză statul de drept este „Rule of Law”. Aceasta s-a implantat
progresiv în ambianţa suveranităţii monarhului ca o încercare de limitare a acestuia
şi de consacrare a suveranităţii Parlamentului. Rezultatele s-au manifestat în doua
direcţii:
a. restrângerea prerogativelor monarhului şi recunoaşterea lor -„unei puteri
constituite” prin normele dreptului pozitiv;
b. necesitatea fondării actelor executivului, direct sau indirect pe autoritatea
Parlamentului, Rule of Law se bazează mai mult pe principiul egalităţii şi mai puţin
pe cel al legalităţii. Presupune obligaţia tuturor, în egala măsură, de a se supune
legii şi jurisdicţiei.
17
În esenţă, statul legal este acel stat în care se asigura „domnia legii (Rule of
Law) sau suveranitatea legii”. Această domnie a legii se poate realiza în
următoarele condiţii:
- existenţa unei puteri de reglementare autonomă; ca şi în statul poliţienesc
principiul legalităţii implică necesitatea unui raport strict de conformitate a actelor
administrative cu legea. Legea nu este doar limita activităţii executive, este chiar
condiţia acesteia, organele administrative mărginindu-se la executarea legilor.
„Executivul poate face tot ceea ce nu este explicit interzis, el nu trebuie să facă
doar ceea ce este explicit permis”19.
- separaţia puterilor în stat ca o condiţie necesară libertăţii. Este necesară
evitarea dictaturii majorităţii şi garantarea pluralismului politic şi a principiului
alternanţei la putere.
- perfecţionarea instituţiilor reprezentative, „reprezentarea proporţionala şi
Partuenstaat sunt fructele naturale ale statului legal20. Statul legal fiind unul din
nivelurile statului de drept,21 se deosebeşte de acesta prin faptul ca este el însuşi o
forma de guvernământ, că executivul este subordonat legislativului şi că tinde la
asigurarea supremaţiei legislative.
Toate aceste trăsături ale statului legal pot conduce la doua fenomene
contradictorii: fie acceptarea suveranităţii Parlamentului şi alunecarea sistemului
spre un guvernământ adunare, fie criza statului legal, determinată de criza
parlamentarismului, ceea ce s-a şi întâmplat în Italia, începând cu anul 1924, în
Germania după 1933, în Spania după 1936, precum şi în alte ţări.
19
I.Deleanu-Drept constitutional şi institutii politice, vol.I, p. 105
20
Ibidem
21
Caree de Molberg p.490
18
I.3.2. Modelul german

În versiunea germană întâlnim conceptul de Rechtsstaat. În evoluţia sa
istorică acest concept a cunoscut patru ipostaze22:
- Ipostaza liberală; aceasta corespunde fazei societăţii moderne sau
capitaliste, reclamă existenţa unor drepturi fundamentale, subordonarea puterii
dreptului, având legi care să satisfacă cerinţele de egalitate a competiţiei
economice, preeminenţa Parlamentului;
- Ipostaza materială; în această ipostază conceptul de Rechtsstaat devine
conceptul constituţional central, statul realizându-şi scopurile numai în cadrul
dreptului şi prin drept;
- Ipostaza formală; aceasta se remarcă odată cu ascensiunea pozitivismului
juridic, în care statul nu mai este identificat cu poporul, acesta fiind definit ca
persoană juridică, dreptul nu mai poate fi situat deasupra statului, fiind creaţia
acestuia, statul îşi restrânge propria sa activitate prin norme juridice pe care el
însuşi le creează;
- Ipostaza democratică, fondată pe principiul legitimităţii în care decizia
oficială a organelor statului adoptată conform unei proceduri, are la baza
consimţământul exprimat al cetăţenilor. În această ipostază accentul este pus pe
ideea de Constituţie, principiul suveranităţii poporului şi promovarea drepturilor
omului.
Majoritate doctrinei este de acord că primul care încearcă o teorie şi o
definiţie a statului de drept este Robert von Mahl23 . El precizează că această
denumire se potriveşte numai pentru acea organizare care are drept scop
22
I.Ceterchi-Tratat elementar de teorie generala a dreptului, p. 159
23
Polizuwissenchaft nach den Grundsazen des Rechtsstaat, 1831 vol. I. La rândul sau Robert von Mahl atribuie
paternitatea acestui concept lui Grotius cu a sa De jure pacis ac belli, iar G. Del Vecchio(in Dirito e personalita
umana) o atribuie lui Cartesius
19
disciplinarea vieţii poporului, în aşa fel încât fiecare individ să se bucure de

exerciţiul liber al forţelor sale. El recunoaşte în acelaşi timp că aceasta nu poate
exista dacă nu se recunosc drepturile subiective autorităţilor şi indivizilor.
Acest concept născându-se în Germania, nu este lipsit de interes a analiza
evoluţia sa în doctrina germană, al cărui ecou se răsfrânge în doctrina tuturor
ţărilor, servind drept model.
Karl Schmitt24, unul dintre cei mai importanţi doctrinari germani, examinând
originea şi evoluţia acestui concept distinge trei perioade ale statului de drept:
- prima perioadă este cea în care noţiunea statului de drept este cunoscută prin
contrast cu statul creştin sau cu celelalte forme non-liberale;
- a doua perioada este cea ştiinţifico-politică;
- a treia perioada este cea în care statul de drept este acel stat a cărei
organizare are drept scop să asigure principiul legalităţii justiţiei şi administraţiei,
un stat care guvernează independenţa judecătorilor şi care posedă o jurisdicţie
administrativă.
G.G.Bluntschle25, un alt doctrinar german atribuie termenului de Rechtsstaat
cinci sensuri. Prin stat juridic se înţelege:
- statul nu este numit decât sa protejeze drepturile indivizilor;
- statul trebuie sa reglementeze drepturile comunităţii, cunoscând în acest timp
drepturile private;
- statul are misiunea de a proteja binele public, însă constrângerea nu se poate
justifica decât atunci când se întemeiază pe un drept;
- statul nu are un fundament religios ci unul uman;
- statul patrimonial având dreptul cetăţenilor de a participa la treburile publice.
24
Nationalszalismus and Rechtsstaat, în Juristiche Wochenschrift 1934, p. 713si urm.
25
G.G.Bluntsche-Teorie generale de l’Etat, 1891, p.52
20
El preferă totuşi calificativul de stat constituţional.

Un alt teoretician german, Bluntschle26, mărturiseşte confuzia care înconjoară
această noţiune şi în acelaşi timp demască insuficienţa termenului. „Înseamnă a nu
cunoaşte bogata natura a statului, a opune statul juridic (Rechtsstaat), statului
poliţist (Polizeistaat) şi a recomanda lumii moderne a se tine exclusiv de acela”.
Bluntschle consideră expresia de stat de drept „rea aleasă”, preferând
calificativul de stat constituţional (Verfassungsstaat).
O contribuţie însemnată în legătură cu legalitatea statului de drept a fost adusă
de doctrina juridică germană prin Ihering şi Hellinek care vorbesc de triumful
„legalităţii”27 prin intermediul statului de drept. În conformitate cu ideea lui
Ihering, care a susţinut că statul trebuie să fie legat prin drept, idee dezvoltată de
Hellinek, ce argumenta că este imperios ca statul să fie limitat în acţiunea lui prin
legea pe care o face el însuşi (deoarece nu este posibil ca ceea ce e drept pentru un
particular să nu fie socotit ca drept şi pentru stat).
Sistematizând diferitele opinii în legătură cu statul de drept, în viziunea
germană, putem sesiza că accentul cade pe necesitatea de a asigura legalitatea în
administraţie şi controlul jurisdicţional al acestuia.
Republica de la Weimar a constituţionalizat conceptul, el devenind astfel „stat
constituţional”, deşi, în realitate a rămas „stat legal”, legislativul rămânând în afara
oricărui control.
I.3.3. Modelul francez
În versiunea franceză statul de drept a fost un „stat legal”(Carre de Molberg)
având ca principal principiu cel al egalităţii şi tinzând spre asigurarea supremaţiei
legislativului în raport cu executivul.
26
Bluntschli-Teorie generale de l’Etat, 1981, ed.III
27
vezi Paul Negulescu-Curs de drept constitutional roman, Bucuresti 1997, p 104
21
Modelul francez acreditează ideea obiectivării dreptului creat de stat, acesta

detaşându-se de voinţa care l-a creat, dobândind o existenţă proprie care se ataşează
statului şi, la nevoie, se supune lui. Negând posibilitatea dreptului de a avea un
fundament exterior statului şi statul fiind singurul creator al dreptului, acesta din
urma este constituit ca factor de limitare a puterii statului, dar, nu ca instrument
exterior de constrângere a statului, ci ca formă intrinsecă, decurgând din procesul
obiectivării lui într-o ordine juridică caracterizată prin stabilitate, coerenţă şi
ierarhizare. „Dreptul individual este considerat ca fundamentul dreptului
general28”.Complexul normelor juridice trebuie să tindă spre o perfectă asigurare a
libertăţii cetăţeanului, luat ca entitate.
Unul din reprezentanţii de seama ai doctrinei franceze, Deguit 29, preciza
următoarele: „Spunând că statul e legat de drept, vrem să spunem mai întâi că statul
legiuitor este obligat de drept să nu facă anumite legi. Vrem sa spunem apoi că
statul, după ce a făcut o lege , atât timp cât aceasta trăieşte, este legat de legea
făcută, el o poate modifica, abroga, dar atâta timp cât ea durează el însuşi este
obligat să se supună acestei legi, ca şi supuşii săi”. Administratorii săi, judecătorii
şi chiar însăşi legislatorii trebuie să aplice legea şi nu pot să acţioneze decât în
limitele fixate de ea.
Deguit preciza ca din ziua în care s-a înţeles noţiunea de stat de drept, s-a
manifestat energic nevoia de a edifica construcţia juridică a statului.
Un alt reprezentant al doctrinei franceze, M.Haurion 30, analizează statul de
drept în interiorul unei democraţii politice. El precizează că este stat de drept numai
în următoarele condiţii:
28
Beudant-L’Individu et l’Etat, p. 137
29
Deguit-Traite de Droit Constitutionnel,1911, vol. I, p. 50
30
M.Haurion-Principes de Droit publiqe, 1916, p. 17 şi urm.
22
- când puterea publică este în acelaşi timp şi juridică, se supune regulilor de

drept pozitiv pe care ea însăşi le-a creat.
- când dreptul care se naşte din deciziile guvernamentale şi acela care naşte
din adeziunea cutumiară a supuşilor s-au echilibrat într-o formă de drept superioară,
care este legea.
R. Bonnard31 consideră statul de drept o prima etapă spre sprijinul legalităţii.
După părerea sa în statul de drept, principiul legalităţii se impune administraţiei,
însă numai în ceea ce priveşte situaţia juridică a particularilor, pentru partea
referitoare la reglementarea activităţii sale interne regimul legal comportă stabilirea
complectă a principiului legalităţii, sub rezerva totuşi a unei oarecare puteri
discreţionare.
Am afirmat la începutul acestui capitol ca statul de drept s-a format la
intersecţia celor trei modele: francez, englez, german. Am dezvoltat aceste modele
tocmai pentru înţelegerea importanţei ideologiei şi doctrinei statului de drept în
formarea nucleului său conceptual.
I.4. Trăsăturile statului de drept
Sofia Popescu, autoarea unei prestigioase monografii consacrată dezbaterilor
ştiinţifice contemporane referitoare la statul de drept, semnalizează diferite aspecte
dedicate acestei problematici aparţinând unor cunoscuţi specialişti, identificând în
acest sens aspecte semnificative la peste o suta de autori în aria analizei
conceptuale şi a trăsăturilor definitorii statului de drept. Această cifră mare de
autori care studiază trăsăturile statului de drept denotă complexitatea şi importanţa
cunoaşterii acestora.
31
R.Bonnard-Precis elementaire de Droit administrative, Sirey, 1926, p.138
23
Încercând o reprezentare a principalelor trăsături definitorii, care trebuie

considerate în acţiunea lor, în complexitatea şi interferenţa lor, menţionam
următoarele trăsături:
I.4.1. O replică împotriva abuzului de putere
Însăşi concepţiile cu privire la statul de drept îşi au sorgintea în lupta
împotriva arbitrariului, privilegiilor şi dependenţei personale din feudalism, pentru
înlocuirea lor cu principiul legalităţii, egalităţii, libertăţii şi proprietăţii, valori ce
ofereau un câmp de afirmare larg al individului, eliberat de sub domnia puterii.
În condiţiile contemporane, cele ale răsturnării şi înlăturării regimurilor
totalitare, care au durat câteva generaţii, lăsând urmări atât pe plan economic,
politic, cultural cât şi ideologic în viaţa oamenilor, statul de drept este văzut ca
unică alternativă a dezvoltării fostelor ţări socialiste în conformitate cu valorile
sociale autentice ale societăţii contemporane din statele democrate dezvoltate.
I.4.2. Permite dreptul la opoziţie
Un element esenţial al statului de drept îl reprezintă democraţia politică,
percepută într-o viziune pluralistă, care presupune respectarea ideilor politice ale
tuturor grupurilor sociale, instituţiile politice existente în societate urmând să
creeze cadrul corespunzător de afirmare a acestor idei şi de promovare a unor
metode de conducere a societăţii care să asigure activitatea întregului mecanism
democratic.
Oricât de generoase ar fi declaraţiile politice, ele rămân fără nici o acoperire
dacă în planul dreptului nu sunt consacrate prin norme juridice. Acestea, la rândul
lor trebuie să reprezinte atât interesele legitime ale cetăţeanului, cât şi cele încărcate
de conţinut, de substanţă în condiţiile unui autentic pluralism cu caracter opţional.
Din acest punct de vedere nu trebuie ignorat un aspect esenţial al democraţiei şi
24
anume lupta liberă de idei şi opinii. ”Unanimitatea părerilor politice ascunde de

multe ori, dacă nu de regula, o forma mai subtilă a absolutismului politic”.32
În lucrarea sa Spiritul Legilor, în capitolul VI al Cărţii a XI-a, Montesquieu
analizează libertatea politicii. După părerea sa libertatea politică pentru un cetăţean
este acea linişte de spirit care provine din opinia că fiecare are siguranţa sa şi pentru
a avea aceasta libertate, trebuie ca guvernământul să fie astfel încât un cetăţean să
nu poată să se teamă de un alt cetăţean. Aceasta libertate politică nu se găseşte
decât în guvernămintele moderne, dar nu întotdeauna poate fi întâlnită în statele
moderate, „ea nu există decât dacă nu se abuzează de putere, dar există o experienţă
eternă că orice om care are putere este înclinat să abuzeze de ea”. De aceea este
necesar să se găsească un mijloc pentru a se stabili această tendinţă inerentă naturii
umane. Acest lucru este uşor de identificat dacă se ţine seama de faptul ca „pentru a
nu se putea abuza de putere, trebuie ca prin aşezarea lucrurilor puterea să oprească
puterea”. Motiv pentru care în cadrul statului de drept opoziţia joaca un rol
important în îngrădirea puterii partidului care este la guvernământ.
Dreptul la libera exprimare şi organizarea politică şi profesională a tuturor
cetăţenilor se face în condiţiile prevăzute de lege, cu respectarea reală a normelor
internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate în tratatele la
care România este parte.
În statul de drept exista o delimitare clară între instituţiile, prerogativele şi
atribuţiile statului şi cele ale partidelor politice. Partidele politice, indiferent de
locul şi rolul lor în societate, nu pot fi confundate cu statul sau statul redus,
identificat cu acestea. Măsurile şi deciziile luate nu trebuie să respecte atitudinea şi
poziţia unui partid, ci ele trebuie să fie un rezultat al voinţei şi intereselor
majorităţii.
32
Statul de drept şi libertăţile publice în revista Studii de drept românesc nr. 3-4, 1991,p.124
25
Fără îndoială, existenta pluralismului politic poate fi o frâna în calea tendinţei

unei majorităţi guvernante, prea sigură pe poziţia ei politică şi prea ocupată de
interesele pe care le reprezintă, de a ignora revendicările minorităţii şi de a încerca
să-şi impună cu orice preţ punctul de vedere. Numai simplu fapt că majoritatea la
putere ştie că există unul sau mai multe partide care ar putea să o înlocuiască şi să
ia masuri opuse celor preconizate de ea este de natura să o împiedice să stăruiască
într-un exclusivism ce riscă să se întoarcă împotriva ei. Astfel, cel puţin în
principiu, existenţa unei opoziţii joacă un rol asemănător celui îndeplinit de
separaţia puterilor în stat.
Profesorul P.Gaudement spunea că azi opoziţia principală nu este între
legislativ şi executiv ci „între o putere de acţiune şi o putere de control, care vine să
o contrabalanseze, prima fiind cea care decide şi imprimă o impulsie tuturor
organelor de stat a căror activitate o coordonează, iar cea de a doua fiind cea care să
limiteze aceste organe şi să asigure conformitatea acţiunilor lor cu normele de drept
şi cu voinţa politică a acţiunilor”.33
I.4.3. Un mediu de afirmare a democraţiei

După părerea profesorului Dumitru Brezoianu34, principiul democratismului în
statul de drept comportă mai multe aspecte, dintre care amintim:
- un prim aspect de o deosebită importanţă se referă la deplina egalitate în
drepturi a tuturor cetăţenilor ţării fără deosebire de sex, origine etnică, religie, stare
civilă, profesie, apartenenţă politică;
33
P.Gaudement-Le pouvoir executive dans les pays occidentaux,Edition Monchrestien ,Paris, 1968,p.19
34
Dumitru Brezoinu-Drept administrativ, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2003,p.25-27
26
- un alt aspect al principiului democratismului îl constituie participarea

membrilor la administraţia de stat, legătura directă a cetăţenilor cu organele
administraţie publice.
Un exemplu în acest sens este activitatea sindicatelor şi altor organizaţii
nestatale (asociaţii, ligi, uniuni, comitete etc.) care exercită o influenţă socială de
creare a opiniei publice, pentru ca autorităţile administraţiei publice să-şi
desfăşoare activitatea pentru satisfacerea cerinţelor populaţiei, pentru promovarea
intereselor acestora, pentru respectarea drepturilor şi intereselor democratice.
Întrucât statul de drept nu ar exista fără o garantare reală a aceloraşi drepturi
pentru toţi cetăţenii, consecinţa este că, legea chemată să se impună respectului
general nu poate fi expresia arbitrară a voinţei unei majorităţi de indivizi, ci trebuie
să fie o sinteză a intereselor şi aspiraţiilor întregii comunităţi.
Aceasta concepţie a fost consacrată încă din 1789 în Declaraţia franceză a
drepturilor omului şi cetăţeanului care la articolul 6 precizează: „Legea este
expresia voinţei generale. Toţi cetăţenii au dreptul de a concura personal sau prin
reprezentanţi la formarea ei”. Această formulare însă face să apară dificultăţi în
punerea sa în aplicare din două puncte de vedere: în cele mai democratice ţări nu
toţi cetăţenii au dreptul la vot ci numai cei care au împlinit vârsta de vot, aceasta
diferă de la o ţară la alta, fiind de 18, 21,23...de ani, acordarea dreptului de vot în
diferite constituţii pune problema alienaţiei sau debilităţii mintale, persoanele din
această categorie fiind excluse de la urne.
În unele constituţii, democraţia reprezentativă, primeşte un corectiv, menit să
facă posibilă, în anumite condiţii, participarea directa a alegatorilor la activitatea
27
legislativă. În aceste cazuri este vorba de o consultare a naţiunii prin următoarele

metode: referendum35, veto popular36, iniţiativa populară37.
Participarea cetăţenilor la exercitarea puterii se face prin doua modalităţi:
- controlul jurisdicţional al respectării drepturilor de către organele statului
prin recursul jurisdicţional împotriva actelor legale ale autorităţii;
- controlul de natură politică, exercitat prin adunări alese.
Determinările democraţiei sunt multiple şi variate, prioritare sunt următoarele:
universalitatea participării la rezolvarea problemelor politice, consacrarea şi
garantarea drepturilor şi libertăţilor publice şi private, pluralismul social îndeosebi
cel ideologic, organic sau instituţional, politic, sindical şi al altor corpuri
intermediare, aplicarea principiului majorităţii în activitatea deliberativă a
organelor colegiale, descentralizarea administrativă şi realizarea autonomiei
autorităţilor locale, respectarea autentică şi directă a autorităţii legiuitoare,
instituţionalizarea puterii populare şi promovarea unor mijloace adecvate
exprimării acesteia.
I.4.4. Un edificiu al ordinii juridice constituţionale
Acest regim constituţional nu este unul oarecare, nu ne referim la Constituţie
pur declarativă care să instituie o legalitate aparentă, ci la un regim de consacrare
constituţională a unor principii cum sunt: separaţia puterilor, distincţia dintre
puterea constituantă şi puterile constituite, guvernarea reprezentativă, controlul
35
Referendumul este un procedeu , potrivit căruia , înainte sau după ce este votată de Parlament o măsură, este
supusă votului electoral, care o aprobă sau nu prin depunerea de buletine în urnă.
36
Vetoul popular este un procedeu potrivit căruia o lege votată de Parlament şi pusă în aplicare poate fi scoasă din
vigoare, ca urmare a faptului ca într-un anumit termen de la publicarea ei, un numar de cetăţeni dinainte fixat cer ca
ea să fie supusă votului popular, iar corpul electoral o dezaprobă.
37
Initiaţiva legislativă populară este propusă de un număr de alegători dinainte determinat, dacă autorităţile
competente refuză să transforme în lege măsura propusă, ea este supusă votului corpului electoral pe cale de
referendum, iar în cazul în care acesta o aproba, Parlamentul este obligat să se conformeze votului popular şi să îi
confere putere de lege (este ceea ce se numeşte iniţiativă indirectă).Uneori, în cazul unei initiaţive populare nu este
necesar ca proiectul de lege să fie trimis spre aprobare Parlamentului, ci el este supus spre votare direct corpului
electoral, fie cu ocazia celor mai apropiate alegeri generale , fie în cazul unui referendum special.
28
constituţionalităţii legilor, acesta din urma având un rol decisiv în a garanta valorile
consacrate în promovarea constituţionalismului în sensul sau deplin38.
În cadrul statului de drept, ca fundament al sistemului juridic normativ, se afla
doua principii39:
Principiul constituţionalităţii cumulează şi articulează mijloacele juridice
având ca scop asigurarea conformităţii regulilor dreptului cu Constituţia. Această
cerinţă de conformitate este examinată pe doua planuri:
- un plan „material” sau planul „conformităţii interne”, prin raportarea
regulilor dreptului la conţinutul reglementărilor constituţionale;
- un plan „formal” sau planul „conformităţii externe”, prin raportarea
respectivelor reguli la procedurile constituite de Constituţie pentru emiterea lor.
Principiul legalităţii40 se referă la lege în accepţiunea sa largă. Potrivit
principiului legalităţii, trebuie respectat orice act sau fapt care generează drepturi şi
obligăţii juridice.
Este un principiu fundamental în activitatea organelor de stat pentru că
respectarea stricta a legii este singura în măsură să asigure echilibrul şi liniştea în
societate, desfăşurarea normală a relaţiilor şi a vieţii sociale, respectarea drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti, a personalităţii şi vieţii umane.
Nu numai organele de stat ci şi fiecare cetăţean, este nu doar obligat ci şi
interesat să se respecte legea pentru că respectându-se legea i se respectă şi i se
asigură propriile drepturi şi interese legale. Nerespectarea legii determină dezordine
în societate, haos social, creându-se astfel condiţii prielnice pentru săvârşirea de
abuzuri împotriva drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Respectarea
legii presupune, în primul rând, respectarea constituţiei, legea fundamentală a ţării
38
M.Troper-Pour une theorie juridique de l’Etat,P.U.F,Paris,1994,p.203
39
I.Delianu-Drept constitutional şi instituii politice,vol.I, p.121
40
Dumitru Brezoianu-Drept administrativ ,Editura Universitatii Titu Maiorescu,2003,p.21-25
29
şi a legilor adoptate de Parlament, care au o forţă juridică superioară faţă de toate

celelalte acte juridice folosite de societate.
Respectarea strictă a legii, înfăptuirea fermă a principiului legalităţii constituie
o garanţie a realizării cu succes a sarcinilor privind dezvoltarea generală a
societăţii, care sunt stabilite, în primul rând, prin lege, precum şi a asigurării unui
regim democratic care trebuie să se bazeze pe legalitate, pe ordine de drept, evident
în cazul în care legea, ea însăşi, are un caracter democratic, fiind adoptată pentru
asigurarea dezvoltării societăţii pentru realizarea cerinţelor sociale, cu respectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Principiul legalităţii poate fi exprimat prin următoarele cerinţe:
- ordonarea normelor juridice într-un sistem unic şi unitar, armonios şi
ierarhizat, implicând, ca în orice sistem, raporturi de coordonare şi subordonare,
după caz, între normele sau elementele sistemului.
Ierarhia actelor normative este determinată de forţa lor juridică, de puterea cu
care creează efecte obligatorii unele în raport cu altele. Ea rezultă îndeosebi din
poziţia în cadrul puterilor în stat a organelor emitente. Comparativ cu toate celelalte
acte juridice, legea ocupă o poziţie supremă, fapt ce explică puterea reprezentativă
a Parlamentului, explicând suveranitatea poporului. Celelalte organe de stat nu pot
emite acte de modificare sau înlocuire a legii, legalitatea oricărui act juridic, fie el
normativ, fie individual, se stabileşte doar după criteriul conformităţii sale.
Unitatea şi unicitatea legalităţii derivă din unitatea şi unicitatea sistemului de
drept al unui stat suveran. Unitatea legalităţii constă în faptul că legea este şi
trebuie să fie aceeaşi pentru întreg teritoriul statului şi pentru subiectele de drept.
Aplicarea riguroasă a legii la toate împrejurările ce intră sub influenţa ei, excluzând
orice derogare sau diferenţiere, datorate intereselor personale, reprezintă caracterul
unic sau absolut al legalităţii.
30
Democratismul sistemului de drept îşi află determinarea şi în unitatea şi

unicitatea legalităţii menite să asigure egalitatea în faţa legii.
- respectarea regulilor de drept de către toate subiectele, fie ele autorităţi
publice, persoane fizice sau juridice.
Respectarea normelor de drept nu se revendică unor exigenţe abstracte. Ea se
legitimează în cerinţele sociale obiective, legate de asigurarea unui climat de
respect al valorilor, de exigenţă şi creaţie nestânjenite de fapte antisociale, care
afectează relaţiile interumane şi viaţa sociala.
Legalitatea este, pe de o parte, o cerinţă care decurge din lege, iar pe de alta o
stare care rezultă din respectarea ei. De aceea se poate vorbi de promovarea,
asigurarea ori încălcarea legalităţii, dar nu de respectarea legalităţii. Legalitatea
înseamnă tocmai respectarea legii, în genere a oricărui act normativ (inclusiv
decrete, hotărâri, instrucţiuni ş.a.) sau individual (contracte, hotărâri judecătoreşti,
ş.a.).
- legalitatea şi oportunitatea se coreleză în virtutea faptului că unitatea
legalităţii reclamă inerent cunoaşterea condiţiilor concrete în scopul unei cât mai
adecvate aplicări a normelor juridice. Cerinţa oportunităţii impune studierea atentă
a particularităţilor şi împrejurărilor în care urmează să se aplice actul administrativ,
pentru ca pe aceasta baza să se stabilească cum să fie aplicat acest act.
Oportunitatea unui act presupune legalitatea lui, în virtutea oportunităţii nu se
admite un act ilegal.
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti care nu se bazează numai pe
reglementarea lor din Constituţie şi legi, ci solicită asigurarea condiţiilor realizării
lor practice şi îndeosebi apărarea lor eficientă, implicit prin mijloace juridice, dacă
ele au fost nesocotite.
31
- disciplina de stat care contribuie la respectarea normelor de drept de către

funcţionarii publici şi administraşia de stat.
Legalitatea rezultă din însăşi garanţiile sale. Acestea constau în factorii care
asigură respectarea tuturor actelor normative, creând totodată condiţia prevenirii şi
înlăturării faptelor ilegale. Fie că sunt obiective (de exemplu cele de natura
economică) sau subiective (vizând calitatea conştiinţei juridice a persoanei), fie ca
sunt generale (cum ar fi natura democratică a societăţii) sau speciale ( controlul de
stat) etc, aceste garanţii operează cumulativ, ca un sistem coerent care asigură
ordinea de drept promovând legalitatea41.
I.4.5. Un garant al respectării drepturilor minorităţilor
Instituţionalizarea şi garantarea libertăţilor omului şi cetăţeanului constituie
placa turnantă a statului de drept42. Aceasta întrucât „domnia legii trebuie să
însemne protecţia şi securitatea individului, pe baza statutului sau juridic. Pentru ca
drepturile omului sa devină o realitate juridica K.Vasak 43 considera ca trebuie să fie
întrunite trei condiţii:
- sa existe o societate organizată sub forma statului de drept;
- în interiorul statului, dreptul omului să se exercite într-un cadru juridic
prestabilit, valabil totuşi în funcţie de natura dreptului şi în funcţie de circumstanţe;
- exercitarea dreptului de către titularii acestora să fie însoţită de garanţii
juridice precise, concrete, precum şi de posibilitatea de a acţiona pentru a obţine
respectarea legilor.
Statul de drept se poate realiza numai prin respectarea de către toate
autorităţile statului a dispoziţiilor legii, prin protecţia reala a drepturilor şi
41
I.Huma-Teoria generala a dreptului,Editura Neuron,Focsani,1995,p.152-154
42
I.Delianu- Drept constitutional şi institutii politice, vol II, p.120
43
K.Vasak-Introduction generale,in Les dimensions internationales des droits de l’homme,UNESCO, 1978, p13 şi
următoarele
32
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Corolarul statului de drept trebuie sa-l

constituie consacrarea, garantarea şi promovarea drepturilor omului la nivelul
standardelor internaţionale, realizarea climatului favorabil manifestării şi
valorificării persoanei umane ca un criteriu fundamental de moralitate care să
releve în ce măsură statul şi dreptul sunt, în mod efectiv, pentru om.
Toate acestea presupun un cadru legislativ adecvat care să reglementeze
raporturile sociale în ansamblul lor, iar toţi cetăţenii, indiferent de poziţia lor
socială sau politică să fie egali în faţa legii şi să respecte legea ca element suprem
în stat.
I.4.6. Un mediu prielnic pentru dezvoltarea economiei de piaţă
Şcoala liberala clasică, întemeiată de Adam Smith considera că statul trebuie
să se abţină de a interveni în domeniul economic, fiind complet liberat de această
sarcină care l-ar expune la numeroase decepţii dacă ar încerca să o îndeplinească şi
anume sarcina de a supraveghea munca particularilor şi de ai dirija pe aceştia spre
activităţi cât mai conforme interesului social.
Fără această respectare a libertăţilor economiei de piaţă se poate crea o
instabilitate a sistemului capitalist. Nu putem vorbi de un stat de drept dacă acesta
nu oferă cetăţenilor dreptul la dezvoltare, la prosperitate, la o concurenţă liberă pe
piaţă, la libertatea schimburilor şi a muncii libere, la egalitatea şanselor etc.
I.4.7. Necesită un nivel ridicat de instrucţie şi educaţie a poporului
Statul de drept este condiţionat ca realizare practică şi de gradul de instrucţie
şi educaţie a poporului, de tradiţiile culturale, de aspectele psihosociale în ceea ce
priveşte respectul faţă de lege.
Structura politico-sociala a statului de drept corespunde unei dezvoltări
superioare a raţiunii prin faptul ca statul de drept necesită o gândire sofisticată,
33
hrăneşte ideea unui progres continuu a conştiinţei şi se bazează pe necesitatea unei

educaţii populare.
I.4.8. Este condiţionat de libertatea presei
Statul de drept mai presupune libertatea presei, a tuturor mass-media, a
drepturilor de asociere, a existenţei societăţii civile ca una din modalităţile
importante de a împiedica abuzul puterii statului.
S-a constatat ca societatea civila implică asigurarea circulaţiei nestânjenite a
informaţiei, promovarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii conştiinţei, schimbul
de idei şi luare de atitudini, la nivel colectiv spontan şi neinstituţionalizat, existenţa
şi acţiunea socială a unor organizaţii voluntare, asociaţii independente, mişcări
sociale, organizaţii regionale şi profesionale care nu sunt controlate decât de
instituţiile statale.
Statul de drept este de asemenea orientat către limitarea posibilităţilor de
penetrare a statului în viaţa societăţii, reducerea rolului statului la o acţiune minimă
de menţinere a echilibrului social, de sprijinire a indivizilor în satisfacerea
propriilor interese.
I.4.9. Presupune o ordine juridică ierarhizată
Constituirea dreptului însăşi într-o ordine juridică ierarhizată care, prin norme
clare, perfect corelate, să prevadă:
- principiile generale care guvernează societatea;
- organizarea, funcţionarea şi competenţele autorităţilor publice, cât şi
limitele de acţiune ale acestora;
- drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, în corelaţie
cu dreptul şi obligaţiile statului;
- garanţiile juridice prin care se asigură realizarea drepturilor şi obligaţiilor
având un caracter imperativ de necontestat, fiind următoarele: efectivitatea
34
competenţei autorităţii judecătoreşti şi garantarea special sistematizată în asigurarea

legalităţii şi a restabilirii ordinii de drept, a sancţiona fără discriminare şi
independent de poziţia ocupată în ierarhia socială persoana care s-a abătut de la
aceasta ordine.
I.4.10. Se fundamentează pe rigorile dreptului
Statul de drept trebuie sa aibă şi o structură a sistemului statal bazată pe
principii şi reguli ferme, închegate în perimetrul rigorilor dreptului, care trebuie să
asigure autorităţilor publice:
- controlul permanent şi reciproc al activităţilor desfăşurate cu dublu scop: de
a preveni sau corecta acele acte de autoritate dăunătoare individului ori societăţii,
de a nu permite acumularea de puteri excesive de către o singură autoritate,
susceptibile de a genera exercitarea abuziva a puterii contra dreptului şi intereselor
legitime ale individului.
- capacitatea organizatorică şi funcţională de a acţiona în mod eficient pentru
soluţionarea oportună a nevoilor sociale, atât celor individuale cât şi celor
colective, până la nivelul întregii societăţi.
- capacitatea juridică de a contribui, în limitele şi formele prescrise de lege, la
realizarea funcţiilor şi atribuţiilor specifice ale celorlalte autorităţi.
I.4.11. Subordonarea puterii fata de drept
Este o alta trăsătura caracteristică statului de drept, aceasta idee o găsim în
cadrul filosofiei kelsiene. Puterea statală trebuie limitată prin drepturile
fundamentale recunoscute cetăţenilor săi. Indivizii, pe temeiul dreptului, se pot
opune puterii, statul nu reprezintă doar instrument de constrângere ci şi garantul
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Premisa esenţială a subordonării statului faţă de drept este structurarea ordinii
juridice sub un dublu aspect:
35
- încadrarea activităţii organelor etatice în sistemul de rigori al dreptului.

Aceasta se realizează prin impunerea cerinţei ca ele să acţioneze numai pe baza
unei abilităţi juridice şi prin circumstanţierea activităţii lor în limitele stricte ale
competenţei.
- constituirea dreptului însăşi într-o ordine juridică ierarhizată, în care normele
lui nu numai ca sunt corelate, dar acestea făcând parte dintr-un ansamblu coerent,
sunt guvernate ele însele de principiul noncontradicţiei.
J.Chevallier considera că structurarea ordinii juridice se realizează într-un
dublu sens prin:
- diferenţierea normelor juridice şi articularea lor conform principiului
ierarhiei şi al subordonării;
- instituirea unui control jurisdicţional vizând garantarea şi stabilitatea acestui
aranjament piramidal;
Limitarea puterii statului prin drept presupune de asemenea o concepţie
autentică şi unanimă asupra democraţiei. Statul nu mai este privit ca un fapt politic
original, el semnifică personificarea naţiunii, el traduce în termeni juridici voinţa
acesteia. De origine consensuala, statul este creat prin acordul tacit al membrilor
comunităţii naţionale. Ori, tocmai această origine consensuală a statului conţine
germenele principiului limitării puterii lui, puterea trebuie să se exercite conform
cu voinţa membrilor naţiunii.
Cu toate acestea, statul de drept în realitatea sa practică, determinată şi
influenţată de ansamblul factorilor socio-politici din fiecare ţară, de condiţiile
naţionale şi internaţionale nu poate fi un „panaceu universal”. Aceste trăsături nu
sunt universal valabile pentru toate statele de drept, fiecare ţară în parte îşi are
trăsăturile sale caracteristice, diferenţiindu-se unele de altele.
36
Statul de drept se înscrie în dezvoltarea istoriei ca o forma de organizare

politico-sociala, validata ca atare de experienţa istorică. Cu toate acestea el
prezintă, aşa cum s-a relevat în literatura juridică, o serie de aspecte vulnerabile.
Dintre acestea amintim:
- posibilitatea inflaţiei legislative;
- întârzierea edictării normelor juridice în raport cu dinamica vieţii sociale;
- rezistenţa administraţiei la transpunerea în viaţă a unor acte normative;
- faptul ca organele judiciare nu pot stăpâni uneori fenomenul criminalităţii,
existenţa erorilor juridice;
- exercitarea puterii judecătoreşti poate conduce la o dictatura juristocratică44.
Analizând trăsăturile statului de drept, cu defectele şi calităţile sale, putem
conchide precizând că statul de drept ca realitate istorica şi concept prezintă
exigenţe de necontestat şi certe avantaje, ca valoare contemporană, fiind în acelaşi
timp perfectibil în raport cu exigenţa istorică şi tendinţele progresului social. Este
posibil ca aceste exigenţe să fie satisfăcute numai într-un climat politico social în
care s-a instaurat o autentică ambianţă democratică, în care omul ocupă locul de
reper axiologic cardinal, impunându-se, astfel, postularea, prin normele dreptului, a
unor valori morale şi politice autentice pentru individ, pentru societatea globala.
44
Dictatura juristocratica este acea dictatură în care independenţa judecătorilor este folosită abuziv.
37
Capitolul II
DISTRIBUŢIA ŞI SEPARAREA ATRIBUŢIILOR DE PUTERE
II.1. Regimul puterii în statul de drept
Montesquieu atrăgea atenţia asupra deosebirii dintre natura guvernământului
şi principiilor sale, subliniind că aceasta constă în faptul că natura sa îl face să fie
aşa cum este, pe când principiile îl fac să acţioneze. Natura guvernământului
exprimă structura sa specifică, pe când principiile exprimă pasiunile omeneşti care
îl pun în mişcare. Or, legile nu trebuie - după opinia lui Montesquieu - să
corespundă în mai mică măsură principiului fiecărui guvernământ decât naturii
lui.45
Analiza fenomenului politico-juridic statal duce la concluzia că Statul de drept
presupune respectarea riguroasă a cel puţin trei principii fundamentale: accesul la
putere să aibă loc prin vot popular; exercitarea puterii să se facă în baza legii;
izvorul puterii să-şi afle expresia în voinţa suverană, liber exprimată a poporului.
II.1.1. Accesul la putere prin vot popular
După cum observa Jean Jacques Rousseau ideea reprezentanţilor este o idee
modernă; Ea îşi are originea în guvernământul feudal, acest guvernământ nedrept şi
absurd, în care specia umană este degradată, iar numele de om este dispreţuit.46
Într-un Stat de drept, alegerea reprezentanţilor trebuie să se facă prin vot
popular, exprimat în condiţiile respectării regulilor democratice, deoarece legea
care stabileşte felul de a da votul - după cum sublinia Montesquieu - este o lege
fundamentală a democraţiei.47 Atunci când poporul votează trebuie să i se asigure
toate condiţiile pentru a se exprima în deplină libertate; nimeni nu trebuie să se
îndoiască de discernământul poporului în alegerea reprezentanţilor săi.
45
Montesquieu C., Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 15
46
Rousseau J.J., Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, p. 24.
47
Ibidem
38
Dacă s-ar îndoi cineva de capacitatea naturală pe care o are poporul de a

discerne meritul, ar fi de ajuns să-şi arunce ochii asupra şirului neîntrerupt de
alegeri uimitor de potrivite pe care le-au făcut atenienii şi romanii.48
După cum cea mai mare parte dintre cetăţeni sunt îndeajuns de destoinici să
aleagă, dar nu şi să fie aleşi, tot aşa poporul este destul de capabil să ceară altora
socoteală de administrarea treburilor obşteşti, dar unii nu sunt în măsură să
administreze nemijlocit treburile publice. De aceea, desemnarea reprezentanţilor
trebuie să se facă pe criterii de competenţă şi experienţă, pe baza unui
comportament civic, care a trecut cu succes proba timpului; prin fapte recunoscute
de comunitatea pe care urmează să o reprezinte.49
II.1.2. Exercitarea puterii în temeiul legii
Fără îndoială că orice guvernământ îşi vădeşte democratismul în modul cum
este exercitată Puterea, adică în modul în care:
- sunt conduse treburile Cetăţii;
- sunt luate în considerare nevoile populaţiei, cerinţele de progres şi dezvoltare
din perioada dată;
- sunt apărate şi garantate drepturile şi libertăţile cetăţenilor, deci ale celor care
i-au ales pe cei care conduc Cetatea, adică reprezentanţii populaţiei respective.
a) Treburile Cetăţii - într-un Stat de drept - se cere să fie conduse în mod
democratic, ceea ce înseamnă că puterile statului sunt obligate să recurgă la
metode, procedee şi mijloace democratice în soluţionarea oricărei probleme
publice. Marii gânditori ai omenirii - Platon, Aristotel, John Locke, Montesquieu,
Rousseau, Hegel - au atras în mod constant atenţia asupra obligaţiei guvernanţilor
de a se dedica treburilor Cetăţii, punând pe prim plan interesele generale, dacă au
48
Ibidem
49
Ibidem
39
acceptat mandatul încredinţat de comunitate. „Dragostea de patrie - observa

Montesquieu - duce la moravuri bune, iar bunele moravuri duc la dragostea de
patrie. Cu cât mai puţin ne putem noi satisface pasiunile particulare, cu atât ne
lăsăm mai mult cuprinşi de cele generale”50.
b) Guvernanţii au - în acelaşi timp - îndatorirea să cunoască nevoile
populaţiei, cerinţele de progres şi dezvoltare din perioada dată, atât la nivelul
societăţii, în ansamblul ei, cât şi la nivelul diferitelor localităţi. Cunoaşterea
temeinică a realităţilor economico-sociale constituie premisa şi condiţia firească a
unor decizii corecte privind soluţionarea acestor probleme.
Încercarea de a rezolva unele chestiuni publice, din perspectiva unor foloase
private, sau tocmai pentru a obţine asemenea foloase, a fost şi este criticată cu
severitate, iar guvernanţii care au pus şi pun pe prim plan interesele individuale,
desconsiderându-le pe cele obşteşti, ori - profitând de poziţiile lor în cadrul
guvernământului - au recurs la abuzuri şi ilegalităţi au fost şi sunt supuşi oprobiului
popular şi sunt sancţionaţi pe baza legii. Cunoaşterea nevoilor şi a problemelor
Cetăţii şi devotamentul pentru soluţionarea lor în interesul întregii comunităţi
implică reglementări exprese privind cadrul în care trebuie să acţioneze guvernanţii
şi răspunderea civică şi juridică pentru actele şi faptele lor.
c) Obligaţii importante au guvernanţii în domeniul apărării, realizării şi
garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.51 Când membrii Cetăţii au dat
mandat guvernanţilor să-i reprezinte, ei le-au acordat încrederea lor, văzând în cei
aleşi oamenii oneşti şi capabili, în măsură să le apere interesele.
După cum observa Jean Jacques Rousseau, în procesul electoral, prin votul
încredinţat şi prin mandatul acceptat, se încheie un adevărat Contract social, în care
50
Montesquieu, Op. cit. p. 236
51
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 18
40
guvernanţii se angajează să rezolve mai repede, şi mai bine, ceea ce vechii

guvernanţi nu reuşiseră mai ales pe planul drepturilor cetăţeneşti.52
Atunci când promisiunile nu se respectă, mai ales în acest domeniu,
nemulţumirea populară se manifestă cu promptitudine, iar cei vinovaţi sunt supuşi
unor critici severe, compromiţându-se grav în faţa Cetăţii. De regulă, ei nu mai sunt
aleşi în următoarele tururi de scrutin, iar dacă comportamentul este deosebit de grav
în timpul mandatului se poate cere revocarea lor.
II.1.3. Izvorul puterii - voinţa suverană a poporului
Într-un Stat de drept, izvorul puterii îşi află expresia în voinţa suverană, liber
exprimată a poporului. Dacă puterea este dobândită pe o altă cale sau dacă s-a
recurs la uneltiri cu scopul de a învinge într-o alegere suntem - aşa cum observa
Montesquieu - în prezenţa unor acţiuni primejdioase. Nenorocirea unei republici -
atrăgea atenţia marele gânditor - vine, atunci când în ea nu mai există lupte
electorale, când puterea ce se constituie nu-şi are izvorul în voinţa liber exprimată a
poporului. Cum s-ar mai putea vorbi de un Stat de drept într-un asemenea caz?
Guvernământul clădit pe manipularea electoratului şi prin fraudă, pune în
cauză legitimitatea Puterii, contravenind celor mai elementare norme cu privire la
constituirea sa democratică.
În aceeaşi categorie intră guvernămintele impuse din afară, aduse la putere de
forţe străine, sub ameninţarea armelor. O astfel de Putere impusă nu se bucură
niciodată de sprijin popular, deoarece ea este instalată nu în scopul servirii
intereselor poporului din ţara respectivă, ci a intereselor unor state sau grupuri de
state străine.
52
Rousseau J.J., Contractul social, traducere de H. H. Stahl, Editura Antet, p. 29.
41
Experienţa arată că, în unele cazuri, după ce guvernanţii au fost propulsaţi la

putere prin voinţa poporului, în loc să servească interesele acestuia, se pun în slujba
unor interese străine, ruinând economia naţională, şi transformând ţările respective
în pieţe de desfacere pentru produsele străinătăţii. Suntem în prezenţa unor acte
grave de încălcare a mandatului primit de către guvernanţii respectivi, a unor fapte
care implică nu numai răspunderea lor morală, ci şi răspunderea lor penală.
Normele de drept trebuie să reglementeze cu deosebită claritate asemenea
situaţii, să precizeze consecinţele faptelor săvârşite de guvernanţi şi să stipuleze
răspunderi concrete pentru fiecare din aceste fapte.
Asemenea reglementări sunt, fără îndoială, garanţii importante - absolut
necesare - nu numai pentru sancţionarea severă a unor asemenea guvernanţi, ci, mai
ales, pentru prevenirea unor fapte prin care aceştia ar încălca mandatul încredinţat
de alegători, având un puternic efect educativ, în sensul înţelegerii cum se cuvine a
obligaţiilor lor civice într-un Stat de drept.
II.2. Diviziunea atributelor de putere
Hegel atrăgea atenţia asupra faptului că guvernarea societăţii, în baza legii,
presupune diviziunea muncii.53
În urma cercetărilor efectuate, marele gânditor ajunge la concluzia că punctul
principal de care depinde totul, în ce priveşte puterea de guvernământ, este
diviziunea treburilor. Această putere - releva dânsul - are de-a face cu trecerea de la
universal la particular şi la singular, iar afacerile ei trebuie divizate după ramurile
lor diferite, urmând ca - în pofida unor dificultăţi - să se reunească din nou, în sus
ca şi în jos.
Dânsul evoca - spre exemplificare - puterea administrativă şi puterea
judiciară, care, deşi se despart, se întâlnesc din nou, în orice afacere. Formula la
53
Hegel G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 162
42
care s-a recurs şi se recurge este numirea unui cancelar al statului, a unui prim-
ministru, a unui consiliu de miniştri, pentru a se simplifica conducerea de sus, totul
pornind de la puterea ministerială, iar afacerile fiind centralizate.
Hegel constata că această modalitate de guvernare a fost introdusă de
Revoluţia franceză, apoi a fost perfecţionată şi desăvârşită de Napoleon, fiind
menţinută în anii care au urmat. În viziunea lui Hegel de această centralizare e
legată uşurinţa cea mai mare, iuţeala, eficacitatea în tot ce trebuie să se facă în
vederea interesului general al statului.
Având aceeaşi preocupare de realizare a interesului general, Montesquieu
demonstra necesitatea ca prin diviziunea răspunderilor, fiecare putere - în domeniu
propriu de activitate - să contribuie la înfăptuirea obiectivelor comune ale
guvernământului.
În acelaşi scop, dânsul considera că se impune coordonarea şi ordonarea
puterilor. Pentru a crea un guvernământ moderat - atrăgea atenţia Montesquieu
-trebuie să combinăm puterile, să le ordonăm, să le îngrădim, să le punem în
acţiune. Dânsul sublinia necesitatea să se dea uneia mai multă greutate pentru ca să
poată ţine în cumpănă pe alta. Relevând rolul dreptului în înfăptuirea acestui
deziderat, Montesquieu observa că aceasta este o capodoperă de legislaţie pe care
rareori o realizează întâmplarea şi pe care rareori i se îngăduie prudenţei s-o
înfăptuiască.
Aşadar, diviziunea răspunderilor în cadrul guvernământului, printr-o separaţie
a puterilor nu este efectul hazardului, a unor evoluţii întâmplătoare, ci a unor,
procese legislative, care urmăresc deliberat combinarea, ordonarea şi îngrădirea
puterilor, nu pentru a le crea dificultăţi în activitatea lor, ci, dimpotrivă, pentru ca
această activitate să fie mai eficace, prezentând garanţii - printr-o dreaptă cumpănă
43
între puteri - că se va înfăptui în mod democratic în preocuparea lor comună de

realizare a interesului general.
II.3. Puterile şi funcţiile lor
II.3.1. Consideraţii generale
Pentru îndeplinirea funcţiilor sale interne şi externe, statul dispune de un
sistem de instituţii (organe), care sunt grupate - în viziunea separaţiei puterilor în
stat, elaborate de Charles Montesquieu în: organe legislative; organe executive;
organe judecătoreşti.
Fiecare categorie de organe îndeplineşte o formă de activitate a statului:
legislativă; executivă; judecătorească.
Conţinutul statului îşi găseşte expresia, în modul cel mai elocvent, în Puterea
de stat, care exprimă autoritatea de stat.
În organizarea prestatală, organele democraţiei gentilice, aveau, la început, o
autoritate morală, iar, apoi, una militară, caracteristică epocii democraţiei militare.
În Roma antică, puterea - potestas, era a poporului, iar autoritatea -auctoritas,
era a Senatului.
În analiza pe care o face asupra modului în care se constituie şi exercită
Puterea, Jean Jacques Rousseau constată că şefii de familie hotărau între ei asupra
treburilor publice. Cei tineri cedau fără greutate în faţa autorităţii experienţei. De
aici numele de „preoţi, bătrâni, Senat, geronţi54. Dânsul observa că sălbaticii din
America de Nord se guvernează astfel şi în zilele noastre, şi sunt foarte bine
guvernaţi.
În privinţa constituirii puterii, Rousseau atrăgea atenţia asupra importanţei şi
necesităţii alegerii demnitarilor, ca mijloc prin care cinstea, cultura, experienţa şi
54
J.J.Rousseau, Op.cit. pag.183
44
toate celelalte calităţi care atrag preferinţa şi stima publică sunt tot atâtea chezăşii
ale unei guvernări înţelepte. Dânsul constata că adunările se fac mai uşor că
treburile se discută mai bine şi se rezolvă cu mai multă ordine şi urgenţă, iar
creditul statului este susţinut mai bine faţă de străinătate de către nişte venerabili
senatori. Rousseau considera necesar ca alegerile să se reglementeze prin legi,
deoarece lăsând alegerea pe seama voinţei prinţului, nu se poate evita căderea în
aristocraţia ereditara.
II.3.2. Puterea legislativă
Fiind o putere legiuitoare, deci chemată, prin natura ei, să facă legi Puterea
legislativă a fost cunoscută, din cele mai vechi timpuri, ca un Corp politic,
constituit de regulă, printr-un vot popular. Acest Corp politic funcţiona la Atena ca
Adunare a poporului, la Roma, după cum am văzut, deja, ca Sena ca Adunare
deliberativă, şi, apoi, ca Parlament în Anglia, model preluat, după aceea în mai
multe ţări şi devenind dominant în zilele noastre.
Parlamentul - unicameral, în unele ţări - şi bicameral în multe sisteme politice,
este definit drept organul reprezentativ suprem al poporului din ţara respectivă,
deoarece este ales de popor şi acţionează pe baza unui mandat popular. Aşa s-a
întâmplat la Atena, la Roma, în celelalte sisteme politice. Aşa se întâmplă astăzi în
toate sistemele democratice ale lumii.
Principiile constituirii şi funcţionării Puterii legislative au fost elaborate de
către Montesquieu, dovedindu-se viabile şi în zilele noastre. Poporul care deţine
puterea supremă - atrăgea atenţia marele savant - trebuie să facă el însuşi tot ceea
ce poate îndeplini bine. Iar ceea ce nu poate îndeplini bine, trebuie să facă prin
împuterniciţii săi. Dar aceştia nu sunt împuterniciţii săi, dacă nu-i desemnează el
însuşi. Dânsul considera că este un principiu fundamental al unui guvernământ
democratic ca poporul să-şi desemneze împuterniciţii, adică dregătorii.
45
Puterea legislativă (Parlamentul, Adunarea poporului etc.) dezbate şi adoptă

legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Având în vedere că legile
constituţionale se adoptă în condiţii riguros determinate, potrivit unei proceduri
speciale, fiind o activitate mai puţin frecventă, iar - în unele sisteme constituţionale
reprezentând o excepţie - principalele atribuţii ale Puterii legislative sunt
concentrate în direcţia elaborării, dezbaterii şi adoptării legilor organice şi a legilor
ordinare.
De pildă, în baza Constituţiei României, Parlamentul reglementează prin lege
organică: sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de asediu şi a celei de urgenţă;
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; acordarea amnistiei şi a
graţierii colective; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii,
a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; statutul
funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al
proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a învăţământului; regimul
general al cultelor; organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice
exclusive; celelalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea de
legi organice. Prezentarea acestor prerogative ale Forului Suprem al Puterii de stat,
demonstrează locul primordial al Puterii legislative în sistemul constituţional al
României.
II.3.3. Puterea executivă
Ca şi în cazul Puterii legislative, Puterea executivă - cunoscută încă din
antichitate ca o componentă a organizaţiei politice-statale - îmbrăca forme mai bine
46
conturate, distincte de celelalte puteri ale statului. La Roma, Montesquieu a făcut

observaţii deosebit de interesante cu privire la atitudinea poporului faţă de puterea
executivă. Dacă poporul ţinea mult la puterea sa legislativă, la cea executivă ţinea
mai puţin. Roma - bine cunoscută pentru pasiunea ei de a conduce şi pentru
ambiţiile ei de a supune totul - avea necontenit treburi importante, cele mai multe
ţinând de puterea executivă, cum erau cele privind: veniturile statului; impozitele;
arenda; organizarea operaţiunilor militare şi negocierea păcii; primirea şi trimiterea
solilor; administrarea provinciilor etc.
În beţia succeselor - observa Montesquieu - poporul şi-a sporit puterea
executivă, implicându-se în activităţi mai ales în provincii, care nu-1 interesaseră
până atunci, deoarece era preocupat de participarea la puterea sa legislativă.
Analiza pe care o face marele savant cu privire la acea epocă istorică este de o
mare actualitate, deoarece subliniază percepţia generală faţă de puterea executivă.
Din cele mai vechi timpuri, de la apariţia primelor forme de organizare statală,
Puterea executivă a fost aşezată după Puterea legislativă, considerată cea mai
importantă, deoarece era puterea legiuitoare.
Treptat, însă, puterii executive i-au fost conferite atribuţii tot mai numeroase şi
mai diverse şi - cu toate că era şi este chemată să aplice legile - ocupă un loc de
prim ordin în mecanismele de conducere economico-socială, în sistemul politic al
societăţii.
Puterea executivă este exercitată de către organele administraţiei de stat, care
realizează sarcinile şi funcţiile statului prin acţiuni de organizare, de aplicare
directă a legilor şi celorlalte acte normative bazate pe lege, cât şi prin emiterea de
acte administrative, pe baza şi în executarea legilor.
După competenţa lor materială, organele administraţiei de stat se împart în
organe cu competenţă generală cum sunt: Guvernul şi consiliile locale; organe cu
47
competenţă specială, cum sunt: ministerele, consiliile, comitetele şi direcţiile

generale independente subordonate Guvernului; direcţiile de specialitate ale
administraţiei de stat, organizate de consiliile locale pe lângă primării.
După domeniul în care activează aceste organe se împart în: organe ale
administraţiei de stat cu activitate economică; organe ale administraţiei de stat cu
activitate cultural-educativă; organe ale administraţiei de stat cu activitate specială
(poliţia, pompierii etc.)
Organul suprem al Puterii executive este Guvernul, care exercită conducerea
generală a activităţii executive pe întreg teritoriul ţării. Pe plan central, Guvernului
i se subordonează ministerele, precum şi o serie de consilii şi comitete, direcţii
generale şi alte instituţii centrale. Ministerele, precum şi celelalte instituţii centrale
ale administraţiei de stat, subordonate direct Guvernului, au atribuţiuni importante
în direcţia conducerii unei anumite ramuri sau domeniu de activitate. Guvernul
elaborează hotărâri, sau ordonanţe pe baza şi în vederea executării legilor în
vigoare, prin reglementarea în mod nemijlocit a anumitor relaţii sociale într-un
sector sau altul de activitate, ce se află în competenţa sa. În baza Constituţiei
României, ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele
şi în condiţiile prevăzute de aceasta.
În timp ce Parlamentul are o competenţă nelimitată în domeniul legiferării,
fiind unica Putere legiuitoare a ţării, Guvernul are - în mod firesc - o competenţă
limitată atât în timp, cât şi sub aspectul anumitor circumstanţieri în ceea ce priveşte
domeniile la care trebuie să se refere.
II.3.4. Puterea judecătorească
Analizând modul în care se exercita puterea judecătorească, Montesquieu
constata că la Roma şi în alte sisteme politico-juridice, cu timpul, judecătorii erau
numiţi şi se organizau tribunale, chemate să judece. În flecare an pretorul întocmea
48
o listă sau un tabel cu cei pe care îi alegea pentru a îndeplini funcţia de judecători în
timpul anului magistraturii sale. Dintre aceştia erau luaţi judecătorii necesari pentru
fiecare pricină.
Montesquieu observa că aproape la fel se proceda şi în Anglia. Şi, ceea ce era
deosebit de favorabil libertăţii, pretorul îi desemna pe judecători cu consimţământul
părţilor. Recuzările - care sunt îngăduite şi astăzi în sistemele judiciare - corespund
obiceiului din sistemul roman şi sunt cotate pretutindeni ca o expresie a
democratismului procesului şi ca o importantă garanţie procesuală.
Se înţelege că în modalităţile practice de exercitare a puterii judecătoreşti se
cunosc particularităţi de la o zonă la alta şi chiar de la o ţară la alta. În toate
sistemele politico-juridice - cel puţin la nivelul organizării şi desfăşurării activităţii
procesuale - sunt consacrate şi recunoscute câteva principii fundamentale, cum sunt
cele privind egalitatea părţilor; aflarea adevărului; principiul legalităţii incriminării
(nullum crimen sine lege); principiul ascultării şi celeilalte părţi (audiatur et altera
pars); principiul reparării prejudiciului cauzat etc.
În ţara noastră, potrivit Constituţiei, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar
judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Puterea judecătorească este
exercitată de către judecătorii; tribunale; curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie.
Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege. Este
interzisă crearea unor instanţe speciale, cu excepţia celor militare în timp de război,
iar instanţe pentru materii speciale pot fi create numai prin lege.
Experienţa demonstrează că Puterea judecătorească a jucat şi joacă un rol
deosebit în apărarea şi realizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.
În baza legii, Puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale
statului, având atribuţii proprii ce sunt exercitate prin instanţele judecătoreşti şi
49
Ministerul Public, în conformitate cu principiile şi dispoziţiile prevăzute în

Constituţie şi în celelalte legi ale ţării. Pornindu-se de la principiul democratic,
potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, s-a statuat că Justiţia se
înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de
apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. O importanţă deosebită în
apărarea şi realizarea drepturilor cetăţenilor o prezintă judecarea de către tribunale,
în limita competenţei lor, a pricinilor civile şi exercitarea controlului asupra
hotărârilor organelor administrative.
În baza Constituţiei României, persoana vătămată într-un drept al său de o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins,
anularea actului şi repararea pagubei. În acest sens, Legea contenciosului
administrativ reprezintă un act semnificativ în direcţia apărării drepturilor legitime
ale cetăţenilor împotriva abuzurilor unor autorităţi publice.
II.4. Separaţia atribuţiilor de putere
II.4.1.Concept
Apăruta în secolul trecut, teoria separaţiei puterilor în stat, a fost îndreptată
împotriva absolutismului feudal şi a închistării medievale împotriva abuzului de
putere.
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte în promovarea sistemului
reprezentativ, în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al
puterii, adică poporul, şi organizarea statala a puterii politice, în căutarea, în chiar
organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor
omului şi cetăţeanului.
50
Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor

statului, atribuindu-i valoarea unui principiu general de organizare a statului a fost
filosoful german John Locke în cartea sa Essay on Civil Guvernement. Ideile lui
Locke au avut o deosebită însemnătate pentru istoria doctrinelor politice şi au
exercitat o influenţă asupra vieţii constituţionale a statelor Americii de Nord.
Obiectul separării puterii în stat este simplu definit de Montesquieu în lucrarea
sa, Spiritul legilor: „pentru ca să nu existe posibilitatea de a abuza de putere,
trebuie, ca prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”. Pentru ca
libertăţile individuale să nu fie neglijate, puterea trebuie divizată între mai multe
puteri, astfel încât o putere să se supună celeilalte şi să se creeze în locul unei forţe
unice, un echilibru de forţe. Prin faptul că puterea se fracţionează între mai multe
organe, care au acelaşi interes şi anume acela ca atribuţiile lor să nu fie încălcate de
celelalte organe ale statului, se asigură aplicarea strictă a legilor şi respectarea
libertăţilor individuale.
Subliniind că nu există libertate dacă puterea judecătorească nu este separată
de cea legislativă şi de cea executivă, Monesquieu, arată că dacă ea ar fi „îmbinată
cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară,
căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi îmbinate cu puterea executivă,
judecătorul ar putea avea forţa unui opresor”.
Sintetizând teoria clasică a separării puterilor vom putea retine următoarele
idei - în orice societate organizată în stat exista trei funcţii: de edictare de reguli
juridice sau funcţia legislativă, de executare a acestor reguli sau funcţia executivă,
de judecare a litigiilor sau funcţia jurisdicţională55.
- funcţia legislativă prin care se înţelege activitatea statului având ca obiect
stabilirea de norme generale de conduita umană, obligatorii şi de aplicaţie repetată;
55
T.Draganu-Introducere în teoria şi practica statului de drept, Ed. Dacia 1992, p.30 şi următoarele
51
- funcţia executivă, care asigură bunul mers al vieţii publice prin organizarea
aplicării legilor şi prin punerea lor în executare la cazurile concrete cu posibilitatea
de a recurge, dacă este necesar, la forţa de constrângere a statului;
- funcţia judecătorească, adică activitatea de pedepsire a infracţiunilor şi de
soluţionare cu putere de adevăr legal în cadrul unei proceduri publice şi
contradictorii a litigiilor juridice.
Fiecare din aceste funcţii sunt încredinţate unor organe distincte şi
independente unul faţă de celalalt, în sensul că fiecare dintre ele acţionează fără
vreun amestec din partea unui alt organ de stat: puterea legislativă, adunările
reprezentative; puterea executivă, şeful statului, eventual şeful de guvern şi
miniştrii; puterea judecătorească, organele judiciare.
Este totuşi greşit înţeleasă separaţia puterilor doar ca o divizare, ea trebuie
înţeleasă şi ca o independenţă a autorităţilor guvernamentale. Această independenţă
se fondează pe existenta unor funcţii fundamentale, distincte prin natura lor şi care
pot fi exercitate numai separat.
Cu toate acestea, în teoria clasică a separaţiei puterilor, nu vedem cum şi unde
şi-ar găsi locul „puterea corpului electoral” şi curţile şi tribunalele constituţionale.
În forma sa modernă (contemporană) teoria constituie o premisa de drept şi
consta in: autonomizarea autorităţilor publice, protejarea funcţiilor publice ce revin
acestora, instituirea unor mijloace de colaborare şi de control mutual, în ambianţa
unei autentice şi reale democraţii.
Totuşi adepţii acestei teorii, atât cei clasici cât şi cei moderni, consideră însă
că separaţia puterilor este în realitate o justificare ideologică a unui corp politic
foarte concret, slăbirea puterii guvernanţilor, în ansamblu, limitându-i pe unii prin
alţii. Se consideră că separaţia puterilor comportă doua aspecte bine conturate:56
56
Ioan Muraru-Drept constitutional şi institutii politice, vol II, p.10
52
- separaţia Parlamentului vis-a-vis de Guvern;

- separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul
acestora prin judecători independenţi.
Statul de drept a fost definit chiar ca separare şi divizare a puterilor, dar
aceasta trebuie să fie efectivă existând deplina autonomie, dar, totodată, colaborare
şi control reciproc.
În cadrul sistemului de frâne şi contra greutăţi, recurgând la aplicarea
principiului separaţiei puterilor statului, deosebit de important pentru realizare
statului de drept este existenţa unei jurisdicţii independente, adică a unui sistem de
organe chemat să înfăptuiască activitatea jurisdicţională, distinct de puterea
legiuitoare şi de cea executivă şi sustras oricărei influenţe din partea acestora.
Potrivit principiului independenţei justiţiei instanţele competente sunt ţinute să
soluţioneze litigiile cu care au fost sesizate, întemeindu-se exclusiv pe normele
juridice în vigoare, fără ca instanţele judecătoreşti superioare sau organele
aparţinând puterii legiuitoare sau executive să le poată influenţa în activitatea lor
prin ordine, instrucţiuni, îndrumări sau sugestii. Principiul independenţei justiţiei,
cu alte cuvinte, înseamnă că instanţa e competentă nu să se pronunţe asupra
litigiului ca parte integrată într-o ierarhie, ci ca organ care procedează în afara
vreunui raport de subordonare57.
Autonomia dreptului, respectarea statului contemporan al dreptului şi în
general a ceea ce poate fi, cât poate fi şi până unde poate fi, dreptul relevă primatul
dreptului, emanciparea şi independenţa sa relativă în raport cu statutul,
individualizarea dreptului ca fiinţă socială distinctă. Dreptul nu mai este un simplu
instrument subordonat instrumentelor politice cu care să contureze „spaţiul
legalităţii” ci un fenomen relativ autonom fundamentat pe legitimitate,
57
Ioan Muraru- op.cit, p.5-6
53
interdependent cu lumea morala, punându-şi problema scopurilor şi valorilor

urmărite, a finalităţilor sale.
Statul de drept presupune în acelaşi timp şi accesul liber la justiţie şi
garantarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie, astfel încât
hotărârile nelegale sau netemeinice întemeiate de o instanţă să poată fi îndreptate
pe calea exercitării căilor de atac, de instanţa ierarhic superioară.
Vorbind de liberul acces la justiţie E.Glasson şi A.Tissier o definesc în felul
următor: „Orice persoană are facilitatea de a supune tribunalelor organizate de lege
cererile pe care înţeleg să le facă. Fiecare este liber să aducă în faţa judecătorului
pretenţiile sale bine sau rău fondate, chiar de nesusţinut. Tribunalul sesizat este
ţinut să le judece dacă este competent şi dacă nu este competent să statueze pentru a
declara incompetenţa sa. Dreptul de a acţiona în justiţie, înţeles în acest sens nu
este un drept privat, este un drept public, este o libertate publica. Situaţia este
aceeaşi şi în ce priveşte libera apărare în justiţie, este aceeaşi şi în ce priveşte
dreptul de a exercita împotriva hotărârii judecătoreşti recursurile deschise de
lege58”.
Ceea ce liberul acces la justiţie asigură persoanelor nu este numai facultatea
nestânjenită de a introduce, după libera lor apreciere, o acţiune în justiţie fie ea
chiar nefondată în fapt sau în drept, ci el implică în acelaşi timp obligaţia corelativă
pentru tribunalul competent de a se pronunţa în fond asupra acestei acţiuni şi, în
consecinţă, să o admită sau să o respingă. Cu alte cuvinte, în temeiul liberului acces
la justiţie tribunalele odată sesizate cu o acţiune nu vor putea să se mărginească la
înregistrarea mecanică a acesteia, ci vor trebui să străbată, dacă sunt competente,
toate etapele procedurale prevăzute de lege în vederea soluţionării litigiului,
58
E.Glasson şi A.Tissier-Traite teorique et practique d’organisation judiciaire,de competence et de procedure civile,
Paris, 1925, p.415
54
începând cu citarea parţilor, continuând cu susţinerea în contradictoriu a pretenţiilor

lor, cu administrarea probelor şi sfârşind cu pronunţarea hotărârii, iar dacă este
cazul, cu soluţionarea cailor de atac.
Aceasta este una dintre garanţiile prestabilirii legalităţii, atunci când ea a fost
încălcată. În acelaşi sens pe lângă căile ordinare de atac, legea constituie şi căi
extraordinare. Calea de atac a unei hotărâri nu este deci un simplu „remediu”, ea
este instrumentul de acţiune în ambianţa statului de drept, pentru ca legea, inclusiv
în activitatea de judecată, să-şi asigure supremaţia şi eficacitatea deplină.
II.4.2. Necesitate
În baza unei analize ştiinţifice aprofundate, Montesquieu a ajuns la concluzia
că separaţia puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat constituie
premisa majoră şi condiţia necesară a exercitării democratice a guvernământului.
Într-un stat liber - atrăgea atenţia marele gânditor - puterea legislativă nu
trebuie să aibă dreptul de a frâna pe cea executivă. Puterea legislativă are, însă,
dreptul şi trebuie să aibă împuternicirea de a examina în ce chip au fost puse în
aplicare legile pe care le-a făcut.
Puterea legislativă nu are dreptul de a ţine în loc puterea executivă. În
susţinerea tezei sale, Montesquieu aminteşte că puterea executivă prin natura ei este
limitată, ceea ce demonstrează că este inutil de a o îngrădi. Mai mult, puterea
executivă se exercită întotdeauna cu privire la chestiuni care cer o rezolvare
promptă.
Susţinând dreptul puterii legislative de a examina în ce chip au fost puse în
aplicare legile pe care le-a făcut ea, Montesquieu se pronunţa împotriva acordării
Corpului legislativ a puterii de a judeca persoana şi ca atare conduita celui
împuternicit să pună în aplicare legile. Dânsul aprecia că această persoană trebuie
55
să fie inviolabilă... fiindu-i necesară statului pentru ca, Corpul legislativ să nu

devină tiranic.
Dânsul considera că din momentul în care persoana ar fi acuzată sau judecată,
nu ar mai fi libertate. După opinia sa cel investit cu putere executivă nu poate
aplica rău nici o lege fără să aibă sfătuitori porniţi spre rău, şi care urăsc legile ca
miniştri, deşi ele îi ocrotesc ca oameni, aceştia pot fi anchetaţi şi pedepsiţi. La
expirarea perioadei lor de administraţie poporul are dreptul să le ceară socoteală
pentru nedreptăţile care i se făcuseră.59
Puterea judecătorească nu trebuie să fie îmbinată cu nici o parte a celei
legislative. Montesquieu considera judecătorii gura care rosteşte cuvintele legii,
nişte fiinţe pe care nu-i pot modera nici forţa, nici severitatea.
Puterea legislativă nu poate să judece. Ea nu poate fi decât acuzatoare. Dar şi
în acest caz se punea întrebarea în faţa cui va pronunţa acuzarea? Montesquieu
opinia că puterea legislativă poate rosti acuzarea în faţa Corpului legislativ pentru a
păstra demnitatea poporului şi a garanta siguranţa individului, deoarece poporul nu
poate fi în acelaşi timp judecător şi acuzator.
Dacă puterea executivă hotărăşte cu privire la perceperea impozitelor, fără a
avea consimţământul poporului nu va mai exista libertate, deoarece ea va deveni
putere legislativă în privinţa celui mai important punct al activităţii legislative.
Dacă puterea legislativă hotărăşte, nu din an în an, ci odată pentru totdeauna,
cu privire la perceperea impozitelor ea riscă să-şi piardă libertatea, din pricină că
puterea executivă nu va mai depinde de ea. Când cineva capătă un asemenea drept
pentru totdeauna consecinţele pot fi grave, iar raporturile dintre puterile statului pot
fi puse sub semnul întrebării.
59
Montesquieu, Op. cit. p. 239
56
Aceleaşi urmări se constată dacă puterea legislativă hotărăşte nu din an în an,

ci odată pentru totdeauna, cu privire la forţele armate de uscat şi maritime pe care
trebuie să le încredinţeze puterii executive. Montesquieu considera că armata nu
trebuie să depindă direct de Corpul legislativ, ci de puterea executivă, ca urmare a
faptului că treaba ei constă mai mult în acţiune decât în deliberare.
Separaţia puterilor - în optica marelui gânditor - nu este şi nu poate fi
rezultatul unor opţiuni subiective, ci efectul unei temeinice cunoaşteri a naturii
lucrurilor. În mod obiectiv, atributele puterii legislative nu este potrivit a fi
transferate puterii executive şi invers. Aşa cum nici una din aceste puteri nu este
potrivit să preia şi să exercite atribute ale puterii judecătoreşti, care - la rândul ei -
nu ar trebui să se implice în activitatea legislativă sau în cea executivă.
II.4.3. Actualitatea principiului separaţiei puterilor în stat
După ce mai mulţi ani, în ţările din Europa Centrală şi de Est, principiul
separaţiei puterilor în stat fusese considerat depăşit, susţinându-se ideea marxistă a
unicităţii puterii de stat, în urma Revoluţiilor din anii ‘89-’90 a fost readus în
actualitate, demonstrându-se necesitatea stipulării sale chiar în legile fundamentale
pentru a garanta exercitarea democratică a fiecărei puteri, în baza exigenţelor
statului de drept.
Aşa, de pildă, în Proclamaţia Revoluţiei Romane din 1989 se stipulează
separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor
liderilor politici pentru unul sau cel mult două mandate60, iar în Constituţia
României, adoptată prin Referendum în decembrie 1991, celor trei puteri, denumite
„autorităţi publice”61, le este reglementată riguros întreaga activitate, aşa încât să se
asigure funcţionarea lor democratică, la nivelul exigenţelor contemporane. După
60
Proclamaţia Revoluţiei Române din Decembrie 1989, punctul 3
61
Constituţia României din 1991, Titlul III, Autorităţile publice
57
revizuirea din octombrie 2003, acest principiu este consacrat în art. 1 alin. 4,
dobândind o formă mai nuanţată. Astfel, „Statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în
cadrul democraţiei constituţionale”.62
Aceleaşi opţiuni privind separarea puterilor în stat ce se constată în alte ţări
din Europa Centrală şi de Est, sunt întâlnite în toate sistemele democratice ale
lumii.
Practica a demonstrat, însă, că - în aplicarea acestui principiu - se întâlnesc
unele dificultăţi, determinate de mai multe cauze, dar mai ales de persistenţa unor
mentalităţi totalitare în comportamentul anumitor guvernanţi. Tendinţa cea mai
frecventă şi cea mai gravă, de natură a încălca normele fundamentale ale
democraţiei o constituie preluarea de către Puterea executivă a atributelor Puterii
legislative şi transformarea acesteia într-o anexă a executivului.
Concentrarea în mâinile unei singure puteri, a celei executive, atât a activităţii
legislative cât şi a celei de execuţie, a fost în toate timpurile şi este şi astăzi
expresia unor practici dictatoriale, cu grave consecinţe pe planul organizării şi
desfăşurării raporturilor sociale, aducând grave atingeri exigenţelor democratice ale
înfăptuirii guvernământului. Tocmai de aceea aceste practici sunt condamnate şi
respinse cu fermitate, în scopul garantării exercitării puterilor legislativă, executivă
şi judecătorească în conformitate cu principiile statului de drept.
Capitolul III
GARANŢII ÎMPOTRIVA ABUZULUI DE PUTERE
62
Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
58
III.1. Limitarea puterii

În epoca modernă, garanţia unei guvernări democratice constă în consacrarea
în legea fundamentală a statului a principiilor şi regulilor de constituire, organizare
şi funcţionare a tuturor instituţiilor cărora le este încredinţată exercitarea efectivă a
puterii politice. Constituţia trebuie să prevadă distribuirea autorităţii şi limitele în
care se poate extinde puterea, precum şi mijloacele de contracarare, astfel încât să
se poată determina întotdeauna ceea ce este legal sau ilegal.
Această teză fundamentală o găsim susţinută şi argumentată atât în lucrările de
politologie63 cât şi în cele de drept public64. Indiferent însă de formularea sau
contextul în care este adusă în discuţie, ea conduce inevitabil la ideea statului de
drept. În temeiul acestor abordări, putem considera că orice organizaţie statală cu
pretenţia de a fi stat de drept ar trebui să se caracterizeze, în primul rând, prin
existenţa unor structuri şi mecanisme care să limiteze puterea şi să o menţină în
cadre strict necesare pentru satisfacerea binelui public. Ar fi posibil acest lucru,
printre altele, şi prin repartizarea ei unor instituţii distincte, care să o exercite
specializat şi în limitele expres prevăzute de Constituţie.
Cei mai mulţi autori văd în constituţie cel mai eficient obstacol în faţa
tendinţelor pe care, natural, le au forţele politice ajunse la putere de a-şi depăşi
limitele de autoritate sau de a adopta o atitudine discreţionară în actul de
guvernământ. Într-adevăr, constituţia este cel mai frecvent invocată atât în discursul
63
A. Friedrich, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pag, 54; R. Danhredorf, Reflecţii
asupra Revoluţiei din Europa, traducere de Marina Sandu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 76; G.A. Almond
şi S.Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, traducere de Dan Pavel, Editura Du
Style, Bucureşti, 1996, p. 85; B. Constant, Despre libertate la antici şi la moderni, traducere de Corina Dumitru,
Institutul European, Iaşi, 1996, p. 93 etc.
64
T. Draganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 43; P.
Miculescu, Statul de drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.54; Angela Baciu, Istoria vieţii constituţionale
în România, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1996, p. 275, etc.
59
politic şi studiile de politologie, cât şi în exerciţiul practic al puterii, indiferent sub

ce formă anume se manifestă aceasta (legislativă, executivă sau judecătorească).
„Constituţia există, în primul rând, se subliniază în doctrina britanică, pentru a
proteja drepturile cetăţenilor şi pentru a limita puterile celor încredinţaţi cu
autoritatea”65. Motivul fundamental al unor astfel de limitări este acelaşi ca
pretutindeni şi dintotdeauna, respectiv intenţia declarată de a contracara abuzul de
putere, la care cei investiţi cu prerogative de putere publică, având deci la dispoziţie
forţa de constrângere statală, sunt în mod inevitabil tentaţi să recurgă.
Un alt autor66 , care-şi propune să fundamenteze teoretic un model ideal de stat
de drept, consideră că pentru realizarea acestui scop s-ar impune ca dispoziţiile
constituţionale şi, în general, normele legale să fie suficient de precise şi detaliate.
În asemenea condiţii, autoritatea învestită cu puterea de a le pune în executare va
deveni un simplu executant, excluzându-se astfel posibilitatea de a se acţiona în
mod abuziv sau discreţionar.
Credem că o asemenea viziune asupra funcţionării organismului statal, chiar şi
pentru democraţiile avansate din Occident, este nerealistă. În primul rând, ea
concepe societatea, în forma ei superioară de organizare politică, respectiv statul, ca
un sistem rigid, capabil să funcţioneze după reguli precise.
Apoi, pentru ca puterea să nu dispună de nici o marjă de apreciere a
oportunităţii, atunci când se cere să acţioneze, ar trebui ca norma, începând cu
forma ei cea mai înaltă care este constituţia, să renunţe la caracterul ei general şi să
prevadă absolut totul în cele mai mici amănunte. Această imposibilitate a fost
suficient de argumentată, mai ales de doctrina juridică.
65
J. Harvey, L. Bather, The British Constitution, London, 1964, p. 4, Apud, D.A.Tofan, Op. cit. p. 216.
66
J.J.Chevallier, L’ Etat de droit, Montchrestien, 1992, Apud, P. Miculescu, Op. cit. p. 201.
60
Chiar şi aşa stând lucrurile, constituţia şi, în general, dreptul nu-şi pierd cu
nimic rolul de obstacol în faţa abuzurilor pe care sunt tentate şi uneori chiar
obligate să le săvârşească forţele politice ajunse la putere.
Pentru aceasta însă constituţia ar trebui să aibă suficientă forţă pentru a se
impune atât guvernanţilor cât şi celor guvernaţi. Această forţă este dată în primul
rând de înrădăcinarea în conştiinţa publică a faptului că legea fundamentală a
statului, respectiv constituţia, are o valoare supremă peste care nu se poate trece. A
nesocoti constituţia înseamnă a nesocoti valorile definitorii ale naţiunii, precum şi
proiecţia ei în contemporaneitate.
Constituţia este în acelaşi timp expresia cea mai înaltă a voinţei sociale care,
de asemenea, ar trebui să reprezintă o valoare mai presus de orice interes.
Guvernarea democratică este, în primul rând, o guvernare constituţională şi
acest lucru este de subliniat pentru că nu poate fi democratic decât guvernământul
care se sprijină pe consimţământul celor guvernaţi, iar expresia cea mai înaltă a
acestui consimţământ este tocmai constituţia.
Există şi guvernări constituţionale care nu sunt democratice. În cazul
acestora, însă, constituţia nu reprezintă altceva decât un mijloc de legitimare
ipocrită a faptului că guvernarea s-ar exercita în conformitate cu voinţa populară.
Nu faptul că există sau nu o constituţie scrisă, care consacră anumite principii
şi reguli fundamentale de organizare şi exercitare a puterilor în stat reprezintă
esenţialul conceptului de „Constituţie”. România a avut constituţie şi înainte de
1990, cu toate acestea nu putem afirma că viaţa politică, cel puţin în domeniul
exercitării puterii, era una constituţională şi cu atât mai mult democratică. Marea
Britanie, în schimb, nici în prezent nu are vreun document care să se cheme
constituţie şi cu toate acestea guvernământul ei este constituţional şi în acelaşi timp
democratic.
61
Una dintre caracteristicile esenţiale ale guvernământului constituţional constă,

tocmai, în existenţa unor limitări eficiente ale puterii şi funcţiilor guvernării.
Aceasta înseamnă că în exercitarea efectivă a puterii sunt anumite lucruri pe care
guvernarea nu poate să le facă sub nici o formă, tocmai pentru că asemenea limitări
sunt consacrate în constituţie, ea impunând totodată un sistem de constrângeri
eficient şi reglementat care vizează, în primul rând, acţiunea guvernării.
Chiar în mod tradiţional, constituţionalismul a fost definit în funcţie de
constrângerile impuse de lege, adică existenţa unei legi care să pună graniţe
voinţei arbitrare67. Gândirea politologică a mers şi mai departe în această privinţă,
susţinându-se faptul că „guvernarea constituţională este manifestarea practică şi
reflectarea ideii de drept natural”68.
Ea ar avea, în acest sens, semnificaţia unei autoconstrângeri pe care
guvernanţii trebuie să şi-o impună. Nu controalele instituţionale sau presiunea
exercitată de opinia publică ar trebui să reprezinte suportul limitelor de putere, ci
recunoaşterea unanimă a faptului că există constrângeri, cărora omul politic trebuie
să se supună, fără rezerve, ca o condiţie indispensabilă pentru ca misiunea sa să
producă cât mai multă satisfacţie socială69.
Dacă în România postdecembristă Constituţia nu se bucură de suficientă
legitimare şi încă nu este percepută ca un fel de biblie a naţiunii, răspunzător
pentru această stare de lucruri este rând factorul politic. Din considerente
politicianiste, dar fără nici un temei real, acţiunea contestatoare a unor forţe
politice s-a îndreptat, nu de puţine ori, şi chiar cu ostilitate, împotriva Constituţie.
67
C.H. McIlwain, The Fundamental Law behind the Constitution of the United States, în Conyers Read (ed.), The
Constitution Reconsidered (New York, 1938), p.3, Apud John H. Hallowell, Op. cit. p. 56.
68
John H. Hallowell, Op. cit. p. 57
69
Ibidem.
62
Acest blam insistent n-a rămas fără efecte în mentalul colectiv, alimentând
curentele degenerative pentru o ordine socială fundamentată constituţional.
Grav este faptul că ostilitatea faţă de Constituţie care, în definitiv, am putea-o
considera, fără exagerare, o atitudine de dispreţ faţă de voinţa socială majoritară,
nu se manifestă doar propagandistic ci, uneori, ia forma, chiar a unor acţiuni
concrete. Ele constau, de exemplu, în elaborarea de acte normative a căror
dispoziţii sunt flagrant împotriva celor constituţionale, ceea ce reprezintă, s-ar
putea spune, unul dintre cele mai grave abuzuri pe care forţele politice ajunse la
putere le-ar putea săvârşi.
Pentru că domeniul juridic şi implicit şi cel constituţional se află, în definitiv,
la discreţia factorului politic, acesta, pentru a-şi realiza interesele, fără însă a
contraveni legii, o poate oricând modifica şi adapta potrivit nevoilor sale.
Asemenea maniere de guvernare se întâlnesc, de regulă, în societăţile unde
stabilimentele democratice sunt şubrede sau într-o faza incipientă de consolidare,
aşa cum este şi cazul României. Sunt nenumărate exemple când forţele politice
ajunse la putere s-au preocupat de adoptarea unor acte normative sau de
modificarea celor existente nu animate de gândul realizării binelui public promis
prin oferta electorală, ci de nevoia satisfacerii intereselor proprii şi ale clientelei
lor politice. Aceleaşi interese au determinat, practic, şi revizuirea Constituţiei
României în octombrie 2003.
Această realitate ne determină să considerăm că, cel puţin în această etapă,
Constituţia şi implicit legea n-ar putea constitui, singure, un obstacol eficient în
calea abuzului şi excesului de putere, mai ales când este vorba de autorităţi situate
pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei statale (Parlament, Guvern, Preşedinţie, Curtea
Supremă de Justiţie, Curtea Constituţională etc.).
63
Este o problemă de tehnică legislativă şi de artă politică, s-a remarcat în mod

pertinent în literatura de specialitate, de a încerca, în funcţie de condiţiile istorice
ale fiecărei ţări, să se ajungă, atât între puterile statului, cât şi în interiorul acestor
puteri, la o împletire a diferitelor frâne şi contragreutăţi, de natură să-l împiedice pe
unul dintre organe să acumuleze prea multă putere şi prin urmare să devină
tiranic70.
Una dintre soluţiile, unanim recunoscută şi acceptată, în această privinţă,
constă în consacrarea în legea fundamentală a statului, a principiilor şi a regulilor
de constituire, organizare şi funcţionare a tuturor instituţiilor, cărora le este
încredinţată exercitarea efectivă a puterii politice. Constituţia trebuie să prevadă
distribuirea autorităţii şi limitele în care se poate extinde puterea, precum şi
mijloacele de contracarare, astfel încât să se poată determina, întotdeauna, ceea ce
este legal sau ilegal. Această teză fundamentală o găsim susţinută şi argumentată
atât în lucrările de politologie71, cât şi în cele de drept public 72. Cei mai mulţi autori
văd în Constituţie cel mai eficient obstacol în faţa tendinţelor pe care, natural, le au
forţele politice ajunse la putere de a-şi depăşi limitele de autoritate sau de a adopta
o atitudine discreţionară în actul de guvernare. Într-adevăr, Constituţia este cel mai
frecvent invocată atât în discursul politic şi studiile de politologie, cât şi în
exerciţiul practic al puterii, indiferent sub ce formă anume se manifestă aceasta
(legislativă, executivă sau judecătorească).
70
A. Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, Editura „Galeriile de artă J.L.Calderon”,
Bucureşti, 1994, p. 17
71
A. Friedrich, Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p, 54; R. Danhredorf, Reflecţii asupra
Revoluţiei din Europa, traducere de Marina Sandu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 76; G.A.Almond şi
S.Verba, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, traducere de Dan Pavel, Editura Du Style,
Bucureşti, 1996, p. 85; B. Constant, Despre libertate la antici şi la moderni, traducere de Corina Dumitru, Institutul
European, Iaşi, 1996, p. 93 etc.
72
T. Draganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 43; P.
Miculescu, Statul de drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.54; Angela Baciu, Istoria vieţii constituţionale
în România, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1996, p. 275, etc.
64
„Constituţia există, în primul rând, se subliniază în doctrina britanică, pentru a

proteja drepturile cetăţenilor şi pentru a limita puterile celor încredinţaţi cu
autoritatea”73. Motivul fundamental al unor astfel de limitări este acelaşi ca
pretutindeni şi din totdeauna, respectiv intenţia declarată de a contracara abuzul de
putere, la care cei învestiţi cu prerogative de putere publică, având deci la dispoziţie
forţa de constrângere statală, sunt, în mod inevitabil, tentaţi să recurgă.
Un alt autor74, care-şi propune să fundamenteze teoretic un model ideal de stat
de drept, consideră că pentru realizarea acestui scop s-ar impune ca dispoziţiile
constituţionale şi, în general, normele legale să fie suficient de precise şi detaliate.
În asemenea condiţii, autoritatea învestită cu puterea de a le pune în executare va
deveni un simplu executant, excluzându-se astfel posibilitatea de a se acţiona în
mod abuziv sau discreţionar.
Credem că o asemenea viziune asupra funcţionării organismului statal,
chiar şi pentru democraţiile avansate din occident, este nerealistă. În primul rând,
ea concepe societatea, în forma ei superioară de organizare politică, respectiv statul,
ca un sistem rigid, capabil să funcţioneze după reguli precise.
Apoi, pentru ca puterea să nu dispună de nici o marjă de apreciere a
oportunităţii, atunci când se cere să acţioneze, ar trebui ca norma, începând cu
forma ei cea mai înaltă care este Constituţia, să renunţe la caracterul ei general şi
să prevadă absolut totul în cele mai mici amănunte. Această imposibilitate a fost
suficient de argumentată, mai ales de doctrina juridică.
Chiar şi aşa stând lucrurile, Constituţia şi, în general, dreptul nu-şi pierd cu
nimic rolul de obstacol în faţa abuzurilor pe care sunt tentate şi, uneori, chiar
obligate să le săvârşească forţele politice ajunse la putere.
73
J. Harvey, L. Bather, The British Constitution, London, 1964, p. 4, Apud, D.A.Tofan, Op. cit. p. 216.
74
J.J.Chevallier, L’ Etat de droit, Montchrestien, 1992, Apud, P. Miculescu, Op. cit. p. 20
65
Pentru aceasta însă, mai ales Constituţia ar trebui să aibă suficientă forţă
pentru a se impune atât guvernanţilor cât şi celor guvernaţi. Această forţă este dată,
în primul rând, de înrădăcinarea în conştiinţa publică a faptului că legea
fundamentală a statului are o valoare supremă peste care nu se poate trece. A
nesocoti Constituţia înseamnă a nesocoti valorile definitorii ale naţiunii precum şi
proiecţia ei în contemporaneitate şi în viitor.
Constituţia este, în acelaşi timp, expresia cea mai înaltă a voinţei sociale
care, de asemenea, ar trebui să reprezintă o valoare mai presus de orice interes.
Guvernarea democratică este, în primul rând, o guvernare constituţională şi
acest lucru este de subliniat, pentru că nu poate fi democratic decât guvernământul
care se sprijină pe consimţământul celor guvernaţi, iar expresia cea mai înaltă a
acestui consimţământ este tocmai Constituţia.
Există şi guvernări constituţionale care nu sunt democratice. În cazul
acestora însă, Constituţia nu reprezintă altceva decât un mijloc de legitimare
ipocrită a faptului că guvernarea s-ar exercita în conformitate cu voinţa populară.
Nu faptul că există sau nu o Constituţie scrisă, care consacră anumite principii
şi reguli fundamentale de organizare şi de exercitare a puterilor în stat reprezintă
esenţialul conceptului de „Constituţie”. România a avut Constituţie şi înainte de
1990, dar cu toate acestea, nu putem afirma că viaţa politică, cel puţin în domeniul
exercitării puterii, era una constituţională şi, cu atât mai mult, democratică. Marea
Britanie, în schimb, nici în prezent nu are vreun document care să se cheme
Constituţie şi, cu toate acestea, guvernământul ei este constituţional şi în acelaşi
timp democratic.
Una dintre caracteristicile esenţiale ale guvernământului constituţional constă
tocmai în existenţa unor limitări eficiente ale puterii şi ale funcţiilor guvernării.
Aceasta înseamnă că în exercitarea efectivă a puterii sunt anumite lucruri pe care
66
guvernarea nu poate să le facă sub nici o formă, tocmai pentru că asemenea limitări
sunt consacrate în Constituţie, ea impunând, totodată, un sistem de constrângeri
care vizează inclusiv acţiunea guvernării.
În mod tradiţional, constituţionalismul a fost definit în funcţie de
constrângerile impuse de lege, adică existenţa unei legi care să pună graniţe
voinţei arbitrare. Gândirea politologică a mers şi mai departe în această privinţă,
susţinându-se faptul că guvernarea constituţională este manifestarea practică şi
reflectarea ideii de drept natural.
Ea ar avea, în acest sens, semnificaţia unei auto-constrângeri pe care
guvernanţii trebuie să şi-o impună. Nu controalele instituţionale sau presiunea
exercitată de opinia publică ar trebui să reprezinte suportul limitelor de putere, ci
recunoaşterea unanimă a faptului că există constrângeri cărora omul politic trebuie
să se supună, fără rezerve, ca o condiţie indispensabilă pentru ca misiunea sa să
producă cât mai multă satisfacţie socială.
Dacă în România postdecembristă Constituţia nu se bucură de suficientă
legitimare şi încă nu este percepută ca un fel de biblie a naţiunii, răspunzător
pentru această stare de lucruri este, în primul rând, factorul politic. Din
considerente politicianiste, dar fără nici un temei real, acţiunea contestatoare a
unor forţe politice s-a îndreptat, nu de puţine ori, şi chiar cu ostilitate, împotriva
Constituţiei. Acest blam insistent n-a rămas fără efecte în mentalul colectiv,
alimentând curentele degenerative pentru o ordine socială fundamentată
constituţional.
Grav este faptul că ostilitatea faţă de Constituţie pe care, în definitiv, am
putea-o considera, fără exagerare, o atitudine de dispreţ faţă de voinţa socială
majoritară, nu se manifestă doar propagandistic, ci uneori ia forma chiar a unor
acţiuni concrete. Ele constau, de exemplu, în elaborarea de acte normative ale
67
căror dispoziţii sunt flagrant împotriva celor constituţionale, ceea ce reprezintă, s-

ar putea spune, unul dintre cele mai grave abuzuri pe care forţele politice, ajunse
la putere, le-ar putea săvârşi.
Deşi s-a vorbit de declinu1 valorii obligatorii a Constituţiei în perioada
contemporană, totuşi ea reprezintă încă un instrument esenţia1 al limitării puterii75.
Constituţia a apărut ca o formă de afirmare a individului în faţa tiraniei 76.
Puterea a fost limitată prin organizarea exerciţiului ei. Constituţia a rămas, prin
această încadrare juridică a fenomenelor de putere, un instrument de limitare a
acestora. Chiar existenţa unor reguli de exercitare a puterii, independent de orice
mijloc de garantare a aplicării acestora, reprezintă o limitare a puterii. Astfel,
monarhiile absolute sunt acelea în care monarhul nu respectă nici o regulă, cele în
care el este chiar regula; existenţa unor reguli cu privire la exerciţiul puterii,
existenţa unor reguli cu privire la transmiterea puterii (succesiunea la tron) implică
deja existenţa unei Constituţii şi o oarecare limitare a puterii. Când acestei
prevederi formale a unor reguli privind puterea îi sunt adăugate mecanisme de
garantare a aplicării acestor norme, suntem în prezenţa unei noi faze de limitare a
puterii prin intermediul Constituţiei, a unei noi forme de Constituţie în fond:
Constituţia garanţie de drepturi, care înlocuieşte Constituţia amenajare a puterii.
Constituţia limitează puterea pentru că ea este norma superioară care
reprezintă nu o manifestare a puterii politice, ci un acord de voinţă între guvernaţi
şi guvernanţi. Toate legile, care reprezintă o manifestare a puterii statale, deci a
puterii politice, trebuie să fie edictate în respectul acestei prime norme. Puterea este
limitată prin Constituţie, căci ea se subordonează prin aceasta voinţei
75
H. Oberdoff, Lex Constitutions de l’Europe des Douze, Textes rassembles, Collection retour aux textes, La
documentation Française, Paris, 1992, pag 321, apud, Dana Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de
putere al autorităţilor publice, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 245.
76
V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Op. cit. p. 211.
68
guvernaţilor77.
Statul nu este şi nu trebuie să devină un scop în sine, deşi tendinţa sa este
evident de a evolua într-un asemenea sens. Politicul trebuie subordonat socialului;
acesta este un principiu esenţial al statului liberal. Ca urmare, statul trebuie să fie
pus în slujba creării unui anumit tip de societate. Ceea ce trebuie să primeze,
aşadar, nu este organizarea politică, ci proiectul de organizare socială în vederea
împlinirii căruia politicul este şi acţionează. Ca urmare, statutul statului,
organizarea puterilor, trebuie să fie adaptate scopului organizării sociale78.
Există, aşadar, două niveluri: unul al organizării politice şi unul al organizării
sociale. Corespunzător acestor niveluri, există două tipuri de Constituţie: politică şi
socială79. Aceste două niveluri coexistă, cel politic fiind subordonat celui social.
Constituţia politică. Constituţia politică reprezintă totalitatea regulilor ce
determină instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat, statutul cetăţenilor,
drepturile şi libertăţile acestora.
Această parte a Constituţiei este strictă, îmbrăcând forma juridică rigidă. Ea
reprezintă partea cea mai dezvoltată a Constituţiei, câteodată singura parte a
acesteia. Uneori chiar dreptul constituţional ca ştiinţă se referă la Constituţie ca şi
cum ea ar fi formată doar din această Constituţie politică. De aici referirile stricte la
normele constituţionale şi scăparea din vedere a esenţialului, care este Constituţia
socială, ansamblul principiilor ce comandă partea tehnică a Constituţiei.
Constituţia sociala. Această parte a Constituţiei poate fi lăsată într-o stare
implicită sau poate îmbrăca forma unui preambul sau a unei declaraţii de drepturi.
Ea reprezintă ceea ce unii numesc «spiritul» Constituţiei. Constituţia socială
77
C. Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice. Sistemul constituţional românesc, vol.II, Editura lumina Lex;
Bucureşti, 1997, p. 287.
78
I. Vida, Constituţia României-comentată şi adnotată, Op. cit. p. 156.
79
I. Dogaru ş.a., Op. cit. p. 180.
69
reprezintă ansamblul de principii filosofice ce stau la baza Constituţiei politice,

principii ce o orientează pe aceasta într-o anumită direcţie, în funcţie de tipul de
societate pe care puterea politică este ţinută, prin voinţa naţiunii, să-l concretizeze80.
Aceste principii reprezintă concretizarea filosofică şi apoi juridica a ceea ce
Mircea Djuvara numea «conştiinţa morală a justiţiei aşa cum trăieşte ea în
societate»81. Este evident că statul nu poate avea aceeaşi Constituţie politică dacă se
bazează pe principiile filosofiei politice liberale sau pe cele ale filosofiei marxiste.
Constituţia politică este, dimpotrivă, foarte deosebită; ea urmează în amănunt
nuanţele acestei filosofii de stat ce constituie Constituţia socială: scopul în care
reunirea este făcută.
III.2. Controlul
Pentru ca mecanismul statului de drept să funcţioneze cât mai eficient este
necesar un sistem de reglare în interiorul acestuia. Aceasta reglare se realizează prin
următoarele forme de control: controlul politic asupra executivului efectuat de către
Parlament, controlul administrativ, controlul jurisdicţional al legalităţii actelor
administrative şi controlul jurisdicţional asupra constituţionalităţii legilor.
III.2.1. Controlul politic
Se realizează de către Parlament. Într-un regim parlamentar, puterea
legislativă are doua funcţii. Este vorba, pe de o parte, de capacitatea acestuia de a
adopta legile ţării, iar pe de alta parte, de a controla activitatea Guvernului care este
responsabil în faţa sa. Acesta este motivul pentru care se admite că „Parlamentul
reprezintă cheia de bolta a oricărui regim democratic”.82
80
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. l, Editura Ştiinţifică, 1998, p. 238.
81
Mircea Djuvara, Op. cit. p. 115.
82
Iliescu Dragos-Statul de drept şi libertatile publice în revista Studii de drept romanesc nr. 3-4/1991
70
Controlul politic se realizează prin mijloace instituţionale variate, de

intensitate şi rezultate diferite:83
- înştiinţarea Parlamentului cu privire la luarea unor măsuri;
- consultarea prealabila a Parlamentului în vederea adoptării unor măsuri;
- aprobarea de către Parlament a unei acţiuni sau a unui act al autorităţii
administrative;
- acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere;
- angajarea răspunderii Guvernului la iniţiativa sa;
- procedura suspendării din funcţie a şefului statului;
- procedura în vederea deschiderii urmăririi penale a membrilor Guvernului
pentru faptele săvârşite în exercitarea funcţiei lor.
Tot în cadrul acestui control politic trebuie luate în considerare şi activităţile
desfăşurate de comisiile parlamentare84.
Controlul Parlamentului are un caracter politic sub două aspecte:
- membrii Parlamentului nu trebuie să posede o calificare specială care să-i
abiliteze să verifice legalitatea actelor administrative. În aceste condiţii aprecierile
acestui organ în materie vor fi mai mult sau mai puţin inspirate de motivaţiile
politice.
- Parlamentul, el însuşi fiind prin excelenţă un organ politic, nu poate
sancţiona ilegalitatea sau neoportunitatea unui act administrativ decât prin mijloace
politice.
83
Problema controlului asupra activitatii executive (preciza T. Draganu în lucrarea Introducere în studiul şi practica
statului de drept, ed. Dacia 1992, p. 169-175) se pune în mod diferit, dupa cum este vorba de ţări organizate potrivit
regimului prezidenţial, al regimului parlamentar sau al celui semiprezidential.
84
I.Deleanu-Drept constitutional şi institutii politice, vol.I, p. 124
71
III.2.2. Controlul administrativ

Se realizează în interiorul organelor administrative, fie la iniţiativa acestora,
fie la iniţiativa cetăţenilor.
Controlul înfăptuit la iniţiativa organelor administrative funcţionează fie ca un
control ierarhic, fie ca un control de tutelă.
Cu toate că autorităţile administrativ-locale descentralizate girează serviciile
publice independent de autorităţile centrale, pe baza principiului autonomiei, totuşi
această autonomie nu este completă. Pentru menţinerea unui echilibru în
administraţie este necesară exercitarea de către organele ierarhic superioare a unui
control asupra activităţii autorităţilor descentralizate. În literatura juridică această
forma de control poartă denumirea de control ierarhic. După cum am văzut
aparţine organului administrativ superior celui controlat şi, dacă legea nu dispune
altfel85, el este atât un control de legalitate, cât şi un control de oportunitate şi de
eficacitate.
O alta forma de control exercitat asupra autorităţilor administrative
descentralizate, şi care a fost exercitat la noi încă din perioada interbelică, fiind
considerat ca un control special pe care îl exercită statul unitar, prin autoritatea
centrala asupra autorităţilor administrative descentralizate, se numeşte tutelă
administrativa. Acest control este unul condiţionat şi numai un control de legalitate.
Controlul înfăptuit la iniţiativa cetăţenilor poate avea forma recursului
graţios86 sau forma recursului ierarhic87. Ambele forme fiind oferite de lege celor
vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative.
85
Negoita Al.-Drept administrativ şi stiinta administratiei, ed. Atlas Lex, Bucuresti 1993, p. 175-176
86
recursul gratios|= mijlocul de sesizare a autoritatii administrative care a emis actul contestat, cerandu-i acestuia sa-
l retracteze.
87
Recursul ierarhic se indreapta la organul administrativ superior celui care a emis actul, cerandu-i acestuia sa-l
revoce sau sa-l anuleze.
72
Avantajele procedurii administrative în comparaţie cu cea judecătorească este

faptul că aceasta este mai rapidă şi mai ieftină decât cea judecătoreasca. De aceea,
pentru cetăţenii lezaţi în drepturile lor printr-un act administrativ este adeseori mai
avantajos să obţină satisfacţia legală adresându-se organului emitent sau celui
ierarhic superior.
Obligaţia pe care o au aceste organe este de a reexamina actul în lumina
obiecţiilor de ilegalitate formulate în reclamaţie, în cazul în care aceasta este
respinsă, de a comunica parţii vătămate motivele care au condus la soluţia adoptată
şi poate crea condiţii necesare pentru o mai temeinică luare în considerare a tuturor
împrejurărilor de fapt şi a considerentelor de drept puse în cauza.
Chiar dacă acest control administrativ răspunde unei certe necesităţi sociale,
ea nu este însa şi suficientă pentru ocrotirea eficientă a drepturilor şi intereselor
cetăţenilor, aceasta pentru ca în realitate controlul legalităţii actelor administrative
realizat în cadrul administraţiei active echivalează cu un autocontrol, una din parţi
fiind în acelaşi timp şi judecător. De aceea statul de drept impune luarea unor
masuri complementare, având ca obiect instituirea unui control jurisdicţional al
legalităţii activităţii executive.
Un alt aspect esenţial al statului de drept îl reprezintă controlul activităţii
administrative de către un judecător independent. Acest control garantează
respectul administraţiei faţă de ierarhia normelor, intensitatea controlului va
depinde de gradul de subordonare a administraţiei faţă de drept. Modalităţile
controlului sunt variate, potrivit ţărilor liberale, care oscilează între trei modele,
toate compatibile cu logica statului de drept88 :
88
Vezi P. Miculescu- Statul de drept, ed. Lumina Lex, 1998, p. 208
73
- modelul anglo - saxon: în cadrul căruia conform procedurilor lui „rule of

law”, administraţia este tratată la fel ca simplii particulari, grija de a trata litigiul
administrativ este încredinţată judecătorului de drept comun;
- modelul francez care se caracterizează în acelaşi timp prin existenta unei
jurisdicţii specializate în contenciosul administrativ şi prin statutul particularilor în
cadrul acestei jurisdicţii în raport cu administraţia activă.
- modelul german: în cadrul acestui model există o jurisdicţie administrativă
specializată, dar care formează o ramură a organizării juridice.
Evoluţia controlului administrativ merge în sensul unei apropierii intre cele
trei modele, a căror trăsături specifice tind să se atenueze.
III.2.3. Controlul jurisdicţional
Teoria statului de drept postulează mai întâi supunerea administraţiei faţă de
drept. Executivul trebuie să asculte de normele ce constituie fundamentul, cadrul şi
limitele activităţii sale, supunerea garantată prin existenta unui control
jurisdicţional exercitat, fie de către judecătorul obişnuit, fie de tribunale speciale.
De asemenea teoria postulează subordonarea legii faţă de Constituţie, Parlamentul
trebuie să-şi exercite atribuţiile în cadrul fixat de către Constituţie, ba mai mult,
apare ca indispensabilă intervenţia unui judecător cu atribuţii speciale, a
judecătorului constituţional şi de aici a controlului constituţionalităţii legilor. Toate
acestea sunt necesare pentru a face respectat primatul legii în funcţie de legea
suprema a statului, Constituţia89.
„Statul de drept este acela care poate apărea în faţa propriilor tribunale ca
orice particular, cel care în faţa judecătorului propriu se dezbracă de contractul sau
de putere suverană”. În statul de drept, judecătorul este „regulatorul” puterii, el se
89
P.Miculescu- Statul de drept, ed. Lumina Lux, p.54
74
constituie ca un reprezentant al statului şi în acelaşi timp al societăţii civile,

asigurând echilibrul acestora.
Statul de drept presupune doua forme de control jurisdicţional: controlul
jurisdicţional al actului administrativ şi controlul jurisdicţional al constituţionalităţii
legilor.
Controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative.
Actul administrativ se găseşte pe ultima treaptă a ordinii juridice. El trebuie
să-şi atragă validitatea din conformarea la lege. Pentru ca această conformitate să
fie reală, este necesară instituirea unui mecanism jurisdicţional de control90.
Controlul legalităţii actului administrativ consfinţit este poziţia juridică
subordonată a administraţiei, care este o condiţie esenţiala a statului de drept.
Mecanismul jurisdicţional de control apare ca o garanţie a efectivităţii statului de
drept.
Controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative este, am putea
spune, cea mai eficientă formă de control al legalităţii acestor acte, întrucât se
realizează din exteriorul sistemului organelor administraţiei de stat, de către
autoritatea judecătorească, independentă şi în cadrul unei proceduri ce are la baza,
între altele, dreptul la apărare, contradictorialitatea, egalitatea parţilor în proces,
rolul activ al instanţei, virtualitatea căilor de atac faţă de hotărârile nelegale sau
netemeinice. El se încredinţează fie instanţelor de drept comun, fie unor instanţe
specializate91.
În raport cu controlul politic şi mai ales cu cel administrativ, controlul
jurisdicţional prezintă câteva dimensiuni specifice:
90
I. Dogaru, D. C. Danisor, Gh. Danisor-Teoria generala a dreptului, ed. Stiintifica 1999, p. 114
91
I. Deleanu- Drept constitutional şi institutii politice, vol.I, p.125
75
- este un control mai restrâns, întrucât are ca obiect numai legalitatea actului
administrativ, nu şi oportunitatea acestuia;
- controlul jurisdicţional presupune întotdeauna un act de sesizare din partea
victimei comportamentului prejudiciabil al administraţiei prin emiterea actului
administrativ considerat ilegal;
- acest tip de control este, în acelaşi timp, mai concret şi mai profund, întrucât
el nu vizează finalitatea, oportunitatea sau eficacitatea actului administrativ, ci,
pornind de la dreptul subiectiv, opus organului administrativ, el esenţializează
conformitatea actului acestui organ cu legea;
- controlul jurisdicţional se realizează în cadrul unei proceduri prestabilite şi
exigente, având la baza contradictorialitatea, obligaţia motivării soluţiei şi
autoritatea lucrului judecat a hotărârii pronunţate;
- controlul jurisdicţional nu poate duce la formarea actului administrativ, ci
numai la anularea lui sau la înlăturarea acestuia din soluţia procesului92.
Când actul administrativ este anulat, hotărârea instanţei este opozabilă ergo
omnes.
Controlul jurisdicţional se realizează diferit, după cum este vorba de acte
administrative normative sau de acte administrative individuale93 .
Din punct de vedere al statului de drept, ne interesează în cadrul acestui
control faptul că persoana, ca în orice alt proces, este pe acelaşi plan cu autoritatea
administrativă şi că instanţa, neutră şi independentă în raport cu părţile procesului,
după examinarea litigiului se dă o hotărâre susceptibilă de executare silită.
Controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor
92
I. Deleanu- Drept constitutional şi institutii politice, vol.I, p.125-126
93
I. Dogaru, D. C. Danisor, Gh. Danisor-Teoria generala a dreptului, ed. Stiintifica 1999, p. 157-169
76
Controlul constituţionalităţii legilor nu se rezumă la un control rigid al legii în

raport cu textul constituţional, aria sa este mult mai larga şi se raportează la un bloc
al constituţionalităţii care include principiile politice şi filozofice care stau la baza
statului ca un model de societate pe care puterea politică şi-l propune drept scop.
Controlul este deci unul de conţinut, nu unul formal.
Fără acest control al conformităţii legii cu Constituţia nu putem afirma că
suntem în prezenţa unui stat de drept ci a unui stat legal.
Controlul constituţionalităţii legilor a ,,debutat” în S.U.A. în anul 1803,
ulterior a fost consacrat în Constituţia Austriei din 1920, preluată apoi, după cel de
al II-lea război mondial de Germania, Franţa, Italia, Spania, Grecia, Portugalia,
Belgia, devenind o componentă permanentă a statului de drept. De-a lungul istoriei
s-au conturat doua ,,modele”: cel american şi cel austriac(devenind apoi european),
dar indiferent de sistemul adoptat, problema care se afla în centrul dezbaterilor este
cea a legitimităţii acestei forme de control.
Legitimitatea controlului constituţionalităţii legilor poate fi fundamentată
având ca reper anumite criterii94:
- sub aspect istoric, necesitatea unui asemenea control s-a evidenţiat în
perioadele post-dictatoriale, după cel de al II-lea război mondial;
- sub aspectul regimului politic, necesitatea controlului constituţionalităţii
legilor s-a resimţit îndeosebi în sistemele parlamentare şi în cele semiprezidenţiale,
fie ca o contra-partidă la majoritatea parlamentară fie ca un ,,colegislator”, în
condiţiile unui parlament eterogen, lipsit de omogenitate minimă şi deci
incompatibil să decidă adecvat.
94
I. Deleanu, D. C. Danisor, Gh. Danisor-Teoria generala a dreptului, ed. Stiintifica 1999, p.127-128
77
- potrivit cu tehnica de control judecătoresc (regăsit în ,,modelul american”)

sau controlul realizat de un organ special de jurisdicţie constituţionala (regăsit
în ,,modelul european”) cum ar fi curţile sau tribunalele constituţionale.
- legitimitatea controlului derivă în cazul organelor speciale de jurisdicţie
constituţională din procedeul de alcătuire al acestor organe. Alcătuite fiind de
autorităţile reprezentative şi democratice, ele însele, nu pot fi altfel decât autorii lor.
- potrivit criteriului structurii de stat, în statele federale, dar şi în cele „qvasi-
federale” sau regionale, precum Italia, Spania, Portugalia şi Belgia, legitimitatea şi
necesitatea controlului sunt cu totul evidente.
Profesorul T. Dragan95 analizează problema controlului constituţionalităţii
legilor ordinare ţinând seama de faptul ca elaborarea acestora presupune
îndeplinirea unei proceduri destul de complicate, în cadrul căreia pot fi deosebite
un număr de faze. Ţinând seama de momentul în care controlul constituţionalităţii
legilor intervine, acesta poate fi de trei feluri:
- controlul constituţionalităţii proiectelor de legi: un asemenea control se
înfăptuieşte de cele mai multe ori pe calea unor avize consultative, adică a unor
avize pe care organul emitent este obligat să le ceara altui organ de stat, fără să fie
ţinut sa li se conformeze.
- controlul constituţionalităţii legilor ordinare anterior sancţionării sau
promulgării lor: se caracterizează prin faptul ca intervine după ce legea a fost
adoptată de Parlament, dar înainte ca această să fie sancţionată sau promulgată.
Problema punându-se în mod diferit după cum un anumit sistem de drept consacră
instituţia sancţionării legilor de către şeful de stat sau numai pe cea a promulgării
lor.
95
T. Draganu în lucrarea Introducere în studiul şi practica statului de drept, ed. Dacia 1992,. p.102
78
- controlul constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare. În cazul

asigurării supremaţiei Constituţiei, controlul constă intr-o comparare a formelor de
elaborare şi a conţinutului diferitelor legi ordinare cu prevederile în materie ale
Constituţiei. Atunci când o lege este comparată cu formele de adoptare a legilor
prevăzute de Constituţie se vorbeşte de o problema de constituţionalitate extrinsecă.
În schimb, atunci când această comparaţie se face în lumina conţinutului
Constituţiei ne găsim în prezenţa unei probleme de constituţionalitate intrinsecă.
Fără existenţa acestui control jurisdicţional al legilor ne găsim în faţa unei
puteri constituite care nu mai este limitată, ceea ce contrazice esenţa însăşi a
statului de drept. Efectivitatea acestui control implica un judecător cât mai
independent de puterea politica.
III.3. Instituţiile statului de drept
În cadrul statului de drept asigurarea garanţiilor, drepturilor şi libertăţilor
persoanelor se realizează prin exigenţa unor autorităţi special create, care veghează
continuu la respectarea Constituţiei şi a legilor, există o separaţie a puterilor, o
limitare a competenţelor fiecărei puteri astfel încât să nu poată să se substituie una
celeilalte.
Dintre organele specifice statului de drept amintim:
III.3.1. Curtea Constituţională
Potrivit Constituţiei din 1991 principalele atribuţii ale Curţii Constituţionale
sunt următoarele:
- exercită un control al constituţionalităţii legilor anterior promulgării lor;
- se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor camerelor
Parlamentului;
- se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
79
- atribuţia de control al constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor Guvernului

exercitată posterior intrării lor în vigoare;
- are atribuţia de a constata existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de preşedinte al republicii şi comunică cele constatate
Parlamentului şi Guvernului;
- având atribuţia de a veghea la respectarea procedurii de organizare şi
desfăşurare a referendumului, Curtea Constituţională confirmă sau infirmă
rezultatele acesteia;
- fiind chemată să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute în acest scop,
Curtea decide în ultimă instanţă dacă exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni poate să declanşeze sau nu procedura legislativă sau cea de revizuire a
Constituţiei;
- Curtea hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea
unui partid politic.
III.3.2. Curtea de Conturi
Aceasta veghează asupra modului de cheltuire a banilor publici de către toate
autorităţile publice, inclusiv Preşedinte, Parlament, Guvern precum şi unii agenţi
economici.
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.
În condiţiile legii, Curtea de Conturi exercită şi atribuţii jurisdicţionale: ea
prezintă anual Parlamentului un raport aspra conturilor de gestiune ale bugetului
public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.
La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează
modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre cele constatate.
80
În activitatea sa, Curtea de Conturi îndeplineşte o funcţie complexă, după cum

am văzut: de control, de jurisdicţie şi de specialitate.
Ca organ de control Curtea de Conturi este un organ al Parlamentului, pentru
exercitarea controlului general asupra gestiunii bugetului public din exerciţiul
bugetar expirat, deci a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a
bugetelor locale.
III.3.3. Avocatul Poporului
Aceasta instituţie a fost creată pentru a corecta unele neajunsuri ale controlului
exercitat direct de Parlament asupra activităţii executive. Prin îndeplinirea acestei
funcţii s-a căutat ca Parlamentul sa beneficieze de colaborarea unui organ de
specialitate cu o activitate permanentă, orientată în direcţia apărării drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Aplicarea acestei instituţii va contribui neindoielnic la
consolidarea statului de drept. Ea trebuie să constituie un element structural şi
funcţional într-o societate democratică96. Această nouă instituţie o întâlnim în unele
state cu regim parlamentar şi care se integrează în sistemul dreptului public, ca o
garanţie, menită să ocrotească drepturile şi libertăţile fundamentale şi totodată să
asigure în condiţii optime, prestigiul organului respectiv pe plan naţional pentru
asigurarea principiului legalităţii.
Persoana care îndeplineşte funcţia de Avocat al Poporului este numit de Senat
pe o durată de patru ani. Împuternicit fiind de Parlament, va exercita un control de
specialitate asupra legalităţii, a modului în care este respectată legea şi totodată a
oportunitatea activităţii executive.
Important în asigurarea principiilor statului de drept este stabilirea unor
competenţe clare a acestor instituţii în aşa fel încât substituirea unei autorităţi în
locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal.
96
Ion Les- Avocatul poporului, institutie a statului de drept în revista Dreptul 7/1997, p 3-12
81
III.4. Vulnerabilităţile statului de drept

Cu toate ca statul de drept este perceput în secolul XX ca o formă ideală de
conducere, punerea sa în aplicare prezintă un grad ridicat de dificultate. Studiind
doctrina, principiile şi trăsăturile acestui tip de stat am putea ajunge la concluzia că
este un stat mitic. În realitate el reprezintă numai organizaţia politico-juridică pe
care o cere societatea şi pe care o poate accepta comunitatea umană şi de care este
nevoie într-o societate ce se dezvoltă sub semnul progresului şi civilizaţiei.
După cum am precizat într-un capitol anterior, statul de drept prezintă şi
aspecte vulnerabile şi dificultăţi în a fi aplicate. Vom încerca în cele ce urmează să
analizăm o parte din aceste probleme cu care se confrunta statul de drept în
perioada contemporană.
Sofia Popescu97 evidenţiază următoarele realităţi care contravin principiului
statului de drept: nesatisfacerea nevoilor guvernanţilor, nevoia imperioasă a
politicienilor de a evita răspunderea juridică, dezamăgirea societăţii faţă de drept,
incompatibilitatea dintre respectarea normelor tradiţionale ale statului de drept pe
de o parte şi dubla condiţie de eficienţă economică şi promptitudine căreia ii este
subordonată acţiunea statului, creşterea numărului atacurilor îndreptate împotriva
judecătorilor şi avocaţilor, aceasta afectând grav independenţa judecătorilor,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Cele mai grave probleme cu care se confruntă statul de drept în perioada
actuală se concretizează in:
III.4.1. Inflaţia legislativă
În literatura de specialitate este precizat faptul că în condiţiile contemporane
statul de drept nu poate fi conceput ca mediu favorabil pentru extinderea nelimitată
a intervenţiei dreptului, pentru o inflaţie legislativă care constituie ceea ce este
97
S.Popescu-Teoria generala a dreptului, ed. Lumina Lex, 2000, p. 352-353
82
uneori denumit „poluare juridică”98. Din experienţa juridică s-a constatat că, cu cât
este mai mare numărul normelor, cu atât dificultăţile de a le aplica sunt mai mari.
S-a mai precizat ca excesul de normativism poate conduce la o forma de
autodistrugere a statului de drept.
Cauzele acestei inflaţii legislative au fost analizate sub doua aspecte 99: inflaţie
legislativă, consecinţă a spectacolului politic; inflaţie legislativă, semn al
îmbătrânirii organismului social. S-a constatat că adevărul se afla la mijlocul
distanţei dintre cele doua ipoteze.
Din viata politică a guvernanţilor se deduce clar un interes al acestora pentru
imaginea pe care o creează în presă, mai acută decât guvernarea efectiva a statului,
de aici şi dorinţa acestora de a aduce cu ei o lege nouă. „Aceasta medalie vizuală
face ca actul legiferării să-şi schimbe în mare măsură finalitatea. Legea nu mai este
necesară pentru a ordona realitatea, ci pentru a ajusta imaginea publică”100.
Nu putem reduce însă cauzele inflaţiei legislative la aspectul politic. Un alt
cadru propice dezvoltării lui îl prezintă organismul social, care prin activitatea sa,
din ce în ce mai complexă, cere un cadru al regulilor juridice mai mare, o creştere
considerabilă a mijloacelor de aplicare, o dezvoltare a administraţiei. Această
dezvoltare a administrativului atrage după sine un control mai riguros prin
intermediul instanţelor, dar care, în condiţiile actuale este din ce în ce mai ineficient
datorita înmulţirii organelor controlate şi a încetinirii procedurilor juridice.
III.4.2. Instrumentalizarea dreptului
După cum am arătat şi până acum, o tendinţă potrivnică statului de drept este
cea de transformare a dreptului în instrument politic, ceea ce are ca urmare
înlocuirea caracterului raţional al dreptului cu unul volitiv. Mai constituie efecte
98
S. Popescu-Statul de drept în Revista de studii international, nr. 1-2/1990, p. 63
99
I. Dogaru, D. C. Danisor, Gh. Danisor-Teoria generala a dreptului, ed. Stiintifica 1999, p. 119-120
100
Ibidem , p. 119
83
specifice ale instrumentalizării101: creşterea împuternicirilor discreţionare permiţând

libertatea de decizie a funcţionarilor publici care poate duce la arbitrar, pierderea
stabilităţii şi certitudinii, în măsura în care deciziile juridice pot fi modificate sau
corectate, extinderea împuternicirilor normative ale administraţiei, aprecierea
activităţii birocratice, nu atât după concordanta ei cu respectarea legii, cât după
măsura îndeplinirii sarcinilor şi scopurilor, a consecinţelor şi rezultatelor punerii în
aplicare a legii.
III.4.3. Explozia juridică
Aceasta consta într-o creştere considerabilă a numărului proceselor, însoţită
de o insuficienţă a numărului magistraţilor, fapt care provoacă, din ce în ce mai
mult, o insecuritate juridică.
III.4.4. Distorsiuni în aplicarea dreptului
Se semnalează în interiorul statului de drept, după cum am precizat, o
supraproducţie de norme, ceea ce conduce la un dezechilibru între norme şi
aplicarea lor de cele mai multe ori. Consecinţa este crearea unor circuite paralele,
prin care indivizii ajung să regleze situaţia de fapt, realizând adevărate circuite de
derivare.
S-au precizat următoarele „distorsiuni” în aplicarea regulilor de drept:
dezechilibrul dintre prescripţie şi mijloacele de aplicare, multiplicarea toleranţelor,
naşterea unor „circuite de derivate”102.
101
S.Popescu-Teoria generala a dreptului, ed. Lumina Lex, 2000, p. 355
102
I. Dogaru, D. C. Danisor, Gh. Danisor- Teoria generală a dreptului, ed. Ştiinţifică 1999, p.118-119
84
O alta dificultate în aplicarea regulilor de drept şi nu în ultimul râînd a

menţinerii ordinii publice o constituie existenţa a trei categorii de legi: „legile
abile”103, „legile-dezordine”104, „legile lui Pilat”105.
III.4.5. Juristocraţia
La cel de-al X-lea Congres Internaţional de ştiinţe juridice pe tema drepturile
omului şi independenţa judiciarului, a fost susţinută necesitatea creării unei
instituţii speciale pentru drepturile omului care să exercite controlul asupra a ceea
ce a fost denumit „juristocraţia”, ca grup de presiune a juriştilor asupra abuzului de
independenţă şi autodisciplină al puterii judecătoreşti. Se consideră că restaurarea
valorilor autentice ale statului de drept este condiţionata de limitarea suprapunerii
magistraturii.
III.4.6. Multiplicarea şi instituţionalizarea unor noi drepturi ale omului
Această multiplicare şi instituţionalizare a unor noi drepturi ale omului
implică o intervenţie mai larga a statului asupra drepturilor omului din cea de a
doua generaţie, cum ar fi: drepturile economice, sociale, culturale etc. Drepturile
omului din prima generaţie, cum ar fi cele politice şi civile, care au fost create
tocmai pentru limitarea puterii în stat sunt lăsate pe un al doilea loc în legiferare,
fiind puse în pericol.
Există avertismente în ceea ce priveşte raportul invers proporţional care este
posibil să existe între extinderea sferei drepturilor fundamentale pe de o parte şi
eficacitatea protecţiei juridice pe de alta parte. Nu este lipsit de importanţă în
103
legile abile: au fost caracterizate ca fiind ,, legi momeala”, legile nu sunt criticabile la nivelul principiilor, al
moralei sociale, iar legiuitorul este presupus ca şi-a făcut datoria, întreaga răspundere fiind aruncată pe umerii
magistraţilor. Legile abile sunt numeroase şi periculoase deoarece ele nu sunt adoptate pentru a fi aplicate.
104
legile-dezordine: este vorba în cazul acesta de neîncrederea faţă de judecător, de frica faţă de caracterul aleatoriu
al justiţiei care poate duce la reglementarea detaliata a aplicărilor juridice, totul fiind prevăzut. Din aceasta cauza
apare o încurcătură de legi, regulamente şi hotărâri etc., recurgându-se la folosirea unui ,,fabricat” care să fie utilizat
pentru soluţionarea litigiilor, ceea ce este practic imposibil.
105
Legile lui Pilat: apar în special, în situaţia lipsei consensului social, caz în care legiuitorul se limitează, în mod
deliberat la o lege ,,cadru” reprezentând un catalog de intenţii, magistratului revenindu-i împuternicirea de a face
aprecieri.
85
analizarea acestei probleme faptul ca celor doua generaţii ale drepturilor omului li
s-au mai adăugat încă doua.
S-a constatat ca pe măsura ce sfera drepturilor omului se lărgeşte, primejdiile
de conflict între ele şi între cei care le revendică sunt din ce în ce mai frecvente.
Sofia Popescu106 identifică doua genuri de conflicte:
- conflicte care provin din existenţa unor concepţii diferite despre unul şi
acelaşi drept;
- conflicte care provin din imposibilitatea de a proteja un drept fundamental,
fără a încălca un altul.
În condiţiile contemporane, aceste multiple probleme cu care statul de drept se
confruntă, reprezintă o piedică a statelor în integrarea acestora în Comunitatea
Europeana sau a altor organizaţii internaţionale unde se cer ca principale condiţii o
democraţie reprezentativă, o jurisdicţie sociala, o respectare riguroasă a drepturilor
fundamentale ale omului.
Cu toate acestea este firesc ca statul de drept, prin natura sa, sa fie
predeterminat la incompletitudine, din moment ce este o „stare dinamică”,
evolutivă şi în echilibru în cadrul anumitor parametri, care, atâta timp cât sunt
păstraţi, permit statului de drept să-şi păstreze natura şi specificul său.
106
S.Popescu-Teoria generala a dreptului, ed. Lumina Lex, 2000, p.352-353
86
STUDIU DE CAZ
Imixtiunea puterii executive în actul de justiţie
După ce instanţele din Vâlcea şi Călăraşi au declarat nelegale reducerile
salariale cu 25%, la sesizarea unor grupuri de bugetari, Ministerul Justiţiei a cerut
CSM să sancţioneze pe acei judecători care au emis decizii de nelegalitate în
privinţa Legii 118/2010. În comunicatul transmis de Ministerul Justiţiei către CSM,
la data de 19 noiembrie 2010, se arată că judecătorii de la Vâlcea şi Călăraşi nu au
respectat Decizia obligatorie, a Curţii prin care aceasta opina că tăierea salariilor
este constituţională. Mai mult, Ministerul Justiţiei consideră că pronunţarea de către
o instanţă de drept comun a unei decizii contrare Deciziei Curţii Constituţionale
reprezintă „un fenomen extrem de periculos pentru însăşi existenţa statului de
drept”.
Vrem să arătăm în cele ce urmează de ce instanţele de judecată pot să emită
decizii contrare deciziilor CCR; de ce se înşeală Ministerul Justiţiei atunci când
reclamă încălcarea statului de drept; de ce instanţele nu încalcă principiul separaţiei
puterilor în stat, prin deciziile de nelegalitate privind reducerile salariale cu 25% şi
de ce comunicatul transmis CSM-ului de către Ministerul Justiţiei reprezintă o
imixtiune în actul de justiţie.
(1) De ce instanţele de judecată pot să emită hotărâri contrare deciziilor
CCR
Ministerul Justiţiei a fost mai mult decât ameninţător atunci când a considerat
că deciziile de nelegalitate ale instanţelor de la Vâlcea şi Călărăşi sunt un pericol
pentru statul de drept. Motivul invocat de Ministerul Justiţiei a fost nerespectarea
87
de către aceste instanţe a deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt obligatorii. Ce

s-a întâmplat, de fapt, cu Legea 118/2010 de reducere a salariilor cu 25%?
Legea 118 de reducere a salariilor a fost contestată la Curtea Constituţională
iar forul de contencios constituţional a considerat că Legea este constituţională,
deşi a recunoscut că aduce atingere unor drepturi garantate de Constituţie.
Constituţionalitatea reducerii era acceptată de Curte, în iunie 2010, doar dacă
atingerea dreptului la salariu (ca decurgând din dreptul mai general la muncă) se
aplică pentru o perioadă determinată, adică până la 31 decembrie, aşa cum era
stipulat şi în Lege. Instanţa de la Vâlcea a decis, în octombrie 2010, la sesizarea
unor funcţionari de Primărie, că reducerea salariilor cu 25% este nelegală, arătând
lacunele legii şi invocând jurisprudenţa internaţională.
Ceea a făcut instanţa de la Vâlcea, atât de blamată de Ministerul Justiţiei, nu a
fost decât să interpreteze Legea, să constate că ea încalcă drepturile omului şi să
pronunţe o hotărâre judecătoreasscă în conformitate cu art. 20, alineat 2 din
Constituţia României. Potrivit acestei prevederi constituţionale, „Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile”. Cu alte cuvinte, judecătorii nu au făcut decât să constate
că Legea de reducere a salariilor încalcă dreptul de proprietate (dreptul la salariu
este asociat, în jurisprudenţa CEDO, cu dreptul de proprietate, în sens „ de bun
patrimonial”) şi că există decizii ale CEDO, la care România este parte, mult mai
favorabile pentru categoria bugetarilor.
În acest fel, faptul că prin Deciziile sale, Curtea nu a văzut
neconstituţionalitatea Legii nr. 118/2010, nu împiedică instanţele să aplice art. 20
88
din Legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
De ce se înşeală Ministerul Justiţiei atunci când reclamă încălcarea
statului de drept
Dacă prin stat de drept înţelegem un stat bazat pe o ierarhie a totalităţii
normelor generatoare de ordine juridică, este de înţeles că instanţele de judecată,
iau în calcul, în cadrul funcţiei lor de interpretare a legii (lege, în sens larg),
totalitatea normelor ce generează ordinea juridică a unui stat. România, odată ce a
semnat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, odată ce a aderat la UE, trebuie
să accepte reglementările care decurg din tratatele pe care le-a semnat,
încorporându-le în dreptul intern.
Din perspectiva jurisprudenţei CEDO, reducerea cu 25% a salariilor nu se
justifică, întrucât tăierea salariilor, precum şi imposibilitatea acestora de a-şi mai
recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent, au condus la ruperea, în
defavoarea salariaţilor, a justului echilibru ce trebuie menţinut între protecţia
proprietăţii şi cerinţele interesului general. Cu alte cuvinte, Legea 118, nu numai că
a limitat dreptul de proprietate (în sensul de „bun”), dar, prin faptul că nu a oferit
niciun fel de despăgubiri, şi nu a dat celor vizaţi nici o speranţă de recuperare a
„bunurilor” lor, a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate.
Presiunile Ministerului Justiţiei asupra judecătorilor traduc o lipsă a
echilibrării puterilor în stat
Sesizarea Ministerului Justiţiei cu privire la o presupusa abatere disciplinară a
judecătorilor de la Vâlcea, în condiţiile în care hotărârea judecătorească nu a rămas
irevocabilă, este o modalitate de a face presiuni asupra judecătorilor. Aceasta este
opinia judecătorilor, prezenţi la dezbatarea „Puterea judecătorească şi reforma
Constituţiei”, organizată de Fundaţia Horia Rusu, la 23 noiembrie 2010.
89
Din punct de vedere strict juridic, gestul Ministerului Justiţiei, de a cere CSM
să declanşeze inspecţia judiciară, asupra judecătorilor de la Vâlcea reprezintă un act
nejustificat. Nejustificat, mai ales în contextul în care sentinţa pronunţată de
Tribunalul Vâlcea poate fi atacată şi, implicit, infirmată. În susţinerea acestei
afirmaţii, prezentăm o serie de argumente ale specialiştilor. Astfel, Mădălina
Afrăsinie, judecător, Tribunalul Bucureşti, a declarat la dezbaterea, din 23
noiembrie 2010:„Faptul că se ajunge în situaţia în care ni se spune :”băi, vedeţi ce
judecaţi şi cum judecaţi, că noi avem un buget”, mi se pare o imixtiune groaznică în
actul de justiţie. Mai rămâne doar situaţia în care să pun mâna pe telefon să sun la
Ministerul Finanţelor şi să spun : „Domne eu aş vrea să dau soluţia asta, mă
încadrez în bugetul pe care dumneata l-ai alocat în luna respectivă?”. De
asemenea, Gabriela Baltag, judecător, Tribunalul Târgu-Nemţ, a susţinut: „În
sistemul nostru, judecătorii sunt ameninţaţi zilnic, ba acum e chiar şi oficial. Avem
şi o sesizare, pe acte indisciplinare, pentru cei care au îndrăznit să dea o hotărâre
judecătorească. Această hotărâre nu e definitivă şi executorie, e supusă căilor de
atac. Asupra noastră există presiune, fie din partea lumii politice, prin sistemele
mass-media, fie din partea Ministerului Justiţiei”.
Nici din perspectiva principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, acuzaţia
Ministerului Justiţiei la adresa puterii judecătoreşti, potrivit căreia instanţele nu pot
anula legile, nu se susţine. Legiuitorul este cel care creează legile, dar aceste legi
pot fi, inevitabil, lacunare şi de aceea ele trebuie completate de judecător, care are
rolul de a interpreta şi îmbunătăţi legea. Ceea ce ar trebui să vadă Guvernul, în
deciziile de la Vâlcea, este tocmai posibilitatea ca acele legi lacunare să fie
îmbunătăţite, prin recomandările instanţelor. Însă Guvernul are o perspectivă
deficitară şi imcompletă asupra separaţiei puterilor, fiind de părere că simpla
separaţie, rigidă a puterilor în stat, este necesară şi suficientă. Ceea ce nu înţelege
90
Guvernul, prin Ministerul Justiţiei, este tocmai această nevoie de o echilibrare a

puterii judecătoreşti şi a celei legislative.
CONCLUZII
Tema abordată este inspirată de o realitate politică care a provocat şi continuă
încă să mai provoace multă insatisfacţie şi dezamăgire poporului român şi societăţii
româneşti în general. Aceasta pentru că dorinţa lui de libertate, care l-a făcut să se
revolte, nu o dată în devenirea sa istorică, aşa cum s-a întâmplat şi în decembrie
1989, nu i-a adus satisfacţia împlinirii, ci, din contra, i-a provocat o cruntă
dezamăgire.
Una din cauzele esenţiale ale acestei stări de lucru constă în aceea că în modul
de constituire, de organizare şi de funcţionare a autorităţilor publice există prea
multe deficienţe, deturnând actul de guvernare de la scopul său, respectiv slujirea
interesului public.
Prin urmare, una din coordonatele esenţiale pentru fundamentarea unui
regim politic într-adevăr democratic constă în limitarea, rezonabilă, a puterii şi
descurajarea tendinţelor discreţionare şi abuzive în afacerile publice. Acest fapt ar
fi posibil dacă, printre altele, în constituirea şi organizarea autorităţilor publice s-ar
urmări ca distribuirea puterii să se facă în aşa fel încât să se evite concentrarea ei în
favoarea unei singure structuri politice sau a unei singure autorităţi.
Pentru că cel puţin la nivelul societăţii, cerinţa instituirii unui control mai
eficient asupra puterii politice pentru a-i descuraja tendinţele abuzive şi pentru a o
obliga să-şi respecte angajamentele asumate faţă de electorat, devine din ce în ce
mai stringentă, în abordarea acestui subiect nu ne-am limitat numai la descrierea
fenomenului cu manifestările şi cauzele lui, ci, unde a fost cazul, am şi sugerat sau
propus măsurile pe care le-am gândit, în contextul acestui studiu.
91
Interesul, în această privinţă, este în primul rând, de partea maselor, respectiv

a celor care sunt beneficiarii nemijlociţi ai deciziei politice, fiind cunoscut faptul
că limitarea puterii este o garanţie primordială în apărarea şi în respectarea
drepturilor omului, în edificarea statului de drept, în împiedicarea şi, după caz, în
sancţionarea drastică a oricăror abuzuri din partea celor învestiţi, în mod
democratic şi temporar, cu prerogativele puterii statale.
Istoria fiecărei ţări, chiar şi a celor care sunt mult mai avansate pe calea
democraţiei, demonstrează că orice putere este capabilă de abuz. Dacă astăzi
omenirea a ajuns să dispună de pârghii prin care puterea poate fi ţinută sub control
şi obligată să se supună voinţei maselor, victorie care o plasează pe o treaptă
superioară de progres şi civilizaţie, nu trebuie omis faptul că acesta este, în primul
rând, rezultatul unei îndelungate confruntări istorice, iar starea de echilibru dintre
aceste două forţe principale ale oricărui sistem social, respectiv putere şi societatea
civilă, nu este una rigidă şi consolidată pentru veşnicie.
Tendinţa de depăşire a limitelor puterii, după cum s-a mai arătat, este o
constantă a puterii. Prin urmare, dacă societatea civilă nu se dovedeşte capabilă să
ţină puterea sub control, calea abuzurilor rămâne deschisă.
Pentru România, ca de altfel şi pentru celelalte ţări care au trecut de puţin
timp de la regimuri politice totalitare la democraţie, problema limitării puterii
autorităţilor publice este una de maximă importanţă în procesul edificării şi
consolidării instituţiilor statului democratic.
Dintre factorii ce pot acţiona în această direcţie, constituţia se dovedeşte a fi
de mare eficienţă. Pentru aceasta însă ea trebuie să devină, nu numai formal dar şi
în conţinut, legea fundamentală a statului.
92
BIBLIOGRAFIE
Cărţi de autor
1. Alexianu, G. – Curs de Drept Constitutional, ed. Casa Şcoalelor, 1930, vol. I.
2. Amititeloaie, Alex. Teoria generală a dreptului (curs introductiv în studiul
dreptului), Editura Junimea, Iaşi, 2007
3. Becken, Carl L. – The Declaration of Independence. A Study in the History of
Political ideas
4. Beaulieu, Leroy - L’Etat modern et des functions
5. Beudant- L’Individu et l’Etat
6. Boboş, Gh. – Teoria generala a dreptului, ed. Argonaut, Cluj, 1999
7. R.Bonnard- Precis elementaire de Droit administrative, Sirey, 1926
8. Brezoinu, Dumitru - Drept administrativ, Ed. Universităţii „Titu Maiorescu”,
2003
9. G. G. Bluntsche - Teorie generale de l’Etat, 1891
10. Carpinschi, Anton – Orientări ideologice actuale. Tendinţe şi semnificaţii, 1991
11. Ceterchi, I. -Tratat elementar de teorie generală a dreptului
12. Ceterchi, I., Craiovan, I. - Introducere în teoria generală a dreptului, ed. All,
Bucuresti, 1993
13. Ceterchi, I., Luburici, M. – Teoria generală a statului şi dreptului,
14. Corbeanu, I., Corbeanu, M. - Teoria generală a dreptului, ed. Lumina Lex,
2000
15. Condrachy, D.N., - Statul şi evoluţia lui
16. Dogaru I., Danisor, D.C., Danisor,Gh - Teoria generală a dreptului, ed.
Ştiinţifică,1999
17. Deleanu, I., Drept constituţional şi instituţii politice ,vol.I-II, Ed. Europa Nova,
Bucureşti, 1996
18. Deguit- Traite de Droit Constitutionnel,1911, vol. I,
19. Draganu, T.– Introducere în teoria şi practica statului de drept, ed. Dacia, Cluj
Napoca, 1992
20. E. Glasson si A.Tissier- Traite teorique et practique d’organisation judiciaire
de competence et de procedure civile, Paris, 1925
21. Huma, I., Teoria generală a dreptului, Ed. Neuron, Focşani, 1996
22.Mazilu, D., Teoria generala a dreptului, ed. All Back, 1999
93
23. Miculescu, P., Statul de drept, ed. Lumina Lux, 1998

24. Mircea, Alex., Mircea, I., Teoria generală a dreptului, ed. Universităţii,
Bucureşti, 2000
25. Muraru, Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice, vol II, 1993
26. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, ed. Actami, Bucureşti, 1993
27. Popescu, Sofia, Teoria generală a dreptului, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
28. Toma, Iancu – Istoria unui concept: Statul de drept
29. Vrabie, Genoveva, Popescu, S., Teoria generală a dreptului, ed. Ştefan
Procopiu, Iasi 1993
94

Distributia Puterii in Statul de Drept

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Distributia Puterii in Statul de Drept

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Distribuţia puterii în statul de drept

II.4.1. Concept .........................................................................................................49

Cuvinte şi expresii cheie: stat, putere, politică, guvernare, administraţie,

impus ca ideea de ordine a lucrurilor, ordine impusă tiraniei omeneşti. Sofocle în

democraţiei şi suveranităţii, deşi înţelese în mod abstract, dincolo de condiţionarea

I.2. Definiţii ale statului de drept

Singurii „slujitori pasionaţi” ai acestui concept în jurul căruia îşi făuresc

- Chantal Millon-Delson: definirea statului de drept se referă mai puţin la un

- un sens formal: şi anume respectarea de către stat a legilor, subordonarea

I.3.2. Modelul german

disciplinarea vieţii poporului, în aşa fel încât fiecare individ să se bucure de

El preferă totuşi calificativul de stat constituţional.

Modelul francez acreditează ideea obiectivării dreptului creat de stat, acesta

- când puterea publică este în acelaşi timp şi juridică, se supune regulilor de

Încercând o reprezentare a principalelor trăsături definitorii, care trebuie

anume lupta liberă de idei şi opinii. ”Unanimitatea părerilor politice ascunde de

Fără îndoială, existenta pluralismului politic poate fi o frâna în calea tendinţei

I.4.3. Un mediu de afirmare a democraţiei

- un alt aspect al principiului democratismului îl constituie participarea

legislativă. În aceste cazuri este vorba de o consultare a naţiunii prin următoarele

şi a legilor adoptate de Parlament, care au o forţă juridică superioară faţă de toate

Democratismul sistemului de drept îşi află determinarea şi în unitatea şi

- disciplina de stat care contribuie la respectarea normelor de drept de către

libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Corolarul statului de drept trebuie sa-l

hrăneşte ideea unui progres continuu a conştiinţei şi se bazează pe necesitatea unei

competenţei autorităţii judecătoreşti şi garantarea special sistematizată în asigurarea

- încadrarea activităţii organelor etatice în sistemul de rigori al dreptului.

Statul de drept se înscrie în dezvoltarea istoriei ca o forma de organizare

Dacă s-ar îndoi cineva de capacitatea naturală pe care o are poporul de a

acceptat mandatul încredinţat de comunitate. „Dragostea de patrie - observa

guvernanţii se angajează să rezolve mai repede, şi mai bine, ceea ce vechii

Experienţa arată că, în unele cazuri, după ce guvernanţii au fost propulsaţi la

între puteri - că se va înfăptui în mod democratic în preocuparea lor comună de

Puterea legislativă (Parlamentul, Adunarea poporului etc.) dezbate şi adoptă

conturate, distincte de celelalte puteri ale statului. La Roma, Montesquieu a făcut

competenţă specială, cum sunt: ministerele, consiliile, comitetele şi direcţiile

Ministerul Public, în conformitate cu principiile şi dispoziţiile prevăzute în

Cel care a dat prima formulare doctrinei moderne a separaţiei puterilor

- separaţia Parlamentului vis-a-vis de Guvern;

interdependent cu lumea morala, punându-şi problema scopurilor şi valorilor

începând cu citarea parţilor, continuând cu susţinerea în contradictoriu a pretenţiilor

să fie inviolabilă... fiindu-i necesară statului pentru ca, Corpul legislativ să nu

Aceleaşi urmări se constată dacă puterea legislativă hotărăşte nu din an în an,

III.1. Limitarea puterii

politic şi studiile de politologie, cât şi în exerciţiul practic al puterii, indiferent sub

Una dintre caracteristicile esenţiale ale guvernământului constituţional constă,

Este o problemă de tehnică legislativă şi de artă politică, s-a remarcat în mod

„Constituţia există, în primul rând, se subliniază în doctrina britanică, pentru a

căror dispoziţii sunt flagrant împotriva celor constituţionale, ceea ce reprezintă, s-

reprezintă ansamblul de principii filosofice ce stau la baza Constituţiei politice,

Controlul politic se realizează prin mijloace instituţionale variate, de

III.2.2. Controlul administrativ

Avantajele procedurii administrative în comparaţie cu cea judecătorească este

- modelul anglo - saxon: în cadrul căruia conform procedurilor lui „rule of

constituie ca un reprezentant al statului şi în acelaşi timp al societăţii civile,

Controlul constituţionalităţii legilor nu se rezumă la un control rigid al legii în

- potrivit cu tehnica de control judecătoresc (regăsit în ,,modelul american”)

- controlul constituţionalităţii legilor posterior intrării lor în vigoare. În cazul

- atribuţia de control al constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor Guvernului

În activitatea sa, Curtea de Conturi îndeplineşte o funcţie complexă, după cum

III.4. Vulnerabilităţile statului de drept

specifice ale instrumentalizării101: creşterea împuternicirilor discreţionare permiţând

O alta dificultate în aplicarea regulilor de drept şi nu în ultimul râînd a

de către aceste instanţe a deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt obligatorii. Ce