Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept

DREPT ADMINISTRATIV II

Lect. univ. dr. Dan Constantin MÂȚĂ

2019

1
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2018-2019
Semestrul II

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Drept administrativ II

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): Disciplină impusă

II.Informaţiidesprecoordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Dan Constantin Mâță, lector universitar doctor

Contact e-mail: danmata@uaic.ro
Program consultaţii: vineri, 15 – 19

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este condiţionată de parcurgerea cursurilor de: T e o r i a g e n e r a l ă a d r e p t u l u i ;

Drept constituțional; Drept administrativ I

IV.Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

1. Obiective:
a) Obiectivul general: Însuşirea noțiunilor fundamentale din materia dreptului administrativ și a
administrației publice, cunoașterea și interpretarea legislației specifice administrației publice, asimilarea
problematicii controlului exercitat asupra administrației publice, identificarea particularităților răspunderii
juridice în dreptul administrativ.

b) Obiectivele specifice: La încheierea studiului acestei discipline, studenţii vor fi capabili: să explice
normele și raporturile de drept administrativ; să descrie organizarea generală a administrației publice; să
prezinte regimul juridic al actelor administrative; să analizeze regimul juridic aplicabil domeniului public.

2. Competențe:
a) Competențe profesionale: însușirea, fixarea și utilizarea adecvată a identității terminologice și de
regim juridic a actelor administrative; aplicarea tehnicilor și instrumentelor specifice de identificare și
analiză a problemelor specifice contractelor administrative; capacitatea de analiză și interpretare a
cadrului normativ privind proprietatea privată și domeniul public; aplicarea cunoștințelor necesare în
culegerea datelor și informațiilor la o problemă concretă din domeniul contenciosului administrativ;
determinarea formelor de răspundere specifice dreptului administrative.

b) Competenţe transversale: realizarea sarcinilor referitoare la responsabilitățile profesionale cu

respectarea regulilor științifice și a deontologiei specifice domeniului; aplicarea tehnicilor de muncă
eficientă în echipă (cu elemente de interdisciplinaritate); dezvoltarea capacității de comunicare și
argumentație, inclusiv în contradictoriu.

V.Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere (identice cu cele

menționate în Fișa Disciplinei)

2
Unitatea de învățare1: Actul administrativ. Noțiune și clasificare. Regim juridic al actelor
administrative - 2 ore
Unitatea de învățare2: Efectele juridice ale actelor administrative - 2 ore
Unitatea de învățare3: Contractele administrative - 2 ore
Unitatea de învățare 4: Proprietatea publică. Domeniul public. Regimul juridic aplicabil domeniului
public – 2 ore
Unitatea de învățare 5: Modalități de punere în valoare a domeniului public - 2 ore
Unitatea de învățare 6: Controlul exercitat asupra administrației publice. Noțiune și forme - 2 ore
Unitatea de învățare 7: Contenciosul administrativ. Trăsături. Evoluție. Forme - 2 ore
Unitatea de învățare 8: Contenciosul administrativ. Condițiile acțiunii directe. Excepția de nelegalitate -
2 ore
Unitatea de învățare 9: Contenciosul administrativ. Competența instanței. Procedura de judecată.
Soluțiile instanței de contencios administrativ - 2 ore
Unitatea de învățare 10: Formele răspunderii administrative. Răspunderea administrativ-disciplinară - 2
ore
Unitatea de învățare 11: Răspunderea administrativ contravențională. Trăsăturile contravenției.
Elementele constitutive ale contravenției - 2 ore
Unitatea de învățare 12: Sancțiunile contravenționale. Cauzele care înlătură caracterul contravențional al
faptei. Cauzele care înlătură răspunderea contravențională - 2 ore
Unitatea de învățare 13: Procedura aplicării și contestării sancțiunilor contravenționale - 2 ore
Unitatea de învățare 14: Răspunderea administrativ-patrimonială - 2 ore

VI.Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs: 5

1. Teoria inexistenței actului administrativ
2. Concesiunea bunurilor proprietate publică
3. Controlul administrativ intern
4. Excepția de nelegalitate
5. Amenda contravențională

VII.Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%

- Evaluare formativă continuă: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

a) Bibliografie obligatorie:
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, volumul II, București, Editura C.H. Beck, 2016
Emilia Lucia Catană, Drept administrativ, București, Ed. C.H. Beck, 2017
Alexandru Sorin Ciobanu, Drept administrativ, Activitatea administrației publice. Domeniul public,
București, Editura Universul Juridic, 2015
Dan Constantin Mâță, Drept administrativ, vol. II, Activitatea administrației publice, Domeniul public,
Contenciosul administrativ, Răspunderea administrativ-contravențională, București, Editura Universul
Juridic, 2018
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, București, Editura Hamangiu, 2009
Cătălin-Silviu Săraru, Drept administrativ. Probleme fundamentale ale dreptului public, București,
Editura C.H. Beck, 2016

3
Anton Trăilescu, Drept administrativ, București, Editura C.H. Beck, 2010
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, București, Editura Universul Juridic, 2015

b) Resurse suplimentare:
Emanuel Albu, Dreptul contenciosului administrativ, București, Editura Universul Juridic, 2008
Emil Bălan, Dreptul administrativ al bunurilor, București, Editura C.H. Beck, 2007
Gabriela Bogasiu, Legea contenciosului administrativ, Comentată și adnotată, București, Editura
Universul Juridic, 2015
Lucian Chiriac, Drept administrativ, Activitatea autorităților administrației publice, București, Editura
Hamangiu, 2011
Alexandru Sorin Ciobanu, Drept administrativ. Selecție de avize, decizii și hotărâri relevante ale Curții
Constituționale, București, Editura Universul Juridic, 2014
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, București, Editura All Beck, 2005
Dan Constantin Mâță (editor), Administrația publică 2017, Culegere de acte normative, București,
Editura Universul Juridic, 2017
Dan Constantin Mâță (editor), Legislația personalului din administrația publică. Culegere de acte
normative, București, Editura Universul Juridic, 2017
Mihai Oroveanu, Tratat de drept administrativ, București, Editura Cerma, 1998
Ovidiu Podaru, Drept administrativ, vol. II, București, Editura Hamangiu, 2011
Ovidiu Podaru, Radu Chiriță, Regimul juridic al contravențiilor, București, Editura Hamangiu, 2011
Mircea Preda, Drept administrativ. Partea specială, București, Editura Lumina Lex, 2001
Anton Trăilescu, Alin Trăilescu, Legea contenciosului administrativ, Comentarii și explicații, București,
Editura C.H. Beck, 2013
Mircea Ursuța, Procedura contravențională, București, Editura Universul Juridic, 2010

4
 Unitatea de învățare 1
Actul administrativ. Noțiune și clasificare. Regimul juridic al actelor administrative

Actul administrativ este o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte

juridice, respectiv de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice. El reprezintă
principala formă juridică a activității autorităților administrației publice, celelalte forme fiind
realizate pentru pregătirea, elaborarea sau punerea în executare a actelor administrative.
În doctrina de specialitate această manifestare unilaterală de voință a organului
administrației publice a cunoscut diverse denumiri. Dintre acestea putem reține pe următoarele:
„act administrativ”, „act de drept administrativ”, „act de autoritate”, „act administrativ”, „act de
putere publică” sau „act de comandă”.
După anul 1990 în terminologia constituțională și legală, în jurisprudența instanțelor de
contencios administrativ, precum și în doctrina de specialitate a fost consacrată noțiunea de act
administrativ, considerată mai adecvată prin faptul că scoate în evidență regimul juridic aplicabil.
De reținut că această noțiune este în majoritatea cazurilor concretizată în termeni precum decret,
hotărâre, decizie, instrucțiune, ordin, dispoziție etc. care permite identificarea autorului actului
administrativ și calea de control de urmat. Analiza definițiilor din literatura de specialitate a dus
la concluzia lărgirii noțiunii de act administrativ prin luarea în considerare a realităților juridice
determinate prin asimilarea actului administrativ tipic și a altor acte sau fapte administrative,
precum contractul administrativ, tăcerea administrației sau refuzul nejustificat.
Actul administrativ a fost definit ca fiind „acea formă juridică principală a activității
organelor administrației publice, care constă într-o manifestare unilaterală și expresă de voință de
a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în realizarea puterii publice, sub
controlul principal de legalitate al instanțelor judecătorești”.
Având în vedere actuala reglementare legală a actului administrativ precum și modul cum
aceasta s-a reflectat în jurisprudența administrativă, alți autori subliniază necesitatea unei
redimensionări a definiției actului administrativ. În sens restrâns, actul administrativ reprezintă
„o manifestare unilaterală și expresă de voință, în principal a unei autorități a administrației
publice de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în realizarea puterii publice,

5
sub controlul de legalitate al instanțelor judecătorești”. În sens larg, actul administrativ reprezintă
„o manifestare unilaterală de voință sau un acord de voință, aparținând, în principal, unei
autorități a administrației publice – în care o parte este întotdeauna o autoritate publică – fie de a
da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, fie de a satisface un interes general, de a
presta un serviciu public, de a efectua o lucrare publică sau de a pune în valoare un bun public, în
realizarea puterii publice, sub controlul de legalitate al instanțelor judecătorești”.
Alături de definițiile din doctrină avem și o definiție legală a actului administrativ.
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 554/2004 actul administrativ
reprezintă „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în
regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau executării în concret a legii,
care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”. Acesta poate fi considerat sensul restrâns
al noțiunii de act administrativ.
În sens larg prin act administrativ se înțelege orice act juridic emanat de la autoritățile
publice în regim de putere publică. Legea nr. 554/2004 asimilează actului administrativ
contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor
proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice,
achizițiile publice și alte categorii de contracte administrative prevăzute prin lege [art. 2 alin. (1)
lit. c)1], precum și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un
interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal [art. 2 alin.
(2)].
Trăsăturile caracteristice ale actului administrativ sunt următoarele:
a) actul administrativ este forma principală a activității organelor administrației publice;
b) actul administrativ este o manifestare unilaterală de voință;
c) actul administrativ este emis sau adoptat în temeiul și în realizarea puterii publice;
d) actul administrativ este supus controlului de legalitate exercitat de instanțele de
contencios administrativ.
Unii autori consideră ca fiind o trăsătură caracteristică și regimul juridic specific aplicabil
actului administrativ. Achiesăm la opinia că nu se poate reține printre trăsăturile caracteristice și
regimul juridic specific „deoarece tot așa de bine s-ar putea spune același lucru și despre regimul
juridic aplicabil actului de drept civil, comercial, de dreptul muncii”. În consecință, prin regimul

6
juridic administrativ trebuie să înțelegem suma tuturor trăsăturilor caracteristice, a condițiilor de
valabilitate și a controlului actului administrativ.
În doctrină actele administrative au fost clasificate în funcție de mai multe criterii: natura
juridică a actului administrativ; competența materială și teritorială a organului administrativ;
gradul de întindere al efectelor juridice produse; natura efectelor juridice; perioada de timp în
care produc efecte juridice; organele puterii de stat care le adoptă sau emit; forma serviciului
public care le adoptă sau emit; numărul manifestărilor de voință pe care le încorporează etc.
Una din clasificările acceptată în mod tradițional în doctrină, și care în prezent a fost
preluată și de legiuitor în cuprinsul Legii nr. 554/2004, este cea după criteriul întinderii efectelor
juridice. După acest criteriu actele administrative se împart în acte administrative normative și
acte administrative individuale.
În funcție de acest criteriu de clasificare unii autori rețin și categoria actelor cu caracter
intern care se particularizează prin faptul că „se aplică în interiorul unei autorități sau instituții
publice, și produc efecte față de personalul acestei instituții”. Se înscriu în această categorie de
acte administrative următoarele: circularele, regulamentele, normele metodologice etc.
Actele administrative normative conțin reguli generale de conduită, formulate în abstract,
de aplicație repetată și care produc efecte juridice pentru un număr nedeterminat de persoane.
Normele de conduită sunt impersonale, astfel că actul are caracter normativ chiar dacă toate
persoanele cărora urmează să li se aplice aceste prescripții sunt cunoscute. În schimb, atunci când
persoanele sunt stabilite nominal în cuprinsul său, indiferent de numărul acestor persoane, actul
are caracter individual. Majoritatea actelor normative cuprind norme imperative (onerative sau
prohibitive) dar există posibilitatea ca un act normativ să conțină și dispoziții permisive.
Din categoria actelor administrative normative menționăm următoarele: ordonanțele
Guvernului; hotărârea Guvernului; instrucțiunile miniștrilor; instrucțiunile conducătorilor
organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor; hotărârile, regulamentele,
instrucțiunile, reglementările autorităților administrative centrale autonome; hotărârea consiliului
județean; hotărârea Consiliului General al Municipiului București; hotărârea consiliului local al
comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București; etc.
Actele administrative individuale sunt manifestări de voință ale organelor administrative
carecreează, modifică, suspendă sau desființează drepturi și obligații pentru unul sau mai multe
subiecte dinainte determinate. Spre deosebire de prima categorie aceste acte administrative sunt

7
în majoritate emise de organe unipersonale: decretele Președintelui României; deciziile prim-
ministrului; ordinele miniștrilor; ordinele emise de conducătorii organelor de specialitate din
subordinea Guvernului sau a ministerelor; ordinele prefectului; dispozițiile primarului;
dispozițiile președintelui consiliului județean. Acte administrative individuale pot fi și actele
adoptate de organele colegiale ale administrației publice, precum hotărârea de Guvern sau
hotărârea consiliului local.
Ca regulă, actele administrative individuale trebuie să respecte normele cuprinse în actele
administrative normative, chiar și atunci când acestea sunt adoptate ori emise de organe ierarhic
inferioare.
Actele administrative individuale se subclasifică în următoarele categorii:
a) acte administrative prin care se stabilesc drepturi sau obligații determinate pentru
subiecții cărora li se adresează;
b) acte administrative prin care se atribuie un statut personal beneficiarului;
c) acte administrative prin care se aplică constrângerea administrativă;
d) acte administrative cu caracter jurisdicțional.
Legalitatea actului administrativ presupune conformitatea acestuia cu Constituția,
legile adoptate de Parlament, ordonanțele de Guvern precum și cu toate actele normative emise
ori adoptate de organele administrative ierarhic superioare.
Actele normative nu au aceeași forță juridică, ele aflându-se într-un raport ierarhic care
corespunde unei ierarhii a organelor. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, „actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor,
de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte”.
În vârful acestei construcții piramidale se află Constituția, act normativ cu forță juridică
supremă, toate celelalte acte normative trebuind să fie elaborate și aplicate în acord cu
dispozițiile ei. Pe nivelul imediat următor se găsește legea, în cadrul cărora distingem categoria
legilor organice care reglementează primar raporturile sociale prevăzute în art. 73 alin. (3) din
Constituție și categoria legilor ordinare care reglementează în mod primar orice domeniu de
activitate al relațiilor sociale cu excepția celor rezervate legilor organice.
Urmează actele Guvernului adoptate în baza delegării legislative (ordonanțele simple și
ordonanțele de urgență) precum și actele administrative adoptate sau emise pentru organizarea

8
executării legilor. Actele administrative cu caracter normativ cunosc și ele o ierarhie proprie în
cuprinsul căreia menționăm următoarele: decretele Președintelui României; hotărârile de Guvern;
deciziile prim-ministrului; ordinele miniștrilor; ordinele prefecților; hotărârile consiliului
județean; dispozițiile președintelui consiliului județean; hotărârile consiliului local; dispozițiile
primarilor.
Ca regulă printr-un act administrativ normativ nu pot fi modificate, completate sau făcute
inoperante dispoziții din acte normative cu forță juridică superioară. În privința actelor
administrative individuale, acestea trebuie să respecte, la momentul adoptării sau emiterii lor,
toate actele normative adoptate sau emise în materia respectivă.
Oportunitatea actului administrativ reprezintă capacitatea pe care o are organul care
adoptă sau emite actul de a alege dintre mai multe soluții posibile și legale, în aceeași măsură, pe
cea care corespunde în cea mai mare măsură interesului public care trebuie ocrotit. Ea relevă
calitatea actului administrativ de a satisface atât rigorile legii, cât și o nevoie socială determinată,
într-un timp și loc bine precizate.
În doctrină au fost subliniate două principale criterii de referință în funcție de care este
stabilită oportunitatea unui act administrativ:
a) criteriul referitor la momentul în care este emis un act administrativ (specificitatea
condițiilor de muncă și viață dintr-o anumită zonă; valorile cutumiare, tradițiile și obiceiurile
specifice unui anumit loc; nevoile reale ale unei unități administrativ-teritoriale în care urmează
să se producă efectele juridice ale actului administrativ);
b) criteriul privind mijloacele pe care le implică aplicarea în practică a unui act
administrativ.
Limitele dreptului de apreciere, sau a puterii discreționare,de care beneficiază organele
administrației publice în activitatea de elaborare a actelor administrative sunt stabilite chiar de
lege, iar depășirea acestor limite atrage nevalabilitatea actului.
Actul administrativ trebuie făcut în forma prevăzută de normele de drept. Deși o parte
din aceste forme au fost considerate că provin dintr-o „practică birocratică învechită” ele sunt
percepute ca fiind „garanții pentru validitatea actelor”.
Printre avantajele oferite de forma scrisă a actului administrativ au fost evidențiate
următoarele: a) cunoașterea manifestării de voință a autorității administrative; b) posibilitatea ca
părțile dintr-un raport de drept administrativ să-și cunoască cu precizie drepturile și obligațiile; c)

9
posibilitatea verificării temeiurilor legale în baza cărora a fost emis actul administrativ; d)
posibilitatea verificării regulilor de procedură cerute pentru elaborarea actului; e) asigurarea unor
condiții mai bune pentru realizarea controlului legalității actelor administrative.
Pentru respectarea condițiilor de formă actul administrativ trebuie că cuprindă
următoarele elemente: a) denumirea organului administrativ care l-a adoptat sau emis; b) data la
care a fost adoptat sau emis; c) data de la care intră în vigoare în cazul în care aceasta este
ulterioară datei publicării sau datei aducerii la cunoștința persoanelor interesate; d) ștampila
organului administrativ care a adoptat sau a emis actul; e) semnătura conducătorului organului
administrativ sau a celui împuternicit să semneze în locul conducătorului; f) numărul sub care a
fost adoptat sau a fost emis.
Elaborarea actelor administrative presupune respectarea unor forme procedurale care
pot condiționa valabilitatea manifestării unilaterale de voință a organului administrației publice.
Deoarece nu toate formele procedurale pot avea această caracteristică se face distincție
între formele esențiale, care asigură legalitatea și oportunitatea actului administrativ, și formele
neesențiale, care sunt prevăzute de lege în vederea stimulării „operativității” organelor
administrației publice.
În mod tradițional, în doctrina românească se utilizează următoarea clasificare a formelor
procedurale de emitere sau de adoptare a actelor administrative: a) forme anterioare (avizul,
acordul, propunerea, raportul, referatul, certificatul); b) forme concomitente (cvorumul,
majoritatea, motivarea, semnarea, contrasemnarea, convocarea, ordinea de zi); c) forme
posterioare (comunicarea, publicarea, aprobarea).
Avizele sunt opinii fundamentate legal ale unui organ administrativ cu privire la un
proiect de act administrativ astfel încât un alt organ administrativ să adopte ori să emită un act
legal și oportun. Solicitarea avizului este condiționată de existența unor atribuții ale organului
administrativ în domeniul ce face obiectul actului juridic adoptat sau emis. Avizul poate fi intern,
atunci când provine de la o structură internă a autorității emitente a actului administrativ, sau
extern, atunci aparține unei alte autorități decât cea care urmează să emită actul juridic.
În funcție de situația dacă autoritatea emitentă este obligată să ceară avizul și să-l respecte
se disting următoarele trei categorii: avizul facultativ, avizul consultativ și avizul conform. În
cadrul fiecărei categorii se pot reține următoarele: „avizul favorabil”; „avizul favorabil, fără
observații”; „avizul favorabil, cu observații”; „avizul favorabil, cu observații și propuneri”;

10
„avizul negativ”. De regulă, atunci când este prevăzut un aviz se prevede și un termen în care
organul solicitat trebuie să transmită acest aviz.
Avizul facultativse caracterizează prin faptul că organul competent să adopte ori să emită
un act administrativ este liber să-l solicite altui organ, iar dacă l-a cerut este liber să aprecieze
dacă se va conforma conținutului acestuia. Prin urmare, avizul facultativ nu poate fi considerat o
condiție de legalitate pentru actul administrativ deoarece prin conținutul său nu poate paraliza o
decizie administrativă. Totodată, s-a arătat că avizele facultative nu pot fi considerat inutile în
condițiile în care solicitarea lor consolidează decizia administrativă mai ales într-o situație mai
dificilă când „nimic nu îl împiedică pe autorul actului administrativ să solicite avizele
(facultative) ale mai multor autorități publice ori funcționari”.
Avizul consultativse caracterizează prin faptul că organul competent să adopte ori să
emită actul administrativ este obligat să-l solicite altui organ, determinat de lege, însă nu este
ținut să i se conformeze.În doctrină se arată acest tip de aviz este singurul care are „o determinare
constituțională”: Curtea Constituțională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din
funcție a Președintelui României [art. 146 lit. h) din Constituție].
Avizul conformse caracterizează prin faptul că organul competent să adopte ori să
emităactul administrativ este obligat să-l solicitealtuiorgan, determinat de lege, și este obligat să
se conformeze acestuia. Organul competent are libertatea să nu mai emită actul administrativ
dacă nu este de acord cu avizul conform. Avizul conform nu poate fi considerat un act
administrativ deoarece îi lipsește caracterul executoriu, considerat o trăsătură caracteristică a
oricărui act administrativ.
Acordul reprezintă manifestarea de voință a unui organ administrativ prin care își
exprimă consimțământul la adoptarea sau emiterea unui act administrativ de către
unaltorganadministrativ.
Acordul poate fi prealabil, concomitent sau posterior adoptării sau emiterii unui act
administrativ. Din analiza practicii administrative s-a observat că acordul este extrem de rar în
fazele concomitente și posterioare ale actului administrativ singura forma folosită în mod
consecvent fiind acordul prealabil.
Acordul prealabil nu constituie un act administrativ distinct de actul față de care s-a
exprimat acordul ci doar o condiție de legalitate pentru acesta. Având în vedere însă că se
exprimă două manifestări de voință (manifestarea de voință a organului care dă acordul prealabil

11
și manifestarea de voință a organului care emite sau adoptă actul administrativ), care converg
spre producerea aceluiași efect juridic, acordul duce la formarea unor acte administrative
complexe. Acordul prealabil poate să provină de la un organ administrativ aflat pe o treaptă
superioară sau egală în ierarhia organelor administrative.
O formă procedurală concomitentă trebuie respectată chiar în momentul manifestării de
voință care produce efecte juridice. Sunt considerate astfel de forme următoarele: cvorumul,
majoritatea necesară adoptării unei hotărâri, motivarea actului administrativ, semnarea și
contrasemnarea actului administrativ. Unii autori consideră ultimele două forme ca fiind forme
procedurale posterioare adoptării sau emiterii unui act administrativ.
Principalele forme procedurale posterioare emiterii (adoptării) actelor administrative sunt
următoarele: comunicarea; publicarea; aprobarea; confirmarea.

12
 Unitatea de învățare 2
Efectele juridice ale actelor administrative

Prin efectele juridice ale actelor administrative înțelegem drepturile și obligațiile care iau
naștere, se modifică sau încetează prin intermediul acestor acte. Orice act administrativ este
adoptat sau emis în scopul de a produce efecte juridice, respectiv în vederea creării, modificării
sau stingerii anumitor raporturi juridice.
Forța juridică a actelor administrative se fundamentează pe prezumția de legalitate în
baza căreia se consideră că atâta vreme cât actul administrativ se aplică se consideră că acesta a
fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege. Sub aspectul
efectelor juridice pe care le produce prezumția de legalitate este, de regulă, relativă (juris tantum)
deoarece actele administrative pot fi atacate de cei vătămați în drepturile sau în interesele lor
legitime, urmând ca instanțele judecătorești să cerceteze legalitatea lor.
Prezumția de legalitate poate fi și absolută (juris et de jure) în cazul actelor
administrative care nu pot fi atacate în contenciosul administrativ. Potrivit art. 5 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004 intră în această categorie: a) actele administrative ale autorităților publice
care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de comandament cu caracter militar.
Prezumția de legalitate este asociată cu alte două prezumții: prezumția de autenticitate
și prezumția de veridicitate. Prin prezumția de autenticitate se înțelege calitatea pe care o are
actul administrativ de a fi considerat că provine în mod real de la organul emitent astfel cum
reiese din forma exterioară a actului (antet, semnătură, ștampilă). Prin prezumția de veridicitate
se înțelege calitatea actului administrativ de a corespunde adevărului. Ambele prezumții au un
caracter relativ deoarece actele administrative se mențin în vigoare atâta vreme cât corespunde
adevărului privitor la autoritatea de la care emană și la conținutul lor. Răsturnarea celor două
prezumții se face în condițiile procedurii înscrierii în fals prevăzută de Codul de procedură civilă.
Analiza efectelor juridice ale actelor administrative presupune cercetarea a trei aspecte:
momentul producerii de efecte juridice; întinderea efectelor juridice; încetarea efectelor juridice
ale actelor administrative.

13
 În teoria actelor administrative s-a dezvoltat principiul potrivit căruia actele
administrative normative intră în vigoare din momentul publicării, iar actele administrative
individuale din momentul comunicării. Publicitatea actelor normative este una din consecințele
cele mai importante ale principiului legalității în condițiile în care nimeni nu poate invoca
necunoașterea legii drept motiv al încălcării acesteia.
Pentru organul emitent actul administrativ creează obligații din momentul adoptării lui.
Pentru terți actul administrativ este opozabil în momentul în care terțul a luat cunoștință de actul
administrativ și de conținutul său.
În conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 24/2000 actele administrative
normative devin obligatorii începând cu unul din următoarele momente:
a) la 3 zile de la publicarea lor în cazul actelor care urmează a fi publicate în Monitorul
Oficial al României, Partea I, (e.g. ordonanțele adoptate de Guvern în baza unei legi de abilitare),
situație în care termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice începând cu data publicării
și expiră la ora de 24.00 a celei de-a treia zi de la publicare;
b) la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, în cazul
ordonanțelor de urgență ale Guvernului (sub condiția depunerii lor prealabile la Camera
competentă să fie sesizată), hotărârilor Guvernului, a deciziilor primului-ministru, actelor
normative ale autorităților administrative autonome, precum și a ordinelor, instrucțiunilor și a
altor acte normative emise de organele administrației publice centrale de specialitate;
c) la o dată ulterioară publicării în Monitorul Oficial prevăzută în textul actului
administrativ.
Actele normative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale intră în
vigoare de la data aducerii la cunoștință publică prin modalitățile prevăzute de lege (afișare în
locuri autorizate și publicarea într-un cotidian local de mare tiraj).
În cazul actelor administrative individuale operațiunea comunicării efective este
importantă deoarece de la această dată există posibilitatea realizării efectelor actului juridic de
bună-voie sau curg termenele de atac în procedura contenciosului administrativ.
În cazul întinderii efectelor juridice produse de actele administrative trebuie făcută
distincție între actele administrative normative care în principiul produc toate categoriile de
efecte, fiind și izvoare ale dreptului, și actele administrative individuale care dau naștere la
raporturi de drept administrativ, dar și la alte categorii de raporturi.

14
 În cazul actelor administrative normative se face deosebire între actele cu caracter intern
care produc efecte numai în interiorul organului administrativ de la care emană și actele
normative care produc efecte într-o sferă mai largă în cadrul aceleiași ierarhii de autorități
administrative sau în cadrul tuturor autorităților administrației publice.
Raporturile juridice care au luat naștere pe baza actelor administrative pot să înceteze
prin două modalități principale:
a) prin producerea unui fapt material juridic căruia legea îi atribuie acest efect, precum
expirarea termenului de valabilitate sau executarea actului administrativ;
b) prin intervenția unui alt act juridic contrar primului care are ca scop suprimarea
efectelor juridice ale actului anterior definitiv sau temporar.
Intervenirea unui fapt material poate fi o modalitate de încetare a efectelor juridice, ca
regulă, doar pentru actele administrative individuale. Între aceste fapte materiale au fost reținute
următoarele: decesul destinatarului actului, încetarea existenței persoanei juridice, executarea
unei obligații materiale (de exemplu, desființarea sau edificarea unei construcții), trecerea unui
anumit interval de timp (de exemplu, prescripția aplicării sancțiunii amenzii contravenționale
după 6 luni de la data săvârșirii faptei). Pentru a se produce încetarea efectelor juridice ale unui
act administrativ printr-un fapt materiale este necesară o dispoziție expresă a legii.
Renunțarea la beneficiul unui act administrativ individual nu duce la încetarea efectelor
juridice ale acestui act, deoarece manifestarea unilaterală de voință a organului administrativ
produce efecte până când actul administrativ nu este revocat de un organ administrativ sau anulat
de instanța judecătorească.
Pentru actele administrative normative această modalitate de încetare a efectelor juridice
este excepțională, singura situație posibilă fiind în cazul actelor administrative normative
temporare „ale căror efecte juridice încetează prin împlinirea termenului – fapt material – pentru
care au fost emise”. În toate celelalte situații, efectele actelor administrative normative nu pot
înceta printr-un fapt material deoarece fiind de aplicare repetată aceste acte nu pot să-și piardă
valabilitatea prin producerea unei transformări în lumea materială înconjurătoare.
Actele juridice care au ca efect încetarea efectelor juridice ale actelor administrative sunt
acte de autoritate prin care se dispune revocarea, anularea sau abrogarea actului administrativ.
Majoritatea autorilor includ în această enumerare și suspendarea, deși aceasta din urmă este o

15
modalitate de întrerupere a efectelor juridice ale unui act administrativ și nu de încetare
definitivă a lor.
Suspendarea actelor administrative reprezintă operațiunea de întrerupere temporară a
efectelor juridice și intervine atunci când există îndoieli asupra legalității sau oportunității unui
act administrativ. Ca urmare a suspendării actul administrativ devine neaplicabil în mod
temporar și provizoriu, dar el continuă să existe în ordinea juridică.
Actul administrativ suspendat poate avea caracter normativ sau individual, dar
suspendarea poate fi dispusă numai după publicarea, respectiv, după comunicarea actului. În
doctrină s-a exprimat opinia că suspendarea poate consta și în amânarea temporară a producerii
efectelor juridice.
Suspendarea poate interveni de drept (ope legis) sau ca urmare a unui act aparținând unei
autorități publice (instanța de contencios administrativ, organul care a emis actul sau organul
ierarhic superior).
În funcție de autoritatea publică care dispune suspendarea se disting următoarele tipuri de
suspendare a actelor administrative:
b) suspendarea în baza unui act adoptat sau emis de organul ierarhic superior în cadrul
controlului exercitat asupra activității organelor inferioare;
c) suspendarea în baza deciziei de „retractare vremelnică” a organului emitent;
d) suspendarea dispusă prin hotărâre judecătorească.
Revocarea este o modalitate de încetare a efectelor juridice ale unui act administrativ
prin manifestarea de voință expresă a organului administrativ emitent sau a organului ierarhic
superior. Atunci când organul care dispune revocarea este chiar organul emitent al actului
revocarea mai este numită și retractare sau retragere.
Motivele care pot atrage revocarea pot fi în legătură cu ilegalitatea sau inoportunitatea
actului administrativ. În funcție de momentul în care intervin față de emiterea actului, cauzele
revocării pot fi anterioare, concomitente sau ulterioare.
Revocarea trebuia înțeleasă și ca un principiu al regimului juridic al actelor
administrative, indiferent dacă acest au caracter normativ sau individual. Având în vedere locul
dominant al principiului revocabilității în dreptul public se consideră că „revocarea actelor
administrative trebuie considerată ca o manifestare a regimului de putere publică specifică
acestor acte”.

16
 Ca urmare a adoptării Legii nr. 554/2004 s-a subliniat că pentru prima dată s-a
reglementat, într-o manieră parțială, problema revocării actului administrativ. Reglementând
condiția plângerii prealabile art. 7 alin. (1) din lege prevede că „înainte de a se adresa instanței de
contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite
autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de
30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia. Pentru motive
temeinice, persoana vătămată, destinatar al actului, poate introduce plângerea prealabilă, în cazul
actelor administrative unilaterale, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6
luni de la data emiterii actului”.
În cazul actelor administrative normative principiul revocabilității are caracter absolut.
Aceasta înseamnă că organele administrației publice pot oricând să revoce un act administrativ
normativ prin adoptarea sau emiterea unui alt act administrativ cu forță juridică cel puțin egală.
Pentru actele administrative individuale se acceptă mai multe excepții de la aplicarea
principiului revocabilității, care decurg din natura actului, din efectele pe care le-au produs sau
din voința legiuitorului:
a) actele administrative cu caracter jurisdicțional;
b) actele administrative prin care se aplică sancțiuni specifice răspunderii administrative;
c) actele administrative atributive de statut personal;
d) actele administrative care au dat naștere unor drepturi subiective garantate de lege prin
stabilitate;
e) actele administrative care au dat naștere la raporturi de drept privatori sunt emise ca
urmare a existenței unor contracte civile sau administrative;
f) actele administrative care au fost realizate material.
Efectele juridice determinate de revocarea pe motiv de ilegalitate sunt pentru trecut (ex
tunc), atunci când cauzele sunt anterioare ori concomitente, sau pentru viitor (ex nunc) atunci
când cauzele sunt ulterioare adoptării sau emiterii actului. În cazul revocării actului administrativ
pe motiv de inoportunitate, efectele produse sunt doar pentru viitor, toate efectele juridice
produse înainte de revocare rămânând valabile. Cu privire la actele administrative normative s-a
subliniat că, din perspectiva exigențelor impuse de art. 15 alin. (2) din Constituție, aceste acte pot

17
fi revocate doar cu efecte pentru viitor (ex nunc), cu excepția actelor din materie
contravențională mai favorabile.
Anularea este definită ca fiind „operația juridică ce constă într-o manifestare de voință în
scopul de a determina, în mod direct, desființarea actului și, deci, încetarea efectelor definitive
produse de acesta”.
Cauzele anulării unui act administrativ sunt anterioare sau concomitente emiterii sau
adoptării lui, deoarece nu este de conceput ca un act administrativ să fie legal emis iar ulterior să
devină ilegal.
Anularea poate fi totală sau parțială. Aceasta din urmă poate fi dispusă atunci când
dispoziția anulată nu condiționează existența celorlalte dispoziții ale actului administrativ.
Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în cadrul soluțiilor pe care le poate pronunța cu
privire cererea de chemare în judecată instanța de contencios administrativ poate, după caz, să
anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ.
În doctrină nu există un punct de vedere unitar cu privire la autoritățile competente să
anuleze actele administrative.
Majoritatea autorilor consideră că dreptul de anulare a actelor administrative aparține atât
organului ierarhic superior emitentului actului cât și instanțelor judecătorești. Organele
administrative exercită acest drept în baza raportului de subordonare ierarhică.
Autorii care susțin că anularea poate fi dispusă și de organul ierarhic superior subliniază
această distincție în condițiile în care, în această ipoteză, actul administrativ poate fi anulat și
pentru lipsă de oportunitate. Anularea actelor administrative individuale pentru motive de
ilegalitate are efecte și pentru trecut (ex tunc), în timp ce anularea actelor administrative
normative produce efecte numai pentru viitor (ex nunc). În acest sens, art. 23 din Legea nr.
554/2004 prevede că hotărârile judecătorești definitive „prin care s-a anulat în tot sau în parte un
act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
La solicitarea instanțelor aceste hotărâri se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I,
sau în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București.
În opinia care limitează sfera organelor care pot dispune anularea actului administrativ
doar la sfera instanței de contencios administrativ se arată că desființarea actului se poate face
doar pentru motive de ilegalitate. Trebuie însă reținut că, din analiza jurisprudenței
administrative, în doctrină a fost recunoscută posibilitatea instanței de a cerceta și oportunitatea

18
emiterii actului administrativ „în contextul constatării excesului de putere cu care autoritatea
emitentă a actului administrativ a acționat”.
Abrogarea reprezintă procedura prevăzută de lege pentru scoaterea din vigoare a actelor
normative în general, inclusiv a actelor administrative cu caracter normativ.
În doctrină, abrogarea este prezentată ca fiind o modalitate distinctă de încetare a
efectelor juridice ale actelor administrative normative, inclusă fie în categoria anulării fie în cea a
revocării. În această ultimă perspectivă s-a făcut precizarea că un element propriu al abrogării îl
constituie posibilitatea pronunțării abrogării nu numai de organe ale administrației publice ci și
de către Parlament. Având în vedere ierarhia actelor normative legea poate oricând să abroge un
act administrativ normativ, astfel că spre deosebire de revocare care este „o modalitate rezervată
Administrației, abrogarea poate fi opera atât a Administrației, cât și a Parlamentului”.
Abrogarea se realizează prin efectul legii sau prin adoptarea ori emiterea unui alt act
administrativ de același nivel sau de nivel superior. În cazul în care prevederile cuprinse într-un
act administrativ anterior contravine unei noi reglementări având aceeași forță juridică sau o
forță superioară se consideră că abrogarea este implicită. Unii autori consideră abrogarea tacită
ca o formă de modificare a actelor administrative normative prin prisma „nevoii constante ca
organul administrativ să se adapteze la schimbările ce se produc în viața economică, socială și
politică, în vederea asigurării interesului general”.
Efectele abrogării se produc numai pentru viitor (ex nunc), indiferent dacă intervine
pentru inoportunitatea sau pentru ilegalitatea actului administrativ supus abrogării.
Actele administrative inexistente nu prezintă o aparență de legalitate și nu pot fi puse în
executare. Prin această caracteristică actele inexistente se deosebesc esențial de actele
administrative lovite de nulitate care, bucurându-se de prezumția de legalitate, produce efecte
juridice până la constatarea nulității lor.
Actul inexistent nu generează, nu modifică și nu stinge raporturi juridice conform
intenției emitentului, însă poate produce efecte juridice echivalând cu un fapt material juridic,
licit sau ilicit. Un astfel de efect îl reprezintă obligația restituirii prestației necuvenite, precum
plata nedatorată a unui impozit fixat printr-un act inexistent.
Inexistența poate fi constată de orice subiect de drept interesat: instanța de judecată,
organe administrative, destinatarii actului inexistent, alte persoane fizice și juridice. Printre
cazurile de inexistență reținute în doctrină menționăm: actul administrativ a fost emis în baza

19
unei legi abrogate; actul administrativ nu a fost adoptat sau emis în formă scrisă; actul
administrativ a fost adoptat sau emis de un organ care nu este competent material și teritorial;
prin actul administrativ se soluționează un litigiu de competența instanței judecătorești.
În cazul actelor administrative normative găsim mențiuni cu privire la inexistență în
cuprinsul prevederilor Constituției referitoare la actele Președintelui României și la actele
Guvernului. Astfel, potrivit art. 100 alin. (1) din Constituție nepublicarea decretului Președintelui
în Monitorul Oficial atrage „inexistența decretului”, iar în conformitate cu art. 108 alin. (4)
nepublicarea atrage „inexistența hotărârii sau a ordonanței”.
Având în vedere aceste prevederi constituționale s-a subliniat că, în prezent, inexistența
trebuie considerată „nu numai o noțiune, dar și o instituție de ordin constituțional”. În consecință,
s-a arătat că nepublicarea actelor administrative normative atrage sancțiunea inexistenței dacă
publicarea acestor acte este o condiție de validitate. Nu are relevanță dacă respectivele acte
administrative sunt adoptate sau emise de autorități ale administrației publice centrale ori de
autorități ale administrației publice locale.

20
 Unitatea de învățare 3
Contractele administrative

Contractul administrativ reprezintă acordul de voință ce intervine între un organ al

administrației publice, sau un subiect autorizat de aceasta, pe de o parte, și un particular, pe de
altă parte, în condițiile unui regim de drept administrativ.
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ asimilează actelor administrative și
contractele administrative care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică,
executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice și achizițiile publice,
prevăzând posibilitatea stabilirii prin lege și a altor categorii de contracte administrative [art. 2
alin. (1) lit. c1)].
Pentru a denumi această categorie a actului administrativ unii autori folosesc noțiunea de
act administrativ de gestiune considerată ca fiind mai potrivită decât noțiunea de contract
administrativ ca urmare a deosebirilor esențiale dintre acest act juridic al administrației și un
contract civil. În această optică, actul administrativ de gestiune a fost definit ca „actul juridic
încheiat pe de e o parte de un serviciu public, iar pe de altă parte, de un particular (persoană
fizică sau persoană juridică, română ori străină) ce are ca obiect achiziționarea de produse,
executarea de lucrări și prestarea de servicii, precum și concesionarea și închirierea unor bunuri
mobile și imobile, aparținând proprietății publice a statului, județului sau comunei”.
Pentru un alt autor actele administrative de gestiune sunt „acte juridice pe care autoritățile
administrației publice le încheie cu diverse persoane fizice sau juridice, prin acordul de voință al
părților, în regim de drept public sau de drept privat, pentru administrarea domeniului public și
privat și organizarea de servicii publice în vederea satisfacerii unor interese generale”.
Actele administrative de gestiune se împart în două categorii în funcție de calitatea în
care le încheie organul administrației publice: a) acte de gestiune publică, numite și contracte
administrative, pe care administrația le încheie în calitate de putere și care sunt supuse unui
regim juridic preponderent de drept public; b) acte de gestiune privată, denumite și contracte de

21
drept comun, pe care administrația le încheie în calitate de persoană juridică civilă și care sunt
supuse unui regim juridic preponderent de drept privat.
Teoria contractelor administrative reprezintă una din direcțiile constante de cercetare în
doctrina dreptului administrativ. Geneza ei a fost identificată în jurisprudența Consiliului de Stat
și în doctrina franceză, în cadrul căreia Gaston Jèze a subliniat diferențele dintre contractul
administrativ și contractul civil pornind de la efectele diferite ale celor două categorii de acte
juridice.
Doctrina românească din perioada interbelică a avut o poziție oscilantă cu privire la
acceptarea teoriei contractelor administrative. Analiza acestei probleme a dus la identificarea a
trei curente cu privire la această teorie: a) acceptarea teoriei contractului administrativ doar
pentru contractul de concesiune; b) respingerea teoriei contractului administrativ; c) acceptarea
teoriei contractului administrativ pentru toate contractele încheiate de administrația publică.
În ultimele două decenii, într-un context socio-economic în care contractul revine ca
principal instrument juridic generator de drepturi și obligații corelative, teoria contractului
administrativa a câștigat noi dimensiuni în doctrina românească.
Natura juridică a contractelor încheiate de administrația publică a generat controverse în
doctrina apărută în această perioadă. În mod parțial, o parte din aceste controverse s-au epuizat
odată cu intrarea în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care la art. 2 alin.
(1) lit. c1) asimilează actului administrativ „și contractele încheiate de autoritățile publice care au
ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes
public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice”. Teza finală a acestui text prevede că
„prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse
competenței instanțelor de contencios administrativ”.
În doctrină s-a atras atenția că în ciuda clarificărilor cu privire la natura juridică a
contractului administrativ prin dispozițiile Legii contenciosului administrativ, sintagma de
„contract administrativ” este evitată încă de legiuitorul român. Pornind de la realitatea că în
legislația occidentală se folosește frecvent sintagma „contract administrativ”, iar în
reglementările Uniunii Europene se utilizează noțiunea de „contract public”, s-a propus de lege
ferenda consacrarea legislativă a sintagmei „contract administrativ” și „în actele normative care
reglementează anumite tipuri de contracte, cum sunt, spre exemplu, recentele legi în materia
contractelor de achiziție publică, respectiv a contractelor de concesiune de lucrări și servicii”.

22
 Cu aceste particularități terminologice, principalele contracte administrative reglementate
în legislația românească sunt următoarele:
a) contractul de achiziție publică care are ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de
produse sau prestarea de servicii, reglementat prin Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice,
cu modificările și completările ulterioare;
b) contractul de concesiune de bunuri proprietate publică, reglementat prin O.U.G. nr.
54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, cu
modificările și completările ulterioare;
c) contractul de parteneriat public-privat, reglementat prin O.U.G. nr. 39/2018 privind
parteneriatul public-privat.
Având în vedere principalele opinii exprimate în doctrină putem reține următoarele
trăsături principale ale contractului administrativ:
a) reprezintă un acord de voință între un organ al administrației publice sau alt subiect de
drept autorizat de o autoritate a administrației publice și un particular;
b) particularul se angajează, în schimbul unei sume de bani, să asigure funcționarea unui
serviciu public, ori să efectueze o lucrare publică care reprezintă obligația legală a administrației;
c) părțile sunt obligate să accepte clauzele de natură regulamentară stabilite prin caietul
de sarcini, în baza unor acte normative;
d) organul administrației publice sau cel autorizat de autoritatea administrației publice nu
poate ceda drepturile sau obligațiile sale decât unui alt organ aladministrației publice;
e) particularul poate ceda drepturile sau obligațiile sale care decurg din contractul
administrativ doar cu aprobareaorganului administrativ;
f) organul administrației publice poate modifica sau denunța unilateral contractul când
interesul public cere;
g) soluționarea litigiilor privind încheierea, executarea și încetarea contractului
administrativ revine instanței de contencios administrativ.
Contractele administrative se pot clasifica după mai multe criterii.
După criteriul subiectelor se disting: a) contracte încheiate între două autorități ale
administrației publice; b) contracte încheiate între o persoană de drept public și un particular
(persoană fizică sau juridică); c) contracte încheiate între două persoane private, în care una este
mandatar al unei autorități a administrației publice.

23
 Dupăcriteriul obiectul contractului se disting: a) contracte de punere în valoare a
bunurilor proprietate publică; b) contracte de executare a lucrărilor de interes public; c) contracte
de prestare a serviciilor publice; d) contracte de achiziții publice.
Dupăcriteriul formalitățile necesare contractării reținem următoarele categorii: a)
contracte care presupun licitația publică și, eventual, negocierea directă (contractele de
concesiune, contractul de închiriere a bunurilor proprietate publică, contractul de achiziție
publică); b) contracte care nu necesită formalități prealabile (contractul de împrumut public,
contractul de asociere între unități administrativ-teritoriale)
Dupăcriteriul denumirea legale se face deosebire între: a) contracte numite (e.g.
contractul de achiziție publică); b) contracte nenumite (e.g. contracte de prestări servicii).
Contractele administrative se încheie între un organ al administrației publice și un
particular. Momentul încheierii contractului administrativ îl reprezintă realizarea acordului de
voință între părțile contractante.
În domeniul contractelor administrative principiul consensualismului este atenuat prin
faptul că una dintre părți (particularul) este obligat să accepte clauzele stabilite prin caietul de
sarcini de autoritatea administrativă contractantă. Partea reglementară a contractului
administrativ cuprinde reguli generale aplicabile la specificul fiecărui contract administrativ,
inclusiv clauze exorbitante, derogatorii de la dreptul comun. Celelalte clauze contractuale,
reprezentând partea contractuală, se stabilesc de comun acord de către părți.
Obiectul contractului administrativ îl constituie, după caz, achiziționarea de bunuri,
executarea de lucrări, prestarea de servicii ori exploatarea bunurilor din domeniul public.
Ca regulă, contractele administrative se încheie în formă scrisă sub sancțiunea nulității.
În doctrină s-a exprimat opinia că și în situația în care legea nu prevede obligația formei scrise
contractul administrativ trebuie încheiat în această formă ca o condiție ad validitatem.
Încetarea efectelor contractelor administrative se poate face la termen sau înainte de
împlinirea termenului (acordul părților, forța majoră, cazul fortuit, denunțarea unilaterală,
rezilierea, răscumpărarea).
Instanța de contencios administrativ este competentă în cazul litigiilor legate de
încheierea contractelor administrative, inclusiv cele care privesc etapele premergătoare
încheierii acestora (anunțuri, caiete de sarcini, licitații, întocmiri procese-verbale etc.). pot face

24
obiectul acțiunii în contencios administrativ și aspectele legate de modificarea, interpretarea,
executarea și încetarea contractelor administrative.

25
 Unitatea de învățare 4
Proprietatea publică. Domeniul public. Regimul juridic aplicabil domeniului public

Persoanele juridice de drept public (statul și unitățile administrativ-teritoriale) au în

patrimoniul lor atât un drept de proprietate privată cât și un drept de proprietate publică. În
exercitarea efectivă a atributelor dreptului de proprietate publică statul este reprezentat de
autorități ale administrației publice centrale, iar unitățile administrativ-teritoriale sunt
reprezentate de autorități ale administrației publice locale.
În cuprinsul art. 136 alin. (3) Constituția nominalizează sau identifică printr-un criteriu
generic (interesul public sau interesul național) următoarele categorii de bunuri care fac obiectul
exclusiv al proprietății publice: bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu
potențial energetic valorificabil, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice
și ale platoului continental. Alte categorii de bunuri pot stabilite prin lege organică. În prezent
legea care reglementează regimul juridic al bunurilor proprietatea publică este Legea nr.
213/1998 privind bunurile proprietate publică, în forma existentă în urma modificările aduse de
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil.
Dreptul de proprietate publică este reglementat în Codul civil, în cadrul art. 858-875
(Titlul VI – Proprietatea publică), și în Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.
Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-
teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes
public, cu condiția să fie dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege. Deși sunt folosite
în mod constant pentru definirea dreptului de proprietate publică și implicit a domeniului public,
noțiunile de uz și de interes public nu sunt definite în legislație, intrând în categoria conceptelor
juridice nedefinite ce permit o largă marjă de apreciere din partea autorităților administrației
publice centrale sau local cu atribuții în administrarea domeniului public.
Dreptul de proprietate publică se dobândește prin următoarele modalități: a) prin achiziție
publică; b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; c) prin donație sau legat, acceptat în
condițiile legii; d) prin convenție cu titlu oneros; e) prin transferul unui bun din domeniul privat
al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public; f) prin alte moduri
stabilite de lege

26
 În conformitate cu dispozițiile Codului civil caracterele dreptului de proprietate
publică sunt: inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea. Bunurile proprietate
publică sunt inalienabile, în sensul că nu pot fi înstrăinate dată fiind destinația proprietății
publice și necesitatea conservării și transmiterii lor pentru generațiile viitoare. Bunurile
proprietate publică sunt imprescriptibile deoarece nu pot fi dobândite prin prescripție. Bunurile
proprietate publică sunt insesizabile deoarece nu pot fi urmărite de creditori în vederea realizării
creanțelor lor prin executare silită.
Legea nr. 213/1998 identifică trei categorii de bunuri care alcătuiesc domeniul public:
bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție; bunurile stabilitate în anexă la lege; orice
alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt
dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Având
în vedere că Legea nr. 213/1998 operează cu noțiunea de domeniu public pentru a identifica
bunuri care, potrivit Constituției, sunt obiect a proprietății publice s-a tras concluzia conform
căreia orice bun al proprietății publice este și un bun al domeniului public.
În funcție de bunurile care pot face obiectul proprietății publice se disting următoarele
categorii de domeniu public:
a) domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute în art. 136 alin. (3) din
Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexa Legii nr. 213/1998, precum și din alte bunuri de
interes public național declarate ca atare de lege;
b) domeniul public al județelor este alcătuit din bunuri prevăzute la pct. II din anexă și
din alte bunuri de interes public județean, declarate prin hotărâri ale consiliului județean, dacă nu
sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național;
c) domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile
prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca
atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes
public național ori județean.
Sunt obiect exclusiv al proprietății publice următoarele: bogățiile de interes public ale
subsolului; spațiul aerian; apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național; plajele;
marea teritorială; resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental. Celelalte
bunuri care aparțin statului sau unităților administrativ-teritoriale fac parte din domeniul public

27
sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost dobândite prin unul din modurile
prevăzute de lege.
Subiectele dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ-teritoriale.
Elementul de diferențiere dintre cele două tipuri este cel a interesului corespunzător bunului în
funcție de care distingem: bunuri de interes național care vor intra în domeniul public al statului
și bunuri de interes local care vor intra în proprietatea publică a unității administrativ-teritoriale.
Exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate publică poate fi directă (în
situația în care titularii dreptului exercită nemijlocit posesia și folosința) sau indirectă (prin
constituirea în condițiile legii de drepturi reale sau de creanță asupra bunurilor publice, iar o
parte din prerogative sunt exercitate prin intermediul titularilor respectivelor drepturi). Sunt
drepturi reale dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință gratuită, iar
drept de creanță este închirierea.
Dreptul de administrare asupra bunurilor proprietate publică se constituie în condițiile
legii organice, fiind un drept real principal, opozabil ergaomnes, mai puțin titularului dreptului
de proprietate publică. Regiile autonome și instituțiile publice în calitate de titulare ale dreptului
de administrare acționează atât ca subiecte de drept public cât și ca subiecte de drept privat, în
raporturile juridice civile.
Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică se naște în temeiul
contractului de concesiune, având natura juridică a unui drept real și cuprinzând atributele
dreptului de posesie, folosință și dispoziție exercitate în mod temporar.
Dreptul de folosință gratuită se naște prin actul administrativ al autorităților
administrației publice, fiind un drept real, opozabil erga omnes, constituit cu titlu gratuit, intuitu
personae, în favoarea unor persoane juridice de drept privat fără scop lucrativ.
Închirierea bunurilor proprietate publică se aprobă de autoritățile desemnate prin lege
organică și se face prin licitație publică, titularul dreptului de folosință născut din contract putând
fi o persoană fizică sau juridică, română sau străină.
Potrivit dispozițiilor art. 864 Cod civil dreptul de proprietate publică se stinge dacă: a)
bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat; b) dacă a încetat uzul sau interesul public, cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Raportul dintre proprietatea publică și domeniul public este subiect de controversă în
doctrina dreptului civil și a celui administrativ. Unii autori susțin ideea echivalenței celor două

28
noțiuni în timp de alții argumentează un raport de la întreg la parte. Acest raport a fost înțeles
atât în sensul că noțiunea de domeniu public este mai largă decât cea a proprietății publice
deoarece include toate bunurile proprietate publică și o serie de bunuri proprietate privată, cât și
în sens invers considerându-se că noțiunea de proprietate publică este mai largă decât cea a
domeniului public, ea incluzând și domeniul privat.
Domeniul public este format din totalitatea bunurilor mobile și imobile care sunt
destinate să folosească tuturor membrilor unei colectivități umane, fie în mod direct fie prin
intermediul unor organe special create spre a le administra în scopul satisfacerii unei nevoi
sociale. Bunurilor din domeniul public li se aplică un regim juridic derogatoriu de la dreptul
comun în baza interesului public, general, pe care administrația are misiunea de a-l înfăptui.
În sens restrâns, domeniul public se identifică cu sfera bunurilor proprietate publică. În
sens larg, sfera domeniului public include pe lângă toate bunurile proprietate publică și unele
bunuri aparținând proprietății private care, pentru anumite considerente, se află sub paza și
protecția statului sau a unităților administrativ-teritoriale, fiind supuse pe lângă regulile dreptului
privat și unui regim de drept public.
Trăsăturile bunurilor care fac parte din domeniul public sunt următoarele: a) sunt bunuri
destinate să satisfacă anumite cerințe ale colectivității, la nivel individual sau colectiv; b) sunt
bunuri care satisfac nevoi sociale prin natura lor, ca urmare a unor lucrări speciale sau datorită
valorii științifice, istorice, culturale; c) sunt bunuri care au semnificația unei valori de interes
public sau sunt destinate unei folosințe de interes public; d) sunt în proprietatea publică sau în
paza unei persoane de drept public.
În doctrină au fost propuse mai multe clasificări ale bunurilor domeniului public în
funcție de următoarele criterii:
a) după criteriul interesului pe care-l reprezintă: domeniul public de interes național;
domeniul public de interes județean și domeniul public de interes local;
b) după modul de determinare: bunuri ale domeniului public prevăzute de Constituție;
bunuri ale domeniului public stabilite de legi; bunuri ale domeniului public identificate de
autorități ale administrației publice în baza criteriilor precizate de Constituție și legi;
c) după modul de încorporare: domeniul public natural; domeniul public artificial;
d) după criteriul naturii: domeniul public terestru; domeniul public maritim; domeniul
public fluvial; domeniul public aerian.

29
 e) după modul de utilizare de către public: bunuri utilizate direct; bunuri utilizate
indirect, prin intermediul unui serviciu public.
Domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale este compus din
totalitatea bunurilor mobile și imobile aflate în proprietatea acestora, altele decât cele care fac
parte din domeniul public. În mod tradițional în cadrul domeniului privat intră bunurile
asemănătoare celor posedate de indivizi și asupra cărora autoritatea publică exercită aceleași
drepturi. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de
proprietate privată.
Din perspectiva dreptului public domeniul privat al statului sau al unităților
administrativ-teritoriale și domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale
formează domeniul administrativ.

30
 Unitatea de învățare 5
Modalități de punere în valoare a domeniului public

Constituția României prevede în cuprinsul art. 136 alin. (4) că, în condițiile legii
organice, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori
instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. De asemenea, ele pot fi date în folosință
gratuită instituțiilor de utilitate publică.
În mod corespunzător, potrivit dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 215/2001 privind
administrația publică locală consiliile locale și consiliile județene hotărăsc ca bunurile ce aparțin
domeniului public sau privat de interes local sau județean, după caz, să fie date în administrarea
regiilor autonome și instituțiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate. Autoritățile
administrației publice locale hotărăsc și cu privire la cumpărarea ori vânzarea bunurilor din
domeniul privat, de interes local sau județean.
O altă modalitate de punere în valoare a domeniului public este darea în folosință gratuită
pe termen limitat a unor bunuri mobile şi imobile, proprietate publică sau privată, locală ori
judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de
binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.
Administrarea generală a bunurilor din domeniului public
Bunurile din domeniul public pot fi date în administrarea regiilor autonome, a
autorităților administrației publice locale ori centrale, a altor instituții publice de interes național,
județean sau local.
În situația în care bunul aparține domeniului public de interes național Guvernul hotărăște
darea în administrare a acestuia prin hotărâre de Guvern. Conform dispozițiilor art. 1 alin. (5) lit.
c) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a
ministerelor una din funcțiile îndeplinite de Guvern este și aceea de „administrare a proprietăţii
statului, prin care se asigura administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi
gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil”.
În cazul bunurilor care aparțin domeniului public sau privat de interes local ori județean,
darea în administrare se face prin hotărâre a consiliului local ori județean, după caz. Legea nr.
215/2001 prevede în cadrul atribuțiilor consiliului local administrarea domeniului public și privat

31
al comunei, orașului sau municipiului [art. 36 alin. (2) lit. c)], iar în cazul atribuțiilor consiliului
județean gestionarea patrimoniului județului [art. 91 alin. (1) lit. c)].
Drepturile pe care le are titularul dreptului de administrare sunt: dreptul de a poseda,
dreptul de a folosi bunul și dreptul de a dispune de acel bun. Guvernul, consiliul local ori
consiliul județean controlează modul de exercitare a dreptului de administrare.
În litigiile privitoare la dreptul de administrare statul este reprezentat de Ministerul
Finanțelor Publice, iar unitățile administrativ-teritoriale de către consiliile județene, de Consiliul
General al Municipiului București sau de consiliile locale care dau mandat scris președintelui
consiliului județean sau primarului. Potrivit dispozițiilor art. 870 din Codul civil apărarea în
justiție a dreptului de administrare revine titularului acestui drept. Titularul dreptului de
administrare răspunde pentru prejudiciile cauzate prin neîndeplinirea necorespunzătoare a
obligațiilor care îi revin în baza actului de administrare.
Dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin
actul de revocare adoptat de autoritatea care l-a constituit. Revocarea se face în condițiile în care
titularul nu își execută drepturile și obligațiile născute din actul de transmitere a dreptului de
administrare.
Darea în folosință cu titlu gratuit a bunurilor proprietate publică
Legea nr. 213/1998 recunoaște posibilitatea pentru stat și unitățile administrativ-
teritoriale de a da imobile din patrimoniul lor, în folosință gratuită, pe termen limitat, persoanelor
juridice fără scop lucrativ care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori a
serviciilor publice.Dispozițiile privind constituirea și încetarea dreptului de administrare se
aplică în mod corespunzător și dării în folosință cu titlu gratuit. Apărarea în justiție a dreptului de
folosință cu titlu gratuit revine titularului dreptului.
Închirierea bunurilor proprietate publică
Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale
se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, a Consiliului General al
Municipiului București ori a consiliului local. Contractul de închiriere va cuprinde clauze de
natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia.
Titularii contractului de închiriere poate fi orice persoană fizică sau juridică, română sau
străină. Au posibilitatea de a transmite prin închiriere un bun proprietate publică atât titularul
dreptului de proprietate publică cât și titularul dreptului de administrare. Sumele încasate din

32
închirierea bunurilor proprietate publică se fac, după caz, venituri la bugetul de stat sau la
bugetele locale.
Concesiunea bunurilor proprietate publică
Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică este un drept real principal,
inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, constituit cu titlul oneros, pe baza contractului de
concesiune încheiat între autoritatea concedentă și o persoană fizică sau o persoană juridică de
drept privat cu privire la un bun din domeniul public ca modalitate de exercitare a dreptului de
proprietate publică și care conferă titularului său, în mod temporar, atributele posesiei, folosinței
și dispoziției, cu respectarea obligațiilor prevăzute în actul de constituire, precum și a limitelor
materiale și juridice.
Conținutul dreptului de concesiune este prevăzut în cadrul art. 871 Cod civil conform
căruia concesionarul are dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului, în schimbul
unei redevențe și pentru o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a
contractului de concesiune.
Cadrul general de reglementare al concesiunii bunurilor proprietate publică este O.U.G.
nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.
Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este acel contract încheiat în
formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă
determinată, unei persoane, denumite concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea sa,
dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevenţe. În
doctrină, contractul de concesiune a fost prezentat ca un contract sinalagmatic, oneros,
comutativ, cu executare succesivă, solemn și intuitupersonae.
Obiectul contractului de concesiune pot fi doar bunurile proprietate publică a statului sau
a unităților administrativ-teritoriale. Prin urmare, contractul de concesiune de bunuri proprietate
publică este un contract administrativ, fiind guvernat de un regim de putere publică. Atunci când
obiectul contractului este un bun din domeniul privat al statului sau al unității administrativ-
teritoriale contractul de concesiune va fi reglementat de regimul juridic comun.
Exploatarea bunului proprietate publică se face în schimbul unei redevențe. Redevența
reprezintă o parte din profitul obținut de concesionar și se stabilește de către părți în momentul
încheierii contractului. Modul de calcul şi de plată a redevenţei se stabileşte de către ministerele
de resort sau de alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale ori de către

33
autorităţile administraţiei publice locale. Redevenţa se face venit la bugetul de stat sau la
bugetele locale, după caz.
Părțile contractului de concesiune se numesc concedent și concesionar. Au calitatea de
concedenți în numele statului, județului, orașului și comunei următorii: a) ministerele sau alte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică a
statului; b) consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau
instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a judeţului, oraşului sau
comunei.
Concesionar poate fi orice persoană fizică sau juridică, română ori străină.
Durata contractului de concesiune este de maxim 49 de ani, începând de la data semnării
lui, și se stabilește de către concedent pe baza unui studiu de oportunitate. Studiul de oportunitate
reprezintă un ansamblu de operațiuni tehnico-materiale obligatorii pentru încheierea contractului
de concesiune. Contractul de concesiune poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult
jumătate din durata sa iniţială, prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Atribuirea contractului de concesiune trebuie să aibă la bază următoarele principii:
transparența, tratamentul egal, proporționalitatea, nediscriminarea și libera concurență. În
conformitate cu art. 14 din O.U.G. nr. 54/2006 contractul de concesiune de atribuie în două
modalități: licitația și negocierea directă. Prin excepție art. 59 alin. (1) permite și atribuirea
directă a bunurilor proprietate publică prin concesiune companiilor naționale, societăților
naționale sau societăților comerciale aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea
entităților care pot avea calitatea de concedent, care au fost înființate prin reorganizarea regiilor
autonome și care au ca obiect principal de activitate gestionarea, întreținerea, repararea și
dezvoltarea respectivelor bunuri. Textul normativ limitează concesiunea prin atribuire directă
până la privatizarea companiilor sau societăților concesionare. În cazul atribuirii directe nu este
necesară întocmirea studiului de oportunitate. Concesionarea se aprobă prin hotărâre a
Guvernului, a consiliilor locale, județene sau a Consiliului General al Municipiului București,
după caz.
Contractul de concesiune cuprinde clauzele prevăzute în caietul de sarcini şi clauzele
convenite de părţile contractante. Clauzele stabilite de către părți nu pot să contravină
obiectivelor concesiunii prevăzute în caietul de sarcini. El se redactează în limba română, în două
exemplare, existând și posibilitatea încheierii și în patru exemplare atunci când concesionarul

34
este de o altă naţionalitate sau cetăţenie decât cea română. În acest caz părțile aleg limba în care
vor fi redactate două exemplare, cu mențiunea că în caz de litigiu prevalează exemplarele în
limba română.
În contractul de concesiune trebuie precizate în mod distinct categoriile de bunuri ce vor
fi utilizate de concesionar în derularea concesiunii. Conform dispozițiilor art. 52 din O.U.G. nr.
54/2006 pot exista două categorii de bunuri : a) bunurile de retur – bunuri care au făcut obiectul
concesiunii și care revin de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului la încetarea
contractului de concesiune ; b) bunurile proprii – bunuri care au aparținut concesionarului, au
fost utilizate de către acesta pe durata concesiunii și care la încetarea contractului de concesiune
rămân în proprietatea concesionarului.
Conform art. 872 Cod civil concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice
necesare pentru a asigura exploatarea bunului. Concesionarul nu poate înstrăina sau greva bunul
dat în concesiune sau bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii și care trebuie să
fie predate concedentului la încetarea contractului. Fructele revin concesionarului iar productele
doar în limitele prevăzute de lege și de contract.
Concedentul are dreptul să verifice în perioada derulării contractului de concesiune
modul în care sunt respectate clauzele acestuia de către concesionar.
Modificarea contractului de concesiune se poate face din inițiativa unilaterală a
concedentului doar în partea reglementară cu notificarea prealabilă a concesionarului, pentru
motive excepţionale legate de interesul naţional sau local, după caz.
Încetarea contractului de concesiune are loc, de regulă, prin ajungerea la termen.
Există și posibilitatea încetării contractului prin următoarele situații atipice: a) la expirarea
duratei stabilite în contractul de concesiune; b) în cazul în care interesul naţional sau local o
impune, prin denunţarea unilaterală de către concedent, cu plata unei despăgubiri juste şi
prealabile în sarcina acestuia; c) în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către
concesionar, prin reziliere de către concedent, cu plata unei despăgubiri în sarcina
concesionarului; d) în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concedent, prin
reziliere de către concesionar, cu plata unei despăgubiri în sarcina concedentului; e) la dispariţia,
dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a
concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fără plata unei despăgubiri.

35
 La încetarea contractului de concesiune concesionarul este obligat să restituie, în deplină
proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat.
Contractul de concesiune împreună cu întreaga documentație care a stat la baza acestuia
(studiul de oportunitate al concesiunii; hotărârea de aprobare a concesiunii; documentaţia de
atribuire; motivele care au stat la baza deciziei de atribuire unui anumit ofertant etc.) se păstrează
de către concedent într-un dosar al concesiunii pe toată durata în care contractul de concesiune
produce efecte juridice, dar nu mai puţin de 5 ani de la data încheierii contractului respectiv.
Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea,
modificarea şi încetarea contractului de concesiune, precum şi a celor privind acordarea de
despăgubiri, este de competența instanței de contencios administrativ. Acţiunea în justiţie se
introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicţie se află sediul
concedentului.

36
 Unitatea de învățare 6
Controlul exercitat asupra administrației publice. Noțiune și forme

Prin control se înțelege activitatea de verificare a conformității acțiunilor autorităților și

instituțiilor publice, ale organizațiilor neguvernamentale, ale persoanelor juridice și fizice cu
reglementările juridice în vigoare. Activitatea de control are ca scop principal cunoașterea
efectivă a stadiului și a modului de îndeplinire a atribuțiilor, prevenirea săvârșirii unor abateri,
descoperirea și înlăturarea celor produse, inclusiv a cauzelor care le-au generat și a condițiilor
favorizante, stabilirea răspunderii în sarcina celor vinovați și asigurarea perfecționării continue a
activității și structurilor verificate.
Elementele care trebuie urmărite în cadrul obiectului controlului sunt următoarele: a)
obiectivele pe care trebuie să le realizeze autoritățile administrației publice; b) mijloacele folosite
pentru atingerea obiectivelor în raport cu indicii de performanță; c) stabilirea modalității de
control în raport cu competența organului de control.
În administrația publică, obiectul controlului îl constituie acțiunile și inacțiunile
autorităților administrației publice sau a personalului lui administrația publică.
Se pot identifica mai multe forme de control după următoarele criterii:
a) după natura autorității publice care îl exercită: controlul exercitat de Parlament;
controlul exercitat de autorități ale administrației publice; controlul exercitat de autorități
judecătorești.
b) după regimul procedural aplicabil: control contencios (exercitat de instanțele
judecătorești) și control necontencios (exercitat de Parlament și de autoritățile ierarhic
superioare).
c) după momentul acțiunii administrative: control prealabil; control concomitent; control
posterior.
d) după efectele pe care le determină: control care atrage sancționarea organului
administrativ și a personalului acestuia; control care atrage anularea actului administrativ
Controlul administrativ este realizat de administrația publică în conformitate cu
dispozițiile legii care-i reglementează activitatea și are ca obiective următoarele: respectarea legii
în activitatea autorităților administrației publice, verificarea mijloacelor folosite pentru realizarea

37
obligațiilor prevăzute de lege, constatarea rezultatelor pozitive și a abaterilor de la normele
prescrise, stabilirea măsurilor pentru înlăturarea deficiențelor constatate. Controlul administrativ
poate fi organizat ca o modalitate permanentă ce intervine la o dată fixă sau ca o modalitate
inopinată.
Controlul administrativ se poate desfășura în două forme: intern și extern. Controlul
administrativ intern se realizează de persoane sau compartimente din interiorul organului
administrativ. El se poate exercita din oficiu sau la sesizarea unei persoane fizice sau juridice.
Obiectul controlului intern îl reprezintă verificarea legalității, inclusiv pe considerente de
oportunitate, a întregii activități desfășurate, a modului de utilizare a mijloacelor materiale și
financiare de care dispune organul respectiv.
Controlul administrativ extern este exercitat de organe sau funcționari din afara
autorităților controlate. El poate cunoaște următoarele forme: a) control administrativ ierarhic; b)
controlul de tutelă administrativă; c) controlul administrativ extern specializat; d) controlul prin
jurisdicții speciale administrative.
Controlul administrativ ierarhic se exercită de autoritățile ierarhic superioare asupra
celor inferioare, în baza raportului de subordonare dintre ele, ori de câte este nevoie, fără a fi
necesar să fie prevăzut în vreun text de lege. Obiectul controlului ierarhic poate fi anterior,
concomitent sau posterior și cuprinde întreaga activitate a organelor subordonate, acte juridice și
fapte materiale, aspecte de legalitate și oportunitate. Controlul ierarhic se poate efectua din oficiu
sau la cererea unei persoane fizice sau juridice.
Controlul de tutelă administrativă este controlul efectuat de anumite autorități ale
administrației publice centrale asupra actelor autorităților administrative descentralizate în
cazurile prevăzute de lege. De exemplu, controlul exercitat de prefect asupra actelor
administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale.
Controlul administrativ extern specializat este exercitat de anumite persoane sau
compartimente față de care cel controlat nu se află în raport de subordonare ierarhică. El se
realizează numai în cazurile expres prevăzute de lege, în condițiile stabilite de aceasta, și se
limitează la aspectele care se încadrează în specificul activității organului de control.
Controlul prin jurisdicții speciale administrative este control exercitat prin autorități ale
administrației publice care au competența legală de a soluționa, după o procedură bazată pe
principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței activității

38
administrativ-jurisdicționale, anumite litigii juridice prin adoptarea de acte administrative
jurisdicționale.
Spre deosebire de contenciosul administrativ unde conflictul este soluționat la nivelul
puterii judecătorești, activitatea administrativ-jurisdicțională se caracterizează prin soluționarea
unui conflict la nivelul administrației active, de către structuri specializate în acest scop,
dispunând de atribuții administrativ-jurisdicționale.
Jurisdicția administrativă este activitatea de soluționare a unui litigiu de drept
administrativ după norme procedurale specifice procedurii judiciare, în urma căreia rezultă un
act administrativ cu caracter jurisdicțional. Pentru existența acestui tip de jurisdicție sunt
necesare următoarele condiții: a) actul să fie emis de către o autoritate administrativă; b)
autoritatea administrativă emitentă să aibă atribuții de a soluționa un conflict; c) conflictul
trebuie soluționat cu citarea părților și în baza principiului contradictorialității, iar părților trebuie
să le fie recunoscut dreptul de a fi reprezentate sau asistate de un avocat.
Constituția României din anul 1991, în forma sa inițială, nu conținea dispoziții expres
referitoare la jurisdicția administrativă. Ca urmare a revizuirii din anul 2003 art. 21 (privind
accesul liber la justiție) a fost completat cu un nou alineat 4 care prevede că „jurisdicțiile speciale
administrative sunt facultative și gratuite”.
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ a definit actul administrativ-
jurisdicțional și jurisdicția administrativă specială. Este act administrativ-jurisdicțional „actul
emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție
administrativă specială” [art. 2 alin. 1 lit. d)]. Jurisdicția administrativă specială este definită ca o
„activitate înfăptuită de o autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în
materie, competența de soluționare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură
bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la apărare și independenței
activității administrativ-jurisdicționale” [art. 2 alin. 1 lit. e)].
În conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 554/2004 actele administrative
susceptibile să facă obiectul unei jurisdicții speciale administrative pot fi atacate la instanța de
contencios administrativ, cu respectarea procedurii plângerii prealabile, dacă partea înțelege să
nu exercite procedura administrativ-jurisdicțională. Actul administrativ-jurisdicțional pentru
care, prin lege organică specială, se prevede o cale de atac în fața unei alte jurisdicții
administrative speciale poate fi atacat direct la instanța de contencios administrativ, în termen de

39
15 zile de la comunicare, dacă partea înțelege să renunțe la calea administrativ-jurisdicțională de
atac. Dacă partea care a optat pentru jurisdicția administrativă specială sau pentru calea de atac la
un alt organ administrativ-jurisdicțional înțelege să renunțe la aceasta în timpul soluționării
litigiului, este obligată să notifice decizia de renunțare organului administrativ-jurisdicțional în
cauză. După notificare partea trebuie să sesizeze instanța de contencios administrativ în termen
de 15 zile, fără a mai efectua procedura administrativă prealabilă.
Controlul exercitat de autorități și persoane din afara administrației publice se poate
realiza în următoarele forme: a) controlul parlamentar; b) controlul exercitat prin societatea
civilă; c) controlul judecătoresc.
Controlul parlamentar poate fi realizat direct de către Parlament sau indirect de către
autorități publice aflate sub controlul Parlamentului. Primul tip de control este controlul
tradițional și se concretizează în obligația Guvernului și a celorlalte organe ale administrației
publice de a prezenta informații și documente, în posibilitatea adresării Guvernului de întrebări,
interpelări și moțiuni simple, în dezbaterea unor rapoarte și declarații. Al doilea tip de control se
realizează prin intermediul unor autorități publice obligate să dea rapoarte periodice
Parlamentului.
Controlul exercitat de societatea civilă se exercită prin: a) petiții formulate în legătură cu
activitatea administrației publice (O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de
soluționare a petițiilor); b) solicitări de acces la informații de interes public (Legea nr. 544/2001
privind liberul acces la informațiile de interes public); c) participarea la procesul de elaborare a
actelor normative și la procesul de luare a deciziilor (Legea nr. 52/2003 privind transparența
decizională în administrația publică)..
Controlul judecătorescasupra activității administrației publice se exercităprin intermediul
contenciosului administrativ.Fundamentul constituțional al acestui tip de control se găsește în art.
52 din Constituție referitor la dreptul persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes
legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen
legal al unei cereri de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea
actului și repararea pagubei. Acest drept trebuie corelat cu dispozițiile art. 21 din Constituție care
garantează accesul liber la justiție oricărei persoane pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a
intereselor sale legitime.

40
 Unitatea de învățare 7
Contenciosul administrativ. Trăsături. Evoluție. Forme

Contenciosul administrativ este forma juridică de apărare a particularilor (persoane fizice

și persoane juridici) împotriva abuzurilor administrației publice.
În sens larg, contenciosul administrativ a fost definit ca reprezentând totalitatea litigiilor
de competența instanțelor judecătorești, dintre un organ al administrației publice, respectiv un
funcționar public, o autoritate publică sau o structură autorizată să presteze un serviciu public, pe
de o parte, și alt subiect de drept, pe de altă parte, în care autoritatea publică apare ca purtătoare a
prerogativelor de putere publică.
În sens restrâns, noțiunea de contencios administrativ reprezintă totalitatea litigiilor de
competența secțiilor de contencios administrativ ale instanțelor judecătorești.
Primul act normativ care a reglementat instituția contenciosului administrativ a fost
Legea nr. 167/1864 pentru înființarea Consiliului de Stat. Acest organism judeca cererile
particularilor și persoanelor juridice ale căror interese erau vătămate prin: hotărârile miniștrilor;
hotărârile și actele de executare ale prefecților; comisiilor de lucrări publice. Ulterior, ca urmare
a dispozițiilor Legii pentru împărțirea diferitelor atribuțiuni ale Consiliului de Stat din 12 iulie
1866 atribuțiile în materie contencioasă ale Consiliului de Stat au fost împărțite către curțile de
apel și celelalte instanțe judecătorești de drept comun.
În baza legilor pentru reorganizarea Curții de Casație și Justiție din 1 iulie 1905 și 17
februarie 1912 cauzele de contencios administrativ au fost atribuite Secțiunii a III-a a Curții de
Casație. Erau exceptate actele de guvernământ și. actele privitoare la exercițiul tutelei
administrative și controlul ierarhic.
Constituția din anul 1923 a prevăzut în cuprinsul art. 107 alin. (4) că „organele puterii
judiciare judecă dacă actul este ilegal, îl poate anula sau pot pronunța daune civile până la data
restabilirii dreptului vătămat, având și căderea de a judeca și cererea de despăgubire, fie contra
autorității administrative chemate în judecată, fie contra funcționarului public”.
Dispozițiile constituționale au fost dezvoltate în cuprinsul Legii pentru contenciosul
administrativ din 23 decembrie 1925. Cererile se introduceau la curtea de apel în circumscripția
căreia reclamantul își avea domiciliul. Deciziile curților de apel erau supuse recursului la Curtea

41
de Casație. Cererile în justiție puteau fi îndreptate atât împotriva autorității administrative care a
adoptat actul administrativ vătămător, cât și împotriva funcționarilor care au semnat actul, atunci
când se solicita plata unor despăgubiri pentru prejudicii cauzate.
În perioada comunistă, contenciosul administrativ a fost desființat (Decretul-lege nr.
128/1948 pentru desființarea contenciosul administrativ și a curților de apel) fiind reînființat
parțial în urma adoptării Constituției din anul 1965. În baza Legii nr. 1/1967 privind judecarea
de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lot prin acte administrative ilegale
persoana vătămată într-un drept al său printr-un act administrativ ilegal putea cere tribunalului
competent, în condițiile legii, anularea actului sau obligarea organului administrativ chemat în
judecată să ia măsura corespunzătoare pentru înlăturarea încălcării dreptului, precum și repararea
pagubei.
După prăbușirea regimului comunist una din legile care a stat la baza edificării statului de
drept a fost Legea contenciosului administrative nr. 29/1990. În baza acestei legi orice persoană
fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un
act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva
cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se putea adresa instanței judecătorești
competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a
fost cauzată. Acțiunea în justiție era condiționată de exercitarea procedurii prealabile a recursului
administrativ, prin oferirea posibilității autorității administrative emitente sau ierarhic superioare
de a revoca sau modifica actului administrativ pretins ilegal.
În prezent, fundamentul constituțional al controlului de contencios administrativ îl
reprezintă art. 52 alin. (1) din Constituție care prevede, în categoria drepturilor fundamentale,
dreptul persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri de a obține
recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.
Condițiile și limitele exercitării acestui drept de natură constituțională sunt prevăzute prin lege
organică, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (2) și ale art. 73 alin. (3) lit. k) din
Constituție.
Legea organică care reprezintă actul normativ special în materia contenciosului
administrativ este Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Conform art. 2 alin.
(1) lit. f) din această lege este considerată contencios administrativ „activitatea de soluţionare de

42
către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care
cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau
încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în
termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un
interes legitim”.
În funcție de soluțiile pe care le poate pronunța instanța contenciosul administrativ este
de două tipuri: contencios în anulare și contencios de plină jurisdicție.
În cazul contenciosului în anulare instanța de contencios administrativ se va putea
pronunța doar cu privire la anularea unui act administrativ atacat pe motiv că acesta a fost emis
sau adoptat cu încălcarea prevederilor legale. Instanța nu este competentă să soluționeze și
problema reparării daunelor.
În cazul contenciosului de plină jurisdicțieinstanța este competentă: a) să anuleze actul
administrativ de autoritate prin care un reclamant a fost vătămat într-un drept al său recunoscut
de lege; b) să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ sau un alt înscris; c) să
acorde despăgubiri pentru repararea daunelor produse de actul administrativ atacat.
În funcție de dreptul sau interesul legitim vătămat contenciosul administrativ este de două
tipuri: contencios subiectiv și contencios obiectiv.
Contenciosul administrativ subiectiv există când reclamantul prin acțiunea introdusă
solicită instanței judecătorești să soluționeze o problemă referitoare la un drept subiectiv sau
interes legitim personal, în sensul de a cerceta dacă un act administrativ tipic sau asimilat a adus
atingere unei situații juridice subiective.
Contenciosul administrativ obiectiv există atunci când prin acțiune reclamantul
urmărește să apere un drept obiectiv sau un interes legitim public, în sensul de a verifica dacă a
fost adusă atingere unor drepturi care reprezintă conținutul unor situații juridice cu caracter
general și impersonal și dacă s-a adus atingere unei stări de legalitate generală.
În doctrină s-au identificat următoarele trăsături ale contenciosului administrativ:
a) Obiectul litigiului de contencios administrativ constă în atacarea în instanță a
următoarelor acte: actul administrativ propriu-zis, actul administrativ asimilat, actele
administrative cu caracter jurisdicțional, ordonanțele de guvern declarate neconstituționale.
Obiectul unei acțiuni în contencios administrativ nu poate consta doar în acordarea de
despăgubiri, fără să se solicite și anularea actului sau obligarea autorității la emiterea lui.

43
 b) Calitatea părților în litigiu. Calitatea de reclamant revine, în primul rând, persoanei
vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim. În anumite condiții pot sesiza instanța de
contencios administrativ și Avocatul Poporului, Ministerul Public, autoritatea publică emitentă,
prefectul, Agenția Națională a Funcționarilor Publici și orice subiect de drept public. În cadrul
acțiunilor de contencios administrativ sunt atacate actele emise de autoritățile publice, care vor
avea calitatea de pârât. Sunt asimilate autorităților publice persoanele juridice de drept privat
care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu
public.
c) Contenciosul administrativ reprezintă un contencios de plină jurisdicție. Judecătorul
nu se limitează la anularea actului ilegal, ci poate dispune și alte măsuri, precum recunoașterea
unor drepturi subiective, restituiri, reintegrări, despăgubiri și chiar reformarea unui act
administrativ.
d) Caracterul obligatoriu al procedurii administrative prealabile. Înainte de a se adresa
instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un
drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite
autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de
30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea
prealabilă poartă denumirea de recurs administrativ și are două forme: recursul grațios, care se
exercită la aceeași autoritate care a emis actul administrativ, și recurs ierarhic, care se exercită la
autoritatea ierarhic superioară organului care a produs vătămarea.
e) Dublul grad de jurisdicție. Dublul grad de jurisdicție semnifică faptul că în cadrul
litigiilor de contencios administrativ există judecata în fond și judecata în recurs, care se judecă
în cadrul secțiilor specializate de contencios administrativ existente la nivelul tribunalelor,
curților de apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
f) Posibilitatea ca acțiunea să poate fi formulată și personal împotriva funcționarului
public care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face
vinovat de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim,
dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. Legea nr.
554/2004 recunoaște principiul solidarității dintre funcționarul public și autoritatea publică
emitentă. De asemenea există posibilitatea pentru funcționarul public să cheme în garanție pe

44
superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau nu actul a cărui legalitate
este supusă judecății.
g) Posibilitatea pe care o are instanța de judecată de a amenda cu 10% din salariul minim
brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere pe conducătorul autorității publice care nu
trimite în termenul stabilit lucrările solicitate.

45
 Unitatea de învățare 8
Contenciosul administrativ. Condițiile acțiunii directe. Excepția de nelegalitate

Condițiile acțiunii directe în contenciosul administrativ sunt următoarele: a) actul atacat

să fie un act administrativ; b) actul atacat să emane de la o autoritate publică; c) actul atacat să
vatăme un drept recunoscut de lege sau un interes legitim; c) să fie îndeplinită procedura
prealabilă; d) să fie respectat termenul pentru exercitarea plângerii prealabile și pentru
introducerea acțiunii.
În sensul Legii nr. 554/2004 actul administrativ este actul unilateral cu caracter
individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea
organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge
raporturi juridice. Sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile
publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor
de interes public, prestarea serviciilor publice și achiziţiile publice.
Distincția între actele administrative individuale și actele administrative normative se
realizează în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc. Astfel, actele
administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc
efecte ergaomnes, în timp ce actele individuale produc efecte față de o persoană sau uneori față
de mai multe persoane, nominalizate expres în conținutul lor. Actele administrative individuale
se ataca, de regulă, în termen de 6 luni de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă,
data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. Actele
administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.
Instanța de contencios administrativ poate să se pronunțe și asupra legalității
operațiunilor administrative atunci când acestea au stat la baza emiterii actului administrativ
supus judecății. Se asimilează actelor administrative unilaterale și tăcerea administrației,
respectiv refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim
sau, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
În sensul Legii nr. 554/2004 refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere reprezintă
exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane. Este
asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a

46
soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. Pentru a exista un refuz
nejustificat trebuie să existe, pe de o parte, o comunicare expresă a poziției autorității publice, iar
pe de altă parte refuzul de a soluționa favorabil cererea trebuie să se bazeze pe depășirea
limitelor dreptului de apreciere, adică pe excesul de putere.
În cazul tăcerii administrației instanța va intra în analiza fondului cererii și, dacă e
întemeiată, va obliga organul administrativ să o satisfacă și nu doar să răspundă solicitantului în
sens afirmativ sau negativ. În general, prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la
un drept recunoscut de lege s-a înțeles nesatisfacerea pretențiilor juridice întemeiate pe
valorificarea unor drepturi conferite persoanelor fizice sau juridice.
Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri reprezintă faptul de a nu răspunde
solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt
termen. Acest aspect condițional trebuie raportat la dispozițiile O.G. nr. 27/2002 privind
reglementarea activității de soluționare a petițiilor. Este considerată petiție orice cerere,
reclamație, sesizare sau propunere formulată în scris ori prin poștă electronică, pe care un
cetățean sau o organizație legal constituită o poate adresa autorităților și instituțiilor publice
centrale și locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe
centrale, companiilor și societăților naționale, societăților comerciale de interes județean sau
local, precum și regiilor autonome.
În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 autoritatea
publică reprezintă „orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează,
în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate
autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit
legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în
regim de putere publică”.
Sunt asimilate autorităților publice și structurile de sorginte privată (organizații
profesionale, asociații și fundații etc.) care printr-o dispoziție legală sau printr-o autorizație dată
de autoritatea administrativă publică competentă prestează diferite servicii publice, cu aceleași
efecte juridice ca autoritățile publice. În cadrul persoanelor juridice de drept privat asimilate
autorităților publice se face distincție între persoane juridice de drept privat care, potrivit legii au
obținut statut de utilitate publică, și persoane juridice de drept privat care sunt autorizate să
presteze un serviciu public.

47
 În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 prin drept
vătămat se înțelege „orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i
se aduce o atingere printr-un act administrativ”. Un interes este legitim atunci când nu contravine
ordinii juridice în vigoare și este ocrotit printr-o normă de drept. În justiție pot fi valorificate doar
interesele legitime, personale, directe, actuale și juridice, vătămate prin acte administrative de
autoritate.
Interesul legitim poate fi atât public cât și privat, ambele noțiuni fiind definite de Legea
nr. 554/2004. Interesul legitim public reprezintă „interesul care vizează ordinea de drept şi
democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice”.
Interesul legitim privat constă în „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea
realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat”.Apărarea unui interes legitim public
presupune un contencios obiectiv, iar apărarea unui interes legitim privat presupune un
contencios subiectiv.
Procedura administrativă prealabilă este reglementată pentru a oferi persoanelor
interesate posibilitatea rezolvării într-un termen mai scurt și mai operativ a reclamației lor,
organul administrativ sesizat putând să revină asupra actului emis și să emită altul acceptat de
către reclamant. Procedura prealabilă are în vedere recursul administrativ (cu cele două formă
recursul grațios și recursul ierarhic) pe care particularii lezați în drepturile sau în interesele lor
legitime prin acțiunea sau inacțiunea unei autorități publice sunt obligați de regulă să-l exercitate
la autoritatea emitentă sau la autoritatea ierarhic superioară dacă aceasta există.
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004 plângerea prealabilă
reprezintă „cererea prin care se solicită autorităţii publice emitente sau celei ierarhic superioare,
după caz, reexaminarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul
revocării sau modificării acestuia”.
Procedura plângerii prealabile se găsește în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 554/2004 care
dispune, în alin. 1, că „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente,
persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act
administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau
autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării
actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Pentru motive temeinice, persoana vătămată,

48
destinatar al actului, poate introduce plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative
unilaterale, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii
actului”
Plângerea prealabilă se soluționează în termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii,
dacă prin lege nu se prevede un alt termen. Promovarea acțiunii mai înainte de expirarea
termenului în care autoritatea publică poate comunica răspunsul la plângerea prealabilă atrage
respingerea acțiunii ca prematură, iar neîndeplinirea procedurii atrage respingerea acțiunii ca
inadmisibilă.
În cazul actelor administrative unilaterale este posibilă introducerea plângerii prealabile,
pentru motive temeinice, și peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data
emiterii actului. Termenul de 6 luni este un termen de prescripție, fiind susceptibil de întrerupere
și suspendare.
În cazul actelor administrative cu caracter normativ plângerea prealabilă poate fi
formulată oricând.
Dispozițiile privind plângerea prealabilă se aplică şi în ipoteza în care legea specială
prevede o procedură administrativ-jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru aceasta.
Plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul
Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc
cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe. Nu este obligatorie
plângerea prealabilă în cazul refuzului nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept
sau la un interes legitim ori al nesoluționării în termenul legal al unei cereri, și nici în cazul
acțiunilor care au ca obiect excepția de nelegalitate.
Legea nr. 554/2004 stabilește în cuprinsul art. 11 două categorii de termene: un termen
general de prescripție de 6 luni și un termen de decădere de un an.
Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract
administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în
termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data
comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de
soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a
cererii; d) data expirării termenului de 30 de zile, calculat de la comunicarea actului
administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e)

49
data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor
administrative.
În limita termenului de un an de la data comunicării actului administrativ individual, data
luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere se
poate introduce acțiunea doar pentru motive temeinice.
Ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțe care se consideră a fi neconstituționale,
precum și actele administrative cu caracter normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi
atacate oricând.
Prin legi speciale pot fi prevăzute alte termene pentru introducerea acțiunii împotriva
unor acte administrative considerate ilegale sau împotriva refuzului nejustificat al unei autorități
publice. De exemplu, conform prevederilor art. 30 alin. (4) din Legea nr. 215/2001 a
administrației publice locale ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor
care au lipsit nemotivat de la ședința de constituire a consiliului local poate fi atacat de cei în
cauză la instanța de contencios administrativ în termen de 5 zile de la comunicare.
Constituția României dispune în cuprinsul art. 126 alin. (6) că actele administrative ale
autorităților publice sunt supuse controlului judecătoresc, pe calea contenciosului administrativ,
cu excepția actelor care privesc raporturile cu Parlamentul și a actelor de comandament cu
caracter militar. Aceleași dispoziții sunt reluate în cadrul art. 5 alin. (1) al Legii nr. 554/2004
fiind considerate excepții absolute de la regula controlului de contencios administrativ asupra
actelor administrative. Sunt excepții relative actele administrative pentru modificarea sau
desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Sunt considerate acte care privesc raporturile cu Parlamentul actele emise de o autoritate
publică, în realizarea atribuţiilor sale, prevăzute de Constituţie sau de o lege organică, în
raporturile de natură politică cu Parlamentul [art. 2 alin. 1 lit. m]. Justificarea acestei excepții
constă în faptul că răspunderea autorităților publice emitente pentru asemenea acte este
eminamente politică și nu juridică.
Actul de comandament militar este „actul administrativ referitor la problemele strict
militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării militare, care presupun
dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor în aspecte privitoare la conducerea trupei, în
timp de pace sau război ori, după caz, la îndeplinirea serviciului militar” [art. 2 alin. 1 lit. l]. În

50
cazul în care aceste acte produc prejudicii particularilor acestea vor putea fi reparate în condițiile
dreptului comun privind răspunderea pentru fapta ilicită.
Legea nr. 554/2004 prevede în cadrul art. 5 alin. (2) că nu pot fi atacate pe calea
contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se
prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. Această dispoziție legală instituie regula
recursului paralel care din punct de vedere material este tot un litigiu administrativ, deoarece
are ca obiect litigii legate de actul administrativ, dar din punct de vedere formal este soluționat în
afara instanțelor de contencios administrativ.
Excepția de nelegalitate este o apărare pe care o parte într-un proces o face împotriva
unui act administrativ ilegal ce are incidență în cauza respectivă cu scopul inaplicabilității
respectivului act. În conformitate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 .legalitatea unui act
administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată
oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.
Admisibilitatea excepției de nelegalitate este condiționată de existența unei relații de
dependență între actul administrativ individual și soluționarea fondului litigiului în care această
excepție a fost invocată. În cazul constatării nelegalității actului administrativ instanța de
judecată îl va înlătura din soluționarea procesului în care a fost invocată excepția.

51
 Unitatea de învățare 9
Contenciosul administrativ. Competența instanței. Procedura de judecată.
Soluțiile instanței de contencios administrativ

Instanța de contencios administrativ poate fi sesizată de orice persoană fizică sau

juridică care se consideră vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime. Potrivit
dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 este considerată persoană vătămată
orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. Reclamantul
poate fi și un terț, în raport cu autoritatea emitentă și beneficiarul actului administrativ unilateral,
respectiv, în raport cu părțile contractante în cazul contractului administrativ.
Se asimilează persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică,
titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum şi organismele sociale
care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a
drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate. Sunt considerate
organisme sociale interesate acele structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi
altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de
cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative.
În exercitarea tutelei administrative prefectul poate ataca direct în faţa instanţei de
contencios administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le
consideră nelegale. Acţiunea se formulează în termenul general de 6 luni, care începe să curgă de
la momentul comunicării actului către prefect şi este scutită de taxa de timbru. Până la
soluționarea cauzei actul atacat de prefect este suspendat de drept.
Alte subiecte de sesizare a instanței de contencios administrativ sunt: Agenția Națională a
Funcționarilor Publici, Avocatul Poporului și Ministerul Public.
Legea nr. 554/2004 prevede și dreptul autorității publice emitentă a unui act
administrativ unilateral nelegal de a solicita instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul
nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. Acțiunea este
posibilă doar cu privire la actele administrative individuale, deoarece actele administrative
normative pot fi abrogate oricând de autoritatea emitentă. În cazul acţiunii introdusă de
autoritatea publică emitentă instanţa se poate pronunţa şi asupra validităţii actelor juridice

52
încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de
acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului.
Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ poate să aibă în vedere
următoarele: a) un act administrativ unilateral nelegal; b) nesoluţionarea în termen a unei cereri;
c) refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau
protejarea dreptului sau interesului legitim; d) litigiile care apar în fazele premergătoare
încheierii contractului administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea contractului
administrativ, inclusiv litigiile având ca obiect anularea unui contract administrativ.
În cazul acțiunii împotriva unui act administrativ reclamantul poate să solicite instanței
anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru
daune morale.
Cererea de chemare în judecatăva cuprinde elementele prevăzute de Codul de procedură
civilă: identificarea părților, obiectul, valoarea pretenției, motivele cererii, semnătura.După
înregistrarea cererii, instanța poate cere autorității să îi comunice actul, împreună cu întreaga
documentație care stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru
soluționarea cauzei.
Pentru judecata de fond competența aparține secției de contencios administrativ a
tribunalelor pentru toate litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile
publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc sume reprezentând finanțarea
nerambursabilă din partea Uniunii Europene, taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale,
precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei. Este competentă să judece în primă
instanță secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel pentru toate litigiile privind
actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care
privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de
3.000.000 de lei. Cererile privind actele administrative care au ca obiect sume reprezentând
finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene se soluționează potrivit criteriului
valoric, iar cererile care au ca obiect acte administrative neevaluabile se soluționează potrivit
rangului autorității [art. 10 alin. (11)].
Cu privire la competența teritorială a instanței Legea nr. 554/2004 prevede că reclamantul
se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de domiciliul pârâtului.

53
 Cererile pentru anularea actului sau, după caz, recunoașterea dreptului pretins, precum și
pentru eliberarea unui certificat, a unei adeverințe sau a oricărui alt înscris se taxează cu o taxă
judiciară de timbru de 50 lei. Cererile cu caracter patrimonial, prin care se solicită și repararea
pagubelor suferite printr-un act administrativ se taxează cu 10% din valoarea pretinsă, dar nu mai
mult de 300 lei. Cauzele care au ca obiect contracte administrative se taxează la valoare.
Cererile adresate instanţei se judecă de urgenţă şi cu precădere în şedinţă publică.
Soluțiile pe care le poate pronunța instanța în urma judecării cererii sunt următoarele: a)
anulează, în tot sau în parte, actul administrativ; b) obligă autoritatea publică să emită un act
administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
Dacă reclamantul a solicitat instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale
şi morale cauzate.
Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract
administrativ instanţa poate pronunța următoarele soluții: a) dispune anularea acestuia, în tot sau
în parte; b) obligă autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit; c)
impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii; d) suplinește consimţământul unei
părţi, când interesul public o cere; e) obligă la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi
morale.
Hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ se redactează și se
motivează în cel mult 30 de zile de la pronunțare.
Împotriva hotărârii instanței de fond se poate formula cerere de recurs în termen de 15
zile de la comunicarea hotărârii. Recursul suspendă executarea și se judecă de urgență. Instanța
de recurs poate pronunța următoarele soluții: a) admite recursul, casează sentința și rejudecă
litigiul în fond; b) admite recursul, casează sentința și trimite cauza pentru rejudecare atunci când
prima instanță nu a judecat fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal
citată la administrarea probelor și dezbaterea fondului; c) respinge recursul ca fiind neîntemeiat;
d) respinge recursul ca fiind tardiv.
Legea nr. 554/2004 prevede și posibilitatea suspendării executării actului
administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond în cazuri bine justificate şi pentru
prevenirea unei pagube iminente. Reclamantul trebuie să dovedească depunerea plângerii
prealabile la autoritatea publică care a emis actul sau la autoritatea ierarhic superioară. În cazul în
care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile de la

54
depunerea cererii de suspendare, suspendarea încetează de drept şi fără nici o formalitate. Sunt
considerate cazuri bine justificate împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de
natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. Prin pagubă
iminentă se înțelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă
gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Suspendarea unui act administrativ normativ poate fi cerută și de Ministerul Public, din
oficiu sau la sesizare, atunci când în cauză este un interes public major, de natură a perturba grav
funcționarea unui serviciu public administrativ.
Instanța soluționează cererea de suspendare de urgență și cu precădere, iar hotărârea prin
care se pronunță suspendarea este executorie de drept.
Suspendarea executării actului administrativ se poate solicita și prin cererea adresată
instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa
poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi
irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau
printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.

55
 Unitatea de învățare 10
Formele răspunderii administrative. Răspunderea administrativă disciplinară

Răspunderea administrativă este una din formele răspunderii juridice generată de

săvârșirea unui ilicit administrativ. Ilicitul administrativ poate fi administrativ propriu-zis,
contravențional sau cauzator de prejudicii materiale și morale. Corespunzător acestor forme de
ilicit administrativ existe trei forme de răspundere administrativă: a) răspunderea
administrativă disciplinară; b) răspunderea contravențională; c) răspunderea administrativă
patrimonială.
Răspunderea administrativă disciplinarăeste antrenată în cazul săvârșirii unei abateri
disciplinare prin care se încalcă norme de drept administrativ.
Răspunderea contravențională este determinată de săvârșirea unei fapte ilicite
calificată expres de lege ca fiind o contravenție.
Răspunderea administrativă patrimonială intervine în cazul în care prin săvârșirea
unei fapte ilicite se încalcă norme de drept administrativ de către o autoritate publică și se
antrenează obligația acesteia de a repara prejudiciile materiale și morale produse.
Indiferent de categorie răspunderea administrativă trebuie să întrunească condițiile
generale ale oricărei forme de răspundere juridică: fapta ilicită, rezultatul vătămător, raportul de
cauzalitate dintre faptă și rezultat și vinovăția făptuitorului.
Răspunderea administrativă disciplinară este o răspundere tipic administrativă care își are
fundamentul obiectiv în încălcarea de către un subiect de drept a disciplinei administrative ce ar
trebuie să caracterizeze activitatea autorităților administrației publice centrale sau locale. Această
formă de răspundere este definită ca acea formă a răspunderii juridice care se angajează în
cazurile în care autoritățile administrației publice, funcționarii publici și particularii încalcă
normele de drept săvârșind abateri administrative.
Abaterile administrative reprezintă temeiul obiectiv al acestei forme de răspundere.
Abaterea administrativă nu are caracter contravențional și este o încălcare cu vinovăție a
normelor de drept administrativ care atrag aplicarea unor sancțiuni de natură administrativă.
Distincția esențială dintre abateri și contravenții rezidă în modul lor de consacrare și implicit de

56
sancționare, deoarece pentru contravenții trebuie să existe întotdeauna o faptă expres indicată și o
sancțiunea expres prevăzută.
Abaterea administrativă, ca orice faptă ilicită, este săvârșită cu vinovăție, de unde rezultă
că și răspunderea administrativă se întemeiază pe culpă. Dovada culpei va reveni autorității
competente să tragă la răspundere, iar aplicarea sancțiunii administrativă disciplinară trebuie să
fie stabilită avându-se în vedere gradul de vinovăție.
Spre deosebire de răspunderea contravențională care se fundamentează pe un act
normativ cadru, răspunderea administrativă disciplinară nu beneficiază de acest tip de
reglementare. În consecință, există o mare varietate de sancțiuni administrativ-disciplinare cu
denumiri și sedii normative diferite.
Subiectul activ al răspunderii administrativ-disciplinare (cel care aplică sancțiunea) poate
fi: un organ administrativ sau un alt organ public.
Subiectul pasiv al răspunderii administrativ-disciplinare (autorul abaterii disciplinare)
poate fi: un organ al administrației publice; un funcționar public; un demnitar public; un
organism nestatal; o persoană fizică.
Temeiul obiectiv al răspunderii administrativ-disciplinare îl constituie abaterea
administrativă prin care se încalcă o normă de drept administrativ.
Temeiul subiectiv al răspunderii administrativ-disciplinare îl reprezintă vinovăția.
Caracterul sancțiunilor administrativ-disciplinare: avertismentul; diminuarea drepturilor
salariale în condițiile legii; penalități de întârziere pentru neplata la timp a obligațiilor bugetare
privind taxe și impozite; suspendarea exercitării unor drepturi; retrogradarea din funcție;
demiterea, destituirea sau dizolvarea organului colegial etc.

57
 Unitatea de învățare 11
Răspunderea contravențională. Trăsăturile contravenției.
Elementele constitutive ale contravenției

Răspunderea contravențională este principala formă a răspunderii administrative, care

intervine numai în situația săvârșirii unei fapte calificate expres prin acte normative sau acte
administrative ca fiind contravenție.
Pentru existența unei contravenții este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiții: a) existența unei fapte contravenționale; b) săvârșirea faptei cu vinovăție; c) fapta să fie
prevăzută și sancționată prin normă juridică; d) norma juridică să fie adoptată de o autoritate
publică.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor,
cu modificările și completările ulterioare, legea contravențională apără valorile sociale care nu
sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și
sancționată ca atare prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre
a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a
consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București.
Pornind de la această definiție legală în doctrină au fost decelate două trăsături
fundamentale ale contravenției: a) săvârșirea contravenției cu vinovăție; b) stabilirea și
sancționarea contravenției prin acte normative expres precizate.
Prin vinovăție se înțelege starea subiectivă a autorului faptei ilicite, în momentul
încălcării ordinii de drept, exprimând atitudinea psihică negativă a acestuia față de interesele și
valorile sociale ocrotite de normele juridice. În toate cazurile în care lipsește vinovăție o faptă
prevăzută de legea contravențională nu poate fi considerată contravenție. La fel ca în cazul
răspunderii penale vinovăția contravențională poate îmbrăca două forme: intenția și culpa. Spre
deosebire însă de ilicitul penal în cadrul răspunderii contravenționale contravenția se
sancționează indiferent de forma vinovăției.
În privința actelor normative prin care pot fi stabilite și sancționate contravenții O.G. nr.
2/2001 prevede în cuprinsul alin. (2) principiul legalității. Astfel, contravențiile pot fi stabilite și
sancționate prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului în toate domeniile de activitate. Prin

58
hotărâri ale autorităților administrației publice locale sau județene se stabilesc și se sancționează
contravenții în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atribuții prin
lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin legi, ordonanțe
sau prin hotărâri ale Guvernului.
Actele normative prin care stabilesc contravenții vor cuprinde: descrierea faptelor ce
constituie contravenții; sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare contravenție; tarife de
determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârșirea contravențiilor
(eventual).
În cazul în care se încalcă ierarhia izvoarelor dreptului contravențional prin stabilirea și
sancționarea unor contravenții prin acte ale autorităților administrației publice locale în dezacord
cu dispozițiile actelor autorităților administrației publice locale sancțiunea care intervine este
nulitatea de drept care se constată de instanța de contencios administrativ competentă la cererea
oricărei persoane interesate.
Dispozițiile din actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravențiile
intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării, iar în cazul hotărârii consiliilor
locale sau județene punerea lor în aplicare se face în condițiile Legii nr. 215/2001 privind
administrația publică locală. În cazuri urgente există posibilitatea intrării în vigoare între-un
termen mai scurt, dar nu mai mic de 10 zile.
În materia răspunderii contravențională este operabil principiul retroactivității legii mai
favorabile. În urma revizuirii din anul 2003 Constituția României prevede în cadrul art. 15 alin.
(2) că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai
favorabile”. În aplicarea acestui principiu art. 12 din O.G. nr. 2/2001 menționează că „dacă
printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează,
chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ”.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 228/2007 s-a constatat că această dispoziție este
neconstituțională în măsura în care prin sintagma „nu se mai sancționează” prevăzută în cadrul
art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 se înțelege doar aplicarea sancțiunii contravenționale nu și
executarea acesteia. Curtea a reținut că prin textul de lege care formează obiectul excepției se
creează discriminări între persoanelor care se găsesc în aceeași situație de contravenienți, ceea ce
este contrar principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

59
 Dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este mai uşoară se va aplica aceasta. În
cazul în care noul act normativ prevede o sancţiune mai grava, contravenţia săvârşită anterior va
fi sancţionată conform dispoziţiilor actului normativ în vigoare la data săvârşirii acesteia.
Subiectul activ al răspunderii contravenționale îl reprezintă o autoritate publică
centrală sau locală care are competența de a constata și aplica sancțiunea contravențională prin
intermediul agenților săi constatatori.
Subiectul pasiv al răspunderii contravenționale este o persoană fizică sau juridică care
a săvârșit o contravenție.
Răspunderea contravențională revine oricărei persoane fizice care a săvârșit o
contravenție pe teritoriul României, indiferent dacă este cetățean român, cetățean străin cu
domiciliul în străinătate, cetățean străin sau apatrid. De la principiul generalității răspunderii
contravenționale este exceptat minorul care nu a împlinit 14 ani. Pentru contravenţiile săvârşite
de minorii care au împlinit 14 ani minimul şi maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru
fapta săvârşită se reduc la jumătate. Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi
sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
În conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 persoana juridică
răspunde contravenţional în cazurile şi în condiţiile prevăzute de actele normative prin care se
stabilesc şi se sancţionează contravenţii.

60
 Unitatea de învățare 12
Sancțiunile contravenționale.
Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei.
Cauzele care înlătură răspunderea contravențională

Sancțiunile contravenționale sunt definite ca fiind o categorie de sancțiuni juridice care

se aplică persoanelor fizice sau juridice care au săvârșit contravenții. Reglementarea și aplicarea
lor trebui să respecte următoarele principii: principiul legalității; principiul compatibilității
acestora cu concepția moral-juridică a societății; principiul individualizării; principiul
personalității; principiul unicității sancțiunii contravenționale aplicate.
În cadrul sancțiunilor contravenționale O.G. nr. 2/2001 face distincție între sancțiuni
principale și sancțiuni complementare.
Sancțiunile contravenționale principale sunt: avertismentul; amenda contravențională;
prestarea unei activități în folosul comunității.
Avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra
pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale. El
se aplică în cazul în care fapta este de gravitate redusă. Avertismentul se poate aplica oricărui
contravenient persoană fizică sau juridică inclusiv în situația în care actul normativ de stabilire şi
sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.
Amenda contravențională este o sancțiune pecuniară ce constă în diminuarea silită a
patrimoniului celui sancționat, acesta fiind obligat să plătească către bugetul statului sau al
unității administrativ-teritoriale suma de bani fixată drept sancțiune. Sancțiunea amenzii prezintă
mai multe avantaje: existența unor criterii precise de stabilire a răspunderii; posibilitatea
proporționalizarea sancțiunii între limita minimă și limita maximă; procedura facilă de punere în
executare.
O.G. nr. 2/2001 introduce un minim general și un plafon pentru fiecare categorie de act
normativ și stabilește destinația sumelor provenite din aplicarea amenzilor contravenționale.
Limita minimă a amenzii contravenţionale este de 25 lei, iar limita maxima nu poate depăşi: a)
100.000 lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin lege şi ordonanţa; b) 50.000 lei, în cazul
contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului; c) 5000 lei, în cazul contravenţiilor stabilite

61
prin hotărâri ale consiliilor judeţene ori ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti; d)
2.500 lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
Amenda contravențională se poate aplica oricărui contravenient persoană fizică sau
juridică. Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor juridice în conformitate cu legislaţia
în vigoare se fac venit integral la bugetul de stat, cu excepţia celor aplicate de autorităţile
administraţiei publice locale şi amenzilor privind circulaţia pe drumurile publice, care se fac
venit integral la bugetele locale.Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice în
conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele locale.
Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi aplicată numai contravenienților
persoane fizice pe o durată ce nu poate depăși 300 de ore. Stabilirea acestei sancțiuni
contravenționale se face exclusiv prin lege în mod alternativ cu amenda. În cazul în care
contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a
sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul de specialitate al unităţii
administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială domiciliază contravenientul va sesiza instanţa
judecătorească în a cărei circumscripţie domiciliază acesta, în vederea înlocuirii amenzii cu
sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-
se seama de partea din amendă care a fost achitată.
La primul termen de judecată, instanţa de judecată poate acorda contravenientului, la
cerere, un termen de 30 de zile în vederea achitării integrale a amenzii. După trecerea acestui
termen, în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda instanța înlocuiește amenda cu
sancțiunea obligării la prestarea unor activități în folosul comunității.
Regimul juridic al sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității este prevăzut
prin dispozițiile O.G. nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancțiunilor prestării unei activități
în folosul comunității. Acest act normativ prevede că activitatea în folosul comunității se
prestează în domeniul serviciilor publice, pentru întreținerea locurilor de agrement, a parcurilor
și a drumurilor, păstrarea curățeniei și igienizarea localităților, desfășurarea de activități în
folosul căminelor pentru bătrâni și copii, al orfelinatelor, creșelor, grădinițelor, școlilor, spitalelor
și altor așezăminte social-culturale. Sancțiunea se execută după programul de muncă ori, după
caz, programul școlar al contravenientului, pe o durată cuprinsă între 50 de ore și 300 de ore, de
maximum 3 ore pe zi, iar în zilele nelucrătoare de 6-8 ore pe zi.

62
 Sancțiunile contravenționale complementare sunt: a) confiscarea bunurilor destinate,
folosite sau rezultate din contravenţii; b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului,
acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; c) închiderea unităţii; d) blocarea
contului bancar; e) suspendarea activităţii agentului economic; f) retragerea licenţei sau a
avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
g) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Prin natura și denumirea lor, acest tip de sancțiuni contravenționale nu se pot aplica decât
împreună cu o sancțiune contravențională principală și numai dacă actul normativ prin care este
stabilită contravenția prevede acest lucru, precizând și care este sancțiunea contravențională ce se
poate aplica. Majoritatea sancțiunilor contravenționale complementare se aplică unui
contravenient persoană juridică.
În dinamica săvârșirii unei contravenții pot interveni o serie de situații obiective care
înlătură caracterul contravențional al faptei sau înlătură răspunderea contravențională.
Caracterul contravențional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate,
constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete,
erorii de fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legătura cu fapta săvârşită.
Faptele comise în oricare din aceste condiții nu vor constitui contravenții deoarece le
lipsește un element esențial, și anume vinovăția. Primele două cauze (legitima apărare și starea
de necesitate) au același înțeles ca și cauzele justificative prevăzute în cuprinsul Părții generale a
Codului penal, iar următoarele cinci (constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit,
iresponsabilitatea, beția involuntară completă și eroarea de fapt) corespund cauzelor de
neimputabilitate reglementate în Codul penal.
Cu titlu particular pentru materia contravențională este infirmitatea care poate constitui
cauză de înlăturare a răspunderii contravenționale pentru o faptă ilicită săvârșită în legătura cu
respectiva infirmitate. Existența infirmității trebuie să fie de natură a-l împiedica pe făptuitor să
respecte conduita prescrisă de norma legală ori să realizeze faptul că încalcă această normă.
Infirmitatea poate fi temporară sau permanentă, psihică sau fizică, condiția esențială fiind ca
aceasta să existe în momentul săvârșirii faptei și să aibă un rol determinant în comiterea acesteia.
Indiferent de situație toate cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei se
constată de instanța de judecată.

63
 Cauza care înlătură răspunderea contravențională este prescripția. O.G. nr. 2/2001 face
distincție între prescripția aplicării sancțiunii contravenționale și prescripția executării sancțiunii
contravenționale.
Prescripția aplicării sancțiunii contravenționale reprezintă o cauză ce stinge raportul
juridic contravențional de conflict, deoarece acesta nu a fost soluționat într-o perioadă de timp
rezonabilă. O.G. nr. 2/2001 prevede în cadrul art. 13 alin. (1) că prescripția aplicării sancțiunii
contravenționale intervine în termen de 6 luni de la săvârșirea faptei.
În cazul contravenţiilor continue, acest termenul curge de la data încetării săvârşirii
faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp.
În afară de termenul de 6 luni prevăzut pentru prescripția aplicării sancțiunii amenzii
contravenționale prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte termene de prescripţie pentru aplicarea
sancţiunilor contravenţionale. Ca principiu, nu există contravenții imprescriptibile astfel că
această formă de prescripție se aplică tuturor contravențiilor prevăzute în legislația românească.
Prescripția executării sancțiunii contravenționale intervine în termen de cel mult două
luni de la data aplicării sancțiunii dacă în această perioadă nu a fost comunicat contravenientului
procesul-verbal de constatare a contravenției. Comunicarea actului de constatare presupune
expedierea acestuia către contravenient, astfel încât acesta să poată intra în posesia lui. Dacă
procesul-verbal de constatare a contravenției a fost comunicat în termenul legal, executarea
sancțiunii amenzii contravenționale este prescriptibilă conform normelor Codului de procedură
fiscală. Incidența prescripției sancțiunii contravenționale nu are efecte asupra despăgubirilor
civile deoarece în privința acesteia funcționează regulile răspunderii civile.
Executarea sancțiunii prestării unei activități în folosul comunității se prescrie în termen
de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a aplicat sancțiunea.

64
 Unitatea de învățare 13
Procedura aplicării și contestării sancțiunilor contravenționale

Constatarea contravențieise face printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume

prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția, denumite în mod generic
agenți constatatori. Agentul constatator reprezintă organul sau persoana competentă să constate
săvârșirea contravenției într-un anumit domeniu de activitate, astfel încât el exercită prin funcția
sa o parte a autorității publice.
În acord cu dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 2/2001 pot fi agenți constatatori primarii,
ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, persoanele împuternicite în acest
scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi,
preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum
şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.
Unii agenți constatatori au o competență generală, în sensul că abilitatea lor nu rezultă
dintr-un act normativ special, alții au o competență specială putând constata și sancționa
contravenții expres prevăzute în acte normative speciale. Cu titlu de exemplu, ofiţerii şi
subofiţerii din cadrul Ministerului Afacerilor Interne constată contravenţii privind: apărarea
ordinii publice, circulaţia pe drumurile publice, regulile generale de comerţ, vânzarea, circulaţia
şi transportul produselor alimentare şi nealimentare, ţigărilor şi băuturilor alcoolice, precum și în
alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului. Există și posibilitatea
desemnării ca agent constatator a unui organ colegial, cum este cazul Consiliului Național al
Audiovizualului.
Natura juridică a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției este
controversată. În doctrină au fost exprimate următoarele opinii: a) act procesual contravențional;
b) act administrativ unilateral de sancționare; c) act cu natură juridică mixtă: act administrativ și
act de procedură contravențională.
Procesul-verbal de constatare a contravenției trebuie să cuprindă în mod obligatoriu
următoarele elemente:
a) data şi locul unde este încheiat;
b) numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator;

65
 c) datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi
locul de muncă ale contravenientului;
d) descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost
săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la
evaluarea eventualelor pagube pricinuite;
e) indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia;
f) indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea
unui accident de circulaţie;
g) posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute
de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;
h) termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea.
Atunci când contravenientul este minor procesul-verbal va cuprinde şi numele,
prenumele şi domiciliul părinţilor sau ale altor reprezentanţi ori ocrotitori legali ai acestuia. În
situaţia în care contravenientul este persoana juridică în procesul-verbal se vor face menţiuni cu
privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerţului şi codul fiscal ale
acesteia, precum şi datele de identificare a persoanei care o reprezintă.
Orice modificare (ștersătură sau completare ulterioară) a conținutului procesului-verbal
contravențional trebuie certificată de agentul constatator sub semnătură.
În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la
cunoştinţă contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de
constatare. O.G. nr. 2/2001 prevede în cuprinsul art. 16 alin. (7) că nerespectarea acestei
dispoziții de către agentul constatator atrage ca sancțiune nulitatea procesului-verbal. Practica
instanțelor cu privire la interpretarea caracterului nulității incidente a fost neunitare, dar printr-un
recurs în interesul legii din anul 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a statut în sensul nulității
relative a procesului-verbal de constatare a contravenției (Decizia Î.C.C.J. nr. 22/2007).
Atrage întotdeauna nulitatea unui proces-verbal de constatare a contravenției lipsa
următoarelor elemente: a) numele și prenumele agentului constatator; b) numele, prenumele și
codul numeric personal al contravenientului persoană fizică; c) denumirea şi sediul
contravenientului persoană juridică; d) fapta săvârşită; e) data comiterii faptei; f) semnătura
agentului constatator.

66
 Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagina de agentul constatator şi de contravenient.
În cazul în care contravenientul nu se afla de faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul
constatator va face menţiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puţin
un martor. În acest caz procesul-verbal va cuprinde şi datele personale din actul de identitate al
martorului şi semnătura acestuia. Atunci când agentul constatator nu poate asigura prezența unui
martor el este obligat să precizeze motivele care au condus la încheierea procesului-verbal în
acest mod. O.G. nr. 2/2001 stabilește în cadrul art. 19 alin. (2) interdicția pentru un alt agent
constatator de a avea calitatea de martor.
Aplicarea sancțiunii contravenționale revine tot agentului constatator al contravenției,
în cazul în care prin actul normativ de stabilire și de sancționare a contravenției nu se prevede
altfel. Atunci când agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea procesul-verbal de
constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancţiunea.
În aplicarea sancțiunii contravenționale agentul constatator sau autoritatea competentă să
o aplice au obligația individualizării sancțiunii având în vedere următoarele elemente: a) gradul
de pericol social al faptei săvârşite; b) împrejurările în care a fost săvârşită fapta; c) modul şi
mijloacele de săvârşire a faptei; d) scopul urmărit și urmarea produsă prin săvârșirea faptei; e)
circumstanţele personale ale contravenientului.
În scopul asigurării pentru persoana sancționată a dreptului a de formula plângere
împotriva unui proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției există obligativitatea
comunicării acestuia către persoanele interesate. Potrivit dispozițiilor art. 25 din O.G. nr.
2/2001procesul-verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie, contravenientului
şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate. Dacă agentul constatator
aplică şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la încheierea procesului-verbal, copia de pe
acesta se înmânează contravenientului, care va semna de primire.În cazul în care contravenientul
nu este prezent sau, deşi prezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea se va face în
termen de cel mult două luni de la data încheierii.
Confiscarea are în vedere bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În
toate situaţiile agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării şi va
lua în privinţa lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege, făcând
menţiunile corespunzătoare în procesul-verbal.
Procesul-verbal de constatare a contravenției este titlu de creanță și înștiințare de plată.

67
 Legislația contravențională românească acceptă sistemul ablațiunii, sub rezerva de a fi
menționat expres în actul normativ de sancționare a contravențiilor. În baza acestui sistem,
contravenientul poate achita în termen de cel mult 15 zile de la data înmânării sau comunicării
procesului-verbal, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ. Agentul
constatator are obligația să facă menţiune despre această posibilitate în procesul-
verbal.Termenele statornicite pe ore încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare, iar
termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat se va
prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.
Dacă agentul constatator sau organul competent constată că fapta a fost săvârşită
constituie infracţiune sesizează organul de urmărire penală competent. În cazul în care fapta a
fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar
putea constitui contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de
pe ordonanţa organului de urmărire penală sau de pe hotărârea judecătorească, se trimite de
îndată organului în drept să constate contravenţia.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii
persoana sancționată poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau
comunicării acestuia. Dreptul de a face plângere este recunoscut și părții vătămate prin săvârșirea
faptei și proprietarului bunurilor confiscate dar doar față de stabilirea despăgubirii și măsura
confiscării.
Plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia
și este suspensivă de executare.Instanţa competentă verifică, în baza probatoriului administrat,
legalitatea şi temeinicia procesului-verbal şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite,
precum şi asupra măsurii confiscării. Hotărârea pronunțată de judecătorie se atacă cu apel.
Apelul suspendă executarea hotărârii și se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi
fiscal a tribunalului.
Potrivit dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru
plângerea împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, precum și
calea de atac împotriva hotărârii pronunțate se taxează cu 20 de lei.
Procesul-verbal neatacat în termen de 15 zile de la data înmânării/comunicării precum și
hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a soluționat plângerea constituie titlu executoriu,
fără vreo altă formalitate. Executarea se face în condițiile prevăzute de dispozițiile legale privind

68
executarea silită a creanțelor fiscale.Împotriva actelor de executare se poate face contestație la
executare.

69
 Unitatea de învățare 14
Răspunderea administrativă patrimonială

Răspunderea administrativă patrimonială este o formă a răspunderii juridice care constă

în obligarea autorităților publice la repararea prejudiciilor materiale sau moral cauzate
particularilor.
Legea nr. 554/2004 consacră principiul răspunderii autorităților publice pentru
daunele materiale și morale cauzate prin acte administrative ilegale, prin refuzul nejustificat de a
rezolva o cerere sau prin nesoluționarea cererii în termenul legal.Instanța competentă pentru
stabilirea despăgubirilor este instanța de contencios administrativ.
Pentru antrenarea răspunderii administrative patrimoniale trebuie întrunite în mod
cumulativ următoarele condiții:
a) existența unui act administrativ ilegal, a unui refuz nejustificat al administrației publice
de a rezolva o cerere sau nesoluționarea în termenul legal a unei cereri;
b) existența unui prejudiciu material sau/și moral;
c) existența raportului de cauzalitate între actul administrativ ilegal și prejudiciul produs;
d) existența vinovăției autorității publice constând în îndeplinirea defectuoasă a
prerogativelor de putere publică;
e) acțiunea pentru despăgubiri poate fi introdusă concomitent sau ulterior acțiunii pentru
anularea actului.
Răspunderea administrativă patrimonială poate avea două forme: a) răspunderea
obiectivă, care intervine indiferent de vinovăția autorității publice răspunzătoare; b) răspunderea
subiectivă, care este bazată pe vinovăția autorității publice răspunzătoare.
Sunt cazuri de răspundere obiectivă următoarele: a) răspunderea patrimonială a statului
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (în acest caz acțiunea se introduce împotriva
statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, dar există posibilitatea formulării unei acțiuni în
regres împotriva magistratului care și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență); b)
răspunderea patrimonială a autorităților administrației publice pentru limitele serviciului public (
în acest caz persoana vătămată trebuie să dovedească că prejudiciul suferit se datorează unei
limite de organizare a serviciului public).
Sunt cazuri de răspundere subiectivă următoarele:

70
 a) răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin acte
administrative ilegale, prin refuzul nejustificat de a rezolva o cerere sau prin nesoluționarea
cererii în termenul legal;
b) răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin
ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe ale Guvernului declarate neconstituționale;
c) răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin acte
administrative unilaterale emise în legătură cu atribuirea, încheierea, modificarea sau încetarea
contractelor administrative
d) răspunderea patrimonială a autorităților publice pentru pagubele cauzate prin
neexecutarea hotărârilor de contencios administrativ în termen

71