Universitatea”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept
Anul universitar 2017-2018
Semestrul I

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: MEDICINĂ LEGALĂ

Tipul disciplinei - opţională

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Profesor Univ. Dr. Diana Bulgaru Iliescu

Contact e-mail: bulgarudiana@yahoo.com
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs este optionala.

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

1. Obiective:
Obiectivul general
• Familiarizarea studentilor cu specificul activitatii si documentelor medico-legale
• Intelegerea modului de functionare a retelei de medicina legala
• Familiarizarea studentilor cu reteaua de medicina legala in vederea raportarii corecte a
documentelor medico-legale
• Initierea in documentatia medico-legala, formularea de obiective
• Crearea pentru student a deprinderii de a evalua eficienta sociala a spetelor judiciare (masuri de
siguranta, etc)
• Identificarea situatiilor in care se poate solicita o autopsie medico-legala
• Cercetarea la fata locului, activitate in echipa
• Identificarea situatiilor particulare in timpul anchetei in ceea ce priveste starea psihica a
presupusului autor
• Situatiile in care se poate solicita intreruperea/aminarea executarii pedepsei privative de libertate
Obiectivele specifice
La finalizarea acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:

Explice termenii medico-legali

Descrie leziunile traumatice
Utilizeze notiunile medico-legale
Analizeze mecanismele de producere a leziunilor traumatice
Calculeze timpul de vindecare a leziunilor traumatice

Competenţe profesionale
C1. Intelegerea termenilor de specialitate medico-legala
C2. Insusirea conceptelor de baza ale medicinei legale
C3. Utilizarea cunostintelor de medicina legala
Competenţe transversale
CT1. Familiarizarea cu specificul medicinei legale, cu specificul muncii in echipa

CT2. Utilizarea eficienta a tehnicilor de invatare si constientizarea nevoii de formare continua

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

(identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

Unitatea de învățare 1: Reglementarea legalã a activitãţii medicinei legale, rolul şi valoarea probei medico-legale
în justiţie, Organizarea medicinei legale în România, Legãtura medicinei legale cu ramuri ale dreptului
Responsabilitatea juridică a medicului - 2 ore
Unitatea de învățare 2: Leziuni de violenţã: definiţie, clasificãri, evoluţie, timp şi modalitate de vindecare, efecte
asupra vieţii şi sãnãtãţii.- 2 ore
Unitatea de învățare 3: Expertiza medico-legală a persoanei vii. Expertiza medico-legalã traumatologicã- 2 ore
Unitatea de învățare 4: Expertiza medico-legală a persoanei vii. Expertiza medico-legală psihiatrică - 2 ore
Unitatea de învățare 5: Expertiza medico-legală a persoanei vii. Expertiza medico-legală sexologică - 2 ore
Unitatea de învățare 6: Problematica medico-legală în avort şi pruncucidere - 2 ore
Unitatea de învățare 7: Identificarea în medicina legală - 2 ore
Unitatea de învățare 8: Expertiza medico-legală pe cadavru. Tanatologia medico-legală - 2 ore
Unitatea de învățare 9 : Expertiza medico-legală pe cadavru. Tanatologia medico-legală - 2 ore
Unitatea de învățare 10: Expertiza medico-legală pe cadavru în moartea violentă prin factori mecanici - 2 ore
Unitatea de învățare 11: Expertiza medico-legală pe cadavru în moartea violentă prin factori mecanici - 2 ore
Unitatea de învățare 12: Expertiza medico-legală pe cadavru în moartea violentă prin factori mecanici Asfixii
mecanice - 2 ore
Unitatea de învățare 13: Expertiza medico-legală pe cadavru în moartea violentă prin factori fizici - 2 ore
Unitatea de învățare 14:Expertiza medico-legală în moartea prin intoxicaţii. Moartea violentă prin factori
biologici, psihici, terorism, tortură - 2 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

O autopsie medico-legala in sala de prosectura- discutii despre necropsie
Testare - traumatologie medico-legala
Testare – autopsia medico-legala

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%

- Evaluare formativă continuă - teste pe parcurs 50%
VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Gheorghe Scripcaru, Vasile Astarăstoae, Călin Scripcaru, Medicină legală pentru jurişti, Ed.
Polirom 2005;

Diana Bulgaru Iliescu, V Astarastoae, G Costea, L Oprea , Expertiza medico-legală în psihiatria ,

abordare interdisciplinara, Ed Timpul, 2012;

Scripcaru Gh., Astărăstoae V., Principii de bioetică, deontologie şi drept medical, Ed. Omnia Iaşi;

Gheorghe Scripcaru, Medicină legală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1993;

 Unitatea de invatare 1
Reglementarea activităţii de medicină legală în Romania

Activitatea de medicină legală – cadru general

Atribuţiile instituţiilor sanitare care desfăşoară activitate de medicină legală
Reguli generale privind examinarile medico-legale
Reglementarea legalã a activitãţii medicinei legale, rolul şi valoarea probei medico-legale în justiţie
Organizarea medicinei legale în România
Legãtura medicinei legale cu ramuri ale dreptului
Responsabilitatea juridică a medicului

I. Activitatea de medicină legală – cadru general

Activitatea de medicină legală se desfăşoară în concordanţă cu reglementările legale existente şi
anume “ Legea privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală cu cu
modificarile aduse de “Legea Nr 459/2001; OG 57/2001; Legea 271/2004“.
Conform acestei legi, activitatea de medicină legală este parte integrantă a asistenţei medicale
și constă în efectuarea de:
- expertize
- examinări
- examene de laborator
- alte lucrări medico-legale
Acestea vor fi efectuate asupra:
- persoanelor în viaţă
- cadavrelor
- produselor biologice
- corpurilor delicte
Instituţiile de medicină legală sunt singurele unităţi sanitare care efectuează constatări,
expertize, precum şi alte lucrări medico-legale.
Activitatea de medicină legală are drept scop stabilirea adevărului:
- în cauzele privind infracţiunile contra vieţii
- în cauzele privind integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor
- în alte situaţii prevăzute de lege
Activitatea de medicină legală:
- asigură mijloace de probă cu caracter ştiinţific organelor de urmărire penală,
instanţelor judecătoreşti
 - la cererea persoanelor interesate, în soluţionarea cauzelor penale, civile sau de altă
natură, contribuind prin mijloace specifice, prevăzute de lege, la stabilirea
adevărului.
În desfăşurarea activităţii de medicină legală, instituţiile de medicină legală colaborează cu:
- organele de urmărire penală
- instanţele judecătoreşti,
în vederea stabilirii lucrărilor de pregătire şi a altor măsuri necesare pentru ca expertizele, constatările
sau alte lucrări medico-legale să fie efectuate în bune condiţii.
Activitatea instituţiilor de medicină legală este coordonată, din punct de vedere administrativ, de
Ministerul Sănătăţii.
Activitatea de medicină legală este coordonată, sub raport ştiinţific şi metodologic, de
Ministerul Sănătăţii şi de Consiliul superior de medicină legală (cu sediul la Institutul Naţional de
Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti).
II. Atribuţiile instituţiilor sanitare care desfăşoară activitate de medicină legală
Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, precum şi celelalte
institute de medicină legală, în limitele competenţei lor teritoriale, au următoarele atribuţii principale:
a) efectuează, din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau la
cererea persoanelor interesate, expertize precum şi alte lucrări medico-legale;
b) efectuează noi expertize medico-legale dispuse de organele de urmărire penală sau de
instanţele judecătoreşti, precum şi în cazurile de deficienţe privind acordarea asistenţei medicale ori în
cazurile în care sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;
c) execută examene complementare de laborator, solicitate de serviciile de medicină legală
judeţene, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti sau de persoanele interesate;
d) îndeplinesc, pentru judeţele în care îşi au sediul, respectiv pentru municipiul Bucureşti,
atribuţiile ce revin serviciilor de medicină legală judeţene;
e) efectuează cercetări ştiinţifice în domeniul medicinei legale şi pun la dispoziţie
învăţământului universitar şi postuniversitar materiale documentare, precum şi alte mijloace necesare
procesului de învăţământ;
f) contribuie la sprijinirea asistenţei medicale atât prin analiza aspectelor medico-legale din
activitatea unităţilor sanitare, cât şi prin efectuarea unor analize de specialitate, la cererea acestora;
g) propun Consiliului superior de medicină legală măsuri corespunzătoare în vederea
asigurării, din punct de vedere metodologic, a unei practici unitare în domeniul medicinei legale pe
întregul teritoriu al ţării;
h) avizează funcţionarea a agenţilor economici care desfăşoară activităţi de îmbălsămare şi
alte servicii de estetică mortuară.
Serviciile de medicină legală judeţene au următoarele atribuţii principale:
 a) efectuează expertize medico-legale din dispoziţia organelor de urmărire penală sau a
instanţelor judecătoreşti, precum şi în cazurile de deficienţe în acordarea asistenţei ori în cazurile în
care sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;
b) efectuează orice altă expertiză medico-legală, în cazul în care se apreciază că aceasta nu
poate fi efectuată de cabinetul de medicină legală;
c) efectuează, cu plată, examinări medico-legale, la cererea persoanelor interesate, precum şi
orice alte lucrări medico-legale, cu excepţia celor care intră în competenţa cabinetului de medicină
legală;
d) efectuează noi expertize medico-legale, cu excepţia celor care intră în competenţa
institutelor de medicină legală;
e) pun la dispoziţie catedrelor de medicină legală din universităţile de medicină şi farmacie, în
condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale, de deontologia medicală şi de reglementările privind
drepturile omului, materiale documentare, cadavre, ţesuturi şi alte produse biologice necesare
procesului didactic;
f) pun la dispoziţie Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti şi
institutelor de medicină legală materiale necesare pentru cercetarea ştiinţifică;
g) participă, la cererea instituţiilor sanitare şi a Colegiului Medicilor din România, la lucrările
comisiilor de anchetă, instituite de acestea, şi contribuie, atunci când diagnosticul este incert, la
clarificarea cauzelor care au provocat vătămarea integrităţii corporale, a sănătăţii sau decesul
bolnavilor.
Cabinetele de medicină legală au următoarele atribuţii principale:
a) efectuează orice expertiză medico-legală, din dispoziţia organelor de urmărire penală sau a
instanţelor judecătoreşti, cu excepţia celor care intră în atribuţiile serviciilor de medicină legală;
b) asigură, cu plată, efectuarea examinărilor medico-legale, la cererea persoanelor interesate;
c) asigură, cu plată, efectuarea altor lucrări medico-legale.
Examinările medico-legale cerute de persoanele interesate se asigură de un medic legist al
serviciului de medicină legală sau al cabinetului de medicină legală din raza teritorială de activitate, o
singură dată aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă.
Expertizele medico-legale se efectuează pe baza principiului metodologiei unitare şi al
nerestrictionarii accesului medicului legist la informaţia medicală. Ele se efectuează după o
metodologie unitară stabilită de Consiliul superior de medicina legală şi Ministerul Sănătăţii.
Medicii legisti au obligaţia sa păstreze secretul de serviciu şi să asigure protecţia informaţiilor,
în conformitate cu normele deontologiei profesionale.
În scopul îndeplinirii acestei obligaţii medicii legisti:
- aduc la cunoştinţa persoanelor interesate rezultatul lucrărilor medico-legale numai
în cazul în care prin aceasta nu se aduce atingere activităţii de urmărire penală;
 - păstrează secretul în ceea ce priveşte lucrările şi constatările pe care le efectuează,
putând folosi materialul documentar al lucrărilor medico-legale pentru comunicări
sau lucrări ştiinţifice numai după soluţionarea cauzei.
Medicii legisti au obligaţia să respecte principiile deontologiei profesionale şi ale eticii
medicale.
Medicul legist nu poate fi obligat sa desfăşoare activităţi profesionale care contravin normelor
deontologiei profesionale şi ale eticii medicale.
Medicul legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participala efectuarea
unei noi expertize medico-legale sau la redactarea unui raport de expertiza în aceeaşi cauza. În aceasta
situaţie sau în alte cazuri de incompatibilitate, precum şi ori de câte ori medicul legist este împiedicat,
din alte motive justificate, să efectueze lucrarea solicitată el este obligat sa comunice de îndată acest
fapt, în scris, organului medico-legal competent, pentru a desemna un alt medic legist, arătând şi
motivele incompatibilitatii.
Actele medico-legale sunt:
- certificatul medico-legal
- raportul de expertiza,
- raportul de noua expertiza
- buletinul de analiza
- avizul.
Raportul de expertiza medico-legală reprezintă actul întocmit de un expert la solicitarea organului de
urmărire penală sau a instanţei de judecată şi care cuprinde datele privind expertiza efectuată.
Certificatul medico-legal reprezintă actul întocmit de medicul legist la cererea persoanelor interesate şi
care cuprinde date privind examinarea medico-legală;
Buletinul de analiză reprezintă actul întocmit de specialiştii instituţiilor de medicina legală sau de
persoanele competente din cadrul instituţiilor de medicina legală, la cererea persoanelor interesate, şi
care cuprinde date privind examenul complementar;
Avizul medico-legal este actul întocmit de Comisia superioară medico-legală, precum şi de comisiile
de avizare şi control al actelor medicale, la solicitarea organelor judiciare, prin care se aproba
conţinutul şi concluziile actelor medico-legale şi se recomandă efectuarea unor noi expertize sau se
formulează concluzii proprii.
Intrebari de autoevaluare:
- Care sunt atribuţiile instituţiilor sanitare care desfăşoară activitate de medicină
legală
- Cum este organizata reteaua de medicina legala
- Care sunt situatiile de eliberare a ordonantei de efectuare a actelor medico-
legale
 Unitatea de invatare 2
Semiologie medico-legala

a. Leziuni de violenţã: definiţie, clasificãri, evoluţie, timp şi modalitate de vindecare, efecte

asupra vieţii şi sãnãtãţii.
b. Modalitatea de descrierea şi interpretarea a leziunilor de violenţă.
c. Leziuni contuze ale pãrţilor moi, sistemului osteoarticular, organelor interne, dinţi.
d. Plãgi tãiate, înţepate, despicate ale ţesuturilor moi şi organelor interne
e. Plãgi împuşcate
f. Plaga muşcatã
Traumatologie generala

Leziuni elementare: Prin trauma, in mod curent, se intelege o modificare lezionala sau functionala
provocata de un factor extern violent, indiferent de natura acestuia ( factor mecanic, fizic, psihic,
chimic, biologic).

Ansamblul tulburarilor locale si generale produse in urma actiunii unui agent extern
determina existenta unui traumatism. Traumatismul, indiferent de natura sa, genereaza o tulburare a
integritatii anatomice si functionale a tesuturilor si organelor afectate, fie imediat ( tulburare primara)
fie la distanta de momentul traumatizant ( tulburare secundara).

Agentii traumatici incriminati pot fi :

1. Agenti mecanici actionează prin transferul bilateral al energiei cinetice între el și corpul
victimei . Ca urmare, aceștia pot determina lezarea organismului:
- fie consecutiv unui mecanism de acceleratie ( agentul traumatic in miscare se loveste de
corpul aflat in pozitie stationara);
- fie consecutiv unui mecanism de deceleratie ( corpul in miscare loveste un plan fix).
Clasificarea agentilor mecanici:

Agentii mecanici au trei criterii esentiale ( volum, suprafaţa şi forma) in funcţie de care,
literatura de specialitate a creionat diverse clasificări. De subliniat este faptul că gravitatea leziunii este
determinată nu numai de volumul, greutatea şi suprafaţa de contact mare a obiectului traumatic, ci şi
de forţa cinetică cu care obiectul atinge ţesuturile, precum şi de rezistenţa însăşi a ţesutului lezat.

O clasificare a agenţilor mecanici acceptată de cea mai mare parte a literaturii de

specialitate este următoarea:

1) Corpuri contondente cu suprafaţă mică de lovire (până la 16 cmp), care raportat la forma
suprafetei de impact pot fi:
 a. neregulate
b. regulate
2) Corpuri contondente cu suprafaţă mare de lovire ( peste 16 cmp)
a. plană sau netedă
b. neregulată
3) Obiecte cu vârfuri sau lame ascuţite
a. înţepătoare-tăietoare (briceag, cuţit cu vârf ascuţit)
b. înţepătoare (ac, furcă, pilă)
c. tăietoare (brici, sticlă, lamă)
d. tăietoare-despicătoare (topor, satâr, sapă)
4) Proiectile.
În funcţie de aceste tipuri de obiecte, leziunile primare au caractere diferite. Trebuie luat
în considerare şi faptul că, uneori, acelaşi obiect prezintă caracteristici deosebite, în funcţie de formă şi
particularităţi, producând leziuni cu morfologie variată. Deasemenea, un alt aspect ce trebuie retinut
este acela ca, nu întotdeauna este facilă stabilirea tipului de agent vulnerant, cu care au fost create
leziunile descoperite cu ocazia examinării medico-legale.

În plus, aspectul unei leziuni traumatice mecanice nu depinde numai de natura obiectului
vulnerant, ci şi de o serie de factori precum:

- intensitatea lovirii
- distanta si direcţia de lovire
- înclinarea obiectului vulnerant în raport cu suprafaţa corporală
- particularitatile regiuni corporale afectate
- existenta la victima a unei patologii preexistente.
2. Agentii fizici, produc leziuni prin acţiunea diverselor forme de energie fizică:
- temperatura ( crescuta sau prea scazuta) , ce poate acţiona la nivel local (arsuri sau degerături de
diferite grade) sau general (hipertermie sau hipotermie);

-diferite forme de electricitate (industrială sau atmosferică);

- variaţiile ale presiunii atmosferice;

- diverse forme de energie radiantă.

3. Agenţii chimici, (toxicologie medico-legală) sunt reprezentaţi de diferite substanţe care

produc leziuni sau moartea în cadrul intoxicaţiilor acute sau cronice. Actiunea acestor
substante poate determina efecte locale sau generale.
 4. Agenţii biologici care pot acţiona ca agenţi traumatici, intoxicaţiile cu plante (ex ciuperci)
sau tulburările generate de diverse forme de veninuri ( ex. reptile, animale) indiferent de
modul in care acestea ajung in organism.
5. Agentii psihici (ex. emotii puternice) determina trauma psihica insotitoare, pentru
evidentierea careia este necesara o expertiza complexa medico-legala psihiatrica.

Traumatologie mecanică

În medicina legală, traumatismul mecanic reprezintă cea mai frecventă şi variată modalitate
agresională ca urmare, agentii traumatici mecanici dețin de departe un rol primordial.

Este așadar important ca metodologia expertizei medico-legale traumatologice, pentru a oferi o

valoare înaltă actului de expertiză medico-legală, să pornească de la principiul că, examinarea unui
traumatizat implică un ansamblu de aspecte ce pot fi sintetizate astfel:

1. obligativitatea expertului de a raspunde doar pe baza datelor obiective si dupa epuizarea

mijloacelor de care dispune, la toate intrebarile organelor judiciare;
2. furnizarea de date suplimentare care pot influienta ancheta, ori de cite ori legistul sesizeaza
situatii de acest gen;
3. este absolut interzis ca medicul legist sa faca interpretari sau sa ajunga la concluzii cu
caracter judiciar;
4. evitarea temporizarii examinarii persoanelor, pentru a se evita dificultatile de interpretare
lezionala;
5. respectarea riguroasă a metodologiei de descriere a leziunilor;
6. formularea aprecierilor cu caracter definitiv ( infirmitate, sluțire, etc ) doar după epuizarea
completă a tuturor mijloacelor terapeutice.

Toate acestea se pot obține doar printr-o colaborare permanenta a expertului cu anchetatorul,
colaborare care insa trebuie guvernata doar de principii etice si fara depasirea limitelor de competenta.

Concluziile actelor medico-legale trebuie să se bazeze pe fapte medicale și medico-legale ce sunt

expuse într-o succesiune logică și în mod exhaustiv în cuprinsul actului respectiv. Nu este permisă
formularea unor concluzii care să nu aibă o bază de argumentare în cadrul actului medico-legal.
Concluziile trebuie să fie clare, formulate într-o manieră sintetică și în orice caz pe înțelesul organelor
cărora le este adresat actul respectiv.

Asadar, obiectivele generale ale unei expertize medico-legale traumatologice vor elucida in principal
urmatoarele aspecte:
 1. Demonstrarea realitatii traumatismului - se va face prin diagnosticarea leziunilor traumatice si
a consecintelor acestora.
2. Data producerii traumatismului – un rol important il are descrierea amanuntita si corecta a
leziunilor traumatice, examenele paraclinice recomandate, coroborate cu datele de ancheta ale
cazului.
3. Stabilirea mecanismului de producere a leziunilor traumatice si implicit identificarea daca este
posibil a agentului vulnerant.
4. Stabilirea legaturii de cauzalitate intre traumatism si efectul acestuia ( prejudiciul cauzat
victimei).
5. Aprecierea timpului de ingrijiri medicale necesar pentru vindecarea leziunilor si a
consecintelor acestora.
Zilele de îngrijiri medicale reprezintă criteriul medico-legal direct, major și totodată indispensabil al
oricăror concluzii medico-legale, în principal, în traumatologia medico-legala clinică.

Deși este foarte frecvent utilizată, nu numai de către medicii legiști dar și de organele de urmărire
penală, instanțele de judecată, etc, această sintagma nu este înțeleasă în același sens de către toți, fapt
ce a determinat numeroase controverse în acest sens. Pe cale de consecință, interpretările în dezacord
cu sensul real al acestei noțiuni se concretizează fie în tergiversarea soluționării cauzei în justiție, fie
într-o încadrare eronată a faptei.

Din punct de vedere medico-legal, pentru aprecierea duratei de ingrijiri medicale necesara pentru
vindecarea leziunilor, se va lua in considerare strict intervalul de timp in care persoana vatamata a
urmat un tratament medical ( se includ si complicatiile tratamentului si perioadele de recuperare). In
aprecierea numarului de zile de ingrijiri medicale necesar pentru vindecarea leziunilor se va tine seama
de urmatoarele trei criterii:

Criteriul diagnostic- presupune interpretarea tipului de leziune traumatică constatată, funcție de

localizare, număr, mărime, etc,

Criteriul terapeutic- are în vedere intervalul de timp necesar aplicării oricărei terapii medicamentoase,
chirurgicale sau reparatorii adresată leziunii traumatice respective,

Criteriul antecedentelor patologice - care se referă la starea de sănătate a victimei anterioară

traumatismului suferit.

Ca urmare, pentru o evaluare cât mai obiectivă a duratei ingrijirilor medicale se va ține seama de
gravitatea leziunii, de regiunea corporală interesată, de posibilitatea apariţiei complicaţiilor ca şi de
răsunetul funcţional general sau de reactivitatea individuală, in concordanta cu criteriile enunțate
anterior.
În situația persoanelor politraumatizate, timpul de îngrijiri medicale apreciat în concluzii se referă la
leziunea cu gravitatea maximă, ca urmare, în situația leziunilor multiple timpii de îngrijiri medicale
pentru vindecare nu se sumează. Dacă există situații cu mai multi agresori se recomanda acordarea
zilelor de îngrijiri medicale pe leziune sau grupe lezionale, tocmai pentru a se putea proceda la
încadrarea corecta a faptelor pentru fiecare agresor în parte.

Durata de îngrijiri medicale pentru vindecare se apreciază în baza unui barem care are caracter
orientativ, precizând că fiecare caz poate prezenta anumita particularităţi legate nu numai de leziunea
propriu-zisă ci şi de reactivitatea organică, vârstă, afecţiuni preexistente etc. Acest barem include
cazurile cu limitarea la durata medie a îngrijirilor medicale în cadrul unei evoluţii fiziologice,
obişnuite, rămânând ca în celelalte situaţii medicul legist să decidă în raport cu factorii menţionaţi şi
cu datele medicale rezultate din observaţiile clinice obiective.

În concluzie, cuantificarea gravității oricărui traumatism exercitat asupra organismului, astfel

încît să fie acoperită întreaga sferă a leziunilor traumatice, interpretate prin prisma specificității
individuale, nu se poate face decît de către medicul legist, prin aplicarea cumulativă a criteriilor
menționate anterior.

Ca urmare , este evident faptul că nu se poate pune semnul egal între numărul de zile de
îngrijiri medicale și :

-Perioada de spitalizare, care poate fi mai lungă sau mai scurtă. Trebuie reținut că numai
perioada de spitalizare este la latitudinea medicului curant, singurul care poate face aprecieri
terapeutice și prognostice legate de vindecarea unui pacient;

-Perioada de vindecare anatomică, respectiv acea perioada în care dispar urmele vizibile ale
traumatismului;

- Perioada de vindecare funcțională, care poate fi de luni sau chiar ani.

Concluziile medico-legale trebuie să fie așadar, constatări științifice, absolut necesare juristului în
scopul stabilirii adevărului cu respectarea și recunoașterea unui drept la suferință al victimei. Este
absolut necesar ca medicul care tratează bolnavul să facă o descriere minuțioasă a leziunilor inițiale
întrucît riscurile unor astfel de neglijențe pot fi uneori foarte mari.

Elemente de semiologie medico-legală

Semiologia medico-legală – reprezintă examinarea analitică a tuturor componentelor medicale

ale unei leziuni corporale traumatice.

Din punct de vedere anatomo-clinic unei leziuni traumatice se disting următoarele elemente:
 1. localizarea
2. forma
3. dimensiunile
4. înclinaţia
5. culoarea
6. numărul
7. relieful
8. marginile
9. profunzimea
10. aspectul ţesuturilor din jur
11. incluziile asociate
12. semnele de vindecare sau de infecţie
1. Localizarea leziunilor traumatice – se va face în 3 etape succesive

1. regiunea anatomică mare a corpului (ex. Torace, abdomen, membrul inferior drept)
2. regiunea topografică respectivă (ex. Regiunea zigomatică, regiunea brahială anterioară)
3. distanţa faţă de un reper anatomic fix (ex. Plica cotului, piramida nazală, tragus )
Se foloseşte formula mnemotehnică: Pe-În-La

Pe regiunea anatomică mare, În regiunea topografică, La distanţă de un reper anatomic fix.

Este greşita se localiza vag leziunea traumatică (ex. Pe cap, pe torace) fără a se preciza
localizarea anatomică cît mai amănunţit.

2. Forma leziunilor se apreciază prin raportare la formele geometrice: triunghi, pătrat, cerc etc. De
asemena pot fi sub formă de:

- linie – liniară
- arc – arciformă
- fus – fuziformă
- stea – stelată
Cînd nu se poate preciza forma, se descrie leziunea ca o leziune neregulată

Importanţa aprecierii formei leziunii – pentru precizarea obiectului vulnerant.

3. Dimensiunile leziunii – se vor aprecia în cm sau mm. Măsurarea leziunilor se va face în cele trei
planuri: lungimea, lăţimea şi profunzimea (sau înălţimea).

Importanţa aprecierii dimensiunilor leziunii – serveşte la identificarea obiectului vulnerant.

4. Înclinaţia reprezintă direcţia axei principale a leziunii pe suprafaţa corpului. În raport cu axa
principală a regiunii unde se află leziunea, înclinaţia poate fi : verticală, orizontală sau oblică. În
plăgile penetrante, cu orificiu (glonte, cuţit) se notează înclinaţia mare a orificiului: orizontal, vertical
sau oblic pe regiunea unde se află.

Important – stabilirea înclinaţiei leziunii serveşte la stabilirea înclinaţiei glontelui (vertical sau oblic)
şi la precizarea modalităţii de ţinere a cuţitului în mână.

Adesea se confundă înclinaţia leziunii cu direcţia lovirii. Orice leziune se face dintr-o anumită
direcţie:

- din faţă, din spate,

- de sus, de jos,
- de la dreapta sau de la stînga
5. Culoarea leziunilor traumatice permite aprecierea datei producerii acesteia precum şi la
identificarea obiectului vulnerant. Exemplu:

Echimoza – culoare roşie lividă – imediat după traumatism

- culoare albastră violacee – 1-3 zile

- culoare verzuie – 3-5 zile
- culoare galbenă – 7-8 zile
- resorbţia – 10-20 zile
6. Numărul leziunilor traumatice – este un criteriu important în justiţie, de apreciere asupra intenţiei
agresorului; cu cît numărul leziunilor este mau mare, cu atât intenţia este mai evidentă

7. Relieful unei leziuni traumatice se exprimă raportat la elementele de vecinătate (ex. hematoame,
fracturi cu deplasare, luxaţii)

8. Marginile leziunii– în special în cazul plăgilor. Acesteea vor fi descrise pentru a identifica obiectul
vulnerant; astfel acestea pot fi:

- margini netede, liniare – în cazul plăgilor tăiate

- margini neregulate, dantelate – în cazul plăgilor contuze
- margini zdrobite, zdrenţuite – în cazul unor ruperi, sfîşieri etc
9. Profunzimea unei leziuni şi în mod particular a plăgilor se apreciază doar prin inspecţie, fără
explorarea şi sondarea acesteia.

Important – profunzimea unei plăgi arată gravitatea acesteia

10. Aspectul ţesuturilor învecinate – reprezintă acele leziuni traumatice asociate pe lîngă leziunea
principală (ex. zgârieturi, echimoze dispuse în jurul unei plăgi).

11. Incluziile asociate se cercetează în jurul unei plăgi (ex. pămînt, funingine, pref de puşcă) şi în
plagă (ex. sticlă, rugină, glonţ etc).

Important – acestea vor contribui la cunoaşterea mijloacelor şi condiţiilor în care a avut loc agresiunea.

Leziuni elementare

Leziunile produse de agentii traumatici mecanici se impart in doua mari categorii:

1. Leziuni fara intreruperea continuitatii tegumentului ( eritemul, echimoza, hematomul)

2. Leziuni cu intreruperea continuitatii tegumentului ( excoriatia si plaga).

1.1. Eritemul ( roșeața) , reprezinta cea mai superficiala leziune corporala.

Ca mecanism de producere a unei asemenea leziuni se poate incrimina fie lovirea usoara, fie o
comprimare persistenta care poate determina vasodilatatie prin iritarea terminatiilor nervoase din
zona afectata.

Dispare intr-un timp relativ scurt ( 1-2 ore) iar din punct de vedere medico-legal, o asemenea leziune
nu necesita zile de ingrijiri medicale pentru vindecare.

1.2.Echimoza ( vânătaia) este una dintre cele mai frecvente leziuni traumatice externe, apărând în
împrejurări diverse. Orice traumatism contuziv sau compresiv are drept consecinţă mici rupturi
vasculare sub piele şi ieşirea sângelui în ţesuturile din jur. Prezenţa unei echimoze semnifică, în
general, un traumatism asupra respectivei regiuni corporale, sub rezerva unor stări patologice
preexistente (de exemplu, fragilitate capilară).

Echimoza este o leziune ce nu poate apărea decât în timpul vieţii, fiind deci o leziune cu caracter vital.
Apariţia acestui tip de leziune post-mortem este un aspect controversat în literatura de specialitate, în
acest caz ea având un alt aspect şi un mod de apariţie diferit.

Echimoza se datorează unei hemoragii localizată în ţesutul subcutanat sau interstiţial, între
muşchi, apărute prin zdrobirea directă a capilarelor sanguine. Echimozele apar, în majoritatea
cazurilor, la locul unde acţionează agentul vulnerant. Ele pot însă apărea şi la distanţă, prin difuzarea
sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor sau altor spaţii sau prin propagarea undei de şoc.

Întinderea echimozei variază în funcţie de mai multi factori precum: energia cinetică a
agentului traumatic, de zona traumatizată, fragilitatea vasculară, de numărul şi calibrul vaselor
afectate, insa mărimea echimozei nu este neapărat corelată cu severitatea loviturii.
 Evoluţia echimozei de referă la modificările de culoare suferite, care sunt legate de
transformările hemoglobinei. De la culoarea roşie, în primele ore, devine albastră, culoare ce persistă
2-3 zile, apoi cafenie (între a treia şi a şaptea zi de la producere), în cele din urmă, înainte de a se
resorbi, dobândind o nuanţă verzuie. Echimoza evoluează pe o perioadă de timp variabilă, de 8-20 de
zile, durata în timp fiind influenţată de întinderea şi profunzimea leziunii.

Uneori, forma echimozei poate indica felul agentului traumatizant şi chiar direcţia
aplicării loviturii, prin reproducerea fidelă a formei suprafeţei de contact.

Din punct de vedere medico-legal, echimoza are importanta deosebita, deoarece:

- atesta realitatea traumatismului ( exceptind echimozele spontane consecutiv unei patologii asociate ,
care apar la traumatisme minime de cele mai multe ori nesesizabile);

- functie de vechimea echimozei, putem face aprecieri asupra datei de producere a traumatismului;

- localizarea echimozei poate permite uneori aprecieri asupra mecanismului de producere ( lovire cu
sau de corp contondent); uneori , localizarea echimozelor poate sugera un anumit act ( ex : la git,
indica o actiune de comprimare cu degetele);

- numarul echimozelor poate da o indicatie asupra numarului de lovituri ( numarul de leziuni

reprezinta numarul minim de lovituri);

- uneori echimozele pot reproduce forma agentului vulnerant, ca urmare, pot ajuta la identificarea
acestuia;

- in cazul persoanelor decedate, echimozele, in plus, confirma si caracterul vital al leziunilor.

- in mod normal, echimozele nu necesita timp de ingrijiri medicale pentru vindecare. Exceptie fac
echimozele pe suprafete intinse sau cele generatoare de soc hipovolemic ( traumatic si hemoragic ),
care pot genera situatii de punere in primejdie a vietii victimei.

1.3. Hematomul, reprezintă o acumulare de sânge în ţesut, fiind urmarea unui traumatism contuziv
puternic care determină ruperea unor vase cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu
păstrarea integrităţii epidermului. Hematomul este constituit dintr-o colecţie hematică mai mult sau
mai puţin impotantă, localizată, de obicei, în ţesutul conjunctiv lax.

Functie de cantitatea de singe revarsat, pot fi superficiale, vizibile la suprafaţa pielii, sau profunde,
unele dintre ele deschizindu-se in diverse cavitati.
Ca şi în cazul echimozelor, vechimea hematoamelor se apreciază după culoarea pielii ca urmare a
degradarii hemoglobinei ( pigmentul sangvin). Fiind acumulări mai mari de sânge, hematoamele pot
determina tulburări funcţionale, uneori grave, prin compresie.

Importanța medico-legală a acestor leziuni constă în urmatoarele aspecte:

-atestă realitatea unui traumatism de intensitate mai mare;

-în funcție de variația culorii se pot face deasemeni aprecieri asupra timpului scurs de la producerea
acestuia;

- poate da indicatii asupra mecanismului de producere;

- cînd hematoamele sunt numeroase şi întinse pe suprafeţe mari, impun acordarea unui număr de zile
de îngrijiri medicale, putând chiar pune în primejdie viaţa.

2. Leziuni cu intreruperea continuitatii tegumentului ( excoriatia si plaga).

2.1.Excoraţia

2.2. Plaga

2.1.Excoraţia sau zgârietura reprezintă una dintre leziunile cel mai frecvent întâlnite în
practica medico-legală. Leziunea traumatică poate sa afectează doar porţiunea superficială a pielii
(epidermul), sau poate sa intereseze si dermul ( caz in care leziunea singereaza).

Mecanismul de producere constă în frecarea de piele a unui corp dur, cu suprafaţă

rugoasă, sau a unui corp ascuţit, rezultând o detaşare a epidermului în sensul direcţiei de mişcare.
Poate fi limitata in suprafata, sau poate determina o „zona excoriata”, formata din excoriatii lineare,
paralele intre ele. Literatura distinge patru stadii in evoluti unei excoriatii:

1. In primele 12 ore se afla sub nivelul pielii din jur. Initial suprafata este umeda ( limfa)
, ulterior incepe uscarea leziunii.
2. Dupa 12-24 ore se formeaza o crusta bruna ce reprezinta indiciul de reactie vitala.
Aceasta poate chiar depasi nivelul pielii.
3. Dupa 3-4 zile incepe detasarea crustei incepind de la periferie spre centru, detasare
care este completa in 6-7 zile.
4. In ultima faza recunoastem persistenta unei urme roz si netede , pentru ca in scurt
timp, pielea sa revina la coloratia normala. Se vindeca prin reepitelizarea
tegumentului, ca urmare nu lasa cicatrice.
Importanta medico-legala:
 - atesta realitatea unui traumatism, indiferent de modul sau de producere ( lovire activa,
pasiva, etc)

- functie de evolutie putem aprecia data producerii acestei leziuni;

- in general, pentru excoriaţii nu se acordă zile de îngrijiri medicale.

2.2. Plaga, in general reprezinta oleziune cu pierderea integritatii tegumentului, cu sau

fara lipsa de substanta. Clasificarea plagilor se poate face dupa mai multe criterii si anume: dupa
profunzime ( superficiale, profunde) sau penetrante, nepenetrante , transfixiante dupa evolutie (
simple sau complicate), etc.

Clasificarea cea mai importanta din punct de vedere medico-legal este functie de obiectul
cu care au fost produse. Intilnim asadar urmatoarele categorii de plagi:

2.2.1 Plaga contuza

2.2.2 Plaga taiata
2.2.3 Plaga intepata
2.2.4 Plaga taiat-intepata
2.2.5 Plaga despicata
2.2.6 Plaga impuscata
Vom trece in revista principalele caracteristici ale fiecarui tip de plaga.

2.2.1 Plaga contuza (zdrobită) se poate produce prin lovire cu sau de un corp dur cu suprafaţă plană
sau neregulată, lovire in care rezistenta si elasticitatea pielii sunt depasite. Pot fi plagi cu sau fara
pierdere de substanta.

Principalele caracteristici ale plagii contuze sunt :

-profunzime relativ mică, corpul contondent actionind mai mult in suprafata,

-margini neregulate, infiltrate hemoragic,

-fundul plagii poate contine resturi de tesuturi devitalizate, cheaguri de singe, este anfractuos,

- orientarea plagii, în general este în direcţia fibrelor elastice din piele

-daca este localizata intr-o regiune paroasa a corpului se constata in plaga fire de par contuzionate,

- deseori înconjurată de echimoze, excoriaţii prin actiunea corpului contuziv,

-prezenta de punti tisulare care permit tinerea in contact a marginilor plagii, si care reduc dehiscenta
acesteia,
-sângerare redusa,principala complicatie a unor asemenea plagi este infectia.

In functie de caracteristicile agentului vulnerant si zona corporala pe care actioneaza acesta, se pot
distinge mai multe tipuri de plagi contuze, si anume:

Plagile plesnite apar atuncicindcorpul contondent loveşte pielea aflată imediat deasupra unui plan
osos. Asemenea plagi pot avea o formă liniară sau stelată în funcţie de suprafaţa obiectului contondent
iar marginile plagii sunt relativ drepte cu mici anfractuozităţi. Au o dehiscenţă relativ mică datorită
punţilor tisulare care tin buzele plagii in contact. Pot fi inconjurate, ca dealtfel in orice tip de plaga
contuza, de leziuni precum excoriatii si echimoze.

Din punct de vedere medico-legal, diagnosticul diferenţial se face cu plaga tăiată

Plaga muscata poate fi produsa de om sau de catre animale. Examinarea plagii identifica un aspect
particular si anume , dispunerea leziunilor pe doua arcuri de cerc a caror concavitati sunt fata in fata si
care uneori se pot uni. Leziunile sunt reprezentate de echimoze, excoriatii si mici plagi contuze
produse de dinti si a caror distanta variaza functie de specia care a produs leziunea. Astfel, forma
plăgii muşcate de om are forma de cerc sau forma ovalară iar plaga muscata de animal este paralelă
sau in „U” putind determina chiar si amputarea unui segment ( falanga, ureche, nas, etc). Actiunea
arcadelor dentare poate sa fie completata de presiunea exercitata de buze. Recoltarea unor esantioane
de saliva de la nivelul plagii pot contribui uneori la identificarea agresorului.

Plaga scalpata este deasemenea o varietate a plagii contuze care are ca mecanism incriminat
smulgerea tegumentara in cadrul unor traumatisme de intensitate mare. Asemenea plagi sunt plagi
delabrante cu lipsa de substanta importanta. Datorita vascularizatiei abundente a scalpului , asemenea
leziuni sunt insotite de multe ori de hemoragii abundente. Trebuie mentionat ca nu exista o
proportionalitate directa intre gravitate leziunii scalpului si gravitatea leziunii cerebrale, leziuni ale
scalpului minore constituind marca traumatica a unui traumatism cranio-cerebral sever, la fel cum o
plaga scalpata, desi foarte impresionanta, poate sa nu fie insotita de nici un fenomen neurologic.

Plaga taiata se produce prin actiunea unor instrumente taietoare cu una sau mai multe margini taioase,
iar leziunile produse pot varia in functie de modul in care actioneaza aceste obiecte. Daca obiectul
taietor sectioneaza perpendicular tesuturile apar plagi taiate lineare. Daca sectiunea se realizeaza sub
un anumit unghi se formeaza plagile in lambou care difera in raport cu dimensiunile instrumentului
taietor si adincimea la care patrunde acesta.

Caracteristicile cele mai importante ale plagilor taiate sunt :

-margini perfect regulate, fara insa a se putea aprecia lungimea plagii in raport cu lungimea lamei
taioase. Lungimea plagii variaza mai ales in functie de modul in care s-a produs ranirea;
-profunzimea plagii este mai mica decit lungimea;

-buzele plagii taiate sunt de obicei indepartate datorita retractiei tesuturilor si lipsei puntilor tisulare (
dg. diferential cu plaga contuza);

- prezenta la capatul terminal al plagii a unei excoriatii numite „codita plagii”, importanta in stabilirea
directiei de sectionare;

- Complicaţiile cele mai frecvente sunt reprezentate de hemoragie, tulburări de sensibilitate si mult
mai rar infecţii.

Din punct de vedere juridic plagile taiate pot fi intilnite in urmatoarele situatii:

- accidente casnice, cădere în cuţit sau pe un corp tăios, căderea unui agent tăios pe corpul victimei,

- crimă, omucideri, accidentale sau intentionate. Este absolut necesara examinarea minutioasa a plagii
pentru diferentierea unei crime de un eventual suicid. De ex , in cazul unei crime la nivelul ţesuturilor
anatomice ale gâtului se poate gasi o singură plagă taiata, dintr-o parte în cealaltă, profundă, cu
direcţie orizontală ( lipsesc leziunile de ezitare, lipsesc leziunile de aparare pe membrele victimei, etc)

- sinucidere- leziunile au si in acest caz unele particularitati precum, aceea ca, direcţia plăgii la nivelul
gâtului este de la stânga la dreapta (pentru dreptaci) si de sus în jos. Plaga este mai profundă iniţial,
pentru ca, pe masura ce leziunea avanseaza sinucigasului ii scade forta fizica. Folosirea de obiecte
atipice (lame de ras, ciob de sticlă). frecventă Lipsa semnelor de luptă (trebuie interpretat cu maxima
prudenta). Sinuciderile prin obiecte taietoare sunt deobicei caracteristice barbatilor,9 Femeile aleg
mijloace mai putin dure) iar victimele au de regula si alte tentative suicidare in antecedente.

- disimularea unei crime in scopul disparitiei urmele unui omor. Se recurge la mutilarea,
dezarticularea,si chiar desfigurarea cadavrului.

- simulare in unele sinucideri, accidente, atentate asupra persoanei.

Plagile intepate sunt mult mai rare in practica medico-legala decit plagile taiate. Agentul vulnerant (
obiect intepator de tipul ac, andrea, pila, etc) invinge rezistenta tesuturilor prin indepartarea lor
laterala, iar gradul de distructie este proportional cu diametrul corpului intepator. In cazul
instrumentelor conice şi rotunjite (ex . pila) apar secţiuni transversale sub formă de cerc intrucit, acest
tip de obiect ascutit, determină plăgi asemănătoare cu cele produse de un obiect turtit cu două tăişuri.
Aceste plăgi sunt întotdeauna în acelaşi sens într-o regiune dată a corpului .

Caracteristicile plagii intepate :

-Prezinta orificiu de intrare ( la tegument). Diametru orificiului cutanat variaza in functie de tipul
agentului vulnerant, dar este mai mic decit diametrul acestuia indiferent de tipul sau, intrucit
tegumentele se retracta dupa indepartarea lui. Poate varia ca forma de la simplul punct pina la plaga
alungita ascutita la capete, asemanatoare cu cele produse prin instrumente taietor-intepatoare.

-Prezinta un canal in profunzimea tesuturilor.Canalul format de agentul vulnerant nu corespunde

intotdeauna lungimii acestuia putind fi modificat datorita retractiei diferite a diverselor planuri.
Dimensiunile canalului mai depind şi de forţa loviturii, înclinaţia instrumentului şi rezistenţa pe care o
opun ţesuturile.

- Orificiul de iesire este inconstant, uneori putind lipsi. Orificiul de ieşire cind exista, este mai mic
decât cel de intrare.

Din punct de vedere juridic , plagile intepate pot sa apara in urmatoarele circumstante:

-accidente de munca

-accidentele casnice, in aceste situatii de obicei, nu fac obiectul expertizelor medico-legale

-omucideri ( pruncucideri)

-sinuciderea este posibilă, dar rară

-simulare sau disimulare ( diagnosticul diferenţial se face cu plaga împuşcată)

Plaga taiat-intepata

Plaga tăiată-înţepată este cea mai frecventă leziune produsă prin instrumente ascuţite, agentul
vulnerant folosit fiind cel mai adesea cuţitul. Caracteristicile acestui obiect sunt vârful ascuţit şi lama
tăioasă, aspectul leziunii variind atât în funcţie de caracteristicile lamei, cât şi de modul în care este
manipulat cuţitul. Agentul vulnerant are asadar o actiune in doi timp ce consta din inteparea tesuturilor
si taierea propriu-zisa. Plăgile înţepate-tăiate au o gravitate mare si datorită formei lor speciale pot
învinge mai uşor rezistenţa hainelor şi a pielii generind plăgi profunde cu mortalitate mare.

Componentele unei astfel de leziuni sunt:

-Orificiul de intrare: Daca obiectul vulnerant are o singura margine taioasa, atunci plaga tegumentara
este „in sageata” cu un unghi ascutit, iar in cazul obiectelor cu doua margini taioase, se creaza o plaga
„in butoniera”.

-Canalul:poate fi unic sau multiplu ( obiectul este retras incomplet si actionat din nou).
Analizarea canalului se face prin disecţie plan cu plan conducându-ne dupa infiltratul sanguin.
Adâncimea canalului este în general mai mare decât lungimea lamei. Hainele şi pielea opun cea mai
mare rezistenţă.

-Orificiul de iesire este inconstant, uneori putind lipsi. La o plagă transfixiantă orificiul de intrare nu se
destinge de orificiul de ieşire nici prin formă nici prin dimensiuni.

In cazul plagilor multiple este dificil de stabilit daca acestea au fost produse cu acelasi obiect sau cu
obiecte multiple.deoarece, acelasi obiect poate produce plagi mici, cind actioneaza numai prin virful
ascutit, si plagi mari, care depasesc latimea obiectului daca sunt actionate dupa un plan oblic. Când
lama a pătruns perpendicular, plaga este mai mică decât lăţimea cuţitului.

Daca obiectul intepator –taietor ( cutit) aluneca pe tegumente, poate determina o simpla
plaga taiata.

Diferenţa dintre o plagă înţepată şi o plagă tăiată-înţepată are la bază existenţa, în cazul
celei din urmă, a unui unghi ascuţit ce corespunde lamei tăioase. Adâncimea şi direcţia canalului plăgii
înţepate sunt variabile în funcţie de calibrul instrumentului. Direcţia nu corespunde întotdeauna cu
direcţia din care a fost dată lovitura, pentru că instrumentul a putut să alunece sau să devieze dacă a
întâlnit un os.

Plaga despicata

Este produsă prin instrumente grele, despicătoare (topor, satâr, sapă, secure etc.). În funcţie de
cât de ascuţită este lama, leziunea va fi asemănătoare unei plăgi tăiate sau unei plăgi plesnite.
Lungimea plăgii corespunde cu lungimea lamei. Sunt plăgi liniare, cu limb şi mutilante în funcţie de
modul de lovire. În lovirea tangenţială a craniului se poate detaşa o porţiune din tăblia externă, cu
deschiderea ţesutului spongios iar pe această suprafaţă se pot observa neregularităţi sau particularităţi
ale lamei obiectului vulnerant care pot da indicatii uneori asupra tipului de obiect sau chiar a directiei
de lovire.

Caracteristici ale plagilor despicate:

-de regula sunt unice, rar multiple;

-este o combinatie intre plaga taiata la suprafata si plaga contuza in profunzime;

- aspect şi forma leziunii variaza in functie de regiunea interesată, natura armei, direcţia si forţa de
actiune;
- Profunzimea este foarte importantă, depăşeşte de cele mai multe ori lungimea plăgii. In general au
profunzime mare, ajungând la oase pe care frecvent le fracturează; Intrucit oasele pastreaza forma
agentului vulnerant, se poate identifica obiectul.

-marginile plagii au o dehiscenta mare, datorita faptului ca agentul vulnerant actioneaza ca o pană;

- În profunzime se găsesc corpi străini, rugină, fragmente textile. Sunt plăgi de gravitate mare.

Din punct de vedere juridic, asemenea plagi pot sa apara in una din urmatoarele circumstante:

- omuciderea,

- sinuciderea este rara si atesta asocierea unor tulburări psihice,

- simularea, disimularea unei crime – depesaj criminal,

- accident.

Plaga împușcată este plaga care se realizează prin proiectilele armelor de foc.

Caracteristicile acestor leziuni sunt prezența orificiului de intrare, canal și a orificiului de ieșire (
inconstant).

Orificiul de intrare are aspect diferit în funcție de condițiile în care s-a făcut tragerea, dar obișnuit are
următoarele caracteristici:

- Lipsă de substanță la nivelul tegumentului de formă rotundă sau

ovalară
- Prezența la periferie a unei zone de contuzie ( gulerașul de eroziune)
- Prezenta gulerașului de ștergere, pe marginea internă a zonei de
contuzie
- Inelul de metalizare, ce apare inconstant
- Inelul de tatuare, se găsește în jurul orificiului de intrare doar dacă
tragerea s-a făcut în limita de acțiune a factorilor suplimentari
Canalul, reprezintă drumul parcurs de proiectil în corpul omenesc. El poate întîlni în cale sa fie
segmente osoase, fie organe ( cavitae sau parenchimatoase) , care-l fac să piardă din energia sa
cinetică, oprindu-se astfel pe traseu. Se crează așadar un canal orb iar proiectilul rămîne cantonat în
corp.

Orificiul de ieșire diferă de cel de intrare prin aceea că nu prezintă lipsă de substanță, este mai mare și
are aspectul unei plăgi ( stelat, în fantă sau triunghiular) cu marginile răsfrînte în afară.
Intrebari pentru autoevaluare:
Cum se clasifica leziunile traumatice?
Care sunt leziunile traumatice fara intreruperea continuitatii tegumentului?
Care sunt leziunile traumatice cu intreruperea continuitatii tegumentului?
Care este intervalul de timp necesar vindecarii fiecarui tip de leziune traumatica?
Care sunt criteriile de descriere a unei leziuni traumatice?
Diagnosticul diferential intre diferitele tipuri de plagi?
Particularitatile plagii impuscate?
 Unitatea de invatare 3

a. Criterii medicale de apreciere a gravităţii leziunilor de violenţă, infirmitatea, invaliditatea,

punerea în primejdie a vieţii prin leziuni de violenţă, pierderea de organ, pierderea de funcţie
b. Certificatul medico-legal
c. Simulare, disimulare, sinistrozã, pathomimie, automutilare
Certificatul medico-legal- Este cel mai simplu act medico-legal, care se eliberează întotdeauna
la solicitarea persoanei. Implică aşadar examinarea obligatorie a persoanei si poate fi eliberat ,
conform prevederilor legale existente în maximum 30 zile de la producerea traumatismului.

În vederea eliberării unui certificat medico-legal, persoana ce urmează a fi examinată se

prezintă în cabinetul de consultaţii cu un act de identitate ( buletin, paşaport. În cazul persoanelor
incompetente legal ( minorii) examinarea acestora se face în prezenta părinţilor sau a reprezentantului
legal. In cazul minorilor care au împlinit vîrsta de 16 ani, conform legislaţiei în vigoare, examinarea
pentru constatarea problemelor sexuale ( reproductive) se poate face în absenţa părinţilor sau a
reprezentantului legal întrucît, se consideră că minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani poate decide
singur aspra problemelor sale sexuale sau reproductive.

În situaţia persoanelor incompetente din punct de vedere al stării psihice (incompetente real),
examinarea se face în prezenţa tutorelui, care trebuie să facă dovada calităţii sale.

Certificatul medico-legal poate fi eliberat într-una din următoarele situaţii:

- Constatarea unei vătămări corporale, infirmitatii,

- Constatarea unei agresiuni sexuale, vaginale, anale, etc
- Constatarea virginităţii sau deflorarii
- constatarea stării obstetricale în cazuri de sarcina, viduitate, avort, naştere, lehuzie;
- Acordarea de dispensă în vederea căsătoriei
- Constatarea stării de sănătate, având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita
o anumită activitate sau profesie.

Părţile componente ale certificatului ML sunt:

1. parte introductivă – în care se menţionează:

• numele medicului legist care a efectuat examinarea

• locul şi data examinării
• date privind identitatea victimei: nume, prenume, adresă, vîrstă, seria şi numărul cărţii de
identitate (pentru cei sub 14 ani şi care nu au carte de identitate, se legitimează cu certificatul
 de naştere, în prezenţa părinţilor sau a tutorelui legal; ulterior pe CML victima va pune
amprenta indexului drept).
NU se efectuează examinarea medico-legală în absenţa actelor de identitate.

2. istoricul faptelor – interesează:

• numărul agresorilor?
• cu ce a fost agresionată victima?
- obiecte contondente
- mijloace contondente
• data la care a avut loc agresiunea
Cînd victima a fost spitalizată, istoricul va fi mai amplu prin transcrierea actelor medicale existente(
FO, referate medicale). La eliberarea certificatului medico-legal, medicul legist nu poate ţine cont de
reţete, bilete de trimitere, şi alte asemenea documente sumare.

3. parte descriptivă – se consemnează:

• examenul subiectiv – acuzele subiective ale victimei

• examenul obiectiv – conform criteriologiei şi semiologiei medicale şi medico-legale.
• examene paraclinice şi de la laborator
• examenele care rezultă din colaborarea cu medici aparţinînd altor specialităţi pentru apreciere
prognostic şi tratament.
4. parte de concluzii:

În concluziile unui CML trebuiesc consemnate următoarele aspecte:

• realitatea traumatismului – se referă la diagnosticul diferenţial al proceselor traumatice faţă de

alte procese patologice
• mecanismul de producere a leziunilor respective şi agentul vulnerant incriminat
! Cînd agentul vulnerant este un corp contondent se apreciază conform criteriologiei medico-legale:

- dacă leziunea s-a produs prin lovire CUun corp dur (mecanism activ)
- dacă leziunea s-a produs prin lovire DE un corp dur (mecanism pasiv-cădere)
• vechimea leziunilor traumatice – aprecierea timpului scurs de la producerea leziunilor pînă la
momentul examinării. Medicul legist va confirma sau infirma după caz, dacă leziunile
prezentate de victimă coincid cu data declarată în partea introductivă a certificatului.

Importanţa - pentru justiţie, pentru a stabili data cînd a avut loc vătămarea corporală

Exemple:
 Echimoza – culoare roşie lividă – imediat după traumatism

- culoare albastră violacee – 1-3 zile

- culoare verzuie – 3-5 zile
- culoare galbenă – 7-8 zile
- resorbţia – 10-20 zile
Excoriaţia – crustă roşcată – 1 zi

- crustă maronie – 1-3 zile

- începutul detaşării crustelor – 3-4 zile
- terminarea detaşării crustelor – 7-8 zile; rămîne o urmă albicioasă sau roşcată care dispare
treptat fără a lăsa cicatrice
• aprecierea numărului de zile de îngrijiri medicale acordate pentru vindecarea leziunilor
traumatice. De asemenea, se consemnează, cînd este cazul, existenţa uneia dintre posibilele
consecinţe ale leziunilor traumatice prevăzute de art. 194 N C.P.
Durata timpului de îngrijire medicală pentru vindecare include aprecierea pe baza
următoarelor criterii:

- criteriul anatomic – reprezintă timpul necesar pentru refacerea anatomică a regiunii sau
organului lezat
- criteriul funcţional – reprezintă timpul necesar pentru revenirea la normal a funcţiilor
regiunii sau organului interesat în procesul traumatic
- criteriul terapeutic – reprezintă la aplicrea pentru un anumit tip de leziune traumatică a
timpului mediu de vindecare sub influenţa celor mai adecvate mijloace terapeutice
A nu se confunda numărul de zile acordate pentru vindecare CU numărul de zile de spitalizare
(eroare foarte frecventă).

Aprecierea duratei îngrijirilor medicale este o activitate deosebit de complexă, ce se face de la caz la
caz, atât în funcţie de datele medicale clinice, cât şi de obiectivitatea, cunoştinţele şi experienţa medicului
legist, care, în aprecierile sale trebuie să precizeze şi raportul de cauzalitate între leziunea iniţială şi efectul
final atât sub raportul duratei îngrijirilor medicale cât şi al urmărilor imediate sau tardive.
Dacă aprecierile iniţial făcute în concluziile certificatului medico-legal trebuie modificate
ulterior ca urmare a unei evoluţii imprevizibile sau a apariţiei complicaţiilor, pot fi aduse completări
(doar pe baza unei documentaţii medicale justificative) chiar pe respectivul act sau pe calea unei noi
expertize medico-legale.

Medicul legist care a eliberat un certificat medico-legal nu mai poate participa la eliberarea unui alt act
medico+legal în aceeaşi speţă.
Din punct de vedere medico-legal, raportat la timpul de îngrijiri medicale necesar pentru vindecarea
leziunilor , acestea se pot clasifica în trei mari grupe, şi anume

Leziuni foarte uşoare – care nu necesită îngrijiri medicale

- eritemul posttraumatic
- excoriaţii sau zone excoriate superficiale
Leziuni uşoare , care se vindecă de regulă într+un timp relativ scurt de până la 10 zile:

- excoriaţii profunde, multiple sau dispuse pe suprafeţe mari

- echimoze multiple sau dispuse pe suprafeţe mari
- echimoze localizate la cap sau orbitopalpebral
- plăgi superficiale
- plăgi ale buzelor sau mucoasei labiale
- plăgi contuze sau tăiate puţin întinse ca suprafaţă şi nepenetrante
- hematoame subcutanate ce nu necesită intervenţie chirurgicală
Leziuni de gravitate medie – care necesită de regulă peste 20 zile de îngrijiri medicale

- fracturi costale multiple

- leziuni ale vaselor de calibru mediu sau mare care necesită sutură sau ligatură
- fracturi ale oaselor craniene (fără tulburări neurologice)
- rupturi ale nervilor periferici cu sutura per primam
- leziuni penetrante toracice sau abdominale fără hemoragie sau leziuni ale organelor interne
Leziuni traumatice grave – pentru care zilele de ingrijiri medicale sunt mai puţin importante decît
consecinţele pe care le pot avea asemenea leziuni:

- contuzia cerebrală medie sau gravă cu modificări importante neurologice, comă de diferite
grade cu sau fără fracturi craniene
- fracturi complete ale maxilarului superior sau ale mandibulei
- traumatisme toracice sau abdominale, cu hemoragie internă şi leziuni ale organelor cavitare
sau parenchimatoase
Leziuni traumatice foarte grave, de cele mai multe ori incompatibile cu supravieţuirea, precum

- traumatisme craniocerebrale cu fracturi multiple, contuzie cerebrală gravă, comă prelungită,

compresiune cerebrală prin HED sau HSD
- traumatisme vertebromedulare cu fracturi, tasări, luxaţii şi semne clinice evidente de leziune
medulară
Alte criterii de apreciere a gravităţii leziunilor traumatice se fac în concordanţă cu Art. 194 noul CP.
Aprecieri de tipul celor de mai jos au caracter definitiv şi trebuiesc făcute întotdeauna după epuizarea
tuturor metodelor şi mijloacelor terapeutice. Aceste aprecieri se fac deobicei la distanţa mare de timp
de traumatismul iniţial şi sunt cel mai adesea obiective ale unor expertize medico-legale
traumatologice.

1. Infirmitatea, invaliditatea
Infirmitatea reprezintă un prejudiciu cu caracter permanent care poate fi de ordin strict morfologic,
morfo-funcţional sau numai funcţional. Infirmitatea se constituie ca o modificare sechelară, consecinţa
directă a traumatismului sau ca urmare a unei complicaţii.

Important - legătura cauzală traumatism-leziune-sechelă (infirmitate, invaliditate)

Infirmitate se deosebeşte de noţiunea de invaliditate care include în mod obligatoriu un deficit

funcţional, care afectează capacitatea de muncă, chiar dacă nu este asociat cu o modificare anatomică.
Un invalid este întotdeauna un infirm dar un infirm nu este întotdeauna un invalid.

O altă deosebire este aceea că, infirmitatea vizează întotdeauna latura penală, în timp ce invaliditatea
face referire la latura civilă.

2. Prejudiciu estetic grav și permanent

Reprezintă o deformare permanentă morfologică sau estetică ce prejudiciază evident conformaţia
armonioasă de ansamblu a unui segment anatomic. O asemenea modificare sechelară poartă denumirea
de desfigurare cînd se referă la faţă sau de sluţire cînd se referă la oricare din regiunile corporale.
Sluţirea trebuie în modul cel mai simplu înteleasă ca leziunea ce modifică caracterul nativ al
persoanei.

Prejudiciul estetic trebuie să aibă un caracter definitiv, ca urmare, aprecierea acestuia se va face
întotdeauna, după epuizarea tuturor mijloacelor terapeutice de remediere.

Pentru aprecierea desfigurării una dintre metodele la care se poate recurge este metoda estetimetrică
Hodin pe baza căreia se calculează coeficientul de desfigurare, acesta fiind raportat la numărul de
sectoare interesate, felul leziunii.

În cazul leziunilor dentare, indiferent de întinderea lor şi modul de protezare, noţiunea de sluţire se
acceptă doar în edentaţii postraumatice totale la nivelul unui întreg maxilar precum şi în anchilozele
temporo-mandibulare deformante.

3. Avortul postraumaticAvortul posttraumatic se produce indiferent dacă autorul cunoaşte sau nu

starea de graviditate a victimei. Cînd ştie acest fapt şi loveşte victima cu scopul de a întrerupe
cursul sarcinii (producerea intenţionată a avortului-circumstanţă agravantă).
Probleme medico-legale:
 - felul, localizarea şi intensitatea leziunilor traumatice; În primele trei luni, producerea avortului
este dificilă întrucît uterul este protejat de bazin.
- Prezenţa şi vîrsta sarcinii în momentul lovirii;
- Realitatea avortului, data primelor semne şi evoluţia acestora
- Legătura de cauzalitate între leziuni şi întreruperea cursului sarcinii
- Existenţa unor traume psihice insotitoare
- Trebuie avută în vedere pierderea cap. de procreere
4. Punerea în primejdie a vieţii persoanei
Pentru ca o leziune să poată fi apreciată dpdv medico-legal ca punînd în primejdie viaţa victimei se
ţine seama de:

- gravitatea în sine a leziunii care în lipsa tratamentului corespunzător va duce în mod sigur la
moarte
- certitudinea apariţiei unor complicaţii care pot duce la moarte
- particularităţile de reacţie a organismului şi coexistenţa unor afecţiuni preexistente

Intrebari pentru autoevaluare:

Care sunt partile componente ale unui certificat medico-legal?
Importanta certificatului medico-legal in practica judiciara?
Definirea si caracteristicile infirmitatii?
Definirea si caracteristicile invaliditatii?
Criteriile de apreciere a avortului posttraumatic?
Criterii de apreciere a duratei timpului de ingrijiri medicale?
 Unitatea de invatare 4
EXPERTIZA MEDICO-LEGALA PSIHIATRICA

Generalități
Expertiza ml psihiatrică în cazuri civile
Expertiza medico-legală psihiatrică în cazuri penale

I. Generalități
Expertiza medico-legală psihiatrică, indiferent de natura ei ( in cazuri civile sau penale),
constituie un mijloc de probă cu caracter ştiinţific, supusă regimului valorii probatorii obişnuite (adică
nu este o probă cu valoare prestabilită), dar supusă în acelaşi timp rigorilor prevăzute de codul penal
asupra experţilor care au efectuat-o în situaţia în care aspectele enunţate nu corespund realităţii sau
adevărului ştiinţific.
În România, expertiza medico-legală psihiatrică, este instituţionalizată, în sensul că aceasta este
ordonată pentru a fi efectuată unei instituţii medico-legale, urmând ca şeful instituţiei medico-legale să
desemneze medicii care vor efectua expertiza. Din acest moment aceştia devin experţi oficiali, iar
expertiza devine atribuţie de serviciu.
Astfel, răspunderea celor consemnate devine una individuală, iar în cazul îndeplinirii defectuoase
a atribuţiilor de serviciu fapta poate fi sancţionată penal, în conformitate cu infracţiunile prevăzute de
Codul Penal.
In materie de psihiatrie medico-legală întîlnim următoarele tipuri de acte medico-legale:
- Certificatul medico-legal, se efectuează la cererea persoanelor interesate în vederea întocmirii
unui act notarial ( act de dispozitie);
- Prima expertiza medico-legală ( civilă sau penală) se face la solicitarea organelor de urmărire
penală/instanțelor de judecată
- Noua expertiză psihiatrică medico-legală, se face deasemeni la solicitarea organelor de
urmărire penală sau instantelor, ori de cîte ori, prima expertiză nu este concludentă, sau dacă
au apărut date medicale sau de anchetă noi.
Activitatea de expertiza medico-legală psihiatrică se desfășoară întotdeauna într-o comisie
multidisciplinară, alcătuită din legist, psihiatri și psiholog și are la baza examinarea medico-legală a
persoanei ce este supusă expertizării. Expertul are obligaţia de a fi obiectiv şi, prin constatările sale, nu
trebuie să favorizeze vreuna din părţi.
Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică reprezintă o lucrare tehnico – ştiinţifică dispusă de
autorităţi abilitate, conform procedurilor de juristprudenţă din fiecare ţară. Bazele teoretice nu diferă
major. Astfel, în fiecare ţară există obligativitatea rigorilor ştiinţifice şi respectarea modelului medical
în argumentare, lăsând la latitudinea specialiştilor organizarea logică a materialului de redactat.
 Rolul fiecărui membru al comisiei poate fi sintetizat astfel:
Medicul legist reprezintă instituţia medico-legală căreia organul judiciar îi dispune efectuarea
expertizei, medicina legală fiind interfaţa dintre psihopatologie şi justiţie:
• asigură cadrul organizatoric de desfăşurare;
• urmăreşte respectarea metodologiei;
• asigură relaţiile interinstituţionale – solicită organului judiciar care a solicitat expertiza
materialul necesar efectuării acesteia; informează organul judiciar periodic despre stadiul lucrării;
asigură corespondenţa cu alte instituţii medicale implicate;
• atunci când comisia consideră necesară internarea redactează şi semneaza biletul de internare
al pacientului;
• este garantul aplicării principiilor de etică expertală şi medicală;
• asigura studiul dosarului anterior examinării persoanei în comisie privind: desluşirea situaţiei
juridice;împrejurările comiterii faptei în sensul analizei comportamentului antefaptic; modului de
comitere a faptei;comportamentului postfaptic.
Medicii psihiatri
•efectuează examinarea psihiatrică în conformitate cu standardele clinice uzuale;
•orientează asupra modului de interviu ce urmează a fi aplicat;
•solicită investigaţiile necesare pe care le analizează contextual, respectiv examen psihologic,
investigaţii imagistice, investigaţii electrofiziologice; analize de laborator, alte examene de specialitate
(neurologice, endocrine, etc.);
• stabileşte diagnosticul actual (la data examinării) în conformitate cu ICD în vigoare (ICD-10);
• stabileşte statusul psihiatric reconstituit pentru momentul săvârşirii faptei;
• analizează riscurile, periculozitatea socială precum și necesitatea aplicării măsurilor de
siguranţă;
• recomandă măsuri medico-criminologice;
• acolo unde este posibil, asigură observaţia clinică în condiţii de internare.
• Stabileste concluziile privind capacitatea psihică, discernământul/competenţa psihică,
necesitatea aplicării măsurilor de siguranţă cu caracter medical prevăzute de codul penal.

Psihologul:
• efectuează investigaţiile solicitate de către comisie;
• poate face orice alte investigaţii pe care le consideră utile cauzei;
• are acces deplin la toată documentaţia cazului;
• poate asista, fiind chiar recomandat, la lucrările comisiei în calitate de observator în scopul
urmăririi discursului şi a expresiei non-verbale a pacientului anterior examinarii psihologice;
• întocmeste protocolul de examinare psihologică.
 Expertiza medico-legală psihiatrică se face deci cu examinarea nemijlocită a persoanei, exceptie
fiind doar cazurile civile în care persoana este decedată și atunci expertiza se face prin analiza întregului
dosar, implicit a întregii documentații medicale.
Ca și obiective generale ale expertizei putem formula următoarele:
1. Precizarea stării de sănătate psihică a unei persoane. Uneori aprecierea stării psihice se face la
distantă mare de un eveniment oarecare, cel mai frecvent infracțional, ca urmare, legistul este
solicitat să facă aprecieri asupra stării psihice sau discernămîntului unei persoane la un
moment anterior examinării.
2. Aprecieri asupra prezentei sau nu a discernămîntului ( asupra faptei cu caracter penal ) sau a
prezentei sau nu a capacitatii psihice ( intr-o cauza civilă).
3. Masurile care se impun in raport cu fapta comisă si cu starea psihică a expertizatului. Acestea
pot fi detentia ( cind persoana care a comis o fapta penala are discernamint prezent), aplicarea
109 Ccivil ( obligarea la tratament medical ) sau 110 Ccivil ( internarea obligatorie).
4. Identificarea oricarui alt element semnificativ pentru organele de anchetă.

Expertiza ml psihiatrică în cazuri civile

În aceste situații se poate dispune stabilirea tutelei, curatelei sau punerea sub interdicție a unei persoane,
datorită incapacității acesteia de a se autoîngriji, de a-si reprezenta interesele sau de a-si administra
singura bunurile pe care le detine.
Expertizele in cauzele civile enumerate se fac obligatoriu cu examinarea persoanei.
In situatia în care se doreste anularea unui act de dispozitie expertiza se poate face si pe baza de
documente medicale ( doar în situatia in care persoana implicata este decedată).
Ceea ce se urmărește în final printr-o expertiză psihiatrică în materie civilă este dacă persoana examinată
are sau nu capacitate de exercițiu funcție de statusul său psihiatric.
Capacitatea de exercițiu nu admite situații intermediare, ( persoana examinata are sau nu are capacitate
de exercițiu) întrucît nu se semneaza cu jumatate de semnatura iar persoana nu se poate autoconduce
doar pe jumatate.
Competentele sunt specifice deoarece la fiecare se adauga in coada termenul de referinta (de ex.
competenta pentru a contracta, pentru a ingriji copii etc).
In punerea sub interdictie, de exemplu, competenta se refera la capacitatea psihica de a se
autoconduce si de a-si indeplini coerent drepturile si obligatiile civile.
Ca urmare, este important de reținut că, capacitatea psihica este un atribut global al persoanei, iar
discernamantul si “competenta” (capacitatea psihica de exercitiu) sunt 2 dintre componentele
capacitatii psihice.
Capacitatea psihica si discernamantul – ca notiuni strict psihiatrice - sunt definite in legea sanatatii
mintale .
Competenta specifica” adică, capacitatea psihica de exercitiu, de a incheia acte de
dispozitie, de a se autoconduce etc, se foloseste in cauze civile de tot felul (de aceea se numeste
specifica).

Din punct de vedere temporal, competența specifică, se refera fie :

- la timp trecut (pentru acte semnate anterior etc. adica momente anterioare),
- la timpul prezent (ex. pentru participarea la proces, depunere de marturie)
- la timpul prezent + viitor (în situații de punere sub interdictie).

Competența specifică, se refera la capacitatea psihica de apreciere critica a continutului si

consecintelor social juridice ale faptelor care au rasunet microsocial (adica anturaj imediat sau mai
indepartat).

Pe plan general se refera la capacitatea psihica de a lua decizii in propriul beneficiu fara a deranja pe
altii, in conformitate cu prevederile legale in vigoare ale fiecarei tari.

Ca si recomandari, este important de retinut că, în cauzele civile nu se poate impune tratament
obligatoriu. Se recomanda dispensarizare/monitorizare activa dar ramane la latitudinea pacientului
si/sau a reprezentantului personal (legea sanatatii mintale defineste “reprezentant legal” si
“reprezentant personal”), modul cum se implementează aceste recomandări.

În cauzele civile, putem sintetiza următoarele două situații:

• dacă capacitatea psihicade apreciere critica a continutului si consecintelor social juridice ale
faptelor este integra atunci pacientul este competent adica are competenta specifica sau are
capacitate psihica de exercitiu integra- deci pastrata;
• dacă, capacitatea psihicade apreciere critica a continutului si consecintelor social juridice ale
faptelor este scazuta sau absenta, atunci pacientul este incompetent , adica nu are competenta
specifica, deci nu are capacitate psihica de exercitiu.

In punerea sub interdictie, daca capacitatea psihica a persoanei examinate de a se autoconduce, de a

decide in propriul beneficiu, de a-si indeplini drepturile si obligatiile civile legale este scazuta sau
absenta, inseamna ca persoana expertizată este incompetenta psihic si este cazul de a fi pusa sub
interdictie.

Comisia medico-legală psihiatrică are deasemeni rolul de a recomanda persoanei examinate ( prin
tutore sau curator) monitorizarea activa constând în dispensarizarea psihiatrica sau chiar
institutionalizare daca este cazul.
“In conformitate cu art.211 din Legea 71/2011 privind Legea de punere in aplicare a noului Cod Civil,
prin care s-a armonizat terminologia stiintifica actuala cu notiuni perimate, cuprinse inca in unele
articole, chiar si ale noului Cod Civil, expertiza medico-legala psihiatrica va opera cu notiunea de
competenta psihica specifica fiecarui tip de cauza civila, in sensul ca prin competenta psihica se
intelege capacitatea persoanei de a aprecia critic si predictiv consecintele social-juridice ce decurg din
exercitarea drepturilor si obligatiilor civile.

Sintagma de competenta psihica inlocuieste termenul „discernamant”, ce este specific numai cauzelor
penale, si care reprezinta capacitatea persoanei de a aprecia critic continutul si consecintele social-
negative ale faptei comise”.

Expertiza medico-legală psihiatrică în cazuri penale

Într-o etapă premergătoare examinării psihiatrice, experţii trebuie să efectueze o informare completă
asupra elementelor constitutive ale infracţiunii. Aceasta se referă la:
a) conţinutul actului infracţional;
b) mobilul infracţiunii;
c) circumstanţele în care a fost săvârşită;
d) modul de realizare a actului;
e) modul de comportare după faptă.
Din analiza acestor elemente se pot deduce intenţia, premeditarea, scopul utilitar sau care
justifică comportamentul, din care decurge discernământul în momentul realizării actului şi deci,
starea de conştiinţă prezentă sau, dimpotrivă, gravitatea neobişnuită, absurditatea, neinteligibilitatea
actului, autodenunţarea etc., care pun sub semnul întrebării starea de conştiinţă şi discernământul
persoanei examinate.
Analiza se face din documentaţia pusă la dispoziţie de organele judiciare (dosar complet) şi se
impune să preceadă examinare infractorului, tocmai pentru o orientare prealabilă a specialistului
asupra sectoarelor psihopatologice pe care trebuie să le aprofundeze.
În consecinţă, expertul trebuie să urmărească, într-o etapă următoare, o cât mai corectă plasare a
personalităţii subiectului în contextul faptelor. Pe cale de consecinta este necesar a se aprecia
discernămîntul persoanei expertizate, la momentul comiterii faptei.

Discernamantul este o notiune medicala care foloseste justitiei pentru a stabili responsabilitatea sau
iresponsabilitatea unei persoane.

Aceasta noțiune, se refera la timpul trecut (cu foarte mici si foarte rare exceptii) la un timp bine
precizat si in raport cu o fapta bine precizata.
Deasemeni, se refera la capacitatea psihica de apreciere critica a continutului si consecintelor social
negative ale faptelor care au rasunet micro si macrosocial.

Ca urmare, expertiza medico-legală în cazurile penale poate întîlni una dintre următoarele trei situații:

• Persoana are integră capacitatea psihicade apreciere critica a continutului si consecintelor

social negative ale faptelor, ca urmare, discernamanutul este pastrat;
• Persoana examinată are scăzută capacitatea psihicade apreciere critica a continutului si
consecintelor social negative ale faptelor, ca urmare, discernamantul poate fi scazut (
diminuat) si, uneori absent;
• Persoana are absentă capacitatea psihicade apreciere critica a continutului si consecintelor
social negative ale faptelor, ca urmare, discernamanutul este abolit;

Scalarea discernamantului foloseste la circumstantiere in justitie si la recomandarea medicala a

tratamentului obligatoriu fie ambulator sau intraspitalicesc. Aplicarea masurilor de siguranta conf art.
109CP ( obligarea la tratament medical) și 110 CP ( internare medicala obligatorie), se poate face doar
la cei care deja au comis o fapta penala fara a avea discernămînt și care prezinta periculozitate sociala.

Intrebari pentru autoevaluare:

Enumerati tipuri de acte medico-legale in materie de psihiatrie medico-legală,
Care sunt situatiile de solicitare a EMLP in cazurile civile?
Care sunt situatiile de solicitare a EMLP in cazurile penale?
Care este rolul medicului legist in comisia de EMLP?
Care este rolul psihiatrului si psihologului in comisia de EMLP?
 Unitatea de invatare 5
Expertiza medico-legală sexologică
Expertiza medico – legală în viol

Generalitati

Evidențierea violului la femei fără viaţă sexuală

Evidentierea violului la femei cu viata sexuală

Valoarea şi limitele expertizei medico-legale în viol

Generalitati:

Violul reprezintă constrângerea persoanei la raport sexual, precum şi realizarea raportului sexual
profitând de neputinţa acesteia de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa. Infracţiunea de viol se
săvârşeşte cu intenţie directă, intenţie care trebuie să existe în momentul exercitării constrângerii.
Infracţiunea este mai gravă atunci când fapta se săvâşeşte în una din următoarele împrejurări:

• Fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.

• Victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;
• Victima este membru al familiei;
• S-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Raportul sexual trebuie realizat prin analizarea constrângerii sau profitând de neputinţa victimei de a
se apăra şi de a-şi exprima voinţa. Constrângerea poate fi fizică sau morală, după cum făptuitorul
urmăreşte infrângerea rezistenţei fizice sau morale a victimei. Ceea ce interesează este faptul că din
comportarea victimei să rezulte refuzul categoric la raportul sexual cu făptuitorul. Dacă opunerea a
fost numai de circumstaţă şi nu categorică, constrângerea fizică şi infracţiunea de viol nu vor putea fi
reţinute.

În cazul constrângerii morale, impotrivirea victimei la raportul sexual este înfrântă prin ameninţarea cu
producerea unui rău acesteia, soţului/ soţiei sau unei rude apropiate, rău care nu poate fi evitat decât
prin acceptarea raportului sexual.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Stabilirea deflorării se face – pe baza examinării membranei himenale

Ex. morfologic al membranei himenale constă în cercetarea:

• Aspectului general al membranei himenale

• caracteristicilor orificiului himeneal
 • lăţimii membranei himenale ( himenele complezante permit un raport sexual complet cu
intromisiune uneori fara deflorare).

Aspectul generalal membranei himenale identifică himene de forma inelară, semilunară, labială,
septat, imperforat, cribriform sau himen dublu.

- himenul inelar are formă de cerc cu un orificiu la mijlocul membranei, lăţimea membranei fiind
constantă pe toată circumferinţa

- himenul semilunar – himenul are o formă semilunară. Cel mai frecvent, membrana himeneală se
găseşte în partea inferioară, lipsind în partea superioară în timp ce coarnele semilunei sunt în contact în
dreptul meatului ureteral.

- himenul labial se prezintă sub forma a două jumătăţi separate prin două întreruperi mediane

- himenul imperforat – este himenul care nu prezintă nici un orificiu; o variantă a acestuia este
himenul cribriform cînd membrana prezintă orificii mici şi multiple asemănătoare cu o sită

- himenul septat se prezintă ca două orificii separate de o porţiune de membrană himeneală; cele două
orificii pot avea dimensiuni egale sau inegale

- himenul dublu se întîlneşte la impubere şi dispare apoi la pubertate

Orificiul himeneal variază ca formă şi dimensiuni. În general, orificiul măsoară 1-1,5cm la

tracţiunea moderată a labiilor mici. Forma orificiului poate fi: rotundă, ovalară, în fantă, în cruce etc în
funcţie de particularităţile marginii libere. Marginea liberă poate fi netedă sau uşor ondulată (fără
crestături sau prelungiri) sau poate fi neregulată cu crestături mai adînci (himen dinţat). Crestăturile
superficiale caracterizează himenul crestat, sau himenul poate fi cu crestături fine în formă de franjuri
(himen franjat sau fimbriat). Particularităţile marginii libere au o deosebită importanţă practică.
Asadar, o margine liberă, netedă nu va impiedica diagnosticul deflorării în timp ce o margine crestată,
dinţată va ridica problema diferenţierii dintre crestăturile naturale şi dintre rupturile prin deflorare.

Violul fără deflorare – se întîlneşte în două circumstanţe:

• în himenele dilatabile unde raportul sexual este posibil fără ruptura membranei himeneale
(himen complezant)
• la femeile cu viaţă sexuală .

În literatura de speciallitate probaţiunea medico-legală a violului se face diferit, după cum

infracţiunea a fost săvârşită asupra unei femeii fără viaţă sexuală sau asupra unei femei cu viaţă
sexuală.
Evidențierea violului la femei fără viaţă sexuală

Probarea violului la femeia fără viață sexuală se face urmărind doua mari aspecte, incadrarea in
infractiunea de viol, facindu-se prin existenta cumulativă a celor două situații:

• Existenta deflorării – aceasta nu este întotdeauna o dovadă peremtorie de viol,

• Existenta leziunilor de opoziţie la viol

În cazul probării violului la femeile fără viaţă sexuală nu se va uita, că atunci, când este vorba de copii
sau adolescenţi fără experienţă de viaţă sexuală şi care datorită sugestibilităţii pot fi uşor induşi, de
către cei interesaţi, în falsele acuzaţii, se va tine cont in principal de examenul genital obiectiv şi în
raport de rezultatele sale, se vor dirija şi consemna datele anamnestice.

Existenta deflorării - În cazul în care persoana nu îşi incepuse viaţa sexuală, violul consumat
duce la pierderea integrităţii membranei himeneale ( deflorarea).

Deflorarea se caracterizează fie prin existenţa unor soluţii de continuitate discret sângerânde sau cu
depunere de fibrină, fie ca simple discontinuităţi epitelizate. Aceste discontinuităţi sunt maxime în
jumătatea inferioară a himenului (către ora şase) mergând pănă la baza sa de inserţie şi circumscriu un
orificiu himenal ce permite un raport sexual. În funcție de aceste modificări putem face aprecieri
asupra vechimii deflorării.

Deflorarea poate fi :

• Fiziologică
• Patologică - produsă prin agresiuni sexuale la copiii sub 10-12 ani (cu rupturi vaginale sau
perineale), la femei în vârstă, cu craurozis vulvar (când se produc explozii ale fundurilor de
sac vaginal), în situaţii de deflorare cu degetul (ex. în cazul bolnavilor de impotenţă sexuală
netratată)

Examenul medico-legal complet cuprinde următoarele etape:

• Examenul membranei himeneale - se face prin tracţiune moderată a labiilor mari în scopul
evidenţierii şi descrierii membranei. Tracţiunea în afară şi în jos se face moderat pentru a se
evita riscul producerii unor rupturi prin examen.

Este interzis tuşeul vaginal, deoarece există riscul creării unor rupturi suplimentare.

Atribuţiile morfologice de lipsă a vieţii sexuale le conferă himenul imperforat, cu sept sau inelar şi
semilunar, care circumscriu un orificiu himenal de dimensiuni reduse, care nu permit un raport sexual
fără deflorare.
In timpul examinării medico-legale se va proceda la recoltarea de spermatozoizi din caile genitale.
Prezenţa spermatozoizilor dovedeşte un raport sexual, cu intromisiune, dar nu întotdeauna şi o
violenţă. Ca urmare, analiza prezenței spermatozoizilor în căile genitale feminine nu trebuie desprinsă
din contextul general.

Transmiterea unor boli venerice sau producerea unei sarcini au o valoare indirectă în diagnosticul de
viol, iar după naştere, printr-un examen de filiaţie se poate demonstra paternitatea ca aprţinând sau nu
agresorului.

Deflorarea recentă în urma unui raport sexual presupune asadar, existenta următoarele elemente ce pot
fi evidentiate la un examen genital minutios: rupturile recente ale membranei himenale,hemoragie,
tumefacţie si o sensibilitate deosebita la examinare.

Rupturile membranei himenale produse odată cu primul raport sexual sunt inegale, pot fi unice sau
multiple, orientate de la marginea liberă spre baza himenului, pot fi complete (cînd ajung pînă la
inserţia himenului) sau incomplete. La fetiţele mici rupturile se extind şi pe mucoasa vaginală
interesînd şi peretele ano-vaginal.

În evoluţia lor marginile libere se rotunjesc iar la bază (cînd ruptura a fost completă) se va putea
observa o linie fină de culoare alb-rozie (aceasta reprezintă unica probă de cicatrizare).; prezenţa
acestei cicatrici spre baza membranei himeneale asociată cu dispariţia pliurilor vaginale pledează
pentru o ruptură traumatică a himenului.

În general, rupturile congenitale sunt simetrice iar cele traumatice sunt de regulă asimetrice;
crestăturile congenitale nu cuprind decît foarte rar întreaga înălţime a membranei, în timp ce rupturile
traumatice ating frecvent baza membranei.

Hemoragia poate fi minimă sau abundentă; cel mai frecvent hemoragia este redusă şi durează 3-4 zile;
poate reapare la examinare.

Tumefacţia – rupturile de deflorare recentă se caracterizează prin faptul că sunt roşietice, neregulate,
marginile sunt infiltrate, tumefiate, sîngerînde, dureroase, după 2-3 zile aspectului anterior hemoragic i
se suprapun depozite de fibrină şi chiar secreţie purulentă iar după 4-6 zile semnele de deflorare
recentă dispar prin apariţia procesului de vindecare prin epitelizarea rupturilor ( nu prin cicatrizare).
Între 8-14 zile epitelizarea este completă. Pe măsura atrofiei, lobii rupţi ai himenului devin tot mai
mici şi apar sub forma unor mici ridicături neregulate, ingale, mamelonate numite caruncule himeneale
sau mirtiforme.

Rupturile himeneale nu se cicatrizează prin umplerea spaţiului dintre rupturi cu ţesut de granulaţie;
aceasta se datorează abundenţei de fibre elastice care retractă fragmentele rupte şi nu permite astfel
lipirea lor. Vindecarea se limitează la o epitelizare a rupturilor fără producerea unei cicatrizări propriu-
zise.

• Evidențierea violenței asupra victimei (opoziției ) prin constatarea leziunilor de violență pe

corpul victimei ca fiind leziuni de opoziţie ce merg uneori până la asfixia sexuală, leziuni de
tipul excoriaţiilor şi echimozelor localizate cu precădere pe braţe, coapse, sâni, în jurul gurii
şi nasului în scopul de a împiedica strigătul de ajutor al victimei şi de a realiza agresiunea
sexuală.
• Examenul medico-legal psihiatric al victimei este important pentru afirmarea anulării
consimţământului printr-o boală psihică, şi anume, a incapacităţii de a consimţi şi discerne
asupra unui act sexual.

Evidentierea violului la femei cu viata sexuală

Proba violului la femeile cu viaţă sexuală se bazează cu precădere pe:

• constatarea leziunilor corporale de opoziţie la viol, leziuni care pot lipsi în situaţiile expuse
de pluriagresori, ameninţare, debilitate mintală, boli psihice;
• Cercetarea spermatozoizilor, acestia persistă 4-5 zile în fundurile de sac vaginale, iar la
cadavru în uter şi în trompe, până la 10-12 zile,
• Producereasarcinii sau transmiterea bolilor venerice- sunt probe de raport sexual, dar nu
întotdeauna şi de viol.
• Nu se va uita nici examenul medico-legal psihiatric, pentru afirmarea anulării
consimţământului printr-o boala psihică, şi anume a incapacităţii de a discerne asupra unui act
sexual.
Valoarea şi limitele expertizei medico-legale în viol

Medicina legală are o importanță fundamentală în cercetarea infracțiunii de viol.

Medicina legală are multiple posibilităţi de a furniza organelor judiciare elementele ştiinţifice,
obiective, pentru justa încadrare a unei infracţiuni, posibilități ce pot fi identificate prin :
Examenul la locul faptei, ori de cîte ori este posibil. Consta in principal în cercetarea urmelor de
sânge, lichid seminal, a descoperirii firelor de păr pe lenjeria victimei sau la locul unde s-a săvârşit
infracţiunea precum și in examinarea generală a locului faptei.
Examenul victimei- respectînd toate criteriile descrise mai sus si sintetizat in examen fizic general,
examinare genitala, examinare medico-legalăl psihiatrică.

Examenul agresorului: Examenul agresorului aduce uneori informaţii utile în sprijinul diagnosticului
de viol prin constatarea pe corpul său a unor urme de violenţă lăsate de victimă, cum ar fi: excoriaţii,
echimoze, plăgi muşcate. Ca si în cazul victimelor si în cel al agresorilor, expertizarea medico-legală
psihiatrică poate aduce date importante. La unii agresori se pot pune în evidenţă tulburări psihice cu
pulsiuni sexuale neinhibate.

Examenul biocriminalistic: prin analiza urmelor identificate și ridicate atît de la fața locului dar și de
pe corpul victimei sau agresorului.
Examenul ADN a cărui importanţa este evidentă în cazuri de viol, săvârşite de bărbaţi necunoscuţi, în
scopul identificării lor.

Intrebari pentru autoevaluare:

Care sunt criteriile de evidențierea violului la femei fără viaţă sexuală?

Care sunt criteriile de evidențiere a violului la femei cu viata sexuală?

Care este valoarea şi limita expertizei medico-legale în viol?

 Unitatea de invatare 6
Problematica medico-legală în avort şi pruncucidere

Retrospectiva istorică a faptei de ucidere a nou-născutului relevă condiţionarea calificării juridice în

raport direct cu istoria dezvoltării concepţiilor juridice şi a gândirii axiologice umanitare. Juristul român
V.V. Drăgan, într-un studiu publicat în 1932, împarte istoria pruncuciderii în 4 perioade:
1-perioada barbară sau perioada matriarhatului;
2-perioada de tranziţie sau de patriarhat;
3-perioada creştină sau a dreptului religios;
4-perioada legislaţiei sau a dreptului social.
În perioada barbară uciderea pruncului se executa fără nici o limită şi există nenumărate
exemple în sursele istorice: uciderea gemenilor pe coasta occidentală a Africii, în Australia, Noua
Guinee şi la Kuni. La unele popoare, nou-născuţii erau sacrificaţi pentru a potoli zeii (Saturn şi
Medeea), obicei practicat şi în Egipt.
În perioada patriarhatului, la greci, copiii debili erau la discreţia părinţilor care aveau dreptul să
îi ucidă. Prin legea lui Licurg, toţi copiii slabi sau debili erau aruncaţi în prăpastie iar la romani, în
Tibru. Printre primele reglementări notabile, reţinem cele din legile lui Manu, conform cărora uciderea
unui prunc era pedepsită cu moartea. La perşi, pruncuciderea a fost permisă iar apoi, prin legile lui
Ploss, aceasta a devenit incriminată. Mai târziu, în legislaţia ebraică, greacă şi romană, prin legea celor
XII table, pruncuciderea devine un act violent, pedepsit. În perioada dreptului religios, pruncuciderea
este asimilată omuciderii – codul vizigoţilor din 654 E.N., legea Karolina prin edictul lui Henric al II-
lea, respectiv în actul Constituo Criminallis Theresiana (Regina Maria Tereza – 1768 – Viena).
Studiile de drept comparat, ne arată că în perioada de drept social, în legislaţia ţărilor europene,
intervin modificări în diferite etape istorice. Codul Penal francez din 25 septembrie 1791, asimilează
pruncuciderea asasinatului, legea din 1824 prevede muncă silnică pe viaţă, iar din 1832 se admit
circumstanţele atenuante, pedeapsa putând fi redusă la 5 ani de închisoare. Codul penal belgian
codifică pruncuciderea ca fiind omorul executat asupra copilului în momentul naşterii sau imediat
după acest moment. Codul Penal spaniol prevede: mama care pentru a ascunde dezonoarea, omoară
copilul său mai mic de 3 zile se condamnă cu pedeapsa închisorii minore. În Codul Penal austriac
pedepsele sunt pentru prima dată diferenţiate, în acest caz în funcţe de statutul social al femeii
(măritată/ nemăritată) şi deasemeni, în funcţie de caracterul comisiv sau omisiv al faptei. În Codul
Penal maghiar şi în cel italian pedeapsa este diferenţiată în funcţie de legitimitatea copilului iar în
Anglia, pruncuciderea nu era considerată o infracţiune specială.
După 1974, în codul penal francez, este reglementată situaţia legislativă a pruncuciderii,
devenind omorul executat de către mamă în primele 3 zile de la naştere. În Germania, în 1987, codul
penal prevede: mama care ucide copilul ei după naştere sau cât timp această se află sub influenţa
actului de naştere, este pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
 Reglementările din ţara noastră au suferit deasemeni, modificări în funcţie de etapele istorice:
Codul Penal din 1864, la articolul 230 stipula: „Pruncuciderea se numeşte omorul copilului său
de curând născut”.
În legea penală din 1936, art.465, se prevede: „Pruncuciderea este uciderea de către mamă, a
copilului său, înnainte de expirarea termenului legal de declarare la starea civilă (15 zile de la
naştere)”. În Vechiul Cod Penal, din 1969, la articolul 177, pruncuciderea este definită ca „uciderea
copilului nou-născut săvârşită imediat după naştere, de către mama aflată într-o stare de tulburare
pricinuită de sarcină, care se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani”.
În Noul Cod Penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, termenul de „Pruncucidere” este
înlocuit cu termenul de „ucidere sau vătămare a nou-născutului săvârşită de către mamă”. Astfel,
această infracţiune apare în Noul Cod Penal, la Partea Specială, la titlul „Infracţiuni contra persoanei”,
capitolul „Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie!, mai precis, la articolul 200: „(1):
Uciderea copilului nou-născut, imediat după naştere dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârşită de către
mama aflată în stare de tulburare psihică, se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
(2): dacă faptele prevăzute în art. 193-195, sunt săvârşite asupra copilului nou-născut, imediat
după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele
speciale ale pedepsei sunt de 1 lună şi, respectiv, 3 ani”.
– articolele precizate la alineatul 2, fac referire la: Lovire sau alte violenţe – art. 193, vătămarea
corporală – art.194, şi lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art.195.
Condiţii preexistente
Obiectul ocrotirii juridice –Obiectul juridic special al infracţiunii, generic vorbind, îl
constituie relaţiile sociale care se întemeiază pe dreptul la viaţă al copilului nou-născut, drept
recunoscut, universal, tuturor persoanelor indiferent de vârstă, sex, naţionalitate, rasă, stare de
sănătate, etc.
Obiectulmaterial în cazul infracţiunii este corpul copilului nou-născut. Se poate afirma că
avem de a face cu un obiect material calificat.
Subiecţii infracţiunii – Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii nu poate fi decât mama
copilului nou-născut, indiferent dacă este sau a fost căsătorită în momentul în care a conceput copilul
ori pe perioada gravidităţii, indiferent dacă este adultă sau minoră, indiferent de religie, convingeri etc.
Subiectul pasiv este copilul nou-născut, al cărui drept la viaţă a fost nesocotit de către mama.
Promovând această infracţiune, legiuitorul nu a fost interesat dacă copilul este „sănătos”, „viabil”,
„normal”, „cu deficienţe” ... etc. Important este ca el să fie viu în momentul în care femeia se
manifestă în mod criminal.
Conţinutul constitutiv al infracţiunii
Latura obiectivă – Elementul materialal infracţiunii poate consta la fel ca în cazul omorului,
cel puţin la nivel teoretic, atât într-o acţiune, o atitudine activă – de încălcare a preceptului prin care se
interzice o anumită faptă – cât şi într-o inacţiune – manifestare negativă prin care se impune, se ordonă
săvârşirea unei fapte.
Rezultatul socialmente periculos – Infracţiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului este,
la fel precum omorul, o infracţiune de rezultat, fiind necesară producerea unui rezultat ce constă în
moartea sau vătămarea copilului nou-născut. Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii este
necesar ca acţiunea sau inacţiunea săvârşită de către subiectul activ să constituie, efectiv, cauza morţii
sau vătămării copilului nou-născut. Aşadar, este necesară existenţa şi probarea de către organele de
anchetă a unei legături de cauzalitate între elementul material şi moartea sau vătămarea copilului nou-
născut.
Latura subiectivă – Infracţiunea dobândeşte relevanţă penală doar atunci când actul de
conduită, prevăzutşi pedepsit de legea penală, este desfăşurat cu formă de vinovăţie prevăzut expres în
textul de incriminare. În context putem constata că intenţia la infracţiunea de ucidere sau vătămare este
una spontană, cu caracter afectiv şi se caracterizează prin două trăsături definitorii:
1) este efectul unei emoţii puternice, determinate de starea de tulburare psihică, de care este
stăpânit subiectul în momentul săvârşirii faptei;
2) apare în mod neaşteptat, fără nici o pregătire prealabilă a hotărârii respective.
Reglementare anterioară a infracţiunii: art.177 Cod Penal 1969: „uciderea copilului nou-
născut, săvârşită de către mamă imediat după naştere, de către mama aflată într-o stare de tulburare
psihică pricinuită de sarcină, care se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani”.
Din cele prezentate mai sus, putem contura o serie de diferenţe între abordările legiuitorului
român de la 1969 versus cel din 2014.
1. Infracţiunea din Vechiul Cod Penal este încadrată la Capitolul „Infracţiuni contra vieţii,
integrităţii fizice şi sănătăţii”; astfel, în NCP, legiuitorul pune accent pe obiectul vizat, atât ca victimă
cât şi ca agresor, subliniind cercul familiei, inexistent până acum, în capitolul III, anume „Infracţiuni
săvârşite împotriva unui membru de familie”.
2. Termenul propus în VCP ca infracţiune şi anume, Pruncuciderea, se transformă în
„Uciderea sau vătămarea nou-născutului, săvârşită de către mamă”. În aceste condiţii, nu mai este
culpabilizată doar crima asupra nou-născutului ci şi vătămarea să, cu consecinţele şi implicaţiile
juridice, medicale şi medico-legală ale acestui termen.
3. Contextul juridic se extinde şi mai mult în momentul în care, în actualul CP, articolul
referitor la această infracţiune nu mai are un aliniat, ci două alineate, al doilea incluzând şi prevederile
articolelor 193-195, anume lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, respectiv lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte, cu pedeapsă de la o lună la trei ani pentru aceste fapte; incriminarea
devine astfel mult mai complexă iar contextul situaţional de săvârşire al infracţiunii devine mai larg.
4. Criteriul calitativ „imediat după naştere”, capătă un aspect cantitativ, precis, şi anume „ nu
mai mult de 24 de ore”, fixând astfel o rigoare a încadrării juridice în contextul penal, dat fiind că
această infracţiune este o formă de omor sau vătămare cu circumstanţe atenuante şi deci, impune o
pedeapsă mai uşoară, aşadar, limitele de încadrare au nevoie a fi strict delimitate.
5. Termenul de „tulburare psihică pricinuită de naştere” este înlocuit cu termenul general de
„tulburare psihică a mamei”, ceea ce semnifică includerea unor patologii psihice mai diversificate care
include atât tulburările cauzate de naştere cât şi cele deja instalate,cronice, având alte cauze exceptând
naşterea, cu acutizare şi lipsă de discernământ la momentul săvârşirii faptei; aceste afecţiuni necesită
consemnarea oficială prin expertiză medico-legală psihiatrică.
6. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul că, pedeapsa a scăzut de la nivelul iniţial de 2-
7 ani la 1-5 ani, observând aici un raport invers proporţional între criteriile complexe şi riguroase,
adăugate în acest articol faţă de reglementarea anterioară şi nivelul de pedeapsă aplicat în noul şi
vechiul Cod Penal.
7. Expertizele medico-legale în infractiunea de ucidere sau vătămare a nou-născutului de
către mama aflată într-o stare de tulburare psihică, urmează 3 trasee importante, și anume:
- Expertiza medico-legală a cadavrului nou-născutului.
- Expertiza medico-legală a mamei pentru demonstrarea stării de lehuzie;
- Expertiza medico-legală psihiatrică a mamei
Cercetarea la faţa locului- aspecte generale
Investigaţia infracţiunii de ucidere sau vătămare a nou-născutului săvârşită de către mamă
porneşte, ca orice investigaţie a unei infracţiuni cu cercetarea la faţa locului, adică cercetarea spaţiului
în care s-a comis fapta. Această acţiune se execută în baza Art. 192 din Codul de Procedură Penală
2014:
”(1): Cercetarea la faţa locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul
judecăţii de către instanţa de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul
determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea
adevărului, precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
(2): Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se află
ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane.
(Reglementare anterioară: art. 129 CPP 1968)
Aspecte generale cu privire cercetarea la faţa locului
Cadrul tactic general al cercetării la faţa locului:Cercetarea propriu-zisă la faţa locului
presupune respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel
încât să se ajungă la scopul propus. În acest sens, este remarcabilă preocuparea autorilor de specialitate
de a desprinde şi sintetiza pe baza practicii judiciare, cele mai importante reguli care trebuie respectate
în efectuarea acestui act procedural.
Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la faţa
locului sunt, în esenţă, următoarele:
1.Cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă. Este de la sine înţeles că cercetarea la
faţa locului trebuie să fie făcute cu maximă urgenţă, practic, imediat după ce organul de urmărire
penală a fost sesizat despre săvârşirea infracţiunii. Această cerinţă, de o importanţă deosebită, este
obligatorie cel puţin sub două aspecte:
a. Prin scurgerea timpului există pericolul producerii unor modificări la locul faptei şi al
dispariţiei sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acţiunea
autorului ( în cazul nostru mama nou -născutului) care caută să înlăture urmele faptei sale, ci şi de
acţiunea unor factori neutri, cum sunt condiţiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, în
special cele biologice, precum şi intervenţia unor persoane care caută să restabilească ordinea sau să
afle ce s-a întâmplat.
b. Prin prezenţa imediată a organului de urmărire penală la faţa locului se creează
posibilitatea identificării unor martori fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul
infracţiunii.
c. Urgenţa cercetării la faţa locului este, în fond, o reflectare a principiului operativităţii
aplicat la întregul proces, dar şi la activităţile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă,
operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului
judiciar.
2.Cercetarea la faţa locului se efectuează complet şi detaliat. Această cerinţă trebuie dublată de
obiectivitate şi conştiinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent
de versiunea pe care echipa de cercetare este tentată să o atribuie evenimentului cercetat. Subliniem, în
aceeaşi idee, necesitatea de a se acorda atenţie fiecărui detaliu prin cercetarea minuţioasă a întrgului
loc al faptei, bineînţeles, fără a se insista asupra amănuntelor care, în mod evident, nu au legătură cu
fapta. Atragem atenţia că această regulă, vizând minuţiozitatea investigaţiilor,impune echipei de
cercetare să-şi focalizeze atenţia în două direcţii principale:
a. Descoperirea şi cercetarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a urmelor latente, a celor
biologice, precum şi a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor.
Descoperirea urmelor biologice şi a microurmelor reclamă însă, pe lângă pricepere şi multă răbdare
din partea persoanelor ce efectuează cercetarea, precum şi o tehnologie adecvată, modernă, de
prelevare a acestui tip de urme.
b. Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a „neconcordanţei” dintre starea locului
faptei şi fapta ori împrejurările ca atare este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând
încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.
3.Conducerea şi organizarea competentă a cercetării la faţa locului
Organizarea şi conducerea eficientă a activităţii echipei de cercetare la faţa locului constituie o
condiţie esenţială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Tactic, această
cerinţă se materializează prin:
 3.1. Cercetarea în echipă, care presupune, în primul rând, o conducere unică. De exemplu, în
ipoteza cercetării la faţa locului a unei omucideri, echipa de cercetare este alcătuită din procuror,
inspectori şi agenţi de poliţie din formaţiile de criminalistică şi judiciare, precum şi din medicul legist.
Potrivit prevederilor legii, conducerea echipei revine procurorului. Conducerea unitară este
determinată de importanţa pe care o reprezintă, în general, cercetarea la faţa locului, în special de
caracterul particular, propriu cercetării în echipă. De aceea, aceasta se supune următoarelor cerinţe:
– conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei de cercetare sau de
investigaţie.
– informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele obţinute.
Este total contraindicat să se considere de către unul sau altul dintre membrii echipei că
activitatea sa este cea mai importantă şi că numai prin aportul său cazul poate fi rezolvat. Viaţa
demonstrează cu prisosinţă că aflarea adevărului este, în fond, rezultatul activităţii mai multor factori
antrenaţi în soluţionarea cauzei penale, chiar dacă unii au o contribuţie semnificativă. Anchetatorii
orgolioşi, vanitoşi trebuie să facă un efort să-şi controleze aceste trăsături de personalitate; în fond,
este o regulă elementară de deontologie profesională.
3.2 Organizarea activităţii este privită sub dublul aspect:
a. Fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete şi precise,
potrivit atribuţiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate integral şi cât mai operativ
posibil.
b. Organizarea desfăşurării activităţilor de investigare trebuie să se facă într-o ordine bine
stabilită, într-o succesiune firească, şi anume:
– orientarea în zona în care se află situat locul faptei.
– determinarea şi examinarea în ansamblu a locului faptei.
– căutarea, descoperirea şi ridicarea urmelor sau a probelor materiale.
– fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.
Succesiunea acestor activităţi trebuie privită numai într-un sens dinamic, pentru că aşa cum se
va vedea, între activităţile menţionate nu poate fi vorba de o delimitare categorică ci de o
întrepătrundere. După descoperirea sau relevarea urmelor are loc fixarea acestora prin fotografiere şi
numai după aceea sunt ridicate obiectele purtătoare de urme sau urmele ca atare , acestea fiind în
funcţie şi de etapa în care se află cercetările la faţa locului.
3.3 Luarea unor măsuri de ordine la faţa locului. Acestor măsuri trebuie să li se supună inclusiv
membrii echipei şi chiar superiorii acestora, care, fără a participa efectiv la cercetare, vin să se
informeze asupra celor întâmplate sau să dea anumite indicaţii, cu toate că nu întotdeauna sunt
specializaţi în domeniu. Faţă de unele realităţi ale practicii de specialitate, pentru reuşita cercetării
locului faptei, este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsaţi să
acţioneze în linişte, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar, şi mai ales, oportun.
3.4 Evitarea pătrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate sau neavenite.
 Se constată uneori că la faţa locului, pe lângă membrii echipei de cercetare mai sunt prezente şi
persoane cu anumite responsabilităţi din cadrul organelor judiciare sau din alte domenii. Acestora li se
adaugă tot mai frecvent ziariştii. Reprezentanţii presei sau televiziunii pot să asiste, în aceleaşi condiţii
de ordine şi corectitudine la actele de investigaţie, dar în afara perimetrului scenei infracțiunii.
Furizarea de date către jurnaliști, care pot face obiectul publicării în faza iniţială a anchetei, trebuie să
se facă fără să influenţeze negativ evoluţia investigaţiilor, să trezească anumite ecouri nedorite în
opinia publică, prin exagerări, afirmaţii neconforme cu realitatea sau care, pur şi simplu să servească
făptuitorilor.
2. Fixarea integrală şi obiectivă a rezultatelor cercetării.
Fixarea integrală, obiectivă, a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea cazului, este o altă
cerinţă de maximă importanţă în efectuarea cercetării la faţa locului de bună calitate. În primul rând,
potrivit prevederilor art. 131 C. Pr. Pen, după efectuarea cercetării la faţa locului se încheie un proces-
verbal. Acesta constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul
judiciar. Este descrisă amănunţit şi cu precizie situaţia locului faptei, a urmelor descoperite, a obiectelor
examinate şi a celor ridicate în vederea cercetării, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă
etc. Menţiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării,
folosindu-se formulări clare, concise, precise, din care să rezulte că nu a fost omis nici un amănunt, nici un
element util stabilirii adevărului, precum şi evitându-se expresiile ambigue sau echivoce, de natură să
conducă la confuzii sau alte interpretări. Este necesară folosirea unei terminologii conforme cu dreptul
procesual penal, clare şi riguroase, potrivit specificului cercetării. Consemnările se vor limita strict la
constatările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul cercetării şi nu la aspecte inexistente în
acel moment. Nu este permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării, chiar
dacă martori oculari indică cu certitudine schimbarea poziţiei unor obiecte, a cadavrului etc. Aceste
aspecte sunt menţionate separat, urmând că stabilirea situaţiei iniţiale a locului faptei să se realizeze în
timpul urmăririi penale, pe baza declaraţiilor martorilor, suspectului, victimei ca şi prin procedee
probatorii de genul reconstituirii. Modalităţile tehnice de fixare sunt: executarea de schiţe, de fotografii, de
înregistrări şi bandă video-magnetică, modalităţi care sunt menite să asigure evidenţa probatorie şi să
confere un plus de obiectivitate cercetărilor la faţa locului.
Măsuri preliminare cercetării la faţa locului
De regulă măsurile preliminarii, sunt luate de poliţiştii care se deplasează la faţa locului înainte
de echipa de cercetare. Aceştia sunt obligaţi să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare:
a. Determinarea locului săvârşirii faptei; Punerea lui sub pază; Protejarea urmelor;
Este total contraindicat să se atingă sau să se modifice poziţia unor obiecte dacă situaţia nu o
impune cu necesitate. Prin stabilirea exactă a perimetrului scenei infracţiunii se previne o eventuală
încercare a autorului de a şterge urmele faptei sale.
b. Fixarea tuturor împrejurărilor care cu timpul se pot modifica sau pot dispare. Astfel,
organul de urmărire penală va fi obligat să reţină o multitudine de împrejurări: ora exactă a sosirii
organelor de cercetare penală; poziţia exactă a uşilor, feresterlor şi perdelelor, prezenţa unor mirosuri
deosebite, în general caracterul acestora, starea în care se găsea lumina, poziţia mobilei şi a altor
obiecte din încăpere, funcţionarea unor aparate şi instrumente casnice, poziţia telefonului, etc.
c. Acordarea primului ajutor victimelor.
d. Identificarea martorilor şi reţinerea eventualelor persoane suspecte.
Cercetarea în faza statică
În faza statică a cercetării se procedează la examinarea atentă a locului faptei, atât pe ansamblul
său cât şi pe zonele mai importante; cercetarea poate începe de la centru şi continuat spre marginea
locului faptei sau de la obiectul principal (ex: în cazul nostru, corpul victimei, adică al nou-născutului);
în locurile închise, cercetarea se poate efectua de-a lungul pereţilor încăperii iar în locurile deschise, pe
porţiuni de terne bine delimitate de la centru spre margine sau invers. Dintre activităţile mai
importante desfăşurate în faza statică a cercetării, menţionăm:
– stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de probă;
– măsurarea distanţei dintre obiectele principale;
– executarea de fotografii, de orientare, schiţă, etc;
– determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare;
În funcţie de particularităţile locului faptei, organul judiciar are obligaţia să fixeze imaginea
exactă a întregului tablou al faptei;
Cercetarea în fază dinamică
Faza dinamică este cea mai complexă şi laborioasă întrucât presupune participarea tuturor
membrilor echipei şi folosirea integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice.
a. Examinarea amănunţită a corpului victimelor, a fiecărui obiect presupus purtător de urme
sau care a servit la săvârşirea infracţiunii fiind permisă atingerea sau schimbarea poziţiei lor. Se
impune respectarea cu stricteţe a regulilor tehnice criminalistice de protejare corespunzătoare a
materialelor de probă, de etichetare şi de sigilare a coletului.
b. În executarea fotografiilor şi înregistrărilor video de detaliu, a măsurătorilor fotografice
bidimensionale, se finalizează schiţa locului faptei şi se începe redactarea procesului verbal. De
asemenea, se fac investigaţii pentru obţinerea de date cât mai complete încă din această fază, în
legătură cu victima, cu locul unde s-a săvârşit infracţiunea, cu posibilii făptuitori, etc.
c. Se iau primele declaraţii martorilor şi victimelor, inclusiv persoanelor suspecte;
declaraţiile vor fi luate separat, fără a se face aprecieri din partea organului judiciar, fără a se influenţa
persoanele ascultate şi recomandabil ca acestea să fie înregistrate pe bandă de magnetofon.
d. Clarificarea împrejurărilor negative determinate de neconcordanţa dintre situaţia de fapt şi
evenimentul presupus că s-ar fi produs, de absenţa unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar fi
trebuit să existe la faţa locului.
 Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului
Potrivit prevederilor art. 131, Cod Procedură Penală despre efectuarea cercetării la faţa locului,
se încheie un proces verbal care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor acestui
act iniţial de urmărire penală. Procesului verbal i se pot adăuga schiţe, desene, fotografii, etc. Procesul
verbal se numără printre mijloacele de probă cu o semnificaţie deosebită în soluţionarea cauzelor
penale, astfel, din punctul de vedere al formei şi cuprinsului, procesul verbal va conţine următoarele
menţiuni indicate în art. 91 Cod Procedură Penală:
– Data şi locul unde este încheiat.
– Numele, prenumele şi calitatea celor care îl încheie;
– Numele prenumele şi adresa martorilor asistenţi;
– Descrierea amănunţită a celor contatate precum şi a măsurilor luate;
– Numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul verbal cu
obiecţiile acestora;
– Menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
1. Aspecte specifice cercetării la faţa locului
Ponind de la criteriile generale enumerate în capitolul anterior, precizăm că, cercetarea la fața
locului în cazul infractiunii de ucidere sau vătămare a nou născutului de către mama sa, presupune o
serie de particularități pe care le vom detalia in acest capitol.
Această activitate de urmărire penală se execută după regulile menţionate şi în cazul cercetării
omorurilor, însă în această situaţie „loc al faptei” cuprinde o arie destul de mare şi diversificată,
determinată, în general, de acţiunile făptuitoarei din momentul naşterii şi până în momentul ascunderii
sau abandonării cadavrului. Așadar, locul comiterii infracțiunii este în acest caz unul complex,
cuprinzând următoarea abordare:
− locul unde s-a produs naşterea;
− locul unde s-a săvâşit infracţiunea;
− locul unde a fost descoperit cadavrul nou-născutului, părţi din acesta ori urme din care să
rezulte că a fost incinerat, îngropat, devorat de animale etc.;
− itinerarul parcurs de autoarea infracţiunii ori de alte persoane, de la locul naşterii şi până la cel
în care a fost abandonat cadavrul;
– locul unde au fost descoperite instrumente, obiecte, recipiente etc., ce au servit la naşterea,
ambalarea, transportarea cadavrului sau suprimarea vieţii nou-născutului.
Este posibil ca analiza criminalistică de cercetare la fața locului să intereseze unul, mai multe
sau chiar toate aspectele enumerate, în funcție de particularitațile fiecărui caz în parte.
Cu ocazia cercetării la faţa locului, în raport cu natura zonei ce urmează a fi examinată, trebuie
să fie căutate urme şi mijloace materiale de probă specifice, care să ducă la lămurirea împrejurărilor în
care a fost săvârşită infracţiunea, cum sunt: articolele de îmbrăcăminte abandonate, lenjerie de corp ori
păr şi din aceasta, cârpe, tifon, vată medicinală, ziare etc. Atenţie deosebită trebuie acordată
ambalajelor în care a fost găsit cadavrul, pungi, saci, sacoşe, valize ş.a., pe acestea putând fi
descoperite, relevate, fixate şi ridicate urme papilare create de făptuitori, iar uneori, explicând chiar
mecanismul producerii morţii. De asemenea, în jurul cadavrului şi în împrejurimile locului faptei
trebuie căutate obiectele ori instrumentele ce au servit la suprimarea vieţii nou-născutului, corpuri
contondente, tăioase, înţepătoare etc., precum şi cele ce au fost folosite la naştere, de natură medico-
chirurgicală.
Dacă locul unde s-a produs naşterea coincide cu cel în care a fost descoperit cadavrul, pe lângă
urmele şi mijloacele materiale de probă menţionate se vor căuta urmele specifice naşterii (placentă,
sânge, lichid amniotic), rufe, cârpe etc., recipiente folosite pentru colectarea lichidelor provenite de la
naştere (sânge, lichid amniotic, colostru, secreţie vulvovaginală, fire de păr etc.), fie provenite de la
victimă (sânge, vernix coseosa, lanugo, fragmente tisulare, anexele fetale). Totodată, pe suporturile
existente la faţa locului pot fi descoperite urme de natură patologică, cum ar fi: secreţie purulentă
vulvo-vaginală, fragmente degenerate, malign sau benign, din epiteliul coreal.
Când naşterea şi moartea nou-născutului s-au produs într-o locuinţă, căutarea unor astfel de
urme trebuie extinsă şi la anexele acesteia (magazii, şopron, hambar, latrină etc.), precum şi la
terenurile din jur (grădină, livadă, terenuri agricole).
Atunci când moartea nou-născutului s-a produs prin ardere şi carbonizare, trebuie căutate
resturi calcinate sau cenuşă, precum şi vasele folosite pentru incinerare; în mod similar, în cazul
distrugerii cadavrului prin acţiuni chimice, fizice sau mecanice.
La cadavrele dezmembrate ori aflate într-un stadiu avansat de putrefacţie, sistemul osos
prezintă o serie de caracteristici de mare valoare. Astfel, mandibula prezintă pe fiecare jumătate patru
alveole dentare, câte un mugur dentar şi pereţi interalveolari vizibili. Acest lucru, precum şi 4-5 nuclee
de osificare ale sternului, sunt o dovadă concludentă a faptului că victima a fost un copil matur, născut
la termen.
Când părţile moi au dispărut în urma putrefacţiei, lungimea oaselor indică maturitatea şi
naşterea la termen: humerusul 7,5 cm, femurul 6,7 cm, clavicula 3,5 cm şi tibia 7,7 cm.
În raport de configuraţia terenului unde a fost descoperit cadavrul, se vor căuta şi alte categorii
de urme: plantare, de încălţăminte, ale mijloacelor de transport, urme de natură vegetală, particule de
sol.
Ca şi în cazul omorului, descoperirea nodurilor şi legăturilor are o importanţă deosebită în
procesul de identificare a făptuitorului.
Cu ocazia cercetării la faţa locului, în raport cu natura zonei ce urmează a fi examinată, trebuie
să fie căutate urme şi mijloace materiale de probă specifice, care să ducă la lămurirea împrejurărilor în
care a fost săvârşită infracţiunea, cum sunt: articolele de îmbrăcăminte abandonate, lenjerie de corp ori
păr şi din aceasta, cârpe, tifon, vată medicinală, ziare etc. Atenţie deosebită trebuie acordată
ambalajelor în care a fost găsit cadavrul, pungi, saci, sacoşe, valize ş.a., pe acestea putând fi
descoperite, relevate, fixate şi ridicate urme papilare create de făptuitori, iar uneori, explicând chiar
mecanismul producerii morţii. De asemenea, în jurul cadavrului şi în împrejurimile locului faptei
trebuie căutate obiectele ori instrumentele ce au servit la suprimarea vieţii nou-născutului, corpuri
contondente, tăioase, înţepătoare etc., precum şi cele ce au fost folosite la naştere, de natură medico-
chirurgicală.
Dacă locul unde s-a produs naşterea coincide cu cel în care a fost descoperit cadavrul, pe lângă
urmele şi mijloacele materiale de probă menţionate se vor căuta urmele specifice naşterii (placentă,
sânge, lichid amniotic .a.), rufe, cârpe etc., recipiente folosite pentru colectarea lichidelor provenite de
la naştere (sânge, lichid amniotic, colostru, secreţie vulvovaginală, fire de păr etc.), fie provenite de la
victimă (sânge, vernix coseosa, lanugo, fragmente tisulare, anexele fetale). Totodată, pe suporturile
existente la faţa locului pot fi descoperite urme de natură patologică, cum ar fi: secreţie purulentă
vulvo-vaginală, fragmente degenerate, malign sau benign, din epiteliul coreal.
Când naşterea şi moartea nou-născutului s-au produs într-o locuinţă, căutarea unor astfel de
urme trebuie extinsă şi la anexele acesteia (magazii, şopron, hambar, latrină etc.), precum şi la
terenurile din jur (grădină, livadă, terenuri agricole).
Atunci când moartea nou-născutului s-a produs prin ardere şi carbonizare, trebuie căutate
resturi calcinate sau cenuşă, precum şi vasele folosite pentru incinerare; în mod similar, în cazul
distrugerii cadavrului prin acţiuni chimice, fizice sau mecanice.
La cadavrele dezmembrate ori aflate într-un stadiu avansat de putrefacţie, sistemul osos
prezintă o serie de caracteristici de mare valoare. Astfel, mandibula prezintă pe fiecare jumătate patru
alveole dentare, câte un mugur dentar şi pereţi interalveolari vizibili. Acest lucru, precum şi 4-5 nuclee
de osificare ale sternului, sunt o dovadă concludentă a faptului că victima a fost un copil matur, născut
la termen şi viabil.
Când părţile moi au dispărut în urma putrefacţiei, lungimea oaselor indică maturitatea şi
naşterea la termen: humerusul 7,5 cm, femurul 6,7 cm, clavicula 3,5 cm şi tibia 7,7 cm.
În raport de configuraţia terenului unde a fost descoperit cadavrul, se vor căuta şi alte categorii
de urme: plantare, de încălţăminte, ale mijloacelor de transport, urme de natură vegetală, particule de
sol.
Ca şi în cazul omorului, descoperirea nodurilor şi legăturilor are o importanţă deosebită în
procesul de identificare a făptuitorului.
În faza dinamică a cercetării locului faptei, medicul legist alături de criminalist, are obligaţia
de a recolta şi ambala corect produsele biologice ce pot exista pe corpul cadavrului, îmbrăcăminte,
ambalaje, precum și alte substanțe care puteau fi folosite la săvărşirea infracţiunii sau corpi străini
medico-chirurgicali (medicamentele, substanţe chimice, vegetale minerale obiecte de veselă).Deși
organele de anchetă răspund de transportul acestor probe, medicului legist îi revine rolul de a da
indicaţiile necesare în vederea păstrării şi conservării materialului recoltat, în condiţii optime, pe
parcursul transportului.Produsele biologice ce se găsesc la fața locului pot fi : fiziologice (colostru,
lapte de mamă, salivă mucus nazal, etc) sau patologice, ambele având o importanță majoră în analiza
criminalistică. Unele dintre acestrea necesită tehnici speciale de recoltare și transport, ca de ex:

Colostru, dacă este proaspăt, se recoltează prin absorbţie pe hîrtie de filtru, se usucă şi se
introduce în eprubete în care se păstrează la temperaturi scăzute pe parcursul transportului. Din punct
de vedere macroscopic, colostru are culoarea cenuşiu deschis cu contur pronunţat. Cînd colostrul este
uscat se recoltează dacă este posibil, obiectul pe care se găseşte sau fragmente de ţesături, hîrtie, şi se
ambalează în pungi separate.

Pata de lapte dacă se găseşte pe obiecte netransportabile sau pe corpul cadavrului se rade,
după care, praful obținut se ambalează în eprubete de sticlă. Examenul citologic este singura metodă
de diagnostic al laptelui prospăt sau din pată. Astfel, în urma centrifugarii laptelui sau a maceratului de
pată, din sedimentul obţinut se face frontiu care se usucă la aer, apoi se fixează în alcool etilic timp de
5-10 minute, după care se colorează după metoda May Grumnald Giensa.

Saliva: la nou-născut glanda parotidă se recoltează în întregime şi trebuie păstrată în condiţii

speciale, respectiv în condiţii de congelare în borcane închise, fără soluţii de fixare, pentru ca în cazul
existenţei unor pete de sînge pe cadavru şi a unei coincidenţe de grupă sangvină cu a agresorului (
mama cu a altei persoane) să putem determina tipul de grup secretor sau nesecretor care apare încă de
la naştere. Stabilirea originii de specie a salivei se face prin reacţia de precipitare .

Dacă dorim să recoltăm secreții precum urina, lohiile,lichidul amniotic, se decupează pata
împreună cu suportul pe care se găsește sau dacă este posibil se ridică obiectul pe care se află pata
uscată şi se ambalează. Dacă produsele biologice sunt proaspete, se recoltează pe hîrtii de filtru, care
se usucă şi apoi se ambalează în eprubete. Temperetura din timpul transportului nu trebuie să
depăşeaescă 10 C. Macroscopic, petele de lichid amniotic au culoare cenuşiu-gălbuie, cu contur
definit.

Putem identifica la fața locului și elemente caracteristice precum, corpusculi de meconiu, fire
de lanugo, celule epiteliale sau amniotice, sub formă de solzi cornoşi, picături mici de grăsimi şi
resturi de vernix caseosa. Identificarea lor se face pe preparate native sau colorate.

Meconiul cînd este uscat are aspect de crustă care se recoltează prin radere se ambalează în
eprubete, care se păstrează în condiţii de frig. Cînd meconiul este proaspăt se recoltează prin absorţie
pe hîrtie de filtru, se usucă și în final se ambalează în eprubate. Macroscopic, petele de meconiu sunt
pete de diferite mărimi şi de culoare verde inchis. Microscopic, au un aspect caracteristic conținând
celule intestinale galben-verzui, cristale de colesterină şi picături de grăsimi.

Ţesuturile dure ( oase, cartilagii) dacă este posibil se descarnează pe loc, sau se usucă şi se
ambalează separat în pungi. Descarnarea se face prin fierbere în soluţii de Na OH diluată iar uscarea se
face departe de sursă de căldură în curenţii de aer după care ţesuturile dure se ambalează şi transportă
la laborator, în scopul efectuării unor examinării de antropologie medico-legală sau de anatomie
comparată.
Ţesuturile moi de tipulsînge , ţesut muscular, masă cerebrală
se recoltează, în cazul cadavrelor din cavitatea craniană ( sânge sau masă cerebrală), corp, vase mari,

şi se introduce în flacoane, care se închid ermetic, sau pe lame sub formă de frontiuri, în picătură

groasă. Transportul se face în condiţii de temperatură scăzută. Dacă se prezintă sub formă de pete

uscate acesta se recoltează împreună cu suportul lor, se ambalează izolat în pungi şi se expediază la

laborator. În caz că se găseşte pe obiecte netransportabile sau pe cadavru se recoltează prin radere

după care se introduce în eprubete(flacoane) şi acestea se închid ermetic.

Petele proaspete de sînge de pe suporţii cu proprieţăţi absorbante (hîrtie ţesături), se usucă în

prealabil apoi se ambalează, iar cele de suprafeţe neabsorbante se recoltează pe hîrtie de filtru, vată
după care se procedează ca mai sus. Prezenţa petelor de sînge se determină prin reacţii de probabilitate
şi de certitudine. În cazurile în care reacţiile de probabilitate sunt pozitive, se efectuează şi reacţii de
certitudine, doar dacă, cantitatea de material este suficientă .Ele se bazează pe punerea în evidenţă a
elementelor figurate ale sîngelui. Cel mai adesea se apelează la probe morfologice, spectroscopice,
cristalografice. Cea mai sigură si importantă metodă pentru identificarea sîngelui este examenul
spectral.

Firele de păr (lanugo) se recolteză prin smulgere cu ajutorul unei pense fără dinţi, apoi se ambalează
separat în eprubete de sticlă sau în plicuri, .

Corpii străini medico-chirurgicali se recoltează ca atare şi se ambalează separat în pungi

după ce în prealabil au fost uscaţi.Produsele recoltate, indiferent de natura acestora, sunt ambalate,
etichetate şi trimise în laboratoare de profil.

De asemenea, pentru stabilirea stării de nou – născut la termen, aproape de tremen sau
prematur, în lipsa datelor de la examenul extern al cadavrului , se examinează fragmentele osoase
recoltate la locul faptei: prezenţa punctelor de osificare ajută la stabilirea stării de nou-născut la
termen, aproape de termen sau prematur.

Există trei etape de examinare:

-examenul macroscopic, cu descrierea aspectului, formei, lungimii şi grosimii.

-examenul microscopic, pentru determinarea culorii şi prezenţei pe cuticulă a unor eventuali

corpi străini, micoze paraziţi.

-examenul microscopic al firelor deshidratate , degresate şi montate în balsam de Canada.

 Produsele patologice sunt: puroiul şi secreţiile cutano-mucoase,musculare şi viscerale,
secreţiile vulvo genitale ,uretrale, bronşice. Secreţiile patologice se recoltează sub formă de frotiuri pe
lamă apoi se usucă în eprubete sterile pentru o însămînţare viitoare şi examinări microbiologice sau se
însămînţează imediat pe medii de cultură obişnuite.

Substanţele chimice , minerale , vegetale sub formă de soluţii sau în stare solidă cînd sunt
ambalate se ridică cu ambalaj, iar dacă acesta lipseşte se introduc în recipiente de sticlă curate.

2.Particularităţi ale investigării acestei infracțiuni

Identificarea şi ascultarea persoanelor care au descoperit cadavrul, este o activitate de reală
importanță in incadrarea juridică a faptei.
Această activitate se execută fie cu ocazia cercetării la faţa locului, fie imediat după examinarea
acestuia. Din declaraţiile acestor martori trebuie să rezulte, printre altele:
− împrejurările în care au descoperit cadavrul nou-născutului ori s-au sesizat despre existenţa unor
colete cu un conţinut suspect;
− persoana ori persoanele ce au abandonat coletul, semnal-mentele şi caracteristicile îmbrăcămintei şi
încălţămintei acestora;
− direcţia din care au venit, activităţile desfăşurate în locul unde au abandonat cadavrul, itinerarul
folosit;
− modul în care au transportat victima şi posibilităţile de a recunoaşte genţile, valizele,
geamantanele etc.;
− mijlocul de transport folosit – marcă, tip, culoare, eventual număr de înmatriculare;
− dacă au mai văzut persoanele respective în locul abandonării nou-născutului, activităţile
desfăşurate, modul în care i-au motivat prezenţa în zonă;
− cine sunt proprietarii terenurilor din jurul locului abandonării;
− modificările locului faţă de aspectul iniţial – cine le-a făcut, când, în ce scop.
3.Dispunerea constatărilor medico-legale
Constatările medico-legale se dispun atât asupra cadavrului nou-născutului, cât şi asupra mamei
sau presupusei mame ucigașe.
Constatarea medico-legală asupra cadavrului nou-născutului trebuie să lămurească în principal o
serie de aspecte medico-legale precum:
– identificarea stării de nou-născut şi particularităţile morfologice caracteristice care o atestă;
– durata vieţii intrauterine;
– dovezile instalării vieţii extrauterine, prin apariţia respiraţiei
– durata vieţii extrauterine
– probele care confirmă dacă fătul a primit sau nu îngrijiri după naştere ( ucidere omisivă sau
comisivă);
 – cauza morţii nou-născutului,
Constatarea medico-legală asupra mamei sau presupusei mame ucigaşe se dispune din două motive
esențiale:
– în vederea stabilirii pe corpul femeii a semnelor naşterii recente,
– pentru aprecierea existenței sau nu a unor tulburări psihice.
În acest sens, se va solicita să se precizeze dacă femeia supusă examinării medico-legale prezintă
semnele naşterii, recente sau vechi, precum şi existenţa urmelor de violenţă în regiunea abdominală
sau pe organele genitale.
În cazul în care se invocă pierderea cunoştinţei ori producerea unei hemoragii puternice după
naştere, se vor solicita stabilirea cauzelor acestor stări. Totodată, tulburările psihice ale mamei se
stabilesc prin expertiza medico-legală psihiatrică.
În raport cu natura urmelor descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului, în cazul infracţiunii în
discuție, pot fi dispuse diverse genuri de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize precum:
dactiloscopice, traseologice, grafoscopice, chimice, biocriminalistice, etc. Constatările tehnico-ştiinţifice
sau expertizele biocriminalistice se dispun în mod frecvent, în special pentru examinarea urmelor de
sânge, solicitându-se determinarea grupei, subgrupei sanguine sau a profilului genetic.
La constatarea tehnico-ştiinţifică dactiloscopică este specific faptul că prin studiul dermatoglifelor
se poate stabili dacă amprentele cadavrului nou-născutului şi ale presupusei mame ucigaşe conţin
dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia. Acest lucru este posibil datorită faptului că
dermatoglifele sunt structuri transmisibile ereditar, bazate pe aspectul specific al relaţiilor dintre mamă şi
copil, şi, prin urmare, în structura dermatoglifelor nou-născutului se regăsesc şi elemente provenite de la
mamă.
De o reală importanță este și examinarea odontologică judiciară ce oferă răspuns cu privire la
maturitatea nou-născutului, durata vieţii intrauterine şi viabilitatea să.
De asemenea, osteologia judiciară, examinând sistemul osos al cadavrelor aflate în stadiu avansat
de putrefacţie şi determinând nucleele de osificare şi lungimea, poate oferi date certe referitoare la
maturitatea fătului şi naşterea la termen.
Pentru formularea ipotezelor de lucru în scopul identificării autoarei infracţiunii este necesară
interpretarea corectă a tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării la
faţa locului, precum și a datelor medico-legale oferite de examinarea cadavrului.
De exemplu, faptul că la faţa locului se descoperă o mare cantitate de sânge, iar cadavrul de nou
născut prezintă, pe lângă alte leziuni, cordonul ombilical rupt în zona de inserţie la nivelul abdomenului,
fac posibilă presupunerea că la naştere, femeia a suferit o puternică hemoragie, care necesită pentru oprire
intervenţie de specialitate.
De mare ajutor la elaborarea ipotezelor şi a cercului de suspecți sunt datele obţinute din ascultarea
persoanelor care au descoperit cadavrul şi din investigaţiile efectuate în jurul femeilor semnalate că duc o
viaţă dezordonată, între raporturi sexuale întâmplătoare, care au mai mulţi copii şi nu au venituri pentru a-i
creşte, au fost însărcinate şi au afirmat că au născut în alte localităţi, având copiii la rude.
Verificarea unor asemenea ipoteze impune executarea următoarelor activităţi specifice:
− efectuarea de investigaţii în toate clădirile care au vedere spre locul găsirii cadavrului, pentru
identificarea de martori oculari, din categoria celor care au traseu obligatoriu pe lângă acel loc, care
duc gunoiul la acea ghenă, în rândul personalului de întreţinere a trenurilor de călători, când fapta s-a
comis în tren ori în apropierea gărilor, haltelor etc.;
− verificări la unităţile medico-sanitare unde autoarea a efectuat un tratament sau a fost luată în
evidenţă, la cele de învăţământ dacă sunt date că aceasta a frecventat cursurile unei şcoli;
− întocmirea portretului-robot pe baza semnalmentelor obţinute de la martorii oculari şi
folosirea lui în procesul identificării autoarei;
− efectuarea de percheziţii domiciliare la persoanele din cercul de suspecţi pentru descoperirea
obiectelor sau instrumentelor care au servit la suprimarea vieţii nou-născutului, care poartă urmele
naşterii, care au fost folosite la transportul cadavrului, vase, recipiente pentru incinerare, obiecte de
îmbrăcăminte, lenjerie de corp şi de pat, substanţe, dar şi înscrisuri, scrisori, reţete, fişe medicale, din
care rezultă starea de graviditate, unităţile spitaliceşti care i-au acordat asistenţă medicală, diagnostică
sau tratament prescris, analize de laborator, certificate de concediu medical sau de reducere a timpului
de lucru.
Deasemenea, o analiză și o intervievare atentă și completă a martorilor poate da indicații
valoroase asupra unor aspecte precum:
− domiciliul făptuitoarei în momentul săvârşirii infracţiunii, precum şi reşedinţele anterioare;
− comportamentul manifestat în familie, la locul de muncă şi în societate;
− natura relaţiilor cu cei din jur;
− motivul schimbării domiciliului sau reşedinţei;
− dacă a lipsit de la domiciliu ori de la locul de muncă, perioadă şi motivele invocate;
− particularităţile în comportamentul autoarei, anterior comiterii faptei şi după aceea;
− dacă au sesizat la aceasta manifestările specifice stării de graviditate;
− dacă făptuitoarea a manifestat stări depresive sau anumite stări psihopatologice;
− pregătirile făcute înainte de naştere şi cum a motivat faţă de cunoscuţi lipsa copilului;
− îngrijirile medicale solicitate şi acordate la unităţile medico-sanitare, diagnosticul şi
tratamentul prescris;
− situaţia şcolară a celei în cauză, motivul invocat pentru absenţe sau întreruperea cursurilor,
etc.
Autopsia medico-legală a cadavrului nou-născutului
Autopsia medico-legale a nou–născutului, solicitată de organele judiciare în cazurile
suspecte de ucidere a nou născutului, are ca scop confirmarea sau infirmarea unora din elementele
incriminatorii ale acestei infracţiuni.
Obiectivele acestei autopsii sunt:
– stabilirea naşterii în viaţă a copilului - condiţia pozitivă pentru existenţa obiectului juridic;
– aprecierea vârstei gestaţionale şi a viabilităţii nou-născutului (posibilă circumstanţă atenuantă
judiciară);
– stabilirea realităţii morţii (urmarea imediată a laturii obiective);
– stabilirea momentului producerii morții (moment de reper pentru stabilirea unor termene
cerute de lege - imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore);
– aprecierea duratei vieţii extrauterine (serveşte pentru calcularea datei naşterii, raportat la
momentul decesului);
– stabilirea cauzei medicale a morţii (realizează legătura cauzală cerută de lege);
– stabilirea felului morţii (violentă, patologică, concuratoare);
– descrierea leziunilor de violenţă prezente pe corpul copilului, cu precizarea modului şi
mijloacelor de producere a acestora (dovedesc elementul material al laturii obiective, în
varianta acţiunii), precum şi a momentului producerii lor raportat la momentul naşterii
(serveşte la verificarea condiţiei temporale);
– aprecieri privind acordarea îngrijirilor după naştere (serveşte la aprecierea elementului
material în varianta inacţiunii, omisiunii).

Starea de nou născut

Majoritatea juriştilor consideră că stabilirea stării de nou-născut este o condiţie necesară pentru
existenţa infracţiunii de pruncucidere. Ca urmare, în întreaga literatură medico-legală se susţine că
stabilirea stării de nou-născut este un obiectiv al autopsiei medico-legale.
În literatura medico-legală , starea de nou-născut se poate stabili pe baza următoarelor
elemente:

• semne de maturitate fetală (talie, greutate, morfologie, etc), care sunt un indicator indirect al
naşterii, în sensul că fătul fiind ajuns la termen naşterea ar fi trebuit să se producă;

• persistenţa pe corpul copilului a unor elemente caracteristice vieţii intra-uterine şi care dispar
treptat numai după ce naşterea are loc – notăm aici modificările cordonului ombilical, prezenţa pe corp
de vernix caseosa, lanugo;

• semne care dovedesc trecerea fătului prin filiera genitală maternă în timpul naşterii – bosa sero-
sanguinolentă, cefalhematomul, urme de meconiu.
Aceste elemente sunt însă prea imprecise pentru a răspunde satisfăcător cerinţei juriştilor de
a defini medical termenul de „nou-născut”. Un nou-născut este şi cel care se naşte prematur, fără a
atinge parametrii de maturitate menţionaţi. Durata persistenţei pe corpul copilului a semnelor naşterii
sau a elementelor vieţii intrauterine menţionate mai sus se întinde între limite foarte largi, de la câteva
ore sau zile până la o lună, ceea ce este un element foarte imprecis pentru a afirma limita superioară a
termenului „în primele 24 ore după naștere”.

Stabilirea naşterii în viaţă

Din punct de vedere juridic aceasta presupune două elemente: copilul să fie complet expulzat
şi să-şi înceapă viaţa extrauterină.

1.Expulzia completă

Aceasta reprezintă momentul terminării naşterii pe căi naturale, şi prin aceasta trebuie înţeles
faptul că întregul corp al copilului (cap, trunchi şi membre) au ieşit din canalul genital matern, fără a
avea relevanţă dacă placenta a fost sau nu eliminată şi nici dacă cordonul ombilical a fost sau nu
secţionat.
Expulzia completă este un element de fapt, care poate fi constatat de orice persoană, fără a
avea nevoie de o confirmare de specialitate. De altfel, în momentul autopsiei medico-legale expulzia
completă este o realitate. Ceea ce are importanţă din punct de vedere juridic este ca această expulzie să
fie completă la momentul săvârşirii faptei; faţă de acest element medicina legală este însă în
imposibilitatea de a face afirmaţii certe, cu argumente ştiinţifice. De aceea, această condiţie va trebui
stabilită de către ancheta judiciară, şi numai dacă din aceasta va rezulta că violenţele asupra copilului
au fost exercitate în timpul naşterii medicina legală va putea face aprecieri privind posibilitatea de
producere a respectivelor leziuni înaintea expulziei complete a copilului.
În condiţiile medicinei actuale, naşterea pe căi naturale nu mai este singura modalitate de
terminare a sarcinii. Intervenţia cezariană este de mult o realitate. În cazul acesteia, termenul de
expulzie nu mai este adecvat din punct de vedere medical, ne mai existând acea etapă de traversare a
căii genitale materne. Din punct de vedere juridic termenul poate fi însă păstrat, dar înţelegându-se
prin aceasta momentul de după extracţia completă a copilului din corpul mamei de către medic.

2.Semnele de viaţă extrauterină

Naşterea unui născut viu reprezintă sfârşitul sarcinii indiferent de durata acesteia, atunci când
fătul a prezentat un semn de viaţă. Semnele de viaţă sunt: respiraţia, activitatea cardiacă, pulsaţiile
cordonului ombilical sau contracţia dependentă de voinţă a unui muşchi; prezenţa unuia din aceste
semne de viaţă este suficientă pentru stabilirea naşterii născutului viu. Aceste criterii au fost stabilite
prin Instrucţiunile Ministerului Sănătăţii nr. XII.C.2/268/1968 privind interpretarea unitară a noţiunii
de născut viu, născut mort şi avort şi sunt încă în vigoare. Clasificaţia Internaţională a Maladiilor -
Revizia a 10-a OMS, care este sistemul codificator în reţeaua sanitară din România, face o notificare,
în sensul că în majoritatea ţărilor dezvoltate se ţine seama, ca semn de viaţă, de respiraţie şi nu de
celelalte semne; ca urmare, definiţia copilului născut viu a fost adaptată, vorbindu-se despre „ ... un
produs de concepţie care ... respiră sau manifestă un alt semn de viaţă, cum ar fi ...”.
 Constatarea acestor semne clinice trebuie făcută de către un medic pentru a se putea afirma
cu certitudine existenţa sau absenţa lor; aceasta atât datorită posibilităţilor de interpretare fals negativă
(copilul în viaţă, cu funcţiile vitale prezente dar deprimate, imposibil de evidenţiat în absenţa unor
cunoştinţe de specialitate şi a unei dotări corespunzătoare), cât şi fals positivă (convulsii anoxice
interpretate drept mişcări ale copilului, falsul geamăt la pătrunderea pasivă a aerului până în laringe
deşi arborele respirator inferior este inundat cu lichid amniotic, etc).
În contrast cu cele menţionate anterior, diagnosticul de naştere în viaţă ce trebuie stabilit de
autopsia medico-legală este întotdeauna un diagnostic retrospectiv. Nici una din funcţiile vitale ale
organismului nou-născutului nu mai poate fi constatată direct; diagnosticul se va baza pe modificările
survenite în organismul copilului ca urmare a existenţei la un moment dat a acestor funcţii.
Dintre acestea cele mai relevante sunt modificările consecutive respiraţiei; după ţipătul
inaugural aceste modificări apar în parenchimul pulmonar, în tubul digestiv, la nivelul ficatului şi la
nivelul urechii. Modificările induse de existenţa circulaţiei sunt mai lente şi consecutive instalării
respiraţiei, de aceea au o utilitate mică pentru afirmarea vieţii extrauterine; având în vedere însă că este
posibilă şi viaţă extrauterină în absenţa respiraţiei, deşi de foarte scurtă durată, aceste semne nu
trebuiesc neglijate. Există şi o serie de alte semne care atestă viaţa extrauterină, nelegate în mod direct
de existenţa funcţiilor vitale, dar care nu pot apare decât dacă copilul trăieşte în mediul extrauterin.
Vom analiza în continuare aceste semne de viaţă extrauterină.

Probele docimaziei pulmonare

Aceste probe se bazează pe aeraţia progresivă a pulmonului ca urmare a procesului
respirator. Procesul interesează iniţial vârfurile pulmonare şi zonele de la periferia lobilor, apoi aerul
pătrunde treptat şi în celelalte zone, astfel încât după circa 3 zile toate alveolele sunt destinse şi
întregul plămân este expansionat. În raport de modul de evidenţiere a deosebirilor dintre plămânul
nerespirat şi plămânul respirat, vorbim despre o docimazie macroscopică (optică), o docimazie
hidrostatică şi o docimazie histopatologică.
1. Docimazia macroscopică
– Plămânul nerespirat este mic, nedestins, ocupă aproximativ 1/3 din cavitatea pleurală, fiind situat
în sinusurile costo-vertebrale. Are o suprafaţă netedă, culoare roşie închisă spre brun
asemănătoare cu a ficatului. Şi la palpare este asemănător parenchimului hepatic, cu consistenţă
densă, fără elasticitate şi lipsit de crepitaţii. La secţiune şi presiune se scurge puţin lichid roşietic,
fără bule de aer.
– Plămânul respirat este expansionat, umple aproape în întregime cavitatea pleurală, marginea sa
anterioară acoperind uşor inima. Culoarea este roz albicioasă, de aspect marmorat, cu suprafaţa
neregulată perlat strălucitoare datorită distensiei alveolare. Acest perlaj alveolar precum şi limitale
lobulilor pulmonari sunt foarte evidente la examinarea cu o lupă (docimazia optică). Consistenţa
parenchimului este buretoasă, elastică, cu crepitaţii la palpare. La secţiune se scurge spontan sau
 după presiune o secreţie rozat roşietică microaerată cu aspect spumos.
Mina Minovici mai descrie că la copilul care a respirat diafragmul este apăsat în jos, pe când
la cel care nu a respirat este împins în sus, de aceea sugerează deschiderea mai întâi a cavităţii
abdominale pentru a verifica poziţia diafragmului.
2. Docimazia hidrostatică
Se bazează pe diferenţa de greutate specifică dintre plămânul respirat şi cel nerespirat, având ca
element de reper greutatea specifică a apei. Tehnica constă în aruncarea într-un vas cu apă a întregii
piese buco-cervico-toracice şi apoi decuparea unor fragmente din ce în ce mai mici din diferite zone
pulmonare şi studierea flotabilităţii acestora.
La fătul la termen greutatea ambilor plămâni nerespiraţi este în jur de 40 grame, iar
densitatea în jur de 1040, superioară celei a apei; ca urmare prin aruncare într-un vas cu apă plămânul
nerespirat se va scufunda la fundul vasului (docimazia hidrostatică negativă). Plămânii respiraţi ai
unui nou-născut la termen, prin încărcarea cu sânge a vaselor pulmonare îşi cresc greutatea până în jur
de 80 grame, în timp ce prin expansionare datorită pătrunderii aerului în alveole îşi măresc foarte mult
volumul şi densitatea lor scade progresiv de la 800 până la 450; având o densitate inferioară celei a
apei, proba docimaziei va fi pozitivă, plămânii plutind la suprafaţa apei. În cazul în care procesul
respirator a fost de foarte scurtă durată, aeraţia pulmonară realizându-se într-o proporţie mică
(plămânul parţial respirat) proba este incertă, plămânul plutind între două ape, iar fragmentele mici se
comportă în mod variat, unele scufundându-se şi altele plutind.
Proba docimaziei hidrostatice este uneori viciată datorită intervenţiei unor factori de eroare:
– Docimazia fals negativă (scufundarea unui plămân care a respirat) poate fi întâlnită în cazul
proceselor de condensare pneumonică şi al atelectaziilor parţiale. Atelectaziile pot fi primare
(când alveolele nu au fost deloc aerate – cum întîlnim la imaturi şi prematuri datorită respiraţiilor
ineficiente) sau secundare (când aerul a pătruns în alveole dar ulterior a dispărut de la nivelul
acestora, fie datorită unor procese patologice - boala memebranelor hialine, fie datorită unor cauze
artificiale – supraîncălzirea, arderea, opărirea, maceraţia prelungită în alcool sau în apă).
– Docimazia fals pozitivă (plutirea plămânului nerespirat) apare în cazul cadavrelor îngheţate (dar
după dezgheţare plămânul nerespirat va cădea la fundul apei), în cazul aspirării masive de vernix
caseosa (conţinutul mare în grăsimi îl face să plutească) şi mai ales în cazul apariţiei putrefacţiei.
La plămânul nerespirat, datorită nepopulării sale cu germeni microbieni, procesul de putrefacţie
apare mai tardiv şi începe de la suprafaţa plămânului; bulele gazoase de putrefacţie sunt dispuse
subpleural şi în spaţiile peribronho-vasculare, ele fiind de mărimi diferite şi cu distribuţie
neregulată; prin înţeparea şi comprimarea acestor bule, gazele de putrefacţie sunt expulzate şi
fragmentele de plămân nerespirat se vor scufunda. În cazul plămânului respirat microorganismele
pătrund odată cu aerul până la nivelul alveolelor astfel încât procesul de putrefacţie începe de la
acest nivel, fiind mult mai rapid şi mai difuz; stoarcerea şi malaxarea în apă a fragmentelor de
 plămân poate produce evacuarea gazelor de putrefacţie dar nu poate expulza aerul rezidual aflat în
alveolele neafectate de putrefacţie, astfel încât plămânul respirat va continua să plutească şi după
această manevră. De menţionat că în fazele foarte avansate ale putrefacţiei apare aşa numitul
colaps putrid care transformă pulmonul într-o masă ramolită de culoare verzuie care nu pluteşte
chiar dacă pulmonul a fost respirat (docimazie fals negativă).
– Docimazia incertă o întâlnim în cazul plămânului parţial respirat, în cazul insuflaţiei prin
respiraţie artificială din cadrul manevrelor de reanimare (determină o aeraţie inegală şi parţială,
neprogresivă), şi în cazul pneumoniilor interstiţiale. (22)
3. Docimazia histopatologică
Este metoda de cea mai mare certitudine. Pentru examinare se prelevează fragmente de pulmon de la
nivelul vârfurilor, a periferiei, paravertebral şi bazal, care se prelucrează la parafină şi apoi se
colorează. Coloraţia hematoxilin-eozină este cea uzuală, dar pot fi folosite şi coloraţii speciale:
orceina pentru fibre elastice, PAS pentru membrane hialine, Gram pentru celule cornoase, Scharlach
sau Sudan pentru grăsimi.
– Plămânul nerespirat are un aspect compact, cu alveole colabate, sub formă de fantă, fără lumen;
alveolocitele care mărginesc aceste fante au aspect cubic, cu nucleu rotund situat central. Vasele
capilare au lumenul foarte mic, nu vin în contact cu spaţiul alveolar şi conţin foarte puţin sânge.
Fibrele elastice din pereţii alveolelor au un aspect ondulat. Bronşiolele au un lumen mic, sunt
colabate, mucoasa este plicaturată dând lumenului un aspect stelat, iar celulele epiteliului bronşic
sunt de tip cilindric înalt unistratificat; ţesutul cartilaginos hialin din pereţii bronşiolelor este situat
la distanţă de lumenul acestora.
– Plămânul respirat prezintă alveolele dilatate sub forma unor mici cavităţi rotunde, despărţite prin
septuri subţiri; alveolocitele sunt plate, turtite, cu nucleu ovalar paralel cu membrana bazală
(aspect endoteliform). Fibrele elastice din pereţii alveolelor sunt întinse, dispuse în fascicule ce
formează cercuri sau semicercuri în jurul alveolelor şi bronşiolelor. Capilarele au lumenul lărgit,
ajung în contact cu alveolele şi conţin numeroase hematii. Bronhiolele au lumenul lărgit, rotund
sau ovalar, cartilagiile hialine sunt apropiate de lumen, iar epiteliul are celule cilindrice mai puţin
înalte.
– Plămânul parţial respirat prezintă zone cu aspect respirat, alternând cu zone de tip nerespirat. (9, 22)
Valoarea mare a docimaziei histopatologice constă în posibilitatea de a stabili un diagnostic
cert chiar şi în prezenţa factorilor de eroare care modifică docimazia hidrostatică:
– În situaţia plămânului cu aeraţie artificială (prin manevre de reanimare) repartizarea aerului este
inegală şi neprogresivă, ducând la apariţia unor zone cu alveole destinse şi a altora cu zone cu alveole
complet colabate; celulele alveolare pot fi cubice dar şi aplatizate, în timp ce fibrele elastice rămân în
marea lor majoritate ondulate; dacă presiunea utilizată a fost mare se pot produce rupturi alveolare,
creând pe alocuri un veritabil emfizem traumatic cu mici focare hemoragice.
 • În cazul putrefacţiei, aceasta afectează mai greu ţesutul elastic şi prin coloraţia cu orceină se poate
evidenţia aspectul fibrelor elastice: în cazul plămânului nerespirat fibrele elastice rămân ondulate,
iar bulele de putrefacţie nu sunt mărginite de pereţi alveolari conţinând asemenea fibre
(microorganismele difuzând pe calea vaselor limfatice putrefacţia debutează în interstiţiu, în
special la suprafaţă şi peribronhovascular). În cazul plămânului respirat bulele de putrefacţie apar
mai întâi în alveole producând distensia inegală a acestora şi ruperea pereţilor alveolari, realizând
un emfizem artificial; dar întotdeauna aceste bule de putrefacţie vor fi măcar parţial mărginite de
pereţi alveolari conţinând fibre elastice întinse; de alfel, fibrele elastice întinse sunt găsite în toate
ariile pulmonare cercetate.
Examenul histopatologic al pulmonului nou-născutului poate aduce şi alte elemente
importante, ajutând la stabilirea cauzei morţii. Astfel pot fi evidenţiate unele procese patologice cum
ar fi: pneumonii interstiţiale contractate intrauterin, bronhopneumonii, pneumonia cu membrane
hialine, hemoragia pulmonară din cadrul sindromului hemoragic al nou-născutului, etc. De asemenea,
poate fi evidenţiată pătrunderea în arborele bronşic a diverselor substanţe străine, cum ar fi lichid
amniotic, apă, lichid din latrine, substanţe pulverulente. Aşa cum menţionează Derobert, prezenţa în
arborele bronşic, în special în cel inferior şi la nivelul alveolelor, a unor asemenea corpi străini (care
nu pot fi prezenţi sub nici o formă în mediul intrauterin – n.n.), constituie o dovadă indubitabilă a
unor inspiraţii active; la copilul care a respirat într-un mediu apos sau pulverulent, chiar dacă pulmonii
rămân de aspect fetal, prezenţa unui singur corp străin aparţinând acelui mediu va dovedi viaţa
extrauterină.

a) Docimazia gastro-intestinală (proba Breslau)

Se bazează pe faptul că în acelaşi timp cu începerea respiraţiei copilul începe să înghită aer,
care poate fi astfel găsit în căile digestive. Tehnica constă în efectuarea unor ligaturi la nivelul cardiei,
pilorului, intestinului subţire înaintea ampulei ileo-cecale şi în porţiunea terminală a colonului, după
care se extrage întreg tubul digestiv şi se scufundă într-un vas cu apă. Segmentele tubului digestiv
care conţin aer vor pluti, iar prin înţepare sub apă se constată apariţia unor bule de aer.
Stomacul nou-născutului care nu a respirat conţine doar puţin mucus vâscos amestecat cu
flocoane albicioase. Imediat cu începerea procesului respirator aerul începe să pătrundă în tubul
digestiv prin deglutiţie şi după 5–10 minute de viaţă extrauterină ajunge în stomac, la 20–30 minute
începe să pătrundă în jejun şi după maxim 6 ore umple complet intestinul subţire. Între 6–12 ore de la
naştere pătrunde în colon şi la aproximativ 24 ore umple în întregime acest organ. Această aeraţie
progresivă a tubului digestiv este utilă pentru aprecierea duratei de supravieţuire a copilului.
Interpretarea ca semn de viaţă extrauterină: dacă stomacul nu conţine aer acesta este un semn
cert că copilul s-a născut mort; prezenţa aerului numai în stomac indică moartea imediat după naştere,
iar prezenţa aerului în intestinul subţire devine un semn cert de viaţă extrauterină.
Proba nu are valoare la cadavrele aflate în stare de putrefacţie, deoarece gazele formate în
acest proces duc la plutirea intestinului. La copilul care a respirat putrefacţia se dezvoltă simultan în
plămân, stomac şi intestine datorită pătrunderii germenilor microbieni odată cu aerul. La copilul născut
mort, în fazele iniţiale ale putrefacţiei, gazele încep a se forma ca nişte bule în pereţii tubului digestiv
(numai în fazele avansate sunt prezente şi în lumen); Mina Minovici susţine că prin înţeparea sub apă a
intestinului care pluteşte putem să ne dăm seama dacă aceste gaze se află în lumen (copil care a
respirat) sau numai în pereţii intestinului (copil care nu a respirat).

b) Docimazia sialică
Această probă, imaginată de Diniz, se referă la faptul că în stomacul copilului care a trăit s-ar
identifica întotdeauna prezenţa salivei, în timp ce la copilul născut mort aceasta ar lipsi constant. Mina
Minovici care citează această probă o consideră însă îndoielnică.

c) Eliminarea de meconiu
După primele respiraţii un copil nou-născut începe să elimine meconiu din tubul digestiv şi
să urineze. După Minovici prezenţa unor pete de meconiu şi de urină ar putea fi un semn de viaţă
extrauterină. Dar tot el menţionează că nici absenţa completă a meconiului din tubul digestiv (cu
excepţia resturilor dintre haustre care pot persista pînă la o săptămână) nu este o dovadă absolută de
viaţă extrauterină deoarece în cazurile de asfixie în timpul naşterii intestinul se poate goli complet de
meconiu. De menţionat că eliminarea de meconiu, care dă coloraţia verzuie a lichidului amniotic, este
unul din semnele principale ale suferinţei fetale de natură hipoxică din viaţa intrauterină. Dimpotrivă
însă, dacă eliminarea meconiului nu a început, fapt dovedit prin prezenţa dopului mucos al lui Cramer
la nivelul anusului, acesta este un semn cert de absenţă a vieţii extrauterine.

d) Docimazia otică
Aerul pătrunde în urechea medie prin trompa lui Eustachio consecutiv respiraţiei, fenomenul
fiind accentuat de deschiderea acestei trompe în cursul deglutiţiei; de aceea ţipetele scoase de copil
după naştere şi efortul de supt accentuează eliminarea magmei gelatinoase din urechea medie şi
pătrunderea la acest nivel a aerului. Proba nu are valoare în cazul putrefacţiei, datorită gazelor care se
formează şi la acest nivel. Tehnica constă în deschiderea urechii medii sub apă, prin puncţionarea
membranei timpanului cu un obiect ascuţit. Proba este pozitivă atunci când apare o bulă de aer din
urechea medie, ceea ce constituie dovada că copilul s-a născut viu şi a respirat. După unii autori, citaţi
de Mina Minovici, timpul minim necesar pentru pozitivarea probei este de 3 ore de viaţă extrauterină,
în situaţia în care nu a intervenit nici unul din factorii care accelerează pătrunderea aerului (suptul).

e) Docimazia hepatică chimică

Constă în cercetarea dispariţiei glicogenului hepatic, care ar atesta o agonie prelungită, dar
proba este foarte dificil de interpretat.

f) Docimazia sângelui
 Sub acest nume a fost descrisă de Ollivier d’Angers o probă de viaţă extrauterină care
urmărea evidenţierea existenţei procesului circulator. Proba avea două forme:

• Una din ele pornea de la constatarea că sângele nu coagulează decât în timpul vieţii şi, ca urmare,
constatarea unei leziuni traumatice cu sânge închegat (ceea ce astăzi numim infiltrat hemoragic
vital) era suficientă pentru a confirma naşterea în viaţă. Mina Minovici critică această probă
susţinând că e aleatorie, arătând că, deşi este o dovadă indiscutabilă de viaţă a fătului în momentul
când a fost făcută rana, prin nimic însă nu se poate proba că traumatismul a avut loc după ieşirea
copilului din uter. Derobert consideră că în cazul constatării unor leziuni traumatice cu caracter
vital, care nu au putut fi produse decât după ieşirea copilului din căile genitale materne şi sunt de
o asemenea gravitate încât ele însele au determinat moartea, proba vieţii extrauterine este făcută
de aceste leziuni, chiar dacă pulmonii rămân nerespiraţi; această afirmaţie nu poate fi însă extinsă
şi în cazul unor leziuni non-mortale.

• a doua formă se referea la procesul de obliterare a căilor circulatorii fetale (vasele ombilicale,
orificiul Botal, canalul arterial). Deşi un semn indubitabil de viaţă extrauterină, dispariţia
elementelor circulaţiei de tip fetal este consecutivă instalării unei respiraţii active şi eficiente şi
are o evoluţie lentă în timp. Din această cauză, valoarea lor ca semn de viaţă extrauterină în
cazurile de pruncucidere (care se produc de obicei mult înaintea modificărilor menţionate) este
nulă, dar ele îşi păstrează valoarea pentru estimarea orientativă a unei perioade mai lungi de viaţă
extrauterină.

g) Modificările inflamatorii ale cordonuluiombilical

Involuţia cordonului începe după instalarea respiraţiei pulmonare şi a circulaţiei extrauterine.
La nivelul inserţiei fetale a cordonului, la limita amnio-cutanată, are loc apariţia unui proces de
necroză aseptică a cărui efect final va fi căderea bontului ombilical şi formarea cicatricii ombilicale.
Procesul debutează printr-un infiltrat leucocitar care poate fi evidenţiat microscopic după numai 1–2
ore de viaţă extrauterină. Procesul se intensifică şi, după aproximativ 24 ore de supravieţuire, poate fi
evidenţiat macroscopic sub forma unui burelet roşu de demarcaţie. Aceste modificări de natură
inflamatorie sunt un semn cert de viaţă extrauterină deoarece migrarea leucocitelor la acest nivel nu
este posibilă decât dacă există o circulaţie activă.

h) Prezenţa alimentelor în tubul digestiv

Identificarea de lapte cazeificat în stomacul unui nou-născut este un semn cert de viaţă
extrauterină, arătând că copilul a trăit şi a fost alimentat.

i) Criza genitală
Este un alt semn de viaţă extrauterină, fiind un efect al excesului de hormoni estro-
progestativi transmişi de la mamă în timpul vieţii intrauterine şi pe care noul-născut nu-i mai poate
elimina sau metaboliza după naştere. Criza este mai evidentă la fetiţe, aparatul genital feminin fiind
mai sensibil la acest tip de hormoni, şi se manifestă prin tumefierea marilor labii şi a mameloanelor,
uneori scurgeri vulvare sangvine, care au maximum de intensitate în jurul celei de-a 5 a zi de viaţă.

j) Boala membranelor hialine

Este o afecţiune patologică a cărei evidenţiere constituie un semn indubitabil de viaţă
extrauterină. Patogenia este legată de o insuficienţă de lecitină la nivelul surfactantului pulmonar
(surfactant care previne colabarea pereţilor alveolari prin scăderea tensiunii superficiale a peliculei de
lichid alveolar). Datorită sintezei insuficiente de lecitină alveolele se colabează la sfărşitul fiecărui
expir şi este necesară reexpansionarea unui plămân atelectatic cu ocazia fiecărui nou inspir, ceea ce
duce la manifestarea clinică de detresă respiratorie. Acest mecanism patogenic explică de ce
afecţiunea nu devine evidentă decât după naştere, când schimburile aeriene la nivelul plămânului
devin o necesitate pentru menţinerea vieţii.
Clinic boală debutează printr-o detresă respiratorie care apare în primele 4 ore după naştere
şi care se accentuează progresiv, majoritatea copiilor cu această afecţiune decedând după 8 – 95 ore de
la naştere în ciuda terapiei administrate.
Macroscopic plămânii au o culoare roşie închisă, purpurie, uneori albăstruie; consistenţa este
fermă, plămânii sunt grei, denşi, puţin aeraţi, iar docimazia hidrostatică este negativă. Acest aspect
hepatizat al pulmonilor, asemănător celui de tip fetal, constatat însă la un copil care în mod cert a trăit,
a ţipat şi a respirat, a fost mult timp inexplicabil. Diagnosticul este pus pe baza examenului
microscopic, care evidenţiază leziunea elementară: prezenţa unor membrane anhiste, eoozinofile,
situate pe pereţii alveolelor colabate şi ai canalelor alveolare pînă la joncţiunea cu bronhiolele distale.
În canalele alveolare membranele sunt mai subţiri şi mai continue, în timp ce în alveole sunt cel mai
adesea discontinue, subţiri, inegale, uneori granulare, având încorporate eritrocite, PMN, celule
alveolare şi macrofage; uneori apare şi necroza învelişului alveolar, ectazii şi tromboze vasculare şi
uneori elemente ale lichidului amniotic.
După unii autori apariţia acestor membrane hialine poate fi evidenţiată după 6 ore de la
debutul detresei respiratorii (sub 12 ore de la naştere), după alţii prezenţa lor atestă o supravieţuire de
cel puţin 24 ore.
Aprecierea viabilităţii şi a vârstei gestaţionale
Aşa cum am menţionat, acest element nu este o condiţie incriminatorie pentru existenţa
infanticidului în legislaţia română, dar poate constitui o circumstanţă atenuantă judiciară.
Neviabilitatea constă în imposibilitatea în care se găseşte un nou-născut de a supravieţui
după naşterea sa, fie datorită unei insuficiente maturităţi, fie datorită unei malformaţii congenitale
incompatibile cu viaţa. La aceste cauze putem adăuga şi situaţia unor afecţiuni patologice contactate
în timpul sarcinii (pneumonii virale, formele grave ale incompatibilităţii Rh) sau a unor accidente
grave survenite în timpul naşterii (hemoragii masive meningo-cerebrale) şi care fac imposibilă
supravieţuirea îndelungată a noului născut după naştere.
 Aprecierea vârstei gestaţionale
Potrivit criteriilor OMS, un făt este considerat viabil după naştere dacă gestaţia a durat cel
puţin 28 săptămâni, iar fătul a ajuns la greutatea de 1000 g şi lungimea de 35 cm. Acest criteriu este
adoptat şi de obstetricieni care consideră că fătul născut înainte de 28 săptămâni este un avorton şi nu
are nici o şansă să trăiască, în timp ce fătul născut după 28 săptămâni este considerat un prematur ale
cărui şanse de supravieţuire sunt cu atât mai mari cu cât naşterea are loc mai aproape de termen.
Raţiunea acestei diferenţieri se bazează pe faptul că aparatele şi sistemele fătului suferă un proces de
dezvoltare progresivă în cursul sarcinii şi până la o anumită vârstă gestaţională sunt insuficient formate
sau maturizate pentru a asigura viaţa în mediul extrauterin.
Codul Familiei stabileşte în mod indirect că durata minimă a unei sarcini din care poate
rezulta un nou-născut viu este de 180 zile.
Conform baremelor medico-legale, este considerat viabil nou-născutul care are talia de 38
cm şi greutatea peste 1400 g, parametrii care corespund cu luna a 7a calendaristică (aproximativ 30
săptămâni); de la aceste limite se consideră că noul născut prematur prezintă o dezvoltare suficientă
pentru a supravieţui chiar şi în afara unor condiţii speciale de asistenţă medicală; sub aceste limite, din
punct de vedere medico legal, se consideră a fi un avorton.
Aprecierea vârstei gestaţionale se face pe baza unor semne grupate în mai multe categorii:
aspectul exterior al fătului, dezvoltare corporală, starea scheletului şi starea viscerelor.
Aspectul exterior al fătului prezintă caractere foarte variabile în cursul ultimelor 3 luni de
sarcină:
Pielea în luna a 6a este roşie, ridată, fără strat grăsos subcutanat şi acoperită de fire de păr
fetal (lanugo). Până la naştere ea păleşte treptat, se întinde sub influenţa devoltării ţesutului gras
subcutanat şi pierde în mare parte firele de lanugo; în acelaşi timp ea se acoperă treptat cu o materie
sebacee (vernix caseosa). Faţa îşi pierde ridurile şi dispare aspectul îmbătrânit al acesteia.
Părul scalpului creşte în lungime (de la 0,5 cm în luna a 8 a lunară până la 2-3 cm la termen)
şi se colorează treptat. Unghiile se formează, se întăresc şi cresc, astfel încât în luna a 9 a lunară ajung
la buricul degetelor, iar la termen cele de la mâini pot depăşi buricul degetelor.
Capul, la început enorm în comparaţie cu restul corpului, pierde treptat din această proporţie
exagerată. Suturile craniene se apropie, oasele devenind mai puţin flexibile, iar fontanelele se
micşorează fără însă a se închide complet. (totuşi la naştere fontanela posterioară este închisă la
aproximativ 75% din copiii născuţi la termen).
Organele genitale externe: labiile mari se dezvoltă din ce în ce mai mult şi se apropie astfel
încât vulva, la început beantă, va fi închisă la termen; la băieţi testicolele coboară treptat din cavitatea
abdominală spre scrot (la 8 luni lunare scrotul începe să se încreţească şi testicolele sunt în canalul
inghinal, iar în luna a 9 a lunară scrotul este total încreţit, iar testicolele sunt ajunse în burse).
Meconiul începe să se formeze progresiv şi coboară în intestinul gros.
Circumvoluţiile cerebrale încep să se deseneze treptat.
 Autorii germani acordă o importanţă mare modificărilor membranei pupilare. Această
a
membrană atinge maximum său de dezvoltare în luna a 7 lunară şi în jur de 190-195 zile
a
(aproximativ 28 săptămâni) începe să dispară, pentru ca în luna a 8 lunară (aproximativ 30-31
săptămâni, 215 zile) să fie complet dispărută. Identificarea acestei membrane trebuie făcută cu lupa
deoarece ea nu este vizibilă cu ochiul liber decât în cazul în care corneea este perfect transparentă.
Dezvoltarea corporală
Greutatea nu este un element fidel şi variază în limite foarte mari: 1000-1400 g în luna a 7 a,
1500-2400 g în luna a 8 a , 2500-3500 g în luna a 9 a. Alţi factori care micşorează fidelitatea acestui
parametru sunt diversele afecţiuni feto-materne (prematurul unei mame diabetice poate avea o greutate
mai mare(3), în timp ce noul născut la termen care a prezentat o suferinţă fetală cronică poate avea o
greutate mai mică decât cea corespunzătoare vârstei gestaţionale); de asemenea trebuie ţinut cont că
după deces procesul de deshidratare al cadavrului nou născutului este foarte accentuat, în primele 24
ore de la moarte putând pierde aproximativ 10% din greutatea de la naştere.
Talia fătului este parametrul cu variaţiile cele mai reduse şi care permite, cu ajutorul unor
formule sau tabele, stabilirea destul de exactă a vârstei intrauterine. Astfel menţionăm:

• formulele lui Haase calculează vârsta în luni lunare:

– dacă talia este mai mică de 25 cm, vârsta este rădăcina pătrată a taliei;
– dacă talia este peste 25 cm, vârsta se calculează împărţind lungimea fătului la cifra 5.

• formula lui Balthazar – Dervieux

– vârsta (în zile) = talia (cm) x 5,6.
Variaţii poate prezenta şi acest parametru, de exemplu la copii născuţi din părinţi cu nanism
talia şi greutatea sunt de obicei scăzute, parametrul neafectat fiind perimetrul cranian.
Dimensiunile craniului sunt considerate importante de către autorii francezi pentru
aprecierea vârstei gestaţionale. La un nou-născut la termen diametrul fronto-occipital = 10,5–12 cm,
diametrul mento-occipital = 12,5 cm, diametrul biparietal = 8–10 cm, iar circumferinţa capului = 34–
35 cm. La prematurul de 7 luni circumferinţa capului este în jur de 25 cm, diametrul fronto-occipital 8-
10,5 cm, iar cel biparietal 6 – 8 cm.
Dezvoltarea anexelor fetale este în general similară cu cea a fătului. Lungimea cordonului
ombilical este aproximativ egală cu talia fătului şi variază de la 40 cm în luna a 7a la 50 cm la nou-
născutul la termen. Greutatea placentei reprezintă aproximativ 1/6 din greutatea fătului şi cântăreşte
275 – 300 grame în luna a 7 a şi aproximativ 500 grame la termen.
Dezvoltarea scheletului
Osificarea propriu-zisă în timpul sarcinii nu se produce decât la diafiza oaselor lungi, în timp
ce la oasele scurte şi plate şi în epifiza oaselor lungi nu apar decât puncte de osificare:
Dimensiunile oaselor lungi permit aflarea taliei fătului şi, ulterior, calcularea vârstei
gestaţionale. Formulele lui Balthazar-Dervieux, stabilite statistic, utilizează lungimea diafizelor
oaselor lungi şi sunt aplicabile numai după vârsta de 20 săptămâni:
Talia (cm) = 5,6 x diafiza femurală (cm) + 8
Talia (cm) = 6,5 x diafiza humerală (cm) + 8
Talia (cm) = 6,5 x diafiza tibială (cm) + 8
Punctele de osificare apar într-o anumită ordine şi ar trebui să constituie un element exact de
apreciere a vârstei intrauterine. Cu toate acestea există numeroase excepţii şi datele sunt interpretate
diferit de către diverşi autori.
După Vibert, la sfârşitul lunii a 6a calendaristice apar primele puncte de osificare în stern (în
partea superioară) pentru ca în luna a 7a să fie bine conturate 3-5 puncte de osificare sternale; la
sfârşitul lunii a 8a sunt prezente punctele de osificare ale ultimelor vertebre sacrate şi punctul
astragalian. În ultima lună de sarcină se conturează punctul de osificare al epifizei distale a femurului
(nucleul Beclard) şi cel al epifizei proximale al tibiei (nucleul Tapon). Punctul lui Beclard a fost
considerat ca un element important de diferenţiere între o naştere precoce şi una la termen: în cazul
unei naşteri la termen el se evidenţiază prin secţiuni transversale în epifiza distală a femurului sub
forma unei zone de culoare roşie, de formă eliptică, cu diametrul de cel puţin 4 mm, situată pe fondul
alb al cartilagiului; are avantajul de a fi foarte rezistent la putrefacţie şi cel al apariţiei obişnuite în a
doua jumătate a ultimei luni de sarcină (deşi excepţiile nu sunt excluse).
Cercetarea dezvoltării sistemului dentar este un alt reper pentru aprecierea vârstei
intrauterine. Mugurii dentari primitivi încep să se dezvolte din luna a 2a de sarcină. Cloazonarea
alveolară începe în luna a 6a pentru incisivi, în luna a 7a pentru primii molari şi în luna a 8a pentru
molarii secunzi. Nou-născutul la termen prezintă mandibula formată din două segmente osoase unite
pe linia mediană printr-un cartilaj fibros, pe fiecare dintre aceste hemiarcade fiind prezente 5 alveole:
cele 4 alveole centrale conţin fiecare câte un singur mugure dentar, în timp ce ultima este mai mare şi
conţine 4-5 muguri dentari. La naştere dinţii nu sunt erupţi, astfel încât pentru evidenţierea cloazonării
şi a mugurilor dentari trebuie făcută o incizie a gingiei.
Având în vedere variabilitatea mare a elementelor pe baza cărora se apreciază vârsta
gestaţională, este necesar a se cerceta cât mai multe dintre acestea, iar vârsta rezultantă din
concordanţa cât mai multor semne să se exprime cu aproximaţie. Derobert propune ca diagnosticul de
nou-născut la termen să fie afirmat numai în cazul în care mai multe caractere sunt nete şi reunite:
greutate peste 3000 g, punct Beclard de 5 mm, diametre craniene de cel puţin 12 cm şi respectiv 9,5
cm, cloazonare maxilară. În caz de divergenţe a acestor date este preferabil a se afirma doar
proximitatea termenului.
În neonatologie, pentru aprecierea gradului de maturitate fetală se utilizează „scoruri de
maturitate” (de ex. scorul Usher, Farr, Dubowitz etc). În raport cu gradul de dezvoltare
morfofuncţională şi vârsta gestaţională sunt definite 3 categorii de nou-născuţi: 1) nou-născut
corespunzător vârstei gestaţionale, având parametrii antropometrici în jurul percentilei 50 (P10-P90);
2) nou-născut mic pentru vârsta gestaţională având parametrii antropometrici sub P10; 3) nou-născut
mare pentru vârsta gestaţională, cu parametrii peste P90.

Intrebari pentru autoevaluare:

Care sunt cele doua conditii cumulative de incadrare a unei infractiuni in pruncucidere?
Care sunt semnele de vitalitate a nou nascutului?
Care sunt particularitatile autopsiei nou-nascutului?
Descrieti faza statica a cercatarii la fata locului?
Descrieti faza dinamica a cercatarii la fata locului?
Particularitatile autopsiei nou-nascutului?
 Unitatea de invatare 7

Identificarea în medicina legală

Identificarea medico-legală constituie unul din elementele esenţiale ale practicii medico-legale
şi ale investigaţiei criminalistice.

Identificarea are multiple aspecte, majoritatea de ordin criminalistic şi antropologic, având, în

esenţă, un conţinut medical mai redus.

Identificarea medico-legală se axează pe două direcţii majore de cercetare:

A. Identificarea medico-legală în vederea stabilirii identităţii rămăşiţelor umane

B. Reconstrucţia aspectului facial pornind de la craniu

Stabilirea identităţii decedatului poate avea mai multe aspecte, unele dintre ele fără conţinut
medical propriu-zis, cum ar fi: recunoaşterea îmbrăcămintei decedatului, examinarea documentelor şi
a proprietăţii personale. Alte aspecte considerate a fi iniţial responsabilitatea poliţiei au, însă, conţinut
medical, cum ar fi: identificarea amprentelor, identificarea diferitelor proteze (auditive, dentare, ale
membrelor).

Stabilirea identităţii urmează două mari direcţii:

1. Stabilirea identităţii pe corpuri intacte, proaspete: se utilizează recunoaşterea vizuală directă

sau prin fotografii, se analizează culoarea părului, pigmentarea pielii, cicatricele şi tatuajele.
2. Stabilirea identităţii pe cadavre descompuse: anumite părţi ale corpului pot fi distruse parţial
sau chiar absente, informaţia majoră fiind obţinută prin examinarea scheletului. De exemplu: se
preferă măsurarea directă a greutăţii şi lungimii corpului, investigaţiile serologice, anomaliile organice
congenitale sau dobândite prin intervenţii chirurgicale.
3. Stabilirea identităţii pe corpuri mutilate sau dezmembrate: în funcţie de gradul de mutilare
şi de cantitatea de ţesut absent, identificarea poate fi sau nu corect efectuată. De exemplu, dacă
rămăşiţele scheletice sunt proaspete, elemente cum ar fi pigmentarea rasială sunt uşor de stabilit.
Măsurarea directă a staturii este aproape imposibilă. Mutilarea selectivă în anumite crime poate fi
uneori deliberată şi duce la dificultăţi în identificare (extracţii dentare, ablaţia pulpei degetelor, în
vederea distrugerii amprentelor papilare etc.).
4. Stabilirea identităţii pe material scheletic: absenţa ţesutului moale pe materialul osos
examinat duce la utilizarea unor metode de identificare antropologică, recunoaşterea realizându-se prin
studiul anormalilor patologice şi anatomice ale structurilor osoase.
 Identificarea pe baza unor caracteristici anatomice şi medicale implică două aspecte
majore:

1. Stabilirea diferitelor caracteristici de grup: sex, statură, rasă şi vârstă.

Acestea pot fi obţinute din coroborarea datelor rezultate prin examinarea cadavrului cu cele
privind îmbrăcămintea, bijuteriile etc. (de exemplu: în determinarea sexului).

2. Compararea resturilor umane cu informaţiile ante mortem şi cu înregistrările celor ce cunosc

victimele, informaţii care au caracter limitativ depinzând de existenţa şi posibilitatea de accedere a
unui asemenea material în momentul examinării decedatului.
Caracteristici utile în identificarea decedaţilor:

1. Aspectul facial – uneori identificarea poate fi dificilă chiar şi la cadavre proaspete, datorită alterării
fizionomiei prin procesele post mortem. Hipostaza, edemul, rigiditatea musculară şi paloarea se pot
combina într-un asemenea fel încât să modifice complet aspectul facial.
2. Culoarea ochilor – la cadavrele proaspete, culoarea ochilor este identică cu cea de la persoana
vie. Pierderea presiunii intraoculare şi uscarea corneei apar progresiv, în decurs de câteva ore după
moarte, şi fac irisul din ce în ce mai greu de observat. Colapsul polului anterior al globului ocular
apare în primele 24-48 de ore de la deces, irisul dobândind progresiv culoare brun-negricioasă. La
câteva zile de la moarte, culoarea irisului devine un element inutil în identificare.

3. Pigmentarea tegumentară – deşi numărul melanocitelor este identic la toate rasele, încărcarea
cu pigment diferă de la rasă la rasă. La cadavrele neputrefiate şi nemodificate traumatic, diferenţele
etnice majore privind pigmentaţia tegumentară sunt evidente. Creşterea moderată a concentraţiei de
melanină întâlnită la rasele asiatice este imposibil de diferenţiat de cea întâlnită la rasele din jurul
bazinului mediteranean şi din Orientul Mijlociu. Debutul palorii cadaverice şi a hipostazei post mortem
este mai evident decât micile variaţii datorate expunerii la soare a populaţiilor semitice sau a celor din
nordul Africii.
Odată cu apariţia putrefacţiei, tegumentul se decolorează progresiv, estompând straturile
pigmentare, ceea ce duce la dificultăţi în identificarea culorii tegumentare şi a încadrării persoanei în
anumite grupuri etnico-rasiale, cu toate că melanina mai poate fi încă depistată în stratul bazal.
Corpurile carbonizate pot pierde din culoarea tegumentară fie prin distrugerea melaninei prin
hipertermie, fie prin depozitarea de funingine sau alţi produşi de combustie pe suprafaţă.

Identificarea topografiei unui fragment de tegument se bazează pe următoarele criterii:

• Grosimea medie a epidermului este de 0,7 – 0,12 mm (la nivelul palmelor 0,8 mm, iar
la nivelul plantei, 1,4 mm);
 • Grosimea medie a dermului este de 1 – 2 mm (0,6 mm la nivelul pleoapelor şi a
prepuţului, şi 3 mm la nivelul palmelor şi plantelor);
• Glandele sebacee sunt prezente la nivelul întregului corp, cu excepţia palmelor şi
plantelor, fiind asociate cu foliculi piloşi (cu excepţia comisurilor bucale, glandului, prepuţului şi
labiilor mici);
• Glandele sudoripare sunt frecvente la nivelul regiunilor axilare şi perianale, şi absente
la nivelul glandului, marginilor labiale şi a patului ungveal;
• Corpusculii Paccini sunt frecvenţi la nivelul plantelor şi a organelor genitale, iar
corpusculii Meissner sunt dispuşi cu precădere la nivelul palmelor şi pulpelor degetelor;
• Frecvenţa melanocitelor este maximă pe scrot;
• Fibrele elastice sunt absente pe ceafă, scalp, faţa dorsală a mâinilor şi picioarelor,
torace, abdomen şi prezente în celelalte regiuni.
4. Culoarea părului– unele dintre elementele de identificare cele mai stabile le constituie părul
capului, pubian şi axilar, părul putându-se conserva timp de milenii. Culoarea părului se poate
modifica prin procedeele de înhumare, devenind maroniu-roşcată sau de culoarea blănii de vulpe, într-
un interval de până la trei luni. De asemenea, culoarea părului se poate modifica prin murdărie sau prin
tratamente cosmetice, fiind necesară restabilirea culorii originale prin tratamente specifice făcute, de
obicei, de către biologi. Trebuie luate în calcul şi posibilităţile de decolorare sau oxigenare a părului
decedatului cu ceva timp înainte de moarte.

5. Structura firului de păr

Identificarea structurii firului de păr se face pentru:

• Determinarea originii umane

Firul de păr de origine umană are următoarele caracteristici: diametru de 50-125 microni (80
microni la scalp, 100 microni la barbă), indice medular de sub 0,38, medulară fină, granulară,
inconstantă, corticală groasă, cu granule dispersate de pigment şi solzi cuticulari puţini evidenţiabili.

Determinarea rasei

RASA CULOARE ONDULARE SECŢIUNE DIAMETRU

negroizi brunet închis +++ aplatizat 60-90 microni
caucazieni puţin pigmentat +/- oval 70-100 microni
mongoloizi variabil + rotund 90-120 microni

• Determinarea grupei ABO este posibilă, dar neconcludentă

• Determinarea sexului este posibilă doar când bulbul pilos este prezent (metoda quinacrinei)
 • Determinarea originii firului de păr

ZONĂ DIAMETRU LUNGIME ALTE

CARACTERISTICI
pielea capului 80 microni măduvă inconstantă
barba 100 microni măduvă inconstantă
gene/sprâncene 80 microni 3 cm
membre 60 microni 3 cm
trunchi 60 microni 2-6 cm
pubis 3-8 cm ondulat

• Determinarea circumstanţelor de detaşare a firului de păr se face prin comparare cu alte

fire de păr provenite de la victimă sau suspecţi.
6. Tatuaje
Tatuajele reprezintă ornamentarea deliberată a tegumentelor, prin introducerea unui anumit
pigment sub epiderm. Metoda a fost practicată de milenii în toate părţile globului. Etimologic,
cuvântul „tatuaj“ provine din Polinezia, „tatau“ însemnând „a marca“. Mulţi bărbaţi şi femei din toate
regiunile globului prezintă tatuaje, aceasta fiind o metodă utilă în medicina legală, în cursul
identificării. Pentru tatuaje se folosesc diverşi pigmenţi, dar şi substanţe puţin mai rar utilizate, cum ar
fi funinginea sau praful de puşcă. Pigmentul este introdus în dermul superficial, cu ajutorul unui
instrument ascuţit, de obicei, ac, sau printr-un vibrator electric. Culorile albastru, verde sau roşu pot fi
eliminate de celulele tisulare prin fagocitoză şi transportate în ganglionii limfatici după un număr de
ani. Pigmenţii negri, de obicei, particule de cărbuni din cerneala indiană, sunt foarte rezistenţi,
persistând practic toată viaţa, cu toate că o parte pot fi transportaţi în ganglionii limfatici.

Tipurile de tatuaje sunt variate şi numeroase, astfel încât nu există clasificări ale acestora.
Aplicabilitatea tatuajelor în identificare necesită cunoştinţe etnice, culturale, religioase şi ale
practicilor sociale, astfel încât să poată fi făcută o legătură între un anumit tatuaj şi un grup etnic
particular.

În societatea vestică, popularitatea tatuajelor se modifică periodic: în trecut tatuajele se

practicau în rândurile păturilor paupere ale populaţiei, mai ales, la şoferi şi marinari. La femei, se
întâlneau, mai ales, în rândul prostituatelor, având anumite semnificaţii, în funcţie de localizarea
topografică. Există tatuaje cu semnificaţie particulară: numărul 13 de pe faţa internă a buzei inferioare
apare frecvent la utilizatorii de droguri; o pasăre albastră tatuată pe suprafaţa de extensie a membranei
interdigitale de la baza policelui se întâlneşte, de obicei, la homosexuali.
 În zilele noastre, tatuajele sunt mai frecvente şi în populaţia obişnuită. Designul este, de
obicei, completat cu nume. În general, apar numele partenerilor sexuali sau iniţialele numelor proprii
la bărbaţi, iar la femei se întâlnesc tatuaje care aproape întotdeauna au numele iubiţilor lor şi nu cel
personal. Unele tatuaje pot fi numere, de exemplu, cele din lagărele naziste.

Putrefacţia îngreunează vizualizarea tatuajelor, care pot ulterior fi reevidenţiate numai după
îndepărtarea veziculelor de putrefacţie (deci în cazul putrefacţiei incipiente). Odată cu transformarea
culorii tegumentelor spre verde cenuşiu dispare şi posibilitatea de evidenţiere a tatuajelor.

Există posibilitatea îndepărtării deliberate a tatuajelor, la maturitate, datorită regretelor

entuziasmelor tinereţii sau momentelor de beţie, sau pentru a îngreuna sau a face imposibilă
identificarea. Metodele cele mai folosite sunt excizii chirurgicale, arsuri chimice cu sodă caustică,
electroliza, „raşchetarea cu materiale abrazive“. Toate metodele se bazează pe lezarea epidermului şi
dermului, cu formarea consecutivă a inflamaţiilor şi cicatricelor.

7. Amprente ale degetelor mâinii şi piciorului, palmei, plantei

Rolul medicului este de a facilita luarea amprentelor de către poliţie, aceasta fiind o problemă
ce aparţine, în principiu, domeniului criminalistic. Este bine de ştiut că identitatea amprentelor nu
există nici măcar la gemeni identici. În cazul putrefacţiei, se pot îndepărta tegumentele descuamate
pentru imprimarea amprentelor – pielea va fi pusă în formol, alcool sau soluţie de glicerină. În cazuri
rare, infractorii încearcă să-şi ascundă amprentele prin autoprovocare de leziuni adânci la nivelul
pulpei degetelor, dar cicatricele care apar sunt chiar mai evidente decât amprentele originale.

8. Tipul cicatricelor
Cicatricele sunt deosebit de importante în identificarea corpurilor necunoscute chiar după
debutul putrefacţiei (cicatrice postoperatorii, utile în identificare, dacă se cunoaşte că victima a
prezentat astfel de însemne, cicatrice după accidente rutiere).

Specificul cicatricelor variază în limite foarte largi: foarte mulţi oameni prezintă cicatrice
postapendicectomie, multe femei au cicatrice după cezariană sau histerectomie). Cicatricele trebuie
interpretate, utilizate în identificare şi coroborate în context cu toate elementele prezentate anterior.
Dacă o cicatrice are formă sau dispoziţie neobişnuită sau chiar unică, atunci valoarea acesteia creşte în
procesul de identificare. Unele cicatrice sunt produse intenţionat, ca urmare a unor tradiţii etnice sau
religioase, cum ar fi anumite cicatrice faciale întâlnite la unele triburi africane: lobul urechii sau
buzelor deformate sau perforate.

O altă categorie o reprezintă cicatricele apărute ca urmare a torturilor: cicatrice liniare (arsuri),
hiper/depigmentare, cicatricele vechi de la nivelul antebraţului sau al regiunii cervicale anterioare,
caracteristice tentativelor de suicid. Arii largi cicatriceale ale trunchiului sau membrelor cu dispoziţii
paralele sugerează leziuni produse probabil în cadrul unui accident rutier. Rănile produse de cuţit se pot
cicatriza sub formă eliptică, uneori unghiurile lor fiind caracteristice: unul bont, celălalt ascuţit; arsurile
dau cicatrice caracteristice, mai ales când sunt întinse, şi în general, în absenţa aplicării unor procedee
corective de chirurgie plastică, persistă toată viaţa. Cicatricele multiple de pe faţa anterioară a membrelor
inferioare pot indica un alcoolic cronic, care cade frecvent sau se loveşte de mobilă.

9. Vârsta cicatricelor
Vârsta cicatricelor constituie un element dificil de apreciat, deoarece odată ce devine matură
(definitivă anatomopatologic) cicatricea rămâne neschimbată toată viaţa. În general, o plagă liniară se
vindecă în decursul unei săptămâni dacă nu se complică infecţios sau cu formarea unui hematom.
Cicatricea are o culoare maroniu-roşietică şi rămâne vascularizată câteva luni, în funcţie de
profunzimea sa. Cicatricea devine albă în 4-6 luni. Colagenul se mai formează timp de aproximativ 1
an, după care cicatricea devine alb-sidefie şi rămâne aşa timp nedefinit. Aceste etape sunt variabile în
funcţie de caracteristicile tegumentare, pigmentare şi regiunea anatomică afectată. Histologia nu ajută
la stabilirea cronologiei cicatricelor, ci doar la confirmarea lor, de asemeni, la nivelul cicatricelor, nu
există foliculi piloşi, glande sebacee sau sudoripare

10. Stigmate ocupaţionale

Stigmatele ocupaţionale au o frecvenţă şi importanţă redusă. Cea mai cunoscută este aşa-
numita „cicatrice albastră“ a minerilor, care reprezintă un tatuaj involuntar, cauzat de praful pătruns
prin micile zone de eroziune, la nivelul tegumentului mâinilor şi feţei. Unii mineri şi pietrari prezintă
mici cicatrice datorate împrăştierii difuze a pietrelor în cursul exploziilor. Oţelarii şi turnătorii au
cicatrice mici de ardere pe ariile expuse datorită stropilor de metal înroşit În termeni generali,
examinarea mâinilor decedatului ne dă informaţii asupra tipului muncii, manuale sau sedentare a
acestuia.

11. Statura corpului intact

Statura corpului decedatului nu corespunde, de obicei, cu cea a persoanei în viaţă, lungimea
fiind mai mare sau mai mică (de obicei este mai mare). Măsurarea corectă a cadavrului se face de la
vertex la călcâi. În momentele imediat post mortem, tonusul muscular se pierde complet datorită
relaxării articulaţiilor mari (coapse, genunchi) şi pierderii tonusului musculaturii paravertebrale asupra
discurilor intervertebrale, ceea ce duce la alungirea corpului cu 2-3 cm. Rigiditatea cadaverică poate
restabili tonusul muscular, scurtând corpul şi ducând la flexia uşoară a membrelor inferioare. Odată cu
apariţia putrefacţiei articulaţiile, se relaxează din nou.

12. Determinarea sexului

Rareori există probleme în determinarea sexului, acestea apărând doar în cazurile de
intersexualitate şi hermafroditism. În general, cadavrele rămân identificabile până în stadiile avansate
de putrefacţie. Caracteristicile sexuale sunt date de glandele mamare, forma generală a corpului, părul
pubian (la femei este triunghiular cu vârful în jos, la bărbaţi are formă romboidă, uneori până la
ombilic).

Prezenţa circumciziei orientează asupra apartenenţei cadavrului la unele grupuri etnico-

religioase, semiţi sau musulmani. Hainele, lungimea părului, coafura, culoarea părului, prezenţa de
bijuterii nu mai reprezintă în zilele noastre un criteriu valid de identificare a unui anumit sex. În cazul
unei putrefacţii avansate se examinează organele interne, prostata şi, mai ales, uterul fiind foarte
rezistente la putrefacţie. În cazul unei putrefacţii aproape complete, cu lichefierea totală a organelor
interne, se poate utiliza radiologia pelvisului în stabilirea apartenenţei la un anumit sex. Examinarea
citologică a nucleelor celulari pentru identificarea cromatinei sexuale (drumstick), al PMN şi al
corpusculului Barrr în celulele epiteliale sau alte metode complementare de stabilire a sexului
cadavrului pot fi dificile, dacă nu imposibile.

Tehnici mai recente se bazează pe fixarea nucleului în soluţie fluorescentă şi vizualizarea cu

UV, astfel se pot examina neuronii sau celulele renale.

13. Determinarea vârstei

Determinarea vârstei este mult mai dificilă, comparativ cu determinarea sexului, aproximarea
fiind dificil de efectuat chiar la o persoană în viaţă, mai ales la cei aparţinând vârstei a treia. La un
cadavru intact, culoarea părului reprezintă, de obicei, cel mai important criteriu de apreciere (există şi
excepţii în care o persoană de 25 de ani poate avea părul grizonat, iar altele de 70 de ani, părul negru).

Pierderea elasticităţii pielii, hiperpigmentarea, petele roşii brune-Campbell de Morgan sunt

caracteristice vârstelor înaintate.

Dantura ajută şi ea la aprecierea vârstei, dar fidelitatea este destul de relativă, datorită
progreselor stomatologiei ultimilor decenii (aprecierea ţine de odontologia medico-legală).

Ochii constituie un alt criteriu după care se poate aprecia vârsta. Inelul alb sau cenuşiu din
jurul pupilei poartă numele de arc senil, şi apare rar sub vârsta de 60 de ani.

La sugari şi copii mici, înălţimea şi greutatea pot fi comparate cu datele înregistrate în tabelele
standard (pot apărea erori în cazul defectelor de dezvoltare, malnutriţie).

Alte elemente de identificare le constituie dinţii, punctele de osificare şi metafizele osoase.

14. Identificarea aspectelor legate de rasă şi etnie

Pot fi utilizaţi ca markeri următorii factori de identificare, dar fără a avea o specificitate
deosebită:
 - îmbrăcămintea, ornamentele şi alte obiecte asociate (există posibilitatea adoptării acestora şi
de alte rase, prin căsătorie, emigraţie, alegerea persoanei, schimbarea religiei etc.);

- coafura, stilul şi lungimea părului, barba (părul chinezilor, barba evreilor ortodocşi, părul
creţ al negrilor, părul foarte negru al asiaticilor, părul roşcat al celticilor);

- caracteristici personale fizice: circumcizia, perforaţia buzei, a nasului sau a urechii, alungirea
lobului urechii la anumite triburi africane, cicatrice faciale tribale;

- aspectul feţei (vezi caracteristici rasiale din capitolul de reconstrucţie facială);

- mărimea corpului este utilă în mică măsură (japonezii sunt, în general, mai scunzi).

Principalele obiective ale identificării medico-legale sunt:

1. stabilirea identităţii decedatului din motive etice şi umanitare, în vederea informării

aparţinătorilor;
2. stabilirea modalităţii şi a circumstanţelor de producere a decesului în scop medico-legal,
oficial şi statistic;
3. înregistrarea identităţii decedatului, în vederea întocmirii formalităţilor de înhumare;
4. demonstrarea drepturilor sau obligaţiilor decedatului, în scop administrativ, financiar,
testamentar;
5. efectuarea unor investigaţii criminalistice, anchete, sau alte proceduri legale.

Intrebari pentru autoevaluare:

Care sunt directiile in stabilirea identitatii decedatului?

Identificarea pe baza caracterelor medicale si anatomice?
Care sunt criteriile de determinare a sexului si virstei
 Unitatea de invatare 8

Expertiza medico-legală pe cadavru. Tanatologia medico-legală

Definiţiile şi diagnosticul morţii, agonia şi etapele morţii,
b. sindroamele tanato-generatoare,
c. legătura de cauzalitate în tanatogeneză

I. Definitia autopsiei medico-legale

Autopsia medico-legala ( autos- sine, însuși; psios – a vedea) este o formă particulară de autopsie,
însă mult mai cuprinzătoare fața de alte tipuri de autopsii ( anatomica, morfo-patologică) având un rol
primordial în elucidarea circumstanțelor decesului. Constă în cercetarea pe cadavru a leziunilor de
violență precum și a leziunilor din cadrul diferitelor boli și în stabilirea tanatogenezei, printr-o
analiză complexă a datelor de anchetă, leziunilor identificate necroptic precum și a datelor medicale și
de laborator existente.

II. Situații în care se efectuează autopsia medico-legală

Este important faptul că, fiecare tară are propria legislație și propriile reguli privind efectuarea unei
necropsii medico-legale.

Conform legislației în vigoare, în Romania, autopsia medico-legală este obligatoriu a se efectua în

următoarele situații:

• moarte violenta, chiar si atunci când exista o anumita perioada între evenimentele cauzale
si deces
• cauza mortii nu este cunoscuta;
• cauza mortii este suspecta. Un deces este considerat moarte suspecta în urmatoarele
situatii:
- moarte subita;
- decesul unei persoane a carei sanatate, prin natura serviciului, este verificata periodic din
punct de vedere medical;
- deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei întreprinderi sau institutii;
- deces care survine în custodie, precum moartea persoanelor aflate în detentie sau private de
libertate, decesele în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare, în închisoare sau în
arestul politiei, moartea asociata cu activitatile politiei sau ale armatei în cazul în care decesul
survine în cursul manifestatiilor publice sau orice deces care ridica suspiciunea nerespectarii
drepturilor omului, cum este suspiciunea de tortura sau oricare alta forma de tratament violent
sau inuman;
- multiple decese repetate în serie sau concomitent;
- cadavre neidentificate sau scheletizate;
- decese survenite în locuri publice sau izolate;
- moartea este pusa în legatura cu o deficienta în acordarea asistentei medicale sau în aplicarea
masurilor de profilaxie ori de protectie a muncii;
- decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp dupa o interventie diagnostica sau
terapeutica medico-chirurgicala.
III. Cerințe obligatorii în efectuarea autopsiei medico- legale:
- Autopsia medico-legală se efectuează întotdeauna în baza unei adrese ( ordonanțe), emisă de
organul de urmărire/cercetare penală,instanțe, etc.
Tipuri de obiective ale unei autopsii medico-legale:
a. Identificarea cadavrului
b. Determinarea cauzei morții
c. Determinarea mecanismului morții
d. Să se determine momentul morții, când este posibil
e. Să se determine totalitatea leziunilor interne și externe ale cadavrului și modul în care
acestea concură la deces
f. Să se determine afecțiunile patologice existente și dealtfel toate stările anormale ( în
morțile subite, de cauză necunoscută)
g. Prelevarea de proble pentru diverse examene complementare
h. Efectuarea de fotografii, ( inregistrari video) , ca probe medico-legale

Toate aceste obiective, inclusiv imaginile fotografice, vor fi puse în final laolalta în scopul
efectuării unui raport medico-legal de necropsie.

- Autopsiile, respectiv măsurile privind acestea, se realizează cu respectarea eticii medicale și a

demnității persoanei decedate. Pentru acuratețea necropsiei, și în concordanță cu principiile
etice, este necesar ca medicul legist care efectuează necropsia și care este direct răspunzător de
cazul medico-legal repartizat, să limiteze la minimum numărul persoanelor care au acces în
sala de prosectură.

- Necropsia medico-legală trebuie să fie completă și minuțioasă. Indiferent de regiunea

anatomică în care se găsește leziunea cu caracter tanatogenerator, necropsia medico-legală se
efectuează deschizând toate cavitățile in ordinea indicată de protocolul de necropsie.
Ordonarea unei noi necropsii, care inevitabil este tardivă, nu poate să umple golurile și
insuficiența unei necropsii inițiale sumare. Medicul legist nu poate elibera certificat de deces
 fara efectuarea autopsiei medico-legale, cu exceptia cazurilor în care decesul a intervenit ca
urmare a catastrofelor.

- Necropsia se face de preferință la lumină naturală ( pentru a se identifica cu exactitate aspectul

lezional) și în săli speciale de prosectură și doar în condiții excepționale în alte locuri.

1) Autopsia cadavrului se efectueaza numai de catre un medic legist, la morga serviciului de

medicina legala sau a spitalului în a carui raza teritoriala s-a produs moartea sau a fost gasit
cadavrul.
2) În mod exceptional, daca nu exista o astfel de morga si nici posibilitatea transportarii
cadavrului la morga cea mai apropiata, cu acordul medicului legist, autopsia se poate efectua
acolo unde se afla cadavrul sau într-un loc anume ales pentru aceasta. (Art 35. Ordin pentru
aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatarilor si a altor
lucrari medico-legale nr. 1.134/C/25 05.2000 al Ministerului Justitiei si nr.255/04.04.2000 al
Ministerului Sanatatii )
- Dacă în timpul efectuării unei necropsii anatomo-clinice ( efectuată de medicul anatomo-
patolog) apare o suspiciune cu implicație medico-legală, necropsia se întrerupe și se anunță
serviciul medico-legal territorial precum și organul de cercetare penală în vederea emiterii
adresei de necropsie. Necropsia se poate continua fie în serviciul de anatomie patologică de
către un medic legist, dar ideal este transferarea acestuia în prosectura medico-legală.
- La efectuarea necropsiei medico-legale participă întotdeauna minimum două persoane si
anume: medicul legist, care are și răspunderea deplină asupra cazului precum și autopsierul,
ca ajutor al medicului și care stă în dreapta cadavrului cu excepția deschiderii cavității
craniene cînd se poate plasa la extremitatea cefalică a cadavrului.
- În prosectură, cadavrul nu trebuie ținut mai mult de 72 ore de la primirea acestuia.
IV. Etape in efectuarea autopsiei
După cum am arătat anterior, autopsia medico-legală este un proces complex în efectuarea
căruia intervin mai multe etape după cum urmează:
A. Examenul la locul faptei ( locul în care s-a găsit cadavrul)
În cursul urmăririi penale, cerecetarea la faţa locului este impusă mai cu seamă de necesitatea
descoperirii, ridicării, fixării şi examinării urmelor şi mijloacelor materiale de probă sau a altor
imprejurări în care s-a săvârşit infracţiunea, fiind o activitate de grup, de echipă, cu o anumită
componenţă, ce presupune şi utilizarea celor mai adecvate mijloace tehnico-ştiinţifice aflate în
dotarea organelor de urmărire penală. In cazuri de crimă, suspiciune de crimă, sau cazurile obscure,
medicul legist trebuie să facă o examinare la fața locului înainte de ridicarea cadavrului.
Astfel, se consideră că, cercetarea la locul faptei trebuie să fie o activitate iniţială, în sensul că,
cercetarea la faţa locului precede celorlalte activităţi. Cercetarea la faţa locului nu este numai un
simplu act iniţial de urmărire penală, ci o activitate cu caracter imediat. Urgenţa efectuării cercetării
la faţa locului este cerută, în primul rând, de faptul că orice întârziere duce la modificarea ambianţei
locului faptei, la pierderea sau distrugerea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, cu urmări
dintre cele mai dăunătoare pentru desfăşurarea ulterioară a cercetărilor în cauză. Cercetarea la faţa
locului este o activitate obligatorie ,deoarece perceperea nemijlocită a situaţiei de la locul faptei nu
poate fi inlocuită prin nici o altă activitate. Deasemeni, cercetarea la faţa locului este o activitate
care, de regulă, nu se poate repeta. Odată efectuată cercetarea la faţa locului,acesta suferă
modificări, fiind probabil ca la repetarea ei să se obtină rezultatele scontate. Medicul legist nu are
voie să fumeze la locul faptei, să atingă ceva ce nu este necesar și care ar distruge o progă, sau să
arunce diverse resturi, obiecte care-i aparțin.
Rolul medicului legist in cercetarea la fața locului in cazul persoanelor decedate, poate fi sintetizat
în următoarele activități:
• Precizarea locului unde se găseşte cadavrul: spaţii inchise (încăperi, când descrierea
localizării se face în raport cu obiectele din cameră,agenţi traumatici,urme biologice etc.) sau
deschise (stradă, şosea, cale ferată, câmp, pădure, lacuri, când pentru descrierea localizării se
va recurge, după caz, la punctele cardianale, direcţia şi sensul drumurilor vecine, borne
indicatoare apropiate, clăridi, poduri, forme de relief etc.). Trebuie menţionat că, locul unde
se găseşte cadavrul nu coincide întotdeauna cu locul în care s-a produs actiunea traumatica,
cel mai frecvent agresiunea. Uneori,victima este încă în viaţă ,se târăşte de la locul unde a
fost lovită, în căutare de adăpost sau ajutor, sau a fost deplasată după moarte, în scopul
ştergerii urmelor agresiunii ori a accidentului, a simulării unei sinucideri sau a unui accident.
Alteori,victime este transportată în încercarea de a i se acorda primul ajutor.
• Poziţia în care se găseşte cadavrul, raportată la poziția obiectelor din jurul său, (decubit
dorsal, ventral, lateral drept sau stâng, poziţia diferitelor segmente ale corpului;
• Examinarea corpurilor delicte sau urmelor biologice gasite la fata locului și de multe ori pe
corpul cadavrului, ( sînge, spermă, lichid de vărsătură, conținut alimentar,etc) care pot da
indicatii importante asupra cauzei mortii. Toate urmele importante trebuiesc și fotografiate;
• Examinarea minuțioasă a hainelor cadavrului, examinarea pielii și eventual palparea în
scopul identificării răcirii acestuia;
• Estimarea timpului scurs de la deces prin analiza rigidității cadaverice, a lividităților precum
și a răcirii cadavrului. În situația în care se suspectează o agresiune sexuală, se interzice
termometrizarea intrarectală a cadvrului, pentru a se evita distrugerea probelor anale,
folosindu-se pentru determinarea temperaturii alte regiuni corporale ( cavitate bucala, axilă,
 etc). Aprecierea racirii cadavrului la fata locului este esențială mai ales în cazurile în care
transportul cadavrului la morga medico-legală se face intr-un timp mai lung.
Celelalte obiective ale cercetării variază după părerile pe care membrii echipei şi le-au format
asupra eventualelor circumstanţe şi ale cauzei morţii.
Medicul legist este obligat să semnaleze anchetatorului toate aspectele ce ţin de specialitatea sa,
aceasta ajutând la stabilirea unor versiuni de anchetă. Se insistă însă în nedepăşirea limitelor
competenţei atribuite de specialitatea sa, pronunţânde-se cu maxim de prudenţă şi numai asupra unor
aspecte indubitabile.
Putem concluziona așadar, că rolul medicului legist la fața locului este de a observa locul faptei, de
a identifica și recolta anumite probe, de a supraveghea toate acțiunile exercitate asupra cadavrului și
de a-si forma în limitele posibilității o opinie pertinentă asupra cauzei morții.
B. Analiza documentației medicale și medico-legale si a intregului dosar, dacă acesta există (
mai ales în cazurile în care se atrage răspunderea personalului medical). In cazul autopsiilor
medico-legale spre deosebire de autopsiile anatomo-patologice, istoricul bolilor este de cele
mai multe ori sumar sau absent. De exemplu, in cazul morţii subite a unei persoane
asmatice, este foarte probabil ca examenul necroptic macroscopic sau microscopic să nu
pună în evidenţă modificări notabile tanatogeneratoare. În aceste cazuri, istoricul medical al
pacientului este extrem de important şi poate orienta medicul legist în lanţul
tanatogenerator.
La întocmirea actelor medico-legale, medicul legist sau comisia desemnata are urmatoarele
obligatii:
sa ia în considerare certificatele, referatele medicale si fisele de observatie
clinica emise de unitati sanitare ale Ministerului Sanatatii sau acreditate de
acesta;
sa verifice daca documentele medicale prezinta urmatoarele elemente de
siguranta: numar de înregistrare, stampila unitatii sanitare, semnatura si parafa
medicului, care trebuie sa mentioneze specialitatea si codul medicului, iar în
cazul fotocopiilor, mentiunea “conform cu originalul”, atestata de medicul
responsabil.
C. Examenul extern al cadavrului comportă cel puțin următoarele etape:
1. Verificarea identității cadavrului
• In cazul cadavrelor cu identitate cunoscută se face prin compararea datelor de stare
civilă înscrise în documentele care însoțesc persoana decedată, cu datele de stare
civilă scrise pe brațara de pe corpul cadavrului.
• In cazul cadavrelor cu identitate necunoscută medical legist recurge la o descriere
minuțioasă după criterii prestabilite a trasaturilor generale ale cadavrului : talie ( se
 masoară distanța dintre vertex si călcâi), greutate, constituție, (aprecierea se face ca
fiind normostenic, astenic sau hiperstenic) , culoarea ochilor, culoare tegumentară,
cicatrici, tatuaje – portretul vorbit după metoda Bertillon). Deasemeni medicul legist
participă alături de organele de cercetare penală la amprentarea cadavrelor .
2. Examinarea îmbrăcăminții, reprezintă unul din timpii importanți ai unei necropsii medico-
legale. Atât la necropsie cât si in raportul medico-legal, hainele trebuiesc descrise în amănunt,
in sensul că, trebuiesc consemnate petele existente, rupturi, tăieturi, etc. Deasemeni, nu
trebuiesc omise nici asocierile care pot fi făcute între modificările îmbrăcăminții și leziunile de
violență de pe cadavru.
3. Identificarea semnelor de boală și tratament: Pansamentele, tuburile de dren vor fi lăsate pe
loc și vor fi îndepărtate de pe cadavru numai după ce s-a făcut examenul regiunilor respective.
4. Consemnarea semnelor morții reale:
Semnele morțíi reale, functie de momentul apariției lor, se împart în următoarele categorii:
- Semne recente de moarte( lividitățile cadaverice, rigiditatea, răcirea cadavrului, deshidratarea,
autoliza cadavrului).
- Semne tardive de moarte, care la rândul lor pot fi procese distructive (putrefacția) sau
conservatoare naturale și artificiale. În cazul de fata vom face referire doar la modificarile
conservatoare naturale, si anume: mumifiere, lignificare, adipoceara, congelarea cadavrului.
Semnele recente ale morții reale:
a. Lividitățile cadaverice vor fi analizate în principal sub următoarele aspecte:
Poziția lor, întindere, culoare, modificarea acestora la digitopresiune, diagnosticul diferențial
cu echimoza. Lividitățile cadaverice sunt consecința opririi circulației sangvine și acumulării
sângelui în zonele declive ale corpului, sub acțiunea gravitației. Acestea sunt reprezentate prin
pete sau zone roșiatice – violacee ce apar în zonele declive ale cadavrului, contrastând cu
zonele vecine de nuanțe palide, în care vasele au fost golite de sânge.

Din punct de vedere medico-legal, modificările sanguine post-mortem și lividitățile cadaverice

prezintă importanță din următoarele considerente :

- Lividitățile cadaverice reprezintă cel mai sigur și precoce semn al morții reale, evitându-se
astfel eventualele tentative de reanimare.
- Cu ajutorul acestora, uneori, se pot da indicații privind cauza morții, în funcție de culoare și
intensitate, spre exemplu lividități roșii – carmin în cazul morții prin intoxicație cu monoxid
de carbon, cianuri, hipotermie, lividități vinete în cazul asfixiilor mecanice, lividități cafenii în
intoxicații cu hemolitice;
- Prin examinarea lividităților cadaverice se poate indica cu exactitate poziția cadavrului și
modificările ulterioare pe care le-a suferit până în momentul examenului medico-legal (
reprezintă semnul poziției cadavrului).
- Lividitățile cadaverice prezintă importanță ridicată și pentru aflarea datei morții. Astfel, se
impune o analiză amănunțită a etapelor lividităților cadaverice. Un prim stadiu este cel al
hipostazei, ce se instalează în primele 2 – 16 ore de la moarte. Lividitățile sunt roșii-albăstrui,
la digito-presiune dispar și reapar la încetarea acesteia.Stadiul următor se instalează la 15 – 24
de ore de la deces și poartă denumirea de etapa de difuziune. Din acest moment lividitățile vor
deveni violacee, pălesc la presiune, dar nu dispar datorită sângelui fluid rămas în vase, acestea
se extind apărând și pe părțile laterale ale cadavrului. Datorită difuziunii sângelui, țesuturile
subiacente sunt roșii-închis. Ultimul stadium poartă denumirea de stadiu de imbibație,
instalându-se după aproximativ 18 ore de la deces. În cursul acesteia va începe procesul de
putrefacție. Lividitățile cadaverice sunt violacee negricioase, nu dispar și nu se modifică la
presiune și nu vor apărea în noua zonă declivă. În momentul începerii putrefacției devin roșii-
cărămizii, după care verzi negricioase ca urmare a modificării hemoglobinei.
b. Rigiditatea cadaverică se pune în evidență în sala de prosectură prin imprimarea de mișcări
de flexie –extensie la nivelul articulatiilor, inainte de dezbracarea cadavrului. Semn de moarte
reală, rigiditatea cadaverică indică timpul scurs de la deces, păstrează poziția cadavrului după
deces și, uneori, poate oferi indicii asupra cauzei medicale a morții. Evoluează în mai multe
etape, și anume, etapa de instalare, care precede o scurtă relaxare musculară și care durează 2-
6 ore. Rigiditatea se va instala fie în sens cranio-caudal, fie va începe simultan la toți mușchii,
afectând mai rapid mușchii care în timpul vieții au fost supuți unui efort fizic mai mare. În
acest stadiu, rigiditatea poate fi învinsă cu ușurință, reinstalându-se însă în scurt timp. A doua
etapă, de generalizare, durează între 14 și 24 de ore post-mortem, interesând toți mușchii, în
special cei flexori. Aceasta va fi învinsă cu dificultate, după care nu se va mai instala. Ultima
etapă, etapa de rezoluție, apare după o zi sau două de la moarte, fiind completă la aproximativ
5-6 zile de la moarte. În această stare, va avea loc dispariția rigidității în aceeași ordine în care
s-a instalat.
c. Răcirea cadavrului se apreciază în sala de prosectură fie prin termometrizare intrarectală, fie
prin metoda palpatorie. Se impune menționarea faptului că, aprecierea corectă a temperaturii
se va face prin termometrizarea intrarectală timp de câteva minute, iar valorile obținute se vor
compara cu temperatura mediului în care se află cadavrul. Astfel, diagnosticul de moarte reală,
prin raportare numai la acest criteriu, se va pune atunci când temperatura intrarectală este de
20˚C. Așadar, într-un mediu în care temperature mediului înconjurător este cuprinsă între 15˚
și 20˚C, răcirea cadavrului se va produce cu 1˚C /oră în primele 4 ore, iar mai apoi se va face
cu 2˚C /oră, începând de la exteriorul corpului spre interior.

d. Deshidratarea cadavrului ( desicare) , reprezintă consecința opririi circulației ce va duce la

hipostază consecutivă și evaporarea apei din straturile cutanate superficiale, proces care
asigură irigarea țesuturilor. Așadar, la nivelul mucoaselor externe care sunt lipsite de strat
 cornos, dar și al zonelor de piele în care stratul cornos este mai subțire, fie în mod natural, fie
consecutive unor traumatisme, deshidratarea va avea loc într-un mod rapid. Zonele în care s-a
instalat deshidratarea se caracterizează prin apariția pergamentărilor, la nivelul acestora pielea
va fi uscată, întărită, uneori ușor depresionată, culoarea va fi la început gălbuie, după care brun
– maronie. Buzele vor fi aspre cu o tentă închisă, iar la nivelul corneei apare un depozit format
din epiteliu cornean descuamat. Dacă pleoapele rămân deschise, la nivelul fantei palpebrale
poate fi observată “pata lui Liarché”, care este de culoare brună sau brun – roșiatică, afectând
treptat tot ochiul, acesta opacizeazându-se, devenind de consistență redusă. O urmă importantă
a deshidratării este pierderea în greutate a cadavrului. Astfel, cadavrul adult poate pierde până
la 10 kilograme masă corporala, în primele 24 de ore. Deși deshidratarea este semn de moarte
reală, aceasta are o valoare scăzută, aproape nulă în stabilirea datei morții .
e. Autoliza cadaverică, reprezintă o modificare cadaverică precoce (în literatura medico-legală
se consideră că, autoliza pregătește patul putrefacției). Are loc sub acțiunea enzimelor proprii
ale organismului, deci este un proces amicrobian. Este vizibilă la examenul intern al
cadavrului și este intensă în special în organele cu un conținut enzimatic crescut ( ex.
pancreas). Rolul medico-legal este de a contribui alături de celelate semne de moarte la
aprecierea intervalului scurs de la deces.
Semne tardive distructive de moarte:
f. Putrefacția reprezintă o modificare cadaverică distructivă fiind un proces de natură
microbiană prin care substanțele organice, mai ales proteinele, sunt descompuse în substanțe
anorganice. Putrefacția continuă autoliza, care creează microbilor condiții optime de activitate.
Atât aspectul cât și evoluția sa sunt determinate de condițiile de mediu în care se află cadavrul,
modificările ce vor fi imprimate cadavrului fiind vizibile de regula la două, trei zile după
moarte.În ceea ce privește procesul chimic se succed două faze, cea de fermentație, având
drept rezultat descompunerea glucidelor, iar cea de-a doua fază, de proteoliză, care va avea
drept rezultat descompunerea proteinelor iar în cele din urmă, descompunerea tuturor părților
moi. Acestor două faze, menționate mai sus, le corespunde macroscopic faza gazoasă și faza
de lichefiere care se succed în această ordine și determină modificări specifice.
Semnul extern cel mai vizibil al instalării putrefacției îl constituie pata verde de putrefacție,
care apare de obicei în fosa iliacă dreaptă, de unde se va extinde, cuprinzând atât abdomenul,
cât și baza toracelui. De asemenea, pata poate apărea și la nivelul plăgilor sau colecțiilor
purulente. Putrefacția variază functie de o serie de factori externi ( ex. temperatura mediului
ambiant, umiditate, sol, etc).
Faza gazoasă a putrefacției se caracterizează prin:
- Aparitia circulației postume ( dungi perivenoase negricioase, în special pe membre),
- Aparitia emfizemul de putrefacție, ( pielea sub tensiune crepită)
- Apar flictene de putrefacție ( cu conținut lichidian sau gazos)
- Desfigurarea cadavrului prin acumularea progresivă de gaze
- Cadavru capată o culoare negricioasă
- Organele interne au o consistență scăzuta si friabilitate mare iar sîngele este spumos
Faza de lichefiere a putrefacției se caracterizează prin transformarea organelor în timp într-un
detritus foliaceu acoperit de mucegaiuri si apoi dispar.
Semne tardive conservatoare de moarte ( conservatoare naturale):
g. Mumifierea este o modificare conservatoare naturală pentru producerea căreia este necesată
temperatura ridicată și umiditate scăzută. Această modificare apare la cadavre de talie mică, cu
tesut adipos slab reprezentat, printr-o deshidratare rapidă si foarte intensă care dealtfel opreste
si procesul de putrefacție. Mumifierea este completa functie de mediu in care se gaseste
cadavru ( ex. soluri saline, podurile caselor, etc) in circa 12 luni de la deces. Aspectul
cadavrului mumifiat: cadavru mult micsorat de volum piele bruna, negricioasa, incretita,
aderenta pe planurile subjacente.
Importanta medico-legala rezida in faptul ca, mumificarea permite conservarea unora dintre
semnele de violenta precum si posibilitatea identificarii cadavrului.
h. Lignifierea , reprezintă o modificare conservatoare naturala caracteristica unor cadavre care se
gasesc in medii speciale precum turbarii, mlastini, adica, medii cu un PH acid si bogate in acid
tanic si humic.Cadavrul este deasemeni mult redus de volum, cu piele tabacita, umeda, dura si
negricioasa. Oasele sunt decalcificate si se taie usor, motiv pentru care, asemenea cadavre
necesita o manipulare extrem de prudenta. Din punct de vedere medico-legal, lignifierea are o
importanta deosebita intrucit permite conservarea indefinita a cadavrului, precum si a unor
leziuni de violenta ( ex. sant de spinzurare).
i. Adipoceara ( saponificarea), este caracteristica unor cadavre de talie mica dar cu tesut adipos
bine reprezentat care se gasesc in medii umede, foarte putin oxigenate si cu temperatura
crescuta. Saponificarea totala se poate intilni la copil dar este exceptionala la adult. Cadavrul
apare cu tegumente moi, umede, de culoare galbuie, cu miros puternic de brinza rinceda,
sfarimicios. Din punct de vedere medico-legal, adipoceara permite conservarea cadavrelor
chiar si citiva zeci de ani, permitind aprecierea datei mortii functie de mediul in care se gaseste
( la copil incepe dupa citeva saptamini si este completa in 3-4 luni, iar la adult este completa in
circa un an daca cadavrul se gaseste in apa si circa 3-4 ani daca cadavrul a fost inhumat. ).
j. Congelarea naturala a cadavrelor, se produce prin avalanse, prin terenuri inghetate.Aspectul
cadavrului este cu lividitati rosii aprinse, piele dura, intepenita pe planurile subjacente,
cadavru rigid, de aspectul unui bloc lemnos. Congelarea permite conservarea indefinita a
cadavrului, a semnelor de violenta. dar acesta odata dezghetat se putrefiaza rapid.
5. Consemnarea tuturor leziunilor de violență de pe cadavru. Acestea se consemnează și se
descriu în sens cranio-caudal. Descrierea medico-legală a leziunilor traumatice este poate cea
mai importantă parte a raportului de necrosie în morțile violente întrucît leziunile de violență
 prin caracreristicile lor, prin localizarea lor, vechime, pot da informații importante asupra
cauzei, mecanismului morții și nu de puține ori asupra datei morții. Pentru fiecare leziune în
parte se consemnează forma lor, direcția în raport cu axele de referință ale corpului, marginile,
unghiurile la nivelul tegumentului, raporturi.
D. Examenul intern al cadavrului
Tehnica medico-legală uzitată în cadrul Institutului medico-legal din Iasi este cea a eviscerării
segmentare în care piesa buco-cervico-toracică se scoate în bloc iar organele abdominale, cele
uro-genitale si organele pelvine se scot separat după ce a fost efectuată examinarea in situ a
acestora.
Fiecare organ este initial examinat in situ, ulterior se extrage, se masoară și se cîntărește. In
general , examinarea organelor are în vedere patru criterii majore:
1. Criteriul anatomic: In cazul organelor parenchimatoase se analizează dimensiunile, forma,
greutatea, suprafața externă, consistența, ducă care se trece la secționarea acestora si
descrierea suprafetei de secțiune. În cazul organelor cavitare, se consemnează
dimensiunile cavității, aspectul mucoasei, continutul care se apreciază cantitativ și
calitativ.
2. Criteriul morfologic se referă la examinarea organelor din punct de vedere al patologiei
existente, consemnîndu-se leziuni precum noduli, vegetații, ulcerații, etc
3. Criteriul medico-legal are la bază descrierea leziunilor traumatice precum și a
consecințelor acestora în organism
4. Criteriul tanatologic se referă la descrierea modificărilor cadaverice, fie ele precoce sau
tardive , distructive sau conservatoare.

Putem afirma că, există o succesiune de timpi necroptici care trebuie respectată pentru a obține o
autopsie la cele mai înalte standarde.

Așadar, orice necropsie ( examen intern), începe cu deschiderea cavității craniene după o incizie a
tegumentelor de la acest nivel de la o mastoidă la cealaltă, trecând prin vertex.

- Se examinează țesuturile moi pe fața lor internă și se consemnează existența sau nu a

infiltratelor hemoragice, modificări de culoare, etc.
- Se examinează si se decolează muschii temporali;
- Se ferăstruieste neurocraniul si se detasează calota care se examinează prin diafanoscopie;
- Se sectionează si se analizează conținutul sinusului longitudinal superior;
- Se examinează si ulterior se detașează dura mater initial de pe convexitatea creierului și
ulterior și de pe baza acestuia și se examinează endobaza;
- Se examinează leptomeningele și creierul mare pe convexitate
 - Se extrage creierul din cutia craniană, uneori este necesară fixarea acestuia în formol înaintea
secționării sale.
- Se examinează baza creierului si in special poligonul Willis
- Se detașează complet creierul de cerebel și trunchiul cerebral, acestea din urmă, examinindu-
se separat.
- Se fac secțiuni prin emisferele cerebrale după diverse metode ( Pitres, Virchow) , funcție de
leziunile ce trebuiesc examinate.

Se face apoi o incizie submento-pubiană trecind pe lingă ombilic pe care-l ocolește prin stînga pentru a
evita secționarea ligamentului rotund al ficatului. Uneori se poate face o incizie în Y cu ramura
verticală la manubriul sternal iar cu cele două ramuri oblice ajungînd pînă în regiunea laterocervicală
joasă. Această incizie este de preferat la tineri, pentru aspectul estetic, în situații în care este necesară
detașarea pielii de pe masivul facial sau în morțile prin țtrangulare, sufocare, etc, cînd este absolut
necesar prezervarea organelor gîtului .

- Deschiderea cavitatii abdominale printr-o butonieră epigastrică. Pentru examinarea organelor

supramezocolice ( stomac, splină, ficat, căi biliare, duoden) se ridică diafragma și se coboară
marele epiplon și colonul transvers.
- Decolarea tegumentelor si mușchilor de pe gît si cutia toracică;
- Secționarea și îndepărtarea plastronului sterno-costal;
- Examinarea organelor in situ;
- Examinarea conținutului cavităților pleurale prin enucleerea plămînilor;
- Scoaterea in bloc a organelor cavității bucale, gâtului și organelor toracice. Se prind organele
gîtului în mîna stîngă și se trage de piesă în sus și înainte până la diafragmă , în timp ce cu
mîna dreaptă se secționează legăturile dintre piesă și cadavru. Se secționează apoi toate
organele care trec prin diafragmă ( venă cavă, aortă, esofag).
- Examinarea separata a acestor organe in ordinea: limba, esofag, căi aeriene, vase mari,
pulmoni, cord si artere coronare;
- Deschiderea duodenului și verificarea permeabilității căilor biliare. Duodenul se deschide cu
foarfecele pe peretele său anterior , de la bulb spre unghiul duodeno-jejunal.
- Prelevarea stomacului intre ligaturi, mai ales în cazurile în care există o suspiciune de
intoxicație și se dorește păstrarea conținutului.
- Scoaterea și secționarea splinei, ficatului, rinichilor
- Examinarea și secționarea intestinelor pornind de la prima ligatură duodeno-jejunală
- Extragerea pancreasului si examinarea acestuia
- Examinarea separata a tuturor organelor toracice și abdominale
- Deschiderea ureterelor se face cu foarfeca pe sondă canelată dinspre origine spre extremitatea
distală.
- Extragerea, secționarea și examinarea organelor genitale interne și externe
- Verificarea integrității bazinului, coastelor, oaselor membrelor și coloanei vertebrale. Se
secționează numai în cazurile în care sunt indicații speciale.

E. Examene complementare
Prin examinari complementare se întelege activitatile medico-legale care completeaza lucrarea
deja efectuata, precum examene histopatologice, bacteriologice, hematologice, toxicologice,
radiologice, biocriminalistice, etc. privind piese anatomice, secretii, dejectii, pete, urme,
examene ale obiectelor si substantelor, cercetari experimentale, cercetari medico-legale la
locul faptei sau la locul unde s-a aflat cadavrul.
Examinarile complementare nu constituie expertize sau constatari medico-legale, indiferent
daca sunt efectuate de medicul legist sau, la cererea acestuia, de alti specialisti din unitati
sanitare. (Art. 17 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatarilor si a
altor lucrari medico-legale)

Ce se poate recolta în cadrul necropsiei medico-legală:

- Recoltarea de LCR – circa 30 ml pe FNa. LCR se obtine prin punctionare in zona
suboccipitală sau lombară.
- Umoarea vitroasă – se recoltează din unghiul extern al ochiului prin introducerea oblică a
acului spre centrul globului ocular. După recoltare, pentru cosmetizare este necesară
introducerea de apă în globul ocular.
- Examenul toxicologic se poate efectua pe diferse eșantioane recoltate de la cadavru de tipul :
sînge, urină, conținut gastric, organe ( în special ficat), conținut intestinal, bilă și umoare
vitroasă.
- Sînge, de preferat din artera femurală, înaintea deschiderii cadavrului, din sinusurile durei
mater, mai rar din cavitățile inimii. Recoltarea trebuie făcută așadar pentru a se evita
amestecul sîngelui cu diverse substanțe care pot dilua probele.
- Pentru examenul microbiologic este de preferat sînge din cavitatile inimii; recoltarea se face
cu spatule sterile.
- Urina- se recolteaza intreaga cantitate prin puncționarea vezicii urinare.
- Examenul histologic este recomandat ca fiind necesar pentru fiecare necropsie în parte (
Recomandarea Consiliului Europei privind armonizarea autopsie medico-legale).
- Organe – fragmentul se recoltează după examinarea organului în întregime. Dimensiunile (
20x12x5 mm) trebuiesc să fie optime pentru a se putea realiza fixarea acestora. Fragmentul
recoltat trebuie să conțină atât țesut lezat cît și zonă de trecere spre țesut vecin aparent normal.
- Conținutul gastric, se recoltează după ligaturarea stomacului.
F. Întocmirea raportului de autopsie.
 Putem spune că, această etapă are cel puțin aceeași importanță ca și autopsia însăși. Raportul
trebuie să fie complet, minuțios redactat, conform standardelor existente, iar fiecare afirmație
din raport să fie susținută prin descrieri temeinice precum și prin fotografii, înregistrari video și
examene de laborator de înaltă calitate.

V. Tehnici speciale în sala de autopsie:

1. Punerea in evidență a pneumotoraxului și pneumopericardului:

Se decolează tegumentul de pe cutia toracică anterior, se detașează mușchii intercostali de preferință la

nivelul spațiului intercostal 3-4 pe linia medio-axilară și se crează un spațiu între peretele toracic și
lamboul cutanat care se umple cu apă. Se puncționează pleura. Dacă se constată apariția unor bule de
gaz, se confirmă diagnosticul de pneumotorax. Pentru a pune în evidență pneumopericardul, se
puncționeaza pericardul sub apă și se constată deasemeni prezența unor bule de gaz. În ambele situații
aceste bule gazoase pot fi captate într-o eprubetă plină cu apă așezată cu gura în jos deasupra inciziei.

2. Punerea in evidenta a pneumoperitoneului:

Inainte de deschiderea cavitatii abdominale pe proieminenta abdomenului se face o incizie si se disecă

tegumentele de hipoderm pe o distanță de 10 cm. Se formează o adîncitură in care se pune apă, după
care se înțeapă peritoneul, ceea ce permite ieșirea bulelor de gaz care dealtfel pot fi adunate într-o
eprubetă plină cu apă.

3. Punerea in evidență a emboliei gazoase:

În această situație, necropsia cadavrului, efectuată înainte de inceperea procesului de putrefacție, se

face prin deschiderea cavității toracice la nivelul spatiului intercostal 2-3 stînga , se detașează
pericardul si se umple cavitatea pericardică cu o soluție de pirogalol și hidroxid de potasiu. Se înteapa
toată grosimea peretelui anterior al ventricolului drept, iar dacă apar bule se confirmă embolia gazoasă
( Metoda Abricosov).

4. Docimazia hidrostatică pulmonară:

Are rolul de a pune în evidență procesele de condensare de la nivelul parenchimului pulmonar. Proba
constă în introducerea într-un vas cu apă a fragmentelor pulmonare, a unui lob sau chiar a pulmonului
în întregime ( în cazul nou-născuților pentru a se evidenția existenta respirației la naștere).

5. Diagnosticul diferențial între transudat și exudat:

Se face funcție de rezultatul reacției Rivalta în cazul lichidelor serocitrine. Tehnica reacției Rivalta
constă în adăugarea a două picături din lichidul recoltat peste amestecul format din acid acetic glacial
și 100 ml apa distilată. Reacția este pozitivă dacă se produce precipitarea proteinelor ( exudat), care se
vizualizează macroscopic sub forma unei tulburari a amestecului sub forma unui fum de tigară. Când
reactivul rămîne clar reacțai este negativă ( trasudat).

6. Tehnica eviscerării totale :

Reprezintă scoaterea în bloc a organelor gîtului, cutiei toraciece, abdomenului si pelvisului, și se

utilizează în special în situația în care există aderențe puternice între organele diverselor cavități.
După scoaterea întregului complex de organe, acestea se examinează macroscopic separat și
ulterior se secționează.

7. Autopsia fetei se face doar in anumite situații prin prelungirea inciziei de la nivelul
fiecărui proces mastoid pînă la acromionul corespunzător. Decolarea se face dinspre
partea inferioară a lamboului, spre mandibulă, maxilar și arcade, astfel încît, pielea
rîmâne aderentă doar la nivelul piramidei nazale.
8. Depistarea eventualelor insuficiențe valvulare pulmonare și aortice se face prin turnare
de apă în aceste vase. Testul este pozitiv, indicînd insuficiență valvulară numai dacă
nivelul apei scade brusc.
9. Deschiderea craniului in miner de cosulet la nou-nascuti si fetusi, datorita
particularităților craniului la acestia.
10. Deschiderea cavităților osoase de la baza craniului ( ex. examinarea urechii interne,
medii, deschiderea cavității orbitare și scoaterea globului ocular, etc)
11. Existenta fistulelor, a canalelor plagilor se poate vizualiza cu ajutorul substantelor de
contrast, pentru că, sondarea canalului in practica medico-legală este absolut interzisă.
VI. Certificatul de deces:

Certificatul de deces trebuie completat întotdeauna doar după finalizarea necropsiei și punerea
laolaltă a tuturor informațiilor medicale. Orice certificat de deces are trei categorii importante de
date, ce trebuiesc completate și anume:

- Cauza inițială a morții, care reprezintă cauza determinantă ce a inițiat lantul de evenimente
care au condus la decesul persoanei. În opoziție cu Ia, este cea mai depărtată temporal de
momentul morții, fiind de fapt cauza care a inițiat lantul evenimentelor tanatogeneratoare. - Ic
- Cauze antecedente, se referă la acele stări morbide intermediare între cauza inițială și cea
imediată. Sunt cauze mai puțin grave decît cele anterioare și care nu pot genera direct decesul.
-Ib
- Cauza imediată este afectiunea, starea, leziunea, ce a determinat direct decesul ( exemple:
stopul cardiac, stopul respirator, fibrilația ventriculară, etc). Din punct de vedere temporal este
cea mai apropiată de momentul morții și este incompatibilă cu viața. – Ia
- Tanatopraxia și restaurarea cadaverică:
 Tanatopraxia – este ramura tanatologiei care studiază modificările cadaverice conservatoare
artificiale și are ca scop stabilirea metodelor de conservare a cadavrelor nu doar în scopuri
medico-legale dar și în scopuri funerare. Ca metode de tanatopraxie, cele mai cunoscute
sunt congelarea și îmbălsămarea cadavrelor. Autopsia medico-legală, fiind o autopsie
completă, necesită de obicei o activitate complexă de reconstrucție. Dacă există răni în
zonele descoperite ( frecvent faciale) se încearcă restaurarea cadavrului după fotografiile
acestuia. În cazul unor părți lipsă ale fetei se recurge la modelarea acestora.

Intrebari pentru autoevaluare:

Care sunt situatiile in care se efectueaza autopsia medico-legala?

Enumerati cerintele obligatorii pentru efectuarea autopsiei medico-legale?
Descrieti etapele autopsiei medico-legale?
Semnele mortii reale precoce, enumerare, descriere
Semnele mortii reale tardive distructive, enumerare, descriere
Semnele mortii reale tardive conservatoare, enumerare, descriere
Criterii de efectuare a examenului intern al decedatului?
 Unitatea de invatare 9

Tipuri de moarte
Modificări cadaverice, reacţii vitale, semne vitale, reacţii supravitale, supravieţuirea, importanţa
medico-legală a stărilor agonale
Aprecierea datei morţii în medicina legală
Autopsia medico-legală, exhumarea (reglementare juridică, obiective ale expertizei medico-legale
pe cadavru). Intervenţia expertului parte.
VII. Definitia autopsiei medico-legale

Autopsia medico-legala ( autos- sine, însuși; psios – a vedea) este o formă particulară de autopsie,
însă mult mai cuprinzătoare fața de alte tipuri de autopsii ( anatomica, morfo-patologică) având un rol
primordial în elucidarea circumstanțelor decesului. Constă în cercetarea pe cadavru a leziunilor de
violență precum și a leziunilor din cadrul diferitelor boli și în stabilirea tanatogenezei, printr-o
analiză complexă a datelor de anchetă, leziunilor identificate necroptic precum și a datelor medicale și
de laborator existente.

VIII. Situații în care se efectuează autopsia medico-legală

Este important faptul că, fiecare tară are propria legislație și propriile reguli privind efectuarea unei
necropsii medico-legale.

Conform legislației în vigoare, în Romania, autopsia medico-legală este obligatoriu a se efectua în

următoarele situații:

• moarte violenta, chiar si atunci când exista o anumita perioada între evenimentele cauzale
si deces
• cauza mortii nu este cunoscuta;
• cauza mortii este suspecta. Un deces este considerat moarte suspecta în urmatoarele
situatii:
- moarte subita;
- decesul unei persoane a carei sanatate, prin natura serviciului, este verificata periodic din
punct de vedere medical;
- deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei întreprinderi sau institutii;
- deces care survine în custodie, precum moartea persoanelor aflate în detentie sau private de
libertate, decesele în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare, în închisoare sau în
arestul politiei, moartea asociata cu activitatile politiei sau ale armatei în cazul în care decesul
survine în cursul manifestatiilor publice sau orice deces care ridica suspiciunea nerespectarii
drepturilor omului, cum este suspiciunea de tortura sau oricare alta forma de tratament violent
sau inuman;
- multiple decese repetate în serie sau concomitent;
- cadavre neidentificate sau scheletizate;
- decese survenite în locuri publice sau izolate;
- moartea este pusa în legatura cu o deficienta în acordarea asistentei medicale sau în aplicarea
masurilor de profilaxie ori de protectie a muncii;
- decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp dupa o interventie diagnostica sau
terapeutica medico-chirurgicala.

Intrebari pentru autoevaluare:

Care sunt tipurile de moarte medico-legala?
Care sunt situatiile de efectuare a autopsiei medico-legale?
 Unitatea de invatare 10

Problematica medico-legală în cazul traumatismelor produse prin cădere şi precipitare

I. Definiţie
II. Leziuni produse prin cădere şi precipitare

III. Diagnostic diferenţial

I. Definiţie – căderea reprezintă schimbarea bruscã a poziţiei verticale a corpului şi lovirea

sa de un plan dur. Se pot diferenţia:
• Cãderea simplã în care schimbarea poziţiei corpului se face în acelaşi plan sau de la o
foarte mică distanță;
• Precipitarea, cînd schimbarea poziţiei se face de pe un plan mai înalt ca cel de pe care se
face impactul.
În ambele situaţii leziunile se produc prin lovirea pasivã a corpului de un plan dur.
Intensitatea lovirii este în funcţie de:
• înãlţimea de la care cade victima
• greutatea corpului care cade
• eventuala forţã care se împrimã corpului (auto sau heteropropulsia)
Mai mult chiar, în precipitare se cunosc 3 faze distincte:

• faza de pierdere a echilibrului,

• faza de cãdere propriu-zisã
• faza de lovire de planul dur.
Se poate diferenţia astfel cãderea de precipitare prin lipsa fazei a II-a

II. Leziunile de cădere şi precipitare

Căderea: Caracteristic pentru leziunile de cãdere este depistarea lor la examenul extern al
cadavrului, situarea lor pe aceeaşi parte a corpului, pe zonele proeminente fiind determinate de factorii
mecanici cu care corpul vine în contact.

Leziunile externe pot fi hematoame, echimoze, excoriaţii, plãgi contuze, tãiate şi înţepate (
funcție de zona pe care se produce căderea).

Acestor leziuni care reproduc caracteristicile suprafeţei de cãdere se adaugã leziuni pe pãrţile
expuse prin punerea în funcţie a reflexelor de menţinere a posturii (pe palme, plante, genunchi).
 Leziuni produse în căderea simplă

- căderea simplă pe faţa anterioară a corpului determină leziuni localizate frecvent în

regiunea frontală, regiunea zigomatică, pe piramida nazală, regiunea mentonieră precum şi
pe faţa anterioară a genunchilor şi pe palme( deci leziuni pe părțile proieminente și pe
zonele de sprijin);
- căderea simplă pe faţa posterioară a corpului determină leziuni localizate la regiunea
occipitală, scapulară, sacrată precum şi pe feţele posterioare ale coatelor;
- căderea simplă pe părţile laterale ale corpului detrmină leziuni localizate pe regiunile
temporale, pe pavilioanele auriculare, pe feţele externe ale braţelor şi umărului, regiunea
trohanteriană şi pe feţele laterale ale coapselor.
Leziuni produse prin căderea de pe scară

- căderea de pe scară în direcţie anterioară poate produce fracturi ale osului frontal cu
iradiere la baza craniului şi mai rar la calotă. Se mai pot identifica fracturi ale mandibulei,
osului zigomatic şi fracturi costale pe linia mediană.
- căderea de pe scară în direcţie posterioară poate determina fracturi ale oaselor parietale,
osul occipital, omoplaţii precum şi fracturi costale pe linia scapulară
- căderea de pe scară în direcţie laterală determină fracturi parieto-temporale cu iradiere în
baza craniului precum şi leziuni ale membrelor.
Precipitarea duce la apariţia unor leziuni externe la locul de contact al corpului cu suprafeţele
dure pe care le întîlneşte în cãdere (balcoane, geamuri, pereţi) alãturi de leziuni externe ale corpului în
funcţie de suprafaţa în cãdere (asfalt, sol, suprafaţa apei etc).

La examenul intern în cazul cãderilor se gãsesc leziuni tanato-generatoare cerebrale, cum ar fi

contuzia sau dilacerarea cerebralã produse prin mecanisme diferite. Alte leziuni tanato-generatoare pot
fi reprezentate de embolia gravã cu punct de plecare de la nivelul unei fracturi mari, hemoragie
internã prin rupturi de organe interne, hemopneumotorax dupã fracturi costale.

Leziunile prin precipitare sunt cu atît mai grave cu cît înãlţimea a fost mai mare, deoarece
viteza creşte direct proporţional cu înãlţimea; leziunile interne produse prin precipitare sunt multiple şi
grave, interesînd de regulã mai multe organe interne.

Contactul extremitãţii cefalice cu planul de impact produce leziuni cranio-cerebrale care pot
susţine diagnosticul de cãdere.

De regulã, fracturile craniene directe apar pa calotã şi pot avea aspect liniar în cazul unor
suprafeţe plane.
 În cazul unor suprafeţe neregulate se pot produce fracturi cu înfundare, iar impactul pe o
suprafaţã mare a calotei şi cu intensitate mare produce fracturi cominutive cu sau fãrã denivelare.

Leziuni produse prin precipitare

- precipitarea în poziţie orizontală a corpului produce leziuni grave la locul de impact,

condiţionată de traumatizarea unei suprafeţe mari a corpului. Din acest motiv, precipitarea
pe faţa laterală a corpului produce leziuni mai puţin grave decât precipitarea pe faţa
anterioară sau posterioară a corpului
- precipitarea cu impactul extremităţii cefalice detrmină fracturi circulare ale calotei
craniene şi fracturi ale coloanei vertebrale cervicale
- precipitarea cu impact la nivelul regiunii fesiere determină fracturi ale coccisului, fracturi-
tasare ale corpilor vertebrali şi pătrunderea coloanei vertebrale cervicale în cavitatea
craniană.
- precipitarea cu impact la nivelul plantelor determină fracturi ale colului femural şi ale
oaselor calcaneene
III. Diagnostic diferenţial

Diagnosticul diferenţial între leziunile produse prin cãdere şi cele produse prin lovire activã,
se bazeazã în esenţã pe forma lor în general neregulatã, localizarea pe pãrţile proeminente şi
segmentele corporale care iau primele contact cu planul de cãdere, asocierea cu leziuni ale organelor
interne şi excluderea prin forma lor a unor leziuni produse prin lovire cu obiecte ascuţite sau
contondente.

Leziunile prin cãlcare distrug un anumit segment din corp şi pãstreazã uneori forma obiectului
care a cãlcat (ex. anvelopã).

Mecanismele de producere sunt de regulã uşor de interpretat, majoritatea fiind cãderi accidentale,
cel mai adesea în circumstanţe cunoscute.

Dificultãţile apar în leziunile heteroproduse prin lovirea şi cãderea victimei, frecvent lovire din faţã
şi cãdere pe spate. În aceste situații, prezenţa bipolarã a leziunilor, ( leziunea de lovire fiind unicã
iar cele de cãdere mai numeroase) precum și localizarea lor pe pãrţile proeminente sunt uneori
suficiente pentru interpretarea corectã.

Cel mai adesea leziunile de lovire directã au o localizare superioarã cranianã (facialã) şi mai rar
toracicã.
 ACCIDENTELE DE TRAFIC

Leziunile traumatice ale pietonilor

Leziuni ale ocupantilor vehicolului

Leziuni date de sistemele de siguranta ( centura de siguranta si airbeg)

Leziuni ale motocicliştilor

Accidente de tren

Accidentele aviatice

Generalitati:

Accidentele de trafic rutier sunt cauza majoră de deces la grupa de vârstă 15-30 de ani și
cauza majoră de leziuni generatoare de deces la grupa de vârstă 5-15 ani.

Principalele cauze determinante ale accidentelor de trafic rutier sunt:

- Factorul uman (comportamental) - este reprezentat de comportamentul inadecvat al

conducătorului auto (viteza excesivă și neadaptată la condițiile de drum și meteorologice, intoxicația
etilică acută, consumul de substanțe psihotrope, oboseala, lipsa experienței, diferite afecțiuni
patologice) sau al pietonului (nerespectarea regulilor de circulație, intoxicația etilică acută, neatenția,
afecțiuni patologice, vârsta)

- Factorul tehnic - cuprinde defecțiunile autovehiculului (la sistemul de frânare, iluminare,

direcție, starea inadecvată a anvelopelor)

- Factorii favorizanți, ca de exemplu, condițiile meteorologice și starea drumului.

In modul cel mai siplu posibil, functie de modul de participare la trafic, leziunile traumatice generate
în cadrul unui accident rutier pot fi clasificate în leziuni traumatice ale pietonilor sau ale ocupanților
(șofer, pasageri).

I. Leziunile traumatice ale pietonilor pot fi:

• Initiale, leziuni de lovire, cauzate de primul impact al vehiculului cu victima;
• Secundare, sunt cauzate de contactul ulterior al corpului pietonului cu solul sau leziunile
cauzate de contactul victimei cu vehiculul, altul decât contactul inițial.
În situația tipică în care pietonul adult este lovit de un autovehicul mic, lovirea se face sub centrul
de greutate (situat în apropierea ombilicului), in timp ce, autovehiculele mari iau contact cu pietonul
deasupra centrului de greutate, deci împing pietonul înainte sau lateral la orice viteză.
Mecanismele lezionale ale pietonilor:

a) mecanisme simple: lovire, cădere, proiectare, călcare, comprimare, târăre.

b) mecanisme asociate: se realizează prin gruparea a două mecanisme simple (lovire-cădere,
lovire-proiectare, lovire-comprimare, proiectare-călcare, călcare-târâre, etc)
c) mecanisme complexe: reunesc trei sau mai multe mecanisme simple și produc leziuni
traumatice de gravitate mare, dispuse pe mai multe planuri, adesea cauzând decesul. Cele mai
frecvente sunt: lovire-proiectare-călcare, lovire-proiectare-comprimare și/sau călcare,lovire-
basculare-cădere-călcare/comprimare.
Leziunile de lovire:

Orice parte a unui autovehicul poate lovi un pieton, dar majoritatea accidentelor care implică un
pieton sunt produse prin lovire de către bara de protecție și partea frontală a vehiculului. Leziunile
pietonilor depind considerabil în funcţie de vârsta şi statura pietonului (centrul de greutate), tipul,
partea și viteza cu care loveşte autovehiculul. Leziunile de lovire sunt cele mai frecvente și apar la
nivelul zonei de impact dintre autovehicul și corpul pietonului.În cazul autovehiculelor convenţionale
iniţial pietonul este lovit la nivelul membrelor inferioare, în apropierea genunchiului sau a coapsei,
după care va fi rotat şi va lua contact cu capota maşinii.

Intilnim mai multe tipuri de leziuni traumatice, si anume:

Leziuni tegumentare și ale țesuturilor subiacente pot fi de tipul excoriaţii, echimoze, plăgi
contuze. Excoriaţiile şi plăgile contuze apar la nivelul tegumentului suprajacent unei suprafeţe osoase,
de obicei pe faţa anterioară a tibiei. Dar plăgile se pot produce şi prin capetele oaselor fracturate.
Echimozele pot fi minime la suprafață dar pot fi extinse în profunzime (hematoame) la nivelul
țesutului subcutanat și al mușchilor.

Leziunile care apar la ambele membre inferioare dar la diferite nivele pot sa sugereaze că victima
mergea sau alerga.

Unele leziuni pot avea aspect marker, adica, pot imita țesătura îmbrăcămintei sau chiar forma
componentelor frontale ale autovehiculului (bara de protecție, radiator, faruri).

Pe îmbrăcăminte la locul impactului se pot întâlni urme de vopsea, rugină, ulei, iar pe autovehicul
se pot găsi fibre din îmbrăcămintea victimei, fire de păr, urme de sânge şi alte produse biologice de la
victimă.

Prin contactul pietonului cu capota autovehiculului poate determina excoriații liniare ale umerilor
și coatelor sau arsuri prin frecare.
 Leziuni osoase:

• Fracturile la nivelul membrelor inferioare apar frecvent.

Sediul fracturii depinde de statura individului, de porţiunea maşinii cu care loveşte și de poziţia
piciorului în momentul impactului. Pot fi uni sau bilaterale. Fracturile tibiei sunt cele mai frecvente şi
rezultă din combinarea mecanismului de îndoire datorită impactului şi încărcarea axială a piciorului de
susţinere, precum şi o componentă rotaţională când corpul se roteşte.

În unele cazuri se pot produce fracturi ,,în formă de pană,, care delimitează un fragment de formă
triunghiulară, în care vârful triunghiului indică punctul de impact și direcția de lovire.

Fractura de platou tibial se produce prin impact cu femurul în incărcarea axială, prin add sau
abducţie şi sugerează că era piciorul de sprijin. Fracturile din apropierea articulaţiei gleznei sunt de
asemenea frecvente.

Fracturile inelului pelvin sunt frecvente, fiind interesate cel mai frecvent ramurile pubiene.
Fracturile multiple de inel pelvin survin în cazul unui impact cu forţă mai mare. Fracturile pelvine sunt
adesea asociate cu hemoragie masivă care se poate extinde şi retroperitoneal.

• Fracturi membre superioare:

În funcţie de poziţia membrelor superioare în momentul impactului pot apare leziuni osoase prin
contact direct cu autovehiculul.

Impactul direct lateral de umăr poate determina fracturi cominutive ale capului humeral.

Impactul la nivelul diafizei humerale determină fractură transversală, de obicei în 1/3 medie, dar
poate avea şi traiect spiralat dacă braţul este rotit.

Leziuni abdominale: impactul direct cu abdomenul se însoţeşte de cele mai multe ori de lipsa
leziunilor cutanate, dar cu prezența infiltratelor hemoragice la nivelul ţesutului subcutanat şi al
muşchilor.

Leziunile abdominale au aspectul unor leziuni în focar.

Leziunile organice pot varia de la de la simple rupturi subcapsulare la până la rupturei parenchimale
extinse, distrucţii sau chiar avulsii vasculare complete.

Leziunile hepatice şi splenice apar cel mai frecvent.

Rupturile intestinale, ale mezenterului sigmoidian sau de vezică urinară, precum şi rupturile de vase
mari pelvine apar în urma unei trauma majore.

La impactul posterior pot apare rupturi sau chiar avulsii renale.

Toate aceste leziuni, desi au de regula o garvitate mare, pot determina hemoragii interne,
hemoperitoneu, șoc hemoragic și traumatic, complicatii care reprezinta cel mai frecvent si cauza de
moarte .

Leziuni toracice: excoriaţii, echimoze şi plăgi contuze apar frecvent prin forţa directă de
lovire. Fracturi costale dispuse pe aceeaşi linie ( aspect de fracture în focar, de obicei 2-4 coaste), la
nivelul arcurilor laterale, cu sau fără rupture pulmonare prin capatele coastelor fracturate.

În cazul impactului cu forţă mare pot apare rupturi ale viscerelor toracice şi vasculare.

Leziunile extremității cefalice: sunt severe. Ca si modalitati de producere se intilneste lovire

cu lada camionului sau colțul acestuia, sau prin impactul cu parbrizul sau stâlpii de susținere.

Lovirea cu lada sau colțul camionului determină leziuni care sunt situate pe părțile laterale ale
capului, interesează toate planurile.

Impactul extremității cefalice cu parbrizul sau cu stâlpii de susținere determină excoriaţii pe

zone extinse, cu aspect de arsură prin alunecarea pe parbriz dacă rămâne intact; plăgi contuze prin
lovire de parbriz şi plăgi tăiate prin cioburile rezultate în urma spargerii parbrizului. Pot apare fracturi
de neuro și viscero- craniu și leziuni traumatice cerebrale (contuzie, dilacerare, hemoragie
intracraniană).

Leziunile letale cel mai adesea sunt consecinţa impactului direct cu autovehiculul, dar pot
apare şi prin contactul cu suprafaţa drumului, alte autovehicule sau obiecte de pe marginea drumului.

Este important ca, in cazul examinarii pietonilor, sa se măsoare distanta de la planul solului (
călcîi) pînă la nivelul leziunii, pentru a aprecia înălțimea autovehiculului, dar nu este o valoare fidelă
deoarece în momentul frânării partea din față a autovehiculului coboară.

Absența leziunilor produse de bara de protecție poate sugera că pietonul a fost lovit de altă
parte a autovehiculului, cum ar fi oglinda laterală sau alte părți proeminente ale acestuia.

Leziunile produse prin cădere:

Mecanisme de producere:

Căderea la pietoni se poate realiza și în lipsa impactului cu un autovehicul, prin suflul creat
atunci când trece foarte aproape și cu viteză mare, reacția exagerată a pietonului care se sperie, se
împiedică și cade, moartea subită care survine în fața unui autovehicul, dar aceste cazuri sunt rare.

Căderea dintr-un autovehicul este mai rar întâlnită, se poate întâlni căderea călatorilor de pe
scara tramvaiului, trenului sau prin deschiderea uşilor în timpul pornirii sau opririi acestuia.
 Caracteristici:

Leziunile produse prin cădere sunt de intensitate variată, de la leziuni elementare tegumentare
până la leziuni cauzatoare de moarte.

Sunt dispuse pe părțile proeminente ale corpului, sunt localizate pe un singur plan. Exemple:

Cele mai frecvente sunt leziunile cranio-cerbrale, impunându-se diagnosticul leziunilor

traumatice de cele patologice.

Se mai pot produce fracturi la nivelul oaselor lungi a membrelor superioare și inferioare prin
mecanism indirect, fracturi la nivelul bazinului, precum și fracturi costale unilaterale, în focar (1-3
coaste, la nivelul arcurilor laterale, de obicei în căderea pe o suprafață neregulată, proeminentă).

Pot apare rupturi ale ficatului sau splinei, mai ales în caz de hepatomegalie sau splenomegalie.

Leziuni produse prin călcare:

Călcarea presupune trecerea sistemului de rulare a autovehiculului peste corpul sau peste un
segment corporal al victimei.

Călcarea determină leziuni complexe, care duc aproape întotdeauna la deces. Pot apare echimoze,
excoriații și plăgi dispuse pe multiple planuri. Exoriațiile se produc prin contactul cu autovehiculul sau
prin frecare de șosea. Pot apare echimoze și excoriații care păstrează modelul anvelopei, avulsii
tegumentare și de țesut subcutanat.

• Călcarea la nivelul extremității cefalice produce zdrobirea capului cu avulsia substanței

cerebrale. Constant apar și leziuni la nivelul viscro-craniului.
• Călcarea la nivelul toracelui se însoțește de fracruri costale extensive, dispuse pe mai multe
planuri, cu plăgi ale cordului și pulmonului și pneumo sau hemotorax consecutiv.
• Călcarea la nivelul abdomenului se înșoțește de leziuni severe ale organelor interne, chiar
distrucții, explozii ale organelor cavitare, compresiunea plexului solar, fracturi/luxații ale
coloanei vertebrale (procese transverse și spinoase), infiltrate hemoragice dorso-lombare.
• Călcarea la nivelul baziunului se însoțește de leziuni ale inelului pelvin cu multiple linii de
fractură, apare ,,fractura în carte deschisă,,.
• Călcarea la nivelul membrelor determină contuzii ale părților moi, cu avulsii tegumentare și de
părți moi și fracturi osoase cominutive.
Leziunile produse prin comprimare:

Comprimarea se produce prin strivirea corpului între o parte a autovehiculului, alta decât sistemul
de rulare, și un plan dur (calea de rulare, pom, etc).
 Sunt prezente echimoze, excoriații, plăgi cu dispoziție bipolară.

Se poate asocia și cu leziuni de târăre. Leziunile interne sunt de gravitate mare.

Leziunile produse prin târâre:

Se pot întîlni, excoriații liniare, dispuse pe suprafețe mari, în placard, cu detașarea tegumentului în
sens invers direcției de târâre, cu aspect de arsură (datorită frecării).

Se mai pot întâlni scalpări ale tegumentului și țesuturilor subiacente. arsuri în perie, superficiale,
dispuse pe o arie mare cu sau fără infiltrate hemoragic la nivelul tegumentului sau țesutului
subcutanat.

Leziunile produse prin proiectare:

La pietoni proiectarea este precedată de lovire. Apare în urma lovirii deasupra centrului de
greutate al pietonului, la viteză mare, urmând proiectarea victimei la distanță de câțiva metri.
Gravitatea leziunilor depinde de obiectul pe care se face proiectarea. Leziunile traumatice externe deși
sunt multiple, diverse și multipolare, sunt de gravitate redusă. Leziunile traumatice interne sunt de
gravitate mare. Se face diagnosticul diferențial cu leziunile produse prin compresiune sau precipitare.

Hiperextensia și/sau hiperflexia coloanei vertebrale:

Prin mișcarea forțată de hiperflexie-hiperextensie sau flexie laterală a coloanei cervicale pot apare
rupturi musculare de partea opusă părţii de impact, infiltrate hemoragice în musculatura
paravertebrală.

Fracturile și luxaţiile coloanei cervicale superioare cu interesare medulară dar şi disjuncția atlanto-
occipitală, produse prin mișcarea de whiplash, sunt o cauză comună de deces rapid la locul
accidentului.

II. Leziunile ocupanților unui autovehicul:

Severitatea și distribuțaia leziunilor depinde de tipul coliziunii, viteza și masa autovehiculului,
folosirea sistemelor de restricționare și locul ocupat în interiorul autovehiculului (ocupanții locurilor
din spate au un risc mai redus de apariție al leziunilor și al decesului comparativ cu ocupanții locurilor
din fața).

Leziunile ocupanților unui autovehicul pot apare prin mecanism direct sau indirect.

• Mecanismul direct constă în proiectarea ocupanților în interiorul autovehiculului, izbindu-se

de părțile interioare ale acestuia sau de ceilalți ocupanți, sau proiectare în exteriorul
 autovehiculului. Tot prin mecanism direct se pot produce leziuni prin pătrunderea unor obiecte
exterioare în autovehicul (țevi).
• Mecanismul indirect constă în transmiterea forțelor prin intermediul osului cu generarea unor
leziuni traumatice la distanță, prin inerția organelor interne sau prin mecanismul de whiplash.

Aproximativ 60-80 % din accidentele de trafic rutier se produc prin coliziune frontală (fie într-o
structură fixă, fie cu un alt autovehicul) și sunt sursa unei decelerări bruște.

Când un autovehicul este oprit brusc datorită unei coliziuni, ocupanții nerestricționați vor
continua să se deplaseze în sensul de mers până când vor fi opriți de contactul cu componentele
interioare ale cabinei vehiculului, suferind leziuni traumatice multiple și de intensitate variată, sau pot
fi ejectați din autovehicul prin parbriz, suferind leziuni de gravitate mare.

1. Leziunile conducătorului auto- sofer:

Tabloul lezional poate fi variat si consta in leziuni precum:

Impactul membrelor inferioare cu bordul poate cauza excoriații, plăgi sau chiar fracturi ale
rotulei, a 1/3 superioare a tibiei sau a 1/3 inferioare a femurului.

Fractura 1/3 inferioare a femurului cu separarea condililor este mai putin frecventă. Apare prin
pătrunderea forțată a feței interne a rotulei printre condilii femurali pe care îi separă, cu expunerea
cavității medulare și embolie masivă cu măduvă osoasă și grăsime.

Tot prin impactul genunchiului cu bordul se poate produce luxația posterioară a capului
femural, cu sau fără fractura capului femural, sau chiar înfundarea capului femural în cavitatea
glenoidă prin transmiterea forțelor prin intermediul osului.

Prin apăsarea frânei pot apare fracturi la nivelul scafoidului, talusului, articulației gleznei prin
dorsiflexie forțată, sau fracturi la ale oaselor gambei. Fracturi la nivelul plantei, a articulației gleznei și
la nivelul gambei pot apare și prin pătrunderea componentelor motorului în habitaclul autovehiculului
și presarea membrelor inferioare între podea și bord.

Leziunile traumatice produse de impactul toracelui cu volanul sau coloana de direcție sunt
adesea severe, chiar în lipsa sau prezența unor leziuni externe minime. Plăgile abdominale se pot
produce prin pătrunderea capetelor volanului rupt.

Impactul frontal poate cauza fractură transversă a sternului, de obicei la nivelul manubriului
sternal, fracruri costale dispuse la nivelul feței arcurilor laterale. În funcție de unghiul de impact
fracturile costale pot avea și altă dispunere.
 Ruptura de aortă: poate apare datorită mișcării de whiplash a coloanei toracice. Cel mai
probabil mecanism de producere al rupturii de aortă este efectul de pendulare al cordului într-o cutie
toracică rigidă (în decelerarea violentă a toracelui cordul continuă să se miște și efectiv se smulge din
inserția sa). Separarea are loc la nivelul inserției aortei pe coloana vertebrală, distal de arcul aortic.
Dar, ruptura de aortă poate apare și datorită decelerării bruște produse în urma impactului.

Pulmonii sunt lezați fie prin capetele costale fracturate sau prin impact. Contuzia pulmonară
cel mai frecvent este la nivelul feței posterioare a acestora. Dilacerarea parenchimului pulmonar
produsă prin transmiterea forței poate apare uneori și fără interesarea pleurală.

Lovirea de volan la nivelul abdomenului determină leziuni abdominale de intensitate gravă.

Cele mai importante leziuni sunt cele de la nivel hepatic. Pot apare fisuri subcapsulare cu acumulare
de sânge la acest nivel, urmată de ruptura capsulei cu hemoperitoneu masiv la câteva zile; rupturi
superficiale; rupturi profunde cu extindere intraparenchimatoasă sau chiar transsecțiune hepatică. Mai
pot apare rupturi splenice sau chiar avulsie splenică, infiltrat hemoragic la nivelul mezenterului sau
mai rar rupturi care pot cauza hemoragii masive.

Insa, cele mai frecvente leziuni sunt cele carnio-faciale care apar prin lovirea de parbriz sau
stâlpii de susținere ai acestiua, sau prin expulzia prin parbriz. Pot apare plăgi contuze prin impactul cu
parbrizul și plăgi tăiate de către bucățile de sticlă din parbrizul spart; fracturi craniene, contuzii,
dilacerări și hemoragii intracraniene; fracturi de viscero-craniu. La viteze mici leziunile determinate de
impactul cu parbrizul apar datorită alunecării pe fața internă a acestuia. Apar plăgi superficiale,
paralele, verticale cu aspect de arsură care interesează zonele proeminente ale capului (nas, frunte).
Penetrarea capului prin parbriz poate cauza plăgi tăiate, adânci, paralele, orizontale ale feței și gâtului.

Mecanismul de whiplash la nivelul coloanei cervicale poate provoca disjuncție atlanto-

occipitală, fracturi-luxații la nivelul coloanei cervicale superioare; la nivelul coloanei cervicale
inferioare ce mai frecvent se întâlnește fractura la nivelul C5-C6. Coloana toracică este mai puțin
lezată, poate apare fractură sau luxație la nivel T5-T7.

2. Leziunile pasagerului nerestricționat dreapta față: pattern-ul lezional este asemănător

cu al șoferului.
Lipsa volanului face ca leziunile cerebrale să fie mai grave datorită lovirii mai puternice de parbriz. De
regula lipsesc leziunile la nivelul sternului, dar apar frecvent leziuni la nivelul membrelor inferioare si
superioare, prin incercarea victimei de a atenua impactul.

3. Leziunile ocupanților locurilor din spate:

Acestia frecvent sunt proiectați pe spătarul scunelor din față, pot fi aruncați peste scaune, lovind și
cauzând leziuni ocupanților din față sau pot fi ejectați prin parbriz.
Cel mai frecvent prezintă entorse, luxații și fracturi la nivelul memebrelor inferioare.

Leziuni determinate de sistemele de siguranta ale masinii

Centura de siguranta

Leziuni produse de centura de siguranță pot sa apară la oricare dintre ocupanții unui vehicol.

Centura de siguranță asigură prevenția ejectării și impactul ocupanților cu interiorul

autovehiculului. Este un mijloc de protecție dar poate cauza leziuni, unele chiar severe.

Clasicul semn al centurii de siguranță constă în excoriație/echimoză care se extinde din

regiunea claviculară străbate în diagonală regiunea toracică înspre șoldul stâng ( pentru oculantul
dreapta) si spre soldul drept ( pentru sofer).

Mai poate apare o altă excoriație/echimoză dispusă transversal la nivelul abdomenului

inferior, pentru centrura cu prindere in trei puncte.

Localizarea acestor leziuni poate ajuta la diferențierea soferului de ocupantul față. Fixarea
incorectă a centurii de siguranță poate cauza alunecarea ocupanților (propulsarea ocupanților) pe sub
centură, de obicei in accidentele cu impact spate, ceea ce determină leziuni intraabdominale grave
inclusiv rupturi de ficat, splină, sau viscere cavitare. Fracturile vertebrale ale coloanei toracice
inferioare și lombare pot apărea prin hiperflexia coloanei în special în cazul folosirii centurii
subabdominale.

Airbag

Airbag-urile se declanșează la compresiunea senzorilor de la nivelul barei frontale. Cele de la nivelul

volanului și a bordului nu se declanșează la impactul lateral. Sunt proiectate pentru a proteja toracele
de impactul cu volanul, de a diminua mișcarea de whiplash a capului în impactul frontal prin
decelerarea graduată a capului și gâtului.

Leziunile de la nivel cervical sunt reduse considerabil și fața este protejată de contactul cu suprafețele
dure din interiorul mașinii.

Forța explozivă a umflării airbag-ului poate cauza leziuni ale ocupanților care sunt situați prea
aproape, nerestricționați sau restricționați inadecvat.

Leziunile cauzate de airbag sunt adesea minore, dar în unele cazuri pot cauza leziuni generatoare de
moarte. Excoriațiile minore, echimoze, plăgi contuze și arsuri la nivelul feței, articulația pumnului,
anterbrațului și toracelui anterior sunt cele mai frecvente. Excoriațiile, echimozele și plăgile contuze
sunt consecința contactului cu aibag-ul pe când arsurile sunt consecința gazelor fierbinți care produc
umflarea aibag-ului.

Airbag-ul poate cauza și leziuni oculare cum ar fi eroziuni corneene, hemoragie vitroasă și
intraretiniană, rupturi și detașări ale retinei. Leziunile oculare sunt mai grave la cei care poartă
ochelari.

Fracturile costale produse de contactul cu airbag-ul sunt de obicei bilaterale, simetrice și la nivelul
arcurilor laterale. Leziunile fatale produse de airbag apar predominant la copii și constau în hemoragie
intracraniană, contuzie cerebrală, dilacerarea la nivelul trunchiului cerebral.

Lezinile letale de la nivelul toracelui includ contuzia cardiacă, plaga cardiacă, leziuni valvulare,
rupturi sau transsecțiunea aortei. Aibag-ul lateral se însoțește de leziuni la nivelul membrelor
superioare.

Răsturnarea:

Poate apare ca eveniment singular într-un accident rutier sau face parte dintr-un eveniment
mai complex.

Se asociază cu leziuni severe ale ocupanților și cu creșterea frecvenței ejectărilor, în special la

ocupanți nerestricționați cu centură de siguranță. Leziunile apar prin lovire de interiorul mașinii sau de
plafon.

Ejectarea unui ocupant dintr-un autovehicul se poate produce prin portieră, geam lateral, parbriz sau
prin trapa plafonului. Poate fi totală sau parțială.

Pot apare echimoze orizontale (în dungi) prin impactul cu rama geamului lateral, a căror lățime
corespunde cu rama geamului.

Ejectarea prin parbriz poate determina plăgi tăiate dispuse la nivelul mai multor segmente ale corpului.

Leziuni ale motocicliştilor

Cu toate că numărul motocicletelor este mult mai mic decât vehiculele pe patru roţi, frecvenţa
leziunilor şi a decesului este mult mai mare comparativ cu conducătorii auto. Accidentele în care sunt
implicate motociclete au ca rezultat ejectarea conducătorului sau a pasagerilor, cu impact de suprafaţa
drumului sau de alte vehicule. Impactul se face la nivelul extremităţii cefalice, cel mai frecvent la nivel
temporo-parietal.

O complicaţie majoră este fractura “în balama” a bazei craniului (a mai fost denumită şi fractura
motocicliştilor). Un alt tip de fractură la nivelul bazei craniului este fractura inelară în jurul găurii
occcipitale, care apare prin impact la nivelul vertexului. Leziunile cerebrale pot fi grave, chiar şi atunci
când este purtată casca de protecţie.

Leziunile de la nivelul membrelor inferioare sunt şi ele frecvente. Pot apare prin impactul primar cu un
alt autovehicul sau o structură fixă sau prin cădere sub motocicletă. Pot apare echimoze, excoriaţii în
placard (prin frecare), şi fracturi complexe la nivelul membrelor inferioare sau a pelvisului.

Orice parte a corpului poate prezenta leziuni dar mai puţin frecvent ca cele două extremităţi.

Căderea de pe motocicletă, în special la viteze mari, poate cauza apariţia de frecturi costale şi rupturi
spenice şi hepatice.

Impactul cu partea din spate a unui camion poate determina decapitarea.

Accidente de tren

Circumstanţe producerii accidentelor de tren constau în: deraieri, căderi accidentale din tren,
surprinderea persoanelor ce merg pe calea ferată, suicid. În cazul deraierii sau coliziunii dintre două
trenuri, pasagerii primului vagon suferă cele mai severe leziuni. Leziunile pot apare prin proiectarea
pasagerilor pe părţile dure din interiorul vagonului sau prin căderea bagajelor din suporturi.

Mecanisme de producere a leziunilor pietonilor:

• Lovirea de către trenul în mişcare determină leziuni multiple, grave, care interesează simultan
mai multe regiuni ale corpului.
• Lovire-proiectare: apar leziuni de gravitate mare.
• Călcarea: determină decapitare, dezmembrare, hemicorporotomie, cu “banda de comprimare şi
excoriaţie” la locurile de amputaţie, care are margini drepte, se pergamentează după deces.
• Proiectarea (hetero/autopropulsie) din tren determină leziuni a căror intensitate depinde de
viteza trenului. Leziunile sunt frecvent cele de rostogolire, sunt polimorfe, situate pe mai
multe planuri. Pe corpul victimei şi la nivelul hainelor se pot găsi urme de ulei, funingine

Alte situaţii: comprimarea victimei între vagoane; persoanele care călătoresc pe acoperiş se
pot lovi de poduri, tunele, urmate de proiectare, mai este posibilă şi electrocuţia sau decapitarea.

Accidentele aviatice

Accidentele aviatice pot implică baloanele cu aer cald, planoarele, elicoptere, aeronave uşoare,
comerciale sau militare.
 Investigarea accidentelor de trafic necesită o echipă multidisciplinară a cărei obligaţii sunt
recuperarea rămăşiţelor avionului şi a celor umane, identificarea şi documentarea leziunilor.

Circa 80 % din accidentele aviatice sunt atribuite erorilor de pilotare unde factori ca hipoxia,
oboseala, iluziile vestibulare şi vizuale, frica şi bolile cronice sunt factori cauzali.

Majoritatea accidentelor aviatice se produc la aterizare sau decolare, la viteză mică şi unghi de
impact cu solul îngust. În aceste cazuri supravieţuirea este complicată de izbucnirea incendiului şi
fumul toxic, care urmează prăbuşirii.

Rolul legistului la locul unui accident aviatic este de a identifica victimele, de a documenta
leziunile şi patologiile echipajului şi a pasagerilor şi corelarea acestora cu structura aparatului de zbor
şi locul prăbuşitii. Aceasta presupune efectuarea necropsiei, a examenului toxicologic al echipajului şi
examinarea aparatului de zbor.

Identificarea de certitudine se face prin amprenta dentară, digitală, plalmară, plantară, profilul
ADN, identificare radiologică (configuraţia sinusurilor frontale, a corpurilor vertebrale, a pelvisului,
prezenţa protezelor ortopedice sau dentare- dacă există imagini radiologice antemortem pentru
comparare).

Identificarea prezumptivă se face prin aproximarea vârstei, a sexului, a rasei, tipului sanguin,
culoarea ochilor, a părului, prezenţa de tatuaje, cicatrici sau a bunurilor pe care le deţine.

Identificarea de excludere- după identificarea celorlaţi pasageri.

Prezenţa CoHb la exemenul toxicologic indică faptul că echipajul şi pasagerii erau în viaţă în
momentul prăbuşirii şi a izbucnirii incendiului. Absenţa CoHb susţine decesul în aer înaintea
prăbuşirii sau dacă aparatul de zbor a luat foc în momentul impactului.

Medicul legist stabileşte cauza decesului, mecanismul posibil de producere al leziunilor,

prezenţa reacţiei vitale, timpul de supravieţuire, importanţa leziunilor preexistente, corelarea
exemenului toxicologic cu patologia preexistentă sau cu performanţa echipajului.

Pattern-ul lezional are un rol important în investigarea prăbuşirii uni aparat de zbor. Astfel, se
face diferenţierea piloţilor de ceilalţi pasageri, prin prezenţa sau absenţa leziunilor produse de
suprafaţa de control a aparatului de zbor (clapeta de acceleraţie, cârma de control, consolă).

Piloţii pot prezenta contuzii şi excoriaţii determinate de centura de siguranţă, plăgi ale
mâinilor, fracturi cariene şi metacarpiene, fracturi distale de radius şi cubitus, fracturi metatarsiene şi
tarsiene şi ale extermităţii distale de tibie şi peroneu.
 Leziunile pot fi produse prin lovirea de componentele interioare sau exterioare ale aparatului
de zbor. Leziunile produse prin componentele externe ale avionului: paletele elicilor pot produce
detaşări de membre; turboreactorul prin curentul de aer cu acţiune de aspiraţie provoacă fracturi
multiple, rupturi de organe interne, leziuni pulmonare de barotraumă; jetul de gaze aflat în spatele
aparatului de zbor (cu temperatură de 500-600 grade) provoacă arsuri, leziuni prin proiectare; muchia
aripei poate amputa orice segment corporal.

Prin catapultare fracturi ale oaselor membrelor superioare şi inferioare, ale coloanei
vertebrale, de craniu – leziuni produse imediat de contracurentul de aer (zboruri cu viteze mari) –
distrugerea ţesuturilor moi.Explozia determină leziuni prin unda de explozie, cu dispersarea
fragmentelor de navă şi corpuri omeneşti pe o suprafaţă cu atât mai mare cu cât explozia s-a produs la
înălţime mai mare. În fragmentele de corp restante se pot identifica părţi de bombă, schije, bucăţi
provenite din aparatul de zbor. Incendiul produs de explozie determină arsuri şi carbonizări ale
corpului.

Izbucnirea unui incendiu determină intoxicaţia cu CO, substanţe rezultate din arderea
componentelor aparatului de zbor, arsuri.

Intrebari pentru autoevaluare:

Care sunt caracteristicile lezionale in caderea simpla?

Care sunt caracteristicile lezionale in caderea precipitata?

Descrierea leziunilor ocupantilor vehicolului?

Care sunt mecanismele lezionale in accidentele rutiere?

Care sunt particularitatile lezionale ale soferului si importanta cunoasterii acestora?

 Unitatea de invatare 11

Expertiza medico-legală pe cadavru în moartea violentă prin factori mecanici

Leziunile si moartea in cadrul traumatismelor cranio-cerebrale

Leziunile părţilor moi epicraniene

Epicraniul se caracterizează printr-o bogată reţea vasculară, vase de sânge ce se rup chiar la
traumatisme de intensitate redusă.

Sunt reprezentate de:

- Echimoze
- Excoriaţii
- Plăgi
- Infiltratul hemoragic şi hematomul (bosa epicraniană)
Fiecărei leziuni traumatice externe i se va descrie un infiltrat hemoragic sau hematom epicranian,
atestându-se astfel caracterul vital. Hematomul epicranian se măsoară şi apoi se secţionează în cruce.

Absenţa unui infiltrat hemoragic epicranian după un traumatism confirmat se explică prin:

- intensitatea scăzută a traumatismului

- protejarea extremităţii cefalice cu obiecte vestimentare
- prezenţa părului capilar abundent
- resorbţia infiltratului
Plaga contuză epicraniană poate fi:

- neregulată - cu margini anfractuoase, este rezultatul lovirii cu obiecte dure, neregulate (pietre,
lemne etc). are uneori aspect de plagă plesnită cu marginile relativ netede şi uşor îndepărtate
- regulată – este rezultatul lovirii cu obiecte dure cu formă geometrică determinată (ciocan,
muchia toporului, secure etc) şi se prezintă sub forma de pătrate, triunghiuri, romburi etc ;
aceste plăgi imită forma obiectului contondent şi se asociază cu fracturi ale calotei craniene
subjacente
Evoluţia unei plăgi epicraniene este în general rapidă şi în absenţa unor leziuni cerebrale, necesită 7-9
zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Complicaţia principală a plăgilor epicraniene este infecţia,
care prin difuziune poate determina supuraţii endocraniene sau la distanţă.

Fracturile craniene
Definiţie – sunt soluţii de continuitate ale oaselor bolţii şi bazei craniului şi apar când deformarea
imprimată de traumatism depăşeşte limita elasticităţii craniene; ele sunt de regulă mai dehiscente la
locul de aplicare al traumatismului şi se efilează spre partea opusă impactului traumatic.

O fractură produsă în timpul vieţii (atestă caracterul vital) se asociază cu hemoragii în diploe care se
observă mai bine când calota este examinată în lumină sau în faţa unui bec puternic.

Fracturile craniene se deosebesc de fisurile craniene prin faptul că fractura interesează ambele tăblii
osoase, în fisuri fiind afectată fie tăblia internă fie cea externă.

Clasificare - fracturile craniene pot fi:

Fracturi craniene directe – sunt fracturile care apar în regiunile de aplicare a forţei traumatice,
dimensiunile acestora fiind condiţionate de intensitatea traumatismului, caracteristicele obiectului
contondent şi de suprafaţa expusă traumatismului.

Dacă suprafaţa obiectului contondent care loveşte:

- este mai mică de 4 cm2 atunci fractura reproduce forma obiectului contondent făcând posibilă
identificarea acestuia
- este cuprinsă între 4cm2 şi 16cm2 se produc fracturi cu înfundare fără a reproduce fidel
suprafaţa traumatizantă, permiţând uneori identificarea obiectului contondent
- este mai mare de 16cm2 se produc fracturi liniare fără posibilitate de identificare a obiectului
contondent
Fracturile directe ale bazei craniului pot fi:

- imediate – produse prin pătrunderea de proiectile sau arme cu vârf ascuţit prin faringe, orbite,
fose nazale etc
- mediate – produse prin transmiterea forţei contuzive spre baza craniului prin intermediul unor
părţi de schelet (mandibulă, coloană vertebrală); apar prin lovire cu mijloc contondent în
regiunea mentonieră sau prin căderea de la înălţime şi impact pe regiunea fesieră sau
calcaneeană

Fracturi craniene indirecte sunt fracturile care apar la distanţă faţă de regiunile de aplicare a
forţei traumatice. Aceste fracturi apar prin modificarea diametrelor craniene

Fracturile liniare multiple nu se întretaie ci se opresc la nivelul punctului de contact, ceea ce

permite a aprecia cronologia lor. Astfel, un traiect liniar de fractură care se oprește în alt traiect de
fractură, este cronologic ulterioară ei.
Leziunile meningelui şi ale spaţiilor meningiene

Hematomul extradural

Definiţie – hematomul extradural (epidural) este o colecţie sangvină acumulată între faţa externă a
durei mater şi endocraniu, având o etiologie strict traumatică.

Hematomul extradural este rar la persoanele peste 60 de ani şi sub 2 ani datorită aderenţelor crescute
între duramater şi osul cranian.

Sursele sângerării în hematomul extradural sunt:

- artera meningee mijlocie şi ramurile sale precum şi venele care le acompaniază – de regulă se
asociază o fractură suprajacentă leziunii vasculare. Ce mai frecventă localizare este temporo-
parietală, fronto-parietală şi parieto-occipitală
- sinusurile venoase durale – în special cele longitudinal şi laterale
- venele diploice
Ruperea vaselor de sânge se face la locul în care traiectul de fractură încrucişează vasul sanguin, de
regulă ca urmare a unui traumatism direct, în focarul de lovire şi nu la distanţă de acesta ca efect al
contraloviturii.

Hematomul extradural din punct de vedere anatomo-patologic este constituit dintr-o colecţie de
cheaguri sangvine şi sânge de culoare roşu-negricios şi aspect lucios, în funcţie de vechimea acestuia.
Ca mărime variază între 30 – 200 cm3, putând fi uneori mai mare, provocând decesul prin
compresiune cerebrală.

Simptomatologia hematomului extradural:

- pierderea iniţială a stării de conştienţă, consecinţa traumatismului cranio-cerebral, asociată sau

nu cu fenomene neurologice în funcţie de leziunea cerebrală
- interval de timp liber, asimptomatic, care poate varia între 48 – 72 ore
- agravarea stării generale cu pierderea secundară a stării de conştienţă, asociată cu fenomene
neurologice şi vegetative în funcţie de localizarea leziunii cerebrale
Hematomul subdural

Definiție – hematomul subdural este o colecție sangvină acumulată între fața internă a durei mater și
arahnoidă.

Sursele hemoragiei și hematomului subdural sunt venele cortico-durale, care drenează sângele
de la suprafața creierului spre sinusul venos longitudinal superior. Localizarea hematomului este în
zonele în care aceste vase sunt mai numeroase incluzând fața externă a lobului frontal, polul lobului
temporal și regiunea subtentorială. Absența fibrelor musculare în pereții vaselor cortico-durale precum
și prezența unor fibre elastice reduse, predispun la ruperea acestora când creierul vibrează în interiorul
creierului ca urmare a traumatismului cranian

Hematomul subdural din punct de vedere anatomo-patologic este constituit în primele ore din sânge
lichid; după câteva zile de o colecție de sânge parțial coagulat sau coagulat de aspect lucios, în jurul
căreia apare o rețea de fibrină fină, formând o capsulă; după 2 – 3 săptămâni apar vase de neoformație
în pereții capsulei cu lichefierea colecției sangvine și rezoluția cheagului de sânge.

În funcție de evoluția clinică a hematomului subdural se descriu 3 forme

- acut – în primele 3 zile, cu apariția rapidă a suferinței cerebrale

- subacut – cu formarea colecției și apariția simptomatologiei după un interval liber de 3 – 14
zile
- cronic – după un interval liber, asimptomatic ce depășește 14 zile
Etiologia hematomului subdural:

- traumatic – este cel mai frecvent; este localizat subdural, unilateral, întinzându-se pînă la linia
mediană
- netraumatic – este mai rar; este localizat intradural, este bilateral. Diagnosticul diferențial se
va face prin examinarea microscopică a meningelui
Hemoragia subarahnoidiană

Definiție – hemoragia subarahnoidiană este o colecție sangvină acumulată în spațiul subarahnoidian.

Sângele ocupă spațiul subarahnoidian, amestecându-se cu lichidul cefalorahidian.

Clasificare – hemoragia subarahnoidiană poate fi

- patologică – în cazul anevrismelor congenitale, tulburări de coagulare a sângelui, infecții

meningeene, boli de colagen
- traumatică – în cazul traumatismelor craniene dar și în cazul traumatismelor feței sau gâtului
Localizarea unei hemoragii subarahnoidiene la baza creierului pledează pentru ruptura unei
malformații vasculare iar localizarea sa pe fața externă a emisferelor cerebrale poate pleda pentru un
traumatism cranian.

hemoragia subarahnoidiană se manifestă prin

- semne de iritație meningeeană

- stare de comă instalată progresiv
- sânge în LCR
Leziunile substanţei cerebrale
Contuzia cerebrală

Definiţie – contuzia cerebrală este o leziune vasculară cerebrală şi parenchimatoasă sub forma de
peteşii hemoragice. Ca şi mecanism fiziopatologic, în stadiul iniţial se constată o vasodilataţie a
capilarelor şi precapilarelor avînd drept consecinţă producerea unor extravazări sanguine sub forma
unor hemoragii peteşiale mici ireversibile sau parţial reversibile prin reabsorbţia extravazatului.

Mecanisme de producere ale contuziei cerebrale:

- acceleraţie bruscă –cînd traumatismul cranian imprimă craniului (care este static) o mişcare
faţă de creiere (care este mobil). Practic, în acceleraţii creierul intră cu aproximativ o secundă
mai târziu în mişcare faţă de craniul osos. În această situaţie, contuzia cerebrală este situată
sub zona de impact fiind frecvent localizată la nivel cortical. Contuzia corticală se descrie
macroscopic ca o leziune de formă piramidală cu baza extern la pia mater şi vârful în
substanţa albă. În această suprafaţă (triunghiulară pe secţiune) se constată peteşii hemoragice
de culoare roşu strălucitor; marginile contuziei individualizează la 4 ore de la traumatism
precum şi un edem perilezional (macroscopic – decolorarea substanţei cenuşii). În ziua a 2-a
peteşiile hemoragice capătă o culoare roşie-cărămizie iar în ziua a 3-a culoarea acestora
virează spre negru.
- deceleraţie bruscă – când traumatismul determină o oprire bruscă a craniului, iar creierul
continuă mişcarea sa, lovindu-se de reliefurile endocraniului, producându-se leziuni de
contralovitură. Practic, în deceleraţii, creierul continuă câteva secunde mişcarea cinetică a
creierului. Contuzia cerebrală apare la nivelul polilor lobilor frontali şi temporali, unde
reliefurile osoase sunt mai pronunţate; de asemenea mai apar pe faţa inferioară a lobilor
frontali şi temporali. Deceleraţia produce de regulă, zone de contuzie cerebrală mai întinse în
suprafaţă la polul opus zonei de aplicare a forţei traumatice
Localizarea contuziilor cerebrale de contralovitură:

- impactul occipital produce leziuni de contralovitură fronto-orbitare şi temporo-sfenoidale

- impactul lateral produce leziuni de contralovitură fronto-temporale controlaterale
- impactul frontal nu produce leziuni de contralovitură occipitale datorită particularităţilor
anatomice ale lojei cerebrale posterioare
Clasificarea contuziilor cerebrale în funcţie de localizare

- difuze – diseminate în emisferele cerebrale, unoeri de mari dimensiuni

- localizate – contuzia directă (contuzia de acceleraţie), contuzia indirectă (contuzia de
deceleraţie),
Formele de contuzie cerebrală sunt:

1. contuzia de fracturã care este situatã subjacent unui focar de fracturã

2. contuzia directã (coup contusion) apare la nivelul impactului , în absenţa fracturii
3. contuzia de contraloviturã (contrecoup contusion) apare diametral opus zonei impactului
4. contuzia intermediarã situată în straturile profunde ale parenchimului cerebral pe linia de
transmitere a forţei de impact
contuzie de alunecare (gliding contusion) este situatã la nivelul marginii superioare ale emisferelor
cerebrale şi se asociazã frecvent cu leziuni axonale difuze. Contuzia prin alunecare este determinată de
o acceleraţie sagitală urmată de întinderea şi ruperea venelor parasagitale, a arahnoidei şi a substanţei
cerebrale adiacente. Contuziile prin alunecare apar de-a lungul marginii superioare a emisferelor
cerebrale; după unii autori contuziile prin alunecare ar trebui considerate ca un alt tip de leziune
primară cerebrală dar alţi autori consideră contuzia prin alunecare ca şi o leziune axonală difuză.

5. Contuzia de herniere este descrisã la nivelul feţelor mediale ale lobilor temporali şi la nivelul
emisferelor cerebeloase şi apare prin compresiunea substanţei cerebrale de către masa cerebrală
herniată.
Dilacerarea cerebrală

Definiție – dilacerarea cerebrală este o leziune traumatică a creierului caracterizată prin distrugerea
țesutului cerebral. Dilacerarea cerebrală spre deosebire de contuzia cerebrală presupune o soluție de
continuitate a substanței cerebrale.

Prognosticul evolutiv al dilacerării cerebrale este influențat negativ de leziuni ale durei mater
și leptomeningelui. Se asociază frecvent cu traiecte de fractură ale bazei craniului sau cu fracturi
cominutive cu înfundare ale calotei.

Macroscopic se prezintă ca un amestec de substanță cerebrală distrusă, fără structură și

cheaguri de sânge în jurul căreia se constată zone de contuzie cerebrală și de edem cerebral.
Microscopic se evidențiază resturi celulare cerebrale, sânge extravazat și vase de sânge rupte.

Frecvent evoluția dilacerării este spre deces; în caz de supraviețuire țesutul distrus este înlocuit
de un țesut fibros de natură glială rezultând o cicatrice fibroasă responsabilă de manifestări clinice
neurologice, în funcție de localizarea ei.

Edemul cerebral

Definiție – edemul cerebral reprezintă o acumulare excesivă de fluide la nivelul țesutului nervos și
mărirea de volum a creierului.

Macroscopic creierul este mărit de volum, circumvoluțiile cerebrale sunt aplatizate iar fisurile
și șanțurile intergirarea sunt îngustate; de asemenea, volumul ventriculilor cerebrali este redus. Pe
secțiuni ale creierului se constată diminuarea limitei de demarcație între substanța albă și cenușie,
aceasta din urmă fiind îngustată.
Edemul cerebral traumatic apar la 2 – 3ore după aplicarea forței traumatice, atingând maximul la 24 de
ore posttraumatic.

Prezența edemului cerebral într-un craniu inextensibil duce la hernii cerebrale sau cerebeloase
(angajarea amigdalelor cerebeloase în gaura occipitală).

Intrebari pentru autoevaluare:

Descrieti principalele tipuri de fracturi craniene

Caracteristicile hematomului extradural?

Clasificarea hematomului subdural

Diagnosticul diferential intre hematomul subdural patologic si cel traumatic?

Care sunt leziunile parenchimului cerebral?

 Unitatea de invatare 12

a. Asfixii mecanice: fizipatologie, clasifiare, leziuni specifice în spînzurare, ştrangulare,

obstrucţia orificiilor şi căilor respiratorii, comprimare toraco-abdominală. Înecul.
b. Împuşcarea noţiuni de balisticã, leziuni produse prin împuşcare, probleme medico-legale în
moartea prin împuşcare, identificarea criminalistică a urmelor împuşcării
Leziuni și moartea prin arme de foc

Generalități,clasificarea armelor de foc

Mecanism de acțiune

Tabloul lezional

Tanatogeneza în împușcare

Diagnosticul de laborator al leziunilor balistice

Generalități: Caracteristicile leziunilor prin împuşcare sunt variate şi depind de următorii factori:

- particularităţile armei şi cartuşului,

- distanţa de tragere,
- unghiul de impact al glontelui,
- prezenţa/absenţa unui obstacol intre glonte și corp.

Comparativ cu ceilalti factori mecanici, armele de foc, prin caracterul lezional si potentialul crescut
letal, se deosebesc considerabil.

Pornind de la tabloul lezional existent, și funcție de domeniul de utilizare a acestor arme, o clasificare
simplistă a armelor de foc cuprinde:

Armele de vînătoare, care la rîndul lor pot ficu una sau două ţevi și au drept caracteristică principală
suprafaţa internă netedă (lisă). Asemenea arme, folosesc ca muniție, alicele.

Armele militare (de luptă)având drept caracteristică prezența pe faţa internă a ţevii a unor şanţuri în
spirală, ce determină în cursul tragerii un efect giroscopic asigurând astfel creșterea vitezei şi
stabilității proiectilului pe traiectorie. Aceste arme, folosesc ca muniție proiectilele.

Armele sportive, de exemplu, arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în
condiţiile prevăzute de lege.
Armele artizanale (de construcție proprie)sunt confecționate fără respectarea anumitor standarde
determinate, ca urmare, determină un tablou lezional care poate ieși din tiparul cunoscut. Uneori, în
aceste cazuri este extrem de dificil de identificat arma funcție de tabloul lezional.

Funcție de proiectilul utilizat, se întâlnesc trei categorii de arme, si anume: cu glonț, cu alice sau cu
gaze.

Mecanism de acțiune:

Indiferent de tipul de armă, ca și mecanism de acțiune, se realizează un transfer de energie

cinetica de la proiectil la ţesuturi, astfel încât, gravitatea leziunilor este determinată în principal de
viteza proiectilului. Întîlnim asadar, cele două situații:

• În cazul proiectilelor cu viteză redusă (inferioară vitezei sunetului în aer) are loc o
lezare mecanică a ţesuturilor cu contuzionare şi zdrobire la locul de acţiune a
proiectilului.
• În cazul proiectilelor cuviteză mare (superioară vitezei sunetului în aer) se produce
lezarea mecanică a ţesuturilor . Lezarea ţesuturilor se poate produce pe o arie largă în
jurul canalului proiectilului ca urmare a undei de şoc ce determină creşterea enormă a
presiunii în interiorul ţesuturilor. Poate să apară și fenomenul de cavitaţie
printransmiterea energiei cinetice a glontelui la moleculele adiacente traiectului. Ca
urmare, lezional apare o distrucţie în sens centrifug, formând o cavitate în jurul
traiectului.

Tabloul lezional:

Plaga împuşcată (balistică) are clasic trei elemente: orificiul de intrare, canal și. orificiu de ieşire, care
variază de la caz la caz, funcție de cele 2 categorii de factori: primari sau secundari.

Factorul primar al împuşcării este reprezentat de glonte sau proiectil . Factorii secundari ai împuşcării
sunt inconstanți, și sunt reprezentati de :flacăra, gaze, particulele arse (funinginea), particulele nearse .

Descrierea elementelor plăgii balistice ( OI, canal, OE) o vom face functie de distanta de tragere,
intrucât modificările care apar pot fi semnificative.

Tragerea de la distanță mare

Leziunile sunt produse preponderent de proiectil ( glonte), care determină leziunile funcție de energia
transmisă țesuturilor asupra cărora acționează.

Orificiul de intrare (OI): are formă rotundă sau ovalară, în funcție de unghiul sub care proiectilul
loveste corpul. În cazul in care proiectilul acționează perpendicular pe tegumente se crează un orificiu
de intrare de formă rotundă. Marginile orificiului cel mai frecvent prezintă rupturi radiare iar la
cadavru se pergamentează rapid ( prin deshidratare) devenind dure și negricioase. La nivelul OI se pot
identifica următoarele aspecte particulare:

Zona minus de țesut, intrucit orificiul de intrare este cu 1-3 mm mai mic decât glontele in diametru.

Inelul ( gulerașul) de contuzie numit și inel de abraziune este vizibil la nivelul orificiului de intrare.

Inelul( gulerașul) de stergere, pe suprafata căruia se pot găsi particule metalice și ulei din interiorul
țevii. Inelul de ştergere este situat peste şi înăuntrul guleraşului de contuzie, se constată ca un lizereu
negricios, circular şi poate lipsi când glonţul „s-a” şters de îmbrăcăminte. La trecerea glontelui prin
haine, inelul de ștergere se formează pe marginile primului strat al hainelor.

Canalul plăgii: este cel care uneste orificiul de intrare cu orificiul de ieșire. Poate avea fie o formă
rectilinie sau curbă, când glontele întilneste tesuturi dure ( osul) si ricoșează. Dacă glontele se oprește
în corp, atunci canalul nu prezintă orificiu de ieșire. În lumenul canalului se găsesc de obicei
fragmente de țesut și sînge, rupturi tisulare multiple.

La trecerea prin oasele late glontele determină fracturi orificiale. Ca urmare, canalul plăgii are formă
conică, cu baza în direcția de deplasare a glontelui.

În oasele lungi, apar fracturi orificiale, uneori multieschiloase, înfundări de țesut osos, etc.La nivelul
oaselor lungi frecvent se produc fracturi în formă de „fluture”, aripile fluturelui fiind eschilele osoase
detaşate de proiectil la ieşirea din os.

Orificiul de ieșire:

Poate avea formă variată ( rotundă, stelată, triunghiulară, etc), iar dimensiunile de regulă sunt mai mari
decît cele ale glontelui. Marginile de tesut se răsfrîng inafara. Lipsesc factorii suplimentari ai tragerii.

Inelul de stergere este absent iar inelul de excoriație doar rareori prezent.

Tragerea de la distanta foarte mică sau cu țeava lipită

Mecanismul lezional în aceste situații este dominat de acțiunea gazelor, care au un puternic
efect distructiv. Gazele sunt importante pentru acțiunea lor mecanică și chimică, care determină leziuni
caracteristice. Acţiunea chimică se manifestă prin îngroşarea pielii pe zone mai mici în jurul orificiului
de intrare, ca urmare a fornării carboxihemoglobinei (coloraţie roşie-deschisă de 3-5 cm pe canalul
plăgii)
Dar, principala acţiune a gazelor constă în crearea undei de şoc, chiar din canalul ţevii, care precede
glonţul şi care este factorul etiologic cel mai important în formarea leziunilor împuşcate la polul de
impact.

Orificiul de intrare poate fi rotund, ovalar, stelat, cu lambouri de piele răsfrînte pe marginile plăgii.
Ca urmare a acţiunii mecanice apar rupturi radiare în jurul orificiului de intrare.

La nivelul OI se poate observa inelul de imprimare variind funcție de elementele constructive ale țevii.
Inelul de imprimare este reprezentat de echimoze și excoriații și poate avea rol de marker, in
identificarea tipului de armă folosit. În tragerile cu ţeava lipită pot să apară prin acțiunea gazelor,
leziuni cu caracter destructiv – exploziv deosebit de intens.

Funinginea, se depune in jurul OI, uneori si pe canalul plăgii împușcate, și rareori chiar si la nivelul
orificiului de iesire.

Flacăra şi fumul determină arsuri la piele şi firele de păr, depuneri de fum sub formă de manşon şi
inele concentrice.Leziunile pînă la 50 de cm de gura ţevii se caracterizeaza prin arsuri ale
tegumentului, părului sau hainelor victimei.

La armele cu pulbere neagră zona de tatuaj se produce prin încrustarea pielii cu particule fine
negricioase, provenind din combustia pulberii; în cazul pulberilor nepiroxilate, tatuajul apare numai
până la o distanţă de 5-10 cm şi este format din particule de coloraţie gri, gălbuie sau verzuie, mult mai
fine decât primele, şi care se spală cu uşurinţă. Această zonă reprezintă inelul de tatuaj propriu-zis,
care nu pot fi înlăturat prin spălare cu apă.În tragerile cu țeava lipită, pulberile nearse sunt în interiorul
canalului.

Inelul de tatuaj estompat, se găseșteîn afara inelului de tatuaj propriu-zis și poate fi spălat cu apă. Are
o culoare variabilă, în funcţie de culoarea pulberilor iar în tragerile cu ţeava lipită, funinginea se
depune în porţiunea iniţială a canalului iar o parte din funingine ricoşează pe mîna trăgătorului.

Canalul plăgii, funcție de regiunea anatomică străbătută poate avea forme și dimensiuni variate.

În cazul armelor militare, intervine acţiunea mecanică directă a proiectiluluila care se adaugăunda de
şoc, ca urmare, se crează un fenomen de cavitatierezultînd un canal mult mai larg decît diametrul
proiectilului precum și leziuni interne pe distanţe mari.

Orificiul de iesire de multe ori in tragerea cu teava lipita nu există. Funcție de tesuturile traversate se
poate ajunge chiar la explozia organelor interne ( ex. tragerea la nivelul extremității cefalice.

Armele de vânătoare acționează după descrierea de mai jos, si anume:

Sub 50 de cm- alicele lovesc ţinta “în bloc”, ca urmare, se crează un orificiu de intrare mare, cu
margini neregulate.

În împuşcarea cu ţeava lipită se constată urma gurii ţevii imprimată pe tegumente de formă stelată,
neregulată.

Pe măsură ce distanţa de tragere creşte, alicele încep să se disperseze sub forma unui con cu vîrful la
gura ţevii şi baza la nivelul ţintei.

Între 50 de cm şi 2m se crează un orificiu central mare, cu margini neregulate (produs de alicele

nedispersate) şi multiple orificii periferice, mai mici.

Peste 2 m toate alicele se dispersează pe suprafeţe variabile, în funcţie de distanţa de tragere:

- intre 5-10 m - dispersie pe15- 20 cmp

- peste 50 m- dispersie pe circa 1mp.

Probleme medico-legale

- Stabilirea diagnosticului pozitiv de plagă împuşcată (balistică) – se face prin identificarea

orificiilor de intrare şi ieşire şi a canalului plăgii.
- Determinarea direcţiei de tragere – se face prin identificarea şi diagnosticarea corectă a
orificiului de intrare şi a orificiului de ieşire
- Estimarea distanței de tragere:
• În tragerea cu ţeava lipită- inelul de imprimare/factorii secundari ai împuşcării se
găsesc în interiorul canalului;
• În tragerea din interiorul zonei de acţiune a factorilor secundari ai împuşcării – există
factorii secundari la nivelul OI, canalului, și exceptional la nivelul OE;
• În tragere dinafara zonei de acţiune a factorilor secundari ai împuşcării – se onstată că,
factorii secundari ai împuşcării lipsesc;
• În tragerile cu alice- aprecierea distanței se face funcție de gradul de dispersie a
alicelor.
- Numărul de trageri se apreciază în funcție de numărul de OI şi OE (cel mai fidel- numărul de
OE)
- Estimarea unghiului de tragere se face funcție de funcţie de forma orificiului de intrare, și
anume:
• unghi de 90 de grade- rotund
• unghi între 70 şi 90 grade- oval
• unghi mai mic de 10 grade- excoriaţie.
- Din punct de vedere juridic moartea poate fi un accident, o crimă sau suicid.
Tanatogeneza ( geneza morții) în împușcare:

- Plaga împușcată în cap duce la oprirea respirației cu moarte consecutivă. Proiectilul trecînd
prin creier realizează o cavitate temporară care colapsează după circa 10 minute.
- De cele mai multe ori, cauza de moarte este primară ( leziuni grave, incompatibile cu
supraviețuirea ale organelor vitale)
- Uneori, decesul poate să survină ca o complicație ( hemoragie, infecție, etc)
- În plăgile împuşcate mai intervin şi alte elemente patogenice precum potenţialul infectant cu
risc tetanigen deoarece proiectilul nu se sterilizează sau alte mecanisme (emboliile cu alice).

Diagnosticul de laborator al leziunilor balistice

Este necesar întrucît în unele cazuri ( în special în tragerile de la distanta foarte mică) urmele de
împuscare nu pot fi determinate macroscopic. Cele mai cunoscute metode sunt:

• Metoda radiologică- În 1936, L Eidlin a experimentat corelarea care există între distanța de
tragere și tabloul radiologic al depunerilor metalice. Metoda este utilă în medicina legală în
special în cercetarea orificiului de intrare al plăgii împușcate, atât pe haine, dar in principal pe
tegumente. Prin această metodă, s-a constatat că, suprafața și caracterul metalizării din jurul
orificiului de intrare depind de distanța de tragere, de lungimea tevii armei, de calitatea
incarcaturii si de tinta, elemente esentiale în cercetarea balistică.
• Metoda de termo-filtroprecipitare ( propusă de Siloci), permite cercetarea fibrelor de țesut
conjunctiv, particulelor de funingine sau pulbere. Ca urmare, este posibilă studierea
morfologiei plăgii după urmele de tesut distrus.
• Cercetarea cu raze violete, poate determina prezenta urmelor de uleiuri de pusca precum si a
particulelor de grasime din plagile împușcate care capata o luminiscență specifica.
• Fotografierea în raze infraroșii este necesară pentru evidențierea depunerilor de funingine și a
particulelor de pulbere de pe tegumente și haine.
• Analiza spectrală permite aprecierea cantitativă și calitativă a particulelor minerale în
obiectele cercetate.
• MOARTEA VIOLENTĂ PRIN ASFIXII MECANICE

I. Definiție

II. Tipuri de anoxii

III. Semene generale ale asfixiilor

IV. Manifestări clinice în asfixii

V. Spânzurarea

VI: Ştrangularea
VII. Sugrumarea

VIII. Compresiunea toraco-abdominală

IX. Sufocarea

X. Înecarea

I. Definiție - asfixia reprezintă o stare patologică caracterizată prin scăderea totală sau parțială
a oxigenului la nivel celular și alterarea funcționării acestora. Termenul de asfixie provine din limba
greacă a – lipsă şi sfigmos-puls, termenul fiind greşit tradus, în antichitate se credea că prin vasele de
sânge circulă aer. Termenul de asfixie tinde să fie înlocuit cu cel de anoxie. Perturbarea funcţiei
respiratorii poate duce la hipo sau anoxie.

II. Tipuri de anoxii

În funcţie de nivelul la care este perturbat procesul respirator, anoxiile pot fi:

1. anoxii de aport – scăderea aportului de oxigen pînă la alveolele pulmonare

2. anoxii de transport – hemoglobina este în cantitate insuficientă sau funcţional este blocată
3. anoxii de utilizare – când este perturbată funcţia respiratorie a celulelor
1. Anoxiile de aport pot fi violente sau patologice.
Anoxiile violente numite și asfixii mecanice pot apare în următoarele situații:

a. oxigen insuficient în aerul respirat sau înlocuirea acestuia cu alt gaz (ex. monoxid de carbon
etc)
b. obstacol de-a lungul arborelui respirator pînă la nivelul alveolelor:
- spînzurarea, ştrangularea (comprimarea căilor respiratorii)
- sufocare, înec (obturarea căilor respiratorii)
- insuficienţa mişcărilor ventilatorii – compresiunea toraco-abdominală
Anoxiile de aport patologice apar prin prin compresiunea sau obstruarea căilor respiratorii (tumori,
edem glotic etc) sau prin tulburări ale hematozei pulmonare (bronhopneumonii etc)

2. Anoxiile de transport pot fi violente sau patologice.

a. anoxii violente – exemple:
- hemopericard traumatic – tamponada cardiacă – insuficienţă cardiacă
- politraumatism – hemoragie externă – anemie severă
- intoxicaţii cu substanţă methemoglobinizantă – alterare calitativă a Hb
b. anoxii patologice – exemple:
- afecţiuni miocardice, coronariene – insuficienţă cardiacă
- diverse boli de sînge – anemii severe
3. Anoxii de utilizare
 a. anoxii violente – exemple:
- intoxicaţia cu HCN – blocarea citocromoxidazei
- intoxicaţia cu barbiturice şi opiacee – blocarea dehidrogenazelor
- hipotermia sub 340 – blocarea enzimelor respiratorii celulare
b. anoxii patologice - ex. insuficienţe cardiace/renale – alcaloză/acidoză
III. Semne generale ale asfixiilor

A. Semnele generale externe ale asfixiilor

- Cianoza feței apare datorită stazei venoase în teritoriul cv superior prin comprimarea vaselor
cervicale; apare congestiaobrajilor, a conjunctivelor și a mucoasei labiale
- Cianoza extremităților degetelor la membrele superioare apare constant, extermitatea unghială
are culoare albastră-violacee spre deosebire de pulpa degetului care este palidă
- Peteșiile anoxice sunt reprezentate prin hemoragii punctiforme ale pielii și mucoaselor feței,
mai pronunțate pe conjunctiva palpebrală și sclerală
- Lividitățile cadaverice sunt de culoare albastru-violaceu inchise sunt întinse în suprafață și
confluente
- Eliminarea de materii fecale, urină și spermă datorită spasmelor din stadiul convulsiv al
asfixiei
B. Semnele generale interne ale asfixiilor
- Aspectul sângelui periferic – sângele periferic este de culoare roșie-închisă datorită creșterii
concentrației de hemoglobină redusă
- Dilatarea și umplerea cu sânge a inimii drepte este consecința stazei sanguine pulmonare; în
unele cazuri acest semn este greu de identificat datorită rigidității cadaverice cardiace.
- Stază generalizată constituie o altă caracteristică a stării anoxice, este intensă și se recunoaște
prin culoarea roșie –violacee a tuturor organelor, în special la nivelul rinichilor, ficatului și
plămânilor
- Emfizem acut asfixic pulmonar reprezintă o modificare mai constantă. Plămânii sunt măriți de
volum, marginile lor anterioare acoperă pericardul fibros,au culoare albăstrui-violaceu-palidă.
În asfixiile lente plămânii sunt intens hiperemiați
- Peteșiile pleurale (peteșiile Tardieu) sunt mici hemoragii care apar sub forma unor pete de
culoare violacee, dispuse sub pleura viscerală în special la nivelul scizurilor, de mărimea unor
boabe de piper. Peteșiile Tardieu nu sunt patognomonice pentru asfixile mecanice putând
apare și în unele afecțiuni patologice în care apar tulburări grave de permeabilitate capilară
pulmonară (ex. viroze pulmonare, unele forme de pneumonie etc). Peteșii similare pot apare și
pe alte seroase (epicard, peritoneu etc) cu aceeași inconstanță și semnificație. Pe epicard se
găsesc pe fața posterioară a cordului, pe traiectul coronarelor
 - Hemoragia în mușchi temporali este un semn inconstant și este datorat creșterii presiuni în
teritoriul venos cav superior. Apar mici focare hemoragice în grosimea mușchilor temporali,
de formă rotundă și în număr variabil
Semnele locale externe și interne ale asfixiilor sunt cele mai valoroase și vor fi descrise la fiecare
formă de asfixie mecanică

IV. Manifestări clinice în asfixii

Durata de rezistenţă a organismului la privarea de oxigen este de circa 5 – 10 minute. În unele

asfixii moartea se poate produce mai repede prin mecanisme reflexe inhibitorii.

Manifestările clinice precoce consecinţa scăderii oxigenului tisular aparţin sistemului nervos
central manifestate prin fenomene de diminuare a sensibilităţii, modificarea stării de conştienţă.
Concomitent se produce o hiperactivitate cardiacă urmată de deprimarea activităţii cardiace ăînă la
oprirea sa. Tulburările respiratorii prezintă o stare de excitaţie urmată de o stare de deprimare. Din
punct de vedere clinic se descrie o fază preasfixică cu pierderea stării de conştienţă; o fază
convulsivantă cu de deprimarea funcţiilor vitale şi apariţia convulsiilor din cauza anoxiei cerebrale
apoi faza asfixică propriu-zisă şi ulterior fază terminală cu oprirea respiraţiei.

Dacă o persoană supravieţuieşte tentativei de asfixie, aceasta poate rămâne cu tulburări,

îndeosebi pulmonare şi nervoase. În asfixii, cordul se opreşte după respiraţie, acest fapt fiind favorabil
resuscitării cardio-respiratorii (reanimării).

V. Spânzurarea

Definiție - Spînzurarea reprezintă asfixia mecanică produsă prin comprimarea pachetului

vasculo-nervos şi aeric al gîtului cu un laţ traumatic sub acţiunea greutăţii victimei.

Laţul traumatic poate avea consistenţă diferită în funcţie de materialul din care este
confecţionat (laţ dur, semidur, moale). De obicei la greutăţi de 2kg forţă se comprimă venele gâtului,
la 5 kg forţă se comprimă arterele carotide iar la 15kg forţă se comprimă traheea iar la 16 – 25 kg forţă
se comprimă arterele vertebrale. Pierderea stării de conştienţă apare după 20- 30 de secunde, fiind
precedată de de fenomene vizuale; ulterior apar convulsii generalizate cu hipersalivaţie, erecţie,
protruzia limbii. Moartea apare în 5 – 7 minute.

Tipuri de spânzurare - dacă poziţia nodului laţului traumatic este posterioară (la ceafă)
spânzurare se numeşte tipică; orice altă poziţie a nodului laţului traumatic faţă de cea menţionată
anterior, face ca spînzurarea să se numească atipică. Dacă între victimă şi mediul din jur nu este nici
un punct de contact, spînzurarea este „completă”; dacă între victimă şi mediul din jur există cel puţin
un punct de contact, spânzurarea exte „incompletă”.
 Semnele locale externe în spânzurare

Şanţul de spînzurare este leziunea specifică şi se prezintă sub forma unei depresiuni circulare a
cărei dimensiuni şi formă reproduc grosimea şi forma laţului traumatic. Acesta este cel mai frecvent
situat în 1/3 superioară a gîtului, deasupra cartilajului tiroid şi are o direcţie oblic ascendentă către
zona unde este plasat nodul laţului; în această porţiune nodul este întrerupt.

Laţurile dure produc şanţuri adînci, mai bine exprimate în zona opusă nodului laţului
traumatic. Tegumentele de la nivelul şanţului sunt uscate, pergamentate de culoare galben-brun.
Dimensiunile şanţului de spânzurare depind de cele ale laţului traumatic precum şi de consistenţa
acestuia. Un laţ format din obiect dure (sârmă, cablu) sau semitari (funie) va imprima un şanţ mai
adînc; va fi mai îngust sau mai lat in funcţie de diametrul laţului. Laţurile moi, înguste sau late vor
forma şanţuri puţin adînci. Greutatea corpului, viteza cu care persoana este suspendată în laţul
traumatic, poziţia victimei faţă de suprafaţa de rezistenţă sunt factori care contribuie la variaţia
dimensiunilor şanţului.

La necropsie, în dreptul şanţului de spînzurare se pot găsi infiltrate hemoragice în ţesutul

subcelular, muşchii sterno-cleido-mastoidieni, ganglionii laterocervicali şi glanda tiroidă. La vârstnici
se mai descriu fracturi ale osului hioid şi cartilajului tiroid precum şi fractura coloanei vertebrale
cervicale.

Semnele locale interne în spânzurare

Leziunile interne le vom găsi la nivelul țesuturilor moi și viscerelor gâtului. Acestea sunt rare
și frecvent fără reacție vitală. În țesuturile moi subcutanate se pot constata sufuziun hemoragice de
dimensiuni variabile atât în mușchii sterno-cleido-mastoidieni cât și în țesuturile laxe. Se mai pot
constata fracturi ale cartilagiilor laringiene, ale osului hioid și chiar ale coloanei vertebrale cervicale.

Aspecte microscopice tegumentare în spînzurare

La examinarea microscopică a tegumentului şanţului de spînzurare se constată: lipsa stratului

cornos al epidermului, bazofilia dermului şi deshidratare precum şi hemoragii dermice.

Reacţia vitală (leziunea tanatogeneratoare produsă în timpul vieţii victimei) se evidenţiază

microscopic prin prezenţa sîngelui în hipoderm

Circumstanţe medico-legale

Ca circumstanţe medico-legale, spânzurarea este o modalitate de sinucidere practicată în

special de bărbaţi. Accidentele prin spînzurare sunt rare fiind mai frecvente la copii, alpinişti, circari
etc. Omuciderea este rară realizîndu-se prin surprindere la persoane cu abolirea stării de conştienţă;
lipsa unor obiecte de urcare, existenţa altor leziuni traumatice imposibil de explicat prin spînzurare şi
modul de constituire a laţului, vor da indicaţii în sensul unei spânzurări-omucideri.

VI: Ştrangularea

Definție - ștrangulareareprezintă asfixia mecanică produsă prin comprimarea pachetului vasculo-

nervos şi aeric al gîtului cu un laţ traumatic sub acţiunea unei forţe externe.

Semnele locale externe în ștrangulare

Şanţul de strangulare este situat în 1/3 medie a gîtului, are direcţie orizontală şi trece pe sub
sau deasupra laringelui; adesea acesta este multiplu şi determină mai multe şanţuri între care
tegumentele pot prezenta infiltrate hemoragice. Adîncimea şanţului este uniformă pe toată
circumferinţa gîtului. Şanţul de strangulare este complet dar poate fi întrerupt numai dacă între piele şi
laţ se interpune o suprafaţă (ex. mîna victimei, gulerul vestimentaţiei etc). Şanţul de ştrangulare este
adesea multiplu, contrar celui din spînzurare care cel mai frecvent este unic. Laţul în ştrangulare se
răsuceşte de mai multe ori în jurul gîtului, formînd un şanţ spiralat. Un astfel de şanţ caracterizează
fără dubiu strangularea-omucidere. Nodul se află anterior sau posterior rar lateral. Semnele locale
interne în ștrangulare

În țesuturile mi ale gâtului identificăm hemoragii în mușchi, în capsula glandei tiroide și

hemoragii retrolaringiene. Mai frecvent decît în spânzurare constatăm fractura cartilagiului tiroidian;
mai rar apare fractura osului hioid

Leziuni de apărare pasivă se mai pot găsi pe degetele victimei care încearcă să îndepărteze
laţul traumatic

Circumstanţe medico-legale

Ştrangularea faţă de spînzurare exprimă cel mai frecvent o omucidere. Ca act de suicid nu se
poate realiza decît prin intermediul unui sistem de garou deoarece odată cu pierderea conştienţei
urmează pierderea forţei musculare care ştrangulează, laţul cedează şi persoana îşi revine.

VII. Sugrumarea

Definiție - sugrumarea (ştrangularea cu mîna) reprezintă asfixia mecanică prin comprimarea

pachetului vasculo-nervos şi aeric al gîtului produsă cu mînile şi degetele.

Semnele locale externe în sugrumare

Pentru obţinerea anoxiei este suficientă o greutate de 12-15kg forţă care determină aplatizarea
şi comprimarea traheei pe planul coloanei vertebrale. Adesea laringele este rupt, iar peretele posterior
al laringelui se apropie de baza limbii. Pe gît, în regiunea cervicală anterioară se pun în evidenţă
urmele degetelor mîinii (echimoze şi excoriaţii) putîndu-se aprecia dacă s-a acţionat cu o mînă sau cu
ambele mîini. Uneori ele sunt caracteristice, sub forma a patru echimoze de o parte a gîtului şi una de
cealaltă parte, toate flancate de excoriaţii semilunare care „trădează” comprimarea gîtului cu pulpa
degetelor şi cu unghiile. De obicei însă excoriaţiile şi echimozele sunt neregulate şi dispersate.

Cînd mîinile sunt protejate de un strat de obiecte moi (ex. mănuşi) leziunile cutanate (echimoze şi
excoriaţii) pot lipsi dar în profunzime se găsesc hemoragii viscerale şi tisulare întinse.

Semnele locale interne în sugrumare

Laringele are hemoragii în submucoasă, uneori cu fractura cartilagelor. În cazul luptei cu

agresorul, pe suprafaţa corpului victimei se pot găsi leziuni de violenţă contemporane cu cele de
sugramare. Uneori este fracturat osul hioid. În lovirile regiunii latero-cervicale cu marginea cubitală a
mîinii (lovire karate) moartea se instalează prin inhibiţie iar semnele de asfixie cît şi cele locale pot
lipsi.

Circumstanţe medico-legale

Sugrumarea este exclusiv o omucidere; se poate produce autosugrumarea la psihopaţi dar nu

se produce decesul (după pierderea conştienţei musculatura se relaxează iar comprimarea gîtului
încetează).

VIII. Compresiunea toraco-abdominală

Definiție – reprezintă asfixia mecanică prin împiedicarea mișcărilor ventilatorii ale cutiei
toracice de către o greutate variabilă repartizată uniform pe torace și abdomen.

Semnele locale externe în compresiunea toraco-abdominală

La examenul extern al cadavrului se constată cianoză a feței intensă cu peteșii tegumentare și

mucoase. De asemenea găsim pe față, gură și îmbracăminte corpii străini care au determinat
compresiunea toraco-abdominală.

Semnele locale interne în compresiunea toraco-abdominală

La necropsie se constată un edem asfixic pulmonar, uneori se mai pot găsi fracturi costale, ale
membrelor precum și contuzii și dilacerări viscerale.

Circumstanţe medico-legale

Decesul prin compresiunea toraco-abdominală se produce în 30-60 minute la o persoană cu

greutate medie dacă asupra sa acționează uniform o greutate de 40 – 50 kg. Cel mai frecvent sunt
accidente prin surpări de maluri (pământ, nisip) sau prăbușiri de ziduri. Se mai pot întâlni decese la
sugari produse de către mame în timpul somnului, comprimând toracele acestora cu mîna sau corpul;
la sugari este suficientă compresiune toracelui de antebrațul mamei pentru oprirea mișcărilor
respiratorii.

IX. Sufocarea

Definiție – reprezintă asfixia mecanică produsă prin obstruarea orificiilor respiratorii

superioare (orificile narinare și orificiul bucal) împiedicând pătrunderea aerului în căile respiratorii.

Sufocarea se produce cel mai frecvent cu mâna fie direct fie indirect prin obiecte moi (fular,
pernă etc).

Semnele locale externe în sufocare

La examenul extern al cadavrului, în jurul orificiilor buco-nazale se constată echimoze de

dimensiuni variate și excoriații. Pe fața internă a buzelor se constată infiltrate hemoragice și soluții de
continuitate ale mucoasei prin comprimarea acestora de planul dur gingivo-dentar subjacent. Uneori se
pot constată în cavitate bucală sau în fosele nazale resturi fine din materialul cu care s-a realizat
sufocarea (ex. fire de material, fulgi etc).

Semnele locale interne în sufocare

La necropsie se constată un edem asfixic pulmonar, peteșii subpleurale și subepicardice

Circumstanţe medico-legale

Decesul prin sufocare poate fi omucidere la adulți, profitând de stare de ebrietate a victimei
sau de imposibilitatea acesteia de a se apăra; se mai întâlnește în cazuri de pruncucidere. De asemenea
poate fi și un accident la sugari și la epileptici

X. Înecarea

Definiție – reprezintă forma de asfixie mecanică produsă prin înlociurea aerului respirator cu
un fluid (apă, ulei etc). Nu este obligatoriu ca întreg corpul să fie scufundat în fluid, ci doar orificiile
respiratorii.

Semne externe în înec

La examenul extern al cadavrului se vor constată leziunile de violență care vor fi cercetate
privind prezența reacților vitale (în absența reacțiilor, aceste leziuni se pot explica prin loviri de
obstacole marine, elicele navelor etc).
 Aspectul tegumentului de „piele de gâscă” (cutis anserina) se produce în timpul vieții și char
la 3 – 4 ore postmortem. Pielea apare rugoasă, neregulată prin proeminența la suparafața ei a bulbilor
piloși; se datorează rigidității cadaverice a mușchilor erectori ai firelor de păr.

Macerarea pielii este un proces particular al cadavrelor scoase din apă, pe baza căruia se
poate deduce durata imersiei:

- în primele 3 -6 ore pielea palmelor se albește și se întărește, apoi se încrețește de la vârful

degetelor spre bază
- după 3 – 5 zile de imersie tegumentul regiunii palmare este complet încrețit dând aspectul de
“mână de spălătoreasa”
- după 6 – 8 zile de imersie, tegumentul regiunii plantare este încrețit
- după 10 – 15 zile de imersie se produce detașarea tegumentului regiunii palmare în lambouri
- după 10 -20 zile de imersie se produce detașarea părului
- după 15 – 25 zile de imersie se produce detașarea tegumentului mâinii sub formă de mănușă
- după 30 – 40 zile de imersie se produce detașarea tegumentului mâinii împreună cu unghiile
- după 20 – 60 de zile se produce detașarea tegumentului de pe restul corpului
Ciuperca înecaților este o spumă de culoare albă, densă care este localizată la nivelul
orificiilor respiratorii externe; aceasta apare datorită apei inspirate amestecată foarte fin cu aer și cu
mucus provenit din aparatul respirator. Este evidentă imediat după scoaterea cadavrulu din apă dar se
usucă foarte repede și de regulă dispare până la examinarea medico-legală.

Putrefacția cadavrelor este foarte rapidă determinând ascensionarea și plutirea cadavrelor. În

apele calde, acest fenomen este vizibil a doua zi după înec; la o temperatură a apei de 0 grade Celsius
putrefacția este absentă astfel încât cadavrul nu poate ascensiona la suprafața apei.

Semne interne în înecare

- modificări pulmonare – plămânii sunt adesea mărți de volum, la deschiderea cutiei

toracice,plămânii proemină spre exterior, au marginile anterioare rotunjite și crepită la palpare
iar cele posterioare sunt mai păstoase. La secționare și comprimare din bronhii și bronhiole se
scurge o spumă roșietică amestecată uneori cu mucus. Acest aspect al plămânilor dispare în 3
– 5 zile datorită proceselor de putrefacție abdominală, care comprimă transdiafragmatic,
determinând reducerea dimensiunilor acestora. Subpleural se constată peteșiile Paltauf, mici
pete roșietice – albăstrui-palide, apărute prin ruperea pereților alveolari.
- modificări cardiace – dilatarea inimii drepte care este plină cu sânge fluid asociată cu
umplerea cu sânge a venelor cave și pulmonare.
 - modificări ale viscerelor abdominale - stomacul și duodenul când conțin cantități mari de apă
demonstrează caracterul vital al înecului. Ficatul este mărit de volum și prezintă
caracteristicele stazei venoase
Circumstanţe medico-legale

Decesul prin înec este cel mai frecvent un accident. Omuciderea este citată în literatura de
specialitate când se constată semne de violență care nu pot fi explicate prin înecare. Sinuciderea prin
înecare este frecventă la ambele sexe, indiferent de vârstă; absența semnelor de luptă victimă-agresor
pledează pentru sinucidere.

Intrebari pentru autoevaluare:

Care sunt caracteristicile lezionale in tragerea de la distanta?

Care sunt caracteristicile lezionale in tragerea cu teava lipita?

Caracteristicile spinzurarii?

Care sunt semnele generale comune in asfixiile mecanice?

Aspectele particulare in inec?

Importanta diatomeelor?
 Unitatea de invatare 13
Leziunile şi moartea prin agenţi fizici

a. Arsuri, hipertermie
b. Degerãturi, hipotermie
c. Electrocuţie – expertiza tehnică, leziuni şi cauze tanatogeneratoare în electrocuţie
d. Tanatogeneza în modificãrile presiunii atmosferice
e. Leziuni şi tanatogeneza prin acţiunea diverselor radiaţii
I. Agenții fizici – generalități
Energiile fizice ale mediului înconjurător îşi exercită în permanenţă acţiunea asupra organismului viu.
Orice modificare a constantelor caracteristice produce o reacţie de adaptare, a cărei durată şi
intensitate sunt în raport direct cu mărimea variaţiei energiei fizice. Atunci cînd variaţia depăşelte
capacitatea de adaptare, ea produce în organism modificări patologice.

Factorii de mediu care pot exercita o acţiune nocivă asupra organismului sunt:

- factorul termic
a. temperatura înaltă poate determina o tulburare generalizată – hipertermia şi tulburări
localizate – arsurile
b. temperatura scăzută determină o tulburare generalizată – refrigeraţia şi tulburări localizate
- degerăturile
- modificările presiunii atmosferice
- vibraţiile sonore şi ultrasonore
- radiaţiile ionizante
- electricitatea
II. Hipertermia
Definiţie – cuprinde totalitatea modificărilor patologice apărute în urma acţiunii temperaturii înalte
asupra întregului organism.

În practică, hipertermia apare întotdeauna ca un accident în condiţii industriale, fie în condiţii de

climat cald

A. Hipertermia prin convecţie şi radiaţie

Apare în expunerea la condiţii de temperatură înaltă, de obicei în spaţii închise.

Forma uşoară – simptome digestive (greţuri, vărsături) şi semne psihice (iritabilitate, scăderea
atenţiei).
Forma gravă – şocul caloric – poate avea aspectul unui edem pulmonar acut: cianoză, extremităţi reci,
dispnee intensă, expectoraţie de spumă rozată, puls filiform, hipotensiune. Temperatura poate ajunge
pînă la 460 C.

B. Insolaţia
La acţiunea factorului termic se adaugă cea a radiaţiilor ultraviolete.

Forma uşoară – mai frecventă, se manifestă prin febră, anxietate, cefalee, vărsături, dispnee,
tahicardie, eritem al regiunii expuse

Forma gravă – mai rară,

a. dezechilibru cardio-vascular cu ischemie a miocardului

b. comă cu convulsii
C. Arsurile
Definiţie – Leziunile locale produse prin temperatură înaltă precum şi tulburările patologice ale
întregului organism consecutive acestora sunt cunoscute sub denumirea de arsuri.

Clasificarea arsurilor

Arsura de grad I este rezultatul lezării celulelor superficiale ale epidermului cu iritarea terminațiilor
nervoase libere cutanate. Se eliberează histamină cu aparția unu eritem de tipul celui solar, situat pe o
zonă de edem. Se vindecă fără cicatrizare.

Arsura de grad II se produce printr-o agresiune termică ce distruge straturile epidermului fără
afectarea membranei bazale. Apare dilataţie capilară şi transvazarea fluidului în ţesuturi formându-se
flictene de dimensiuni variabile cu conținut sero-citrin dar niciodată hemoragic.

Arsura de grad III se produce printr-o agresiune termică ce interesează epidermul și dermul, cu
lezarea plexului capilar dermic. Expresia clincă este o zonă eritematoasă pe o bază de edem masiv care
este acoperită de flictene cu conținut net sanghinolent

Arsura de grad IV se produce printr-o agresiune termică care distruge tegumentul pe toată grosimea
lui; tegumentul interesat este de culoare brună, indurat, cartonat, insensibil. Zona centrală de necroză
se vindecă dinspre periferie spre centru. Vindecarea se face cu cicatrice de obicei contractilă, cu
deformări şi distorsiuni de suprafaţă.

Indicele prognostic se calculează prin înmulțirea procentului de suprafață arsă cu gradul de

profunzime a arsurii. Evaluarea întinderii leziunii se calculează prin regula cifrei „9” (schema lui
Wallace).

Decesul în arsuri se datoreză în marea majoritate a cazurilor şocului combustional.

Mecanismul de apariţie al şocului combustional cuprind:

a. factori nervoşi – reflexe pornite de la nivelul receptorilor din zona arsă

b. factori umorali: enzime proteolitice, histamina şi bradichinina etc.
Examenul cadavrelor poate da indicaţii asupra naturii traumei termice.

1. Eritemul abia se poate recunoaşte printr-o culoare mai roşie, edemaţiere a pielii şi printr-o
uşoară descuamare.
2. În faza de flictene, pielea este mai dură; între flictene se vede reţeaua capilarelor sangvine.
Flictenele rupte şi cu lichidul eliminat se usucă; regiunile afectate sunt dure. !!! Dg.
Diferenţial cu flictenele de putrefacţie
Aspectul arsurilor dă indicaţii preţioase:

• Arsurile prin flacără au un mers ascendent iar arsurile prin lichide fierbinţi au un mers
descendent, sub formă de dâre
• Dacă arsura a fost produsă ca urmare a acţiunii lichidelor sau vaporilor fierbinţi,
aceasta apare pe regiunile descoperite, este bogată în flictene şi diferă de arsura
produsă prin flacără, prin lipsa distrugerii firelor de păr
D. Carbonizarea
Interesează toate ţesuturile moi, uneori chiar şi oasele care se calcinează. Carbonizarea
modifică profund aspectul cadavrului, datorită deshidratării masive a ţesuturilor şi a coagulării
substanţelor proteice, manifestată prin: duritatea ţesuturilor, fisurarea şi chiar plesnirea pe suprafeţe
mari ale pielii, care iau o culoare brună şi o consistenţă dură.

Musculatura membrelor, prin coagularea miozinei, se scurtează şi impune membrelor

superioare o poziţie de „boxer” iar cele inferioare se găsesc flectate sau semiflectate. (Acesta fiind un
fenomen postmortem, nu are nici o semnificaţie medico-legală!)

Modificări interne în arsuri

Sunt variabile în funcţie de durata supravieţuirii. Într-o arsură participă toate organele şi deci
modificările vor fi generale.

- creier - edem cerebral, hiperemie meningo-cerebrală şi uneori microhemoragii, procese

distrofice ale celulei nervoase
- plămâni – hiperemie generală precum şi focare hemoragice; cînd s-au inhalat gaze fierbinţi şi
fum se vor identifica procese inflamatoare pulkmonare şi funingine în căile respiratorii
- aparatul cardio-vascular – hiperemie generalizată, rupturi ale pereţilor vasculari şi extravazate
sangvine. Sîngele în vase este lichid (moarte rapidă) sau coagulat (moarte lentă). În sânge se
mai poate găsi CO.
 - rinichi şi ficat – stază şi hemoragii
III. Hipotermia (refrigeraţia)
Definiţie- toate modificările survenite în urma expunerii întregului organism la temperaturi joase; se
produce o scădere a temperaturii corporale care în anumite limite este incompatibilă cu viaţa.

Se disting două faze:

1. faza de reacţie

2. faza de hipotermie propriu-zisă

1. Faza de reacţie
- scăderea temperaturii corporale determină o creştere a procselor oxidative celulare
- primul reflex care apare este contracţia muşchilor erectori ai pielii („pielea de gâscă”) şi
vasoconstricţie periferică
- răcirea unei părţi însemnate a corpului determina frisonul termic, un reflex cutanat care se
încheie cu contracţii musculare sub formă de tremurături
- cînd pierderea de căldură continuă, termogeneza nu reuşeşte să menţină constantă temperatura
centrală şi apar fenomene grave generale
2. Faza de hipotermie propriu-zisă
- apar: astenia, somnolenţa, acuitatea vizuală şi auditivă scad
- scade tonicitatea musculară manifestată prin incoordonare motorie
- la o temperatură centrală de 320C reflexele devin lente şi apare coma semn al inhibiţiei şi apoi
al morţii cerebrale
- apare bradicardie şi bradipnee; la o temperatură centrală de 190C apare blocul atrio-ventricular
Factori care accelerează acţiunea frigului:

- ebrietatea şi toate stările care produc vasodilataţie periferică

- persoanele cu anemie, cardiacii şi carenţele alimentare
- copii şi nou-născuţii
- umiditatea atmosferică
Necropsia

Există puţine semne pe baza cărora să se poată pune diagnosticul cert de moarte prin refrigeraţie;
uneori acest diagnostic se face prin excluderea altor cauze de deces în prezenţa unui cadavru îngheţat.

- lividităţile cadaverice au o culoare roşie (modificare care nu este caracteristică morţii prin
frig), probabil prin modificarea curbei de disociere a hemoglobinei, cu creşterea capacităţii de
fixare a oxigenului
- stază accentuată în toate organele; viscerele au o culoare roşie deschisă
 - fenomenul de imbibiţie se produce rapid şi este intens la cadavrele dezgheţate
- leziuni ale mucoasei gastrice – petele Vîşnevski (sufuziuni sanguine de culoare brun-închisă,
dispuse pe traiectul vaselor de sânge gastrice, cu dimensiuni cuprinse între 2-5 mm, uneori
chiar mai mari)
Leziunile locale produse prin frig – degerăturile

Degerătura de gradul I – se caracterizează prin prezenţa unui eritem roşu violaceu

Degerătura de gradul II – se caracterizează prin apariţia de flictene; lichidul este clar sau uşor
sanghinolent și instalarea unui edem tegumentar apreciabil

Degerătura de gradul III – cuprinde leziunile necrotice tegumentare şi evoluează ca leziuni atone;
ulterior leziunile cutranate iau aspectul de escară

Degerătura de gradul IV – cuprinde gangrena umedă sau uscată a segmentului interesat

IV. Leziunile corporale datorite electricităţii

Definiţie – electrocutarea sau electrocuţia reprezintă un complex de modificări patologice morfo-
funcţionale, locale şi generale care apar la un individ atucnci cînd un curent electric îi traversează
corpul sau o parte a corpului.

Asupra organismului curentul electric poate produce:

- efecte mecanice cu leziuni de aspect contuz, rupturi musculare, fracturi și amputări

- efecte calorice care se manifestă prin arsuri de diferite grade la locul de contact
- efecte biochimice cu dezechilibre ionice și efecte în special asupra sistemului nervos
Acestea determină apariţia unor leziuni:

- locale – ce se produc la punctele de contact, de intrare sau ieşire sau în apropierea locului
acestora
- generale – îmbracă aspectul şocului electric
Leziunile locale sunt reprezentate de:

1. marca electrică sau semnul electric, care se constată la punctele de contact (de intrare sau
ieşire), se prezintă ca o depresiune a pielii, dură, de formă rotundă sau ovalară, de culoare
cenuşie-galbenă, cu marginile uşor mai ridicateşi ale cărei dimensiuni depăşesc rar 1cm.
Microscopic se constată o tumefiere și distrugere a epidermului care este omogenizat; țesutul
conjunctiv este omogenizat și prezintă spații izolate. Celulelele bazale ale stratului malpighian
sunt alungite și grupate în “mănunchi”.
Marca electrică se mai poate prezenta sub forma unei rozete cu încrețiri ale tegumentului.
 2. metalizarea – reprezintă „încrustarea” pe o zonă din suprafaţa pielii şi foarte rar în profunzime
a particolelor metalice, mici provenite de la conductor; ea poate fi la poarta de intrare în cazul
curentului continuu sau la poarta de ieşire în cazul curentului alternativ.
3. edemul electrogen- se caracterizează prin tumefierea dură şi paloarea pielii.
4. arsurile electrice
Necropsia

- edem și emfizem pulmonar, hemoragii pulmonare (prin creșterea tensiunii intrapulmonare și

ruperea capilarelor sanguine)
- cordul apare dilatat în special atriul drept; peteșii pericardice și endocardice
Şocul electric – este un răspuns complex al întregului organism la agresiunea curentului electric.

- începe cu un spasm dureros al musculaturii la locul de contact care apoi difuzează la

musculatura întregului corp
- se produc spasme vasculare cu creşterea brutală a tensiunii arteriale
- oprirea respiraţiei, pierderea conştienţei
V. Trăsnirea și fulgerația
Definiție - trăsnirea reprezintă descărcarea electrică sub formă de scânteie între un nor şi un obiect de
pe pământ; fulgeraţia este descărcarea electrică sub formă de scânteie între 2 nori de polaritate opusă
Se produc efecte termice:

- arsuri grave - carbonizare, calcinare

- „figura de trăsnet” - asemănătoare cu ramura de brad; dispare în câteva ore
- aprinderea îmbrăcămintei - arsuri produse de flacără
- obiectele de metal se topesc
efecte mecanice leziuni distructive foarte grave:

- plăgi profunde, penetrante, crateriforme (asemănătoare armelor de foc)

- rupturi musculare grave,rupturi viscerale, dezarticulări, fracturi
efecte biochimice - apare edem electrogen

efect electromagnetic - magnetizarea obiectelor metalice din jurul victimei

Intrebari pentru autoevaluare:

Care sunt caracteristicile lezionale in hipotermie?

Descrieti particularitatile cadavrului carbonizat.

Care sunt caracteristicile lezionale in hipertermie?

Leziunile traumatice in fulgeratie?

 Unitatea de invatare 14

Expertiza medico-legală în moartea prin intoxicaţii. Moartea violentă prin factori biologici,
psihici, terorism, tortură
a. Definiţii: intoxicaţie, toxic, drog, dependenţã, obişnuinţã, abuz de substantã, sevraj, toleranţã
b. Intoxicaţia mortală cu CO, substanţe methemoglobinizante, alcool etilic, metilic, barbiturice,
morfinã, cocainã, haşiş, amfetamine, LSD, acid cianhidric, arsen şi produşi de arsen, organoclorurate,
organofoforate, mercur
c. Intoxicaţia mortală cu ciperci

Agenți traumaticí chimici

Generalități:

Agentii traumatici chimici ( substanțe toxice), reprezintă orice compus chimic care pătruns în
organismul uman perturbă echilibrul fiziologic al organismului determinind modificări morfologice și
funcționale cuprinse în denumirea generică de intoxicație.

Substanțele toxice sunt foarte numeroase, ca urmare există o multitudine de clasificări ale acestora.

Datorită complexității subiectului, intoxicatiile enumerate vor fi analizate doar din punct de vedere al
aspectelor relevante din punct de vedere medico-legal.

Deasemenea, tinind cont de categoriile de persoane cărora le este adresată prioritar această carte, vom
enumera doar principalele intoxicații ca amploare și relevanță medico-legală.

Intoxicația cu alcool etilic

Generalități:Alcoolul etilic, este cel mai utilizat drog din lume, ocupând un loc special în toxicologia
medico-legală.Statisticile actuale, arată că, peste 100.000 de persoane mor anual in lume din cauza
alcoolului (alcoolismul fiind a patra problema de sanatate dupa bolile
cardiovasculare, mentale si cancer).

Modalitati de actiune:

Molecula de etanol, fiind o molecula mica, este ușor miscibilă în apă și difuzează rapid în țesuturi.
Alcoolul este insolubil în grasimi, acest fapt avînd o importanță deosebită în cazul persoanelor cu tesut
adipos bine reprezentat, care pot avea o concentrație de alcool în sânge cu circa 25% mai mare fata de
persoanele cu aceeasi greutate dar fara panicul adipos, in conditiile ingestiei aceleiasi cantitati de
alcool.
Alcoolul este introdus in organism prin ingestie ( calea digestiva), in majoritatea cazurilor. O alta cale
de patrundere ar fi prin inhalarea alcoolului etilic, sau calea transcutanata, dar aceste situatii sunt
extrem de rar intilnite.

Odata patruns in organism este absorbit in organism. La nivelul tractului digestiv absorbtia incepe din
cavitatea bucală si este maximă in stomac si duoden.

Absorbtia alcoolului etilic se face diferit functie de plenitudinea sau nu a stomacului ( pe stomacul gol
absorbtia este foarte rapida), sau existenta unei patologii gastrice ( precum gastrectomie,
gastroenterotomie, etc).

Un alt factor care modifică viteza de absorbție este concentratia alcoolului etilic in diverse bauturi.

Metabolizarea alcoolului se realizează în principal în ficat și doar o mică cantitate este metabolizată
extrahepatic iar 2-10 % se elimină nemodificat. Calea metabolică se bazează pe oxidarea alcoolului
de către enzimele hepatice ( alcooldehidrogenaza), rezultind acetaldehida care ulterior se transforma in
acid acetic in prezenta enzimei acetaldehid-dehidrogenaza.

Acidul acetic este deasemeni rapid descompus pina la stadiul de dioxid de carbon si apa. Eliminarea
alcoolului se face in cea mai mare parte ( peste 98%) sub forma de dioxid de carbon si apa, si doar o
cantitate foarte mică ( circa 2%0, se elimină netransformat prin urină. Metabolizarea alcoolului la
nivelul ficatului este așadar dependentă de nivelul enzimei alcool dehidrogenaza, care functie de
cantitatea existenta in ficat asigura o metabolizare de circa 8-10 g alcool/ora. În concordanta cu acest
fapt, se apreciază că eliminarea alcoolului in primele 6-7 ore, se face cu o rată relativ fixă de 0,15
g%0 pe oră.

Tanatogeneza :

• Alcoolul actioneaza asupra centrilor cardiaci si respiratori din creier, putînd determina
deprimarea acestora, nu de putine ori fatală.
• Aspirarea de lichid de vărsătură, este deasemeni o cauză frecventă de moarte asociată cu
consumul abuziv de alcool. Atentie insă, prezenta resturilor alimentare trebuie să fie
evidentiata prin examen microscopic la nivelul alveolelor pulmonare.
• Vasodilatatia generalizată indusă de consumul de alcool, poate determina decesul prin
hipotermie severă.
• Cînd nivelul de alcool atinge valori în exces de 300 mg la 100 ml, se poate genera o
bradicardie mortala.
• Alcoolul are de asemenea un efect diuretic puternic si atunci cînd se combină cu consumul
mare de lichide ingerate ( cazul marilor bautori de bere) pot sa apara dezechilibre
 hidroelectrolitice grave, uneori mortale. Pentru alcoolicii cronici hipomagnezemia ( implicata
frecvent in tulburarile de ritm cardiac), este un lucru des intilnit.
• Persoanele care abuzează de alcool sunt deasemeni implicate in traumatisme fatale de diverse
cause ( cădere, precipitare, accidente de trafic, agresiune, etc). În aceste situații alcoolul
reprezintă factorul favorizant in declanșarea mecanismului tanatogenerator.
Modificările necroptice
- Sunt in general nespecifice, istoricul cazului fiind foarte important in stabilirea
diagnosticului
- În formele acute, dozarea alcoolului în singe este de certitudine.
- Edemul cerebral, este un semn constant
- Semne de neglijenta si semne de malnutritie la examenul extern
- In alcolismul cronic, leziunile principale sunt in ficat, inima si creier.
- Ficatul poate fi steatozic/cirotic, mult marit de volum, cu o coloratie specifica galbuie. In
stadiile finale, distructia masiva hepatica determina un ficat mic sub 800 gr.
- Cardiomiopatia alcoolică se exprimă prin cord global mărit, cu modificări de tipul
fibrozei, necrozei și edemului.
- Focare de infarctizare cerebrala

Intoxicația cu alcool metilic

Generalități:Metanolul este un lichid incolor, mobil, volatil, utilizat ca si combustibil în laboratoare și

frecvent în industrie. Ca urmare, cele mai multe intoxicații cu alcool metilic sunt accidentale, prin
confuzie cu băuturile alcoolice sau prin falsificarea acestora.

Modalitati de actiune:Pătrunde frecvent pe cale digestivă. Ca urmare, are acțiune puternic iritantă
asupra mucoaselor. In cazul inhalării sau pătrunderii transcutanate ( prin piele), intoxicațiile sunt de
obicei cronice, produse în mediul industrial.

Se acumulează în organism, oxidîndu-se partial. Acumularea se face în organele și secrețiile cu

continut crescut de apa ( rinichi, umoare apoasă, etc).

Metabolizarea are loc în ficat sub actiunea alcool dehidrogenazei ducând la formarea de la
formaldehidă și acid formic și în final dioxid de carbon și apă.

Eliminarea se face lent, ca urmare, dozele mici ingerate retetat prezintă o periculozitate crescuta prin
fenomenul de acumulare. Un procent relativ mare ( pina la 50%) se elimină netransformat.

Acțiunile alcoolului metilic pot fi sistematizate asfel:

- Irită puternic mucoasele și tegumentele,

 - Fenomene de beție asupra sistemului nervos
- Contracții musculare și abdominale dureroase
- Afectează nervul optic dând tulburări de vedere care merg până la orbire
- In timp, alterari grave hepatice, renale, cardiace,

Tanatogeneză- DML – 30-100 ml:

• Paralizie respiratorie de tip central

• Insuficiență cardio-circulatorie acută
• Insuficiență renală
• Pancreatită acută hemoragică
• Acidoză severă

Modificările necroptice sunt necaracteristice. Putem întâlni:

- Hemoragii in diverse organe ( frecvent pulmonare, gastrice, pancreatice, cerebrale, etc)

- Midriază

- Distrofie hepatică și renală

- Modificări ale retinei și nervului optic evidențiate microscopic

- Edem pulmonar

Intoxicația cu monoxid de carbon

Generalitati: Oxidul de carbon se găsește în stare gazoasă. Este un gaz incolor, inodor și foarte toxic.
Difuzează rapid în atmosferă, având o densitate aproximativă cu a aerului, fapt ce-l face decelabil la
orice înălțime într-un spatiu inchis. Pare a fi toxicul cel mai frecvent implicat în patologia medico-
legală, avînd o incidență maximă în sezonul friguros.

Se întîlneste in mediul industrial, în gazele de eșapament ale autovehiculelor, in incaperi incalzite cu

sobe cu tiraj defectuos, in mine, in fumul de tigara, in incendii, rezultind din arderile incomplete ale
diverselor substante.

Modalitati de actiune:

Pătrunde în organism pe cale exclusiv respiratorie.

Fiind un toxic methemoglobinizant, traversează membrana alveolo-capilară și se leagă de

hemoglobină față de care are o afinitate de 220 ori mai mare decât oxigenul, formând
carboxihemoglobina.
Ca urmare, într-o primă fază oxigenarea sângelui este perturbată, se perturbă ulterior și procesul
respirator la nivel celular cu producerea unei hipoxii (anoxii) consecutive.

Eliminarea se face tot pe cale respiratorie, supravietuirile fiind rare ( după scoaterea persoanei din
mediul viciat) și de cele mai multe ori cu sechele consecutive grave.

Tanatogeneză

O atenție deosebită trebuie acordată cercetării la fața locului, pentru a evita expunerea altor persoane,
în special a celor care investigheaza locul faptei. Concentratia letala de monoxid variaza fata de mai
multi factori ( virsta, afectiuni asociate, insuficienta respiratorie de diverse cauze, anemie, etc). Astfel
se poate explica de ce doua persoane gasite decedate impreuna in aceeasi incapere pot avea valori
extrem de diferite ale concentratiei de carboxihemoglobina din singe.

Functie de concentratia de monoxid de carbon din singe se disting urmatoarele forme:

- Deces in citeva minute la concentratii ale HbCO> 70%, in formele supraacute.

- Intre 40-60% HbCO apare slabiciunea marcata, victim realizeaza ca se afla in pericol, doreste
sa se salveze, dar intervine paralizia musculara. De multe ori, victimele sunt gasite cazute,
aproape de usa, in incercarea acestora de a se autosalva.
- In cazul persoanelor in virsta valorile letale pot fi si la 30% HbCO. Copiii pot deasemeni
deceda la valori mici ale concentratiei de monoxide de carbon, datorita ratei inalte de
respiratie care determina o absorbtie rapida a monoxidului.
- Valorile sub 10% HbCO nu au semnificație clinică În mod normal, în sânge există o
concentrație de HbCO de 0,2-1%, mai mare la fumatori.

Modificările necroptice:

- Colorație rosietica particulară a pielii, vizibila in zonele de hipostaza ( lividitati) si a

organelor interne ( cind saturatia singelui este peste 30%). Culoarea este palidă sau putin
vizibila in cazul persoanelor anemice datorita hemoglobinei insuficiente.
- Singele si muschii au o culoare rosie aprins datorita carboxihemoglobinei si
carboximioglobinei.
- Cind organele sunt recoltate pentru examene de laborator si se introduc in formol, se constata
ca, decolorarea acestora se face foarte lent, ramânînd roșii pentru o lungă perioadă de timp.
- Este posibil si efectuarea unei reactii de culoare in sala de necropsie, constind in adaugarea a
citorva picaturi de solutie de hidroxid de sodiu 10% peste singele recoltat de la cadavru.
Sîngele normal, se coloreaza imediat in rosu inchis, in timp ce, sângele cu monoxid de carbon
ramine rosu deschis ( rosu ciresiu).
- Edem pulmonar frecvent întilnit, dar considerat un semn nespecific
 - De certitudine ramâne examenul toxicologic al probelor de sânge care estimeaza procentul de
hemoglobina transformat in carboxihemoglobină.
- În cazul în care decesul survine după o perioadă relativ mare de supraviețuire, necroptic apar
leziuni neuronale importante ( zone de necroza la baza creierului, in globus pallidus, etc)
- Focare de necroza in miocard in special in decesele la distanta de episodul traumatic.
- Carboxihemoglobina este în general stabilă, putând fi detectată și in cazul apariției
putrefacției, uneori la distanta mai lunga dupa moarte.

Intoxicația cu substanțe stupefiante

Generalitati:În general, prin stupefiante înțelegem substanțe de origine naturală sau obținute prin
sinteză avînd potențialul de a induce toleranță și dependență și considerate ca fiind ilegale.

Modalitati de actiune:Ca și căi de pătrundere în organism pentru droguri amintim calea orală,
intravenoasă, subcutanata, rareori intramuscular.

Morfina si alte droguri opioide ( opium, heroina, codeinametadona, etc )- pătrund oral sau prin
injectare. Heroina poate fi absorbită și prin inhalare.

Cocaina este rapid distrusă în administrarea orală, fapt ce determină administrarea sa prin prizare sau
injectabil.

Heroina este un derivat de morfină, ușor de obținut in laboratoare clandestine, avind o activitate
analgezică și depresivă mai redusă decit morfina, dar acțiunea euforizantă este extrem de puternică.
Heroina se administrează pe orice cale, injectabilă ( după prealabila dizolvare in apă si acid citric, prin
incalzire intr-o lingura) , digestivă ( orală saau intrarectală), respiratorie prin prizare, inhalare sau
fumat.

LSD –ul se poate administra pe cale digestivă, injectabilă, prin fumat sau administrare sublinguală (
timbrele).

După administrare, drogul se distribuie în intreg organismul dar mai ales în ficat, rinichi, sistem nervos
și măduvă osoasă.

Eliminarea se face majoritar prin urină dar si intr-o cantitate mai mică prin fecale. Morfina, de ex,.
traversează și bariera placentară determinind modificări la sugar.

Recoltări necroptice: În intoxicațiile cu substanțe stupefiante, analiza toxicologică și interpretarea

medico-legală sunt esențiale în elucidarea cauzelor de moarte.
Un aspect foarte important este pentru cei care efectuează autopsia sa-si ia masuri suplimentare de
protectie intrucit persoana decedata poate avea un risc crescut de infectare ( hepatita B , C, HIV- care
ramâne viabil multe zile după moarte, etc).

În mod uzual, autopsia medico-legală trebuie să aibă în vedere în principal, recoltarea de probe pentru
examenul toxicologic. Această recoltare se referă la recoltarea de sînge ( sunt necesare cîteva
flacoane), recoltarea stomacului după secționarea acestuia între ligaturi pentru a se prezerva conținutul
gastric, recoltarea de ficat și urină.

Aspecte toxicologice :In interpretarea examenului toxicologic in cazul substantelor sdtupefiante pot
apare diverse dificultăți, după cum urmează:

• Inexistenta drogului in materialele analizate. Această situație poate să apară cînd între
ingestia ( administrarea drogului) și deces a trecut un interval de timp relativ mare. In
situațiile fericite în sînge și urină se pot pune în evidentă metaboliti ai stupefiantelor
administrate, singurele în măsură să ne permită a aprecia consumul de droguri.
• O altă situație este cea a consumatorilor care utilizează pentru prima data cantitati
normale de drog și decedează consecutiv unei reacții particulare a organismului. Dacă
toxicologia se bazează în aceste situații doar pe o determinare cantitativă, este posibil
ca rezultatul să nu fie relevant. La celălalt pol, se găsesc consumatorii habituali, care
datorită toleranței dezvoltate, pot avea la un examen toxicologic doze mai mari decît
cele letale.

In situații speciale se poate recolta păr de la cadavru ( pentru evidențierea timpului de expunere la
drog), salivă, tegumente ( pentru drogurile injectate). Tegumentele se doresc a fi refrigerate si nu
introduse in formol

Tanatogeneză:

- În cazul substanțelor opioide, moartea se poate produce prin insuficiență respiratorie sau
sincopă cardiacă. Morfina în mod special determină moartea prin paralizia centrului nervos
respirator. DML : Opiu: 1,5-3 grame, morfina 0,15-0,2 grame.
- Moartea in cazul sindromului de sevraj la morfina apare cind practic se rupe echilibrul dintre
efectele excitante și cele deprimante ale drogului.
- În cazul substanțelor halucinogene, este foarte probabil ca decesul să se producă consecutiv
efectelor drogului. De Ex. LSD ( derivat al alcaloizilor) determină consumatorilor senzația de
planare ( plutire) ceea ce îi poate determina să sară de la înălțime, cu producerea mortii
consecutiv leziunilor traumatice si nu direct ca o consecință directă a administrării drogului.
 - Sinuciderea in cazul LSD- apare prin efectul de flashback, respectiv, revenire în mod
neașteptat dar brusc și cu violență după intreruperea consumului, a halucinatiilor cu o
anxietate marcată ( persoana se simte ca o fiară haituită).
- Phencyclidine ( drog halucinogen) poate determina moartea prin hipertermie sau hemoragie
masivă intracraniană.
- Decesul prin supradoza de drog ( cel mai frecvent cocaina ) care este transportat ilegal prin
inghitire sub forma unor pachete la nivelul tractusului digestiv sau in cazul femeilor prin
transportul pachetelor intravaginal. Prin ruperea acestor pachete apare decesul prin supradoza.
- In cazul cocainei DML este de 20-30 mg in situatia prizarii acesteia in timp ce un gram ingerat
nu intotdeauna este letal.
- Heroina DML – 0,1 gr.
- Administrarea de Ecstasy ( MDMA) poate determina decesul prin hipertermie care apare la 4-
5 ore de la administrarea drogului si poate atinge valori de peste 42 grade.

Modificările necroptice:

- În intoxicația cu opioide aspectele necroptice sunt nespecifice.

- Prezenta de tatuaje la examenul extern, uneori ciudate si conectate cu subcultura drogului. Un
exemplu este tatuarea cifrei 13, pe fata interna a buzelor.
- Corpul cadavrului poate fi emaciat, murdar cu semne de infectie cronica, cu ulceratii cronice,
etc.
- Prezenta de urme de injectare la examenul extern.Acestea pot fi recente sau vechi. Se găsesc
frecvent pe brate, pe coapse, pe fata posterioară a miinilor, frecvent pe partea stîngă a
corpului, intrucit majoritatea oamenilor sunt dreptaci. Cind bratele si miinile devin
inutilizabile in injectarile vechi, se foloseste si injectarea pe fata posterioară a piciorului.
Abdominal, cel mai frecvent injectarea se face subcutanat, acest tip de injectare fiind
cunoscuta ca injectare skin –popping.
- Se pot evidentia leziuni precum: scleroza venoasă, necroza grasa, scleroza subcutanata,
abcese.
- La examenul intern, in mortile prin supradoza, edemul pulmonar (heroina) este masiv si
frecvent intilnit. In intoxicatia cu heroina, apare frecvent la nivelul nasului si gurii. Prezenta
edemului masiv este explicata de numerosi legisti ca fiind cauza unui fenomen alergic. In
intoxicatia cu cocaina, unde cauza decesului cel mai frecvent este o aritmie cardiaca, edemul
pulmonar este minim.
- Uneori, in decesele rapide, injectia se poate găsi pe corpul cadavrului.
- Constrictia pupilara și inegalitate pupilară in intoxicatia cu morfina,
 - In Intoxicația cu amfetamine, semnele tanatologice sunt nespecifice, uneori se pot găsi
hemoragii cerebrale sau subarahnoidiene întinse ca urmare a hipertensiunii induse de
amfetamine.
- In intoxicațiile letale cu MDMA ( ecstasy) apare cianoza generalizată si congestie masivă.
- In intoxicatia cu cocaină , perforarea si ulceratiile septului nazal sunt semne caracteristice.

Teme pentru autoevaluare:

Tanatogeneza in intoxicatia etilica

Descrieti tabloul necroptic in intoxicatia etilica

Tanatogeneza in intoxicatia cu monoxid de carbon

Descrieti tabloul necroptic in intoxicatia cu monoxid de carbon