Medicina Legala

Universitatea Transilvania din Braş ov
Facultatea de Drept ş i Sociologie

DREPT - FRECVENŢĂ REDUSĂ
MANU ELENA RAMONA
DREPT
MEDICINĂ LEGALĂ
Note de curs
2008
_____________________________________________________________________Cuprins
Cuprins
1. Unitatea de învăţare nr.1

INTRODUCERE
Obiectivele cursului ...................................................................... pag. 6
Motivaţia curriculară ..................................................................... pag. 7
Scopul unităţilor de învăţare ........................................................ pag. 7
Tematica unităţilor de învăţare .................................................... pag. 7
Bibliografie ................................................................................... pag. 8

ASPECTE GENERALE
Prezentare
generală ........................................................................................ pag. 9
Definiţie ......................................................................................... pag. 9
Istoric............................................................................................. pag. 9
Organizarea şi funcţionarea reţelei de medicină legală în
România ...................................................................................... pag. 10
Aspecte juridice privind constatările şi expertizele medico-
legale............................................................................................ pag. 12

TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
Definiţia vieţii ................................................................................ pag. 16
Definiţia morţii .............................................................................. pag. 16
Etapele morţii ............................................................................... pag. 17
Sindroamele
tanatogeneratoare ........................................................................ pag. 18
Semiologie
tanatologică ................................................................................... pag. 18
Stabilirea datei morţii .................................................................... pag. 22
Felul morţii .................................................................................... pag. 22
Moartea suspectă şi moartea
subită.............................................................................................. pag. 22
Bibliografie ..................................................................................... pag. 23

TRAUMATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ
Definiţia traumei şi
traumatismului ............................................................................... pag. 24
Clasificarea agenţilor
__________________________________________________________________________ 3
_____________________________________________________________________Cuprins
traumatici ..................................................................................... pag. 24
Clasificarea agenţilor traumatici
mecanici ...................................................................................... pag. 25
Clasificarea principalelor modalităţi
traumatice ................................................................................... pag. 25
Leziunile traumatice primare........................................................ pag. 26
Căderea şi
precipitarea .................................................................................. pag. 28
Cauzalitatea medico-legală în traumatologia
mecanică....................................................................................... pag. 29
Reacţia vitală ................................................................................ pag. 30


APRECIEREA GRAVITĂŢII LEZIUNILOR
TRAUMATICE ÎN CONFORMITATE CU PREVEDERILE
CODULUI PENAL
Aprecierea numărului de zile de îngrijiri
medicale ...................................................................................... pag. 32
Pierderea unui simţ sau organ ori încetarea funcţionării
acestora ....................................................................................... pag. 33
Infirmitatea permanentă fizică sau
psihică .......................................................................................... pag. 34
Sluţirea ......................................................................................... pag. 34
Avortul postraumatic .................................................................... pag. 35
Punerea în primejdie a vieţii ......................................................... pag. 36
Vătămarea corporală din culpă .................................................... pag. 36
Tentativa de omor ........................................................................ pag. 37
Loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte .......................................................................................... pag. 37
Omorul ......................................................................................... pag. 38

EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ ÎN ACCIDENTELE
RUTIERE ŞI ÎN CAZUL MORŢII PRIN ARME DE FOC
Particularităţile expertizei medico-legale în accidentele de trafic
rutier .............................................................................................. pag. 41
Leziunile şi moartea prin arme de foc ........................................... pag. 44
Bibliografie ..................................................................................... pag. 46
4 __________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________Cuprins
PRUNCUCIDEREA
Definiţie ........................................................................................ pag. 47
Expertiza cadavrului nou-născutului ............................................ pag. 47
Expertiza femeii suspectate de
pruncucidere ................................................................................. pag. 50
Examenul locului unde a avut loc
naşterea ........................................................................................ pag. 51
Bibliografie .................................................................................... pag. 51

OBSTERICĂ ŞI GINECOLOGIE MEDICO-LEGALĂ.
AVORTUL. VIOLUL
Definiţia avortului ......................................................................... pag. 52
Clasificarea avortului ................................................................... pag. 53
Obiectivele expertizei medico-legale în cazul avortului
empiric ......................................................................................... pag. 54
Definiţia violului ............................................................................ pag. 55
Obiectivele expertizei medic-legale în cazul infracţiunii de
viol ................................................................................................ pag. 55

ASFIXIILE MECANICE pag. 57
Definiţia asfixiei..............................................................................
Clasificarea asfixiilor mecanice...................................................... pag. 58
Spânzurarea.................................................................................. pag. 58
Strangularea.................................................................................. pag. 59
Sugrumarea................................................................................... pag. 59
Sufocarea...................................................................................... pag. 59
Obstrucţia căilor respiratorii cu corpi străini.................................. pag.59
Compresiunea toraco-
abdominală.................................................................................... pag. 59
Înecul............................................................................................. pag. 60
__________________________________________________________________________ 5
___________________________________________________________________Introducere
Unitatea de învăţare nr.1
INTRODUCERE
OBIECTIVELE CURSULUI
Aşa cum rezultă din însăși denumirea sa, medicina legală este o
disciplină medicală ce prezintă strânse conexiuni cu ştiinţele juridice. Astfel,
încă de la începuturile ei ca ştiinţă, medicina legală şi-a pus cunoştinţele sale în
slujba dreptului, ori de câte ori când, pentru aflarea adevărului, sunt necesare
cunoştinţe cu caracter medical, biologic. Lucrările medico-legale, expertize, noi
expertize, constatări medico-legale, şi altele se desfăşoară atât asupra
persoanelor în viaţă, dar şi asupra cadavrelor, corpurilor delicte, exertul punând
la dispoziţia organelor judiciare date ştiinţifice, obiective cu privire la starea de
sănătate, vătămarea corporală a unei persoane su moartea acesteia.
Lucrările medico-legale sunt solicitate pentru soluţionarea unor
cauze penale (omor, vătămare corporală, loviri sau late violenţe, viol, etc), civile
(referitoare la stabilirea discernământului unor persoane la întocmirea unor
contracte, testamente, sau pentru interzicerea exercitării unor drepturi civile),
de dreptul familiei (stabilirea sexului, cercetarea paternităţii, desfacerea
căsătoriei), de dreptul muncii, etc.
Din aceste considerente, medicina legală este considerată o ştiinţă
de graniţă, situată între ştiinţele medicale şi cele juridice, medicul legist
aplicând cunoştinţele sale şi cele mai recente cuceriri ştiinţifice ale medicinei în
rezolvarea problemelor concrete aduse în faţa sa de organele judiciare. Astfel,
actul medico-legal constituie una din probele cu caracter ştiinţific, obiectiv, care
contribuie la formarea convingerii intime a organelor judiciare asupra
adevărului. Elementele medico-legale pot intervenii în conturarea tuturor
aspectelor unei infracţiuni: obiect, subiect activ şi pasiv, latura obiectivă şi
latura subiectivă.
În desfăşurarea activităţii sale medicul legist trebuie să facă dovada
competenţei şi responsabilităţii sale, manifestând întotdeauna prudenţă atât în
interpretarea datelor, cât şi în formularea concluziilor , deoarece oricare dintre
afirmaţiile sale se poate converti într-un verdict.
La baza bunei desfăşurări a activităţii de medicină legală în România
stau următoarele acte normative: O.G. nr. 1/2000 devenită Legea nr. 459/2001
privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală,
O.G.nr. 57/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 271/2004,precum şi
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii în România.
Activitatea medico-legală este funamentată pe două principii:
- Principiul independenţei şi imparţialităţii medicului legist, conform căruia
pe parcursul efectuării lucrării medico-legale pentru care este solicitat,
medicul legist nu trebuie să se lase influenţat de datele din anchetă,
trebuind să explice eventuale neconcordanţe între acestea şi concluziile
sale.
- Principiul teritorialităţii şi al competenţei, conform căruia prima lucrare
medico-legală într-o cauză se efectuează de către instituţia medico-
legală în a cărei rază teritorială s-a petrecut fapta, sau se află domiciliul
persoanei ce urmează a se supune unei lucrări medico-legale.
6
___________________________________________________________________Introducere
MOTIVAŢIE CURRICULARĂ
Lucrarea de faţă îşi propune acumularea de către studenţi a unor cunoştinţe

cu caracter medical, biologic care să contribuie la desvăvârşirea deprinderilor lor
cu privire la soluţionarea unor cazuri practice preponderent din d omeniul
dreptului penal, dar şi al dreptului civil sau dreptului familiei.
Prin coroborarea acestor noi cunoştinţe cu cele dobândite anterior la
discipline esenţiale de drept, cum ar fi dreptul penal, dreptul procesual penal,
criminalistica, cursanţii vor dobândi aptitudini în ceea ce priveşte cercetarea
eficientă, încadrarea şi sancţionarea corectă unor fapte penale.
În conţinutul acestei discipline se regăsesc cu precădere noţiunile medicale
şi medico-legale de bază în activitatea oricărui jurist, dar şi elementele
caracteristice ale activităţii de medicină legală din România, aşa cum se
regăsesc ele în actele normative ce reglemntează această activitate.
Nu a fost neglijată corelarea noţiunilor medico-legale şi a normelor dreptului
penal şi procesual penal cu activitatea practica şi nici exemplificările concrete
ale domeniului în discuţie.
SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE
Unităţile de învăţare au fost alese astfel încât să ajute cursanţii în primul rând
să identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria ştiinţelor socio-juridice.
De asemenea printr-o selecţie atentă a tematicii a fost posibilă corelarea
cunoştinţelor dobândite la materiile fundamentale deja aprofundate cu noţiuni
specifice acestui curs şi practica existentă în acest domeniu.
Nu în ultimul rând, acest curs vine, să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate,
evidenţiate şi puse în valoare în rezolvarea situaţiilor practice pe care le poate
întâmpina orice absolvent de drept.
Cursul se doreşte a fi o aprofundare pertinentă a domeniului, astfel încât
acesta să-i ajute pe cursanţi în cariera lor juridică ulterioară .
TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Introducere
Aspecte generale:definiţia, obiectul, istoricul şi organizarea reţelei de medicină
legală în România
Tanatologia medico-legală
Traumatologia medico-legală
Aprecierea gravităţii leziunilor traumatice în conformitate cu prevederile
Codului penal
7
___________________________________________________________________Introducere
Expertiza medico-legală în accidentele rutiere şi în cazul morţii prin arme de
foc
Pruncuciderea
Obstetrică şi ginecologie medico-legală. Avortul. Violul
Asfixiile mecanice
BIBLIOGRAFIE
Tratat de medicină legală – Vladimir Beliş – Editura Medicală – Bucureşti - 1995
Medicină Legală, curs pentru facultăţile de drept, ediţia a VI-a revăzută şi adăugită –
Vladimir Beliş – Editura Juridică - Bucureşti - 2006
Medicină Legală – Valentin Iftenie – Editura Ştiinţelor Medicale – Bucureşti – 2005
Medicină legală pentru jurişti- Gheorghe Scripcaru, Călin Scripcaru, Vasile

Astărăstoae- Editura Polirom - Bucureşti- 2005
Introducere în medicina legală pentru jurişti- Ionel Lulu Groza, Vasile Astărăstoae-
Editura C.H. Beck – Bucureşti - 2007
Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale C urţii

Constituţionale, hotărâri C.E.D.O - Editura Hamangiu- Bucureşti- 2007
Drept penal. Partea specială, vol. I –Vasile Dobrinoiu - Editura Lumina Lex- Bucureşti
– 2004
Codul penal
Codul de procedură penală
Legea Nr. 459/2001 privind activitatea de medicină legală din România
8
_____________________________________________________________Aspecte generale
Unitatea de învăţare nr. 2
ASPECTE GENERALE
ASPECTE GENERALE
Prezentare generală
Definiţie
Istoric
Organizarea şi funcţionarea reţelei de edicină legală în România
Aspecte juridice privind constatările şi expertizele medico -legale
Bibliografie
2.1 OBIECTIVE
- Familiarizarea cursanţilor cu termenii, noţiunile, conceptele şi principiile
acestei discipline;
- Cunoaşterea modului de organizare şi fucţionare a reţelei de medicină
legală din România;
- Stabilirea locului şi rolului medicinei legale în cadrul ştiinţelor socio-
juridice.
2.2 PREZENTARE GENERALĂ
Medicină legală – asocierea celor doi termeni „medicină” şi „legală” sugerează

complexitatea acestei discipline atât sub aspectul obiectului de cercetare cât şi
sub aspectul metodelor folosite. Raporturile dintre oameni, pe care justiţia le
apără şi garantează, au la bază deseori unele fenomene biologice. De aceea,
justiţia are nevoie, adeseori, pentru a stabili adevărul, de sprijinul medicinei.
Medicină judiciară – aşa a fos denumită anterior această disciplină pentru a

consfinţi legătura dintre medicină şi justiţie.
2.3 DEFINIŢIE
Medicina legală este o disciplină medicală care îşi pune cunoştinţele

sale în slujba justiţiei, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze
judiciare sunt necesare anumite precizări cu caracter medical-biologic.
2.4 ISTORIC
- Codul lui Hamurabi conţine articole referitoare la răspunderea medicilor,

precum şi sancţiuni pentru erori în intervenţiile terapeutice;
- Legile vechilor egipteni conţineau prevederi referitoare la necesitatea
examinării de către moaşe a femeii gravide condamnate la moarte,
amânându-se pedeapsa până după naştere; se pedepsea avortul,
9
perversiunile sexuale;
- Grecii şi romanii cunoşteau bolile psihice şi nu trăgau la răspundere penală
persoanele care sufereau de astfel boli;
- Tratatul lui Sun-Tzî, China, 1248, cuprindea noţiuni despre simulare, leziunile
traumatice, avort, moartea prin strangulare, înec, intoxicaţii, etc;
- În secolele XIV şi XV, sub inflenţa dezvoltării medicinei arabe, au apărut
primele tratate de toxicologie;
- Lucrarea lui Barzizio,apărută la Pavia în 1434, conţine norme de deontologie
medicală;
- Primele reglementări ale expertizei medico-legale au apărut în Constituţiile
din Bamberg şi în Legile Caroline din 1532, unde erau tratate probleme
legate de infanticid, avort, otrăvire, arătându-se şi metodele medico-legale de
constatare a acestor infracţiuni;
- În secolul XVI apare tratatul lui Ambroise Parė în care sunt tratate probleme
legate de rănile mortale, moartea subită, asfixii, intoxicaţii;
- În ţara noastră, primele elemente de medicină legală, le regăsim în Legiuirile
lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, şi anume: „Cartea Românească de
Învăţătură de la Pravilele Împărăteşti”, 1652, unde se fac referiri cu privire la
expertiza în cazuri de otrăvire, viol, sodomie, pruncucidere, incest, etc;
- În 1856 Carol Davila înfiinţează Şcoala de Chirurgie care ulterior devine
Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, unde se preda şi medicina legală
sub denumirea de „Condica criminală” a lui Barbu Ştirbei şi a lui Sturdza;
- În 1865 apare Codul Penal de Instrucţie Criminală care stabilea rolul
medicului într-o serie de cauze judiciare;
- Primul profesor de medicină legală a fost Gheorghe Atanasovici, care în
1861 a devenit şi primul Medic Legist al Capitalei, funcţie preluată în 1890 de
Dr. Mina Minovici care a creat şi organizat medicina legală românească pe
baze ştiinţifice. Sub tutela sa a fost inaugurată în 1892 Morga Oraşului
Bucureşti, actualul Institut de Medicină Legală „Mina Minovici”. Tratatul său
de medicină legală a fost premiat de către Academia Română.
2.5 ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA REŢELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ

ÎN ROMÂNIA
În România reţeaua de medicină legală funcţionează în baza
urmatoarelor acte normative:
-Ordonanţa Guvernului nr 1/2000;
-Ordonanţa guvernului nr 513/2001 de modificare a Ordonanţei nr
1/2000;
-Legea 459/2001 de aprobare a celor două ordonanţe;
-Hotărârea de Guvern nr 774/2000 privind aprobarea Regulamentului de
activitate medico-legală;
-Ordinul Ministerului Sănătăţii şi al Ministerului Justiţiei privind aprobarea
normelor procedurale de efectuare a expertizelor şi constatărilor medico -
legale;
-Hotărârea Curţii Constituţionale privind interpretarea art.120, al. 5, din
Codul de Procedură Penală;
-Legea Nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
OG nr 1/2000 precizează scopurile activităţii medico -legale:
-furnizarea de mijloace de probă care să contribuie la stabilirea
adevărului judiciar;
10
-efectuarea cercetării ştiinţifice în domeniul medico-legal;

-contribuţia la îmbunătăţirea activităţii de asistenţă medicală prin
elaborarea de opinii ştiinţifice în cazurile solicitate.
Ordonanţa precizează că orice ingerinţă în această activitate este
interzisă (principiul independenţei şi imparţialităţii medicului legist).
Instituţiile de medicină legală sunt singurele care pot efectua expertize,
constatări şi alte lucrări medico-legale.
Curtea constituţională a stabilit că prevederile art. 120, al. 5, din
C.p.p. sunt neconstituţionale, astfel că, la efectuarea expertizelor într-un
institut de specialitate, este obligatorie şi participarea experţilor
recomandaţi de părţi.
Instituţiile de medicină legală din România sunt:
-Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, cu sediul în
Bucureşti, unitate cu personalitate juridică, aflată în subordinea
Ministerului Sănătăţii;
-Institutele de medicină legală din centrele universitare (Iaşi, Cluj-
Napoca, Târgu-Mureş, Timişoara, Craiova), unităţi cu personalitate
juridică din subordinea Ministerului Sănătăţii.
-Serviciile medico-legale judeţene, cu sediul în oraşele reşedinţă de
judeţ, subordonate Direcţiilor de Sănătate Publică Judeţene;
-Cabinetele medico-legale, aflate în structura organizatorică a Serviciilor
medico-legale judeţene, situate în oraşele nereşedinţă de judeţ.
Coordonarea activităţii medico-legale se face de către Ministerul
Sănătăţii şi Consiliul Superior de Medicină Legală ce funcţionează pe
lângă INML „Mina Minovici” şi are sediul în acest institut. OG nr1/2000
stabileşte care sunt atribuţiile acestuia:
-de coordonare a activităţii medico-legale pe teritoriul ţării;
-de studiu privind morbiditatea şi mortalitatea medico-legală;
-de iniţiere a unor studii de criminologie.
Atribuţiile institutelor medico-legale sunt:
-să efectueze expertize la cererea organelor judiciare şi a persoanelor
fizice interesate;
-să efectueze noi expertize medico-legale;
-să efectueze expertize în cazurile de deficienţă a acordării asistenţei
medicale;
-să efectueze explorări complementare;
-să propună Consiliului Superior de Medicină Legală măsuri
metodologice de practică medico-legală unitară.
În cadrul institutelor medico-legale funcţionează comisiile de
avizare şi control al actelor medico-legale, care au următoarele atribuţii:
-avizează actele de expertiză şi constatare medico-legală, atunci când
organele judiciare consideră că este necesar;
-avizează noile expertize medico-legale.
Institutele medico-legale stabilesc liste din care părţile pot solicita
experţi care să-i asiste pe cei oficiali.
OG nr 513/2001 prevede că Ministerul Sănătăţii şi Ministerul
Justiţiei asigură controlul şi evaluarea activităţii medico-legale, ca şi
numirea directorilor de institute medico-legale, a comisiilor de avizare şi
control al actelor medico-legale, în acest scop înfiinţându-se Consiliul de
analiză şi evaluare, format din reprezentanţi ai Ministerelor Sănătăţii,
11
Justiţiei, de Interne şi ai Parchetului General.

Legea nr. 459/2001 aprobă cele două ordonanţe şi prevede faptul
că activitatea medico-legală este parte integrantă din asistenţa medicală.
Hotărârea de Guvern nr. 774/2000 aprobă Regulamentul de
activitate medico-legală, precizând că această activitate se realizează de
către medicii legişti încadraţi în instituţiile medico-legale, cu respectarea
principiului independenţei şi imparţialităţii lor (art. 3). Pe lângă acest
principiu, în activitatea medico-legală mai funcţionează şi principiul
competenţei teritoriale şi ierarhice, în sensul că prima expertiză medico -
legală se efectuează de către instituţia medico-legală de pe teritoriul
unde se află domiciliul persoanei vătămate sau unde a fost găsit
cadavrul, iar o nouă expertiză medico-legală, în aceeaşi cauză, se
efectuează de către instituţia medico-legală ierarhic superioară celei care
a efectuat prima expertiză.
2.6 ASPECTE JURIDICE PRIVIND CONSTATĂRILE ŞI EXPERTIZELE
MEDICO-LEGALE
Toate instituţiile medico-legale efectuează următoarele tipuri de lucrări:
-autopsii în toate cazurile prevăzute de lege;
-expertize medico-legale traumatologice, psihiatrice, de amânare sau
suspendare a executării pedepsei;
-noi expertize în caz de responsabilitate medicală, infirmitate şi
incapacitate de muncă, autorizarea de a purta armă sau de a conduce
vehicule, expertize biocriminalistice, toxicologice sau de filiaţie,etc.
Lucrările de expertiză medico-legală sunt efectuate de către
experţi oficiali, dar legea prevede că la aceste lucrări pot asista şi experţi
numiţi de organele judiciare sau de părţi, din cei aflaţi pe listele
institutelor de medicină legală.
Nu toţi medicii legişti au calitatea de expert. Condiţiile cerute
pentru aceasta sunt:
 să aibă capacitate de exerciţiu deplină;
 să fie absolvent al unei instituţii de învăţământ superior medical
acreditată;
 să fi absolvit cursuri de specializare postuniversitară în acest domeniu
(rezidenţiat în medicină legală);
 să practice în mod curent acastă specialitate;
 să nu fi suferit o condamnare definitivă pentru o infracţiune săvârşit ă în
cursul desfăşurării activităţii sale sau în legătură cu acasta;
 să fie atestat în calitate de expert de către Consililu Superior de Medicină
Legală, după o evaluare anuală.
Începerea urmăririi penale a unui medic legist atrage suspendarea
sa din activitate.
Un expert ce a efectuat o expertiză nu mai poate participa la o
nouă expertiză în acelaşi caz.
Nu poate fi expert la cererea părţilor:
-cel desemnat din oficiu să fie expert;
-cel ce a fost martor în cauză;
-cel ce a declarat că se abţine din motive de incompatibilitate;
-cel ce a fost recuzat.
Atunci când expertul, în cursul activităţii sale, ia cunoştinţă de o
infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, el
12
are obligaţia să consemneze acest fapt în actul medico-legal şi să-l

aducă la cunoştinţa organelor judiciare.
Expertul are obligaţia să păstreze secretul activităţii desfăşurate şi
poate aduce la cunoştinţa persoanelor interesate rezultatul expertizei
numai dacă nu aduce atingere activităţii de urmărire penală.
Regulamentul de activitate medico-legală precizează structura şi
felul actelor medico-legale, acestea fiind:
 rapoarte de expertiză medico-legală;
 rapoarte de constatare medico-legală;
 certificate medico-legale la cererea părţilor;
 buletine de analiză medico-legală;
 avize medico-legale, toate arhivate pe o perioadă nedeterminată.
Conform Regulamentului, expertizele medico-legale se fac
obligatoriu de către o comisie alcătuită din trei medici (cu grad superior
celor ce au efectuat prima examinare), în cazurile de:
-capacitate psihică;
-întrerupere sau amânare a executării pedepsei;
-responsabilitate medicală;
-filiaţie;
-capacitate de muncă;
-aptitudine de a exercita o profesie;
-noi expertize.
Expertizele psihiatrice vor rezolva următoarele probleme:
-capaciatea psihică în momentul comiterii faptei imputate;
-capacitatea psihică la data examinării;
-pericolul social al bolnavului şi măsurile medicale de siguranţă care se
impun.
Codul de procedură penală, la art. 117, alin. 1 , precizează
situaţiile care fac obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice;
-în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav;
-când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială
asupra stării de psihice a învinuitului sau inculpatului.
În expertizele pentru minori este obligatorie ancheta socială şi
şcolară.
În expertizele pentru filiaţie se include şi stabilirea perioadei de
concepţie, a capacităţii de procreere şi a examenului antropologic la
copiii peste 3 ani.
Pentru expertiza cu privire la calcularea retroactivă a stării de
îmbibaţie alcoolică, regulamentul precizează:
-se efectuează numai în institutele medico-legale;
-numai în comisie de trei experţi;
-numai dacă s-au recoltat două probe de sânge la interval de o oră, cu
excepţia persoanelor în stare de comă, şoc sau în caz de intervenţii
chirurgicale de urgenţă;
-interdicţia efectuării calculului retroactiv numai pe baza declaraţiilor de la
dosar;
-efectuarea numai pentru o variantă de consum, iar pentru mai multe
variante numai la cererea organelor judiciare.
Autopsia este obligatorie, conform codului de procedură penală
13
art.114, ali.1, în următoarele cazuri:

 moarte violentă, indiferent de timpul scurs între traumatism şi deces;
 deces de cauză necunoscută;
 deces suspect, precum moartea subită, la cei ce au fost verificaţi ca
stare de sănătate, cei aflaţi în misiuni în interes de serviciu, cei decedaţi
în instituţii sau în custodie (penitenciar, spitale penitenciar), în caz de
tortură, decese în serie, cadavre neidentificate sau scheletizate, decese
la scurt timp după o intervenţie medicală şi în caz de deficienţe medicale.
Exumarea se face numai la cererea organelor judiciare.
Drepturile şi obligaţiile expertului:
-dreptul de a se recuza în cazuri similare judecătorilor;
-dreptul de a cere şi a i se pune la dispoziţie dosarul cauzei ce se cere a
fi examinată;
-dreptul de a se păstra secretul lucrărilor medico-legale;
-dreptul de a răspunde, din proprie iniţiativă, la problemele ivite pe
parcurs şi care nu fac obiectul întrebărilor din ordo nanţa de expertiză;
-dreptul de a cere lămuriri cu privire la anumite fapte sau împrejurări ale
cauzei;
-dreptul de a obţine prezenţa părţilor sau explicaţiile lor, cu aprobarea
organului judiciar;
-dreptul de a obţine istoricul faptei din datele de anchetă înainte de
autopsie;
-obligaţia de a-şi motiva opinia contrară într-o expertiză în echipă;
-obligaţia de a efectua expertize în termenul solicitat;
-obligaţia de a face expertize complete, având răspundere în cazul
compromiterii unei speţe prin lipsa unei explorări;
-obligaţia de a solicita consimţământul pentru investigaţii;
-obligaţia de a se recuza;
-obligaţia de a fi imparţial;
-obligaţia de a nu etala un comportament histrionic (ostentativ) şi de a
avea reţinere etică faţă de succesele profesionale.
Actele medico-legale rezultate în urma lucrărilor de constatare şi
expertiză medico-legale sunt mijloace de probă ce permit:
-constatarea unui fapt;
-identificarea unui autor;
-cunoaşterea împrejurărilor unei cauze penale.
Aceste mijloace de probă, prevăzute de Codul de Procedură
Penală (art.64), se corelează fidel cu principiul libertăţii probelor şi a
liberei lor aprecieri, deşi unii autori susţin că sunt probe a căror
respingere trebuie motivată.
Probele medico-legale pot fi imediate (constatarea medico-legală)
sau mediate (expertiza medico-legală).
Constatările medico-legale (art.114-115 C.p.p) sunt acte medico-
legale cu caracter de urgenţă, efectuate de regulă în faza de urmărire
penală care oferă concluzii, printr-o procedură simplă, cu privire la felul
morţii (violentă sau neviolentă), cauza morţii, leziunile de pe corpul
victimei sau agresorului, în scopul de a declanşa procedura judiciară sau
de a clasa o suspiciune.
14
Expertizele medico-legale sunt acte ce includ şi rezultatele unor

explorări complementare (dozarea alcoolului în sânge, examene
toxicologice, etc), şi care oferă concluzii definitive asupra cazului.
Structura unui raport de expertiză sau constatare medico-
legală cuprinde următoarele părţi:
-partea introductivă care cuprinde date de identificare a organului judiciar
care cere efectuarea lucrării, obiectul lucrării, problemele de rezolvat
solicitate, un scurt istoric al faptei incriminate;
-partea descriptivă;
-concluziile care constau în răspunsuri ştiinţifice la problemele solicita te
spre rezolvare
2.8 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Expertiza medico-legală psihiatrică este a) în cazul infracţiunii de omor deosebit de
obligatorie în următoarele situaţii : grav
b) în cazul infracţiunii de pruncucidere
c) atunci când oragnul de urmărire penală
sau instanţa de judecată are îndoială asupra
stării psihice a inculpatului sau învinuitului
2. Actele medico-legale sunt probe ce a) încadrarea juridică a faptei

permit : b) identificarea unui autor
c) constatarea unui fapt
2.9 LUCRARE DE VERIFICARE

Analizaţi activitatea de medicină legală din România din punctul de vedere al
prevederilor legale în vigoare
2.10 RASPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

Vezi pag. 13
Vezi pag. 14
2.11 BIBLIOGRAFIE
Introducere în medicina legală pentru jurişti – Ionel Lulu Groza, Vasile Astărăstoae
– Editura C.H. Beck – Bucureşti - 2007
Codul de procedură penală
O.U.G. Nr. 1/2000
Legea Nr. 459/2001
15
______________________________________________________Tanatologie medico-legală
ASPECTE GENERALE
Definiţia vieţii (trepiedul vital)

Definiţia morţii
Etapele morţii (stările terminale)
Sindroamele tanatogeneratoare
Semiologia tanatologică
Stabilirea datei morţii
Felul morţii
Moartea suspectă şi moartea subită.
3.1. OBIECTIVE
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare cursanţii vor dobândi următoarele

abilităţi :
- cunoaşterea funcţiilor vitale ale organismului
- descrierea etapelor morţii
- definirea stărilor terminale
- enumerea şi să descrierea semnelor negative de viaţă, semnelor morţii reale,
modificărilor cadaverice tardive, precum şi importanţa lor medico -legală
- cunoaşterea criteriilor de apreciere cronologică a datei morţii
- clasificarea morţii din punct de vedere juridic şi medico-legal;
- definirea moarţii suspecte şi a moarţii subite şi diferenţierea celor două noţiuni.
3.2. DEFINIŢIA VIEŢII

Din punct de vedere fiziologic viaţa se defineşte prin trei procese fundamentale:
 - metabolism;
 - autoreproducere;
 - iritabilitate (excitabilitate)=capacitatea de a reacţiona la stimuli externi.
Din punct de vedere al organismului uman ca ansamblu, viaţa se caracterizează prin
cele trei funcţii vitale ce alcătuiesc trepiedul vital al lui Bichat:
 - respiraţie;
 - activitate cardio-vasculară;
 - activitate cerebrală.

3.3 DEFINIŢIA MORŢII
Moartea este considerată nu ca un moment, ci ca un proces ce evoluează în timp,
având loc treptat, prin încetarea ireversibilă a funcţiilor vitale, ce are loc succesiv, la toate
nivelurile, începând cu organismul ca întreg (respiraţie, activitate cardio -vasculară,
activitate cerebrală), apoi în toate ţesuturile şi organele, sub forma unui proces lent prin
încetarea treptată a metabolismului celular.
16
3.4. ETAPELE MORŢII (STĂRILE TERMINALE)

Primele celule care mor sunt neuronii, celulele cele mai diferenţiate şi în acelaşi timp
cele mai sensibile la lipsa de oxigen (anoxie). Rezistenţa cea mai mică o au neuronii
corticali (cca 3 min) moartea lor determinând pierderea stării de conştienţă. O rezistenţă
ceva mai mare o au neuronii subcorticali (din bulb, unde se găsesc centrii vitali ai
organismului) de aproximativ 5-10 min, iar cei din punte rezistă la anoxie cca 20-30 min.,
moartea lor ducând la abolirea reflexelor corneene şi pupilare. Rezistenţa cea mai mare la
anoxie o au elementele figurate ale sângelui (leucocite, hematii, trombocite), de
aproximativ câteva ore, şi celulele miocardice.
Etapele morţii sunt:
 Preagonia:
- etapa premergătoare agoniei;
-manifestările psihice sunt caracteristice, dar sunt condiţionate de factori
individuali:- vârsta- bătrânii acceptă moartea cu indiferenţă;
- constituţia organismului;
- felul bolii- în traumatisme apare logoree, agitaţie,vederea panoramică a vieţii;
- în bolile netraumatice apare anxietate;
- în bolile consumptive (cancer) apare resemnarea;
- în îngheţ apare euforie, calm, amorţeală, senzaţie de planare;
- alienaţii după zeci de ani de izolare completă de mediu, brusc
vorbesc, relatează evenimente petrecute în perioada de izolare, apoi mor;
- cu 3-4 ore înainte de sincopa cardiacă se poate resimţi o
senzaţie plăcută de linişte, somnolenţă;
- structura psihică, concepţiile filozofice şi religioase.
- durata variază în funcţie de felul bolii, vârstă, constituţie.
 Agonia:
- etapă ireversibilă de trecere de la viaţă la moartea clinică, în care fenomenele
tanatologice înlocuiesc treptat fenomenele biologice.
Manifestări clinice şi paraclinice:
- dispariţia funcţiilor psihice;
- pierderea contactului cu realitatea imediată;
- dispariţia simţurilor (primul dispare văzul, ultimul auzul);
- scăderea şi alterarea funcţiilor vitale.
Forme clinice:
- agonie cu delir (uneori cu acte de violenţă) în bolile febrile, meningoencefalite;
- agonie aparent lucidă în bolile cardio-vasculare;
- agonie alternantă în boli acute, boli psihice.
Durata agoniei variază în funcţie de cauza morţii:
- agonie absentă în zdrobiri ale capului, unele morţi subite;
- agonie scurtă în asfixii, intoxicaţii supraacute, hemoragii;
- agonie lungă (ore, zile) în bolile cronice.
 Moartea clinică
Manifestări clinice şi paraclinice:
- abolirea funcţiilor vitale- absenţa respiraţiei, lipsa activităţii cardiace pe
electrocardiogramă, linişte electrică pe electroencefalogramă;
- dispariţia reflexelor.
Este ultima fază reversibilă a morţii, dar numai la manevre de resuscitare de terapie
intensivă. Aceste manevre sunt eficiente (împiedică evoluţia spre moarte ce rebrală ) doar
dacă se aplică în primele 5 minute de la instalarea morţii clinice atât cât rezistă neuronii la
anoxie.
17
Există unele stări ale organismului care se pot confunda cu moartea clinică, cum ar fi:
- moartea aparentă care se caracterizează printr-o scădere marcată a funcţiilor
vitale, uneori atât de severă încât ele nu mai pot fi decelate clinic şi paraclinic (
pe electrocardiogramă şi electroencefalogramă), stare din care revenirea se
face spontan;
- coma depăşită=moarte corticală cu menţinerea artificială a funcţiilor vegetative;
- viaţa vegetativă=menţinerea spontană a funcţiilor vegetative dar cu deficit grav al
stării de conştienţă;
- sincopa cardiacă=abolire de scurtă durată a funcţiei cardiace şi/sau a respiraţiei.
- leşinul=pierderea de scurtă durată a stării de conştienşă dar cu menţinerea
nealterată a funcţiilor vitale.
 Moartea cerebrală (corticală) caracterizată printr-o distrucţie ireversibilă (necroză)
a emisferelor cerebrale dar nu şi a trunchiului cerebral.
Se caracterizează prin:
- stare vegetativă profundă;
- comă cu respiraţie spontană profundă, dar cu electroencefalogramă silenţioasă.
 Moartea creierului=moartea întregului creier (emisfere cerebrale, cerebel şi
trunchiul cerbral).
 Moartea reală (biologică) - are loc oprirea metabolismului cu transferul
modificărilor energetice în alte sisteme. Apar semnele morţii reale.
3.5.SINDROAMELE TANATOGENERATOARE
Sindroamele tanatogeneratoare sunt o asociere de semne şi simptome clinice cu
substrat lezional specific, având etiologie diversă, corespunzătoare insuficienţei unui
organ, şi care, prin evoluţie spre stările terminale pot duce la moarte.
Cele mai multe sindroame tanatogeneratoare sunt comune morţilor violente cât şi
celor neviolente. Ex: come, şoc, zdrobire de craniu, infarct miocardic, asfixie mecanică,
etc.
3.6. SEMIOLOGIE TANATOLOGICĂ

Semiologia tanatologică este ştiinţa care se ocupă cu studierea semnelor morţii şi a
modificărilor cadaverice consecutive acţiunii factorilor de mediu asupra cadavrului.
Clasificarea semnelor morţii şi a modificărilor cadaverice:
a) a) semne negative de viaţă:
- poziţia şi aspectul general al cadavrului-de obicei decubit dorsal (pe spate), musculatură
flască, piele fără elasticitate, degetele mâinilor în semiflexie, paloare ceroasă, mandibula
căzută;
- oprirea respiraţiei;
- oprirea circulaţiei;
- abolirea reflexelor;
- modificări oculare;
- suspendarea activităţii cerebrale.
b) semnele morţii reale:
-răcirea cadavrului;
-deshidratarea cadavrului;
-lividităţile cadaverice;
-rigiditatea cadaverică;
-autoliza.
c) modificări cadaverice tardive:
- distructive:putrefacţia, distrugerea cadavrului de animale(carnivore, insecte necrofage
18
sau larvele acestora=entomologie medico-legală);

- conservatoare naturale: mumificarea, adipoceara (saponificarea), lignifierea, îngheţarea;
- conservatoare artificiale:îngheţarea, îmbălsămarea.
1. Răcirea cadavrului se datorează iniţial opririi circulaţiei şi metabolismului, şi apoi
pierderii de căldură în mediu prin metode fizice:iradiere, conducţie, convecţie.
Într-un mediu cu temperatura de 15-20 ºC răcirea cadavrului se face cu 1ºC pe oră
în primele patru ore, apoi cu 2ºC pe oră, de la exteriorul cadavrului spre interior, a.î. la 10 -
12 ore de la moarte temperatura intrarectală este de 20ºC.
Factori acceleratori ai răcirii cadavrului: boli care au evoluat cu hipotermie
(hemoragii), mediu rece sau bun conductor termic (apa rece cu valuri, aer umed), copii,
bătrâni caşectici.
Factori inhibitori ai răcirii cadavrului: boli febrile, cadavru îmbrăcat, mediu cald,
expunerea la soare a cadavrului, adulţi obezi.
Valoarea medico-legală-este un semn al morţii reale, dar utilizarea lui în vederea
stabilirii datei morţii este relativă datorită numeroşilor factori care o influenţează.
2. Deshidratarea cadavrului se datorează opririi circulaţiei cu hipostază consecutivă şi
evaporării apei din straturile superficiale ale pielii. Procesul este mai rapid la nivelul
mucoaselor externe care sunt lipsite de strat cornos, şi în zonele de piele care sunt mai
subţiri în mod natural (buze, scrot, vârfurile degetelor) sau în mod traumatic (excoriaţii,
contuzii, şanţ de spânzurare).
În zonele de deshidratare pielea are aspect de pergamentare fiind uscată, întărită,
uşor mai deprimată, brun-maronie. Dacă fanta palpebrală rămâne deschisă pe cornee
apar petele Liarché, de formă triunghiulară, ovalară sau circulară, iniţial în unghiul extern
al ochilor, apoi şi în cel intern.
Prin deshidratare cadavrul pierde în greutate.
Valoarea medico-legală este redusă pentru stabilirea datei morţii, iar pergamentările
trebuie diferenţiate de excoriaţii(acestea prezintă pe secţiune infiltraţii hemoragice).
3. Lividităţile cadaverice se datorează opririi circulaţiei şi acţiunii gravitaţiei asupra sângelui
care face ca acesta să se acumuleze în zonele declive ale cadavrului, conferindu -le o
culoare violacee, ce contrastează cu nuanţele palide din jur în care vasele sunt golite de
sânge.
Etapele lividităţilor:
a) a) Hipostaza (2-16 ore)=în lipsa activităţii de pompă a inimii sângele nu este
propulsat în capilare şi venule, şi sub acţiunea gravitaţiei sângele se acumulează în zonele
declive.
- lividităţile au culoare roşu-albăstrui;
- dispar la presiune digitală şi reapar după încetarea acesteia;
- la schimbarea poziţiei cadavrului lividităţile dispar din zonele iniţiale şi apar în noile zone
declive.
b) Difuziunea (15-24 ore)=sângele extravazează parţial din vasele de sânge şi infiltrează
ţesuturile din jur.
- lividităţile au culoare violacee;
- pălesc la presiune dar nu dispar;
- la modificarea poziţiei cadavrului nu dispar din zonele din jur dar apar şi în noile zone
declive.
c) Imbibiţie (peste 18 ore)=sângele extravazează complet din vase în ţesuturile din jur.
- lividităţile sunt negricioase;
- nu se modifică la presiune;
- la modificarea poziţiei cadavrului lividităţile nu dispar din zonele iniţiale şi nici nu apar în
noile zone declive.
19
Lividităţile cadaverice pot avea şi altă culoare:

- roşu-carmin în intoxicaţiile cu CO;
- galbene în intoxicaţiile cu nitraţi;
- pot fi absente la cadavrele ţinute în apă sau frig.
Deseori organele judiciare cer medicului legist să facă diagnosticul diferenţial între
lividităţi şi echimoze. Criteriile de diferenţiele sunt următoarele:
Criteriu Lividităţi cadaverice Echimoze
localizare declivă Orice regiune
Contur şi relief şters Proeminente cu contur
neregulat
Modificări la presiune şi În funcţie de etapă Nu se modifică
schimbarea poziţiei
cadavrului
culoare Roşu-violaceu În funcţie de stadiu
Aspect pe secţiune Superficale, dispar după Profunde, cheagurile
spălare cu apă persistă şi după spălare cu
apă
Examen microscopic Absenţa hemoragiilor Rupturi vasculare, infiltrate
hemoragice
Valoare medico-legală:
- lividităţile cadaverice constituie cel mai sigur şi mai precoce semn al morţii reale;
- în context cu celelalte semne ale morţii reale constituie un indicator al al timpului scurs
de la moarte;
- reprezintă un indicator al poziţiei cadavrului şi al modificărilor ei („semnul p oziţiei
cadavrului”);
- au valoare orientativă pentru stabilirea cauzei morţii.
4. Rigiditatea cadaverică constă în întărirea muşchilor (striaţi şi netezi=muşchii scheletului
şi muşchii organelor interne) cu creşterea tensiunii lor şi scăderea elasticităţi i şi plasticităţii
lor.
Etape:
a) a) Etapa de instalare urmează relaxării imediat post-mortem şi durează 2-6 ore.
Ordinea de instalare este cranio-caudală (de la cap spre picioare) (legea lui Nysten). Ea
poate fi învinsă cu uşurinţă după care se reinstalează în scurt timp.
Rigiditatea interesează şi muşchii organelor interne: muşchii erectori ai firului de păr
(piele de găină), muşchii vezicii urinare, rectului şi veziculelor seminale (eliminare de urină,
materii fecale şi spermă), uterul (expulzia fătului post mortem),etc.
b) b) Etapa de stare sau de generalizare-se desfăşoară pe parcursul următoarelor 14-
24 de ore post mortem, sunt cuprinşi toţi muşchii, rigiditatea se învinge greu, după care nu
se mai reinstalează.
c) c) Etapa de rezoluţie care începe la una-două zile postmortem şi este completă la
3-7 zile postmortem. Rigiditatea dispare în ordinea în care a apărut şi începe putrefacţia.
O formă specială de rigiditate cadaverică este reprezentată de spasmul cadaveric
care este o stare de hipercontractilitate musculară care începe din timpul vieţii, fără
existenţa unei perioade de relaxare postmortem. Apare în decapitări, zdrobiri ale capului,
leziuni bulbare, medulare, intoxicaţii cu substanţe convulsivante, fulgeraţii (moartea prin
decerebrare).
Valoarea medico-legală:
- este semn al morţii reale;
- corelat cu celelalte semne ale morţii reale oferă indicii pentru stabilirea datei morţii;
20
- valoare orientativă asupra condiţiilor în care a stat cadavrul şi asupra cauzei morţii;
- păstrează poziţia corpului după moarte, dacă aceasta nu a fost modificată înainte de
instalarea rigidităţii.
5. Autoliza cadaverică - este o modificare cadaverică distructivă precoce care are loc sub
acţiunea enzimelor proprii ale organismului, în absenţa microbilor. Se produce o ramolir e
şi lichefiere a celulelor şi ţesuturilor. Precede putrefacţia.
Modificări cadaverice tardive:
a) a) Putrefacţia este modificarea cadaverică distructivă de natură microbiană,
prin care substanţele organice (mai ales proteine) se transformă în substanţe anorganice.
Semnele putrefacţiei:
- pata verde de putrefacţie - putrefacţia debutează în intestin(unde se găsesc multe
bacterii) determinând formarea de hidrogen sulfurat, gaz care difuzează prin pereţii
intestinului, se combină cu hemoglobina din sânge, formând sulfhemoglobină de culoare
verde, care colorează tegumentul din fosa iliacă dreaptă a abdomenului. Ea apare la 20 de
ore vara şi la 48-72 de ore iarna.
- circulaţia postumă - evidenţierea desenului vascular superficial subcutanat sub forma
unor dungi de culoare cafenie iniţial la rădăcina membrelor.
- flictenele (bulele) de putrefacţie - acumulări de gaz de putrefacţie subepidermic, cu
apariţia unor vezicule cu conţinut gazos sau, uneori, cu lichid vişiniu tulbure.
- emfizemul de putrefacţie - acumularea de gaz de putrefacţie determină umflarea
generală a cadavrului, făcând imposibilă identificarea acestuia.
- mirosul pestilenţial - determinat de ptomaine (putresceină şi cadaverină) ce apar la
aproximativ 4-6 ore postmortem.
Putrefacţia este influenţată de o serie de factori:
- temperatura de 20-35ºC accelerează putrefacţia;
- sub 20ºC putrefacţia este încetinită, iar la 0ºC este oprită;
- temperatura ridicată inhibă putrefacţia prin distrugerea bacteriilor de putrefacţie;
- ventilaţia bună favorizează putrefacţia;
- umiditatea accelerează putrefacţia;
- terapia cu antibiotice antemortem inhibă putrefacţia.
Reguli de apreciere cronologică a putrefacţiei:
- cifra care indică zilele iarna este egală cu cifra care indică orele vara (regula Devergie);
- putrefacţia începe în a doua zi de vară şi în a 8-a zi de iarnă, putrfacţia fiind întârziată
iarna cu 1 lună faţă de vară (regula Laccasagne);
- 1 săptămână de putrefacţie în aer=2 săptămâni de putrefacţie în apă=8 săptămâni de
putrefacţie în sol (regula lui Caspers).
b) Mumifierea = deshidratarea generalizată a cadavrului.
-condiţii de mediu:temperatură crescută, ventilaţie bună, umiditate scăzută sau absentă
-aspect:cadavru uscat, de volum redus, piele încreţită, de culoare cafenie.
c) Lignificarea (tăbăcirea) = formă de mumifiere ce apare în mediile bogate în acid tanic şi
humic, cu reacţie acidă puternică (mlaştini acide, terenuri de turbă). Acizii distrug flora
microbiană şi dizolvă proteinele şi calciul din oase.
-aspectul: cadavrul este redus ca volum, pielea este dură, brună (aspect lemnos).
d) Saponificarea (adipoceara)
- condiţii de mediu:temperatură ridicată, mediu umed fără oxigen sau cu puţin oxigen
(terenuri argiloase, ape);
- aspect: de brânză râncedă, în contact cu aerul adipoceara devine sfărâmicioasă.
e) Îngheţarea (congelarea)
- condiţii de mediu: temperaturi foarte scăzute;
- aspect: absenţa mirosului de putrefacţie, lividităţi roşu-aprins.
21
3.7. STABILIREA DATEI MORŢII (TANATOCRONOLOGIE)

Frecvent organele judiciare adresează expertului medico-legal întrebări legate de
data morţii. Necesitatea de a răspunde la aceste întrebări a determinat apariţia
subcapitolului de tanatocronologie.
Niciuna dintre metodele utilizate în acest scop nu are valoare izolată, ci numai dacă
rezultatele ei sunt interpretate în context cu celelalte date.
Pentru stabilirea datei morţii se folosesc rezultatele obţinute din examinarea:
 a) semnelor morţii reale - apar în primele 2-6 ore şi au dezvoltare
completă în 24-48 de ore de la deces;
 b) proceselor cadaverice distructive;
 c) stadiul în care se găsesc unele procese fiziologice: gradul de digestie
al conţinutului gastric (ne arată cât timp a trecut de la ultima masă), plenitudinea vezicii
urinare (în prima parte a nopţii vezica este goală, apoi se umple), fazele ciclului menstrual
al femeii (indică durata vieţii după ultima menstruaţie).
 d) examenul microscopic al plăgilor - aspecte legate de reacţia
inflamatorie perilezională.
3.8. FELUL MORŢII

Din punct de vedere al felului morţii, aceasta se clasifică în:
 a) Moarte neviolentă - ce se datorează unor cauze intrinseci ale
organismului (boli inflamatorii, tumori,etc). Din această categorie fac parte şi morţile
naturale ce survin la vârste foarte avansate prin uzura organismului. (foarte rar e).
 B) Moartea violentă - este consecinţa acţiunii factorilor traumatici din
mediul extern asupra organismului.
Din punct de vedere juridic morţile violente se clasifică în:
- omucideri
- sinucideri
- accidente.
Moartea violentă este totdeuna rezultatul încălcării legii şi prin aceasta face obligatorie
autopsia medico-legală.
3.9. MOARTEA SUSPECTĂ ŞI MOARTEA SUBITĂ

1. Moartea suspectă este o noţiune juridică ce se caracterizează prin următoarele
elemente:
 - durata scurtă de timp dintre apariţia simptomelor şi deces
(ore, minute, secunde);
 - caracterul imprevizibil - apare în plină stare de sănătate
aparentă sau la o persoană bolnavă, care în orele sau zilele precedente nu a acuzat
simptome care să arate o agravare a bolii sau evoluţia spre o complica ţie letală, sau la
persoane care prin natura meseriei lor sunt supuse unui control medical periodic riguros,
sau moartea deţinuţilor în penitenciare, moartea pacienţilor în spital, etc.
 - instalarea ei poate să fie precedată sau nu de acuze
prealabile, de regulă minore, nespecifice;
 - etiologie precisă - autopsia relevă întotdeauna o cauză
tanatogeneratoare, prin care moartea suspectă aparţine morţilor neviolente.
Autopsia medico-legală este obligatorie.
2. Moartea subită este o noţiune medicală (SUUD=sudden, unexpected, unexplaind,
death). Din punct de vedere al tabloului morfopatologic moartea subită se clasifică în:
 a) moarte subită cu leziuni organice incompatibile cu viaţa:
hemoragii cerebrale, infarct miocardic, meningoencefalite;
22
 b) moarte subită cu leziuni organice cronice: ateromatoză,

miocardoscleroză, scleroze pulmonare, renale. Aceste leziuni se pot transforma în
sindroame tanatogeneratoare în condiţiile acţiunii unor factori favorizanţi: stres, creşterea
presiunii atmosferice, efort fizic, ingestie de alcool, masă copioasă, raport sexual, efort de
defecaţie;
 c) moarte subită cu leziuni organice nespecifice unei boli (stază
viscerală, sufuziuni sangvine submucoase), leziuni ce pot să apară atât în morţile
neviolente (viroze, şoc anafilactic, alergii) cât şi în morţile violente (asfixii mecanice,
intoxicaţii, electrocutare).

1. Moartea clinică : a) este o etapă ireversibilă a morţii
b) este o etapă reversibilă a morţii
c) este o etapă reversibilă dacă se
aplică manevre de terapie intensivă în
primele 5 minute de la instalarea morţii
2. Diagnosticul diferenţial între autoliza a) a) autoliza este o modificare

cadaverică şi putrefacţie constă în : cadaverică precoce, iar putrefacţia este
tardivă
b) b) autoliza are loc în prezenţa
microbilor, iar putrefacţia sub acţiunea
enzimelor proprii organismului
c) c) autoliza are loc în prezenţa
enzimelor proprii ale organismului, în
absenţa microbilor, iar putrefacţia
necesită prezenţa microbilor

Realizaţi o lucrare având ca subiect moartea clinică şi stările asemănătoare
acesteia.

Vezi pag.17
Vezi pag. 21
3.13 BIBLIOGRAFIE
Tratat de medicină legală – Vladimir Beliş – Editura Medicală – Bucureşti -
1995
Medicină Legală, curs pentru facultăţile de drept, ediţia a VI-a revăzută şi
adăugită – Vladimir Beliş – Editura Juridică - Bucureşti - 2006
Medicină Legală – Valentin Iftenie – Editura Ştiinţelor Medicale – Bucureşti
– 2005
Introducere în medicina legală pentru jurişti- Ionel Lulu Groza, Vasile
Astărăstoae- Editura C.H. Beck – Bucureşti - 2007
23
____________________________________________________Traumatologia medico-legală
TRAUMATOLOGIA MEDICO-LEGALĂ
ASPECTE GENERALE
Definiţia traumei şi traumatismului

Clasificarea agenţilor traumatici
Clasificarea agenţilor traumatici mecanici
Clasificarea principalelor modalităţi traumatice
Leziunile traumatice primare
Căderea şi precipitarea
Leziuni produse prin mijloace de apărare
Cauzalitatea medico-legală în traumatologia mecanică.
Reacţia vitală
Bibligrafie
4.1. OBIECTIVE

abilităţi :
- înţelegerea noţiunilor de traumă şi traumatism şi a diferenţei dintre acestea
- cunoaşterea şi clasificarea principalilor agenţi traumatici
- clasificarea agenţilor traumatici mecanici în funcţie de energia utilizată
- descrierea principalelor modalităţi traumatice
- recunoaşterea leziunilor traumatice primare
- clasificarea şi descrierea tipurilor de legături de cauzalitate medico -legală.
4.2. DEFINIŢIA TRAUMEI ŞI A TRAUMATISMULUI

Trauma este o modificare lezională sau funcţională produsă în urma acţiunii unei
forme de energie exterioară organismului (mecanică, termică, electrică, radiantă,
chimică, etc).
Traumatismul constă în acţiunea unei forme exterioare de energie asupra corpului,
capabilă să genereze modificări morfofuncţionale.

4.3. CLASIFICAREA AGENŢILOR TRAUMATICI
În funcţie de energia utilizată agenţii traumatici se clasifică în:
 Agenţi traumatici mecanici - produc leziuni prin acţiunea lor cinetică, fie prin
lovirea corpului nemişcat, fie prin lovirea corpului în mişcare de un corp dur.
 Agenţi traumatici fizici - produc leziuni prin acţiunea diverselor forme de
energie fizică: variaţii de temperatură (arsuri sau degerături), electricitate
industrială sau atmosferică, variaţii ale presiunii atmosferice, radiaţii.
 Agenţi traumatici chimici - diferite substanţe care produc leziuni sau moarte
prin intoxicaţii acute sau cronice (toxicologie medico -legală).
 Agenţi traumatici biologici - intoxicaţii cu ciuperci, veninuri, transfuzii de
sânge heterolog.
 Agenţi traumatici psihici - pot genera şoc psihoemoţional puternic.
24
4.4. CLASIFICAREA AGENŢILOR TRAUMATICI MECANICI

Agenţii traumatici mecanici pot fi clasificaţi astfel:
 Corpuri contondente cu suprafaţă mică (<16 cm²):
-neregulată (piatră, pumn)
-regulată (cu forme geometrice): - sferică, cilindrică (piatră, băţ)
- poliedrică cu muchii şi colţuri (ciocan,
cărămidă).
 Corpuri contondente cu suprafaţă mare (>16 cm²):
-plană (scândură, sol cu suprafaţă plană)
-neregulată (vehicule, sol cu proeminenţe).
 Obiecte cu vârfuri sau lame ascuţite:
-înţepătoare (ac, furcă, pilă, cui, sârmă)
-tăietoare (lamă, brici, sticlă)
-înţepătoare-tăietoare (briceag, cuţit cu vârf ascuţit)
-tăietoare-despicătoare (topor, satâr, sapă).
 Proiectile
4.5.CLASIFICAREA PRINCIPALELOR MODALITĂŢI TRAUMATICE

 Lovirea directă activă cu diferite obiecte contondente sau alţi agenţi
mecanici;
 Lovirea pasivă de diferite planuri sau obiecte;
 Comprimarea corpului sau a unui segment al acestuia între două planuri
dure;
 Mecanisme lezionale complexe.
4.6. LEZIUNILE TRAUMATICE PRIMARE (ELEMENTARE)

Trăsături comune:
-sunt consecinţa directă a unei agresiuni externe;
-medicul legist trebuie să stabilească legătura de cauzalitate dintre traumatism şi
leziune şi prin descrierea acesteia să ajute la identificarea agentului traumatic
(localizare, formă, dimensiuni, aspect, margini, unghiuri, relief, culoare, mumărul
leziunilor);
-evoluţia oricărei leziuni traumatice externe poate să fie simplă sau complicată, cea mai
frecventă complicaţie fiind infecţia;
-leziunea se poate vindeca cu sau fără sechele, însoţite sau nu de tulburări funcţionale.
Clasificarea leziunilor traumatice primare:
 Leziuni fără soluţie de continuitate a tegumentelor (cu păstrarea integrităţii
epidermului): echimoza şi hematomul;
 Leziuni cu soluţie de continuitate a tegumentelor: excoriaţia şi plaga
Echimoza
Este una din cele mai frecvente leziuni traumatice externe.
Echimoza recunoaşte ca modalitate traumatică lovirea cu sau de un corp dur. Orice
traumatism de acest gen are drept consecinţă ruperea unor mici vase de sânge (capilare)
dermo-hipodermice, şi, în condiţiile existenţei circulaţiei, extravazarea cu infiltraţia
sanguină a ţesuturilor din jur. Pe cale de consecinţă, echimoza este o leziune care apare
numai în timpul vieţii.
Echimozele apar de regulă la locul de acţiune al agentului vulnerant. Întinderea
echimozei depinde de: intensitatea traumatismului, zona traumatizată, fragilitatea
vasculară, numărul şi calibrul vaselor lezate. Echimoza se spală cu jet de apă (vezi
25
diferenţierea de lividităţile cadaverice)

Evoluţia unei echimoze se referă în special la modificările de culoare, ce ţin de
modificările hemoglobinei (oxihemoglobină=culoare rosie->hemoglobină=culoare albastră
-> bilirubină=culoare cafenie-gălbuie->biliverdină=culoare verzuie->vindecare.) În total o
echimoză nu poate avea o evoluţie mai lungă de 8-20 de zile.
Forma echimozelor poate fi uneori indicatorie pentru un anumit agent traumatic. Ex:
vergele, curea, cauciuc de vehicul, pulpa degetelor,etc Forma şi localizarea echimozelor
poate fi indicatorie pentru un anumit act. Ex: echimoze de forma pulpei degetelor localizate
pe gât pot sugera sugrumare, localizate pe faţa internă a coapselor pot sugera viol sau
tentativă de viol.
Există localizări ale echimozelor care pot determina impotenţă funcţională temporară.
Ex: echimozele periorbitale împiedică vederea, echimozele întinse ale membrelor pot
împiedica mobilizarea acestora prin durere.
Pentru echimoze nu se acordă zile de îngrijiri medicale, numai în cazul în care sunt
foarte întinse, putând genera şoc traumatic care pune viaţa în pericol, se pot acorda 5 -8
zile de îngrijiri medicale.
Hematomul
Este o acumulare de sânge în ţesut, fiind urmarea unui traumatism contuziv puternic ce
determină ruperea unor vase de sânge cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor,
dar cu păstrarea integrităţii epidermului.
Hematomul prezintă fluctuenţă şi poate denivela suprafaţa respectivă.
Hematoamele pot determina tulburări funcţionale, uneori grave, prin compresie.
Hematoamele pot genera şoc traumatic atunci când sunt numeroase şi întinse ca
suprafaţă. Numai în astfel de situaţii se acordă zile de îngrijiri medicale.
Se complică foarte rar, prin infecţie. Uneori se pot închista.
Înlăturarea hematomului prin intervenţie chirurgicală duce la dispariţia tulburărilor
funcţionale.
În cadrul traumatismelor cranio-cerebrale hematoamele epidurale, subdurale şi
subarahnoidiene pot determina apariia sidromului de compresie cerebrală, caracterizat de
apariţia unor semne clinice precum alterarea stării de conştienţă sau apariţia unor deficite
neurologice imediat posttraumatic sau după un interval de timp (interval liber)
Hematomul extradural constă într-o colecţie de sânge situată între planul osos şi dura
mater. Etioloia sa este prin excelenţă traumatică, şi se însoţeşte, aproape întotdeauna, de
fracturi craniene. Nu are endinţă la extindere datorită adereţelor dintre dura mater şi
oasele craniului. Cel mai frecvent se localizează la nivelul regiunii temporo -parietale.
Hematomul subdural este o colecţie de sânge situată între dura mater şi creier, frecvent
învelind aproape în totalitate suprafaţa creierului, datorită faptului că nu există aderenţe
între dură şi suprafaţa creierului. Localizarea cea mai frecventă este la nivelul bolţii, dar se
poate extinde şi la baza creierului. Apare, de regulă atât la locul de impact, dar şi în zone
opuse acestuia prin mecanism de contralovitură. Nu înotdeauna se însoţeşte de facturi
craniene.
Hematomul subarahnoidian este o colecţie de sânge situată între straturile
leptomeningelui.
Hematomul intraparenchimatos este format din cheaguri de sânge lacat (în curs de
lichefiere), situat de obicei temporo-frontal, mai aproape de scoarţa cerebrală. Impune
intervenie chirurgicală de urgenţă datorită fenomenului de hipertensiune intracraniană.
26
Excoriaţia
Este o soluţie de continuitate superficială a pielii.
Mecanismul de producere al unei excoriaţii constă în frecarea de piele a unui corp dur cu
suprafaţă rugoasă sau a unui obiect ascuţit, rezultând o detaşare a epidermului în sensul
direcţiei de mişcare.
La cadavru excoriaţiile se pergamentează indiferent de producerea lor ante sau
postmortem.
Evoluţia decurge de obicei fără complicaţii, după câteva zile crusta se detaşează lăsând
o urmă depigmentată care dispare după 7-10 zile.
Localizarea excoriaţiilor poate sugera unanumit act: excoriaţii semilunare det erminate de
unghii localizate la gât pot sugera sugrumare, iar dacă sunt localizate pe faţa internă a
coapselor sugerează viol sau tentativă de viol, permiţând chiar aprecierea poziţiei victimei
faţă de agresor.
Când corpul sau un segment anatomic, mai ales părţi proeminente, se freacă de
suprafeţe rugoase, apar excoriaţii liniare, paralele ce sugerează mecanism de târâre ce
apare în accidentele de trafic rutier.
Plăgile (rănile)
Sunt soluţii de continuitate a tegumentului denumite după instrumentul care le-a produs.
Plăgile se clasifică astfel:
 superficiale
 profunde:
- penetrante(în cavităţile craniană, toracică, abdominală):
-perforante(lezează organe cavitare:stomac, intestin, vezică urinară)
-transfixiante (lezează organe parenchimatoase:ficat)
-nepenetrante
Evoluţia poate fi modificată de tulburări circulatorii locale sau generale, precum şi de
unele boli metabolice (diabet).
Cicatrizarea permite o apreciere retrospectivă a tipului de plagă, unele cicatrici
cheloide putând determina tulburări funcţionale în funcţie de localizarea plăgii.
Plăgile simple, neinfectate, necesită în general 7-8 zile de îngrijiri medicale.
a) Plaga contuză sau zdrobită

Se poate produce prin lovire cu sau de un corp dur cu suprafaţă plană sau neregulată
Se caracterizează prin:
 -profunzime mică;
 -margini şi fund anfractuos;
 -sângerare mică;
 -tendinţă spre suprainfecţie;
 -este adesea înconjurată de echimoze şi excoriaţii.
Varietăţi:
 1. Plaga plesnită - se produce atunci când corpul contondent loveşte pielea aflată
imediat deasupra unui plan osos (craniu, genunchi, coate);
 - are formă liniară sau stelată, margini relativ drepte, dehiscenţă
mică datorită punţilor tisulare ce nu permit îndepărtarea marginilor.
 2. Plaga muşcată - produsă de om sau de animale;
- pierdere de substanţă uneori mare;
-reproduce forma arcadelor dentare (la om, element de
idenrificare=marca muşcată);
27
-tendinţă mare la suprainfecţie.

 3. Plaga sfâşiată
 4. Plaga scalpată
a)
b) b) Plaga înţepată
Ca mecanism de producere acest tip de plagă recunoaşte îndepărtarea laterală a
ţesuturilor (acţiune de pană) şi ca atare nu presupune o lipsă de substanţă.
Adâncimea şi direcţia canalului plăgii sunt variabile în funcţie de calibrul
instrumentului(cui, andrea).
Trebuie diferenţiată de plaga tăiată-înţepată si de plaga împuşcată.
Diagnosticul diferenţial între o plagă înţepată şi una tăiată se face prin prezenţa la cea
din urmă a unui unghi ascuţit determinat de lama tăioasă. Diferenţa între plaga înţepată şi
cea împuşcată se face pe baza prezenţei factorilor împuşcării. Astfel, dacă tragerea s -a
făcut din interiorul razei de acţiune a factorilor suplimentari ai împuşcării, diferenţa între
cele două tipuri de plăgi este facilă, plaga împuşcată prezentând la nivelul orificiului de
intrare urmele acestori factori. Dacă tragerea s-a efectuat din afara acestei raze, elementul
de diferenţiere costă în prezenţa inelului de eroziune (excoriaţie, lisă de substanţă) la
nivelul orificiului de intrare al plăgii împuşcate.
c) Plaga tăiată
Se produce cu instrumente tăietoare pure:lamă, brici.
Se caracterizează prin margini perfect regulate, liniare, fără lipsă de substanţă.
La extremităţi apare aspectul de „codiţă”, adâncimea diminuând şi terminându-se printr-o
excoriaţie superficială.
Infecţia este mai rară decât în cazul plăgilor contuze
d) Plaga tăiată-înţepată
Agentul tipic vulnerant este cuţitul, care acţionează atât prin vârf cât şi prin una sau mai
multe lame tăioase, aspectul leziunii fiind în funcţie de caracteristicile lamei, precum şi de
modul cum este ţinut şi manevrat cuţitul.
Dacă arma are două tăişuri leziunea se deosebeşte de plaga tăiată doar prin profunzime,
unghiurile continuându-se cu excoriaţie în codiţă.
Dacă arma are un singur tăiş plaga va avea un unghi ascuţit iar la polul opus unghiul este
mai ascuţit.
În cazul cuţitelor cu 3-4 lame plaga are aspect stelat.
Lungimea canalului plăgii poate fi egală, mai mică sau mai mare decât lungimea lamei
agentului vulnerant.
e) Plaga despicată
Este produsă de instrumente grele, despicătoare, cum ar fi satârul, toporul, barda, sapa.
Leziunile produse sunt grave, determinând fracturi adesea liniare ce reproduc lungimea
lamei, alteori multieschiloase complicate frecvent cu infecţii, zdrobiri de ţesuturi şi organe.
4.7. CĂDEREA ŞI PRECIPITAREA

Generalităţi:
- sunt consecinţa pierderii echilibrului care poate avea cauze interne (boli neurologice,
sincopa cardiacă, epilepsie) sau cauze externe (umiditatea solului, obscuritatea, diferite
obstacole, ebrietatea).
- căderea constă într-o schimbare a poziţiei corpului astfel încât o parte a acestuia se
izbeşte cu violenţă de planul de susţinere.
28
- precipitarea este o trecere a corpului de pe un plan pe altul situat mai jos sub acţiunea
gravitaţiei.
-gravitatea leziunilor depinde de: - viteza de cădere, care la rândul ei depinde de înălţimea
de la care se cade şi de greutatea corpului
- proprietăţile obiectului de care se loveşte corpul în
cădere (obiectele moi pot micşora sau atenua efectele lovirii)
- regiunea lezată (cele mai grave sunt leziunile la
nivelul capului).
Caracteristicile leziunilor produse prin cădere:
-se situează pe părţile proeminente ale corpului (frunte, nas, bărbie, oase parietale,
occipital, palme, coate, genunchi);
-constau în: echimoze, excoriaţii, hematoame, plăgi (în special zdrobite), fracturi;
-sunt unipolare (sunt situate pe o singură parte a corpului).
Caracteristicile leziunilor produse prin precipitare:

-o gravitate mai mare (adesea sunt mortale);
-sunt multipolare (apar pe mai multe părţi ale corpului);
-sunt extrem de numeroase;
-sunt foarte variate;
-reprezintă un mijloc frecvent de sinucidere (al 3 lea ca frecvenţă după otrăvire şi
spânzurare).
Leziunile din precipitare apar prin mecanism direct (primar, secundar şi mediat) şi
prin mecanism indirect. Leziunile produse prin mecanism direct primar apar în regiunea
care a luat prima contact cu planul dur. De mecanismul direct secundar ţin leziunile ce
apar după primul contact. Mecanismul direct mediat intră în discuţie în cazul căderilor în
picioare, pe genunchi sau pe ischioane, caz în care forţa traumatică se transmite la
distanţă prin intermediul coloanei vertebrale (de exemplu în cazul căderii în picioare sau
pe ischioane apar fracturi ale coloanei vertebrale cervicale). Leziunile prin mecanism
indirect apar la distanţă de locul de impact.
4.8. CAUZALITATEA MEDICO-LEGALĂ ÎN TRAUMATOLOGIA MECANICĂ

Între traumatism şi urmările sale asupra organismului uman se pot stabili trei tipri de
legătură de cauzalitate.
1.Legătura de cauzalitate directă, imediată sau necondiţionată.

Criteriile pe care trebuie să la îndeplinească un traumatism pentru a stabili o astfel de
legătură sunt:
-traumatismul să fie real, cu posibilitatea determinării prejudiciului produs (leziune, boală
sau moarte);
-acest prejudiciu trebuie să reprezinte o eventualitate posibilă a acţiunii traumatice
respective, fiind necesar să se precizeze dacă efectul este cu certitudine, posibil, nesigur
sau imposibil rezultatul acţiunii cauzei incriminate;
-traumatismul trebuie să intereseze direct organismul, regiunea anatomică afectată sau
dacă efectul apare la distanţă de locul acţiunii agentului traumatic, acest fapt să se poată
explica fiziopatologic;
-prejiudiciul trebuie să fie consecinţa acţiunii traumatice şi nu preexistent acesteia;
-să exsiste pe lângă o concordanţă de sediu, o continuitate în timp a evoluţiei, în sensul
unei înlănţuiri neîntrerupte a simptomelor obiectivată morfopatologic şi fiziopatologic.
29
2.Legătura de cauzalitate directă mediată –trebuie demonstrată existenţa unor factori

condiţionali preexistenţi, în sensul de factori morbizi care p articipă la determinarea
efectelor în dublu sens: fie traumatismul agravează starea morbidă preexistentă, fie
această stare agravează efectele traumatismului (ex: diabetul zaharat poate agrava
evoluţia unei plăgi simple care de obicei evoluează fără complicaţii)
3.Legătura de cauzalitate indirectă sau secundară – între traumatism şi efect intervine o

nouă verigă reprezentată de o complicaţie a traumatismului însuşi sau de particularităţile
de evoluţie individuală.(accident de trafic rutier->fractură femur->imobilizare prelungită la
pat în decubit dorsal->bronhopneumonie->deces). Se stabileşte astfel o legătură de
cauzalitate indirectă între traumatismul produs de accidentul rutier şi deces, chiar dacă
moartea a fost determinată de bronhopneumonie, afecţiune ce nu s-ar fi produs în absenţa
fracturii.
4.9. REACŢIA VITALĂ

Reacţia vitală este reprezentată de totalitatea modificărilor locale şi generale ce apar la
organismul viu ca răspuns la acţiunea unei traume de orice natură.
Clasificarea reacţiilor vitale:
 Locale:-infiltratul sanguin şi hemoragia
-coagularea
-retracţia ţesuturilor
-inflamaţia
-procese distrofice şi necrotice
-modificările hemoglobinei
-modificări enzimatice
 Generale: -aspiratul pulmonar
-embolia(gazoasă, grasă, tisulară)
-modificările SNC
-modificări circulatorii
-modificări endocrine, umorale, metabolice.
Prezenţa reacţiei vitale deosebeşte o leziune produsă în timpul vieţii de una produsă
postmortem.
Deseori în activitatea medico-legală se pune problema diferenţierii între o leziune
produsă în timpulvieţii şi na produsă postmortem. Interpretarea eronată a celor din urmă
poate duce la grave erori judiciare. Leziunile produse postmortem pot fi accidentale (cu
ocazia manipulării cadavrului sau în timpul autopsiei) sau intenţionate (cu scopul de a
simula o sinucidere, etc). Uneori mecanismul lezional este complex (ex: accident rutier)
având ca urmare multiple leziuni traumatice, unele produse antemortem, altele
postmortem. Medicul legist are obligaţia de a face diagnosticul diferenţial între ele, şi de a
preciza ordinea succedării lor în timp. În finalizarea demersului său medicul legist se
serveşte de prezenţa la locul leziunii a reacţiilorvitale locale, sau de posibilitatea de a
aprecia reacţiile vitale ale organismuluica întreg.
Astfel, în cazul morţii prin spânzurare, principala reacţie vitală este constituită de
prezenţa infiltratului sanguin în ţesuturile gâtului, la nivelul şanţului de spânzurare.
La moartea prin înec, semnul clasic al submersiei vitale îl constituie prezenţa apei în
alveolele pulmonare (aspiratul pulmonar).
În cazul combustiei, semnul vital este desemnat de prezenţa funinginei pe raiectul
căilor respiratorii până în alveolele pulmonare.
30

1. Enumeraţi principalele modalităţi traumatice
2. Reacţia vitală: a) a) apare la leziunile produse

postmortem
b) b) apare la leziunile produse în
timpul vieţii
c) c) apare atât la leziunile produse
în timpul vieţii cât şi la cele postmortem

Analizași din punct de vedere al asemănărilor și deosebirilor mijloacele de
transport naval fluvial cu mijloacele de transport naval maritim

Vezi pag.25
Vezi pag.3
4.13 BIBLIOGRAFIE
1995
31
__________________________________________Aprecierea gravităţii leziunilor traumatice
APRECIEREA GRAVITĂŢII LEZIUNILOR TRAUMATICE ÎN

CONFORMITATE CU PREVEDERILE CODULUI PENAL
ASPECTE GENERALE
Aprecierea numărului de zile de îngrijiri medicale

Pierderea unui simţ sau organ, ori încetarea funcţionării acestora
Infirmitatea permanentă fizică sau psihică
Sluţirea
Avortul posttraumatic
Punerea în primejdie a vieţii
Vătămarea corporală din culpă
Tentativa de omor
Loviturile cauzatoare de moarte
Omorul
Bibliografie
5.1 OBIECTIVE

abilităţi :
- Cunoaşterea şi utilizarea unor termeni specifici medico-legali prezenţi frecvent în
rapoartele de constatare sau expertiză medico-legală;
- Cunoaşterea criteriilor de apreciere a leziunilor traumatice;
- Dobândirea unor abilităţi teoretice şi practice în ceea ce priveşte încadrarea
juridică faptelor în concordanţă cu concluziile raportului de constatare sau de
expertiză medico-legală;
- Dobândirea unor abilităţi practice în ceea ce priveşte formularea întreb ărilor
către medicul legist în funcţie de particularităţile fiecărei cauze în parte.
5.2 APRECIEREA NUMĂRULUI DE ZILE DE ÎNGRIJIRI MEDICALE

Numărul de zile de îngrijiri medicale este numărul de zile prin care se estimează, în
mod direct, din punct de vedere medico-legal, gravitatea unor leziuni sau boli
posttraumatice.
Stabilirea numărului de zile de îngrijire medicală ţine cont de:
- criteriul diagnostic: tipul, localizarea, mărimea şi numărul leziunilor traumatice;
- criteriul terapeutic-prognostic (recuperator): perioada de timp necesară aplicării
unei terapii (medicamentoase, chirurgicale, recuperatorii) în ambulator sau prin internare
reclamată de leziunea traumatică respectivă;
- criteriul antecedentelor patologice: starea de sănătate anterior traumatismului
suferit de victimă, „terenul” pacientului ce ţine de vârstă, boli preexistente, stare de nutriţie,
sex,etc.
Noţiunea de zile de îngrijire medicală nu trebuie confundată cu:
- timpul de vindecare anatomică;
32
- timpul de incapacitate temporară de muncă (concediu medical);

- perioada de spitalizare;
- perioada recuperatorie-de vindecare funcţională.
În ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei în concordanţă cu numărul de zile
de îngrijiri medicale, Codul penal prevede:
- art. 180 alin 1 „lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se
pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă”. Noţiunea de lovire sau alte
violenţe se referă la lovire simplă, chiar neobiectiva tă de leziuni evidente, sau obiectivată
de leziuni ce nu necesită îngrijire medicală (echimoză).
- art. 180 alin 2 „lovirea sau actele de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesită
pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepseşte cu închisoare de la
6 luni la un an sau cu amendă”.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
cu excepţia faptelor prevăzute de alin 1 şi 2 ale art. 180 ce se săvârşesc asupra unui
membru al familiei, când acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală, producându-şi efecte şi în cazul în care acţiunea penală a
fost pusă în mişcare din oficiu.
- art. 181 alin 1 „fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare
care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani”.
Se referă la acele leziuni traumatice ce necesită pentru vindecare între 21 şi 60 de
zile îngrijiri medicale.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
sau din oficiu atunci când fapta a fost săvârşită asupra unui membru al familiei. Împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi efecte şi în cazul în care acţiunea
penală a fost pusă în mişcare din oficiu.
- art. 182 alin 1 „fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare
care necesită pentru vindecare mai mult de 60 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 2
la 7 ani”.
- art. 182 alin 2 „dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui
simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică,
sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii p ersoanei, pedeapsa este închisoarea de
la 2 la 10 ani”.
5.3 PIERDEREA UNUI SIMŢ SAU ORGAN, ORI ÎNCETAREA FUNCŢIONĂRII

ACESTORA.
Organul este o formaţiune anatomică diferenţiată, având un ţesut, o vascularizaţie şi o
inervaţie proprie şi îndeplinind independent sau împreună cu un alt organ simetric, ori cu
un alt ţesut sau organ, o anumită funcţie.
Deoarece majoritatea organelor a căror funcţie este compatibilă cu viaţa sunt duble
(ochi, urechi, plămâni, rinichi) pierderea unui organ nu este întotdeauna echivalentă cu
pierderea unui simţ sau a unei funcţii.
De asemenea, există şi organe unice a căror pierdere nu are niciun răsunet funcţional
(splina) sau poate coexista cu pierderea unei funcţii (amputaţia penisului coincide cu
pierderea capacităţii de procreere).
Pierderea unui simţ poate fi independentă de absenţa anatomică a organului respectiv
(pierderea vederii prin leziuni traumatice ireversibile ale ambilor ochi sau prin modificări
neurologice).
O situaţie frecvent discutată în practică este cea a leziunilor dentare. Deşi fiecare
dinte este considerat un organ, ţinând seama că întreaga dentiţie constituie o parte a
33
sistemului masticator, apreciem că pierderea unui dinte nu poate fi considerată pierdere

de funcţie masticatorie ca atare decât în cazurile destul de rare de edentaţie completă.
Pierderea mai multor dinţi, chiar şi a unei unităţi masticatorii (5 dinţi: 3 de pe u maxilar şi 2
de pe celălalt), nu poate fi considerată infimitatate atât timp cât există posibilia tea
protezării fixe. Funcţia masticatorie poate fi pierdută în anchilozele temporomandibulare
sau în leziunile multiple ale mandibulei.
Există şi alte exemple în care pierderea funcţiei nu coexistă cu pierederea organului
(paraplegie prin leziuni traumatice cerebrale, pierderea fonaţiei prin leziuni ale laringelui)
dar discuţia pe baza lor este pur teoretică, oricare din situaţii, încadrându -se legal la
acelaşi aricol, datorită existenţei unei infirmităţi permanente.
5.4 INFIRMITATEA PERMANENTĂ FIZICĂ SAU PSIHICĂ

Prin infirmitate se înţelege un prejudiciu cu caracter permanent care poate fi de
ordin strict morfologic, morfofuncţional sau doar funcţional. Rezultă astfel că infirmitatea se
deosebeşte de invaliditate care include în mod obligatoriu un deficit funcţional, chiar dacă
acesta nu este asociat cu o modificare anatomică. Rezultă deci că o infirmitate
permanentă fără modificări funcţionale sau cu deficite minime poate exista în lipsa unei
invalidităţi, în timp ce aceasta din urmă coexisă întotdeauna cu o infirmitate.
Deşi de obicei o infirmitate se asociază şi cu scăderea, tulburarea sau încetarea
unei funcţii, există modificări strict anatomice încadrabile în această noţiune: pierderea
splinei, a mai multor dinţi (necesitând aplicarea unei proteze mobile), a unui organ
pereche, caz în care funcţia respectivă este compensată de organul restanat (rinichi, ovar,
testicul).
Medicul legist are obligaţia de a preciza dacă leziunea respectivă a determinat sau
nu o infirmitate cu caracter permanent. Aceasta nu este încadrabilă în procente.
Uneori, caracterul de permanenţă al unei infirmităţi încetează prin anumite intervenţii
chirurgicale, ca de exemplu, aplicarea unei proteze fixe în urma pierderii unuia sau mai
multor dinţi, reintervenţiile chirurgicale în cazul consolidării vicioase a unei fracturi. Alteori,
deşi prejudiciul morfologic este reparabil prin tratament, infirmitatea persistă prin
localizarea şi gravitatea leziunii iniţiale (aplicarea unei proteze m obile după lipsuri dentare
multiple). Există şi situaţii în care prejudiciul anatomic este real, dar prin importanţa sa
minimă morfologică nu poate fi considerat drept o infirmitate (apendicectomie, lipsa unei
porţiuni mici a falangei distale a unui membru).
Din toate aceste considerente este bine ca aprecierile finale medico-legale să se
facă după vindecarea clinică şi după epuizarea mijloacelor terapeutice de recuperare.
În cazul modificărilor psihice sunt indispensabile examinări de s pecialitate,
examenul psihologic, precum şi cunoaşterea stării anterioare traumatismului, ştiut fiind
faptul că anumite deficienţe sau afecţiuni psihice preexistente sunt deseori puse pe seama
traumatismului de către victimă.
5.5 SLUŢIREA
Sluţirea este o deformare evidentă morfologică sau estetică a unei regiuni
anatomice, indiferent de localizarea sa, dar care creează victimei un prejudiciu real fizic
sau psihologic.
În unele situaţii, noţiunea de sluţire se suprapune peste cea de infirmitate
permanentă sau de pierderea unui organ (amputaţia unor membre, pavilionul urechii).
Astfel, în termenul de sluţire, legea penală include şi modificările sechelare care, chiar
dacă nu constituie pierderea unui organ sau o infirmitate, reprezintă tot uşi un important
prejudiciu estetic chiar dacă modificarea respectivă nu se limitează la faţă.
Sluţirea trebuie să aibă un caracter permanent. De aceea se impune ca aprecierea
34
finală medico-legală să fie făcută la un interval mai mare de la producerea traumatismului

şi după epuizarea tuturor metodelor terapeutice, de chirurgie plastică şi reparatorie sau
fizioterapie.
Noţiunea de prejudiciu estetic, deşi nu este prevăzută de codul peal, este des
folosită în practică, ea putând constitui o circumstanţă agravantă în gradarea pedepsei
penale sau în cadrul un cauze cu implicaţie de ordin civil.
Datorită faptului că majoritatea leziunilor traumatice localizate la nivelul trunchiului
sau membrelor sunt încadrabile din punct de vedere penal la infirmitate, cele mai multe
cazuri de sluţire se referă la leziunile localizate la faţă (desfigurare).
Pentru obiectivarea desfigurării în practică s-a propus folosirea metodei lui Hodin
(metoda estetimetrică), care constă în împărţirea regiunii faiale (faţă şi profil) în 122 de
sectoare delimitate prin linii orizontale şi verticale, cu stabilirea unui coeficient de
desfigurare în funcţie de numărul de sectoare cuprinse şi de felul leziunii. Se mai iau în
considerare şi vârsta, sexul, poziţia social-economică a individului, rezonanţa psihică,
starea anterioară, etc.
Desfigurarea, ca şi formă a sluţirii, nu se limitează numai la asectul morfologic, ci
cuprinde şi aspectul funcţional (mimica şi expresivaitatea feţei), cu condiţia ca această
limitare funcţională să fie permanentă, ireversibilă spontan sau terapeutic. Exemple:
parezele faciale, strabismul, ptoza palebrală, etc.
În general, aprecierea caracterului permanent al sluţirii necesită mult timp,
neputându-se preciza decât după epuizarea tuturor mijloacelor terapeutice reparatorii.
Deoarece în majoritatea cazurilor, reparaţia constă în intervenţii chirurgicale, se ridică
numeroase probleme de ordin medico-legal şi juridic, expertizatul refuzând de multe ori
intervenţia. Din practica medicală, se cunoaşte faptul că orice intervenţie chirurgicală
comportă un risc, astfel încât nimeni nu poate fi obligat să se supună niciunei astfel de
itervenţii. Totodată, rezultatul unei astfel de intervenţii poate fi imprevizibil sub as pectul
reparaţiei deficitului estetic, astfel că medicul legist este pus în situaţia de a nu putea face
o apreciere obiectivă asupra caracterului de permanenţă al sluţirii. Astfel se explică,
apariţia uneori în concluziile raportului de expertiză medico -legală a unor expresii de
probabilitate sau posibilitate asupra caracterului de permanenţă al sluţirii.
5.6 AVORTUL POSTTRAUMATIC

Principalele probleme medico-legale care trebuie rezolvate în cadrul examinării
victimei sunt:
- felul, localizarea şi intesitatea leziunilor traumatice;
- prezenţa şi vârsta sarcinii în momentul lovirii;
- realitatea avortului, data primelor semne şi evoluţia acestuia;
- dacă există legătură de cauzalitate între leziunile suferite şi întreruperea cursului sarcinii.
În ceea ce priveşte stabilirea legăturii de cauzalitate trebuie luate în considerare
următoarele aspecte:
- localizarea leziunilor traumatice şi intensitatea lor corelate cu o eventuală interesare
directă a uterului;
- vârsta sarcinii (deoarece în primele 3 luni de, sarcină uterul fiind protejat de bazin este
mai greu accesibil unei loviri directe);
- mecanismul de producere a leziunilor (lovire, comprimare, plăgi penetrante abdominale);
- reacţia generală a organsmului la traumatism (cu prezenţa unor stări de şoc, colaps,
hipoxie prelungită);
- existenţa unei traume psihice importante şi obiective dar al cărei rol în producerea
avortului este greu de demonstrat.
În cazul sarcinilor aproape de termen, declanşarea prematură a travaliului, urmată
35
de moartea produsului de concepţie (fie direct prin traumatism fie prin imaturitate) se
încadrează în acelaşi articol de lege.
5.7 PUNEREA ÎN PRIMEJDIE A VIEŢII VICTIMEI

Noţiunea de punere în primejdie a vieţii victimei trebuie să se re fere la fie la
gravitatea iniţială a leziunii, fie la iminenţa sau apariţia de complicaţii care pot duce la
moartea victimei.
Varietatea mare a reactivităţii organismului uman, arată că, în unele cazuri, chiar
dacă leziunea este gravă, de obicei mortală, vindecarea se produce fără ca, în nici un
moment viaţa victimei să fie pusă în primejdie, în timp ce în alte cazuri, o leziune relativ
uşoară determină, direct sau pe fondul unor afecţiuni preexistente, complicaţii grave care
pun în pericol viaţa sau chiar duc la moartea bolavului.
Sub aspect juridic există unele confuzii, de multe ori organele judiciare solicitând
aprecierea periculozităţii pentru viaţă a unei leziuni în vederea încadrării faptei ca tentativă
de omor. Nu este corect deoarece punerea în primejdie a vieţii nu este unicul criteriu al
acestei încadrări.
În aprecierile sale medicul legist trebuie să aibă în vedere potenţialul de
periculozitate al unei leziuni, respectiv modul obişnuit de evoluţie a bolii traumati ce. De
exemplu, o plagă penetrantă toracică sau abdominală, în mod normal, şi în lipsa unei
intervenţii chirurgicale, determină apariţia de complicaţii hemoragice sau infecţioase care
pun în primejdie viaţa victimei. Deşi,în mod teoretic, orice leziune cu soluţie de continuitate
a tegumentului, independent de localizare şi modul de producere, se poate complica
infecţios, marea majoritate a acestor leziuni se vindecă fără complicaţii, cu sau fără
tratament medical.
Rezultă deci că ceea ce este important în aprecierea unei leziuni ca fiind
primejdioasă pentru viaţă este pericolul iminent-imediat, tardiv sau potenţial, adică
leziunea să determine moartea indiferent dacă acest pericol a fost îndepărtat prin
tratament medical sau datorită reactivităţii organice crescute.
5.8 VĂTĂMAREA CORPORALĂ DIN CULPĂ

Art.20, alin 1, pct.2: „Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se
va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.”
Art. 184 alin (1) C. Pen : „Fapta prevăzută la art. 180 alin. (2) şi (2¹), care a pricinuit
o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi
cea prevăzută la art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3
luni sau cu amendă.”
Din C.pen rezultă că prin culpă se înţelege orice faptă ce determină o vătămare
corporală sau uciderea unei persoane produsă în condiţiile în care autorul „prevede dar nu
acceptă” sau „nu prevede deşi trebuia şi putea să prevadă” rezultatul faptei sale. Aceste
fapte se pot produce în împrejurări variate. Mai important însă ca gravitate este atunci
când aceste fapte sunt comise „în exerciţiul unei profesii sau meserii”. În principal în
această categorie se încadrează accidentele de trafic rutier, accidentele de muncă,
răspunderea medicală.
Leziunile produse din culpă constituie infracţiuni numai atunci când durata îngrijirilor
medicale depăşeşte 10 zile. Rezultă deci necesitatea aprecierii cât mai corecte a
numărului de zile de îngrijire medicală.
36
5.9 TENTATIVA DE OMOR

Rolul expertizei medico-legale în acest subiect este oarecum limitat, noţiunea de
„tentativă de omor” fiind mai mult de ordin juridic, cu implicaţii extra -medicale, cum sunt
intenţia, premeditarea, ca elemente ce rezultă din expertiza medico-legală referitoare la
regiunea corporală lezată şi consecinţele imediate ale agresiunii.
Noţiunea de „punere în primejdie a vieţii” reprezintă un element secundar, ajutător.
Contribuţia medicului legist în calificarea faptei ca tentativă de omor constă în
consemnarea următoarelor elemente:
- regiunea corporală lezată (de exemplu: neurocraniul, regiunea precordială, abdomenul);
- aprecierile asupra tipului de obiect vulnerant cu care s-au putut produce leziunile (a.î.
juristul să-şi poată da seama dacă obiectul respectiv era pregătit anterior agresiunii şi
dacă era apt să determine leziuni mortale);
- intensitatea traumatismului (felul, profunzimea, întinderea şi numărul leziunilor);
- punerea în primejdie a vieţii victimei.
Intenţia se materializează în expertiza medico-legală prin precizarea regiunii
corporale lezate, intensitatea traumatismului şi felul obiectului folosit.
Premeditarea este apreciată de medicul legist prin consideraţii privind felul
obiectului folosit, examinarea corpului delict eventual comparativ cu leziunile produse.
5.10 LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE

Art.183 C.pen: „Dacă vreuna din faptele prevăzute în art.180-182 a avut ca
urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani”.
Se apreciază că lovirea sau alte violenţe care nu necesită îngrijiri medicale ca şi
actele de violenţă care necesită îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile nu pot produce prin
ele însele decesul. Se presupune deci preexistenţa sau concomitenţa unor afecţiuni
patologice, congenitale sau a altor împrejurări cu rol determinant în tanatogeneză, factorul
traumatic fiind declanşator al sfârşitului letal. Exemplu: lovirea simplă a unui bolnav cu
insuficienţă cardiacă poate determina o decompensare rapid mortală, lovirea unui
hipertensiv poate determina un accident vascular cerebral, un traumatism de mică
intensitate la nivelul capului poate determina ruperea unui anevrism congenital, victima
aflată într-o stare avansată de ebrietate este lovită sau împinsă şi datorită pierderii
echilibrului şi a mişcărilor de autoprotejare se dezechilibrează şi îşi produce leziuni
craniocerebrale a căror gravitate poate fi de asemenea influenţată de consumul de alcool,
o plagă tăiată la un diabetic se poate infecta şi poate duce la deces.
În ceea ce priveşte leziunile cauzatoare de moarte ca urmare a vătămării
corporale grave, în practică se disting două aspecte:
- apariţia morţii nu este explicată de leziunile prezentate de victimă (fracturile oaselor,
membrelor , ale coastelor sau ale bazinului) fiind consecinţa unor afecţiuni preexeistente,
a unor complicaţii sau accidente imprevizibile (stări septice, hemoragii , embolii);
- moartea poate fi prevăzută şi posibilă ca urmare a gravităţii leziunilor iniţiale, apte de a
produce în mod nemijlocit decesul (vezi noţiunea de punere în primejdie a vieţii). Moartea
survine ca urmare a unor complicaţii obişnuite, greu de co mbătut prin terapie, chiar dacă
tratamentul este precoce şi corect aplicat şi în condiţiile unei bune reactivităţi organce.
În toate situaţiile, medicul legist trebuie să manifeste atenţie şi precauţie în
aprecierile sale privind gravitatea şi stadiul afecţiunilor anterioare, precum şi asupra rolului
lor în geneza şi evoluţia sindromului tanatogenerator, la fel cum, şi organele judiciare
trebuie să analizeze atent împrejurările şi condiţiile în care a survenit moartea.
De asemenea, cunoaşterea datei la care a survenit moartea faţă de momentul
traumatismului, este deosebit de important, intervenţia unei patologii preexistente
traumatismului în lanţul tanatogenerator fiind mai evidentă în siuaţia în care între
37
traumatism şi deces există un interval de timp mai mare. De exmplu, apariţia la un pacient
cunoscut cu patologie cardiacă, a unui infarct miocaridic acut, la 1 -2 ore sau mai mult de la
traumatism.
Situaţia particulară a morţilor prin inhibiţie este mult discutată în teoria de
specialitate. Traumatismul şi efectele sale asupra unei regiuni anatomice sunt greu de
obiectivat în cursul autopsiei, moartea neavând un substrat morfologic. Interpretarea
medico-legală trebuie să manifeste prudenţă, diagnosticul bazându-se mai mult pe
istoricul faptei şi pe excluderea altor cauze posibile de deces.
În toate cazurile în care raportul de cauzalitate dintre agresiune şi moarte este
condiţionat de boli preexistente, cauze concuratoare sau favorizante, şi în mod deosebit
atunci când raportul de cauzalitate este întrerupt, medicul legist are obligaţia de a prezenta
în concluziile sale care ar fi fost durata îngrijirilor medicale necesare în vederea vindecării
leziunilor traumatice în cazul unei evoluţii ob işnuite. Această precizare este necesară în
aprecierea gravităţii faptei, respectiv în gradarea pedepsei şi în încadrarea penală în
lovire, vătămare corporală gravă sau lovituri cauzatoare de moarte.
5.11 OMORUL
Art. 174 alin. (1): „Uciderea unei persoane se edepseşte cu îchisoare de la 10 la
20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
Art. 175 alin. (1): „Omorul săvârşit în vreuna din următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) asupra soţului sau unei rude apropiate;
d) profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra;
e) prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane;
f) în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau pblice ale victimei;
g) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare,
ori de la executarea unei pedepse;
h) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
i) în public;
se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
Art. 176 alin. (1): „Omorul săvârşit în vreuna di următoarele îmrejurări:
a) prin cruzimi;
b) asupra a două sau mai multe persoane;
c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;
d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhrii sau piraterii;
e) asupra unei femei gravide;
f) asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora;
g) de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm ori militar, în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora
se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi”.
Art. 178 alin. (1): „Uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 5 ani”.
Art. 178 alin. (2): „Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale
ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru
efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”.
Art. 178 alin. (3): „Când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un
conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce
38
depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea
de la 5 la 15 ani”.
Examenul victimei constă în necropsia medico-legală şi în examinările
complementare de laborator pe materialul recoltat de la cadavru în condiţile impuse de
cauza respectivă.
Examenul autorului sau al presupusului autor al faptei cuprinde:
- examenul clinic privind diferite afecţiuni patologice, infirmităţi fizice preexistente, ca şi
leziunile traumatice recente;
- recoltarea de probe de laborator (alcoolemie, alcoolurie, grupă sanguină)
- examenul psihiatric şi psihologic pentru precizarea unei eventuale boli psihice cu
afectarea discernământului.
Participarea medicului legist la cercetarea la locul faptei, are drept scop:
- un prim examen al victimei cu precizarea realităţii şi datei morţii, examinarea
îmbrăcăminţii, descrierea sumară a leziunilor traumatice şi eventual a modului de
producere, cum ar fi cele de autoapărare;
- descrierea obiectului sau a corpurilor delicte cu care se puteau produce leziun ile
constatate;
- descrierea şi recoltarea de probe biologice sau substanţe toxice ce pot fi găsite la locul
faptei sau în apropierea acestuia.
În cazurile deosebite medicul legist este chemat să participe la reconstituirea
condiţiilor în care s-a putut săvârşi fapta.
În azul omorului deosebit de grav, elementele de probaţiune medico-legală
constau în următoarele:
a) cruzimea este apreciată de medicul legist în funcţie de:
- gravitatea leziunilor traumatice identifictate pe corpul vict imei, decurgând din numărul şi
întinderea lor, din organele interne, îndeosebi vitale afectate, din caracterul letal al
leziunilor, în producerea morţii ne ami fiind necesară intervenţia altor factori preexistenţi
sau concomitenţi (de expemplu, la un omor prin cruzimi sau găsit asupra victimei peste 20
de leziuni traumatice, mai mult de jumătate din acestea fiind de intensitate mare şi
interesând organe vitale);
- succedarea rapidă a leziunilor care nu permite victimei să recurgă la acte de autoapărare
(frecvent, pe corpul agresorului nu se găsesc leziuni traumatice);
- mecanismul de producere al leziunilor (lovire activă), instrumentul utilizat (apt de a
produce moartea);
- imposibilitatea victimei de a recurge la acte supravitale;
- circumstanţele concrete ale relaţiei victimă-agresor ce induc o moarte lentă.
b) Omorul asupra a două sau mai multe persoane se deduce medico-legal din:
- identitatea leziunilor la victime, sub aspectul instrumentului folosit, a regiunii anatomice
vizate;
- data leziunilor ce evocă producerea lor în aceleaşi împrejurări, dintr-o singură acţiune,
sau prin acţiuni diferite dar la scurt interval de timp;
c) Omorul săvârşit de către o persoană care a mai săvârşit un omor presupune:
- deducerea mobilului faptei din caracterul leziunilor (mo tivaţie sexuală, ascunderea unei
tâlhării,etc);
- stabilirea discernămâtului, deseori recideviştii fiind persoane bolnave mintal;
- evaluarea stării de periculozitate a infractorului în vederea stabilirii măsurilor de
siguranţă.
d) Omorul asupra unei femei gravide presupune:
- stabilirea diagnosticului de sarcină, indiferent de vârsta ei;
- stabilirea vârstei sarcinii, din care rezultă posibilitatea autorului de a şti sau nu dacă
39
victima sa era însărcinată la momentul săvârşirii faptei;

- cauza reală a morţii victimei;
- cauza morţii fătului.

1. Infirmitatea se deosebeşte de invaliditate a) substratul lezional strict morfologic
prin: b) subtsratul lezional morfofuncţional
c) substratul lezional morfologic,
morfofuncţional sau doar funcţional
2. Sluţirea este : a) a) o deformare estetică a feţei

b) b) o deformare morfologică a
oricărei regiuni
c) c) o deformare morfologică şi
estetică a oricărei regiuni care produce
victimei un real prejudiciu fizic sau
psihologic

Analizaţi din punct de vedere al asemănărilor şi deosebirilor de ordin
medico-legal infracţiunile de tentativă de omor şi vătămare corporală gravă
alin. (2).

Vezi pag.34
Vezi pag.34
5.15 BIBLIOGRAFIE
1995
– 2005
Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale Curţii
Drept penal. Partea specială, vol. I –Vasile Dobrinoiu - Editura Lumina Lex-
Bucureşti – 2004
40
______________________________________Accidentele rutiere şi moartea prin arme de foc
EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ ÎN ACCIDENTELE RUTIERE ŞI

ÎN CAZUL MORŢII PRIN ARME DE FOC
ASPECTE GENERALE
Particularităţile expertizei medico-legale în traumatismele de trafic rutier

 Generalităţi
 Mecanismul de producere al leziunilor
 Particularităţile leziunilor la ocupanţi
 Particularităţile leziunilor la pietoni
 Caracteristicile expertizei medico-legale în accidentele de trafic rutier
Leziunile şi moartea prin arme de foc
 Orificiul de intrare
 Canalul
 Orificiul de ieşire
Bibliografie
6.1. OBIECTIVE

abilităţi :
- Capacitatea de a înţelege şi de a aplica cunoştinţe teoretice dobândite ca
urmare a parcurgerii unităţilor anterioare, în contextul special al morţ ii prin
accidente de trafic rutier sau prin împuşcare;
- Înţelegerea rolului expertizei medico-legale în probarea unor astfel de fapte.
6.2. PARTICULARITĂŢILE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE ÎN TRAUMATISMELE DE

TRAFIC RUTIER
6.2.1. Generalităţi
Din punct de vedere al frecvenţei factorilor de geneză ai accidentelor de trafic
rutier, pe primul loc se situează, conform statisticilor, factorul uman. Acesta este
responsabil de producerea a cel puţin 90% din accidente, peste jumătate dintre acestea
producându-se din culpa conducătorului auto, şi mai puţine din neglijenţa pietonilor.
În timpul rulării unui autovehicul, comportamentul conducătorului auto suferă unele
modificări psihologie ce pot viza asumarea unor riscuri excesive, imprudenţa, ignoranţa,
neglijenţa care pot conduce la producerea de accidente rutiere cu consecinţe uneori
grave. Aceste stări psihologice pot fi generate de: excesul de viteză ce depăşeşte
capacitatea de reacţie promptă, consumul de alcool, substanţe tranchilizante, starea de
somnolenţă sau oboseală, starea de sănătate a conducătorului auto.
Capacitatea de reacţie promptă este deoseori afectată de excesul de viteză. Este
bine cunoscut faptul că frânarea nu este îtotdeauna sinonimă cu oprirea autovehiculului.
Timpul minim necesar conducătorului de a avea reacţie de frânare în scopul evitării unui
accident este de ½- ¾ secunde, numit şi timp mort. Astfel, pe durata timpului mort, la
viteza de 40 km/h, vehiculul pargurge aproximativ 6 m iar până la oprire încă 6 m, la 6 0
km/h vehiculul parcurge 12 m în timpul mort iar până la oprire 44 m, iar la 100 km/h se
parcurg 14 m în timpul mort iar până la oprire 134 m.
Starea de oboseală şi somnolenţă este condiţionată de starea de sănătate a
41
conducătorului (de exemplu unele boli hepatice, pancreatice au ca principal simptom

fatigabilitatea, somnolenţa), dar şi starea de confort din autoturism, monotonia drumului,
etc.
Alcoolul este una din cauzele majore în producerea accidentelor rutiere.
Majoritatea accidentelor se produc la alcoolemii de până la 1g‰ , datorită stării psihice de
bine pe care o generează, urmată de creşterea vitezei de rulare a vehiculului.
Al doilea factor ce participă la generarea accidentelor de trafic rutier este vehiculul.
Vehiculele se clasifică astfel:
- vehicule cu roţi de cauciuc: motociclete, autoturisme, camioane, autobuze;
- vehicule cu roţi metalice: tren tramvai;
- vehicule fără motor: căruţe, biciclete.
Cel de-al treilea factor participant este drumul. Accidentele se produc mai frecvent
în intersecţii, pe drumurile cu viraje la stânga, drumuri cu diverse obstacole pe margine,
etc.
De asemenea, conform studiilor, accidentele se produc mai frecvent seara şi
noaptea, prin adaptarea dificilă a vederii la semi-întuneric şi întuneric, fapt ce face ca 1 km
parcurs noaptea să fie de două ori mai periculos decât 1 km parcurs ziua.
6.2.2. Mecanismul de producere al leziunilor
- lovirea şi şocul generate de coliziune (impact). În cadrul ace stui mecanism viteza de
deplasare a vehiculuilui este mai importantă decât masa acestuia. În timpul cioncnirii
energia cinetică a vehicului este absorbită de obstacol şi de caroserie, iar distanţa dintre
punctul de impact şi locul de oprire constituie durata şocului. Cu cât această distanţă este
mai mică cu atât şocul este mai puternic. Cele mai grave leziuni sunt produse de
impacturile frontale.
- lovirea şi şocul datorate opririi bruşte (deceleraţia). Într -o deceleraţie bruscă, un om de
70 de kg, la o viteză de 100 km/h dezvoltă o greutate de 1960 d kg. Practic, în timpul
deceleraţiei, greutatea organelor interne creşte exponenţial, iar prin lovirea lor de pereţii
cavităţilor ce le conţin se produc grave leziuni interne (rupturi, fisuri, hemoragii, etc.). Acest
şoc este resimţit diferit de la un individ la altul (în funcţie de vârstă, constituţie anatomică,
stare de sănătate, etc), şi de la un organ la altul (cele mai grave leziuni de deceleraţie se
produc la nivelul creierului deoarece între creier şi pere ţii interni ai cutiei craniene nefiind
interpuse ale ţesuturi sau structuri cu rol protector).
-proiectarea organismului aflat în viteză (acceleraţia).
6.2.3. Particularităţile leziunilor la ocupanţi
a) Conducătorul auto:
- leziuni localizate la stern (fractură), cutia toracică (fracturi costale cu sau fără înfundare)
şi organele situate în interiorul acesteia (rupturi ale cordului sau ale vaselor mari) datorate
impactului cu volanul;
- leziuni la nivelul membrelor inferioare (frac turi de gambă, genunchi sau plantă, mai rar
fracturi femurale) datorită blocării acestora pe pedalele de comandă;
- leziuni la nivelul cutiei craniene sau al masivului facial (fracturi de piramidă nazală,
mandibulă, etc) prin lovirea capului de parbriz sau de montura acestuia.
b) Pasagerul din dreapta conducătorului auto:
- leziuni ale craniului (fracturi ale etajului superior al craniului, fracturi de mandibulă, ale
arcadei zigomatice, sau ale oaselor frontale) prin izbirea capului de părţile proeminente,
dure din interiorul vehiculului. Aceste leziuni pot avea o gravitate deosebită în cazul
impactului frontal prin proiectarea trunchiului şi capului înainte datorită inerţiei, în timpul
unu al accidentului (impactul);
- leziuni la nivelul colanei vertebrale cervicale (fracturi la acest nivel, sau fracturi de bază
de craniu) ce se produc în timpul doi (deceleraţie) prin lovirea capului şi gâtului de spătarul
scaunului. Aceste leziuni sunt adesea mortale.
42
c) Pasagerii din spate:

- prezintă leziuni mai puţin grave, produse prin proiectarea pe spătarul scaunelor din faţă,
leziuni de tipul entorselor, fracturilor membrelor inferioare, etc.
6.2.4.Particularităţile leziunilor la pietoni
a) mecanisme lezionale simple:
- leziunile de impact direct depind de partea cu care autovehiculul loveşte:
echimoze, excoriaţii, hematoame, fracturi, plăgi, etc;
- localizarea lor depinde de înălţimea victimei şi de mărimea autovehiculului. La
copii se produc mai frecvent leziuni craniene, adesea mortale, atât prin imapctul direct al
vehiculului cu cutia craniană a victimei, cât şi prin lovirea acestuia de partea carosabilă.
- leziunile de proiectare localizate pe partea opusă celor de impact direct. Cel mai
frecvent se produc traumatisme cranio-cerebrale de gravitate diferită variind în funcţie de
viteza autovehiculului şi de duritatea planului de proiecţie (asfalt, poduri, stâlpi, pomi,
pamânt moale, zăpadă, etc).
- leziunile de călcare, sunt de obicei grave, în raport cu greutatea autovehiculului, şi
pot fi: strivirea capului, fracturi de bazin, fracturi de coloană vertebrală sau de membre,
rupuri ale organelor interne, rupturi vasculare, etc. Prin călcare desenul pneurilor se
imprimă pe piele sub formă de echimoze sau excoriaţii.
- leziuni de târâre care apar sub forma unor excoriaţii în placard însoţite de detaşarea
tegumentului în sensul de mers al autovhiculului;
- comprimarea între două vehiculue sau între un vehicul şi un obstacol prod uce
leziuni asemănătoare celor produse prin călcare.
b) mecanisme asociate:
- lovirea şi căderea, se produc la viteză redusă. Apar două focare lezionale: unul la
locul de impact cu vehiculul şi altul la locul de contact cu planul de susţinere. Pot fi:
echimoze, excoriaţii, hematoame, fracturi, plăgi contuze, etc ;
- lovire-proiectare, la viteze mai mari de 40-50 km/h când după lovire victima este
aruncată la câţiva metri. Leziunile produse prin acest mecanism pot fi grave: traumatisme
cranio-cerebrale;
- lovire-basculare-proiectare, la viteze sub 40 km/h, când în rulare vehiculul loveşte
victima (primul focar lezional), o aruncă pe capotă (al doilea focar lezional) şi apoi o
proiectează pe direcţia de rulare (al treilea focar lezional );
- lovire-cădere-călcare/târâre se caracterizează prin leziuni polimorfe, multipolare şi
imposibilitatea de a putea preciza mecanismul de producere al fiecărei leziuni în parte.
6.2.5. Caracteristicile expertizei medico-legale în accidentele de trafic rutier
Obiectivele expertizei medico-legale în cazul morţii survenite ca urmare a unui
accident rutier sunt următoarele:
a) Stabilirea realităţii accidentului prin cercetarea corespondenţei leziunilor cu tipul de
vehicul, identificarea urmelor biologice ale victimei (sânge, păr, ţesuturi umane) pe
vehiculul suspect, constatarea contorsionării vehiculului în corespondenţă cu
leziunile victimei (amprentarea capotei de către părţile dure ale corpului victimei ca
urmare a basculării victimei pe capotă).
b) Stabilirea felului morţii. De obicei moartea este violentă, dar există şi posibilitatea
decesului pe carosabil din cauze patologice, urmat de călcarea cadavrului. În
această situaţie leziunile traumatice produse prin accidentul rutier nu prezintă
reacţie vitală.
c) Stabilirea cauzei morţii:
- Imediată (la locul accidentului) prin traumatisme grave ce interesează organele
vitale;
- Mediată (la un interval de timp după accident, de regulă în spital) datorată
gravităţii leziunilor iniţiale, sau unor complicaţii septice, he moragice sau de altă
43
natură;
- Tardivă (la un interval mare de timp după accident: zile, luni, sau chiar ani), cum
ar fi de exemplu, producerea unui anevrism pe un vas oarecare, ca urmare a
ccidentului, care apoi, la un efort banal, se rupe şi produce moarte a prin
hemoragie internă;
- Alte cauze ale morţii: moartea prin înec, ca rmare a răsturnării vehiculului în apă,
carbonizarea ca urmare a incendierii vehiculului, etc.
d) Stabilirea datei şi a ordinii de producere a leziunilor, pe baza intensităşii reacţiei
vitale, care scade de la primele leziuni spre ultimele, fiind absentă la leziunile
survenite postmortem.
e) Stabilirea datei morţii
f) Stabilirea gravităţii leziunilor. Se reţine gravitatea leziunilor de la nivelul neuro -
viscero-craniului, coloanei vertebrale, cutiei toracice şi a organelor conţinute de
aceasta.
g) Stabilirea caracterului vital al leziunilor pentru a putea deosebi leziunile produse în
timpul vieţii, în urma cărora a survenit decesul victimei, de cele produse
postmortem prin călcarea succesivă a cadavrului de către acelaşi vehicul sau de
către alt vehicul.
h) Stabilirea mecanismului de producere al leziunilor
i) Stabilirea legăturii de cauzalitate între accident şi deces.
Alte aspecte:
a) identificarea victimei, ami ales în accidentele de tren sau de avion, când leziunile
distructive împiedică recostituirea corporală şi se recurge la identificarea
dactiloscopică, odonticologică şi genetică.
b) Identificarea vehiculului prin constatarea criminlaistică a deformărilor şi corelarea
acestora leziunile de pe cadavru, precum şi prin identificarea urmelor biologice ale
victimei pe suprafaţa vehiculului.
c) Precizarea persoanei care a condus vehiculul prin corelarea leziunilor identificate pe
corpul ocupanţilor vehiculului cu tipurile de leziuni specifice fiecărei poziţii din
vehicul (şofer, pasager dreapta sau ocupant al locurilor din spate).
d) Stabilirea alcoolemiei conducătorului autovehiculului
e) Examinarea psihiatrică a conducătorului auto în vederea stabilirii discernământului.
6.3 LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN ARME DE FOC

Clasificarea armelor de foc se face după variate criterii: lungimea ţevii, calibru, etc.
Importanţă medico-legală prezintă calsificarea armelor de foc în arme cu ţeavă
ghintuită (4-7 ghinturi pe lungimea ţevii) şi arme cu ţeavă neghintuită, precum şi
clasificarea în arme automate şi arme de vânătoare.
Elementul cel mai important sub aspect medico-legal este glonţul, constituit din
următoarele părţi componente:
- glonţul propriu-zis, de formă cilindrică, alcătuit din plumb şi învelit într-o cămaşă din metal
rezistent;
- cartuşul încărcat cu praf de puşcă (armele moderne conţin pulbere fără fum, un amestec
de piroxilină şi nitroglicerină);
- capsa, situată pe fundul glonţului, care conţine fulminat de mercur ce se aprinde la
percuţie.
Există şi arme care folosesc gloanţe speciale de tip blindate, incendiare, dum -
dum, sau alice.
Asupra corpului uman glonţul are patru tipuri de acţiune, fiecare producând leziuni
specifice:
- acţiunea de penetrare ce produce orificiul de intrare, de formă rotundă sau ovalară, cu
44
pierdere de substanţă, substanţă ce se va găsi în interiorul canalului de împuşcare;

- acţiunea de înfundare prin care glonţul despică ţesuturile ca o pană, formând orificiul de
intrare în formă de fantă;
- acţiunea contuzivă ce apare la viteze mici ale glonţului, care face ca glonţul să lovească
suprafaţa corpului ca un corp contondent, neproducând orificiu de intrare, ci doar o
echimoză sau excoriaţie;
- acţiunea de rupere, la viteze mari ale glonţului, când tragerea se face de aproape,
producându-se orificii de intrare largi, rupte, cu fisuri radiare.
Când tragerea are loc de aproape în organe bogate în apă (stomac, creier)
presiunea glonţului de răspândeşte egal pe suprafaţa organului determinând explozia
acestuia.
6.3.1. Orificiul de intrare
De regulă, orificiul de intrare este mai mic decât calibrul glonţului datorită
retracţiei pielii, dar poate fi egal cu acesta dacă pielea este situată direct pe os (craniu) şi
chiar mai mare la tragerile de aproape sau cu ţeava lipită de corp. Are formă rotundă sau
ovalară, după cum glonţul pătrunde perpendicular sau sub un anumit unghi în corp.
Marginile pot fi netede sau neregulate în tragerile de aproape.
Indiferent de distanţa de la care s-a tras, la nivelul orificiului de intrare apar
următoarele modificări, deosebit de importante sub aspect medico-legal:
- guleraşul de excoriaţie, reprezentat de o mică excoriaţie la marginea orificiului de intrare,
produs prin acţiunea de rupere a stratului superficial al pielii de către glonţ.
- guleraşul de ştergere, constă în încărcarea marginilor orificiului de intrare cu particule de
pulbere nearsă de pe cămaşa glonţului.
- inelul de metalizare, constă în depunerea pe marginea orificiului de intrare a unor
particule metalice antrenate de glonţ prin frecarea acestuia de ţeavă.
În cazul tragerii de la distanţă mică (60cm-1m) pe lângă modficările descrise
anterior apar şi alte elemente (factorii suplimentari ai împuşcării), după cum urmează:
- tatuajul obţinut prin depunerea pe pielea din jurul orificiului de intrare a unor pulberi
nearse sub forma unor depozite negricioase.
- manşonul de fum datorat funinginei.
- arsurile datorate acţiunii flăcării.
- aspectul neregulat al marginilor orificiului datorită rupturilor produse de gaze.
În cazul tragerilor cu ţeava lipită orificiul de intrare prezintă următoarele
aspecte:
- imprimarea desenului gurii de ţeavă în jurul orificiului de intrare, da torită acţiunii
compresive a gazelor asupra pielii.
- prezenţa factorilor suplimentari ai împuşcării în porţiunea iniţială a canalului.
- aspectul rupt al marginilor orificiului de intrare şi al porţiunii iniţiale a canalului.
La tragerile de la distanţă mare, se constată aspectul neted, regulat al
marginilor orificiului de intrare şi absenţa factorilor suplimentari ai împuşcării.
6.3.2. Canalul
Canalul este în general drept, dar poate prezenta devieri determinate de
lovirea glonţului de structuri dure, de exemplu oase. De asemenea traseul canalului poate
fi frânt dacă proiectilul întâlneşte organe care se pot deplasa, de exemplu anse intestinale.
Se mai descrie şi canalul de tip seton, atunci când glonţul loveşte cu viteză
mică pielea aflată deasupra unei structuri osoase (craniu), caz în care după pătrunderea
prin piele acesta îşi creează traseu între os şi piele, ocolind craniul în semicerc.
Canalul nu se sondează pentru a nu creea trasee false, ci se disecă strat cu
strat. În conţinutul canalului se pot găsi: sânge, fragmente osoase, fragmente de organe
distruse, particule de la nielul orificiului de intrare, corpi stăini (fibre textile din
îmbrăcăminte), etc. De asemenea, în fundul canalului de poate găsi proiectilul (plăgi
45
oarbe).
6.3.3. Orificiul de ieşire
Nu prezintă lipsă de substanţă. Are dimensiuni mai mici sau cel mult egale cu
ale orificiului de intrare, glonţul pierzând din viteză şi din energie sa cinetică de -a lungul
canalului. Există şi posibilitatea, destul de rară, ca orificiul de ieşire să fie mai mare decât
cel de intrare, atunci când glonţul intră oblic şi iese perpendicular din corp, iar pe traseul
său antrenează un corp străin pe care îl abandonează în canal.

1. Care sunt principalele leziuni suferite într-un a) leziuni craniene
accident rutier de pasgerul din dreapta : b) leziuni ale coloanei vertebrale
cervicale
c) leziuni ale membrelor inferioare
2. Precizaţi care dintre următoarele modificări a) a) tatuajul

sunt considerate a fi factori suplimentari ai b) b) manşonul de fum
împuşcării : c) c) inelul de metalizare

Analizași din punct de vedere al asemănărilor și deosebirilor de ordin
medico-legal plaga înţepată şi plaga împuşcată

Vezi pag. 42
Vezi pag. 45
6.7 BIBLIOGRAFIE
1995
– 2005
46
_____________________________________________________________Pruncuciderea
PRUNCUCIDEREA
ASPECTE GENERALE
Definiţie
Expertiza cadavrului nou-născutului
Expertiza femeii suspectate de pruncucidere
Examenul locului unde s-a produs naşterea
Bibliografie
7.1 OBIECTIVE
- Familiarizarea cursanţilor cu noţiunile de anatomie şi fiziologie specifice
stării de nou-născut şi stării femeii care a născut recent;
- Înţelegerea rolului important al medicinei legale în probarea infracţiunii
de pruncucidere;
- Aplicarea noţiunilor de tanatologie şi traumatologie dobândite după
parcurgerea unităţilor de învăţare anterioare în contextul particular al
infracţiunii de pruncucidere.
7.2.DEFINIŢIE
Art. 177 C.pen: „Uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după

naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, se
pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”.
Expertiza medico-legală în pruncucidere poate privi:
- expertiza cadavrului nou-născutului;
- expertiza femeii suspecte de pruncucidere;
- examenul locului unde s-a produs naşterea.
7.3. EXPERTIZA CADAVRULUI NOU-NĂSCUTULUI

Expertiza cadavrului nou-născutului trebuie să stabilească următoarele
elemente:
1. starea de nou-născut
2. vârsta intrauterină, dacă nu s-a născut la termen
3. viabilitatea nou-născutului
4. dovezi de instalare a vieţii extrauterine
5. durata vieţii extrauterine
6. dacă s-au acordat îngrijirile necesare imediat după naştere
7. cauza morţii nou-născutului.
1. Starea de nou-născut
Caracteristicile morfologice ale nou-născutului:
47
_____________________________________________________________Pruncuciderea
- lungime de 49-51 cm pentru sexul feminin şi 50-54 cm pentru sexul masculin;

- greutate de 2900-3200 g pentru sexul feminin şi 3000-3500 g pentru sexul
masculin;
- cordonul ombilical are la naştere o lungime de aproximativ 50-60 cm, este
turgescent, lucios, fără linie de demarcaţie la locul de implantare;
- urme de sânge şi vernix caseosa pe tegumente. Vernix caseosa este o substanţă
grăsoasă, alb-gălbuie, cu rol antiinfecţios şi de protecţie a fătului la pierderea de
căldură;
- prezenţa bosei sero-sanghinolente, localizată în funcţie de prezentaţie, care
dispare după 2-3 zile;
- craniul este relativ mare, cu perimetrul de 34-35 cm, cu două fontanele una
anterioară şi alta posterioară care se închide după 4-6 săptămâni;
- toracele are formă de trunchi de con, cu baza mare în jos, perimetru de 31 cm;
- abdomenul este mare, cu perimetrul de 32-34 cm;
- pielea este incomplet dezvoltată anatomic;
- placenta cântăreşte aproximativ 500-600 g;
- prezenţa meconiului în intestinul terminal.
2. Vârsta intrauterină
Se apreciază în funcţie de lungimea fătului:
- dacă lungimea este sub 25 cm, vârsta în luni este egal cu rădăcină pătrată din
lungime. Luna de gestaţie are 4 săptămâni sau 28 de zile. Gestaţia durează 10 luni
lunare sau 9 luni calendaristice.
- dacă lungimea este mai mare de 25 cm, vârsta în luni lunare este egală cu cifra
lungimii împărţită la 5.
Vârsta intrauterină se mai poate aprecia şi în funcţie de prezenţa punctelor
de osificare la nivelul unor oase, ca de exemplu femurul.
3. Viabilitatea fătului
Constă în aprecierea capacităţii fătului de a se adapta la condiţiile
extrauterine şi posibilitatea de a trăi autonom în noile condiţii de mediu.
Se consideră că un făt este viabil numai dacă a depăşit 38 cm în
lungime şi 1500g în greutate. De asemenea un produs de concepţia cu vârsta mai
mică de 6 luni nu este considerat viabil.
Viabilitatea este condiţionată şi de malformaţiile congenitale
incompatibile cu viaţa, afecţiuni pulmonare acute contactate intrauterin sau aspirat
amniotic masiv în timpul naşterii (la naşterile neasistate).
Legislaţia penală în materie nu fixează criterii după care să se
stabilească viabilitatea unui nou-născut, lăsând acest fapt la aprecierea medicilor, în
stabilirea elementelor infracţiunii, cunoaşterea sau posibilitatea mamei de a face
aprecieri asupra stării de sănătate a nou-născutului, fiind considerat un element
neesenţial.
4. Dovezile de instalare a vieţii extrauterine
Criteriul cel mai recunoscut în ceea ce priveşte aprecierea instalării vieţii
extrauterine este apariţia respiraţiei pulmonare.
În acest sens, se efectuează proba docimaziei hidrostatice pulmonare.
Astfel, la autopsie, se pun plămânii într-un vas cu apă. Dacă plutesc înseamnă că
alveolele pulmonare conţin aer, şi , deci, fătul a respirat. Dacă se duc la fundul
vasului înseamnă că plămânii nu conţin aer, deci fătul nu a respirat.
Plămânul nerespirat apare la autopsie ca fiind colabat, nu umple cavităţile
pleurale, are culoare roşu-vişiniu sau roşu-ciocolatiu, consistenţă crescută, la
palpare nu prezintă crepitaţii (deoarece nu conţine aer). Pe secţiune are aspect
48
_____________________________________________________________Pruncuciderea
cărnos şi se scurge un sânge negricios, fără bule de aer.

La aceeaşi probă se poate supune şi tractul digestiv, ştiut fiind faptul că la
primele respiraţii după naştere glota nu se închide complet, astfel încât o parte din
aer poate pătrunde şi în stomac.
5. Durata vieţii extrauterine
Este un element important în încadrarea juridică a faptei (pruncucidere
sau omucidere). În acest sens medicul legist se foloseşte de aspectul extern şi
intern al cadavrului nou-născutului, caracterizat prin cele ce urmează:
- modificările tegumentelor: mânjite cu sânge şi vernix caseosa, de culoare roşie
imediat după naştere, iar după 2-3 zile încep să se descuameze;
- modificările cordonului ombilical: la 24 de ore de la naştere apare inelul de
demarcaţie la locul de implantare abdominală a cordonului, de culoare roşie; la 3
zile după naştere începe mumifierea care duce la detaşarea cordonului la 5-7 zile,
rămânând cicatricea ombilicală;
- bosa sero-sanguină indică o durată de viaţă de aproximativ 2-3 zile;
- modificările tubului digestiv: aerul pătrunde în stomac şi intestinul subţire la 15 -20
min după prima respiraţie;
- prezenţa meconiului (primul scaun al nou-născutului) în tot intestinul care se
elimină în 2-3 zile.
Sub aspect juridic, sintagma folosită de legiuitor „uciderea copilului nou-
născut, săvârşită imediat după naştere” a generat numeroase interpretări. Nota
constantă a acestor interpretări sugerează că intervalul de timp de la naştere şi
până la săvârşirea faptei nu trebuie să fie mai mare de 1-2 zile, adică să nu dispară
semnele naşterii recente.
Din punct de vedere medical, starea de nou-născut se întinde de la
naştere până la 28 de zile.
6. Aprecierea îngrijirilor acordate după naştere
Pentru a putea supravieţui în mediul înconjurător, separat de corpul
mamei, nou-născutul are nevoie de câteva îngrijiri elementare. Medicului legist îi
revine şi misiunea de a aprecia dacă mama s-a aflat în imposibilitatea de a acorda
aceste îngrijiri (naştere neasistată, traumatică, cu pierderi semnificative de sânge şi
pierdere stării de conştienţă) sau nu le-a acordat în mod voit .
Se au în vedere următoarele aspecte:
- dacă fătul a fost spălat şi înfăşat;
- dacă cordonul ombilical a fost secţionat şi ligaturat sau rupt;
- dacă orificiile şi căile respiratorii au fost dezobstruate ;
- se examinează atent stomacul: la 12 ore de la naştere fătul este alimentat cu ceai
sau, după 24 de ore cu lapte. Lipsa alimentelor în stomac dovedeşte omisiunea
mamei de a alimenta copilul.
7. Cauza morţii fătului
Moartea fătului se poate instala înainte de naştere, în timpul naşterii
sau după naştere.
Moartea intrauterină poate fi determinată de boli ale mamei, ale fătului
sau ale placentei.
Moartea în timpul naşterii poate fi determinată de vicii de bazin, făt
voluminos, traumatism obstetrical .
Moartea după naştere poate fi patologică sau violentă.
Cauze de moarte patologică: malformaţii congenitale incompatibile cu
viaţa, sindromul hemoragic al nou-născutului, pneumonia intrauterină, aspiraţia
amniotică masivă.
49
_____________________________________________________________Pruncuciderea
Moartea violentă accidentală a nou-născutului recunoaşte mai multe

cauze: asfixia, obstruarea orificiilor cu lichide de facere, rupturi viscerale (ficat,
splină) produse în timpul naşterii, circulare de cordon, etc.
Moartea violentă din pruncucidere poate fi comisivă sau omisivă.
Moartea comisivă se realizează prin diverse metode. Cea mai
frecventă este asfixia mecanică sub diversele ei aspecte: sufocarea (astuparea
orificiilor respiratorii externe, obstruarea faringelui, compresia toraco -abdominală,
introducerea nou-născutului în spaţiu lipsit de aer-pungă, sac, frigider),
strangularea cu mâna lasă urme de violenţă evidente şi caracteristice la nivelul
gâtului sub fechimozelor ovalare şi excoriaţiilor semilunare, hemoragii în straturile
profunde, cu sau fără fracturi de oase sau cartilaje laringiene, strangularea cu laţul
lasă şanţul caracteristic, înecarea prin aruncarea nou-născutului în fântâni, ape
curgătoare, latrine, lovirea capului cu sau de corpuri contondente, plăgile prin
instrumente ascuţite la nivelul gâtului şi capului.
7.4. EXPERTIZA FEMEII SUSPECTATE DE PRUNCUCIDERE

Examinarea mamei se face în scopul stabilirii semnelor de naştere,
când mama nu este cunoscută şi pentru aprecierea tulburărilor pricinuite de
naştere.
Se efectuează un examen clinic general, examen ginecologic,
examene de laborator, care vor pune în evidenţă semnele naşterii recente şi
perioada în care a avut loc naşterea.
Expertiza asupra mamei presupus pruncucigaşe trebuie să probeze
următoarele:
a) dacă femeia respectivă a născut recent sau nu. Semnele fiziologice ale
naşterii recente sunt:
- dimensiunea uterului (la 10-12 zile postpartum uterul se află la nivelul simfizei
pubiene, iar după 5-6 săptămâni revine la dimensiunile de dinainte de
sarcină);
- prezenţa lohiilor (scurgeri vaginale sanghinolente în primele 3 -4 zile
postpartum, sero-sanghinolente până la 4-8 săptămâni);
- modificările vulvo-vaginale şi vârsta eventualelor rupturi perineale produse în
timpul naşterii (în acest sens poate fi necesar examenul ginecologic);
b) investigaţii de laborator, serologice, genetice pentru a stabili dacă femeia
examinată este mama nou-născutului decedat.
c) Expertiza psihiatrică a mamei pentru a stabili prezenţa tulburărilor psihic e de
natura celor prevăzute de legea penală.
Tulburările psihice ale mamei se stabilesc prin examen psihologic şi
psihiatric.
Tulburările care survin imediat după naştere pot avea cauze variate:
tulburări psihoemoţionale, hemoragii în timpul naşterii, şoc obstetrical.
Totalitatea tulburărilor psihice ce survin în timpul sarcinii, naşterii sau
lactaţiei poartă denumirea generică de psihoză puerperală . Dintre tulburările
psihice ce apar imediat postpartum, şi pot fi considerate în contextul prevederilor
legii penale ca tulburări ce limitează, dar nu abolesc, discernământul, caracteristice
infracţiunii de pruncucidere, menţionăm următoarele: stări confuzo-onirice apărute
pe un fond trist, funebru (ascunderea sarcinii şi a naşterii, supunerea la oprobiul
public), stări delirante cu conţinut terifiant, axat pe relaţia mamă-copil (mama îşi
vede copilul ca fiind malformat, ca pe un monstru pe care nu la dorit, iar de cele
mai multe ori, apare tentativa de suicid a mamei după ce conştientizează fapta).
50
_____________________________________________________________Pruncuciderea
Starea de tulburare pricinuită de naştere se poate stabili cu atât mai

exact cu cât examinarea se face mai aproape de momentul naşterii.
7.5. EXAMENUL LOCULUI UNDE A AVUT LOC NAŞTEREA

Medicul legist participă la cercetarea la faţa locului pentru a
evidenţia, fixa, ridica, analiza şi interpreta urmele biologice. Astfel, la locul naşterii
se pot evidenţia următoarele elemente:
- urmele naşterii: placenta, cordonul ombilical, urme de sânge, amnios, obiecte care
au fost utilizate la naştere (cârpe, rufe), necesare identificării.
- dacă la faţa locului se găseşte şi cadavrul nou-născutului se va efectua o
examinare sumară a acestuia după care cadavrul va fi transportat la instituţia
medico-legală pentru efectuarea autopsiei.

1. Vârsta intrauterină a fătului se apreciază a) lungimea fătului
în funcţie de : b) lungimea cordonului ombilical
c) dimensiunile placentei
2. Din punct de vedere medical starea de a) a) 42 de zile

nou-născut se întinde de la naştere până lab) b) 28 de zile
: c) c) 30 de zile

Analizaţi deosebirile dintre infracţiunile de avort, pruncucidere şi omucidere
(infanticid) şi precizaţi care este criteriul medico-legal de diferenţiere între aceste
fapte.

Vezi pag. 48
Vezi pag. 49
7.9 BIBLIOGRAFIE
1995
– 2005
Drept penal. Partea specială, vol. I –Vasile Dobrinoiu - Editura Lumina Lex-
Bucureşti – 2004
51
_______________________________Obstetrică şi ginecologie medico-legală. Avortul. Violul
OBSTETRICĂ ŞI GINECOLOGIE MEDICO-LEGALĂ. AVORTUL.

VIOLUL
ASPECTE GENERALE
Definiţia avortului
Clasificarea avortului
Obiectivele expertizei medico-legale în cazul avortului empiric
Definiţia violului
Obiectivele expertizei medico-legale în cazul infracţiunii de viol
Bibliografie
8.1 OBIECTIVE
- Familiarizarea cursanţilor cu noţiunile de anatomie şi
fiziopatologie necesare înţelegerii concluziilor oricărei
expertize medico-legale în cazul acestor infracţiuni;
- Înţelegerea rolului important al medicinei legale în
probarea infracţiunilor de avort şi viol;
- Aplicarea noţiunilor de traumatologie dobândite după
parcurgerea unităţilor de învăţare anterioare în contextul
particular al acestor infracţiuni.
8.2.DEFINIŢIA
AVORTULUI
Art. 185 C.pen: „Provocarea ilegală a avortului.

(1) Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în vreuna din
următoarele împrejurări:
a) În afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în
acest scop;
b) De către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;
c) Dacă vârsta sarcinii a depăşit patrusprezece săptămâni
Se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.;
(2) Întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice con diţii, fără consimţământul
femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 7 ani şi
interzicerea unor drepturi.
(3) Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) s-a cauzat femeii însărcinate
vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani
52
şi interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii
însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi.
(4) În cazul când fapta prevăzută în alin. (2) şi (3) a fost săvârşită de un medic,
pe lângă pedeapsa închisorii, se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de
medic, potrivit art. 64 lit. c).
(5) Tentativa se pedepseşte.
(6) Nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic:
a) Dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viaţa,
sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol
grav şi iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel;
b) În cazul prevăzut în alin. (1) lit. c), când întreruperea cursului sarcinii se
impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale;
c) În cazul prevăzut în alin. (2), când femeia însărcinată s-a aflat în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, iar întreruperea cursului sarcinii se
impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale.”
8.3. CLASIFICAREA AVORTULUI

Din punct de vedere medical avortul se clasifică în:
- avort spontan (patologic);
- avort provocat.
La rândul său avortul provocat se clasifică în :
- avort la cerere (legal);
- avort accidental;
- avort empiric.
Intră sub incidenţa legii penale, în sensul art. 185, numai avortul empiric.
Avortul spontan poate avea etiologie diversă: de cauză maternă, cauză
ovulară, şi mai rar, de cauză paternă.
Dintre factorii materni ce pot provoca avort spontan enumerăm: stări toxice,
stări alergice, infecţioase, imunologice, stări psihice, anomalii uterine, traumatisme,
etc.
Etiologia ovulară constă în diferite anomalii genetice, anomalii de nidaţie
(implantarea zigotului la nivelul mucoasei uterine), anomalii ale ovarelor, etc.
Factorii paterni constau în anumite anomalii spermatice ce induc avortul.
Avortul accidental se caracterizează prin lipsa intenţiei făptuitorului de a
întrerupe cursul sarcinii, dar prin consecinţele sale această faptă poate fi încadrată
juridic ca vătămare corporală sau vătămare corporală gravă. Ca şi modalitate de
producere, avortul accidental este deseori o consecinţă a unor leziuni traumatice
mecanice.
Avortul empiric, sancţionat de C. pen. la art. 185, poate fi declanşat prin
mijloace chimice, mecanice şi fizice.
Mijloacele chimice pot fi reprezentate de medicamente, hormoni, vaccinuri,
extracte de plante (decocturi), substanţe organice sau anorganice, aplicate local
sau general.
Mijloacele mecanice pot fi reprezentate de masaje puternice, perforarea
mecanică a membranelor, injectarea intrauterină a unor substanţe ce produc
contracţii uterine, etc.
Mijloacele fizice se referă la băi locale fierbinţi, asociate cu alte procedee, ca
de exemplu folosirea curentului electric.
Manevrele mecanice au, deseori, consecinţe deosebit de grave locale sau
53
generale. Complicaţiile locale ale utilizării mijloacelor mecanice pot fi: hemoragia
prin perforarea uterului, frecvent mortală, infecţii locale ce se pot extinde ulterior la
anexe (anexite) sau la peritoneu, şi se pot chiar generaliza (septicemie).
Complicaţiile tarvide locale pot fi reprezentate de cicatrici la nivelul colului, obstrucţii
tubare ce pot genera infertilitate, histerectomie impusă de hemoragia masivă sau de
complicaţii necrotice ale cicatricilor.
8.4.OBIECTIVELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE ÎN CAZUL AVORTULUI

EMPIRIC
a) Diagnosticul de sarcină (dovedirea existenţei sarcinii).
În foarte rare cazuri, este posibil ca sarcina să rămână intactă, după o încercare
de avort nereuşit (tentativă de avort). În această situaţie se impune probarea
existenţei embrionului sau fătului în interiorul cavităţii uterine, precum şi existenţa
placentei fetale. Acest lucru necesită examen ginecologic şi/sau imagistic.
Dacă femeia nu mai poartă fătul, existenţa sarcinii anterior aplicării unei manevre
abortive poate fi demonstrată astfel:
- prezenţa unei inflamaţii a organelor genitale şi a febrei, cunoscute ca fiind cele mai
frecvente complicaţii imediate ale unui avort empiric;
- dozări hormonale (hormonii de sarcină sunt prezenţi în sânge încă 8 -10 zile după
golirea uterului);
- examen histopatologic pentru decelarea resturilor ovulare (diagnosticul de sarcină
nu poate fi cert în absenţa evidenţierii placentei sau a unor resturi placentare numite
vilozităţi coriale);
- examenul morfologic al produsului de chiuretaj pentru a se evidenţia vârsta
sarcinii;
- dacă avortul are ca şi consecinţă moartea femeii însărcinate, diagnosticul de
sarcină este uşurat de examinarea macro şi microscopică a uterului, putându -se
chiar identifica locul de inserţie al placentei sau resturi placentare ce atestă
prezenţa unei sarcini anterior decesului.
b) Stabilirea metodei abortive folosite.
În mod obişnuit, în timpul unei sarcini normale, orificiul extern al colului, canalul
cervical şi orificiul intern al colului sunt închise. Dacă la examenul ginecologic se
evidenţiază un col deschis şi o uşoară sângerare de la nivel uterin, suspiciu nea de
avort este întemeiată.
În mod obişnuit folosirea mijloacelor mecanice în scopul întreruperii cursului
sarcinii este uşor de demonstrat prin punerea în evidenţă a unor leziuni traumatice
(plăgi) la nivelul peretelui vaginal, fundurilor de sac vagi nale, şi la nivelul colului.
Folosirea unor mijloace abortive chimice se poate obiectiva prin examene
toxicologice din conţinutul gastric, sânge sau scaun, numai dacă probele se
recoltează la scurt timp după avort.
Manevrele fizice sunt greu de obiectivat, adeseori nefiind însoţite de leziuni ale
organelor genitale.
c) Stabilirea legăturii de cauzalitate între avort şi manopera abortivă folosită
Când se folosesc manevre abortive mecanice legătura de cauzalitate este uşor
de stabilit prin evidenţierea leziunilor traumatice de la nivelul vaginului, colului sau
uterului, şi, uneori, prin vizualizarea la exa menul ginecologic a unor resturi de
obiecte folosite în scop abortiv (sârme, rădăcini de plante, etc). Nu întotdeauna o
manoperă mecanică lasă urme, deci lipsa lor nu exclude automat utilizarea unei
astfel de metode.
54
8.5. DEFINIŢIA VIOLULUI

Art. 197 C. pen. „(1) Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit
sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10
ani şi interzicerea unor drepturi.
(2) Pedeapsa este închisoarea de 5 la 18 ani şi interzicerea
unor drepturi, dacă:
a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;
b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
b¹) victima este membru al familiei;
c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau să nătăţii.
(3)² Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani şi
interzicerea unor drepturi, dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta
a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoare a de
la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
(4) Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. (1) se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”
8.6. OBIECTIVELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE ÎN CAZUL INFRACŢIUNII DE

VIOL
Expertiza medico-legală trebuie să rezolve următoarele probleme:
a) probarea raportului sexual
b) probarea lipsei de consimţământ a victimei sub o formă sau alta: constrângerea
fizică sau imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Probarea raportului sexual se face în mod diferit la femeia fără viaţă sexuală
faţă de femeia cu viaţă sexuală
La femeia fără viaţă sexuală obiectivarea raportului sexual se realizează prin:
- prezenţa rupturilor himenale. Pierderea integrităţii himenale se numeşte deflorare.
Himenul este o membrană de formă inelară dispus în jurul intrării în vagin, având un
orificiu central şi o lăţime variabilă. Rupturile sunt localizate de obicei la poziţiile 3, 6
sau 9 de pe cadranul convenţional. Important pentru expertiză este diagnosticul de
ruptură recentă, care este posibil într-un interval de 7-10 zile de la producerea
raportului sexual. După acest interval de timp semnele deflorării recente dispar şi
începe procesul de vindecare a rupturilor himenale, cu formare de ţesut cicatriceal.
În această situaţie medicul legist etichetează ruptura ca fiind veche (peste 10-11
zile) nemaiputându-se proba realitatea raportului sexual recent.
- examinarea conţinutului vaginal: spermă, fire de păr, etc.
La femeia cu viaţă sexuală principalul obiectiv al expertizei medico-legale este
examinarea conţinutului vaginal, cu evidenţierea spermei (cu condiţia ca victima să
se prezinte la scurt timp la examinare-maxim 24-36 de ore şi să nu-şi fi făcut
toaleta).
În ceea ce priveşte lipsa de consimţământ a victimei:
- constrângerea fizică se probează prin evidenţierea urmelor de violenţă (excoriaţii,
echimoze) la nivelul feţelor anterioare şi interne ale coapselor, gât, în jurul gurii, pe
membrele superioare, torace (mamele).
- imposibilitatea victimei de a se apăra: victimă în convalescenţă după o boală
gravă, vârstă înaintată, minore, în cazul paraliziei, stare de lipotimie, în timpul
agoniei, în stare de somn profund, oligofrenie, boli psihice cu tulburări de conştiinţă,
stări de inconştienţă obţinute cu ajutorul narcoticelor sau somniferelor, în stare de
55
beţie profundă.

1. Intră sub incidenţa legii penale, în sensul a) avortul accidental
art. 185 C.pen. : b) avortul la cerere
c) avortul empiric
2. La femeia fără viaţă sexuală raportul a) a) rupturi himenale

sexual se obiectivează prin : b) b) prezenţa de spermă, fire de păr în
conţinutul vaginal
c) c) leziuni de violenţă pe faţa internă a
coapselor

Prezentaţi obiectivele expertizei medico-legal în cazul violului urmat de moartea
victimei

Vezi pag.53
Vezi pag. 55
8.10 BIBLIOGRAFIE
Drept penal. Partea specială, vol. I –Vasile Dobrinoiu - Editura Lumina Lex -
Bucureşti – 2004
56
_______________________________ Asfixiile mecanice
ASFIXIILE MECANICE
ASPECTE GENERALE
Definiţia asfixiei
Clasificarea asfixiilor mecanice
Spânzurarea
Strangularea
Sugrumarea
Sufocarea
Obstrucţia căilor respiratorii cu corpi străini
Comprimarea toraco-abdominală
Înecul
Bibliografie
9.1 OBIECTIVE
- dobândirea de către cursanţi a noţiunilor de fiziologie a
respiraţiei
şi modificările fiziopatologice care au loc prin hipoxie ;
- dobândirea de către cursanţi a unor abilităţi practice în ceea ce
priveşte aplicarea integrativă a cunoştinţelor dobândite prin parcurgerea unităţilor
de învăţare anterioare la cazul particular al morţii prin asfixie mecanică;
- dobândirea de către cursanţi a unor abilităţi practice în ceea ce
priveşte diferenţierea omuciderii de sinucidere, săvârşite prin asfixie mecanică.
9.2 DEFINIŢIA ASFIXIEI
Asfixia este o stare patologică caracterizată prin lipsa totală s au parţială a

oxigenului la nivel celular. Din punct de vedere fiziologic oxigenarea eficientă a
celulelor şi ţesuturilor se asigură în următoarele condiţii: aerul să conţină 21%
oxigen, pătrunderea aerului în căile respiratorii să nu fie obstrucţionată, s chimburile
capilaro-alveolare să de decurgă normal, iar utilizarea oxigenului de către ţesuturi
să se facă în condiţii fiziologice.
Astfel, în funcţie de nivelul la care sunt perturbate aceste mecanisme,
asfixiile se pot clasifica în :
a) anoxii de aport (anoxice)
Reprezintă o perturbare a oxigenării sângelui la nivel pulmonar ce poate
apărea în următoarele situaţii: lipsa oxigenului în atmosferă (la altitudini mari),
prezenţa unui obstacol pe căile respiratorii (corp străin la nivelul fos elor nazale,
trahee, bronhii), insuficienţă respiratorie patologică (deviaţie de sept nazal,
57
vegetaţii adenoide, astm bronşic, etc), perturbarea schimburilor alveolo -capilare

(anemie).
Consecinţa acestor perturbări este scăderea aportului de oxige n la nivelul
ţesuturilor. Împotriva acestei consecinţe organismul dezvoltă mecanisme de
compensare a deficitului de oxigen: creşterea frecvenţei cardiace, creşterea
frecvenţei respiratorii, creşterea vitezei de circulaţie a sângelui, etc. În momentul
în care aceste mecanisme compensatorii sunt depăşite bioxidul de carbon se
acumulează în sânge şi apar simptome nervoase de tipul agitaţiei şi delirului.
b) Anoxii de aport de cauză violentă (asfixiile mecanice propriu -zise)
Se produc prin înlocuirea oxigenului din atmosferă cu alte gaze (monoxid
de carbon), comprimarea violentă a căilor respiratorii (spânzurare,
strangulare), obstruarea orificiilor şi căilor respiratorii (sufocare, înec),
compresiuni toraco-abdominale sau pneumotorax traumatic.
c) Anoxii de aport de cauze patologice.
Se caracterizează prin obstruarea căilor respiratorii datorită unor tumori
laringiene, edemului glotic, tumori mediastinale sau bronhopulmonare, astm
bronşic, pneumonii, bronhopneumonii,etc.
d) Anoxii de transport
Se datorează unui deficit al transportului de oxigen de la nivelul alveolelor
pulmonare la ţesuturi. Apar în insuficienţă cardiacă, colaps, anemie, etc.
e) Anoxii de utilizare
Se caracterizează prin încetarea respiraţiei celulare, adică a proceselor
celulare de oxidoreducere. Apar în intoxicaţii cu acid cianhidric, barbiturice,
opiacee, narcotice, alterarea unor procese metabolice (alcaloză, acidoză). În
aceste situaţii sângele aduce suficient oxigen la nivel celular, dar utilizarea
acestuia este blocată, astfel încât sângele venos va conţine o cantitate mare
de oxigen.
9.3 CLASIFICAREA ASFIXIILOR MECANICE

Asfixiile mecanice se împart în:
a) asfixii prin compresiune: spânzurare, strangulare, sugrumare, compresiune
toraco-abdominală;
b) asfixii prin ocluzie: sufocarea, ocluzia căilor respiratorii prin corpi străini,
înecul.
9.4 SPÂNZURAREA
Este asfixia mecanică produsă prin compresiunea gâtului, cu ajutorul unui
laţ acţionat de greutatea propriului corp.
Se clasifică în:
- tipică (când nodul este situat simetric la spate şi corpul este suspendat) şi atipică
(nodul anterior sau lateral).
- completă (corpul atârnă nesprijinit) şi incompletă (atinge solul cu picioarele,
genunchii, în poziţie şezândă sau chiar culcat).
Laţul poate fi confecţionat din diferite materiale: dure (sârmă), semimoi
(frânghie, cablu) sau moi (cravată, cordon) şi poate fi un nod fix sau culant, cu una
sau mai multe circulare.
Cel mai frecvent se face în scop de sinucidere, mai rar accidentală şi foarte
rar criminală.
Şanţul de spânzurare este semnul caracteristic şi reprezintă amprenta laţului
asupra gâtului. Se prezintă ca o zonă denivelată pergamentată, de culoare brun -
gălbuie, care păstrează ca un mulaj caracteristicile de formă şi structură ale laţului.
58
Poate fi situat superior, în spânzurările complete, are o direcţie oblic ascendentă

către regiunea nodului şi o adâncime neuniformă, fiind mai profund în partea opusă
nodului. Dispoziţia sa poate fi şi mijlocie sau inferioară faţă de cartilajul tiroidian, în
spânzurările incomplete. Direcţia poate fi şi orizontală în spânzurările în poziţie
culcată.
La examenul intern sufuziunile şi infiltratele sanguine subcutanate şi în părţile
moi la nivelul şanţului, atestă caracterul vital.
9.5 STRANGULAREA
Se realizează cu ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv în jurul gâtului.
Şanţul de strangulare este situat în treimea medie a gâtului, este orizontal,
complet (fără amprenta nodului), având o adâncime uniformă peste tot.
Interpretarea ştrangulării ca omucidere trebuie să se facă în context cu alte
leziuni traumatice identificate pe corpul victimei.
9.6 SUGRUMAREA
Se realizează prin compresiunea gâtului victimei de către mâna agresorului.
Nu poate fi considerată niciodată, ca fiind sinucidere, deoarece odată cu pierderea
cunoştinţei forţa musculară scade, urmată de încetarea comprimării.
Sugrumarea lasă urme caracteristice acţiunii agresorului: echimoze ovalare
produse de pulpa degetelor, excoriaţii semilunare produse de unghii, un şanţ lateral
pe gât corespunzător spaţiului dintre policele şi indexul mâinilor agresorului. Se
poate preciza şi care a fost poziţia agresorului faţă de victimă. Astfel dacă agresorul
a sugrumat victima din spate, se vor evidenţia patru echimoze ovalare însoţite de
excoriaţii semilunare pe faţa anterioară a gâtului şi două pe faţa posterioară a
gâtului. Dispoziţia leziunilor este inversă dacă agresorul se afla în faţa victimei.
Examenul intern va evidenţia infiltrate hemoragice în muşchii
sternocleidomastoidieni, fracturi ale cartilajelor laringelui.
9.7 SUFOCAREA
Se produce prin astuparea orificiilor respiratorii externe (nas şi gură) fie cu
mâna, fie cu obiecte moi (pernă, prosop, batistă, etc).
Semne caracteristice intenţiei criminale nu se vor găsi decât în jurul celor două
orificii, pe mucoasa vestibulară a buzelor (echimoze), şi la nivelul limbii. Autopsia
poate pune în evidenţă semne indirecte de asfixie la nivelul laringelui, traheei ş i
bronhiilor, prin identificarea unor particule (fibre textile) în interiorul acestora.
9.8 OBSTRUCŢIA CĂILOR RESPIRATORII CU CORPI STRĂINI

Se poate produce prin aspirarea de bol alimentar, vărsături, sânge, etc.
Are loc în condiţiile unei disfuncţionalităţi musculare şi a timpilor de deglutiţie,
ca de exemplu în cazul atrofiilor musculare, aesteziilor, stărilor de beţie,
traumatismelor craniene, etc.
La autopsie se va evidenţia întotdeauna un corp străin.
Este frecventă la copii, prin aspirarea accidentală, în timpul jocului, de corpi
străini mici, rotunzi, netezi (nasturi, bile, etc) sau prin administrarea de
medicamente.
9.9 COMPRESIUNEA TORACO-ABDOMINALĂ

Constă în blocarea excursiilor diafragmului prin comprimarea torac elui şi
abdomenului. O greutate de 50 kg poate bloca mişcarea diafragmului la un adult, iar
59
în 10 minute se instalează moartea.

Leziunile caracteristice sunt reprezentate de fracturi costale, contuzii
pulmonare, rupturi de splină şi/sau ficat, fracturi sternale, infiltrarea sanguină a
peretelui abdominal în etajul superior.
Se poate produce accidental (surpări de teren, prăbuşiri de ziduri, avalanşe,
explozii miniere, accidente rutiere, etc) sau criminal prin apăsarea cu genunchii şi
greutatea corpului agresorului pe abdomenul şi toracele victimei.
La copiii şi sugari, respiraţia este mai superficială, caracteristic abdominală, cu
excursii mai rapide ale diafragmului, astfel încât chiar şi comprimarea accidentală, in
somn, cu mâna mamei pe trunchiul sugarului poate produce decesul în doar câteva
minute. Este motivul pentru care, în unele ţări (Austria), se interzice prin lege ca
mama să doarmă în acelaşi pat cu copilul până la vârsta de un an.
9.10 ÎNECUL
Înecul sau submersia, recunoaşte ca mecanism asfixic, înlocuirea aerului din
plămâni cu orice lichid.
Înecul se realizează în mai multe etape:
- etapa preasfixică, caracterizată prin apnee voluntară şi reflexă;
- etapa de dispnee inspiratorie, în care se înghite şi se aspiră lichid;
- etapa dispneei expiratorii;
- faza convulsivă, caracterizată prin pauze respiratorii, urmate de respiraţii
ample, în timpul cărora se aspiră cantităţi mari de lichid.
Fiecare fază durează aproximativ un minut.
La autopsie se vor constata o serie de aspecte caracteristice contactului cu apa:
pielea de gâscă, modificările de macerare la nivelul palmelor şi plantelor, detaşarea
pielii în lambouri (dacă cadavrul a stat în apă cel puţin 10 -15 zile), leziuni produse
de animale acvatice, leziuni produse prin lovirea cadavrului de pietre, toate fără
caracter vital.
La nivelul gurii şi nasului apare aşa numita „ciupercă a înecatului” produsă prin
frecarea apei şi aerului de peretele căilor respiratorii. Caracteristic este şi emfizemul
hidroaeric, plămânii fiind grei, voluminoşi, cu crepitaţii mari, cu rupturi de pereţi
alveolari şi capilari.
La autopsie se găseşte apă în stomac şi intestine. Diagnosticul de certitudine se
bazează pe studiul planctonului acvatic (alge, diatomee, infuzori) ce se găseşte în
plămâni. Dacă cadavrul a fost aruncat în apă planctonul lipseşte.
Înecul poate fi accidental, sinucidere, omucidere sau dismularea unei crime prin
înec. Pentru omucidere pledează existenţa leziunilor traumatice cu caracter vital ce
nu puteau fi autoproduse.

1. Care dintre următoarele afirmaţii exprimă a) este situat în treimea superioară a gâtului
o particularitate a şanţului de spânzurare în b) are adâncime uniformă
cazul spânzurării tipice complete : c) are traseu oblic ascendent
2. În cazul sugrumării semnele a) a) echimoze ovalare şi excoriaţii

caracteristice sunt : semilunare la nivelul gâtului
b) b) un şanţ lateral pe gât
c) c)echimoze pe mucoasa vestibulară
a buzelor
60

Analizaţi din punct de vedere al asemănărilor şi deosebirilor mijloacele de transport
naval fluvial cu mijloacele de transport naval maritim

Vezi pag. 58
Vezi pag. 59
9.14 BIBLIOGRAFIE
Tratat de medicină legală – Vladimir Beliş – Editura Medicală – Bucureşti - 1995
Medicină Legală – Valentin Iftenie – Editura Ştiinţelor Medicale – Bucureşti – 2005
61
CAPITOLUL 2.
CONTINUARE
Semiologie tanatologică
Studiază semnele morții și modificările cadaverice, morfologice și chimice, consecutive acțiunii

factorilor de mediu asupra cadavrului.
Diagnosticul de deces se poate pune pe baza semnelor negative de viață, și pe apariția semnelor
pozitive de moarte, sau semnele morții reale.
2.5.1. Semnele negative de viață
Semnele negative de viață apar imediat după deces, având însă doar valoare orientativă pentru
diagnosticul de moarte, fiind reprezentate de:
- poziția și aspectul general al cadavrului
- absența respirației
- absența activității cardiocirculatorii
- absența reflexelor
- modificări oculare
- absența oricărei activități cerebrale
Apar imediat după dispariția funcțiilor vitale, și au valoare orientativă, nepermițând diagnosticul
cert al morții reale, deoarece aceste semne negative sunt prezente și în sincope, lipotimii, moarte clinică,
moarte aparentă, inhibiții vagale, etc.
Poziția și aspectul general al cadavrului dau primele indicii asupra faptului că o persoană este
decedată. Cadavrul se află de regulă în decubit dorsal, musculatura este flască, pielea are paloare ceroasă
și elasticitatea pierdută, faciesul este imobil și inexpresiv, mandibula este căzută, mucoasele labiale și
bucale sunt uscate, iar pleoapele întredeschise.
Prin inspecție, palpare și auscultație se poate constata absența activității respiratorii și
cardiocirculatorii, precum și absența reflexelor, inclusiv al reflexului cornean.
Lipsa respirației se poate determina și empiric, prin așezarea unui fulg în fața narinelor, prin
plasarea unei oglinzi în fața orificiilor respiratorii (nu se aburește), sau prin așezarea unui vas cu apă pe
torace, apa rămânând imobilă.
Lipsa activității cardiocirculatorii se poate verifica empiric și prin ligatura unui deget, neapărând
semnele ischemiei locale, precum și prim lipsa hemoragiei la incizia tegumentului.
La arsura produsă pe tegumente, în caz de moarte reală se formează o proeminență cornoasă
uscată, fără înroșire periferică, spre deosebire de arsurile produse intra vitam, care determină formarea
unei flictene cu lichid Rivalta pozitiv și a unei areole periferice roșietice.
Modificările la nivelul globului ocular constă în hipotonie instalată la câteva minute de la deces,
lipsa chemozisului conjunctival la aplicarea de soluții iritative. Examenul fundului de ochi evidențiază
paloare retiniană cu fragmentarea coloanei sanguine la nivelul vaselor acesteia.
2.5.2. Semnele morții reale
Constă în ansamblul modificărilor fizico-chimice pe care le prezintă cadavrul, consecutiv încetării
funcțiilor vitale și acțiunii factorilor de mediu, dând certitudinea diagnosticului de moarte. În funcție de
momentul apariției lor, sunt următoarele:
A. Modificări cadaverice precoce, apărute în primele 24 ore de la deces:
- răcirea cadavrului
- deshidratarea cadavrului
- rigiditatea cadacerică
- lividitățile cadaverice
- autoliza cadaverică
B. Modificări cadaverice tardive, apărute după 24 ore de la deces:
- putrefacția
- distrugerea cadavrului de către animale, insecte necrofage și larvele acestora
- modificări conservatoare naturale:
- mumifierea
- adipoceara sau saponificarea
- lignificarea sau tăbăcirea
- congelarea
- pietrificarea sau mineralizarea
A. Modificările cadaverice precoce
1. Răcirea cadavrului (algor mortis)
Se datorează inițial opririi circulației și metabolismului, iar apoi pierderii de căldură în mediu.
Într-un mediu cu temperatura de 15-20 C° răcirea cadavrului se face cu un grad pe oră în primele
patru ore postmortem, iar apoi cu două grade pe oră, astfel încât după 10-12 ore de la moarte, temperatura
intrarectală este de circa 20 C°.
Pierderea căldurii cadavrului se realizează prin trei mecanisme:
- conducție, ce constă în pierderea de căldură prin contact direct cu suprafața unui mediu mai rece.
- convecție, în care pierderea de căldură are loc în primul rând în stratul de aer care este în
imediata apropiere a corpului (1-4 mm), fiind dislocat de curenții mai reci.
- iradiere, care constă în emiterea de radiații electromagnetice sub formă de fotoni, absorbite de
obiectele învecinate, ce au temperatura mai scăzută decât cea a corpului, fără ca între ele și corp să existe
contact direct; de aceea, cadavrele aflate în camere încălzite se răcesc totuși, căldura corpului iradiind spre
pereții poroși, absorbanți.
Temperatura cadavrului scade de la suprafață spre interior, zonele descoperite răcindu-se mai
repede, în funcție de mai mulți factori, cum ar fi: temperatura mediului ambiant, curenții de aer,
umiditatea, stratul de țesut adipos, îmbrăcăminte, poziția cadavrului.
2. Deshidratarea cadavrului
Se datorează opririi circulației sângelui, și evaporării apei din straturile cutanate superficiale,
procesul fiind mai rapid la nivelul mucoaselor externe lipsite de stratul cornos, și a zonelor de piele în
care stratul cornos al epidermului este mai subțire în mod natural (buze, scrot, vârful degetelor, vârful
nasului), fie consecutiv unor traumatisme (excoriații, plăgi, șanț de spânzurare sau strangulare).
În aceste zone deshidratarea conferă aspectul pergamentărilor, cu pielea uscată, întărită, uneori
ușor deprimată, brun-maronie, buzele fiind zbârcite, aspre. Dacă fanta palpebrală rămâne întredeschisă, pe
cornee apar petele Liarché, de formă triunghiulară, ovalară sau circulară, localizate în unghiurile externe
ale ochilor și apoi în cele interne.
Consecutiv deshidratării, cadavrul pierde în greutate: în condiții de mediu extern cu temperatura
de 18 C° și umiditate de 15%, cadavrul adult poate pierde până la 10 kg masă corporală pe zi.
3. Rigiditatea cadaverică (rigor mortis)
În timpul vieții, mușchiul prezintă elasticitate și plasticitate, adică capacitatea de a se prelungi și
comprima sub acțiunea unei forțe exterioare, revenind la starea inițială după ce acțiunea acestei forțe a
încetat.
Astfel, rigiditatea cadaverică este o modificare cadaverică caracterizată prin întărirea mușchilor,
cu pierderea plasticității și elasticității atât în mușchii striați, cât și în cei netezi, și creșterea tensiunii lor.
Este precedată de o relaxare musculară, care durează 1-2 ore postmortem, cauza sa fiind epuizarea
ATP-ului muscular. La mușchii netezi această relaxare se manifestă prin dilatarea pupilei și relaxarea
sfincterelor anale și vezicale.
În mod obișnuit, rigiditarea cadaverică trece prin trei etape:
- etapa de instalare: durează 2-6 ore.
Debutează la toți mușchii deodată, dar este mai evidentă la început la nivelul mușchilor mici, de
regulă în sens cranio-caudal, conform legii lui Nysten. Poate fi învinsă cu ușurință, după care în scurt timp
se reinstalează.
La nivelul mușchilor netezi, rigiditatea evoluează mai rapid, datorită masei lor musculare mai
mici, interesând: pupilele, cu micșorarea diametrului lor, mușchii erectori ai firului de păr, dând aspectul
de piele de găină al tegumentelor, mușchii vezicii urinare, rectului și veziculelor seminale, cu eliminare de
urină, lichid seminal și fecale, uterul și cordul.
- etapa de stare (generalizare): dureză 24-48 ore postmortem.
Cuprinde toți mușchii striați, se învinge cu dificultate, după care nu se mai reinstalează; mușcii
flexori fiind mai puternici, realizează la cadavru aspecte de semiflexie a membrelor.
În mușchii netezi aspectele din etapa precedentă persistă și se generalizează.
- etapa de rezoluție: debutează după 24 ore, concomitent cu începerea putrefacției, și este
completă în 3-7 zile postmortem; dispare în aceeași ordine în care aceasta s-a manifestat la instalare.
O formă apartea a rigidității cadaverice o constituie spasmul cadaveric sau rigiditatea prin
decerebrare, și care este o stare de hipercontractilitate a mușchilor, care începe încă din timpul vieții,
întâlnindu-se în: decapitare, zdrobirea craniului, leziuni bulbare sau diencefalice.
4. Lividitățile cadaverice
Sunt zone de culoare violacee sau roșie-violacee, datorată opririi circulației sângelui și consecutiv
acțiunii gravitației asupra acestuia, acumulându-se în vasele din zonele declive ale corpului, după care
difuzează pasiv în țesuturi, contrastând cu nuanțele palide ale regiunilor opuse, în care vasele sunt golite
de sânge.
În mod caracteristic nu apar niciodată în zonele de sprijin ale cadavrului cu planul dur pe care se
află, și nici în regiunile comprimate de îmbrăcăminte, datorită compresiunii vaselor din aceste zone, unde
sângele nu se poate acumula.
Evoluează în trei etape: hipostază, difuziune, rigiditate.
1. Hipostaza cu durata între 2-16 ore.
Dispar la presiune și reapar după încetarea acesteia, dispărând de asemenea, la modificarea
poziției cadavrului, pentru a reapare în noua poziție declivă.
La aproximativ 30-60 minute de la deces apar sub formă de pete dispersate, după care se întind
progresiv, confluându-se, fiind complet instalate după 12-16 ore. De reținut faptul că în această fază se
formează și cheagurile postmorte, cruorice și lardacei.
La secționare țesuturile subiacente sunt albicioase, iar din vase se scurg picături de sânge, care se
spală, după care reapar altele.
2. Difuziune cu durata între 16-24 ore
În această fază, sângele acumulat în vasele sanguine din poziția declivă a corpului, începe pasiv să
difuzeze în țesuturi. De aceea ele doar pălesc la presiune, după care reapar, iar la întoarcerea cadavrului
nu dispar complet, datorită sângelui ieșit deja în țesuturi, iar prin sângele rămas în vase, apar și în noua
poziție declivă.
3. Imbibiție după 24 ore
Având în vedere că tot sîngele din vase a difuzat în țesuturi, nu dispar nici la presiune și nici la
modificarea poziției cadavrului. Pe secțiune țesuturile subiacente sunt imbibate cu sânge, care se spală,
hemoliza fiind completă și capilarele goale.
Valoarea medico-legală a lividităților cadaverice:
- cel mai sigur și precoce semn de moarte reală
- indicator al timpului scurs de la producerea morții
- indicator al poziției cadavrului și a eventualelor modificări suferite până la examinare
- culoarea poate fi indicatorie pentru cauza morții.
Diferențierea lividităților cadaverice de echimozele situate în zonele declive ale cadavrului se face
prin secționarea tegumentului, în cazul echimozei identificându-se cheaguri de sânge aderente, care nu pot
fi îndepărtate prin spălare cu apă.
5. Autoliza cadaverică
Este o modificare cadaverică distructivă, precoce și abacteriană, care are loc sub acțiunea
enzimelor proprii din celule; precede putrefacția, creând mediu propice culturilor microbiene.
Debutează în general după 3-5 ore de la dispariția funcțiilor vitale, viteza ei depinzând de
conținutul celular în lizozimi: este maximă în cazul pancreasului, mucoasei gastrice, glandelor
suprarenale, medie în cazul cordului, ficatului, rinichilor și redusă pentru piele și mucoase.
La scurt timp după moartea celulei, enzimele hidrolitice conținute în lizozomi sunt eliberate în
citoplasmă, unde se activează în mediul acid rezultat din acumularea acidului lactic din lipsa oxigenului,
degradând rapid structurile subcelulare, destabilizând biochimic și structural celula.
Autoliza induce și modificări de culoare ale intimelor, endoteliilor, mucoaselor, dându-le o tentă
vișinie-murdară, și o emaciere a structurilor tisulare, ce poate conduce în unele situații la perforații,
exemplul clasic fiind perforația gastrică din autoliza postmortem, care se deosebește net de ulcerul
perforat din timpul vieții.
La nivel microscopic se constată alterarea componentelor celulare, ce îmbracă aspectul
intumescenței tulbure și a distrofiei granulare, sub acțiunea enzimelor lipozomale, care în final vor
determina citoliza.
B. Modificările cadaverice tardive
1. Putrefacția
Este o modificare distructivă, tardivă și bacteriană, prin care substanțele organice sunt descompuse
în substanțe anorganice, cronologic urmând autolizei, creând microbilor condiții optime de activitate,
devenind de regulă vizibilă în două-trei zile postmortem.
Se desfățoară în două faze succesive: faza gazoasă în care are loc descompunerea glucidelor, cu
formarea de gaze, și faza de lichefiere în care are loc descompunerea proteinelor cu formarea aminelor
cadaverice.
Putrefacția se manifestă la cadavru prin: pata verde de putrefacție, circulația postumă, flictenele de
putrefacție, emfizemul de putrefacție și mirosul pestilențial.
a). pata verde de putrefacție
Procesul de putrefacție debutează la nivelul intestinelor, datorită conținutului crescut de bacterii, la
acest nivel formându-se hidrogenul sulfurat, gaz care difuzează în pereții intestinului, până la suprafața
pielii, formând împreună cu hemoglobina din sînge sulfhemoglobina și sulfmethemoglobina, ambii
compuși de culoare verde, colorând tegumentul abdominal într-o nuanță verzuie.
La început se manifestă în fosa iliacă dreaptă, datorită cecului foarte bogat în floră bacteriană, apoi
se întinde treptat, cuprinzând întregul perete abdominal și în final toracele și restul corpului.
Pata verde de putrefacție este evidentă postmortem la aproximativ o zi vara și două-trei zile iarna.
b). circulația postumă
Se manifestă sub forma unor dungi de culoare roșietică sau cafenie-murdară, reproducând desenul
venos superficial, inițial la nivelul brațelor și fețelor laterale ale toracelui. Apar în urma difuzării sîngelui
hemolizat în afara vaselor de sînge (perivascular), cu colorarea consecutivă a traiectului vascular.
c). emfizemul de putrefacție
Gazele de putrefacție se produc prin fermentația glucidelor în prezența oxigenului, sub acțiunea
bacteriilor aerobi, având drept rezultat umflarea cadavrului.
Ele destind stomacul, intestinele, scrotul, penisul, abdomenul împinge diafragma, comprimând
cordul și plămânii, cu apariția unei spume roșietice la nivelul narinelor. Prin comprimarea uterului gravid,
se poate produce expulzia fătului (naștere în sicriu).
Faza gazoasă este urmată de faza de lichefiere și topire a organelor, care treptat se transforă într-o
magmă negricioasă.
Proteinele sunt descompuse în aminoacizi, decarboxilarea lor ducând la formarea aminelor
cadaverice sau ptomainelor (cadaverina, putresceina, etc), iar dezaminarea lor la formarea acizilor
organici (acid lactic, acid succinic), și derivații lor (crezoli, fenoli).
Lipidele sunt descompuse în acizi grași și glicerol, iar aceștia la rândul lor în acizi liberi, alcooli,
aldehide și cetone.
Temperaturile cuprinse între 20-35 C° accelerează, iar temperaturile sub 20 C° inhibă putrefacția.
Reguli de apreciere cronologică a putrefacției:
- regula Devergie: cifra care indică zilele iarna, indică orele vara;
- regula Laccasagne: putrefacția începe a doua postmortem vara și în a opta zi iarna, putrefacția
fiind este întârziată iarna cu o lună față de vară;
- regula lui Caspers: o săptămână de putrefacție în aer echivalent cu două săptămâni în apă și cu
opt săptămâni în pământ;
- regula Scripcaru-Terbancea: o zi de expunere a cadavrului la aer echivalent cu o săptămână în
apă și o lună în pământ.
2. Modificări cadaverice distructive naturale
Acțiunea insectelor necrofage se suprapune și completeză modificările realizate de putrefacție,
fiind atrase de mirosurile degajate de cadavru, putând începe ciclul evolutiv înaintea înhumării.
Astfel, la câteva ore de la deces, pe cadavrele descoperite se pot observa ouă de muște sub forma
unor grămezi gălbui-albicioase, în orificiile naturale, unghiul intern al ochilor, organe genitale externe,
iar după 8-24 ore ies larvele care se hrănesc cu părțile moi ale acestuia.
La aproximativ o săptămână, larvele adulte se transformă în prepupe de culoare alb-gălbuie, iar
acestea la rândul lor în pupe, ale căror culoare virează în funcție de vârsta lor, de la galben-palid până la
castaniu-negricios. După circa 15 zile din pupe ies muștele tinere, acestea rămânând goale.
Larvele sunt foarte vorace, pătrunzând treptat în profunzimea cadavrului, putând scheletiza un
adult în circa 4 săptămâni, iar unul de copil într-o săptămână.
A doua serie de insecte necrofage care populează cadavrul, este reprezentată de colioptere, care se
hrănesc cu larvele de muște, depunând excremente pulverulente, albicioase, și de lepidoptere atrase de
mirosul rânced al acizilor grași volatili.
Cadavrele aflate în aer liber, pot fi atacate de către rozătoare și animale sălbatice, ultimele putând
produce și dezmembrarea acestuia.
De asemenea, insecte specifice solului cimitirelor (de exemplu insectele rhizopage), pot pătrunde
în morminte prin tunele săpate de viermi.
3. Modificări cadaverice conservatoare naturale
În anumite condiții de mediu, putrefacția poate fi inhibată, prin distrugerea sau inactivarea
temporară a bacteriilor, cadavrele conservându-se, uneori pe perioade foarte lungi.
a). Mumifierea cadavrului
Are loc prin deshidratarea generalizată a cadavrului, în condiții de temperatură crescută, ventilație
bună și umiditate scăzută sau absentă, cum se întâmplă cu cele înhumate în sol nisipos, uscat, ori cele
aflate în podurile caselor calde și bine aerisite.
Aspectul cadavrului: pielea este dură, pergamentată, maroniu-negricios, volum redus, abdomen
retractat, in stadiile avansate devenind fărâmicios, iar viscerele devin tot mai uscate, cele parenchimatoase
cu aspect de magmă negricioasă, uscată.
După Kernbach, în condiții de mediu prielnice mumifierea debutează la circa 30 de zile și este
complet în circa 6-12 luni.
Cadavrele mumifiate pot fi distruse de insecte consumatoare de țesuturi uscate (molii, acarieni),
dar în lipsa acestora se conservă pentru perioade îndelungate de timp.
b). Saponificarea cadavrului (adipoceara)
Se produce în mediu umed, fără oxigen sau oxigen puțin și temperatură ridicată (bălți, lacuri,
fântâni, latrine).
Este precedată de putrefacție, care macerând pielea, permite contactul acesteia cu țesutul adipos,
grăsimile transformându-se inițial în acizi grași și glicerină, iar ulterior, în prezența amoniacului rezultat
din degradarea proteinelor, și a sărurilor de calciu și magneziu, se formează săpunul cadaveric, care
inhibă putrefacția.
De regulă saponificarea interesează partea corpului aflată în contact cu apa, saponificarea
generalizată fiind excepțională la adult, celelalte părți ale cadavrului putând prezenta alte tipuri de
modificăr, în funcție de condițiile de mediu la cere este expus (putrefacție, mumifiere, etc).
Aspectul cadavrului: este acoperit de o substanță alb-gălbuie, de consistență scăzută, unsuroasă,
gelatinoasă, cu miros de brânză râncedă; în contact cu aerul se usucă, devine sfărâmicioasă, cu aspect
grunjos, cenușiu, cu timpul căpătând tentă negricioasă.
c). Lignifierea sau tăbăcirea cadavrului
Are loc în medii acide, bogate în acid tanic și humic, cum ar fi mlaștinile acide, terenuri de turbă,
acizii distrugând bacteriile, dizolvând proteinele, grăsimile și calciul din toate țesuturile, și oasele.
Aspectul cadavrului: volum scăzut, piele tăbăcită, dură, brună sau negricioasă, oase brune,
decalcificate, moi.
Permite practic conservarea indefinită a cadavrului.
d). Pietrificarea sau mineralizarea cadavrului
Are ca substrat procesul de mineralizare postmortem cu săruri de calciu, mai ales la feți, unde
volumul corpului este mic.
e). Congelarea sau înghețarea cadavrului
Are loc la temperaturi foarte scăzute, mult sub zero grade, prin inhibarea putrefacției pe durata
înghețării, permițând de asemenea, conservarea indefinită a cadavrului.
Aspectul cadavrului: lividității roșietice, fără miros de putrefacție.
După dezghețarea cadavrului putrefacția avansează foarte repede.
2.6. Tanatocronologie
Este capitolul tanatologiei prin a cărei metode se apreciază data producerii decesului unei
persoane, precum și data producerii leziunilor traumatice față de momentul morții, adică intervalul de
timp dintre traumatism și deces.
Sursele de care dispune medicul legist în rezolvarea acestor probleme sunt: datele de anchetă
judiciară și cercetarea la fața locului; felul și stadiul modificărilor cadaverice; procese fiziologice și
patologice cu debut antemortem; entomologie medico-legală; tanatochimie. Prin coroborarea tuturor
datelor obținute, se poate răspunde argumentat la cele două obiective.
Cercetarea la fața locului poate oferi date orientative privind intervalul de timp în care a survenit
moartea, putând fi obținute prin declarațiile anturajului, examinarea unor acte aparținând decedatului. În
cazul cadavrelor găsite în spații deschise, s-a constatat că după câteva zile, iarba de sub acestea pierde
treptat clorofila, primind tente tot mai palide.
Evoluția în timp a proceselor tanatologice cuprinde două faze:
- moartea recentă, care corespunde intervalului de timp post mortem până la instalarea putrefacției,
respectiv semnele morții reale cu debut la 2-6 ore postmortem, fiind completă în câteva zile;
- moartea de dată veche, care începe odată cu instalarea fenomenelor de putrefacție, pata verde
abdominală apărând după două zile vara sau în mediu cald, și la 7 zile iarna sau în mediu rece.
Procesele fiziologice care au debutat antemortem pot oferi de asemenea data valoroase:
- examinarea conținutului gastric poate stabili intervalul de supraviețuire după ultimul consum de
alimente (lactate, pâine 2-3 ore; legume 4-5 ore; carne 6-7 ore);
- plenitudinea vezicii urinare: vezica goală pledează pentru deces produs în prima parte a nopții,
iar vezica plină pentru deces în a doua parte a nopții;
- viteza creșterii părului, care este de 0,5 mm/zi, putând servi ca indicator al timpului trecut de la
ultimul bărbierit;
- la femei sunt extrem de valoroase modificările histologice și biochimice/hormonale din ciclul
menstrual.
Aportul tanatochimiei în aprecierea datei morții constă în studiul modificărilor chimice găsite la
cadavru, pe baza cercetării compoziției chimice a umorilor (sânge, urină, lcr, umoare vitroasă, etc).
Entomologia medico-legală, care se ocupă cu studiul ciclurilor de dezvoltare a insectelor care
populează cadavrele.
2.6. Moartea subită și moartea suspectă
Moartea subită se definește astfel, deoarece se produce rapid, brusc, adeseori instantaneu, în
plină stare de sănătate aparentă, sau la bolnavi cronici la care simptomatologia este vagă, neașteptându-se
la un sfârșit letal apropiat.
După tabloul morfopatologic morțile subite se clasifică în:
1. Morți subite cu leziuni organice incompatibile cu supraviețuirea: infarct miocardic acut cu
ruptură miocardică; accident vascular cerebral hemoragic cu inundație ventriculară, rupturi anevrismale,
trombembolii, pneumopatii acute, etc.
2. Morți subite cu leziuni cronice: miocardoscleroză, ateroscleroză aortică și coronariană, scleroze
pulmonare și renale, ciroză hepatică, afecțiuni renale cronice, etc;
Aceste cauze potențiale de deces pot fi actualizate în cauze tanatogeneratoare, de factori
favorizanți: stres, variații ale temperaturii și presiunii atmosferice, efort fizic, consum de alcool, etc.
3. Morți subite cu tablou lezional nespecific pentru o boală: stază viscerală, sufuziuni sanguine
submucoase și subseroase, distrofii viscerale, etc.
4. Morți subite cu absența leziunilor sau modificărilor anatompatologice, așa-zisele autopsii albe,
ce impun investigații complementare pentru a stabili și obiectiva cauza medicală a morții.
Moartea subită este totdeauna neviolentă, cauzată de un factor intern, aparținând practic întregii
patologii, atingând cu predilecție vârstele extreme: la copii cele mai frecvente cauze sunt reprezentate de
bolile respiratorii, pentru ca odată cu înaintartea în vârstă să predomine cauzele cardiovasculare.
O parte importantă a morților subite este de cauză cardiacă (până la 80%), toate acestea fiind
incluse în noțiunea de moarte subită cardiacă (MSC).
Moartea subită cardiacă se definește identic, dar este de cauză cardiacă, în care desesul survine
la un interval de cel mult o oră de la debutul simptomatologiei acute.
Pentru a explica de ce MSC se produce subit, la un moment anume, atunci când cardiopatia
adiacentă există deja de mult timp, Vlay propune o ecuație care vine în completarea definiției:
MSC = SUBSTRAT ANATOMIC + UN FACTOR DECLANȘATOR

Substratul anatomic constă în anomalii de structură și/sau anomalii electrice, în raport cu o
cardiopatie dobândită sau congenitală.
Factorul declanșator poate fi de ordin mecanic, metabolic, neurologic, ischemic, etc.
Deși anumite variabile sunt imprecis definite, sau doar parțial cunoscute, este posibil totuși,
influențând variabilele cunoscute, să se prevină sfârșitul fatal. Aceasta nu înseamnă că se va putea
împiedica în totalitate moartea subită cardiacă, deoarece cea mai importantă este totuși gravitatea
cardiopatiei ischemice adiacente, care rămâne în final variabila determinantă a mortalității.
Cunoașterea substratului patologic cardiac permite totuși aplicarea măsurilor de prevenție și
tratament specific, putându-se astfel preveni sau cel puțin întârzia declanșarea altfel certă a acestor
evenimente.
Cauza principală imediată a tanatogenezei în MSC este grupul de tahiaritmii și bradicardii
simptomatice, primare sau secundare, fenomenul ultim fiind fibrilația ventriculară.
Numeroase afecțiuni cardiace și sistemice, din partea altor organe, prin afectarea inimii pot
produce MSC, mecanismele asistoliei și disociației electromagnetice sunt mai frecvente în insuficiența
cardiacă, șoc și alte boli cardiace severe.
MSC poate surveni la o persoană considerată sănătoasă până la acest eveniment, fiind deseori
prima și ultima manifestare a bolii, sau poate apărea la o persoană care a avut sau are o suferință, uneori
cu prognostic grav (infarct miocardic, valvulopatii, cardiomipatii). În acest ultim caz, pentru a fi
considerată moarte subită, aceasta trebuie să fie neprevăzută, în sensul că apariția ei să nu fie precedată de
o agravare a stării evolutive a bolii de bază, sau de o complicație a ei, care să facă posibil decesul.
Moartea subită necardiacă poate fi de origine meningoencefalică (accidente vasculare cerebrale,
meningite sau meningoencefalite supraacute, tumori cerebrale primare sau metastaze, abcese cerebrale,
epilepsia), respiratorie (trombemboli, pneumonii, bronhopneumonii, astm bronșic, bronșiectazie, etc),
digestivă (hepatite, pancreatită acută necroticohemoragică, enterite hipertoxice, ocluzii intestinale, etc),
renale (glomerulonefrite, scleroze renale), sau genitale (sarcină extrauterină ruptă, embolii amniotice, etc).
Moartea subită la sugar și copilul mic recunoaște drept cauză cea mai frecventă bolile aparatului
respirator, dintre care cea mai importantă fiind pneumonia interstițială de etilogie virală, care poate
determina moarte subită în cazul unor forme nediagnosticate, cu simptomatologie atipică.
când moartea este pusă în legătură cu o deficiență în acordarea asistenței medicale, sau în
aplicarea
Moartea suspectă este o noțiune juridică, care antrenează implicit o activitate de anchetă din
partea organelor de urmărire penală, și se referă la moartea produsă inexplicabil, într-o situație
necunoscută, adesea fără martori, ea creând suspiciunea că ar putea fi vorba de o moarte violentă, fiind
deci suspectă prin condițiile și circumstanțele în care apare.
Capitolul 3.
CAUZALITATEA ÎN TEORIA ȘI PRACTICA MEDICO-LEGALĂ
3.1. Generalități
Principiul cauzalității constă în faptul că, orice fenomen are o cauză, și că în aceleași condiții,
aceleași cauze vor genera aceleași efecte.
Activitatea medico-legală nu se limitează doar la consemnarea unor stări de fapt obiective, ci
trebuie în același timp să se stabilească eventualele legături de cauzalitate dintre ele, pornind întotdeauna
de la analiza efectelor, ajungând în final la cauză.
Cauzalitatea medico-legală reprezintă astfel, înlănțuirea biologică a proceselor și fenomenelor pe
care le determină în evoluția lor leziunile traumatice, analiza acestei înlănțuiri putând evidenția fie
existența unei legături de cauzalitate, fie absența ei.
Precizarea existenței sau absenței legăturii de cauzalitate între acțiunea agentului traumatic și
prejudiciului morfofuncțional ori moartea, este un obiectiv esențial al expertizei medico-legale, atât la
persoanele în viață, cât și la cadavru. Aceasta, deoarece organele judiciare trebuie să se pronunțe,
bazându-se și pe sprijinul expertizei medico-legale, asupra cauzalității juridice, respectiv asupra legăturii
existente între acțiunea/inacțiunea incriminată și rezultatul prejudiciant.
Din punct de vedere al plasării în timp, cauza întotdeauna precede efectul. Însă, pentru ca o
acțiune sau inacțiune să constituie cauza unui efect, nu este suficientă simpla plasare în timp înaintea
efectului. Pentru a se putea stabili o legătură de cauzalitate, este esențial ca această acțiune sau inacțiune
să fie capabilă prin natura sa să producă efectul.
Cauzele, condițiile, circumstanțele și efectele constituie lanțul cauzal.
Cauza reprezintă un fenomen sau un ansamblu de fenomene care precede și genereză un alt
fenomen, numit efect, acesta din urmă neputându-se produce în lipsa cauzei, chiar dacă condițiile și
circumstanțele ar fi favorabile.
După natura lor se deosebesc cauze exogene, din mediul extern, și cauze endogene, care țin de
organism, această clasificare stând la baza împărțirii decelor în violente și neviolente. La realizarea
efectului o contribuție importantă au și condițiile sau factorii condiționali.
Condiția reprezintă situația sau împrejurarea de care depinde apariția unui efect, sau care
influențează acțiunea unei cauze, putând-o stimula sau din contră, diminua.
Cu toate că este un element esențial, cu rol favorizant sau inhibitor al acțiunii cauzei, condiția nu
poate genera independent efectul, în absența cauzei.
În funcție de origine se deosebesc condiții interne, și condiții externe.
Condițiile interne sunt reprezentate de factori condiționali fiziologici, cum ar fi vârstele extreme,
sexul, reactivitatea individuală, și de factori condiționali fiziopatologici, cu rol adjuvant sau determinant
în apariția efectului.
Condițiile externe se referă la condițiile de mediu la care a fost expusă victima după ce a suferit
leziuni traumatice, și de aplicarea sau neaplicarea unui tratament prompt și de calitate, care să poată salva
viața unei persoane cu leziuni traumatice grave, care altfel ar fi putut conduce la deces.
După intensitate se deosebesc condiții minime, fără de care efectul nu s-ar fi produs, condiții
suficiente și condiții excesive, caz în care efectul este nu numai realizat, dar și întreținut sau chiar
amplificat.
După tipul inflenței asupra cauzei, condițiile pot fi predispozante, favorizante sau declanșante, iar
în funcție de timpul cât acționează asupra cauzei, putem deosebi condiții preexistente sau precauzale,
condiții simultane și condiții subsecvente sau postcauzale.
Circumstanțele reprezintă împrejurările sau conjuncturile care însoțesc un fapt, ori o situație, cu
acțiune episodică, mai mult sau mai puțin prelungită în timp, putând avea rol inhibitor, declanșator sau de
amplificare a condiției, însă spre deosebire de condiții, se manifestă doar o perioadă de timp bine
delimitată, neavând caracter permanent.
Efectul este fenomenul care rezultă din interacțiunea cauzelor, condițiilor și circumstanțelor, și
care este determinat în mod necesar de cauza însăși.
Efectele pot fi imediate sau tardive, principale ori secundare, unice sau multiple, iar după calitate
pozitive și negative.
3.2. LEGĂTURA DE CAUZALITATE
Termenul de legătură de cauzalitate se referă la corelația dintre acțiunea sau inacțiunea

incriminată, și rezultatul acesteia.
Stabilirea legăturii de cauzalitate în traumatogeneză, presupune explicarea corelației dintre
traumatism și prejudiciul fizic sau moarte, definind relația ce se poate stabili între acțiunea traumatică și
efectul constatat, implicând o anterioritate în timp a cauzei față de efect, cel de al doilea fiind generat de
primul.
În medicina legală putem distinge următoarele tipuri de lanțuri cauzale:
1. Cauzalitatea directă sau primară, care la rândul ei poate fi necondiționată sau imediată, și
condiționată sau mediată.
2. Cauzalitatea indirectă sau secundară
3. Cauzalitatea multiplă sau complexă
Legătura de cauzalitate directă, imediată sau necondiționată
Se raportează la situațiile în care acțiunea agentului traumatic este atât de puternic, încât poate
produce decesul sau prejudiciul adus victimei, indiferent de alți factori interni sau externi, lanțul cauzal
fiind scurt: cauză → efect.
Criteriile obiective pe care trebuie să le îndeplinească un traumatism, pentru a constitui o legătură
directă, imediată, cu prejudiciul sau decesul sunt:
- realitatea traumatismului, precizarea sa în timp și posibilitatea de a determina prejudiciul sau
moartea;
- acest prejudiciu trebuie să reprezinte o eventualitate posibilă a acțiunii traumatice respective;
- traumatismul trebuie să intereseze direct organismul, regiunea anatomică afectată, iar în cazul în
care efectul apare la distanță de locul acțiunii agentului traumatic, acest fapt să se poată explica
fiziopatologic;
- prejudiciul trebuie întotdeauna să se pruducă ulterior acțiunii traumatizante, și să nu fie vorba de
unul preexistent, pretins de către victimă ca efect direct legat de traumatismul incriminat, excuzându-se
orice alte cauze posibile de a determina efecte identice sau asemănătoare;
- să existe pe lângă concordanța de sediu și o continuitate firescă în timp a evoluției, în sensul unei
înlănțuiri simptomatologice neântrerupte, obiectivată anatomopatologic și fiziopatologic.
Legătura de cauzalitate directă, condiționată sau mediată
Pentru acest tip de legătură de cauzalitate, trebuie demonstată existența unui teren patologic
preexistent al victimei, în sensul factorilor morbizi endogeni, care contribuie la determinarea efectelor în
dublu sens: fie că traumatismul agravează starea morbidă preexistentă, fie că această stare agravează
efectele traumatismului.
Lanțul cauzal este în acest caz: cauză → condiție → efect.
Legătura de cauzalitate indirectă
Reprezintă toate complicațiile apărute în evoluția traumatismului suferit, aceste complicații
trebuind să fie legate cauzal de traumatism, și să nu reprezinte afecțiuni care puteau să apară independent
sau fără legătură cu acțiunea traumatică.
Probarea acestor aspecte se poate realiza pe baza unui diagnostic stabilit prin examinări clinice și
paraclinice, prin stabilirea apartenenței semnelor obiective de la data producerii traumatismului, și până la
apariția acestora, împreună cu cunoaștere stării generale locale și generale a organismului de dinainte de
traumatism, pentru excuderea unor factori morbizi preexistenți.
Lanțul cauzal nu se rupe, deoarece veriga intermediară, respectiv complicația, este consecința
directă a cauzei, iar efectul este la rândul său, consecutiv complicației, lanțul cauzal în acest caz fiind:
cauză → complicație → efect.
Legătura de cauzalitate multiplă sau complexă
Acest tip de legătură de cauzalitate există atunci când la producerea efectului concură mai multe
cauze, situații dificil de interpretat, apărând atunci când cauzele sunt reprezentate de acțiuni diferite,
produse de persoane diferite.
Precizarea cauzelor principale și secundare, a celor directe și indirecte, și a celor concomitente și
succesive este extrem de importantă justiției, permițând aprecierea corectă a rolului jucat de fiecare
subiect al infracțiunii.
De exemplu, o persoană este lovită în mod repetat de către doi agresori, prezentând leziuni
traumatice pe tot corpul, dar cele tanatogeneratoare se dovedesc a fi cele de la nivelul capului (TCC grav).
Dacă datele de anchetă demonstrează că leziunile de la nivelul capului au fost produse doar de
către unul din agresori, iar celălalt a aplicat lovituri doar la nivelul altor regiuni anatomice, și fără rol
tanatogenerator, apare ca justificată diferențierea răspunderii penale a celor doi agresori.
Un caz aparte de cauzalitate multiplă sau compexă este cel al cauzelor concuratoare, cu rol egal
în survenirea efectului, fără a se putea preciza o cauză principală, respectiv una secundară. Fiecare din
aceste două cauze luate separat nu ar fi suficientă pentru a produce efectul, acesta fiind determinat de
acțiunea cumulativă a cauzelor.
În concluziile expetrizei medico-legale este necesar a se preciza nu numai că există legătură de
cauzalitate între traumatism și efectul produs de acesta, ci și tipul legăturii de cauzalitate, pentru a oferi
juristului posibilitatea cuantificării sancțiunii pe care o decide pentru fapta agresorului, în conformitate cu
prevederile codului penal.
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită indiferent dacă efectele traumatismului sunt locale, loco-
regionale ori generale față de regiunea interesată inițial, sau dacă aceste efecte s-au produs imediat, sau
după un anumit interval de timp posttraumatic.
Pentru a se putea stabili din punct de vedere medico-legal existența legăturii de cauzalitate, este
necesar:
- să existe o continuitate cronologică a tulburărilor morfofuncționale, respectiv o înlănțuire
simptomatologică, morfopatologică și fiziopatologică obiectivabilă, neântreruptă între traumatism și
efectele acestuia, de la data traumatismului incriminat, până la data examinării medico-legale a persoanei;
- să existe o concordanță de sediu între traumatism și leziunile traumatice obiective constatate;
- să se poată exclude orice altă cauză posibilă a leziunii respective;
- stabilirea eventualului teren patologic preexistent al victimei, pentru a se putea face referiri
ulterioare legate de gravitatea traumatismului suferit.
Nu există legătură de cauzalitate atunci când elementul traumatic nu poate fi interpretat ca o
cauză, condiție sau circumstanță.
3.3. RAPORTUL DE CAUZALITATE
Raportul de cauzalitate este o noțiune ce presupune compararea leziunilor traumatice constatate pe

corpul victimei, cu obeictele traumatice care l-au generat, pentru ierarhizarea lor, realizând astfel o
discriminare între cauzele concuratoare, având aplicabilitate practică în cazul existenței mai multor
agresori, pentru a se stabili, prin prisma leziunilor traumatice produse victimei, gravitatea faptei fiecăruia
și implicit sancționarea juridică adecvată.
Acesta va folosi juristului pentru incadrarea diferențiată în cazul existenței mai multor făptuitori,
astfel încât în conformitate cu prevederile Codului penal și în funcție de gravitatea fiecărei leziuni
traumatice să se poată stabili responsabilitatea și implicit sancțiunea adecvată pentru fiecare.
Capitolul 4.
TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ GENERALĂ
4.1. Noțiuni generale
Traumatologia este știința medicală care se ocupă cu studiul factorilor traumatici și al efectelor
locale și generale ale acestora asupra organismului uman, ocupând o pondere importantă în activitatea
medicului legist, datorită marei frecvențe a producerii leziunilor traumatice în diverse împrejurări, de la
cele simple, până la cele soldate cu decesul persoanei în cauză.
Cauzele și consecințele posttraumatice mortale sunt analizate în cadrul tanatologie medico-legale,
iar cele nemortale în cadrul medicinei legale clinice.
Prin traumatism se înțelege acțiunea unei forme exterioare de energie asupra corpului, capabilă
să producă modificări morfofuncționale.
Prin traumă se înțelege o modificare morfologică și/sau funcțională, produsă în urma acțiunii unei
forme de energie exterioară organismului.
Prin agent traumatic se înțelege orice formă de energie exterioară organismului, care acționând
asupra acestuia, poate genera o leziune.
Agenții traumatici pot fi încadrați după tipul energiei utilizate, astfel:
1. Agenți traumatici mecanici: produc leziuni prin energia lor cinetică și potențială.
2. Agenți traumatici fizici: produc leziuni pri acțiunea diverselor forme de energie fizică, cum ar fi
temperaturile crescute sau scăzute, diferite forme de electricitate, variații de presiune atmosferică, etc.
3. Agenți traumatici chimici: diverse substanțe care produc leziuni sau moartea în cadrul
intoxicațiilor, de acest capitol ocupându-se toxicologia medico-legală.
4. Agenți traumatici biologici: intoxicația cu ciuperci, tulburări produse de diverse veninuri, etc.
5. Agenții traumatici psihici: o sperietură puternică poate genera efecte negativă în organism, și
chiar moartea, dar practic sunt imposibil de obiectivat.
Realitatea traumatismului este demonstrată în primul rând de prezența leziunilor traumatice
primare pe corpul victimei, constatate cu ocazia examinării generale. Valoare deosebită au în acest sens și
consemnările din actele medicale existente în cauză, și care pot atesta și existența unor leziuni traumatice
vindecate deja până la data examenului medico-legal.
Nu sunt deloc rare situațiile în care examinarea medico-legală este dispusă după dispariția
leziunilor traumatice corporale, caz în care doar calitatea bună a descrierilor medicale din actele medicale
vor permite obiectivarea și evaluarea acestora.
De asemenea, de multe ori examinarea medico-legală are loc după aplicarea tratamentelor medico-
chirurgicale, astfel încât prezența leziunilor primare poate fi atestată numai prin documentele medicale.
Așa este de exemplu cazul diverselor plăgi, care prin gravitatea lor impun conduită medico-
chirurgicală în regim de urgență, înaintea posibilității examinării medico-legale, cum ar fi plăgile
penetrante toracoabdominale, cu interesare de organe interne.
Consulturile medicale de specialitate, precum și examinările paraclinice sunt indispensabile pentru
confirmarea sau infirmarea unei suspiciuni de leziuni profunde (musculară, tendinoasă, osteoarticulară, de
organe interne). Astfel, diagnosticul de fractură stabilit clinic, trebuie confirmat și prin examinări
paraclinice imagistice (radiografii, examen CT sau RMN).
Stabilirea vechimii leziunilor traumatice, cu precizarea datei producerii acestora, se bazează pe
modificările evolutive ale diverselor leziuni traumatice, cum ar fi de exemplu modificările de culoare ale
echimozelor, ori calusul în cazul fracturilor.
Precizarea mecanismului de producere a leziunilor traumatice se poate face numai în condițiile
descrierii corecte a acestora, cu precizarea exactă a localizării lor. Astfel, de exemplu, prezența de leziuni
traumatice pe un singur plan, situate pe părțile proeminente ale corpului, sugerează cădere și lovire de
plan dur. Din contră, prezența leziunilor traumatice pe mai multe planuri, sugerează loviri repetate cu
corpuri dure.
Un examen neurologic sau neurochirurgical, împreună cu examinări imagistice craniene, pot
evidenția o fractură de boltă craniană iradiată la bază, precum și prezența de contralovitură, aspecte
sugestive în ansamblu pentru mecanism pasiv de decelarare.
De asemenea, leziunile traumatice se pot produce în circumstanțe specifice, pe care examinarea
medico-legală le poate preciza. Astfel, prezența de leziuni traumatice pe marginea ulnară a antebrațului,
poate sugera caracterul de leziune de apărare pasivă.
Alteori, caracteristicile morfologice ale unor leziuni pledează pentru caracterul de autoproducere,
cum ar fi plăgile tăiate transversale, paralele între ele, situate pe fața ventrală sau dorsală a antebrațelor,
frecvent întâlnite la sociopați.
Tipul agentului vulnerant poate fi dedus din analiza detaliată a aspectelor morfologice ale
leziunilor traumatice prezente pe corpul victimei.
Aprecierea gravității leziunilor traumatice prin acordarea numărului de zile de îngrijiri
medicale necesare vindecării, servesc pentru încadrarea juridică a faptei, în conformitate cu prevederile
codului penal.
Stabilirea legăturii de cauzalitate între un eveniment traumatic și leziunile traumatice prezentate
de victimă, cât și legătura de cauzalitate între aceste leziuni și complicațiile apărute în evoluția lor,
precum și cu eventualele stări sechelare constituite definitiv, sunt obiective majore și uneori extrem de
complexe ale examinării medico-legale.
4.2. Aprecierea gravității leziunilor traumaitce în conformitate cu prevederile CP
În cazul leziunilor traumatice produse cu intenție sau din culpă, este obligatorie aprecierea
duratei îngrijirilor medicale, aceasta constituind elementul fundamental necesar încadrării penale a faptei.
Prin durata îngrijirilor medicale, în sensul prevederilor legale se înțelege intervalul de timp
necesar traumatizatului de a urma un tratament medical, și este independent de acordarea de concedii
medicale, și de constituirea de sechele, care nu mai beneficiază de intervenții terapeutice.
De asemenea, durata spitalizării nu este în toate cazurile concordantă cu aprecierea medico-legală
a îngrijirilor medicale, aceasta putând fi mai mică sau mai mare.
La acordarea zilelor de îngrijiri medicale medicul legist trebuie să țină seama de gravitatea leziunii
inițiale, de localizarea și profunzimea acesteia.
În situațiile în care însă deficitul morfologic sau funcțional rezultat din leziunea inițială impun o
reintervenție de specialitate, intervalul de tratament necesar acestei reintervenții se adaugă duratei
îngrijirilor medicale acordate inițial.
De asemenea, intervențiile chirurgicale cu caracter preventiv (vaccinul antirabic, antitetanic, etc)
se vor include în durata îngrijirilor medicale, în situația în care acestea sunt impuse de felul, intensitatea și
condițiile traumatismului.
Intervalul dintre tratamentul inițial și eventuala reintervenție terapeutică tardivă nu se ia în
considerație.
În cazul unor leziuni traumatice multiple, durata îngrijirilor medicale se va referi la leziunea cu
gravitatea cea mai mare, și care necesită tratamentul de cea mai lungă durată.
Când survin complicații în evoluția leziunilor traumatice inițiale, durata îngrijirilor medicale va
cuprinde și perioada necesară tratării acestora, specificându-se cauza apariției lor.
Unele afecțiuni preexistente (diabet zaharat, afecțiuni hematologice, ciroză hepatică, etc), pot
constitui cauze de prelungire a duratei îngrijirilor medicale sau chiar a constituirii de sechele, fiind
necesară consemnarea acestora, cu precizarea duratei obișnuite a tratamentului necesar în cazul unei
evoluții normale.
Durata îngrijirilor medicale în cazul fracturilor cuprinde pe lângă intervalul de imobilizare și
perioada necesară recuperării funcționale prin fizioterapie.
Pe lângă criteriul obiectiv al tratamentului efectuat, medicul legist trebuie să țină seama și de
gravitatea în sine a leziunii.
Astfel, unele leziuni, deși practic nu beneficiază de un tratament medical propriu-zis, prin
localizarea și intensitatea lor, din punct de vedere medico-legal se apreciază că necesită o anumită
perioadă de îngrijri medicale, deși nu se intervine efectiv terapeutic.
Exemple în acest sens sunt fracturile oaselor proprii nazale fără deplasare, fisurile sau fracturile
costale, unele fracturi ale neuro și viscerocraniului fără modificări neurologice.
În situația în care medicul legist constată întârzieri în aplicarea tratamentului, deficiențe
terapeutice, sau agravarea intenționată a leziunilor, toate acestea generând un număr mai mare de zile de
îngrijiri medicale, el este obligat să menționeze în concluziile documentului medico-legal aspectele care
au condus la aceată creștere, față de cele care ar fi fost acordate dacă aceste împrejurări nu ar fi apărut.
În concluzie, utilizarea acestui criteriu medico-legal de cuantificare a gravității unor leziuni
traumatice, presupune raportarea la o perioadă de timp necesară aplicării tratamentului medical în
ansamblul său, fără a fi divizat în părțile constitutive.
Se are astfel în vedere actul medical în totalitea sa, interpretat ca o prestație unică, fără a se face
referire la diferitele tipuri de îngrijri medicale din care este alcătuit.
Articolul 194 Noul Cod Penal, intitulat „Vătămarea corporalăˮ include pe lângă durata îngrijirilor
medicale și alte criterii de evaluare a gravității unui traumatism, prin anumite consecințe posibile, acestea
fiind: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul și punerea în primejdie a vieții
persoanei.
1. Infirmitatea posttraumatică
Prin infirmitate se înțelege o vătămare corporală gravă, un prejudiciu cu caracter permanent, care
poate fi de ordin strict morfologic, morfofuncțional sau numai funcțional, producând un handicap fizic
și/sau psihic, și care generează persoanei respective o stare de inferioritate.
Handicapul fizic poate fi reprezentat prin:
- pierderea unui organ și/sau încetarea sau diminuarea semnificativă și permanentă a
funcționalității acestuia;
- pierderea sau reducerea semnificativă și permenetă a unui simț;
- lipsa unui segment corporal și/sau paralizia ori alterarea semnificativă și permanentă a
sensibilității locale;
Handicapul psihic, indiferent de de forma și intensitatea sub care se manifestă, trebuie să aibe un
substrat organic obiectivabil.
Infirmitatea se poate constitui imediat posttraumatic, sau la un interval de timp de la traumatism.
Cea imediată apare atunci când gravitatea inițială a leziunilor traumatice este foarte mare, cum ar
fi amputația unui deget sau al unui membru, iar cea tardivă este constituită după epuizarea tuturor
posibilităților terapeutice și de recuperare.
În cazul în care urmările negative ale traumatismului pot fi corectate, indiferent de perioada de
timp necesară, și de metoda terapeutică folosită, nu poate fi stabilită existența unei infirmități.
Există și situații în care prejudiciul anatomic este real, dar prin importanța sa morfologică minimă,
nu poate fi considerat drept o infirmitate, cum ar fi apendicectomia, anumite cicatrice, lipsa unei porțiuni
mici a falangei distale a unui membru, etc.
Spre deosebire de infirmitate, invaliditatea include în mod obligatoriu un deficit funcțional, chiar
dacă acesta nu este asociat cu o modificare anatomică, și poate avea repercusiuni asupra capacității de
muncă a individului.
Invalidul poate avea capacitea de muncă păstrată, scăzută sau pierdută.
Invaliditatea de gradul I. semnifică pierderea totală a capacității de muncă, asociată cu
imposibilitatea victimei de a se autoîngriji, fiind nevoie de supraveghere și îngrijire din partea altei
persoane.
Invaliditatea de gradul II. constă în pierderea totală a capacității de muncă, dar cu posibilitatea
invalidului de a se servi, fără ajutorul altei persoane.
Invaliditatea de gradul III constă în pierderea parțială a capacității de muncă, invalidul având
posibilitatea de a-și continua activitatea la același loc de muncă, dar cu program redus, sau poate
desfășura o activitate mai ușoară, cu program normal de lucru.
2. Prejudiciu estetic grav și permanent
Este o vătămare corporală gravă, constând în deformarea morfologică evidentă, semnificativă și
permanentă a unei regiuni corporale, indiferent de localizare, și care alterează aspectul estetic armonios al
acesteia, punând persoana respectivă în condiții de inferioritate.
Dacă în unele cazuri aprecierea prejudiciului estetic se poate face imediat după producerea
leziunii, în general precizarea caracterului permanent al acestuia nu se poate face decât la intervale de
timp mai mari, după epuizarea tuturor posibilităților terapeutice medico-chirurgicale și de recuperare.
Leziunile feței, pentru a putea fi încadrate în noțiunea de prejudiciu estetic grav și permanent,
trebuie să determine o modificare cu caracter permanent, care să producă o deformare vizibilă, evidentă, a
reliefului feței sau a celor învecinate (gât, urechi), cu alterarea semnificativă a aspectului, armoniei,
simetriei, sau mobilității acelei regiuni corporale.
La aprecierea unui prejudiciu estetic trebuie ținut cont în unele situații și de particularitățile
individuale legate de vârstă, sex, statut social, aceeași consecință posttraumatică putând avea repercusiuni
diferite asupra a două persoane, cum ar fi cazul unei lucrătoare la fabrică versus o prezentatoare la
televiziune.
Pierderea dinților, inclusiv a celor frontali nu constituie prejudiciu estetic, dacă acesta poate fi
remediată în totalitate prin proteze dentare fixe, funcționale și fizionomice.
3. Avortul posttraumatic
Acest criteriu indirect de evaluare medico-legală posttraumatică semnifică întreruperea cursului
normal al sarcinii, urmat de expulzia/extragerea de necesitate a fătului, ca o consecință a traumatismului
exercitat asupra unei femei gravide.
Pentru a deveni incidente prevederile Art. 194 Cod Penal, este indiferent dacă autorul faptei
cunoaște sau nu existența stării de graviditate a victimei, dar desigăr că, în caz afirmativ, și mai ales dacă
prin lovire intenționează producerea avortului, aceste considerente constituie circumstanță agravantă.
Obiectivele principale în aceste cazuri sunt:
- felul, localizarea și intensitatea leziunilor traumatice;
- prezența și vârsta sarcinii în momentul lovirii;
- mecanismul de producere a leziunilor traumatice;
- realitatea avortului, datele primelor semne și evoluția acesteia;
- dacă există legătură de cauzalitate între leziunile suferite și întreruperea cursului sarcinii.
În cazul sarcinilor aproape de termen, declanșarea prematură a travaliului, urmată de moartea
produsului de concepție, fie direct prin traumatism, fie prin imaturitate, fapta este incadrabilă în același
articol de lege.
4. Punerea în primejdie a vieții victimei
În conformitate cu cerințele legii penale, se consideră că o leziune traumatică a pus în primejdie
viața unei persoane, atunci când există pericolul real ca leziunea traumatică respectivă să determine
moartea victimei în lipsa aplicării unui tratament medical adecvat și la timp instituit, și independent de
rezistența uneori crescută a organismului traumatizat, care permite în aceste cazuri supraviețuirea victimei
chiar și în lipsa asistenței medicale.
Ea se referă fie la gravitatea inițială a leziunilor traumatice, fie la iminența sau apariția de
complicații care pot duce la moartea victimei.
Astfel, aspectele privind periculozitatea pentru viață, îmbracă două condiții principale:
- de certitudine, care poate fi evaluat imediat după producerea leziunii (stare de șoc, comă
profundă, insuficiență cardio-circulatorie sau respeiratorie acută) sau tardiv, prin examinarea tuturor
datelor medicale consemnate pe parcursul evoluției leziunilor;
- de prezumție, care se referă la aprecierea potențialului de periculozitate al unei leziuni, în funcție
de gravitatea acesteia, și de evoluția obișnuită (de exemplu plăgile penetrante toracice și abdominale).
Ceea ce este esențial în aprecierea unei leziuni ca fiind primejdioasă pentru viață este deci,
pericolul iminent, tardiv sau potențial, respectiv ca leziunea să determine moartea în cazul în care acest
pericol nu a fost înlăturat de un tratament medical eficace și la timp acordat, sau de rezistența neobișnuit
de mare a organismului.
Pentru o interpretare unitară se consideră ca leziuni care pun în primejdie viața persoanei,
următoarele sindroame și afecțiuni posttraumatice:
- traumatism cranio-cerebral acut închis sau deschis, cu modificări neurologice obiective grave, cu
stare comatoasă, sau prin complicații directe ori indirecte ce ar putea duce la moarte (leziuni vasculare
posttraumatice, complicații infecțioase, edem cerebral masiv și difuz, etc);
- leziuni craniene penetrante în cutia craniană, cu sau fără antrenarea de corp străin, în măsura în
care produc complicațiile arătate la aliniatul precedent;
- traumatisme vertebromedulare cu instalarea unui sindrom neurologic grav, ori complicații
infecțioase grave apărute în evoluția lor;
- politraumatisme urmate de șoc decompensat și prelungit;
- septicemii ori stări toxico-septice postrtraumatice;
- traumatisme toracice cu fracturi costale multiple, urmate de insuficiență respiratorie acută cu
stare de șoc, și hemopneumotorace;
- leziuni penetrante în cavitatea toracică cu hemopneumotorace accentuat, cu leziuni ale cordului;
- plăgi penetrante abdominale, cu lezare de organe interne;
- leziuni traumatice cu lezarea vaselor mari și mijlocii, la care pentru oprirea hemoragiei grave
este absolut necesară intervenția chirurgicală;
- leziuni renale grave, care necesită intervenție chirurgicală;
- complicații infecțioase ale plăgilor penetrante toracoabdominale, și după leziuni traumatice ale
rinichiului, ureterelor, uretrei și vezicii urinare.
Capitolul 5.
TRAUMATOLOGIE MECANICĂ
Traumatismele mecanice reprezintă cea mai frecventă modalitate de producere a unor leziuni
traumatice, producându-se atât accidental, cât și în mod voluntar, ca act de auto sau heteroagresiune,
constituind 75-80 % din activitatea expertală a medicului legist, atît în expertiza privind persoanele în
viață, cât și la cadavru.
Leziunile traumatice sunt abordate în mod diferit de către medicul clinician și medicul legist:
primul este interesat în special de aplicarea măsurilor terapeutice adecvate, în timp ce medicul legist va
interpreta leziunile prin prisma consecințelor juridice, oferind organului de justiție elementele medicale
obiective necesare încadrării juridice a faptei.
Agenții traumatici mecanici sunt obiecte contondente sau dure, care pot produce leziuni traumatice
prin energia lor cinetică și potențială, venind în contact cu corpul uman, în cadrul unui eveniment
traumatic produs în diverse circumstanțe.
O acțiune traumatică are în general un efect direct, local, prin contactul nemijlocit dintre obiectul
vulnerant și corpul omenesc. În cazul traumatismelor de intensitate mare, organismul prezintă adeseori
reacții generale, ce caracterizează starea de boală traumatică. Complicațiile imediate sau tardive, locale
sau generale, pot fi de asemenea, sursa unor modificări organice de multe ori ireversibile.
Expertiza medico-legală este interesată în primul rând de modificările lezionale posttraumatice,
capabile să genereze tulburări funcționale sau moartea, iar explicarea acestor consecințe posttraumatice se
face prin definirea și descrierea leziunilor, și nu prin utilizarea doar a termenului general de traumatism,
prin care se exprimă exclusiv modalitatea de producere a acestor leziuni.
Agenții traumatici mecanici se clasifică astfel:
1. Corpuri contondente sau dure:
a). cu suprafață mică ( până la 16 cm pătrat)
- neregulată (piatră, pumn)
- regulată, cu formă geometrică (sferică, cilindrică, poliedrică)
b). cu suprafață mare (peste 16 cm pătrați)
- plană (scândură, sol cu spuprafață plană)
- neregulată (vehicule, sol cu proeminențe)
2. Obiecte cu vârfuri și/sau lame ascuțite
- înțepătoare (ac, furcă, andrea, sulă, cui, etc)
- tăietoare (brici, lamă de bărbierit, sticlă, etc)
- înțepătoare-tăietoare (cuțit sau briceag cu vârf ascuțit)
- tăietoare-despicătoare (topor, sapă, sabie, etc)
3. Suflul unei explozii
4. Proiectile
Suflul exploziei nu este propriu-zis un corp contondent sau dur, dar datorită particularităților
leziunilor traumatice pe care le produce în organism, poate fi inclus în categoria agenților traumatici
mecanici.
Această clasificare și sistematizare este extrem de utilă, deoarece agenți traumatici diferiți
determină aspecte lezionale distincte, făcând posibilă identificarea retrospectivă a tipului de agent
vulnerant, pornind de la aspectul lezional constatat.
Pe lângă caracteristicile morfologice ale agențilot traumatici mecanici, aspectul unei leziuni
traumatice este influențat și de alți factori, cum sunt: caracteristicile regiunii corporale vizate, intensitatea
lovirii, și direcția de lovire, respectiv înclinarea obiectului vulnerant în raport cu suprafața corporală.
Aceasta deoarece, o acțiune traumatică are un caracter dinamic, mai ales în cazul
heteroagresiunilor, în care agresorul, agentul vulnerant, cît și victima sunt în mișcare, determinând situații
variate privind raportul dintre obiectul producător și cel de receptor al forței lezionale.
Principalele modalități de producere a leziunilor traumatice mecanice se clasifică astfel:
- lovire activă cu corpuri contondente, sau alți agenți traumatici mecanici;
- lovirea pasivă a corpului de diferite planuri dure sau obiecte (căderea și precipitarea);
- comprimarea corpului sau a unui segment corporal între două planuri dure;
- mecanisme lezionale complexe.
În funcție de aceste tipuri de obiecte, leziunile traumatice externe și interne au caracteristici
diferite, dar trebuie să ținem seama și de faptul că același obiect poate avea caracteristici deosebite, în
funcție de forma și particularitățile sale, și în raport cu porțiunea cu care se produce impactul.
Dacă în multe cazuri localizarea leziunilor traumatice dă indicații prețioase în aprecierea unui
anumit mecanism de producere, există cazuri în care medicul legist trebuie să se limiteze la aprecieri de
probabilitate sau posibilitate.
Cunoașterea împrejurărilor producerii traumatismului, cu examinarea locului faptei și îndeosebi a
corpului vulnerant constuie o condiție principală care, coroborată cu aspectul și localizarea leziunilor,
poate contura sau chiar preciza mecanismul lezional.
5.1 Leziuni traumatice primare
Observarea, localizare, descrierea, și interpretarea corectă a acestora, atât la persoanele în viață,

cât și la cadavre, are o importanță fundamentală în practica medico-legală, de aceste aspecte depinzând
rezolvarea corectă a majorității expertizelor.
Descrierea lor corectă este o condiție esențială a posibilităţii identificării agentului traumatic, și
implicit a stabilirii împrejurărilor în care s-au produs.
Leziunile traumatice primare se clasifică astfel:
A. Leziuni fără soluție de continuitate tegumentară (cu păstrarea integrităţii epidermului):
- echimoza
- hematomul
B. Leziuni cu soluție de continuitate tegumentară (cu afectarea integrităţii epidermului):
- excoriaţia
- plaga
1. Echimoza
Este o leziune de tip hemoragic, fiind cea mai comună şi mai frecventă marcă traumatică, putându-
se produce în cele mai diverse împrejurări traumatice: agresiuni, accidente, ori autoproducere.
Orice traumatism contuziv sau compresiv are drept consecinţă rupturi capilare dermo-
hipodermice, şi în condiţiile existenţei circulaţiei, extravazarea forţată cu infiltraţie sanguină a ţesuturilor
adiacente, ea putând deci apărea doar în timpul vieţii.
Apare de regulă la locul impactului agentului vulnerant, dar se pot manifesta şi la distanţă, prin
difuziunea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor sau a altor structuri tisulare, în sensul forţei
gravitaţionale. Întinderea echimozei variază în funcţie de energia cinetică a agentului, de caracteristicile
zonei traumatizate, precum şi de numărul şi calibrul vaselor afectate. După extravazare, majoritatea
hematiilor rămân bine fixate în reţeaua de fibrină a cheagului, neputînd fi dislocate la cadavru de jetul de
apă; o mică parte din hematii pot fi transportate în ganglionii limfatici regionali.
Dimensiunile echimozei depind de intensitatea cu care acționează agentul traumatic, de zona
interesată (în cazul țesuturilor mai laxe și bine vascularizate acestea sunt mai bine exprimate), de
fragilitatea vasculară, de existența tulburărilor de coagulare, etc.
Echimozele pot fi izolate, dar de multe ori confluează ori se întrepătrund.
Pentru medicul legist sunt esenţiale trei aspecte: culoarea, forma, şi localizarea lor.
Culoarea echimozelor permite aprecierea vechimii acestora, fiind legată de modificările
hemoglobinei din hematiile extravazate.
Astfel, în primele ore echimoza este roşie, datorită oxihemoglobinei şi vasodilataţiei iritative
histaminice. Hemoglobina pierzînd oxigenul, echimoza devine violacee, această culoare persistînd câteva
zile. În urma proceselor de degradare a hemoglobinei în globină şi hematină, cu pierderea fierului din
aceasta din urmă, devine maronie între zilele 3-7 de la producere. Această culoare este conferită şi de
oxidarea fierului cu apariţia hemosiderinei. Prin oxidarea bilirubinei, mai ales la periferia leziunii, apare
biliverdina, care dă tentă verzuie echimozei. Ulterior, sub acţiunea fagocitelor şi a enzimelor tisulare, au
loc procesele de remaniere, cu persistanţa unei tente gălbuie a echimozelor, până la dispariţia completă.
Modificările de culoare nu se produc simultan pe toată suprafaţa echimozei, astfel încât pe o
echimoză se pot observa culori şi nuanţe diferite, marginile acesteia putând prezenta culoarea fazei
evolutive următoare: o echimoză maronie poate avea pe margini o culoare verzuie, una verzuie poate avea
margini gălbuie, etc.
La nivelul mucoaselor bucale şi genitale evoluţia nu se manifestă prin modificările de culoare
susamintite, coloraţia roşietică sau violacee iniţială păstrându-se, dispărând treptat, într-un timp mai
îndelungat prin reducerea treptată a dimensiunilor.
Întreaga evoluţie a unei echimoze are loc în medie în 8-20 zile, depinzând de unele particularităţi
locale sau generale, dar şi de întinderea şi profunzimea extravazatului.
Forma echimozei poate fi indicatorie privind caracteristicile agentului vulnerant, dar datorită
difuzării sângelui extravazat, aceasta depășește conturul strict al locului de impact, făcând identificarea
uneori dificilă sau imposibilă.
În anumite situații, totuși, forma echimozelor permite aprecierea anumitor caracteristici ale
agentului vulnerant:
- echimoza în bandă, cu centrul palid, sugerează acțiunea unui corp contondent de formă alungită
(vergea, băț, bici, etc);
- echimozele rotunde sau ovalare sunt sugestive pentru acțiunea compresivă a degetelor, iar cele
semilunare sub acțiunea unghiilor;
- în cazul accidentelor de trafic rutier, cu călcarea victimei, pe corpul acestuia se poate imprima
sub forma unui placard echimotic neomogen desenul roţii de cauciuc al autovehiculului, care poate
permite identificarea acestuia.
Un aspect particular „în amprentă de țesătură” al echimozelor permite demonstrarea faptului că
agentul traumatic a acționat prin intermediul îmbrăcămintei și nu direct asupra tegumentului.
Localizarea echimozelor este foarte variată, putând interesa orice regiune corporală, unele
localizări putând fi sugestive pentru un anumit act: la gât, echimozele rotunde sau ovalare reproducând
pulpa degetelor, iar cele semilunare a unghiilor, indică o acţiune de comprimare a gâtului; aceleaşi leziuni
aflate pe feţele interne ale coapselor un viol sau o tentativă de viol.
Situarea echimozelor în anumite regiuni corporale poate permite deducerea mecanismului activ
sau pasiv de producere a lor. Astfel, cele situate pe părțile proeminente ale corpului (coate, genunchi, iar
la nivel facial arcadele sprâncenoase, vârful nasului, mentonul, etc), sunt sugestive pentru mecanismul
pasiv, iar cele situate în zone mai ferite prin poziția lor anatomică, sunt produse mai probabil prin
mecanism activ. Un exemplu bun în acest sens sunt echimozele palpebrale, care constituie un indiciu de
lovire directă, activă cu corp dur, localizarea în această regiune excluzând posibilitatea lovirii de un plan
dur, regulat, exceptând cele în monoclu sau binoclu, produse prin difuzarea sângelui de la nivelul unei
fracturi de etaj anterior al bazei craniului.
Valoarea medico-legală a echimozelor:
- atestă realitatea unui eveniment traumatic;
- uneori permit aprecierea mecanismului de producere (activ, pasiv sau compresiv);
- indicator asupra numărului lovirilor;
- indicator privind natura şi caracteristicile agentului vulnerant;
- indicator privind data producerii leziunilor traumatice, prin modificările de culoare;
- valoare de reacţie vitală, respectiv a faptului că leziunile s-au produs în timpul vieţii victimei.
La cadavru este necesar diagnosticul diferenţial cu lividităţile cadaverice: în prima fază, de
hipostază, lividităţile cadaverice dispar la digitopresiune, cu reapariţia lor imediată, spre deosebire de
echimoze care nu dispar; mai târziu prin testul spălării cu apă, astfel încât la secţionarea pielii la locul
suspect, sângele se spală în cazul lividităţilor, rămânând fixat în ţesuturi în cazul echimozelor.
O formă particulară a echimozelor este reprezentată de eritemul posttraumatic, în care
intensitatea lovirii sau a compresiunii fiind mică, nu se produc rupturi capilare, ci doar o vasodilataţie a
zonei de impact.
Se prezintă sub forma unei zone de coloraţie roşietică, ce dispare la digitopresiune, putând
reproduce forma obiectului vulnerant, cum ar fi de exemplu dungile roşietice ce apar la locul lovirii cu
palma (degetele).
Eritemul postraumatic este o leziune traumatică produsă nu prin ruptură, ci prin hiperemie
vasculară, produsă sub acțiunea unui agent traumatic de intensitate mică.
Se prezintă ca o arie tegumentară hiperemică, de culoare roșie, bine delimitată, asociată uneori cu
o minimă tumefiere subiacentă. Este o leziune superficială, care dispare rapid în cîteva minute, mai rar în
câteva ore, de gravitate minimă și nu necesită îngrijiri medicale, nefiind evidențiabilă la cadavre.
Are totuși valoare medico-legală, constând în faptul că atestă realitatera traumatismului, uneori
furnizând informații despre agentul vulnerant, cum ar fi în cazul lovirii cu palma, eritemul putând
reproduce conturul degetelor. Examinarea trebuie efectuată rapid după producerea traumatismului,
existând riscul dispariției acesteia.
2. Hematomul
Este o acumulare de sânge în țesuturi, consecutivă unui traumatism contuziv mai puternic, cu
ruptura unor vase sanguine cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor. Își modifică culoarea într-
un timp mai îndelungat decât în cazul echimozelor, datorită cantității mai crescute de sânge.
Poate avea o localizare superficială, caz în care prezintă o anumită fluctuență, putând denivela
suprafața respectivă, sau profundă, depistabilă prin investigații paraclinice imagistice. După mărime se
deosebesc hematoame mici, cu câțiva mililitri de sânge, medii, și voluminoase, până la 1-2 litri.
Apare de regulă la locul acțiunii agentului traumatic, dar poate să apară sub formă de echimoză
sau hematom și la distanță, datorită difuziunii sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor și aponevrozelor.
Fiind acumulări mai mari de sânge, hematoamele pot determina tulburări funcționale uneori grave
prin compresiune, ori șoc hemoragic și traumatic, când sunt numeroase și întinse pe suprafețe mari.
În unele situații, când evoluția este prelungită, trenantă, hematomul se poate închista, ori poate
apărea organizarea fibroasă, fiind necesară cura chirurgicală.
3. Excoriația
Se produce prin frecarea de piele a unui corp dur cu suprafață rugoasă, sau a unui obiect ascuțit cu
vârf sau lamă, rezultând o detașare a epidermului în sensul direcției de mișcare.
Poate fi superficială, când interesează strict epidermul, fiind fără sângerare, și acoperită cu o crustă
seroasă, sau profundă, când interesează și papilele dermale, caz în care leziunea sângerează, și este
acoperită de o crustă hematică.
Forma și localizarea excoriațiilor poate sugera un anumit act.
Astfel, excoriațiile semilunare date de unghii, localizate perioral sau perinazal pot sugera o
suforare, în timp ce la gât pot semnifica o sugrumare, permițând chiar stabilirea poziției victimei față de
agresor. Aceleași leziuni, aflate pe fețele interne ale coapselor sau pe sâni, pot fi urmarea unui viol sau
tentativă de viol. Când un segment corporal este frecat de o suprafață rugoasă, cu producerea de excoriații
liniare, paralele între ele, pe alocuri confluente, indică un mecanism de târâre, ce apare frecvent în
accidentele de trafic rutier.
Direcția producerii excoriației poate fi apreciată după anumite caracteristici: la locul de impact
este mai adâncă, iar distal devine mai superficială, putând exista la acest nivel resturi epidermale, sub
forma unor depozite albicioase.
4. Plaga
Plăgile sau rănile sunt soluții de continuitate ale tegumentelor, interesînd toate straturile pielii, și a
căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse.
Pot fi superficiale sau profunde, iar la rândul lor cele profunde pot fi nepenetrante sau penetrante
în cavități (craniană, toracică, abdominală).
Cele penetrante pot fi perforante, dacă traversează organe cavitare (stomac, intestine, vezica
urinară sau biliară), sau transfixiante, dacă interesează organe parenchimatoase (ficat, splină, rinichi).
Clasificarea plăgilor după instrumentul producător:
- plaga contuză sau zdrobită
- plaga înțepată
- plaga tăiată
- plaga înțepată-tăiată (înjunghiată)
- plaga despicată
- plaga împușcată
Plaga contuză sau zdrobită
Este produse prin lovire cu sau de corp dur, cu suprafață plană sau neregulată, prin învingerea
rezistenței și elasticității pileii, și se caracterizează prin profunzime de regulă mică, margini și fund
anfractuos, sângerare de obicei mică, cu tendință de suprainfectare.
Există mai multe varietăți de plăgi contuze, în funcție de mecasnismul de producere,
caracteristicile obiectului vulnerant și regiunea corporală interesată.
Plaga plesnită se produce prin strivere, atunci când corpul contondent lovește piele aflată imediat
deasupra unui plan dur, osos (calota craniană, coate, genunchi), și se caracterizează prim margini relativ
drepte cu mici anfractuozități și dehiscență mică, datorită prezenței unor punți tisulare ce nu permit
îndepărtarea largă a marginilor.
Plaga mușcată poate fi produsă de om sau animale, și de regulă este cu pierdere de țesuturi moi
uneori mare, cum este de exemplu la mușcătura de urs. La om, prin reproducerea formei arcadelor dentare
poate avea valoare de identificare-marca mușcată, avînd tendință la suprainfectare, datoră florei bacteiene
bogate, din cavitatea bucală.
Mușcătura umană produsă pe o suprafață plană a corpului (obraz, umăr, brațe, etc), se prezintă sub
forma a două semicercuri de echimoză, ca două paranteze, cu convexitățile dispuse în sens opus între ele,
pe care se imprimă amprenta dinților, sub forma unor excoriații sau plăgi paralele între ele, corespunzător
fiecărui dinte.
Plaga sfâșiată și scalpările produse prin mecanism de smulgere, realizează detașări și scalpări.
Plaga înțepată
Se produce prin îndepărtarea laterală a țesuturilor prin acțiune de pană, fără lipsă de substanță,
fiind în funcție și de calibrul obiectului înțepător.
Astfel, plăgile produse cu ace subțiri, prezintă la nivelul pielii un punct roșietic, iar la obiecte cu
calibru mai mare, se produce o dilacerare paralelă cu direcția fibrelor elastice, plaga cutanată avînd în
acest caz o formă alungită, în fantă, cu margini egale, apropiate, ascuțită la capete.
Obiectivarea inexistenței de lipsă de substanță se poate face prin apropierea marginilor plăgii, care
se aliniază perfect, dar această apropeire obținându-se numai într-un singur sens, întinderea pielii în sens
contrar ducând la producerea de unghiuri obtuze.
Canalul format de obiectul înțepător nu corespunde întotdeauna lungimii acestuia: este mai mic
când instrumentul nu pătrunde în întregime în țesuturi, iar când sunt perforate numai țesuturi moi poate fi
mai lung, datorită compresiunii acestora în momentul înțepării. Acest fapt se verifică de exemplu în cazul
plăgilor înțepate ale peretelui abdominal anterior, cînd un instrument relativ scurt poate duce la lezarea de
organe interne.
Plăgile înțepate pot duce la hemoragii exteren sau interne, pneumotorax, ori la complicații tardice
de tip infecțios, cum ar fi peritonita prin perforarea intestinelor, sau de tipul abceselor și flegmoanelor.
La cadavre trebuie examinată cu deosebită atenție plăgile înțepate produse prin injecții, urmărind
vechimea, localizarea (în zonele de elecție sau în afara lor), și numărul acestora. În cazul unei injecții cu
puțin anterior decesului, se va putea pune în evidență substanța care a fost injectată.
La persoanele în viață se vor nota regiunea unde s-a efectuat injecția, eventualele modificări sau
sechele produse de substanță prin injectarea paravenoasă, ori complicațiile infecțioase (abcese,
flegmoane). Înțepăturile de insecte dau reacții variabile locale sau generale, în funcție de natura toxicului
introdus prin înțepături, și de reactivitatea generală individuală a organismului.
Plaga tăiată
Este produsă de intrumente tăietoate, care au doar lamă tăioasă, fără vârf, cum ar fi lama sau
briciul, și se caracterizează prin margini perfect regulate, liniare, fără lipsă de substanță.
La locul impactului cu obiectul tăietor profunzimea este cea mai mare, superficializîndu-se apoi
trepat, putîndu-se termina cu o excoriație, numită codița plăgii. Dacă lama instrumentului acționează oblic
în raport cu suprafața corporală, rezultă lambouri cutante, cu denudarea pielii.
Cînd plaga tăiată este perpendiculară pe fibrele elastice ale pileii, marginile acesteia se depărtează,
fenomen care nu apare dacă direcția plăgii este paralelă cu aceste fibre. Mușchii, prin proprietatea lor
fiziologică de a se contracta, contribuie și ei la depărtarea marginilor plăgii: după secționare, fragmentele
rezultate nu mai au decât un singur punct de inserție fiecare, spre care se vor apropia prin contracție.
Profunzimea plăgii tăiate este în funcție de gradul de ascuțime a lamei, de forța cu care este
mânuită, înclinația obiectului față de suprafața vizată, precum și de rezistența țesuturilor secționate. Se pot
produce mutilări, desfigurări, amputări ale unor segmente corporale (pavilionul urechii, penis, mamelon,
vârful nasului, deget, etc).
Evident, de gravitate maximă sunt plăgile tăiate profunde ale gâtului, datorită proprietăților
anatomice ale acestei regiuni corporale, cu prezența unor vase sanguine de calibru mare, relativ ușor
accesibile agentului vulnerant.
Gravitatea plăgii tăiate este în funcție de profunzimea și implicit de leziunile organice pe care le
produce. Astfel, deschiderea marilor vase sanguine de la nivelul gîtului, inghinal, sau la membrele
superioare, pot duce rapid la deces prin hemoragie externă. Moartea este mai rapidă în cazul lezării unei
artere decât cea a unei vene, la aceasta din urmă putând să apară embolie gazoasă ca mecanism
tanatogenerator.
Plaga înțepată-tăiată (înjunghiată)
Sunt rezultatul acțiunii instrumentelor de tipul cuțitului, pumnalului, și recunosc dublul mecanism
de acține: înțepare cu vârful, urmată de tăierea cu lama ascuțită. Dacă plaga este lungă și adâncă, se
numește plagă spintecată, cel mai frecvent apărând în regiunea abdominală.
Agentul traumatic acționând atât prin vârful lui, cât și prin una sau mai multe lame ascuțite,
aspectul leziunii este în funcție de caracteristicile agentului vulnerant. Astfel, dacă lama are două tăișuri,
plaga, de aspect fuziform, va avea un unghi ascuțit la ambele captete, iar dacă are un singur tăiș, numai
una din capete va fi ascuțită, celaltă fiind ușor rotunjită. La capătul cu unghiul ascuțit, poate apărea
similar plăgilor tăiate, o excoriație liniară, rezultată din scoaterea lamei din plagă, numita codiță plăgii.
Gradul de îndepărtare a buzelor plăgii este în funcție de regiunea corporală interesată, și implicit
de faptul dacă este paralelă, oblică sau perpendiculară pe fibrele elastice din piele, cea mai mare fiind în
cazul celei din urmă, ca în cazul plăgilor tăiate.
Pentru punerea în evidență a formei unghiurilor plăgii, este necesară apropierea buzelor acesteia,
deoarece, mai ales când rana este perpendiculară pe fibrele elastice ale pielii, aceasta poate să apară ovală
la o primă inspecție, cu ambele extremități rotunjite.
Lungimea plăgii cutanate va fi măsurată după apropierea buzelor plăgii, dar aceasta nu corespunde
lățimii lamei, decât în situația în care aceasta a pătruns și a ieșit perpendicular pe suprafața pielii. În
general, lungimea plăgii depășeste lățimea lamei, deoarece din cauza pătrunderii oblice a instrumentului
în țesuturi, tăișul va inciza tegumentele pe o distanță mai mare.
Canalul și respectiv traseul format în țesuturi de către agentul vulnerant corespunde ca înclinație
direcției de aplicare a loviturii.
Lungimea canalului nu corespunde de regulă lungimii lamei instrumentului: este mai scurtă dacă
lama nu pătrunde în întregime, și mai lungă, dacă aceasta pătrunde în întregime, datorită compresiunii
exercitate de instrument.
Traiectul plăgii poate fi urmărit la cadavru strat cu strat, orientându-ne după sediul leziunilor
interne asociate cu infiltrat sanguin. Spre deosebire de mușchii care se retractă, aponevrozele, seroasele,
ficatul sternul, craniul, reproduc destul de fidel caracteristicile lamei, dacă lovitura s-a aplicat
perpendicular. Plaga inimii poate avea un aspect semicircular, deoarece prin contracție se lovește încă
odată de lama tăioasă a obiectului vulnerant.
Cuțitul sau pumnalul pot face răni mai profunde decât lungimea lamei, deoarece dacă lovitura
aplicată este suficient de puternică, mânerul obiectului vulnerant poate deprima țesuturile moi ale regiunii
corporale vizate.
Ceea ce caracterizează îndeosebi aceste răni, dacă sunt penetrante în cavitățile corpului, este
caracterul lor de gravitate, prin interesarea organelor interne.
Plaga despicată
Este produsă cu intrumente grele, despicătoare, cum ar fi toporul, satârul, securea, barda sau sapa.
În funcție de ascuțimea lamei, marginile plăgilor despicate pot fi asemănătoare cu cele ale unei
plăgi tăiate sau cu cele ale unei plăgi plesnite. Lungimea plăgii corespunde cel mai frecvent cu lungimea
lamei. Fiind vorba de instrumente grele, leziunile produse sunt grave, putând produce fracturi liniare sau
multieschiloase, asociate cu zdrobirea țesuturilor moi adiacente, uneori și ale organelor interne.
Gravitatea plăgilor despicate este în funcție de profunzimea lor, de interesarea organelor interne,
cel mai frecvent creierul, precum și producerea de hemoragii externe și interne voluminoase.
Complicațiile cele mai frecvente în caz de supraviețuire sunt: hemoragia, infecția și embolia.
Forma cea mai întâlnită a traumatismului prin arme despicătoare o constituie rănirea în cadrul unei
agresiuni. Rănile accidentale sunt posibile, în cadrul accidentelor de muncă și habituale, producerea lor
prin act de sinucidere fiind excepțională.
Depesajul criminal este realizat prin despicarea corpului omenesc în mai multe bucăți, de regulă
cu detașarea membrelor și capului de trunchi, prin lovituri repetate la nivelul articulațiilor, pentru a ușura
ascunderea sau distrugerea cadavrului prin alte mijloace.
REACȚIILE VITALE
Reprezintă totalitatea modificărilor locale și generale, ce apar la nivelul organismului viu, ca

răspuns la acțiunea unei traume de orice natură, fiind criteriul obiectiv ce permite diferențierea leziunilor
traumatice produse în timpul vieții, de cele apărute postmortem, precum și apreciarea intervalului de timp
trecut de la producerea lor până la moarte.
Diferențierea leziunilor traumatice produse în timpul vieții, de cele produse postmortem este
deosebit de importantă, o interpretare greșită a acestora putând avea drept consecință grave erori judiciare.
Leziunile postmortale pot fi produse fie accidental, fie în mod intenționat.
Accidental aceste leziuni pot apărea în circumstanțe extrem de variate: cadavrele pot fi degradate
de diverse animale; cadavrul unui înecat poate fi transportat de apă și izbit de diferite obstacole; cadavrul
poate fi călcat de un autovehicul, etc.
În cazul celor produse intenționat, de regulă pentru disimularea unei heteroagresiuni, la autopsie se
găsesc două categorii de leziuni traumatice care ar putea fi cauză de moarte, dar numai unele au caracter
vital. Astfel, cadavrul unei persoane poate fi așezată pe calea ferată, sau poate fi expusă la o sursă de foc
în cadrul unui incendiu. Există și cazul spânzurării cadavrului, după ce persoana respectivă a fost omorâtă
prin altă metodă, cum ar fi sugrumarea, sau intoxicația cu diverse substanțe toxice. Alterori cadavrul este
aruncat de la diferite înălțimi.
Reacțiile vitale pot fi locale sau generale.
Cele locale sunt: infiltratul sanguin și hemoragia, coagularea, retracția țesuturilor, inflamația,
procesele distrofice și necrotice, modificările hemoglobinei și modificările enzimatice.
Cele generale sunt: aspiratul pulmonar, embolia, modificările sistemului nervos central, modificări
endocrine, umorale și dismetabolice.
În continuare vom studia cele mai importante din ambele categorii.
1. Infiltratul sanguin și hemoragia
Având în vedere faptul că în focarul lezional infiltratul sanguin se poate constitui numai în
condițiile existenței activității cardiace, care să împingă forțat sîngele în țesuturi, în urma rupturii
capilarelor sanguine, acesta este cea mai importantă și mai comună caracteristică a leziunilor traumatice
mecanice produse în timpul vieții.
La suprafața pielii se prezintă sub forma echimozelor, iar în țesuturile moi perilezionale sub forma
unor zone de infiltrare negricioase-roșietice ce contrastează cu țesuturile adiacente.
Diferențierea lividităților cadaverice de infiltratul sanguin posttraumatic se poate stabili prin testul
spălării cu apă a țesuturilor, și prin examen histopatologic.
De asemenea, cadavrele nu sângerează activ, așa cum se întâmplă în timpul vieții, tot din lipsa
bătăilor cardiace care să pună sângele în mișcare, acesta putând doar curge pasiv din leziuni, sub acțiunea
forței gravitaționale.
Anemia viscerală generalizată este un alt semn cu valoare de reacție vitală, indicând existența în
timpul vieții a unei hemoragii importante, mai ales când aceasta nu s-a produs prea rapid.
Resorbția sângelui în ganglionii limfatici regionali este de asemenea un semn sigur de leziune
vitală, dar care nu poate fi găsit decât după un oarecare timp de supraviețuire. Dacă această supraviețuire
este mai lungă, în ganglionii limfatici tributari regiunii lezate, poate fi evidențiată hemosiderina.
Infiltratul sanguin perilezional poate fi minim, sau chiar poate lipsi în cazul în care decesul survine
foarte repede, aproape instantaneu, în cazul unor leziuni traumatice extrem de grave, sau în cazul unor
leziuni care au survenit după o hemoragie masivă.
2. Coagularea
Conform teoriei fundamentate de Brouardel, orice sânge se coagulează imediat după moarte, după
care se decoagulează printr-un proces de proteoliză fermentativă, care consumă mare parte a fibrinei
formate din fibrinogen, urmat de o recoagulare din care rezultă cheagurile postmortale, și care sunt de
două tipuri, cruorice și lardacei.
Aspectele morfologice macroscopice și microscopice ale cheagurilor produse în timpul vieții și
cele postmortem, derivă din diferența cantitativă a fibrinei din ele.
Astfel, cheagurile cruorice, având cantități mici de fibrină, sunt de culoare roșietică, având aspect
lucios, umed, neted, neaderent de peretele vascular, colabând la secționarea vasului.
Spre deosebire de acestea, cheagurile produse în timpul vieții, conținând multă fibrină dispusă în
rețea, au un aspect mat, uscat, rugos, aderent de peretele vascular, herniind la secționarea vasului.
Cheagurile lardacei au caracteristicile cheagurilor cruorice, dar datorită sedimentării celulelor albe
în cazul agoniilor lungi, au culoare albicioasă, cu aspect slăninos.
3. Retracția țesuturilor
Plăgile produse în timpul vieții se caracterizează printre altele, prin depărtarea marginilor, dând
impresia de lipsă de substanță, pielea și mușchii având cea mai mare capacitate de a se retracta.
Această proprietate apare mai evidentă atunci când fibrele elastice sau musculare sunt secționate
transversal, determinând o retracție mai mare. În opoziție cu acest aspect, plăgile postmortale au marginile
moi, netumefiate, cu aspect flasc. Nici mușchii nu se contractă postmortem.
Pentru demonstrarea caracterului vital al unei plăgi, este util testul fibrelor elastice elaborat de
Kernbach, bazat pe faptul că o plagă produsă în timpul vieții, duce la ruptura fibrelor elastice și
conjunctive. Aceste fibre se detașează din țesuturile lezate, și se amestecă cu hematiile din focarul
hemoragic, fibrele elastice fiind evidențiabile prin metoda Weigert pentru aceste fibre.
4. Inflamația
Reacția inflamatorie este o manifestare fiziologică, a cărei prezență permite afirmarea cu
certitudine a faptului că leziunea a fost produsă în timpul vieții victimei, caracteristicile reacțiilor tisulare
inflamatorii dând și posibilitatea aprecierii vechimii acesteia.
Desigur, aprecierea reacției vitale prin observarea fenomenelor inflamatorii este cu atât mai
ușoară, cu cât supraviețuirea victimei este mai mare, dar în cele cu spuraviețuiri scurte este esențială
evidențierea primelor manifestări ale acestora, respectiv hiperemia și leucocitoza.
Macroscopic la cadavru semnele inflamatorii pot fi recunoscute prin prezența tumefacției, asociată
cu culoarea roșie a tegumentelor.
Microscopic se vor urmării etapele procesului inflamator, respectiv reacția leucocitară
(leucocitoza, marginația, diapedeza, aglomerarea perivasculară locală), al cărei debut este la circa 15
minute de la producerea leziunii traumatice.
Prezența țesutului de granulație, a limfocitelor, a celulelor plasmatice și eozinofilelor, sunt semne
că leziunea este mai veche.
5. Aspiratul pulmonar
Găsirea în alveolele pulmonare de diverse particule sau substanțe, este o dovadă indubitabilă a
existenței respirației în momentul când căile respiratorii superioare iau contact cu aceste materiale, în
diferite împrejurări.
Astfel, poate fi aspirat în plămân sânge, conținut gastric, apă, funingine sau alte materiale
pulverulente. Pentru a avea valoare medico-legală, respectiv semnificația unei reacții vitale, aspiratul
trebuie pus în evidență nu numai în căile respiratorii superioare, unde ele pot ajunge și după moarte, ci în
bronșiole și alveole, deoarece numai astfel este făcută dovada existenței respirației în momentul
contactului cu materialul aspirat.
Aspirarea sângelui apare cel mai frecvent în plăgile produse la nivelul gâtului, ale regiunii faciale,
fracturi ale viscerocraniului, sau traumatismele pulmonare, deci în toate situațiile în care focarul
hemoragic comunică cu căile respiratorii.
Mai poate fi aspirat în căile respiratorii și conținut gastric, de regulă în stările agonale prin
vomismente, sau stări avansate de ebrietate. Găsirea de funingine în alveolele pulmonare la o persoană
decedată prin arsuri în cadrul unui incendiu, are de asemenea valoare de reacție vitală. Prezența
diatomeelor și a particulelor de nisip la nivel alveolar este semnul vital al unei asfixii mecanice produse
prin înecare.
6. Embolia
Prin embolie se înțelege transportul intravascular al unor materiale, ce nu se regăsesc în mod
normal, fiziologic în sânge, cum ar fi grăsimi, fragmente tisulare, ori materiale străine organismului.
Astfel, pot fi transportate: grăsimi, celule, fragmente de țesuturi, cheaguri sanguine, precum și
diverse materii străine organismului, ele putând fi după starea lor de agregare gazoase (aer, azot), lichide
(uleiuri, coloranți, lichid amniotic), și solide (alifii, alice).
Embolia presupunând prezența activității cardiocirculatorii, poate fi considerată un semn categoric
de reacție vitală, mai ales atunci când după o perioadă de supraviețuire mai mare, apar consecințele
emboliilor: infarctizările.
Embolia grasă poate să apară în cazul unor leziuni traumatice grave, cu fracturi de bazin sau
femur, fracturi craniene, moartea fiind cu atât mai rapidă cu cât este mobilizată o cantitate mai mare de
grăsime.
Embolia gazoasă apare în cazurile de tăiere a marilor vene ale gîtului, cu aspirarea aerului în
circulația venoasă, în avortul provocat empiric, în boala de cheson, și prin introducerea accidentală sau
intențională de aer prin injecție intravenoasă. În cazul unor leziuni grave toracale, gazele se vor afla nu în
circulația venoasă, cum este în cazurile amintite, ci în cea arterială.
Embolia tisulară poate apărea în cazul unor politraumatisme cu striviri de țesuturi moi, asociate
fracturilor, precum și în contuzii grave abdominale sau cerebrale, putând fi mobilizate fragmente de ficat,
de substanță cerebrală, sau alte țesuturi.
Există și o serie de de reacții cu caracter vital, specifice anumitor cauze de moarte.
În cazul asfixiei mecanice prin spânzurare, se poate demonstra conținutul diferit în histamină
totală și liberă la nivelul șanțului de spânzurare vital, față de cel obținut prin spânzurarea unui cadavu,
având în vedere faptul că în orice traumă celuele eliberează histamină.
Pentru înecare este caracteristic găsirea apei în alveole, spuma albicioasă apărută la nivelul
cavității bucale după scoaterea din apă, denumită și „ciuperca înecatuluiˮ rezultată în urma frecării apei de
pereții căilor respiratorii și amestecării cu mucusul de la acest nivel.
În cazul intoxicațiilor pentru a putea fi considerat ca fiind administrat în timpul vieții, toxicul
trebuie să se regăsească nu numai în tubul digestiv, ci ca dovadă a resorbției, în diferite organe, precum și
la nivelul căilor de eliminare. În cazul unor supraviețuiri mai lungi, pot fi găsite leziuni organice
caracteristice diferitelor substanțe toxice.
Deontologie și responsabilitate medicală
Medicul are îndatorirea de a acorda asistență medicală corespunzăptoare populației, în domeniul

medical pentru care are pregătire, în limitele mijloacelor tehnico-materiale de care dispune, bolnavii
având dreptul la o asistență medicală de calitate. Exercitarea în condiții corespunzătoare a acestei
activități medicale necesită atât cunoștințe profesionale temeinice, perfecționate continuu, cât și un
comportament ireproșabil în relațiile medic-pacient, medic-medic și medic-societate.
Există în acest sens o etică și o răspundere în etapă a medicului în stabilirea diagnosticului, a
conduitei terapeutice, și a urmăririi bolnavului până la vindecare și după vindecare, această răspundere
incluzând și prevenirea îmbolnăvirilor.
Orice abatere de la îndeplinirea cu profesionalism, conștiință și demnitate a actului medical,
angajează răspundere medicală. Astfel, în raport cu gravitatea conduitei necorespunzătoare și cu
consecințele prejudiciante ale demersului medical, răspunderea poate îmbrăca forma penală,
contravențională, civilă (delictuală sau contractuală) și disciplinară.
Indiferent de specialitatea sa, el are obligația de a acorda primul ajutor medical în orice caz de
urgență, cu îndrumarea bolnavului sau accidentatului spre o instituție sanitară competentă, cu asigurarea
supravegherii acesuia până la dispariția pericolului imediat pentru viața sa, sau până la predarea lui
instituției sanitare sau personalului medical de urgențe.
Constituie urgențe acele cazuri în care neacordarea imediată a asistenței medicale pune în
primejdie nemijlocit viața sau integritatea corporală a victimei, cum ar fi: traumatismele grave,
electrocuția, intoxicații diverse, abdomen acut, etc.
Medicul va lua toate măsurile necesare pentru a nu prejudicia cu nimic starea sănătății pacienților,
prin aplicarea unor metode de investigații și tratament neautorizate, sau care nu sunt necesare pacientului.
Îngrijirea bolnavilor trebuie să se facă în mod nepărtinitor, fără deosebire de rasă, naționalitate,
religie, convingeri politice, poziție socială, vârstă, sex, și independent de relațiile sale personale cu
bolnavul sau cu familia acestuia.
Responsabilitatea medicală reprezintă obligația medicului de a da socoteală asupra rezultatelor ce
decurg din îndeplinirea sau neândeplinirea unor îndatoriri ce compun normele specifice de conduită
profesională, el trebuind să suporte consecințele pentru abaterile de la normele eticii medicale, sau pentru
prejudiciile cauzate bolnavului în diferitele etape ale activității medicale.
În înfîptuirea diferitelor etape ale actului medical, este obligatorie realizarea obiectivelor
prevăzute de lege privind asigurarea sănătății populației. Nerespectarea acestui ansamblu de obligații
profesionale, atrage după sine răspunderea morală sau juridică a medicului.
14. 1. Bazele juridice ale răspunderii medicale ( Răspunderea juridică a medicului)
Elementele raportului juridic medical sunt: subiectele, conținutul, și obiectul.
Subiectul raportului juridic medical sunt persoanele fizice (medicii, asistenții medicali, pacienții),
și persoanele juridice (spitalul, policlinica, casele de asigurări, Colegiul Medicilor), care sunt titulari de
drepturiși obligații.
Conținutul raportului juridic medical reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor subiecților
între care se desfășoară o relație socială și care sunt prevăzute de norma juridică medicală.
Obiectul raportului juridic medical constă în acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndatorate
părțile, ori de care acestea sunt ținute să le respecte, sau cu alte cuvinte, conduita pe care o pot avea sau
trebuie să o aibe părțile.
Medicul poate stabili următoarele raporturi juridice:
- medic – pacient
- medic – medic
- medic – asistentul medical
- medic – instituțiile sanitare, inclusiv Colegiul Medicilor și Ministerul Sănătății
Se pot distinge în domeniul fiecărei ramuri de drept mai multe forme ale răspunderii juridice:
răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravențională, răspunderea disciplinară și
răspunderea materială.
Răspunderea penală este definită ca raportul juridic penal de constrângere, ca urmare a săvârșirii
unei infracțiuni, între stat pe de o parte, și infractor pe de altă parte, raport complex, al cărui conținut îl
formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage infractorul la răspundere, de a-i aplica
sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea prevăzută, și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația
acestuia de a răspunde pentru fapta sa, și de a se supune restabilirii ordinii de drept și restaurarării
autorității legii.
Răspunderea civilă este dominată de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial
produs prin fapta ilicită a unei persoane. Se disting două forme: cea delictuală și cea contractuală.
În cazul răspunderii civile delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter
general, care revins tuturor, respectiv de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite.
În răspunderea civilă contractuală, obligația încălcată este una concretă, stipulată printr-un
contract preexistent, valabil, încheiată între cel păgubit și cel care și-a încălcat obligațiile contractuale.
Răspunderea contavențională este atrasă în cazul comiterii unei contravenții, definită ca o faptă
ce prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea, faptă prevăzută ca atare de lege sau alt act
normativ, și care este săvârșită cu vinovăție.
Această răspundere se incadrează într-un regim juridic special de drept public, și este legat și de
activitatea organelor administrației publice, respectiv organizarea executării și executarea legii,
necesitând și existența unor sancțiuni pe care le por institui și aplica aceste organe în activitatea lor
executivă.
Răspunderea disciplinară a fost definită ca o instituție specifică dreptului muncii, și constă într-
un ansamblu de norme legale privind sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către o persoană
incadrată, indiferent de funcție, sau de postul pe care îl ocupă, a obligațiilor asumate prin contractul de
muncă.
Aceste fapte sunt numite abateri disciplinare, și atrag sancțiuni ca: mustrare, avertisment,
reduceri de salariu, desfacerea contractului de muncă.
Răspunderea materială constă în obligația oricărui salariat de a repara, în limitele prevăzute de
lege pe care l-a creat unității din vina sa, și în legătură cu munca sa. Ea este o instituție specifică dreptului
muncii, obligația de despăgubire a unității derivând din contractul individual mde muncă.
14.2. Responsabilitatea sau culpa medicală (deficiență în acordarea asistenței medicale)
Analizarea cauzelor greșelilor medicale se poate face în raport cu diferitele etape ale actului
medical în diferitele specialități, sau după gravitate, dar cauza cea mai frecventă a acestora este este
neștiința și ignoranța.
Lipsa unor cunoștințe teoretice sau practice, lipsa de îndemânare, lipsa experienței de specialitate,
stau la baza unor posibile erori de diagnostic, și constituie în același timp abateri de la codul deontologic.
O altă cauză care poate atrage după sine erori de diagnostic este superficialitatea, care se referă la
numeroasele etape pe care trebuie să le parcurgă medicul până la formarea diagnosticului; superficialitate
în anamneză, în efectuarea examenelor clinice și paraclinice sunt la originea a numeroase greșeli de
diagnostic și implicit de tratament.
Pentru stabilirea unei culpe sau responsabilități medicale, trebuiesc probate următoarele:
- medicul în cauză avea datoria de îngrijire profesională față de pacientul respectiv;
- în exercitarea îngrijirii profesionale a pacientului, prin acțiune sau inacțiune au existat deficiențe,
care au condus la neândeplinirea cu vinovăție a acestei datorii;
- din aceste deficiențe a rezultat un prejudiciu fizic și/sau psihic al pacientului, între ele existând
legăturăde cauzalitate;
Această culpă sau responsabilitate medicală poate fi de patru feluri:
1. Culpa in agendo sau comisivă: acțiune inadecvată privind actul medical, manifestat prin
stângăcie, imprudență, nepricepere, lipsa dibăciei, nepăsare.
2. Culpa in omitendo sau omisivă, manifestat în cadrul unei inacțiuni, prin neexecutarea unor
acțiuni care ar fi fost necesare.
3. Culpa in eligendo rezidă într-o alegere greșită a procedurilor tehnice (ex. peridurală la la un
spasmofilic, curara la un miastenic, etc), sau într-o delegare a unei persoane nepotrivite.
4. Culpa in vigilando rezidă în nesupravegherea bolnavului (nu se măsoară tensiunea arterială
după o rahianestezie, sângerarea după naștere, etc), încălcarea unei datorii privind solicitarea și obligația
de a răspunde la un consult interclinic, prin nesolicitarea unui ajutor, prin neinformare.
Datoria de îngrijire se stabilește de la sine, prin exercițiul profesiunii medicale, ori de câte ori un
medic este solicitat, sau chiar nu este solicitat direct, cum este cazul bolnavilor obnubilați și comatoși,
pentru a consulta în contextul programului de serviciu.
Având în vedere coexistența actului medical cu drepturile fundamentale de respectare a intimității
și mdreptul la autodeterminare, niciun pacient nu poate fi examinat împotriva propriei voințe. Astfel,
datoria de îngrijire num există în cazul pacienților care refuză consultația sau procedura medicală
respectivă, exprimându-și liber neacordarea consimțământului implicit și exprimat la consultație sau la
tratament.
În cazul situațiilor de urgență, întâlnite în afara orelor de serviciu, cum ar fi un accident soldat cu
leziuni grave, medicul are datoria de acordare de îngrijiri medicale, până când se asigură că victima a fost
preluată de către un alt medic, sau o mechipă medicală competentă. Medicii experți, cum sunt medicii
legiști sau medicii experți capacitate de muncă au doar datoria de îngrijire de urgență, ca orice cadru
medical.
Deficiențele medicale ce au ca urmare neândeplinirea datoriei de îngrijire se pot manifesta atât
prin comisiune, cât și prin omisiune, fiind necesară delimitarea erorii de greșeală.
Neglijența este forma cea mai gravă, și nu este admisibilă.
Greșeala înseamnă neaplicarea sau nerespectarea unor norme de comportament profesional, pe
care un alt profesionist, în aceleași condiții le-ar fi aplicat. Rezultă că elementul esențial al greșelii îl
constituie capacitatea profesională, care în condiții similare de lucru evită greșeala.
Eroarea înseamnă producerea unui prejudiciu din cauza naturii lucrurilor (evoluție complicată a
bolii, simptomatologie atipică), situație în care orice medic ar fi produs același prejudiciu în aceleași
condiții de lucru.
Angajarea răspunderii profesionale rezidă în delimitarea corectă a celor două noțiuni.
Teoria generală a erorilor profesionale delimitează erori de fapt, ce țin de natura actului medical,
respectiv de natura lucrului în sine, și erori de normă, ce țin de lacune de atitudine profesională.
Eroarea de fapt este neimputabilă medicului, deoarece nu a putut fi prevăzută, în ciuda
diligențelor atente și minușioase. Erorile se datorează unei imperfecțiuni a științei medicale la un moment
dat, unei reactivități particulare a bolnavuloui, care duc la cunoașterea falsă a unei situații de fapt. Ele mse
produc în condițiile unei activități perfect normale.
Deoarece respectă regulile de comportament profesional, eroarea de fapt este susceptibilă doar de
o analiză morală, cu un beneficiu deontologic. Se apreciază că se află în eroare orice medic care, în
aceleași condiții, ar fi fost victima aceleiași capcane.
Eroarea de normă este imputabilă medicului, ea ținând de domeniu conștiinței profesionale și se
omologhează cu greșeala, când nu se respectă normele acceptate unanim, de obicei. Erorile de normă pot
fi comisive (când se face ceva ce nu trebuie), și omisive (când nu se face ce ar trebui făcut), putând fi de
asemenea certe și îndoielnice, ușoare și grave.
Prin studierea erorilor de fapt se pot trage învățăminte care ajută la dezvoltarea științelor medicale,
iar prin cercetarea erorilor de normă, generatoare de prejudicii, se poate încerca evitarea acestora.
În ceea ce privește relația medic-pacient, este importantă eroarea diagnostică prin formularea
incompletă sau greșită a acestuia.
Nestabilirea diagnosticului, deci neprecizarea conținutului bolii reprezintă greșeală faptică, iar
formularea inadecvată a diagnosticuluireprezintă greșeală logică.
Erorile faptice apar prin neconcordanța totală sau parțială a diagnosticului cu realitatea, iar
erorile logice prin încălcarea regulilor de raționament medical, ele generându-se reciproc, lipsa unui
diagnostic corect determinând o atitudine medicală neadecvată.
Diferențierea erorii de greșeală impune și analiza condițiilor de lucru concrete pe care pe care le-a
avut medicul la îndemână. Se cauytă să se afle dacă medicul a făcut, apelând la conștiinciozitate și
diligență la cunoștințele sale știinșifice, tot ce era posibil în acele condiții, pentru a pune cel mai corect
diagnostic, și a alege cea mai bună metodă de tratament.
Dacă el a respectat cerințele unei atitudini ideale, neconcordanța diagnosticului cu realitatea, va fi
doar o eroare, căci orice medic ar fi ajuns la aceleași concluzii în aceleași condiții.
Dacă neconcordanța diagnostică apare prin folosirea nejudicioasă, fără diligență și
conștiinciozitate a cunoștinjțelor sale, în condițiile concrete de lucru, ne aflăm în situația de greșeală.
Eroarea apare în ciuda bunei credințe și a conștiinciozității medicului, dar greșeala nu s-ar putea
produce dacă medicul ar lucra în aceleași condiții, competent și conștiincios.
Forța majoră apare atunci când nepunerea corectă a diagnosticului sau deducerea la bu sfârșit a
unei terapii este de cauză externă.
Cazul fortuit apare atunci când nepunerea corectă a diagnosticului sau neducerea la bun sfârșit a
unei terapii este de cauză internă.
Medicul trebuie să aibe în vedere și să evalueze cele mai mici riscuri pentru pacient, printr-
atitudine prudentă și o tehnică plină de acuratețe.
Riscul oportun-calculat și controlat-trebuie să evite riscul inutil, inoportun și nnecontrolabil.
Din punct de vedere juridic există riscuri supuse normării, susceptibile de mo evaluare anticipată,
și riscuri nesupuse normării, imprevizibile, rezultate din situații de urgență, caz fortuit sau forță majoră.
Riscul justificat, conștient acceptat, legitimat, este cel care îndeplinește următoarele condiții:
- pericolul este mare, actual și iminent, și nu poate fi evitat altfel;
- valoarea bunului supus riscului este mai mică decât aceea a prejudiciului care s-a produs.
Riscul legitim este cel care apare în alte situații și nu îndeplinește condițiile enumerate, cum ar fi
riscul impus de depășirea competenței sau riscul în cazul încrederii exagerate în forțele proprii.
Atitudinea față de riscuri nu poate fi apreciată decât pe baza ideii de greșeală. În acest mod se
confirmă cucerirea unei autentice libertăți profesionale în fața justiției și sociatății.
Temeritatea profesională constă în practicarea unor acte medicale neconsacrate și oarecum
riscante față de pregătirea proprie și față de condițiile obiective de lucru, și este de preferat față de
neasumarea riscurilor utile bolnavului, care coinstituie o gravă greșeală.
În stările de necesitate se impune în mod imperios să se accepte riscurile utile, iar orice medic cu
vocație autentică va deveni în mod conștient temerar la nevoie. În scopul reducerii la minimum a
eșecurilor profesionale, medicul trebuie să dea dovadă de mscrupulozitate științifică, prudențăp,
scepticism obiectiv și entuziasm limitat.
14.3. Consimțământul la tratamentul informat
Nimeni nu poate fi obligat la tratament, și în acest sens, orice persoană trebuie să își de în acest
sens consimțământul. În cazul copiilor, acesta vine din partea părinților, iar la bolnavii psihici din partea
aparținătorilorsau instituției medicale în care acesta se afla internat, sau autorității legale care îi apără
drepturile. În cazurile de urgență, în care victima este inconștientă sau este în stare de șoc, medicul nu are
nevoie de consimțământ, și poate acționa în conformitate cu cunoștințele sale, dar numai pentru binele
pacientului.
Consimțământul medical este de două tipuri:
1. Consimțământul implicit (prezumat): atunci când un pacient solicită un consult medical, el
implicit acceptă că va fi examinat și supus unor tratamente medicale. Acest consimțământ general acoperă
etapele de bază ale actului medical, și nu se răsfrânge asupra examinărilor din sfera genitală, a
investigațiilor invazive, tratamentele medicale agresive, etc.
2. Consimțământul medical exprimat este un consimțământ specific, exprimând permisiunea
specifică de a fi tratat printr-un anume act medical sau chirurgical, care prezintă riscuri potențiale. Se va
lua scris cu cel puțin un martor pentru: intervenții chirurgicale sau anestezice, intervenții diagnostice
invazive, tratamente medicale agresive (citostatice, cortizon, antihipertensive majore, etc), proceduri
medicale sau chirurgicale cu risc potențial pentru viața pacientului sau integritatea sa fizică și psihică.
Un tip aparte este consimțământul informat, care se ia cu ocazia intervențiilor chirurgicale, și
constituie o deplină încunoștințare a stării medicale și a intențiilor terapeutice ale medicului, pe înțelesul
bolnavului, cât și deplina exprimare a voinței și liberei alegeri în ceea ce privește actul medical ce se va
efectua. Se bazează pe deplina informare a pacientului asupra tuturor particularităpților intervenției
chirurgicale, a complicațiilor posibile, și îndreptățirea medicului de a lua deciziile pe care le consideră
cele mai favorabile în folosul binelui pacientului.
Reprezintă un drept al pacientului și o obligație a medicului, și trebuie să exprime echilibrul dintre
prevederea riscurilor și asumarea lor, dintre avertizarea utilă și cea excesivă.
În obținerea consimțământului informat există două situații particulare:
- pacient inconștientsau incapabil de discuție sau de înțelegerea celor prezentate, caz în care se
apelează la aparținători.
- situația în care prezentarea realității diagnosticului și a opțiunilor de urmat, este atât de nocivă
psihologic pacientului, încât îi pot produce un rău mai mare decât intervenția însăși (de exemplu
sinuciderea), caz în care există obligația medicului de a prezenta întrega situație aparținătorilor, și de a
obține de la aceștia consimțământul informat.
CAPITOLUL 2.
Tanatologia medico-legală este un capitol al medicinei legale, care studiază fenomenele legate de
moartea ființei umane, incluzând și procesele biologice și chimice care au loc în corpul uman după
moarte, astfel încât, prin examinarea cadavrului, medicul legist să poată oferi justiției răspunsuri
pertinente și utile în legătură cu decesul unei persoane.
În comparație cu anatomia patologică, care studiază modificările morfologice legate de diverse
boli care duc la moarte, tanatologia medico-legală este mai cuprinzătoare, studiind și urmele de violență
de pe cadavru, în vederea stabilirii felului și cauzei medicale a morții, precum și mecanismul de producere
a leziunilor traumatice.
Viața și moartea sunt două fenomene opuse dar complementare ale existenței tuturor ființelor vii,
de la celulă la ființa umană, definirea lor exactă fiind imposibilă, ambele fiind înconjurate încă de mult
mister. Ca atare, au fost stabilite criterii fiziologice pentru obiectivarea prezenței vieții la cele două nivele
fundamentale: la nivel celular și la nivelul ființei umane în ansamblu.
Astfel, criteriile de stabilire a prezenței vieții la nivel celular sunt: metabolismul, excitabilitatea și
reproducerea.
Din punct de vedere al organismului uman în ansamblu, viața poate fi definită ca funcție a
elementelor așa-zisului trepied vital, sau funcții vitale: activitatea cerebrală, activitatea respiratorie și
activitatea cardiocirculatorie.
Pe baza acestor criterii de definire a vieții vom putem defini moartea, ca fiind nu un moment, ci un
proces care are loc treptat, prin încetarea ireversibilă a funcțiilor vitale, și care are loc succesiv la toate
nivelele, începând cu organismul ca întreg (respirație, circulație, activitate cerebrală), apoi în toate
țesuturile și organele, sub forma unui proces lent, prin încetarea treptată a metabolismului celular.
Moartea începe deci cu dispariția funcțiilor vitale din organism, și se termină cu moartea ultimei
celule din corp. Din punct de vedere psihic, diagnosticul de moarte cerebrală corespunde practic morții
organismului.
2.1. Sindroamele tanatogeneratoare
Sindroamele tanatogeneratoare reprezintă o asociație de semne și simptome clinice, cu substrat

lezional specific, de etiologie diversă, corespunzând insuficienței unui organ.
Prin evoluție spre ireversibil, sindroamele tanatogeneratoare pot duce la moarte, stadiile finale
corespunzând practic stărilor terminale. Sunt legate de elemetele componente ale trepiedului vital, prin
afectarea ireversibilă a cel puțin uneia din acestea, atrăgând ulterior și prăbușirea celorlalte.
Expertiza medico-legală are rolul de a preciza atât sindromul tanatogenerator, cât și cauzele care
au dus la instalarea lui. Cunoașterea aspectelor pe care le îmbracă diferitele sindroame tanatogeneratoare,
permit medicului legist să formuleze concluzii pertinente referitoare la felul și cauza medicală a morții.
Cele mai multe sindroame tanatogeneratoare sunt comune atât morților violente, cât și celor
neviolente, ele fiind de mai multe feluri:
- sindroame ale insuficienței SNC: comele, șocul, zdrobirea craniului;
- sindromul insuficienței respiratorii: asfixiile mecanice;
- sindromul insuficienței cardiocirculatorii;
- sindroame complexe.
Există totuși câteva sindroame tanatogeneratoare specifice deceselor de cauză violentă, cum ar fi:
sindromul de zdrobire a unui organ vital (dilacerare cerebrală sau hepatică, ruptură traumatică de
miocard); șocul traumatic și hemoragic, șocul postcombustional.
Prin stabilirea cauzei tanatogeneratoare și a condițiilor în care aceasta a acționat, medicul legist
poate formula concluziile referitoare la felul morții, violentă ori neviolentă.
Șocul reprezintă o condiție patologică cu risc vital, caracterizat prin scăderea severă și
generalizată a perfuziei tisulare, responsabilă de inducerea hipoxiei, a tulburărilor metabolice celulare și
respectiv de asociere în evoluție a unei reacții inflamatorii sistematice.
În funcție de cauza scăderii perfuziei tisulare se disting trei tipuri principale de șoc:
- șocul cardiogen prin scăderea primară a debitului cardiac
- șocul hipovolemic prin scăderea primară a volumului circulator efectiv
- șocul distributiv sau vasogen prin scăderea primară a rezistenței vasculare periferice.
Coma este o stare patologică, caracterizată prin alterarea profundă a funcției creierului,
manifestată prin pierderea totală sau parțială a stării de conștiență, a mișcărilor voluntare, a sensibilității
conștiente, dar cu păstrarea respirației și a activității inimii.
Pierderea conștienței este dată de o leziune a sistemului reticulat activator ascendent (SRAA) de
pe linia mediană din trunchiul cerebral. Acesta se proiectează în emisferele cerebrale, mai ales în nucleii
bazali, și mai puțin în scoarța cerebrală.
Se asociază frecvent cu alterări ale funcțiilor vegetative, tulburări biochimice, și uneori cu semne
neurologice de diferite grade, după întinderea laterală în trunchiul cerebral.
Tulburările vegetative care însoțesc frecvent stările comatoase, se datorează implicării structurilor
vegetative din trunchiul cerebral afectate de aceeași leziune, care prin întinderea ei laterală, depășeste
ariile axiale și periaxiale ale formațiunii reticulate.
Poate fi urmare a leziunilor cerebrale de origine vasculară, infecțioasă, tumorală, traumatică, a
unei crize de epilepsie, a unei intoxicații acute, ori a unei boli metabolice sau endocrine.
Clinic, sindromul comatos are următoarele componente: abolirea totală a stării de conștiență,
tulburări vegetative, tulburări oculare, tulburări neurologice.
2.2. Etapele morții organismului sau stările terminale
Stările terminale reprezintă ultima etapă a sindroamelor tanatogeneratoare, manifestările clinice

și de laborator fiind deci comune pentru toate acestea. Ele sunt de regulă stări ireversibile, în care terapia
intensivă nu reușește decât în mică măsură să readucă organismul la viață.
1. Preagonia etapă neobligatorie, premergătoare agoniei, în care manifestările psihice sunt
relativ specifice (neliniște, anxietate, agitație, obnubilare, euforie, logoree, stare neobișnuită de bine),
fiind totuși condiționată de felul morții, și o serie de factori individuali:
- constituția organismului
- vârsta: bătrânii acceptă de regulă mai ușor faptul că vor muri, unii fiind învinși de o mare
oboseală fizică și mai ales psihică;
- structură psihică, concepții religioase și filozofice;
- traumatismele: apare logoree, agitație, mișcări dezordonate, accelerarea proceselor mentale;
- îngheț: calm, euforie, senzație de planare;
- boli cronice evolutive: senzație de incertitudine, anxietate, curiozitate legată de starea sa;
- boli consumptive: apare resemnarea;
- cu câteva ore anterior unei sincope cardiace se poate resimți o senzație plăcută de liniște,
somnolență;
- alienați: după mulți ani de izolare completă de mediu, începe brusc să relateze evenimente
petrecute în perioada de izolare, după care mor.
2. Agonia (vita minima) este etapa de trecere, de regulă ireversibilă de la viață la moartea clinică,
în care fenomenle biologice sunt înlocuite treptat de cele tanatologice, care câștigă continuu teren, având
ca substrat hipoxia și acumularea de produși proprii de degradare.
Procesul morții începe cu această perioadă, având durată variabilă în funcție de cauza acesteia,
putând lipsi în morțile violente și în unele morți subite.
a). manifestări clinice și paraclinice
- dispariția funcțiilor psihice, cu pierderea contactului cu realitatea imediată;
- dispariția treptată a simțurilor: primul dispare văzul, ultimul auzul;
- anestezie completă, cu pierderea senzației corporale;
- alterarea funcțiilor vegetative
b). forme clinice
- agonie cu delir: boli febrile, intoxicații, meningoencefalite, etc
- agonia aparent lucidă: în bolile cardiovasculare
- agonia alternantă: boli psihice, boli acute.
Aceste forme clinice pot avea importanță juridică în contextul încheierii de acte de dispoziție în
stări ante finem. Se admite faptul că în agonia lucidă există discernământ și implicit capacitate psihică de
a semna acte de dispoziție, pe când în cea cu delir acesta lipsește. În cazul stărilor alternante, pentru ca
actul să fie valabil, trebuie demonstrat că acesta afost încheiat într-o perioadă de luciditate.
c). durata agoniei
- absența agoniei: zdrobirea craniului, unele morți subite;
- agonii scurte: asfixii acute, hemoragii mari, intoxicații acute;
- agonii lungi: boli cronice, unele intoxicații.
3. Moartea clinică înseamnă apnee, stop cardiac, activitate cerebrală suspendată, deci dispariția
funcțiilor vitale, dar nu ireversibilă.
Este perioada precoce a morții, când inițierea resuscitării și terapia intensivă sunt optime, putând fi
urmate de restaurarea tuturor organelor vitale, incluzând refacerea funcțiilor normale ale creierului.
Începe cu dispariția funcțiilor vitale, și se sfârșește cu instalarea leziunilor ireversibile ale
sistemului nervos central, moartea creierului fiind criteriul morții organismului.
Manifestări clinice și paraclinice:
- dispariția funcțiilor vitale
- dispariția activității reflexe
- vederea panoramică a vieții
- EEG și ECG cu linie izoelectrică
Durata: în condițiile aplicării metodelor de terapie intensivă, în primele 3-5 minute de la instalarea
morții clinice, aceasta poate fi reversibilă.
Marea sensibilitate a neuronilor, și în special a neuronilor corticali la lipsa de oxigen se explică
prin faptul că aceștia au un metabolism preponderent aerob, creierul consumând în repaus 20-25 % din
oxigenul organismului, de circa douăzeci de ori mai mult decât mușchiul. Neuronul consumă apropape
exclusiv glucide, iar în absența glucozei producerea energiei se realizează pe seama corpilor cetonici,
deoarece rezervele lor de glucoză sunt mici.
Gradul de sensibilitate la anoxie al neuronilor este în funcție și de vechimea lor pe scara
filogenetică, cei mai sensibili fiind neuronii corticali cerebrali, care rezistă la anoxie 3-5 minute, încetarea
funcțiilor lor după acest interval traducându-se prin dispariția conștiinței.
O rezistență ceva mai mare, de circa 10-15 minute au neuronii subcorticali și mezencefalici,
neuronii bulbopontini rezistând la anoxie până la 30 de minute, încetarea activității acestora din urmă
fiind urmată de dispariția reflexelor corneene și pupilare.
4. Moartea cerebrală
În prima fază are loc distrucția ireversibilă (necroză) a emisferelor cerebrale, dar nu și a
trunchiului cerebral, caracterizat prin stare vegetativă profundă (sindromul apalic), comă cu respirație
spontană prezentă, dar cu EEG silențioasă sau difuză, anormală.
Odată cu persistența anoxiei, are loc treptat și necroza trunchiului cerebral, mulți autori definind
azi moartea în termenii morții creierului, chiar dacă inima continuă să bată și ventilația artificială este
menținută.
Criteriile de declarare a morții cerebrale sunt reglementate de Legea Nr. 104/2003, art.1 alin.2, și
de H.G. Br. 451/2004, art.2. Normele metodologice de aplicare a Legii Nr.104/2003 cuprinde protocolul
de declarație a morții cerebrale, care au la bază criterii neurologice (reflexele de tip central), traseul EEG
izoelectric și testul de apnee, fiind necesare două examinări succesive la interval de șase ore în cazul
adultului și de minim doisprezece ore în cazul copilului sub șapte ani.
Criteriile O.M.S. pentru diagnosticul de moarte cerebrală sunt:
- pierderea completă a vieții de relație;
- areflexie și atonie musculară totală;
- tensiune arterială susținută doar medicamentos;
- absența respirației spontane;
- traseu EEG izoelectric, plat;
- diminuarea diferențelor dintre parametri sângelui arterial și venos în circulația cerebrală.
După confirmarea morții cerebrale se pot recolta organe pentru transplant, cu respectarea strictă a
prevederilor legale, care cuprinde și necesitatea existenței consimțământului scris al persoanei înainte de
deces, sau consimțământul scris al unei rude după deces, în ordinea: soț, părinte, copil major, soră/frate.
6. Moartea biologică (moartea reală)
Urmează inevitabil morții clinice, reprezentând faza finală și ireversibilă a tanatogenezei, când nu
se intervine cu o resuscitare eficace, când acestea sunt abandonate, ori când nu se intervine deloc.
Este un proces autolitic ce are loc în toate țesuturile și organele, neuronii devenind necrotici după
circa o oră de lipsă de circulație sanguină, urmează inima, plămânii, rinichii, pielea fiind mai rezistentă,
necroza producându-se după mai multe ore sau zile.
Prin cadavre umane se înțeleg persoanele care nu prezintă niciun semn de activitate cerebrală,
cardiacă sau respiratorie, fiind deci absente funcțiile vitale, și care sunt declarate decedate din punct de
vedere medical, potrivit legii.
7. Moartea socială
Este o stare vegetativă persistentă, datorită lezării severe și ireversibile a creierului, la o persoană
inconștientă, dar cu o anumită activitate cerebrală, evidențiabilă prin EEG, cu anumite reflexe prezente, și
cu respirație spontană. Trebuie deosebită de moartea cerebrală, unde EEG este silențioasă, și de moartea
întregului creier, unde toate reflexele, precum și respirația spontană sunt absente.
2.3 Manifestările postvitale

Reprezintă viața reziduală a unor celule sau țesuturi, după încetarea vieții din organismul ca întreg,
aceasta însemnând faptul că celulele nu mor imediat după dispariția funcțiilor vitale, ele putund
supraviețui un interval de timp, în funcție de rezistența lor la lipsa de oxigen.
Această perioadă în care aceste celule sau țesuturi își păstrează capacitatea lor de reacție, a fost
denumită perioada vieții intermediare.
Aceste manifestări se întâlnesc în general în țesuturi mai puțin diferențiate, și deci mai rezistente
la anoxie, trecând mai rapid de la metabolismul aerob la cel anaerob, și dispunând de un echipament
enzimatic autolitic mai sărac.
2.4. Felul morții
Stabilirea felului morții în violentă și neviolentă, este criteriul primordial al oricărei autopsii
medico-legale.
- moarte violentă se produce sub acțiunea factorilor traumatici din mediul extern (mecanici,
fizici, chimici, biologici și psihici) asupra organismului, suficient de puternici, încât să cauzeze decesul;
- moarte neviolentă are loc sub acțiunea unor cauze intrinseci organismului (tulburări
cardiocirculatorii, inflamații, tumori, etc), manifestate printr-o boală acută sau cronică decompensată.
Moartea prin inhibiție este o formă particulară de moarte violentă, produsă sub acțiunea unui
factor traumatic extern de intensitate mică, dar care acționerază asupra unei zone reflexogene a corpului
(sinus carotidian, plex celiac, plexul solar, regiunea perineală, testicule, etc), determinând reflexe
inhibitorii asupra funcțiilor vitale.
Moartea violentă este de regulă consecința încălcării sau nerespectării legii, și prin aceasta face
obligatorie autopsia medico-legală.
Din punct de vedere juridic morțile violente se incadrează în una din următoarele categorii, în
ordinea frevenței lor: accidente, sinucideri și omucideri.
În accidente traumatismul tanatogenerator este determinat de o forță a naturii, ori este rezultatul
unui eveniment întâmplător nedorit și neprevăzut, putându-se datora însă și acțiunii neintenționate a
persoanei decedate sau a altei persoane. În omucideri, traumatismul tanatogenerator are la bază acțiunea
intenționată a unei alte persoane, iar în sinucidieri acțiunea intenționată a persoanei decedate.

Medicina Legala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Medicina Legala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Transilvania din Braş ov

Facultatea de Drept ş i Sociologie

MANU ELENA RAMONA

1. Unitatea de învăţare nr.1

2. Unitatea de învăţare nr.2

3. Unitatea de învăţare nr.3

4. Unitatea de învăţare nr.4

Reacţia vitală ................................................................................ pag. 30

5. Unitatea de învăţare nr.5

6. Unitatea de învăţare nr.6

8. Unitatea de învăţare nr.8

9. Unitatea de învăţare nr.9

Lucrarea de faţă îşi propune acumularea de către studenţi a unor cunoştinţe

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1

Tratat de medicină legală – Vladimir Beliş – Editura Medicală – Bucureşti - 1995

Medicină Legală – Valentin Iftenie – Editura Ştiinţelor Medicale – Bucureşti – 2005

Medicină legală pentru jurişti- Gheorghe Scripcaru, Călin Scripcaru, Vasile

Codul penal şi legile speciale, doctrină, jurisprudenţă, decizii ale C urţii

Codul de procedură penală

Legea Nr. 459/2001 privind activitatea de medicină legală din România

Unitatea de învăţare nr. 2

2.2 PREZENTARE GENERALĂ

Medicină legală – asocierea celor doi termeni „medicină” şi „legală” sugerează

Medicină judiciară – aşa a fos denumită anterior această disciplină pentru a

Medicina legală este o disciplină medicală care îşi pune cunoştinţele

- Codul lui Hamurabi conţine articole referitoare la răspunderea medicilor,

2.5 ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA REŢELEI DE MEDICINĂ LEGALĂ

-efectuarea cercetării ştiinţifice în domeniul medico-legal;

Justiţiei, de Interne şi ai Parchetului General.

are obligaţia să consemneze acest fapt în actul medico-legal şi să-l

art.114, ali.1, în următoarele cazuri:

Expertizele medico-legale sunt acte ce includ şi rezultatele unor

2.8 TESTE DE AUTOEVALUARE

2. Actele medico-legale sunt probe ce a) încadrarea juridică a faptei

2.9 LUCRARE DE VERIFICARE

2.10 RASPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare nr. 3

Definiţia vieţii (trepiedul vital)

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare cursanţii vor dobândi următoarele

3.2. DEFINIŢIA VIEŢII

3.4. ETAPELE MORŢII (STĂRILE TERMINALE)

3.6. SEMIOLOGIE TANATOLOGICĂ

sau larvele acestora=entomologie medico-legală);

Lividităţile cadaverice pot avea şi altă culoare:

3.7. STABILIREA DATEI MORŢII (TANATOCRONOLOGIE)

3.8. FELUL MORŢII

3.9. MOARTEA SUSPECTĂ ŞI MOARTEA SUBITĂ

 b) moarte subită cu leziuni organice cronice: ateromatoză,

3.10 TESTE DE AUTOEVALUARE

2. Diagnosticul diferenţial între autoliza a) a) autoliza este o modificare

3.11 LUCRARE DE VERIFICARE

3.12 RASPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare nr. 4

Definiţia traumei şi traumatismului

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare cursanţii vor dobândi următoarele

4.2. DEFINIŢIA TRAUMEI ŞI A TRAUMATISMULUI

4.4. CLASIFICAREA AGENŢILOR TRAUMATICI MECANICI

4.5.CLASIFICAREA PRINCIPALELOR MODALITĂŢI TRAUMATICE

4.6. LEZIUNILE TRAUMATICE PRIMARE (ELEMENTARE)

diferenţierea de lividităţile cadaverice)

a) Plaga contuză sau zdrobită

-tendinţă mare la suprainfecţie.