Unitatea de învăţare 2

2. PROPRIETĂŢI FIZICE ALE FLUIDELOR

CUPRINS
2. PROPRIETĂŢI FIZICE ALE FLUIDELOR ................................................... 1
2.1. INTRODUCERE ......................................................................................................... 1
2.2. COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE .................................................................. 1
2.3. VISCOZITATEA FLUIDELOR....................................................................................... 2
2.4. COMPRESIBILITATEA IZOTERMICĂ ŞI DILATAREA IZOBARĂ A LICHIDELOR ............... 5
2.5. ABSORBŢIA ŞI DEGAJAREA GAZELOR, CAVITAŢIA .................................................... 9
2.6. TEST DE AUTOEVALUARE A CUNOŞTINŢELOR......................................................... 10

2.1. Introducere

În ecuaţiile care descriu repausul sau mişcarea fluidelor intervin mărimile

care definesc starea fluidului luat ca sistem termodinamic (temperatura, presiunea,
volumul specific sau densitatea etc.) sau mărimi care definesc unele proprietăţi
(viscozitate, compresibilitate etc.) În această unitate de învăţare se prezintă
proprietăţile fizice mai importante ale fluidelor utilizate în cursul de faţă, precum
şi unele aplicaţii simple care pot fi rezolvate folosind definiţiile acestor proprietăţi.
Proprietăţile fizice ale fluidelor sunt variabile cu temperatura şi presiunea.
Determinarea corectă a valorii lor presupune cunoaşterea funcţiilor care
aproximează aceste variaţii. Se vor avea în vedere aplicaţii tehnice uzuale în care
nu se cer precizii foarte ridicate.

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

În urma parcurgerii unităţii de învăţare studentul va fi capabil să:

 Cunoască şi interpreteze ecuaţia lui Newton pentru determinarea eforturilor
tangenţiale de frecare şi domeniul de aplicabilitate al acestei ecuaţii;
 Cunoască definiţiile coeficienţilor de viscozitate dinamică şi cinematică şi a

1
 unităţilor de măsură;
 Cunoască definiţia coeficientului compresibilităţii izotermice şi a indicelui
(coeficientului) de elasticitate izotermică;
 Cunoască definiţia coeficientului de dilatare izobară al lichidelor;
 Cunoască fenomenul de cavitaţie şi să poată face o scurtă descriere a
fenomenelor care o însoţesc.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore, iar a

testelor de 2 ore.

2.3. Viscozitatea fluidelor

Viscozitatea este proprietatea fluidelor de a se opune deformaţiilor atunci când

sunt supuse la lunecare relativă a straturilor suprapuse.
Această proprietate reprezintă mecanismul de transmitere a mişcării într-un fluid.
Constatarea a fost făcută de Newton în 1687, care a stabilit şi expresia efortului unitar
tangenţial de viscozitate în mişcarea laminară (mişcarea se desfăşoară în straturi paralele
care alunecă unele peste celelalte).

Fig. 2.1. Modelul pentru ecuaţia lui Newton

Se consideră două straturi de fluid cu aria infinit mică dA, situate la distanţa elementară
dn măsurată pe normală şi aflate în mişcare relativă unul faţă de celălalt astfel: stratul inferior
are viteza v, iar stratul superior o viteză cu un infinit mic mai mare decât aceasta: v+dv (fig.
2.1). Datorită frecării, apare o forţă elementară dF care se opune acestei deplasări relative.
Newton a stabilit că efortul unitar tangenţial de frecare este proporţional cu variaţia
vitezei pe direcţia normală conform ecuaţiei:

2
 dF dv
    . (2.1)
dA dn

Acest efort tangenţial are tendinţa de a egala vitezele straturilor, deci se opune mişcării
stratului cu viteza mai mare. Semnul minus arată că efortul de frecare are sensul opus sensului
vitezei.
Coeficientul de proporţionalitate este coeficientul viscozităţii dinamice sau pe scurt,
viscozitatea dinamică, deoarece ecuaţia de definiţie a sa:

 , (2.2)
dv
dn
conţine o mărime dinamică (efortul unitar tangenţial).
Înlocuind unităţile de măsură corespunzătoare din SI se obţin succesiv egalităţile:
 N 
 2 
   m
m    N s   Pa s . (2.3)
  m 2 
 s 
 m 
În sistemul de unităţi CGS, unitatea de măsură este numită poise de la numele
savantului francez Poiseuille care a studiat curgerea laminară:
dyn s 105 N s 1 N s
1P  1 2  1 -4 2  10 . (2.4)
cm 10 m m2
Prin raportarea viscozităţii dinamice la densitatea fluidului se obţine o mărime
cinematică numită viscozitate cinematică:

 . (2.5)

În SI unitatea de măsură este m2/s, iar în sistemul CGS, unitatea de măsură este cm2/s
care poartă denumirea de stokes:
cm2 104 m2
1St  1 1  104 m2 s . (2.6)
s s
Se mai foloseşte centistokesul: 1cSt = 10-2 St = 10-6 m2/s.
Fluidele al căror efort de vâscozitate în mişcare laminară (curgere în straturi paralele
care alunecă unele peste celelalte) este dat de ecuaţia (2.1) se numesc fluide newtoniene. În

3
această categorie se înscriu destul de bine fluidele uzuale: aerul, apa şi uleiurile aflate în
mişcare laminară. Fluidele care nu respectă legea lui Newton se numesc ne-newtoniene.
Viscozitatea dinamică creşte foarte puţin cu presiunea dar variază foarte mult cu
temperatura. La creşterea temperaturii, viscozitatea lichidelor scade, pe când cea a
gazelor creşte.
Explicaţia în cazul lichidelor constă în faptul că prin creşterea temperaturii, dilatarea
conduce la scăderea forţelor de coeziune moleculară. În cazul gazelor, agitaţia moleculară
crescând cu temperatura, are loc un transfer de particule materiale (la nivel molecular) între
straturile de fluid aflate în mişcare laminară, ceea ce conduce la o creştere a eforturilor de
frecare.
Variaţia viscozităţii cinematice prezintă aceleaşi caracteristici cu cea a viscozităţii
dinamice, cu excepţia variaţiei cu presiunea în cazul gazelor. Astfel, prin creşterea
presiunii, viscozitatea dinamică a gazelor creşte, dar densitatea creşte mai accentuat,
astfel încât rezultă o scădere a viscozităţii cinematice.
Pentru variaţia viscozităţii dinamice cu temperatura, în cazul gazelor se recomandă
formula semiempirică dată de Southerland:
3
 T  2 S  TN
   N     , (2.7)
 TN  S T

unde T este temperatura absolută, S este o constantă a cărei valoare este în funcţie de gazul
respectiv, iar  N este viscozitatea gazului la temperatura normală fizică TN.

În cazul aerului, unul dintre cele mai întâlnite gaze în aplicaţiile industriale şi nu

numai, constantele sunt: S = 111K, N  1,717.10-5 N  s/m2 .

Pentru variaţia viscozităţii lichidelor cu temperatura se utilizează formule diferite.

Astfel, pentru apă se recomandă formula:


1,78  106
1  0,0337  t  0,00022  t 2
m s,
2
(2.8)

unde t este temperatura relativă [oC].

Pentru calculul viscozităţi uleiurilor în funcţie de temperatură se poate utiliza
formula:

4
 K
 t  17,78 
  0  0  , (2.9)
 t  17,78 
unde  0 este viscozitatea cinematică la temperatura t0 , iar exponentul K  2,5...3,25 .

Bazat pe modelul creat de Newton se poate da o rezolvare destul de corectă a unor

probleme simple legate de lubrificaţie, cum ar fi determinarea aproximativă a forţelor de
frecare vâscoasă şi a puterii consumate prin frecare în cazul unor lagăre având forme relativ
simple. În astfel de probleme se poate presupune că pelicula de lubrifiant are o grosime foarte
mică, considerându-se că în ecuaţia (2.16) se poate trece la diferenţe finite fără o eroare prea
mare.
Este foarte important ca în practică să se ţină seama de variaţia coeficientului de
viscozitate cu temperatura. Pornirea unei maşini de la rece presupune forţe de viscozitate
mai mari decât în regimul de funcţionare continuă. În afară de aceasta, creşterea temperaturii
lubrifiantului conduce la scăderea viscozităţii, iar îndepărtarea defectuoasă a căldurii de
frecare vâscoasă generată în funcţionarea unei maşini determină scăderea proprietăţilor de
ungere, micşorarea grosimii peliculei de lubrifiant şi în final griparea lagărelor.

2.4. Compresibilitatea izotermică şi dilatarea izobară a

lichidelor

Compresibilitatea izotermică a lichidelor este proprietatea de variaţie a densităţii

unui lichid datorită variaţiei presiunii (la temperatură constantă).

Fie V0 volumul ocupat de un fluid la presiunea p0. Dacă presiunea are o variaţie
p  p  p0 , are loc o variaţie relativă de volum V V0 proporţională cu variaţia absolută a

presiunii:

V
    p, (2.10)
V0

5
unde V  V  V0 . Semnul minus arată că unei creşteri de presiune îi corespunde o scădere de

volum, iar factorul de proporţionalitate este coeficientul (modulul) de compresibilitate

cubică notat  (a nu se confunda cu greutatea specifică – are aceeaşi notaţie, v. U.1.6.2).
Din ecuaţia de mai sus rezultă ecuaţia de definiţie a acestui coeficient:
V
V
 0 . (2.11)
p
Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este m2/N sau Pa-1.
Coeficientul de compresibilitate cubică al lichidelor scade puţin cu creşterea presiunii
şi temperaturii.
Într-o altă variantă, ecuaţia (2.10) poate fi scrisă utilizând coeficientul (modulul) de
elasticitate cubic:


1

 
N / m2 ; Pa. (2.12)

Pentru apă la temperatura ambiantă,  = 2,11.109 N/m2. Apa este deci de 100 de ori
mai compresibilă decât oţelul (pentru oţel E  2,1  1011 Pa ).
Din acelaşi motiv de evitare a confuziilor arătat în U.1.6.2, în cursul de faţă se va folosi
acest coeficient de elasticitate şi nu coeficientul de compresibilitate.
Tabelul 2.1 prezintă modulul de elasticitate al câtorva lichide la temperaturi uzuale.

Tab. 2.1. Coeficientul de elasticitate

Lichidul t [oC]  [N/m2]
Apă 0 1,954.109
Apă 20 2,11.109
Petrol 20 1,154.109
Ulei 20 1,443.109

Totuşi, în majoritatea fenomenelor studiate, lichidele se consideră ca fluide

incompresibile. Fac excepţie fenomenele:
 şocul hidraulic (cunoscut şi sub numele de lovitură de berbec) şi

6
  sonicitatea (propagarea energiei în lichide prin comprimări şi dilatări succesive ale
straturilor de lichid).
Teoria sonicităţii, cu numeroase aplicaţii tehnice a fost fundamentată de savantul
român George (Gogu). Constantinescu.

Căutaţi pe net câteva date despre această personalitate despre care puţini
români au auzit. Este alăturat celor mai importanţi savanţi ai lumii.
http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Constantinescu.

Gazele sunt cu mult mai compresibile decât lichidele.

Pentru variaţii infinit mici ale presiunii şi volumului, ecuaţia (2.10) devine:
dV
    dp . (2.13)
V
Dilataţia termică izobară a fluidelor reprezintă creşterea volumului unui fluid
datorită creşterii temperaturii (la presiune constantă).
Legea matematică se exprimă sub forma:
V
   T . (2.14)
V0

Deci creşterea relativă a volumului unui fluid este direct proporţională cu

creşterea absolută a temperaturii.
Din această ecuaţie rezultă definiţia coeficientului de dilatare izobară:
V
V
 0 , (2.15)
T

din care se poate obţine unitatea de măsură: SI  K 1 .

În cursul de faţă prezintă interes această proprietate a lichidelor.

În cazul gazelor ideale se foloseşte ecuaţia termică de stare care va fi prezentată mai
detaliat în cursul de Termotehnică şi maşini termice cuprins în planul de învăţământ în anul 3
de studii de licenţă.
Pentru apă la 20oC,  = 1,5.10-4 K-1.

7
 Să ne reamintim
Trebuie totuşi să reamintim faptul că apa prezintă o anomalie faţă de
această lege deoarece în intervalul 0...4oC volumul apei scade cu creşterea
temperaturii, astfel încât la temperatura de 3,98oC apa are cea mai mare densitate.

Tabelul 2.2 prezintă coeficientul de dilatare izobară al unor lichide la temperatura de

20 oC (pentru păcură o medie în intervalul 0...100 oC).

Tab. 2.2. Coeficientul de dilatare

Lichidul  [10-6 . K-1]
Acetonă 1487
Alcool etilic 1100
Alcool metilic 1220
Benzină 1100
Glicerină 505
Mercur 181
Păcură, ulei 600
Petrol 900

Pentru o variaţie infinit mică a temperaturii şi volumului, ecuaţia (2.14) devine:

dV
 dT . (2.16)
V

Reunind ecuaţiile (2.13) şi (2.16) într-o singură relaţie, se obţine ecuaţia generală de
transformare a lichidelor:
dV
   d p    d T . (2.17)
V
sau:
dV 1
   d p    dT. (2.18)
V 
Ecuaţia se poate folosi cu rezultate bune şi dacă diferenţialele se înlocuiesc prin
diferenţe finite.
8
2.5. Absorbţia şi degajarea gazelor, cavitaţia

Prin absorbţie lichidele încorporează o parte din gazele cu care vin în contact. Procesul
invers absorbţiei este degajarea, care se produce la scăderea presiunii în masa lichidului sau la
creşterea temperaturii. În starea de saturaţie a lichidului (la fierbere), degajarea gazelor este
totală. La presiunea şi temperatura ambiantă, în apă se dizolvă maximum circa 2% gaze în
greutate. Astfel este posibilă viaţa florei şi faunei acvatice.

Cavitaţia, printr-o definiţie sumară, reprezintă apariţia în lichid a unor bule de

gaz şi vapori la scăderea presiunii sub valoarea presiunii de vaporizare la temperatura
respectivă, urmată de dispariţia lor când presiunea creşte.

Dacă în anumite porţiuni ale unui lichid în mişcare presiunea scade până la valoarea
presiunii de vaporizare la temperatura dată, se produce vaporizarea lichidului însoţită de
degajarea gazelor dizolvate. Apare fenomenul complex numit cavitaţie, foarte periculos
pentru maşinile şi instalaţiile hidraulice (în special la intrarea în rotoarele de turbopompe,
ieşirea din rotoarele de turbine şi zona ventil-scaun a unui robinet).
Acest fenomen poate fi explicat prin existenţa simultană a unor procese care se
întrepătrund.
 În primul rând, bulele de vapori şi de gaz, ajungând în zone cu presiuni mai mari
se recondensează şi respectiv se redizolvă (fenomen mai lent decât recondensarea).
Condensările rapide conduc la realizarea unor mici implozii care pot produce suprapresiuni
şi supratemperaturi punctuale foarte mari, precum şi zgomote.
 În al doilea rând, vaporii de apă şi gazele degajate care, după cum s-a mai menţionat,
nu se recondensează instantaneu, pun în libertate oxigenul atomic, foarte activ chimic, prin
aceasta explicându-se coroziunea chimică.
 În al treilea rând, efectul distructiv al cavitaţiei poate fi atribuit supratemperaturilor
mari (mii de grade) create prin recondensarea vaporilor (fenomenul de condensare este însoţit
9
de degajare de căldură către peretele solid cu care fluidul este în contact), care slăbesc
rezistenţa materialelor.
La proiectarea maşinilor şi instalaţiilor hidraulice este necesar să se ţină seama de
faptul că presiunea minimă a lichidului trebuie să depăşească presiunea de vaporizare la
temperatura de funcţionare. Deoarece presiunea de vaporizare creşte cu temperatura,
instalaţiile în care circulă lichide calde sunt supuse mai frecvent riscului apariţiei
cavitaţiei. De asemenea, se ţine seama de faptul că alura dependenţei presiune de saturaţie în
funcţie de temperatură nu este liniară. Această dependenţă, numită şi curbă de vaporizare
este specifică fiecărei substanţe, astfel încât fenomenul este mai frecvent în cazul lichidelor
mai volatile (de exemplu alcoolul).
Însoţit de zgomote caracteristice, fenomenul de cavitaţie se întâlneşte la:
 maşinile hidraulice (în special pompele care lucrează cu fluide calde ca de exemplu
pompa de apă a motoarelor cu ardere internă, pompele de circulaţie ale cazanelor de apă caldă
sau pompele de alimentare ale cazanelor de abur);
 schimbările de direcţie cu tendinţa de desprindere a fluidului de pereţii solizi, în
zonele sifonate ale conductelor (zonele cu nivel ridicat, deci care se află în depresiune);
 corpuri ce se deplasează cu viteză în apă (nave);
 corpuri care suportă impactul apei (palete).

2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

2.6.1. Alegeţi răspunsurile corecte:

I. Legea lui Newton pentru descrierea efortului tangenţial al fluidelor este
valabilă pentru:
A. Fluide aflate în mişcare laminară;
B. Fluide newtoniene;
C. Orice mişcare a fluidelor.
II. Pericolul apariţiei cavitaţiei este mai mare în cazul:
A. instalaţiilor cu fluide volatile (de exemplu alcool);
B. instalaţiilor cu fluide calde (de exemplu apă caldă);

10
 C. instalaţiilor cu fluide foarte reci;
D. conductelor de aspiraţie ale pompelor;
E. conductelor de refulare ale pompelor.
Răspuns: I A,B; II A,B,D.

2.6.2. Să se determine forţa de frecare vâscoasă maximă între un piston

plonjor (piston fără segmenţi, etanşarea între el şi cilindru fiind realizată prin
contactul foarte strâns pe o lungime relativ mare) şi cilindrul său, apoi puterea
pierdută prin frecare vâscoasă. Pistonul se deplasează vertical cu viteza de 10
cm/s.
Se cunosc: diametrul cilindrului, 50 mm; diametrul pistonului, 49,96 mm;
lungimea pistonului, 1000 mm; viscozitatea cinematică a uleiului, 43 cSt;
densitatea uleiului, 790 kg/m3.
Răspuns: Efortul tangenţial de frecare se exercită în pelicula de ulei cu
Dcil  D pist
grosimea:    0,02mm .
2
Vâscozitatea dinamică a uleiului se obţine din relaţia de definiţie a
vâscozităţii cinematice (2.18):       0,03397 Pa  s .
Din particularizarea legii lui Newton scrisă cu diferenţe finite:
Ff vp  0
  se obţine: F f  26,7N .
  Dcil  l 
Puterea pierdută prin frecare vâscoasă la o mişcare liniară este forţa
înmulţită cu viteza de deplasare: Pp, f  Ff  v p  2,67W

2.6.3. Arborele vertical al unei maşini are, faţă de lagărul său radial, un
joc   0,5 mm măsurat în direcţia razei, diametrul d = 200 mm şi lungimea l =
180 mm. Uleiul folosit pentru ungere umple jocul dintre arbore şi lagăr şi are
coeficientul viscozităţii cinematice  = 60 cSt şi densitatea  = 827 kg/m3.
Să se determine forţa de frecare şi puterea pierdută prin frecare dacă turaţia
de regim a arborelui este n = 600 rot/min.
Răspuns: Forţa se obţine din ecuaţia lui Newton scrisă în diferenţe finite.

11
Mişcarea nu mai este de translaţie ca în problema precedentă, ci de rotaţie.
Variaţia de viteză în stratul de ulei cu grosimea  este egală cu viteza tangenţială
a arborelui: v    d 2 în care viteza unghiulară     n 30 . Viscozitatea
cinematică se va transforma în m2/s (exemplul de la U.1 şi relaţia (2.6)), iar
viscozitatea dinamică se obţine din formula de definiţie a viscozităţii cinematice
(2.5). Aria pe care se exercită forţa de frecare şi în care are loc efortul tangenţial
este aria laterală a unui cilindru cu diametrul d şi lungimea l.
Puterea mecanică pierdută prin frecare se obţine prin înmulţirea forţei de
frecare exercitată tangenţial cu viteza tangenţială a arborelui, v.
Se obţine: F = 70,52 N; P = 433 W.

2.6.4. O instalaţie de încălzire centrală trebuie să fie prevăzută obligatoriu

cu un vas de expansiune (de asemenea, instalaţia de răcire a motorului cu ardere
internă). Presupunând că nu se montează vas de expansiune, să se determine
suprapresiunea ce s-ar crea într-o instalaţie cu volumul de 100 l în care
temperatura apei creşte de la 10 oC la 95 oC. Care este variaţia volumului
lichidului din instalaţie, dacă se montează vasul de expansiune?
Răspuns: În ecuaţia (2.18) se trece la diferenţe finite
V
    p    T şi se introduce V  0 .
V

Se obţine suprapresiunea p  269 105 Pa (a se observa odinul de

mărime al acestei suprapresiuni), apoi în aceeaşi ecuaţie se consideră  p  0 şi

rezultă variaţia volumului: V  1,275 103 m3 .

12