Sunteți pe pagina 1din 131

– CUPRINS –

1. Unitatea de învăţare 1: INTRODUCERE ............................................................... 4


1.1.Obiectivele cursului................................................................................................ 4
1.2.Concepţia curriculară............................................................................................. 4
1.3.Scopul unităţilor de învăţare................................................................................... 5
1.4.Tematica unităţilor de învăţare............................................................................... 5
1.5.Bibliografie generală............................................................................................... 5
2. Unitatea de învăţare 2: Necesitatea protecţiei copilului şi a drepturilor sale…….. 13
2.1. OBIECTIVE............................................................................................................... 13
2.2. Precizări terminologice. Noţiunea de copil şi de protecţie a copilului..................... 13
2.3. Modalităţi de afirmare, garantare şi protecţie a drepturilor copilului...................... 18
2.4. Necesitatea şi importanţa protecţiei drepturilor copilului........................................ 19
2.5. Lucrare de verificare............................................................................................... 21
2.6. Bibliografie.............................................................................................................. 21
3. Unitatea de învăţare 3: Protecţia şi promovarea drepturilor copilului …………… 22
3.1. Obiective................................................................................................................ 22
3.2. Drepturile copilului – drepturi ale omului................................................................ 22
3.3. Istoric privind situaţia copilului în dreptul roman şi legiuirile româneşti vechi...... 24
3.4. Situaţia legală a copilului din căsătorie în dreptul actual........................................ 28
3.5. Situaţia legală a copilului din afara căsătoriei în dreptul actual............................. 30
3.6. Lucrare de verificare.............................................................................................. 31
3.7. Bibliografie............................................................................................................ 31
4. Unitatea de învăţare 4: Reforma legislativa privind protectia copilului si a 32
drepturilor acestuia in Romania dupa 1989…………………………………………….
4.1. Obiective............................................................................................................... 32
4.2.Scurt istoric legislativ privind reforma drepturilor copilului………………………… 32
4.3. Lucrare de verificare........................................................................................... 34
4.4. Bibliografie........................................................................................................... 34
5. Unitatea de învăţare 5: Principiile care stau la baza protecţiei copilului şi 36
drepturile copilului…………………………………………………………………………..
5.1. Obiective.............................................................................................................. 36
5.2. Principiile care stau la baza protecţiei copilului în legislaţia 36
actuală........................................................................................................................
5.3. Drepturile şi libertăţile copilului în lumina dreptului intern..................................... 39
5.4. Lucrare de verificare............................................................................................... 46
5.5. Bibliografie.............................................................................................................. 46
6. Unitatea de învăţare 6: Protecţia copilului în documentele internaţionale 47
6.1. Obiective....................................................................................... 47
6.2. Scurt istoric privind reglementarea drepturilor copilului în documentele 47
internaţionale..............................................................................................................
6.3. Convenţia internaţională privind drepturile copilului ratificată de România prin 48
Legea nr.18/1990..........................................................................................................
6.4. Protocolul opţional cu privire la Convenţia internaţională a drepturilor copilului 51
privitor la participarea copilului la conflictele armate....................................................
6.5. Protocolul opţional cu privire la Convenţia internaţională a drepturilor copilului 53
privitor la la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia
infantilă………………………………………………………………………………………..
6.6. Convenţia europeană în materia adopţiei de copii............................................... 54
6.7. Convenţia asupra protecţiei copilului şi cooperării în materia adopţiei 56
internaţionale.................................................................................................................

1
6.8. Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara 57
căsătoriei.....................................................................................................................
6.9. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.182/1999 privind interzicerea 58
celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării
lor..................................................................................................................................
6.10. Convenţia privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii..................... 59
6.11. Convenţia pentru obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate......................... 60
6.12. Lucrare de verificare............................................................................................ 62
6.13. Bibliografie........................................................................................................... 62
7. Unitatea de învăţare 7: Autoritatea părintească 63
7.1. Obiective............................................................................................................... 63
7.2. Consideraţii generale privind familia în dreptul intern şi jurisprudenţa CEDO 63
7.3. Sediul materiei ...................................................................................................... 65
65
7.4. Principiile generale ale autoritatii părinteşti...........................................................
7.5. Drepturile şi îndatoririle părinteşti.......................................................................... 67
7.6. Exercitarea autoritatii părinteşti............................................................................. 70
7.7. Sancţiuni legale pentru neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti.................................. 73
7.8. Lucrare de verificare............................................................................................ 74
7.9. Bibliografie................................................................................................ 74
8. Unitatea de învăţare 8: Protecţia alternativă a copilului. Tutela............................. 75
8.1. Obiective................................................................................................................ 75
8.2. Principii.................................................................................................................. 75
8.3. Deschiderea tutelei................................................................................................ 78
8.4. Atribuţiile tutorelui.................................................................................................. 80
8.5. Răspunderea tutorelui............................................................................................ 82
8.6. Încetarea funcţiei tutorelui şi încetarea tutelei.................................................. ..... 83
8.8. Lucrare de verificare............................................................................................. 83
8.9. Bibliografie.............................................................................................................. 83
9. Unitatea de învăţare 9: Protecţia specială a copilului 85
9.1. Introducere .................................................................................................................... 85
9.2. Plasamentul - ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată şi de familie?...... 85
9.3. Plasamentul.......................................................................................................... 86
9.4. Plasamentul în regim de urgenţă.......................................................................... 87
9.5. Supravegherea specializată.................................................................................. 88
9.6. Monitorizarea măsurilor de protecţie specială....................................................... 88
9.7. Lucrare de verificare............................................................................................. 89
9.8. Bibliografie............................................................................................................. 89
10. Unitatea de învăţare 10: Adopţia.......................................................................... 90
10.1. Obiective.............................................................................................................. 90
10.2. Consideraţii generale. Scurt istoric legislativ. Definiţie Principiile 90
adopţiei..........................................................................................................................
10.3. Condiţii de fond la adopţie................................................................................... 93
10.4. Impedimente la adopţie....................................................................................... 97
10.5. Procedura adopţiei.............................................................................................. 98
10.6. Adopţia internaţională.......................................................................................... 99
10.7. Efectele adopţiei.................................................................................................. 100
10.8. Încetarea adopţiei................................................................................................ 101
10.9. Lucrare de verificare........................................................................................... 103
10.10. Bibliografie........................................................................................................ 103
11. Unitatea de învăţare 11: Copilul subiect - de drept civil....................................... 104
11.1. Obiective.............................................................................................................. 104
11.2. Capacitatea de folosinţă...................................................................................... 104
11.3. Capacitatea de exerciţiu....................................................................................... 105

2
11.4. Răspunderea civilă delictuală. Răspunderea copilului pentru fapta proprie 106
(art.998 Cod civil). Răspunderea pentru fapta copilului (art.1000
alin.2).............................................................................................................................
11.5. Drepturile succesorale ale copiilor...................................................................... 106
11.6. Lucrare de verificare.......................................................................................... 107
11.7. Bibliografie........................................................................................................... 107
12. Unitatea de învăţare 12: Protecţia copilului în dreptul muncii............................... 109
12.1. Obiective............................................................................................................. 109
12.2. Încheierea contractului individual de muncă de către un minor, în calitate de 109
angajat..........................................................................................................................
12.3. Încheierea contractului individual de muncă de către un minor, în 109
calitate de angajator...........................................................................................
12.4. Protecţia minorilor încadraţi în muncă în lumina reglementărilor Codului muncii 112
12.5. Măsuri legale de protecţie a maternităţii............................................................. 112
12.6. Lucrare de verificare........................................................................................... 114
12.7. Bibliografie............................................................................................................ 114
13. Unitatea de învăţare 13: Protecţia copilului în dreptul penal................................ 116
13.1. Obiective............................................................................................................. 116
13.2. Standarde şi reglementări internaţionale privind prevenirea şi 116
combaterea delincvenţei juvenile....................................................................
13.4. Regimul juridic sancţionator aplicabil minorului................................................. 119

13.5. Măsurile educative aplicabile minorului..................................................... 119


13.6. Sistemul de reeducare a minorului infractor în documentele Organizaţiei 119
Naţiunilor Unite şi ale Consiliului Europei. Scurt istoric privind instituţia reeducării
minorului infractor în România....................................................................................
13.7. Lucrare de verificare........................................................................................... 122
13.8. Bibliografie.......................................................................................................... 122
14. Unitatea de învăţare 14: Justiţia pentru copii...................................................... 124
14.1. Obiective................................................................................................................ 124
14.2.Urmărirea penală şi judecata în cauzele cu minori................................................. 124
14.3. Minorul în procesul civil....................................................................................... 125
14.4. Minorul - martor în procesul civil......................................................................... 130
14.5. Minorul în faza executării silite............................................................................. 130
14.6. Lucrare de verificare............................................................................................ 131
14.7. Bibliografie........................................................................................................... 131

3
– Unitatea de învăţare 1 –
INTRODUCERE

1.1.Obiectivele cursului
1.2.Concepţia curriculară
1.3.Scopul unităţilor de învăţare
1.4.Tematica unităţilor de învăţare
1.5.Bibliografie generală

1.1. OBIECTIVELE CURSULUI


Reprezentând astăzi o prioritate în cadrul politicii sociale a fiecărui stat, protecţia
copilului şi promovarea drepturilor sale este unul dintre indicatorii în funcţie de care se
poate determina cu siguranţă gradul de civilizaţie şi de înţelegere al fiecărui popor în parte.
O analiză corectă a copilului şi a copilăriei, ca stadiu distinct în evoluţia oricărei fiinţe
umane, presupune în mod necesar o analiză a mediului în care acesta se manifestă, fără
a ignora aspectele de ordin psihologic sau sociologic şi pedagogic. În mod evident nu se
poate realiza un studiu despre copil fără a-l integra în familia sa naturală, care
exercitându-şi funcţia sa educativă, reprezintă pentru acesta un prim loc de socializare şi
de dobândire a unui bagaj de valori morale care să permită copilului o minimă
responsabilizare cu privire la conduita sa viitoare. De felul în care părinţii înţeleg rolul lor în
educarea şi creşterea copilului, de modul în care sunt exercitate obligaţiile părinteşti
consacrate legal şi este luat în considerare în orice acţiune întreprinsă de aceştia în mod
fundamental, interesul superior al copilului, sunt evitate o serie de probleme sociale, cum
ar fi: devianţa sau delincvenţa juvenilă. Dincolo de responsabilitatea părinţilor în creşterea
şi educarea copilului, acesta trebuie văzut şi prin prisma drepturilor sale consacrate legal
care îi asigură posibilitatea de a participa la viaţa socială, prin libera asociere în structuri
formale şi informale, prin recunoaşterea libertăţii de întrunire paşnică, prin respectarea
personalităţii şi individualităţii copilului, prin recunoaşterea dreptului de a fi ascultat etc. Nu
trebuie ignorată situaţia specială a copilului lipsit de ocrotire părintească, care nu poate fi
socializat în cadrul familiei sale naturale, statului revenindu-i responsabilitatea de a suplini
această lipsă prin intermediul măsurilor de protecţie specială.
Protecţia copilului este un domeniu vast şi complex care presupune o
abordare interdisciplinară a problematicii. Astfel, aşa cum s-a afirmat acest domeniu nu
poate fi rezumat numai la o analiză a cadrului legislativ consacrat în mod particular
copilului, ci şi la o analiză sociologică, filosofică şi psihologică, cel puţin lapidară. Pârghiile
şi mijloacele de protecţie ale copilului sunt oferite însă de drept.
Obiectivele cursului constau în fundamentarea şi însuşirea noţiunilor, principiilor care
stau la baza protecţiei copilului, înţelegerea şi aplicarea în plan teoretic şi practic a
priorităţii interesului superor al copilului şi a celorlalte dispoziţii legale care privesc direct
sau indirect protecţia copilului.

1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ


Deoarece prin studierea disciplinei se urmăreşte însuşirea temeinică a cunoştinţelor
specifice protecţiei şi promovării drepturilor copilului, cursul de faţă îşi propune să ofere
suportul de bază pentru înţelegerea principalelor instituţii care au menirea să ofere
copilului protecţia necesară pentru dezvoltarea sa armonioasă. Cum evoluţia legislativă în
domeniu a cunoscut o dinamică importantă, este necesar a fi analizate toate modificările
legislative care au conferit copilului de-a lungul timpului un anumit statut juridic. Cursul
este astfel conceput încât să permită studenţilor atât a se familiarizeze cu toate aceste
instituţii juridice, să le cunoască în profunzime şi în viitor să le aplice ţinând cont de

4
interesul superior al copilului. De asemenea, având în vedere complexitatea temei
abordate, şi faptul că protecţia copilului îşi găseşte reglementare în mai multe ramuri de
drept, era necesară analiza dispoziţiilor corespunzătoare, pentru uniformizarea acestor
dispoziţii legale cu cele ale dreptului familiei care constituie în mare parte sediu al
protecţiei copilului. Integrarea României în Uniunea Europeană a determinat şi o analiză a
practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE


Unităţile de învăţare propuse au fost astfel elaborate încât să ajute studenţii să
dobândească o serie de competenţe generale în domeniu, înţelegând prin aceasta
capacitatea de-a opera cu cu principiile care caracterizează protecţia copilului, de a
cunoaste fundamentele teoretice ale protecţiei copilului, a principiilor, conceptelor si
normelor fundamentale ale acestei discipline, de a interpreta corect principiile si normele
în materie, de a trege în cele din urmă atenţia asupra acestui domeniu vast, complex şi
esenţial al vieţii sociale.

1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE


Temele sunt următoarele:
Unitatea de învăţare 1: Introducere
Unitatea de învăţare 2: Necesitatea protecţiei copilului şi a drepturilor sale
Unitatea de învăţare 3: Protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Unitatea de învăţare 4: Reforma legislativă privind protecţia copilului şi a drepturilor


acestuia în România după 1989
Unitatea de învăţare 5: Principiile care stau la baza protecţiei copilului şi drepturile
copilului
Unitatea de învăţare 6: Protecţia copilului în documentele internaţionale
Unitatea de învăţare 7: Autoritatea părintească
Unitatea de învăţare 8: Tutela
Unitatea de învăţare 9: Protecţia specială a copilului
Unitatea de învăţare 10: Adopţia
Unitatea de învăţare 11: Copilul – subiect de drept civil
Unitatea de învăţare 12: Protecţia copilului în dreptul muncii
Unitatea de învăţare 13: Protecţia copilului în dreptul penal
Unitatea de învăţare 14: Justiţia pentru copii

1.5.BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
 Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975
 Alexandru Athanasiu, Luminiţa Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti,
2005
 Tudor Amza, Criminologie teoretică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Marieta Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Editura All Beck, Bucureşti,
2001
 Marieta Avram, Flavius Baias, Legislaţia familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001
 Alexandru Bacaci, Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei, Editura
All Beck, Bucureşti, 2005
 Alexandru Bacaci, Gheorghe Comăniţă, Drept civil. Succesiunile, Editura All Beck,
2003
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001

5
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, vol. I, Editura all Beck,
Bucureşti, 2005
 Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Şansa S.R.L.,
Bucureşti, 2000
 Barbu B. Berceanu, Cetăţenia. Monografie juridică, Editura All Beck, Bucureşti, 1999
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Dragoş Bogdan, Mihai Selegean, Jurisprudenţă CEDO – Studii şi comentarii –
Institutul Naţional al Magisraturii, 2005
 Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
 Floriniţa Ciorăscu, Cristian Gălăţanu, Drept roman. Partea generală, Editura Tiparg,
Piteşti, 2001
 Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura All Beck, 2003
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 A. Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
 Francisc Deak, Tratat de drept civil. Succesiunile, Editura Actami, Bucureşti, 1999
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Grigore Gheorghe, Constantin Pârlea, Doina Şerban, Gheorghe Tomşa, Dicţionar
de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
 Nicolae Ghimpa, Dreptul de succesiune al copilului natural, Bucureşti, Tipografia
Presa, 1945
 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, Dreptul securităţii sociale,
Editura All Beck, Bucureşti, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Editura
Galeriile J. L. Calderon, Bucureşti, 1994
Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005
 Alexandru Mavrojanni, Studiu asupra situaţiunei juridice a copilului natural în dreptul
vechi (indian, grec, roman, bizantin şi român), Editura Institutului de Arte Grafice
„Universala”, Bucureşti, 1911
 Doina Micu, Garantarea drepturilor omului în practica CEDO şi Constituţia României,
Editura All Beck, Bucureşti, 1998
 Ion Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti 1997
 Vasile Val Popa, Liviu Vâtcă, Drepturile omului, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti,
2005
 Andrei Popescu, Reglementări ale relaţiilor de muncă. O practică europeană,
Consiliul Legislativ, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998
 T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005

6
 Constantin Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
 Constantin Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL, Bucureşti,
1993
 Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti,
2005
 Cristina Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul familiei, Practică judiciară adnotată,
Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1999
 Alexandru Ţiclea, Andrei Popescu, Marioara Ţichindelean, Constantin Tufan,
Ovidiu Ţinca, Dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004
 Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, 2003
 Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, Principii
şi instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2002-2003, Editura Rosetti, 2002
 Vida Ioan, Drepturile omului în reglementările internaţionale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
 Irina Moroianu Zlătescu, Ion Staicu, Carta socială europeană, Editura Institutul
Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998
Studii. Articole. Publicaţii
 Ioan Albu, Dreptul părintelui divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul de a avea cu
acesta legături personale, Revista Română de drept nr.2/1998
 Constantin Arcu, Convenţii internaţionale în domeniul protecţiei copilului, Revista
Dreptul nr.2/2002
 Marieta Avram, Noul regim juridic al adopţiei în cadrul Legii nr.273/2004, Revista
Curierul Judiciar nr.2/2005
 Alexandru Bacaci, Precizări privind instituţia ocrotirii părinteşti, Revista Dreptul
nr.10/2000
 Dan Banciu, Prestarea unei munci în folosul comunităţii, o alternativă la pedeapsa
închisorii aplicată minorilor delincvenţi, Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de
Penologie nr.2/1999
 Corneliu Bârsan, Protecţia dreptului la viaţă în Convenţia europeană a drepturilor
omului, Revista Curierul Judiciar nr.9/2002
 Corneliu Bârsan, Noul sistem european de protecţie a drepturilor omului, Revista
Română de Drept Umanitar nr.5-6/1998
 Ion Bălănoiu, Unele consideraţii privind principiile ocrotirii copilului de către părinţi
prevăzute în legislaţia românească şi în convenţia ONU cu privire la drepturile copilului,
Caietul de Drept internaţional nr.3/2004
 Adina Bereczki, Perju-Dumbravă Dan, Abordări sociologice în etiologia delincvenţei
juvenile, Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.2/1999
 Teodor Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor în care poate fi instituită tutela
copilului în reglementarea Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, Revista Dreptul nr.3/2005.
 Teodor Bodoaşcă, Unele aspecte critice în doctrina română referitoare la condiţiile de
fond pentru încuviinţarea adopţiei în reglementarea Legii nr.273/2004,Revista Dreptul
nr.10/2005
 Teodor Bodoaşcă, Condiţiile de fond pentru încuviinţarea adopţiei în
reglementarea Legii nr.273/2004 (Partea a II a), Revista Curierul Judiciar nr. 5/2005
 Ortansa Brezeanu, Margareta Fleşner, Integrarea socială post-penală a minorilor
infractori între iluzie şi realitate, Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie
nr.2/1999

7
 Ortansa Brezeanu, Repere psiho-sociale ale procesului de reeducare şi readaptare
socială a minorului delincvent, Revista Themis nr.1/2006.
 Tudorel Butoi, Definiri şi consideraţii de sorginte etiologică asupra violenţei
intrafamiliale, Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.4/1999
 Andreea Violeta Ciulei, Punct de vedere asupra principalelor drepturi civile ale
copilului, din perspectiva dreptului intern şi a dreptului internaţional, Caietul de Drept
internaţional nr.6/2005
 Radu Dascălu, Protecţia copilului în România, Editura Arves, Craiova, 2003
 Ştefan Deaconu, Protecţia minorităţilor naţionale în România, Revista Analele
Universităţii din Bucureşti, nr.2/2002
 Marian Diaconu, Despre calitatea procesuală activă a autorităţii tutelare, în Revista
Română de Drept nr. 10/1986
 Raluca Dimitriu, Particularităţi ale contractului individual de muncă încheiat de către
minor, Revista Română de Dreptul muncii nr.1/2005
 Andreea Drăghici, Garantarea dreptului copilului la identitate, Caietul Ştiinţific al
sesiunii de comunicări ştiinţifice Reformele administrative şi Judiciare în perspectiva
integrării europene nr.7/2005
 Magdalena Dumitrana, Copilul instituţionalizat, Revista de Criminologie, de
Criminalistică şi de Penologie nr.4/1999
 Corina Dumitrescu, Protecţia copilului aflat în dificultate, Revista Curierul Judiciar nr.
2/2003
 Ion P Filipescu, Noţiunea de interes al minorului şi importanţa delimitării lui, Revista
Română de drept nr.2/1998
 Ion P. Filipescu, Ocrotirea minorului în cadrul divorţului, Analele Universităţii
Bucureşti, Ştiinţe Juridice, anul XX, nr.1/1971
 Ion Filipescu, Sinteză de practică judiciară privind dreptul părintelui de a avea legături
personale cu copilul, în RRD nr.6/1984, p.41-43
 Ion Filipescu, M. Diaconu, Soluţii privind unele probleme actuale din practica
instanţelor judecătoreşti în materia Codului familiei, Revista Română de Drept nr.9/1982
 Georgiana- Claudia Gavril, Plasamentul- luarea în îngrijire de către instituţiile de
ocrotire socială competente- în lumina Convenţiei şi a dreptului intern, Revista Themis
nr.1/2005
 Oana Ghiţă, Adina Calotă-Ponea, Consideraţii privind măsurile speciale de protecţie
a copilului aflat în dificultate, Revista de Ştiinţe Juridice nr.1-2/2005
 Nicolae Grofu, Formele şi cauzele violenţei în rândul minorilor. Strategii de prevenire,
Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.4/2005
 Anamaria Cristina Hambetiu, Adolescenţa – Paşaport către infern?, Revista de
Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.2/1999
 Ioan Hurdubaie, Oana Roxana Grigorescu, Violenţa în mediul şcolar, Revista de
Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.4/2005
 Ion Imbrescu, Maria Dana Imbrescu, Reglementări internaţionale (universale şi
regionale) asupra protecţiei drepturilor copilului, Caietul de Drept internaţional nr.2/2004
 Ion Imbrescu, Maria Dana Imbrescu, Reflectarea în documentele internaţionale şi
dreptul intern a dispoziţiilor privind protecţia copiilor în caz de conflict armat, Caietul de
Drept internaţional nr.1/2003
 Ion Imbrescu, Emanuel Imbrescu, Discuţii cu privire la recentele acte normative din
domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, Revista Dreptul nr.7/2005
 Ion Imbrescu, Paralelă între dreptul obiectiv şi realitatea românească în materia
protecţiei şi promovării dreptului copilului, Caietul Ştiinţific al sesiunii de comunicări
ştiinţifice Reformele administrative şi Judiciare în perspectiva integrării europene nr.7/2005
 Ion Imbriescu, Ana Vasile, Inadmisibilitatea schimbării prenumelui adoptatului printr-o
hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei, în Dreptul nr.6/2000

8
 Ion Imbriescu, Ana Vasile, Sancţiunea ce se poate aplica în cazul în care
organismele private române desfăşoară activităţi în domeniul protecţiei copilului, fără a
avea autorizaţia Comisiei, Revista Economie şi Administraţie Locală nr.12/2000
 Magdalena Iordache, Executarea măsurilor educative ale mustrării şi libertăţii
supravegheate aplicabile minorilor infractori, Revista Dreptul nr.8/2006
 Ioan Leş, Spre un sistem judiciar cu instanţe specializate?, Revista Pandectele
Române nr.3/2003
 Dan Lupaşcu, Protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Revista Pandectele
române, nr.6/2004
 Dan Lupaşcu, Aspecte teoretice şi de practică judiciară privind adopţia, cu referire
specială la reglementarea stabilită prin Legea nr.273/2004, Revista Pandectele române,
nr.6/2004
 Toma Mareş, Prevenirea delincvenţei juvenile, o problemă de mare actualitate,
Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.2/1999
 Tiberiu Constantin Medeanu, Apariţia elementelor de profesionalism în infracţiunile
comise de tineri şi minori, Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie
nr.2/1999
 Ion Muraru, Reflectarea în Constituţia României a principiilor Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, Revista Drepturile Omului nr.4/1998
 Ştefan Naubauer, Consideraţii privind incidenţa adopţiei în materia revocării donaţiei,
Revista Pandectele române, nr.5/2002
 Adina Nicolae, Marian Nicolae, Discuţii privind dreptul părinţilor de a consimţi la
adopţia copilului lor minor în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr.277/2001, Revista
Dreptul nr.7/2002
 D. Rusu, C. Zira (I) şi I. Albu (II), Validitatea consimţământului părintelui minor la
înfierea copilului minor din afara căsătoriei, Revista Română de Drept în nr. 8/1968
 Marcel Ioan Rusu, Unele consideraţii comparative privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului în lumina dispoziţiilor OUG nr.26/1997 şi respectiv a Legii nr.272/2004,
Revista Pandectele Române, nr.6/2004
 Marcel Ioan Rusu, O altă abordare a instituţiei adopţiei potrivit noilor reglementări
juridice, Revista Pandectele Române, nr.1/2005
 Ion Rusu, Protecţia copiilor şi a tinerilor – obligaţie fundamentală a statului, Revista de
Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.2/1999
 Coanita Ozana Sacarin, Protecţia juridică a copilului – o necesitate tot mai stringentă
pentru orice naţiune, Caietul de Drept internaţional nr.7/2005
 Traian Tunsoiu, Protecţia maternităţii la locurile de muncă, Revista Curierul Judiciar
nr.7-8/2004
 Alexandru Ţiclea, Veronica Zaharia, Reflectarea normelor convenţiei Organizaţiei
Internaţionale a Muncii nr.138 privind vârsta minimă de încadrare în muncă din anul 1973
în legislaţia internă, Revista Română de Dreptul muncii nr.3/2004
 Irina Moroianu Zlătescu, Un ideal comun pentru toate naţiunile: Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, Revista Drepturile Omului nr.4/1998
Alte surse:
 Promovarea alternativelor la detenţia pentru minori – Seminar organizat în cadrul
proiectului „Dezvoltarea măsurilor alternative la detenţia pentru minori”, Piteşti, 13-14
noiembrie 2000
 Administrarea Justiţiei comunitare. Standarde şi reglementări internaţionale (Selecţie
realizată de Graham W. Giles), Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Expert
 Ghid pentru identificarea şi semnalarea cazurilor de maltratare a copilului, Rupeţi
tăcerea, Publicaţie realizată în cadrul programului „Enfance Roumanie” cu sprijinul
financiar al Ministerului Francez al Afacerilor Externe
 Legislaţie privind protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

9
Instrumente internaţionale:
1. Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948) semnată de
România la 14 septembrie 1955
2. Carta socială europeană revizuită, ratificată de România prin Legea nr.74/1999,
publicată în M.O. nr.193/1999
3. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea
nr.30/1994, publicată în M.O. nr.135 din 31 mai 1994
4. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966),
), ratificat de România în 1974
5. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966), ratificat de
România în 1974
6. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki,
1975)
7. Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, ratificată de România
prin Legea nr.18/1990, publicată în M.O. nr.314 din 13 iunie 2001
8. Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg,
ratificată de România prin Legea nr.15/25.03.1993, publicată în M.O. nr.67/31 martie 1993
9. Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale, încheiată la Haga la 29.05.1993, ratificată de România prin Legea
nr.84/18.10.1994, publicată în M.O. nr.298/21 octombrie 1994
10. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.182/1999 privind interzicerea
celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor,
ratificată de România prin Legea nr.203/15.11.2000, publicată în M.O. nr. 577/17
noiembrie 2000
11. Convenţia nr.138/1973 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privitoare la vârsta
minimă de încadrare în muncă ratificată de România prin Decretul nr. 83/1975, publicat în
B. Of. nr.86/1975
12. Convenţia nr.183/2000 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia
maternităţii din 1952, adoptată la cea de-a 88 – sesiune a Conferinţei Generale a OIM la
Geneva la 15 iunie 2000, publicată în M.O. nr.535 din 23 iulie 2002
13. Convenţia privitoare la obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate, ratificată de
România prin Legea nr.27/1991, publicată în Monitorul Oficial al României nr.54 din 19
martie 1991
14. Convenţia privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, ratificată de
România prin Legea nr.100/1991, publicată în M.O. nr.243 din 30 septembrie 1992
15. Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara
căsătoriei ratificată de România prin Legea nr.101/1992, publicată în M.O. nr. 243 din 30
septembrie 1992
16. Protocolului facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflictele armate,
semnat de România la 6 septembrie 2000 şi ratificat prin Legea nr.567/19 octombrie 2001,
publicată în M.O. nr.692/31 octombrie 2001
17. Protocolul opţional cu privire la Convenţia drepturilor copilului referitor la
vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la New York, ratificat
de România prin Legea nr.470/2001, publicată în M.O. nr.601 din 25 septembrie 2001
18. Recomandarea nr.R (87)20 – a Comitetului de miniştri aparţinând statelor
membre asupra reacţiilor sociale la delincvenţa juvenilă (17 septembrie 1987)
19. Rezoluţia 1997/30 – a Consiliului Economic şi Social privind Administrarea
justiţiei juvenile (21 iulie 1997)
20. Rezoluţia 45/112 - asupra principiilor Naţiunilor Unite pentru prevenirea
delincvenţei juvenile – Principiile de la Riyadh (14 decembrie 1990)

10
21. Rezoluţia 40/33 – privind Standardul de reguli minime al Naţiunilor Unite –
Administrarea justiţiei pentru minori – Regulile de la Beijing (29 noiembrie 1985)
22. Recomandarea nr.R (85)11 asupra poziţiei victimei în procesul penal
(Strasbourg 1985)
23. Recomandarea nr.R (86)4 violenţei în cadrul familiei (Strasbourg 1986)
24. Recomandarea nr.R (87)19 adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie
1997 privind organizarea prevenirii criminalităţii
25. Recomandarea nr.R(91)11 a Comitetului de Miniştri asupra exploatării sexuale,
pornografiei şi prostituţiei şi a traficului de copii şi tineri adulţi (adoptată la 9 septembrie
1991)
26. Directiva nr.95/85/CEE privind punerea în aplicare a măsurilor vizând
promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătoarelor gravide, lăuze sau
care alăptează
27. Directiva Consiliului Europei nr.94/33/CE din 22 iunie 1994
Acte normative interne:
28. Constituţia României (revizuită)
29. Codul civil
30. Codul penal
31. Codul muncii – Legea nr.53/2003, publicată în M.O. nr.72/2003, cu modificările
ulterioare
32. Codul de procedură penală
33. Codul de procedură civilă
34. Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului publicată
în M.O. nr.557 din 23 iunie 2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005
35. Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei publicată în M.O. nr.557 din
23 iunie 2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005
36. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie,
publicată în M. Of., Partea I, nr. 362 din 21.07.2000
37. Legea nr. 196/2003 privind prevenire şi combatere a pornografiei publicată în M.
Of., Partea I, nr. 342 din 20.05.2003
38. Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane
publicată în M. Of., Partea I, nr. 783 din 11.12.2001
39. Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.460 din data de 29.06.2003, intrată în vigoare la data de 28 august
2003, modificată prin O.U.G. nr.124/2004.
40. Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia publicată în M.O. nr. 44 din 06.03.1991,
modificată şi completată prin Legea nr. 192/1999, publicată în M.O. nr. 611/14.12.1999,
republicată în M.O. nr. 98/6.03.2000.
41. Legea nr. 114/1996 privind locuinţa, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.
393, din 31 decembrie 1997
42. Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, publicată în Monitorul Oficial nr.
282 din 11 noiembrie 1996 (modificată)
43. Legea nr.319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, publicată în M.O.
nr. 646 din 23 iulie 2006
44. Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, publicată în M.O.nr.279 din 21 aprilie 2003
45. Legea nr.504 a audiovizualului publicată în M.O.nr.534 din 22 iulie 2002
46. Ordonanţa Guvernului nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice, publicată în M.O. nr.68 din 2 februarie 2003
47. Ordinul nr.21/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind
serviciile pentru protecţia copilului de tip rezidenţial, publicat în M.Of. nr.222/15.03.2004

11
48. Ordinul nr.64/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind
centrul de pregătire şi sprijinire a reintegrării sau integrării copilului în familie, publicat în
M.Of. nr.497/2.06.2004
49. Ordinul nr.177/2004 privind pentru aprobarea standardelor minime obligatorii
pentru telefonul copilului, şi centrul de consiliere pentru copilul abuzat, neglijat şi exploatat,
precum şi a pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind centrul de resurse
comunitare pentru prevenirea abuzului, neglijării şi exploatării copilului, publicat în M.Of.
nr.52/22.01.2004
50. Ordinul nr.24/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind
centrele de zi, publicat în M.Of. nr.24//22.03.2004
51. Ordinul nr.25/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind
centrele de zi pentru copii cu dizabilităţi, publicat în M.Of. nr.247/22.05.2004
52. Ordinul nr.87/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii pentru
centrul maternal, publicat în M.Of. nr.736/16.08.2004
53. Ordinul nr.88/2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii pentru
centrul de consiliere şi sprijin pentru părinţi şi copii, publicat în M.O.nr.726/12.08.2004

12
– Unitatea de învăţare 2 –
NECESITATEA PROTECŢIEI COPILULUI ŞI A DREPTURILOR SALE

2. Unitatea de învăţare 2:
NECESITATEA PROTECŢIEI COPILULUI ŞI A DREPTURILOR SALE
2.1. Obiective
2.2. Precizări terminologice. Noţiunea de copil şi de protecţie a copilului
2.3. Modalităţi de afirmare, garantare şi protecţie a drepturilor copilului
2.4. Necesitatea şi importanţa protecţiei drepturilor copilului
2.5. Lucrare de verificare
2.6. Bibliografie

2.1.OBIECTIVE
• înţelegerea de către studenţi a noţiunilor de minor, copil şi drepturi ale copilului
• cunoaşterea modalităţilor de promovare şi garantare a drepturilor copilului precum
şi a importanţei reglementării legale ale acestora
• delimitarea corectă a conceptului de drepturi ale omului de cel de drepturi ale
copilului

2.2 PRECIZĂRI TERMINOLOGICE. NOŢIUNEA DE COPIL ŞI PROTECŢIE A


COPILULUI

Problematica copilului şi a copilăriei devine tot mai actuală în toate societăţile


civilizate, ea evoluând treptat de-a lungul timpului. S-a afirmat că despre o protecţie legală
a minorului nu putem vorbi decât în societatea contemporană. Cu toate acestea, numeroşi
sociologi, jurişti şi pedagogi ai timpului au vorbit despre copil şi copilărie, propunând de
asemenea, mijloace şi măsuri sociale şi de ocrotire a copilului.
Astfel, o lunga perioadă de timp copilăria a fost considerată în mod negativ, o lipsă,
un handicap. Aristotel compara copilul cu animalul. În lucrarea sa Istoria animalelor, el
arăta că “sufletul copilului nu diferă de cel al animalului”. La fel ca şi animalul, copilul
acţionează în mod voluntar, dar sub imperiul impulsivităţii. Şi unul şi altul, sunt incapabili
să acţioneze în mod liber deoarece sunt incapabili de a face alegeri, fiind lipsiţi de raţiune.
Pentru a alege, şi deci, a acţiona în mod liber ar trebui să dispună de partea raţională a
sufletului: alegerea, de fapt, este însoţită de raţiune şi de gândirea discursivă. Copilul, care
este lipsit, pe perioada copilăriei, de partea raţională a sufletului este incapabil să
delibereze. Ca şi animalul, acţionează în mod spontan şi, prin aceasta, se diferenţiază de
lucruri, dar acţiunea nu are loc ca urmare a unei deliberări ci ca urmare a unui impuls.
Concepţia aristoteliciană despre copilărie este solidară cu filozofia teleologică.
Perfecţiunea unei fiinţe nu poate exista de la început, când este o fiinţă "neterminată". De-
abia după ce potenţialurile sale ajung la maturitate el atinge perfecţiunea. Şi de-abia la
vârsta adultă se poate ajunge la fericire. De aceea, pentru Aristotel, copilul nu poate fi
decât o fiinţă nefericită. Fericirea nu poate fi rezultatul satisfacerii dorinţelor sale ci a
activităţilor conforme cu virtutea.
Aristotel este filosoful clasic care a gândit în modul cel mai riguros relaţia dintre
părinţi şi copii. Filosofia sa nu a încetat să inspire dreptul privat al familiei până în secolul
XX.

13
Principiul central are la bază distincţia fundamentală între cetate, domeniu al
politicului, şi familie, domeniu al economicului. În timp ce societatea domestică este este
dominată de inegalitatea dată de natură între membri şi este dominată de figura tutelară a
şefului de familie, societatea politică este constituită din ansamblul şefilor de familie liberi,
egali între ei deoarece au dreptul de a participa la activităţile politice.
Ceea ce este de semnalat în ceea ce îl priveşte pe acest mare filosof antic este că,
ideea de drepturi ale omului lipseşte din filosofia sa şi, a fortiori, şi ideea de drepturi ale
copilului. Aristotel arată că, singurile drepturi sunt drepturile cetăţeanului. De asemenea,
nu ar putea exista drepturi ale copilului înainte de cele ale cetăţii. Dreptul copilului la
securitate este inexistent. Binele cetăţii cere, spre exemplu, "ca o lege să interzică să se
crească un copil diform" şi legitimează infanticidul în anumite situaţii. În aceeaşi ordine de
idei, Aristotel era de părere că o societate civilizată ar trebui să prefere avortul.
Nu existau raporturi juridice în cadrul familiei, singurele care există sunt relaţiile
etice în care fiecare atinge perfecţiunea când acţionează conform naturii sale. Nu se
punea problema să existe o nedreptate făcută de tată copilului lui. Copilul este, oarecum,
prelungirea tatălui, aparţinându-i, astfel, şi este motivul pentru care părinţii nu-i doresc
decât binele. Afecţiunea naturală a părinţilor este superioară oricărei relaţii juridice.
Aceeaşi idee potrivit căreia, copilul este o prelungire a părinţilor săi, nefiind
considerat o fiinţă autonomă o întâlnim şi la P. Aries, care aprecia că “în societatea
medievală ideea de copilărie nu a existat. Odată ce copilul depăşea dependenţa biologică
intra direct în societatea adulţilor. Copii nu puteau fi deosebiţi de adulţi deoarece erau
îmbrăcaţi la fel, se comportau la fel şi erau integraţi în acelaşi tip de activităţi sociale. Erau
într-adevăr adulţi în miniatură”.
Recunoaşterea drepturilor copilului se realizează abia în modernitate. Astfel, şcolii
dreptului natural modern îi datorăm esenţa drepturilor omului dar pentru a se ajunge aici, a
trebuit să se lupte împotriva puterii părinteşti şi să se facă astfel, din punct de vedere
filosofic, drepturile copilului posibile.
Locke vedea căsătoria ca pe „un contract care poate fi desfăcut pe baza
consimţământului mutual sau la un termen determinat”. Autoritatea asupra copiilor nu
aparţine doar tatălui ci ambilor părinţi în mod solidar. De acum nu se mai poate vorbi de o
autoritate paternă ci de autoritate părintească. Această autoritate nu mai este
fundamentată pe natura teleologică a anticilor.
Dacă toţi oamenii sunt egali, copii nu se nasc în această stare de deplină egalitate.
Copilăria este marcată de slăbiciune fizică şi de lipsa înţelegerii. Copiii sunt titulari ai
drepturilor omului de la naştere dar nu pot beneficia de ele imediat. Libertatea necesită
existenţa şi uzul raţiunii.
Este motivul pentru care copilul trebuie să ramână sub tutela şi protecţia părinţilor
ca „nebunii şi idioţii”.
Autoritatea nu este un privilegiu natural ci un ansamblu de obligaţii care au un
singur scop: libertatea viitoare a copilului. Această putere părintească nu este altceva
decât o datorie de a educa copiii.
Aceste obligaţii părinteşti constituie drepturi specifice ale copilului. Dacă copiii nu
pot beneficia imediat de drepturile omului, ei beneficiază de drepturi particulare. Puterea
părintească nu este absolută şi arbitrară ci limitată şi temporară.
John Locke a fost printre primii care au gândit concepţia modernă a copilului care
avea la bază ideea că, copilăria este o încercare pe care toţi trebuie să o trecem înainte
de a deveni adulţi. Descartes împărtăşeşte această concepţie negativă despre copilărie.
Copilăria este timpul prejudecăţilor şi a greşelilor deoarece copilul nu are conştiinţă
reflexivă şi nici judecată.
În mare parte pe această filosofie negativă despre copilărie s-a construit concepţia
modernă despre minoritate. Copilul este seamănul nostru având în vedere viitorul său de

14
fiinţă raţională, dar nu şi din punctul de vedere al lipsei raţiunii care îl caracterizează şi
care necesită tutela sa.
Jean-Jeacques Rousseau a gândit o altă filosofie despre copilărie: “Nu cunoaştem
deloc copilul. Pe falsele idei pe care le avem despre copil, cu cât mergem mai departe cu
atât ne îndepărtăm. Cei mai înţelepţi pornesc de la ceea ce este important pentru oameni
să ştie, fără a considera ceea ce copiii sunt capabili să înveţe. Ei caută întotdeauna omul
în copil, fără a se gândi la ceea ce este înainte de a fi om”.
Ei nu au perceput ceea ce este pozitiv din această perioadă fără de care adultul nu
ar fi uman. În timp ce Locke a definit acest moment ca pe o cădere, Rousseau l-a văzut ca
pe o condiţie a umanităţii. Nu există om împlinit fără a trece prin acestă perioadă care este
timpul umanizării omului.
În fapt, copilăria este marcată de temporalitate. Rousseau nu este primul autor care
a subliniat scara vârstelor. Până în prezent pedagogii s-au înşelat cu privire la natura
coilului. Ei nu au văzut că ceea ce este specific copilului este situarea în temporalitatea sa
şi nu în viitor. Bebeluşul nu trebuie văzut la fel ca şi adolescentul: dacă şi unul şi celălalt
merită respectul datorat fiecărei fiinţe umane, ei trebuie abordaţi în mod diferit în funcţie de
dinamica proprie vârstei.
Prin urmare, concepţia despre copil şi copilărie este radical reconsiderată de către
Jean-Jeacques Rousseau care susţine necesitatea unei protecţii eficiente a copilului,
considerându-l ca fiind un cetăţean eminamente liber.
Individualizarea copilăriei ca stadiu distinct s-a realizat în timp prin
instituţionalizarea educaţiei. Astfel, descoperirea copilului de la J.J.Rousseau încoace este
considerată o adevărată revoluţie în procesul de educare. Cunoştinţele despre copil au
sporit considerabil, modificându-se şi îmbunătăţindu-se imaginea asupra acestuia.
Psihologia a redefinit copilul din adult în miniatură în fiinţă originală, autonomă.
În secolul XX, studiile sociologice s-au centrat pe analiza construcţiei copilăriei la
nivelul unor comunităţi locale naţionale, pe relaţia dintre copil, familie şi stat, pe
diferenţierile şi particularităţile fiecăruia dintre aceştia (copil aflat în dificultate, copil al
străzii, copil abuzat sexual, copil delicvent, copil în stradă, copil în situaţie de risc, copil
maltratat etc ). Aceste studii au evidenţiat toate împrejurările şi procesele care influenţează
construcţia şi modelarea copilăriei, cum ar fi: grijile financiare, socializarea copilului,
responsabilitatea familiei etc, conducând în cele din urmă la elaborarea unui concept
coerent despre copilărie, localizat în familia de origine, ca principală instituţie şi prim loc de
socializare, şi în cazuri excepţionale când această socializare nu se poate realiza în cadrul
familiei, în cadrul instituţiilor statale specializate.
Contribuţia studiilor sociologice asupra copilăriei au dat posibilitatea reconsiderării
copilului ca entitate distinctă, la identificarea unor subcategorii în cadrul acestui grup,
precum şi la identificarea circumstanţelor care au condus la instituţionalizarea asistenţei şi
protecţiei copiilor prin crearea unui cadru juridic care recunoaşte drepturile copilului şi de
asemenea reglementează obligaţiile tuturor instituţiilor abilitate faţă de acest grup.
Prin urmare, abia la începutul secolului al-XX- lea a început să fie recunoscut faptul
că , copilul trebuie tratat în mod diferit de adulţi.
Din punct de vedere etimologic, “copil ” vine de la latinescul infans ce înseamnă
“care nu vorbeşte”. Infans latin era ceea ce acum numim un copil mic de vârstă. Astăzi,
termenul de copil are un sens mult mai larg, fiind definit de Convenţia ONU.
Astfel, Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, defineşte în art.1
copilul ca fiind “orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile când legea
aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vârstă”.
În acelaşi sens se pronunţă şi art.4 lit.a) din Legea nr.272/ 23 iunie 2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care defineşte copilul ca fiind „acea persoană
care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în
condiţiile legii”.

15
Prin urmare, rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
− persoana să nu fi împlinit vârsta de 18 ani;
− persoana să nu fi dobândit capacitate de exerciţiu.
Atât legislaţia internă cât şi cea internaţională porneşte de la recunoaşterea
copilului ca persoană, în această calitate recunoscându-i acestuia toate drepturile de
natură civilă, politică, economică, culturală şi socială, aşa cum rezultă din tipologia
drepturilor consacrate de Convenţia internaţională privind drepturile copilului.
Recunoaşterea acestor drepturi este însă condiţionată în anumite cazuri de o anumită
vârstă.
Astfel, din punct de vedere al dreptului internaţional al muncii, Directiva Consiliului
Europei nr.94/33/CE din 22 iunie 1994, consacră printre altele că, periodizarea vârstei
persoanei tinere, în scopul integrării mai eficiente în viaţa socio-profesională a adulţilor,
poate fi reconsiderată faţă de formularea ei clasică, şi anume:
- prin copil se înţelege orice tânăr care nu a atins vârsta de 15 ani sau care face
încă obiectul şcolarizării obligatorii impusă de legislaţia naţională;
- prin adolescent de înţelege orice tânăr în vârstă de la 15 la 18 ani care face încă
obiectul şcolarizării obligatorii impusă de legislaţia naţională;
- prin tânăr se înţelege orice persoană în vârstă de până la 28 de ani (…).
În funcţie de nevoile specifice şi particularităţile împrejurărilor în care se află, sunt
identificate în legislaţia naţională mai multe categorii de copii:
− copil aflat în dificultate, adică acel copil a cărui dezvoltare sau integritate fizică
sau morală este periclitată;
− copil maltratat, acel copil victimă a unor violenţe fizice, abuzuri sexuale, acte
de cruzime mentală sau a unei neglijări severe, având consecinţe grave asupra dezvoltării
sale fizice şi psihologice;
− copil în situaţie de risc, adică acel copil care trăieşte în condiţii de viaţă care
riscă să îi pericliteze sănătatea fizică şi mentală, securitatea, dezvoltarea morală sau
educaţia fără a fi însă în situaţie de maltratare;
− copil al străzii, acel copil care a pierdut orice contact cu membrii familiei sau cu
instituţiile de protecţie şi care trăieşte în stradă;
− copil în stradă, acel copil care are o legătură ocazională cu familia de origine
şi care devin ocazional o parte integrantă a sub-culturii de stradă;
− copil delincvent, adică acel copil care se face vinovat de săvârşirea unor fapte
care intră sub incidenţa legii penale;
− copil public, copilul aflat în îngrijirea organelor statale specializate.
Pentru fiecare dintre aceste sub-categorii de copii există un cadru legislativ specific.
O definiţie doctrinară care ni se pare destul de cuprinzătoare dată noţiunii de copil
este următoarea: prin copil se înţelege orice persoană care în temeiul legislaţiei ţării sale,
nu a ajuns încă la vârsta cerută pentru a-şi asuma responsabilitatea actelor sale într-un
domeniu determinat. Vârsta legală a majoratului diferă de la o ţară la alta, în unele situaţii
în funcţie de sex sau de alte instituţii juridice importante, cum ar fi căsătoria, capacitatea
de a contracta, dreptul la vot, etc.
Noţiunile de „copil” şi „protecţia copilului” fac obiect de studiu pentru mai multe
discipline, de unde rezultă clar că protecţia copilului reprezintă azi o preocupare
primordială a statului. Există numeroase ştiinţe care studiază copilul sub varii aspecte,
cum ar fi: sociologia, ştiinţele juridice, medicina etc. În ce priveşte ştiinţele juridice,
majoritatea ramurilor de drept cuprind dispoziţii cu incidenţă în materia protecţiei copilului.
Ca noţiune juridică, s-a afirmat că protecţia copilului reprezintă un pachet de măsuri
de protecţie, asistenţă şi apărare preconizat de stat şi pus în aplicare de organismele sale
specializate cu ajutorul factorilor sociali (organizaţii neguvernamentale, familie etc) în
vederea asigurării unui trai decent pentru fiinţa umană constând în dezvoltarea sa
armonioasă.

16
Având în vedere că aceste măsuri de protecţie a copilului de regăsesc în mai multe
ramuri de drept (drept penal, drept procesual penal, drept civil, drept procesual civil),
propunem uniformizarea acestor dispoziţii legale cu cele ale dreptului familiei care
constituie în mare parte sediu al protecţiei copilului, în scopul creării unor norme de drept
substanţial şi de drept procesual specifice minorului, derogatorii de la dreptul comun, dar
unitare şi uniform aplicate.
În acest context, s-ar putea vorbi despre protecţia copilului ca sistem unitar de
norme care puse în aplicare de către organismele specializate au menirea de a concura la
creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copilului.
În privinţa termenilor definiţi anterior: „copil” şi „protecţie a copilului” considerăm că
este necesar să amintim că în doctrina şi legislaţia internă şi internaţională nu există,
pentru a defini sau a evidenţia conceptele, amintite o unitate terminologică. Astfel, sunt
acte normative care utilizează noţiunile de minor, ocrotire a minorului, şi acte normative
care se referă pur şi simplu la copil şi protecţia copilului sau utilizează concomitent cele
două noţiuni, considerându-le sinonime.
Cu titlu de exemplu, reglementările internaţionale mai vechi care nu se referă
expres la copil, folosesc fie expresiile de „copil”, fie de „minor” sau de fie de „protecţie”, fie
de „ocrotire”. Convenţia din 1989 foloseşte întotdeauna sintagma „copil” şi „protecţia
copilului”. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul convenţiilor internaţionale şi a
protocoalelor facultative adoptate după 1989, adică după intrarea în vigoare a legii cadru.
De aseemenea, în doctrină se face distincţie între sensul larg al ocrotirii copilului şi
sensul restrâns care echivalează cu protecţia copilului. În primul sens se are în vedere o
întreagă paletă de servicii care au rolul de a asigura dezvoltarea, sănătatea şi educaţia
tuturor copiilor, iar în sens restrâns, se înţelege protejarea copiilor aflaţi în situaţii speciale,
prin intermediul unor organisme specializate şi unui cadru legislativ propriu. Legea
nr.272/2004 recunoaşte sensul restrâns prin sintagma de „protecţie specială”.
Este prin urmare necesară utilizarea corectă a celor două noţiuni pentru a nu exista
confuzii.
Ca o concluzie: „ocrotirea copilului” vizează ocrotirea acestuia prin părinţi sau prin
unul dintre părinţi, după caz, în vreme ce „protecţia copilului” presupune protecţia
copilului aflat în situaţii speciale determinate de imposibilitatea părinţilor săi de a exercita
în mod corespunzător îndatoririle părinteşti. De asemenea, între cele două noţiuni există
diferenţe în sensul că, protecţia copilului se realizează cu ajutorul statului şi a celorlalte
organe ale administraţiei publice locale, în vreme ce ocrotirea copilului se realizează prin
părinţi.
Este necesar să se ajungă la folosirea unei terminologii unitare, avându-se în
vedere în acest sens documentele internaţionale în materie şi Constituţia României. Prin
urmare, este necesar ca toate actele normative care vor fi adoptate să aibă în vedere
acest considerent. De altfel, Legea nr.272/2004 respectă din acest punct de vedere
terminologia consacrată la nivel internaţional de către Convenţia din 1989.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi noţiunea de protecţie a copilului. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 17
2. Prezentaţi categoriile de copii reglementate în legislaţia românească. Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 16

17
2.3. MODALITĂŢI DE AFIRMARE, GARANTARE ŞI PROTECŢIE A DREPTURILOR
COPILULUI

Reprezentând viitorul oricărei societăţi, copilul trebuie să beneficieze de un cadru


legislativ propriu care să-i permită accesul la o educaţie corespunzătoare de natură să
pună în evidenţă evoluţia şi gradul de civilizaţie ale unui popor. Este prin urmare raţiunea
pentru care în toate societăţile civilizate protecţia copilului devine din ce în ce mai mult o
prioritate în domeniul legislativ şi în cel social.
Eforturile pentru îmbunătăţirea situaţiei juridice a copilului şi deci a cadrului
legislativ nu sunt zadarnice. Acest deziderat este determinat de faptul că, copilul şi nevoile
acestuia sunt total diferite de cele ale adulţilor. Lipsa de maturitate şi vulnerabilitatea
acestuia au reclamat adoptarea unor acte normative al căror subiect să fie în exclusivitate
copilul. Fără a avea însă pretenţia că acest cadru normativ este perfect, trebuie să
remarcăm preocupările legiuitorului din toată lumea de a găsi soluţiile necesare şi optime
pentru îmbunătăţirea situaţiei juridice a copilului.
La nivel intern se remarcă, este adevărat şi ca urmare a implicării României în
procesul de aderare la Uniunea Europeană, o preocupare reală în vederea conturării unui
cadru legislativ viabil pentru dezvoltarea instituţiilor abilitate să garanteze şi să promoveze
drepturile fundamentale ale copilului.
Acest lucru poate fi confirmat prin dovada integrării în dreptul intern a pactelor
internaţionale şi a acquis-ului comunitar care garantează drepturile copilului şi care pun
bazele unor organisme ce au menirea de a asigura acest scop.
Trebuie însă precizat în mod obligatoriu că simpla consacrare a drepturilor şi
libertăţilor copilului nu este suficientă pentru ca scopul legii să fie realizat. Protecţia
copilului necesită în primul rând mijloace şi garanţii concrete pentru realizarea acestora.
Astfel, punerea în practică a acestor dispoziţii legale poate fi îngreunată, sau mai rău
stopată de numeroase obstacole ce se pot găsi, în parte sau în totalitate, integrate în
societate. Amintim aici: birocraţia din administraţie, lipsa resurselor financiare,
dezinteresul societăţii sau a mediului politic ori educaţional, dar mai ales slaba
pregătire a angajaţilor cu atribuţii în protecţia copilului.
De-a lungul timpului încălcările drepturilor copilului, abuzurile asupra acestuia, de
orice natură, determinate în primul rând de incoerenţele legislative, au determinat reacţii
ce au criticat acerb implicarea guvernamentală în protecţia copilului, în general, şi în mod
special a unor categorii speciale de minori, cum ar fi cei talentaţi, supradotaţi, cei
aparţinând minorităţilor naţionale sau a copiilor cu handicap. De asemenea, s-a susţinut că
tratatele româneşti de drept cu incidenţă în domeniul protecţiei copilului nu oferă soluţii
practice şi viabile.
Cert este că protecţia copilului nu se poate realiza corespunzător decât prin
implicarea tuturor factorilor de decizie, luându-se în considerare pe lângă aspectele
legislative şi pe cele de natură psihologică şi pedagogică, de mare importanţă în
desăvârşirea personalităţii umane.
Legat de aceste aspecte, în România se remarcă, în ultimii ani o preocupare pentru
elaborarea unei jurisdicţii pentru minori, prin crearea unor instanţe specializate, creşterea
calităţii actului de justiţie, asigurarea profesionalismului resurselor umane prin cursuri de
pregătire, perfecţionarea modului de obţinere a informaţiilor privind situaţia familială sau a
identificării situaţiilor de abuz asupra minorului.
Toate aceste preocupări s-au concretizat prin adoptarea câtorva acte normative de
importanţă capitală: Legea nr.272/2004, Legea nr.273/2004, Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară.
Prin urmare, prima dintre modalităţile de garantare a drepturilor copilului şi de
protecţie a acestuia o reprezintă îmbunătăţirea legislaţiei interne (avându-se evident în
vedere particularităţile psiho-fizice ale acestuia), în vreme ce cea de-a doua o reprezintă

18
armonizarea acestei legislaţii cu cea internaţională, proces asigurat prin ratificarea de
către România a convenţiilor internaţionale în materie. Amintim aici câteva dintre acestea:
Legea nr.18/1990 pentru aderarea României la convenţia internaţională privind drepturile
copilului, Legea nr.15/25.03.1993 pentru aderarea României la convenţia europeană în
materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg; Legea nr.84/18.10.1994 pentru
ratificarea Convenţiei asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale, încheiată la Haga la 29.05.1993, Legea nr.203/15.11.2000 pentru
ratificarea Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.182/1999 privind interzicerea
celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor,
Legea nr.567/19.10.2001 pentru ratificarea Protocolului opţional la Convenţia asupra
drepturilor copilului privitor la participarea copilului la conflictele armate semnat de
România la 6 septembrie 2000, Legea nr.470/20.09.2001 pentru ratificarea Protocolului
facultativ la Convenţia asupra drepturilor copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia
copiilor şi pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000, Legea nr.101
din 16.09.1992 pentru aderarea României la Convenţia europeană asupra statutului juridic
al copiilor născuţi în afara căsătoriei, încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975, Legea
nr.100 din 6.03.1991 pentru aderarea României la Convenţia de la Haga asupra
aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii etc.
Dincolo de aceste modalităţi încercarea de a garanta aceste drepturi este realizată
şi prin constituirea unor reţele transnaţionale, regionale şi universale, de cercetare a
copilului. Sunt constituite alianţe internaţionale ale organismelor non-guvernamentale care
presează guvernele să respecte drepturile copilului. Consiliul Europei, Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa au printre obiectivele prioritare şi protecţia copilului şi a
drepturilor sale.
Toate aceste organisme au un scop comun: protecţia copiilor împotriva supunerii la
cele mai grave forme ale muncii, împotriva vânzării, prostituţiei şi pornografiei infantile,
împotriva implicării copilului în conflictele armate şi a răpirii internaţionale a copiilor,
împotriva exploatării şi a oricăror abuzuri asupra copilului.
Adoptarea unor astfel de convenţii menite să ofere protecţie copilului au impus la
nivel naţional crearea unor instituţii specializate menite să monitorizeze implementarea şi
respectarea drepturilor copilului. S-au dezvoltat de asemenea programe de parteneriat la
nivel naţional şi internaţional în acelaşi scop: protecţia drepturilor copilului. Aceste eforturi
susţinute la nivel internaţional şi la nivel naţional sunt justificate de faptul recunoaşterii în
cele din urmă a copilului ca entitate distinctă, cu nevoi proprii datorate vulnerabilităţii şi
lipsei de maturitate a acestuia. Copilul este astfel recunoscut ca fiinţă umană care, prin
simplul fapt al naşterii, beneficiază de drepturi care trebuie garantate şi respectate.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi care sunt factorii care îngreunează respectarea, garantarea drepturilor
copilului. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului...................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 18
2. Care sunt cele mai importante instrumente internaţionale de garantare a drepturilor
copilului. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului....................................................
......................................................................………………………………………………………………
……………………………………….…………………….. Răspunsul poate fi consultat la pagina 21

2.4. NECESITATEA ŞI IMPORTANŢA PROTECŢIEI DREPTURILOR COPILULUI

În absenţa unor acte normative care să instituie exclusiv drepturi în favoarea


copilului, acesta a fost privit numai prin prisma necesităţilor, dorinţelor şi intereselor
copilului.

19
Despre o protecţie legală a copilului şi a drepturilor sale nu se poate vorbi în
adevăratul sens al cuvântului decât în momentul recunoaşterii sale ca fiinţă autonomă cu
nevoi şi particularităţi proprii, cu alte cuvinte în momentul individualizării sale în raporturile
cu familia. Despre consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor sale nu se poate
discuta decât în secolul XX când în legislaţia internaţională a drepturilor omului, copilul
dobândeşte statutul de fiinţă umană care prin simplu fapt al naşterii beneficiază de drepturi
care trebuie respectate. Convenţia internaţională din 1989 reprezintă momentul de la care
copilul începe să se bucure de un cadru legal propriu privind drepturile sale, fiind
recunoscut practic ca titular al acestora.
Este nevoie de protecţia legală a drepturilor copilului? Răspunsul nu poate fi decât
afirmativ. Argumentarea este simplă. Această necesitate este determinată de
vulnerabilitatea sa şi de lipsa de maturitate a acestuia. Mai mult de atât, o protecţie
eficientă împotriva abuzurilor de orice natură din familie sau mediu exterior nu putea fi
realizată decât prin consacrarea legală a drepturilor sale şi prin recunoaşterea
individualităţii sale. Copii nu pot cere să le fie respectate drepturile, aşa cum o fac alte
categorii sociale, şi nu pot influenţa luarea de decizii la nivel de stat. De aceea statul
trebuie să găsească pârghii speciale de protejare a lor, una dintre acestea fiind tocmai
consacrarea legală a drepturilor lor.
Mai mult de atât, putem afirma că inclusiv interesele societăţii ar putea fi mai bine
protejate dacă copilului i s-ar aplica un tratament special diferit deci de cel al adulţilor,
avându-se în vedere caracteristicile fizice, psihice şi afective ale acestora.
Schimbarea de optică adusă de secolul al XX –lea, prin recunoaşterea expresă a
drepturilor copilului, ne face să ne gândim la trecerea de la condiţia juridică a femeii, la
drepturile femeilor. Comparaţia (care nu este nouă) ajută la lămurirea problemei, dar are
limitele sale, deoarece copilul, spre deosebire de femeie, nu poate fi considerat drept un
individ obişnuit pentru care este suficient să i se aplice principiul egalităţii drepturilor. O
legislaţie specifică este indispensabilă. Totuşi, şi într-un caz şi în celălalt, schimbarea
terminologiei exprimă o răsturnare a perspectivei: situaţia copilului trebuie, de acum
înainte, să fie gândită din punct de vedere al copilului şi, pe cât posibil, de către cei care
sunt interesaţi în acest sens.
În dreptul francez, s-a afirmat că, această schimbare de perspectivă este mult mai
importantă decât referirea Convenţiei ONU la interesul superior al copilului, deoarece
interesul copilului, bine cunoscut şi în dreptul nostru, este şi constituie criteriul alegerii
principale atât pentru judecători cât şi pentru părinţi. Astfel, în materie de adopţie, dreptul
copilului de a-şi cunoaşte filiaţia din punct de vedere biologic este în directă opoziţie cu
dreptul la secret al părinţilor de sânge şi al celor adoptivi. Problema nu a fost rezolvată
deoarece nu se poate nega legitimitatea drepturilor părinţilor pentru singurul motiv că sunt
adulţi! În final, am putea aminti, că atâta vreme cât animalele beneficiau de protecţie
legală, era absolut necesar ca aceasta să aibă ca subiect şi copilul.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce argumente justifică necesitatea promovării şi garantării legale a drepturilor copilului?
Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului........................................................
.............................................................................................................................................................
.................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 22.
2. Precizaţi care este schimbarea de optică adusă de secolul al XX –lea în privinţa
necesităţii preotecţiei copilului şi a drepturilor sale. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 22.

20
Rezumatul unităţii de învăţare
Unitatea de învâţare prezintă în detaliu noţiunile generale cu care se va
opera pe parcursul cursului. Sunt prezentate noţiunile de protecţie a copilului, de ocrotire a
copilului, de copil, precum şi categorii speciale pentru care există o legislaţie specifică.

2.5. Lucrare de verificare


Explicaţi raportul existent între noţiunea de protecţie a copilului şi cea de ocrotire a
copilului.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- identificarea deosebirilor dintre cele două noţiuni
- utilizarea bibliografiei precizate.

2.6. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005

21
– Unitatea de învăţare 3 –
PROTECŢIA ŞI PROMOVAREA DREPTURILOR COPILULUI

3. Unitatea de învăţare 3:
PROTECŢIA ŞI PROMOVAREA DREPTURILOR COPILULUI
3.1. Obiective
3.2. Drepturile copilului – drepturi ale omului
3.3. Istoric privind situaţia copilului în dreptul roman şi legiuirile româneşti vechi
3.4. Situaţia legală a copilului din căsătorie în dreptul actual
3.5. Situaţia legală a copilului din afara căsătoriei în dreptul actual
3.6. Lucrare de verificare
3.7. Bibliografie

3.1. OBIECTIVE
• însuşirea de către cursanţi a noţiunii de drepturi ale copilului
• delimitarea drepturilor copilului de cele ale omului
• înţelegerea conceptului de situaţie legală a copilului.

3.2. DREPTURILE COPILULUI – DREPTURI ALE OMULUI

Evoluţia lumii şi oricărei societăţi odată cu diversificarea nevoilor şi aspiraţiilor


umane cunoaşte o permanentă extindere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. În cadrul acestor drepturi şi libertăţi fundamentale, o însemnătate din ce în ce mai
mare o are asigurarea de jure şi de facto a drepturilor copilului şi a tânărului, categorii
aflate deseori în situaţii mai defavorizate decât celelalte categorii de persoane. Devine
astfel inutilă sublinierea însemnătăţii acţiunii la nivel internaţional şi naţional pentru o cât
mai largă şi eficientă asigurare a mijloacelor materiale şi o cointeresare a factorilor sociali
în vederea înfăptuirii şi respectării drepturilor copilului.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt rezultatul
acţiunii societăţilor umane democratice. Recunoaşterea şi garantarea lor reprezintă un
domeniu important în preocupările fiecărui stat precum şi în ale comunităţii umane
internaţionale.
O primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale ale
omului. Această problemă a preocupat şi preocupă intens literatura juridică.
Pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului trebuie să luăm în
consideraţie (Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami,
Bucureşti 1997, p. 166) că:
a) drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanţă
facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere
celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi
sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime;
b) drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este
cea mai importantă trăsătură care explică de ce din sfera drepturilor subiective, numai un
anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în Constituţie.
c) datorită importanţei lor drepturile fundamentale sunt înscrise în acte normative
deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale. Înscrierea în Constituţie
a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi
esenţiale.

22
În concluzie, am putea spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi
subiective, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea oamenilor, indispensabile pentru
libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin
Constituţie şi legi.
Expresia “drepturile omului” evocă drepturile fiinţei umane, înzestrată cu raţiune şi
conştiinţă, şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile şi
imprescriptibile.
În literatura de specialitate, s-a arătat că instituţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului şi cetăţeanului este legată de interferenţele “naţionalului” cu
“internaţionalul”.
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au
concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi:
Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948), Pactul internaţional cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare din
Europa (Helsinki, 1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor
statelor participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta
de la Paris (1990).
Dintre toate aceste documente Declaraţia universală a drepturilor omului a reunit în
cele 30 de articole ale sale drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului de pretutindeni,
drepturi şi libertăţi ce trebuie respectate de toate statele semnatare ale acestui document.
Toate drepturile omului au aceeaşi importanţă, deşi este cert că unele drepturi
depind în realizarea lor de altele, că unele drepturi îndeplinesc şi funcţii şi garanţii pentru
celelalte, că drepturile economice şi sociale au un rol deosebit în realizarea dreptului la
educaţie sau a libertăţilor social-politice. Cu toate acestea, toate drepturile omului sunt la
fel de importante şi toate formează un tot unitar.
Dar, ce acoperă noţiunea de „drepturi ale copilului ” ?
Această noţiune trebuie înţeleasă mai întâi ca un drept aplicabil copilului. Este
viziunea şi accepţiunea cea mai tradiţională, deşi nu am putea spune că nu este lipsită de
ambiguitate, deoarece, dacă din punct de vedere istoric am putea afirma că un drept al
copilăriei a existat din totdeauna, el consta mai mult într-un ansamblu de drepturi pe care
adulţii le aveau asupra copiilor. Dreptul roman, ca şi vechiul drept francez, vedeau în copil
obiectul puterii părinteşti şi asigurarea viitorul liniei (familiei) respective.
Deci copilul nu era considerat ca fiind titular al unor drepturi. În secolul al XIX-les va
interveni o conştientizare a nevoii de a proteja copilul, împotriva familiei sau, împotriva
angajatorilor sau împotriva tuturor acelora care ar putea să îi facă rău. Chiar anumite
ramuri ale dreptului, în mod particular evoluate, cum ar fi dreptul penal al minorilor sau cel
al familiei, pe care le putem data din perioada imediat următoare celui de-al doilea război
mondial, văd în copil mai mult un obiect al educaţiei decât un subiect de drepturi.
Există şi o altă viziune a drepturilor copilului, a cărui origine pare să rezide în
instrumentele internaţionale: Declaraţia drepturilor copilului din 1959 şi, mai ales,
Convenţia ONU privind drepturile copilului din 1989, ratificată de către România şi intrată
în vigoare începând cu 1990. În aceste instrumente nu se vorbeşte despre situaţia juridică
a copilului, ci de drepturile copilului. Optica este total diferită, deoarece nu este vorba
despre a prezenta ce reguli juridice sunt aplicabile copiilor, ci ce drepturi trebuie să le
recunoască acestora societatea.
Această mutaţie este traducerea, în lumea copilăriei şi a promovării filosofiei
drepturilor omului, care cunoaşte, în prezent, numeroase alte exemple. Copilul este de
acum înainte gândit ca un subiect, o persoană care are libertate.
În preambulul Convenţiei cu privire la drepturile copilului se precizează: “…din
cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de o protecţie şi de

23
îngrijire speciale, şi, în mod deosebit, de o protecţie juridică adecvată, înainte şi după
naştere”.
Drepturile copilului, ca drepturi ale omului, îşi găsesc reglementare juridică atât la
nivel naţional cât şi la nivel internaţional, ele aparţinând oricărei fiinţe umane încă de la
naştere.
Recunoscând drepturile copilului, trebuie să recunoaştem şi faptul că acesta este
un adult în devenire. Majoritatea drepturilor copilului sunt aplicaţii particulare ale drepturilor
omului, spre exemplu: libertatea religioasă, sau dreptul de a deveni om. În această din
urmă perspectivă se situează toate regulile de protecţie şi de educaţie a copilului, care
trebuie să-i permită să crească, ceea ce constituie ocupaţia esenţială a copilului. De buna
reuşită a educaţiei copilului depinde nu doar viitorul său, ci şi cel al întregii societăţi în care
se va integra. Drepturile copilului se modifică pe măsură ce acesta creşte, astfel că,
drepturile unui copil de câteva zile nu pot fi aceleaşi cu cele ale unui copil aproape de
vârsta majoratului.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce acoperă noţiunea de drepturi ale copilului? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 25.
2. Stabiliţi raportul dintre drepturile omului şi drepturile copilului. Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 24.

3.3. ISTORIC PRIVIND SITUAŢIA COPILULUI ÎN DREPTUL ROMAN ŞI LEGIUIRILE


ROMÂNEŞTI VECHI

Spre deosebire de dreptul actual, în care orice fiinţă umană este înzestrată cu
capacitatea de a participa la viaţa juridică, în dreptul roman nu a fost recunoscută calitatea
de persoană tuturor membrilor societăţii. Potrivit dreptului roman, pentru ca fiinţa umană
să poată participa la viaţa juridică trebuia să aibă capacitate sau personalitate (caput).
Capacitatea nu era considerată însă, ca o calitate inerentă a fiinţei umane. Numai oamenii
liberi aveau capacitate juridică, însă nu era unitară, ci extrem de diferenţiată, în funcţie de
apartenenţa lor la o anumită categorie socială, de origine etnică sau de atitudinea
adoptată faţă de expansionismul statului român.
Cu toate că în dreptul clasic şi postclasic s-a manifestat o tendinţă de lărgire a
sferei persoanelor, nici în ultimul moment al evoluţiei sale, dreptul roman nu admis
generalizarea capacităţii juridice.
Numai cei ce aveau personalitate (caput) puteau să dobândească drepturi şi să-şi
asume obligaţii. Personalitatea era completă sau limitată. Se bucurau de o personalitate
completă numai cei ce întruneau următoarele elemente: libertatea (status libertatis),
cetăţenia (status civitatis) şi calitatea de şefi ai unor familii (status familiae). Prin urmare,
se bucurau de personalitate completă numai cetăţenii romani şefi de familie. Celelalte
categorii de oameni liberi aveau capacitatea mai extinsă sau restrânsă, în funcţie de o
serie d factori.
Capacitatea juridică ia fiinţă odată cu naşterea individului, condiţia ca acesta să fie
născut viu şi viabil şi să aibă înfăţişare umană. Uneori ea putea lua naştere cu concepţia
copilului, dacă interesele lui o cereau, cum era de pildă în cazul în care era vorba de
succesiunea acestuia la averea tatălui mort, după concepţie. Este principiu moştenit azi de
dreptul modern: „copilul conceput este privit ca şi născut ori de câte ori interesele lui o cer”
(„infans conceptus pro nato habetur, quotiens de commodis eius agitur”).
Libertatea şi cetăţenia
24
Elementul capacităţii juridice, libertatea (status libertatis) se dobândeşte prin
naştere sau posterior acesteia. Dacă părinţii erau liberi şi copilul se năştea liber, iar dacă
unul din ei era sclav, copilul urma soarta mamei. Totuşi, dacă aceasta era sclavă în
momentul naşterii, dar avusese în timpul sarcinii, indiferent pentru câtă vreme, calitatea de
femeie liberă, copilul se năştea liber, potrivit regulii romane că „un copil conceput este
privit ca şi născut, dacă interesele lui o cer”, iar interesele acestuia cereau ca el să fie
liber, căci „libertatea – după cum afirmă juristul Paul – este un lucru de nepreţuit” (libertas
inestimabilis res est). Posterior naşterii, libertatea se dobândea în principal prin dezrobire.
Numele cetăţeanului era compus din trei elemente: tria nomina (praenomen,
nomen gentilicium şi cognomen), indicaţiunea filiaţiunii şi indicaţiunea tribală. Praenomen
este determinativul prin care cetăţeanul se individualiza în cadrul societăţii. Cognomen sau
porecla servea la individualizarea cetăţeanului în sânul familiei, nomen gentilicium indica
ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul. Indicaţiunea filiaţiunii preciza care este prenumele
tatălui, iar indicaţiunea tribală – tribul (cartierul) în care cetăţeanul îşi exercită dreptul de
vot.
Cetăţenia se dobândea prin naştere, dacă ambii părinţi erau romani, iar dacă unul
din ei era străin, atunci şi copilul era considerat străin. În cazul în care se născuse dintr-o
relaţie întâmplătoare (vulgo conceptus), copilul dobândea cetăţenia pe care o avusese
mama la naşterea acestuia. Posterior naşterii, cetăţenia romană se putea dobândi prin
dezrobire când sclavul eliberat devenea cetăţean roman sau prin naturalizare, când
cetăţenia romană se acorda unei colectivităţi sau unei persoane avându-se în vedere
interesele social-politice ale Romei.
Exercitarea puterii părinteşti
La romani, din punct de vedere juridic familia era condusă şi guvernată
necondiţionat de singura şi atotputernica voinţă a părintelui familiei (pater familias). În faţa
lui, tot ce vieţuia în interiorul proprietăţii era lipsit de drepturi, taurul şi sclavul, ca şi femeia
şi copilul.
Cu toate acestea, romanul a fost absolut convins că întemeierea de familii şi
procreerea de copii este o necesitate morală şi o obligaţie cetăţenească. Abandonarea
copilului a fost interzisă religios cu excepţia copiilor diformi. Părintele familiei îşi exercita
asupra copiilor săi anumite drepturi, cum ar fi: dreptul de a recurge la abandonarea
copilului, dreptul şi îndatorirea să exercite asupra lor puterea judecătorească şi să-i
pedepsească, după propria apreciere, chiar cu moartea, dreptul de a vinde copilul unei
terţe persoane. Dacă pater familias deceda fii deveneau stăpâni şi preluau drepturile
tatălui lor.
Dreptul roman cunoştea instituţia emancipării, ca o recunoaştere a ieşirii copilului
de sub tutela tatălui său. Copilul emancipat ieşea de sub puterea şefului de familie, rupea
legăturile agnatice cu ceilalţi cu ceilalţi membrii ai familiei sale dar îşi păstra avantajele ce
decurgeau din rudenia de sânge (dreptul de moştenire în familia de origini). Bunurile pe
care persoana emancipată le stăpânise cu titlu de peculiu rămâneau de regulă acesteia. În
caz de ingratitudine faţă de şeful de familie celui emancipat i se putea revoca această
calitate.
În dreptul clasic au fost adoptate măsuri de limitare a puterii părinteşti atât asupra
persoanei, cât şi asupra bunurilor de familie. Astfel, tatăl care îşi ucidea fiul era pedepsit.
Vânzarea fiului de familie dispăruse din practică, datorită faptului că au apărut procedee
juridice mai evoluate de exploatare a persoanelor alieni iuris, cum ar fi încheierea de
servicii. Numai dreptul de abandon s-a menţinut şi în dreptul clasic.
De asemenea au fost luate şi unele măsuri de limitare a puterii părinteşti asupra
bunurilor dobândite de către filius familiae. Ca şi în dreptul vechi, fiul de familie putea
încheia acte juridice împrumutând personalitatea şefului de familie. În plus, s-a admis ca în
anumite cazuri, fiul de familie să se oblige în nume propriu, obligându-l în acelaşi timp şi
pe pater familias.

25
La capătul unei îndelungate evoluţii, sub influenţa cerinţelor vieţii sociale în continuă
schimbare, vechile caractere ale puterii părinteşti au dispărut, iar fiul de familie a dobândit
o situaţie juridică similară cu cea a şefului de familie
Tutela. Adopţia.
Impumberul care nu se afla sub puterea părintească era pus sub tutelă până la
împlinirea vârstei de 14 ani.
Negociorum gestio era procedeul de administrare pentru perioada de timp în care
pupilul (copilul pus sub tutelă) era infans. Conform acestui procedeu, tutorele putea
încheia orice acte cu privire la bunurile pupilului, inclusiv acte de înstrăinare. Actele erau
încheiate în numele tutorelui, deoarece copilul nu avea capacitate de fapt şi nu putea fi
reprezentat, astfel că tutorele devenea proprietar, creditor sau debitor. La sfârşitul tutelei
între tutore şi copil avea loc o reglementare de conturi.
Auetoritatis interpositio este procedeul folosit pentru administrarea bunurilor
copilului mai mare de 7 ani, care, se presupunea, se putea exprima corect. În acest caz,
tutorele avea numai rolul de a-l asista pe copil pentru a completa personalitatea acestuia.
Prezenţa nu trebuie interpretată nici ca o autoritate, nici ca o confirmare a actelor încheiate
de copil. Efectele actelor se produceau asupra copilului.
Pe lângă cognaţiunea reală, care îşi are izvorul în natură, romanii cunoşteau şi
cognaţiunea fictivă. Astfel, adoptatul devenea agnat cu membrii familiei adoptatorului,
întrucât se afla sub aceeaşi putere. Fiind agnat, adoptatul devenea şi cognat cu membrii
familiei adoptive, cu toate că nu era şi rudă de sânge.

Situaţia copilului în legiuirile româneşti vechi


Contemporan cu Codul Caragea, s-a afirmat despre Codul Calimach că „este
diferit de prima legiuire, diferenţă ce face onoare legiuitorului din Moldova”.
Astfel, partea I a Codului, cu privire la drepturile persoanelor se referă la
capacitatea de exerciţiu, stabilind: „Acei ce, ori din nevîrstnicie, sau din lipsa minţii, sau din
alte pricini nu-şi pot povăţui însuşi a lor lucrări şi a-şi ocîrmui lucrurile lor se apără mai cu
din adinsul, ca să nu se asuprească în driturile lor, precum sunt: a) pruncii care încă n-au
păşit peste al şaptelea an al vîrstei; b) nevîrsnicii acei din partea bărbătească, care n-au
păşit peste peste al 14 an, şi cei din partea femeiască peste al 12 an; c) sprevîrstnicii,
adică cei ce au trecut peste 14 sau 12 ani şi n-au împlinit încă 25 ani”.
În art. 34 relatează principiul roman: infans conceptus pro nato habetur, quotiens de
commodis eius agitu. Astfel: „Legile se îngrijesc şi pentru acei ce zămislit, încă de la
ceasul zămislirii lor, pentru că se socotesc ca nişte născuţi cînd se atinge pricina de dînşii
însuşi, iar nu de a treia persoană, iar pruncul ce se naşte mort, în cît se atinge de cele
pentur dînsul păstrate drituri, în nădejdea de ase naşte viu, se socoteşte ca şi cînd nici ar
fi fost zămislit”.
Despre drepturile şi obligaţiile părinţilor asupra copiilor se vorbeşte în capitolul III al
Codului: Pentru driturile între părinţi şi fii.
Art. 180: „Din legiuită însoţire, născîndu-se fii, se începe o nouă legiuită legătură, pe
care se întemeiază drituri şi îndatoriri între părinţi şi fii”. Art. 182: „Părinţii deobşte sunt
îndatoriţi a da fiilor săi cuviincioasă creştere, adică îngrijindu-se pentru viaţa şi sănătatea
lor, să li dee trebuincioasă hrană, deprinzîndu-le puterile trupeşti şi iscusinţele sufleteşti
spre bine şi întemeind fericirea lor cea viitoare prin învăţături, mai întîi a dogmelor credinţei
şi apoi a celorlalte folositoare ştiinţe”. Art. 183: „Tatăl mai ales este îndatorit a se îngriji
pentru hrana copiilor, pînă ce vor veni în vîrstă de a se hrăni de sineşi, iar mama pentru
nevătămarea trupului şi sănătăţii lor”.
Art. 190: „Părinţii pot a-i pedepsi pe copiii cei cu năravuri rele, pre cei nesupuşi sau
pre cei ce tulbură casnica liniştire, însă cu un chip cuviincios şi nepricinuitoriu de
vătămare”.

26
Astăzi, integritatea fizică şi psihică atât a copilului cât şi a adultului sunt garantate
de Constituţie. Astfel, art. 22 din Constituţie – Dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică
– prevede: alin.1: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale
persoanei sunt garantate”; alin. 2: „Nimeni nu poate supus torturii şi nici unui fel de
pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”; alin. 3: „Pedeapsa cu moartea este
interzisă”.
De asemenea, la nivel internaţional se duce o luptă permanentă în scopul protejării
copilului împotriva abuzurilor fizice sau psihice.
În ceea ce priveşte numele copilului, Codul Calimach prevedea în art 192: „Copii
dobîndesc porecla tatălui lor şi marca neamului şi toate celelalte drituri ale familiei şi a
stării lui afară de cele nemutate personalnice drituri, care îndată se sting după moartea
persoanelor”.
Cu privire la capacitatea de exerciţiu, Codul prevedea în art. 196: „Toate cele
cîştigate de fii, prin orice chip legiuit, sunt drept ale lor; în cîtă vreme vor fi supt puterea
părintească, ocîrmuirea acelor lucruri se cuvine tatălui”. Adică, tatăl avea capacitatea
necesară să administreze averea fiilor. În cazul în care tatăl se arată nevrednic în
„ocîrmuirea” averii, atunci „se depărtează tatăl de acest drit” şi se numeşte de către
judecătorie un alt „ocîrmuitoriu”. De asemenea art. 204 spune că: „Tatăl este datoriu a
apăra driturile fiilor săi, şi a celor supervîrstnici”.
Puterea părintească înceta odată ce copilul împlinea vârsta de 25 de ani, şi dacă
„nu s-au slobozit de judecătorie întinderea puterii părinteşti şi peste această vîrstă, după
cererea din partea părintelui”. Cazurile în care era încuviinţată prelungirea puterii
părinteşti şi după împlinirea vârstei de 25 de ani, conform Codului Calimach erau: „a) Dacă
fiul şi în legiuita vîrstă de 25 de ani nu este vrednic a se hrăni de sineşi sau a-şi ocîrmui de
lucrurile sale, pentru metehne trupeşti sau sufleteşti; b) Dacă au căzut în datorii mari în
curgerea sprevîrstnicii lui; c) Dacă au căzut într-acest feliu de vinovăţii, pentru care trebuie
a se mai ţinea multă vreme încă supt strînsa privighere a părinţilor”.
De asemenea, părinţii care nu-şi exercitau obligaţiile părinteşti în mod
corespunzător – „care nicidecum nu se îngrijesc pentru hrana şi buna creştere a fiilor” –
erau decăzuţi din drepturile părinteşti (pierd puterea părintească). De altfel art. 234
prevedea: „Pentru reaoa întrebuinţare a puterii părinteşti, prin care se vatămă driturile
fiului, sau pentru lenevirea îndatoririlorlipite cu puterea părintească, poate nu numai însuşi
fiul, ci orişicare altul ce ar avea ştiinţă pentru aceasta, mai vîrtos rudeniile cele mai
aproape, ca să ceară agiutorul judecătoriei …”, urmând ca judecătorul să cerceteze
pricina, să-l cerceteze pe tată, după cum spune legea, pentru a putea da o hotărâre („să
facă puneri la cale potrivite cu incungiurările”).
„Reaoa întrebuinţare a puterii părinteşti” însemna vătămări corporale aduse
copilului, comportamentul imoral pe care-l adopta în faţa copilului, neadministrarea corectă
a averii copilului sau a altor drepturi cuvenite copilului. Codul mai prevedea: „Acest feliu de
fapte sunt: vrăşmăşia împotriva fiului sau îndemnarea cătră năravuri rele, pedepse
nemăsurate, silnicia spre însurare sau cătră alegerea chipului vieţuirii lui”.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce statut conferă dreptul roman copilului? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
.............................................................................................................................................................
..............................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 26-28.
2. Ce statut conferă Legiuirea Codul Calimah copilului? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 29.

27
3.4. SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE ÎN DREPTUL ACTUAL

Situaţia legală a copilului reflectă un ansamblu de dispoziţii legale care produc


efecte juridice cu privire la numele şi prenumele copilului; la domiciliul şi locuinţa sa; la
ocrotirea părintească; la cetăţenie; la pensia de urmaş; vocaţia succesorală etc.
În ceea ce priveşte sediul acestei materii, identificăm o varietate de acte normative
care vin să reglementeze această problematică. Amintim în acest sens: Codul civil, Legea
nr. 18/1990; Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia.
Ca şi persoanele majore, copii au dreptul la identitate, la garantarea căruia
contribuie o serie de instituţii juridice care reglementează calitatea de subiect de drept a
persoanei, în strânsă legătură cu individualizarea persoanei în familie şi societate, prin
nume, prenume, naţionalitate, domiciliu, stare civilă.
Dreptul la identitate al copilului este reglementat în art. 7 şi 8 din Legea nr. 18/1990,
care prevede în acest sens: „copilul se înregistrează imediat după naşterea sa şi are, prin
naştere, dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, în măsura posibilului,
dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit de aceştia“. Aceste drepturi ale copilului
sunt garantate de art. 8 prin care statele se „angajează să respecte dreptul copilului de a-
şi păstra identitatea, inclusiv cetăţenia, numele şi relaţiile familiale, astfel cum sunt
recunoscute de lege, fără nici o imixtiune ilegală“.
Numele copilului din căsătorie
În literatura de specialitate, numele de familie a fost definit ca fiind un factor de
ordine şi individualizare a persoanei fizice.
Numele de familie ca o componentă a numelui în sens larg este format din unul sau
mai multe cuvinte, dobândit sau stabilit în condiţiile legii (Errnest Lupan, Drept civil.
Persoane fizice, Editura Lumina Lex, 1993, p. 133.).
Modul de dobândire a numelui de familie este filiaţia, şi numai în mod excepţional
dobândirea acestuia are loc pe cale administrativă, atunci când filiaţia este necunoscută.
În cazul copilului din căsătorie există două reguli principale:
a) când părinţii copilului au un nume de familie comun, acesta va lua numele de
familie al părinţilor;
b) Când părinţii nu au un nume de familie comun, acesta va lua numele de familie
al unuia dintre părinţi sau numele lor reunite. În acest caz, numele de familie al copilului se
stabileşte prin acordul de voinţă al părinţilor, fiind declarat o dată cu naşterea copilului la
serviciul de stare civilă. În situaţia în care părinţii nu pot ajunge la un acord în acest sens,
numele copilului va fi dat de autoritatea administrativă (primarul) a localităţii în care se
înregistrează naşterea, printr-o dispoziţie scrisă şi după ascultarea părinţilor (art. 18 din
Legea nr. 119/1996). În această situaţie, autoritatea administrativă are de ales între
numele de familie al tatălui, al mamei sau numele de familie reunite ale părinţilor. Trebuie
menţionat însă, că legea nu face nici o referire expresă la această situaţie, motiv pentru
care este posibil ca numele de familie al tatălui să preceadă numele mamei, sau invers.
Stabilirea numelui de familie al copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi sau al
copilului abandonat de mamă în spital, înainte ca identitatea acesteia să fie stabilită, se
stabileşte pe cale administrativă, prin dispoziţia primarului localităţii unde se înregistrează
naşterea.
În cazul desfacerii sau desfiinţării căsătoriei, numele de familie al copilului rămâne
neschimbat. În ipoteza în care acesta, după desfacerea căsătoriei, doreşte să poarte
numele de familie al părintelui căruia i-a fost încredinţat, numele poate fi schimbat pe cale
administrativă, această situaţie fiind expres enumerată de lege în categoria motivelor
temeinice care justifică schimbarea numelui de familie. Pentru minori, cererea de
schimbare a numelui de familie se face de către părinţi.
Dacă acţiunea în recunoaşterea de paternitate sau de maternitate ori în declararea
nulităţii recunoaşterii de filiaţie sunt admise, copilul va pierde numele de familie al

28
părintelui a cărui recunoaştere a fost contestată sau anulată şi va dobândi numele celuilalt
părinte faţă de care s-a stabilit filiaţia.
Adopţia, desfacerea sau desfiinţarea adopţiei produc de asemenea efecte asupra
numelui de familie al copilului.
Dreptul la nume este imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv. Numele produce
efecte erga omnes.
Alături de nume, şi prenumele reprezintă un element de individualizare a persoanei
fizice. Prenumele individualizează persoana în familia din care face parte, în vreme ce
numele o individualizează în societate.
Orice copil are dreptul la prenume. În jurisprudenţa CEDO s-a arătat că alegerea
prenumelui unui copil de către părinţi intră în cadrul noţiunii de viaţă privată, astfel încât
refuzul ofiţerului de stare civilă de a înregistra copilul sub numele ales de către părinţii săi,
constituie o ingerinţă în acest drept.
În privinţa prenumelui, art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 41/2003 prevede că „prenumele se
stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcută de cel care
declară naşterea“. Prenumele este stabilit prin învoiala părinţilor, şi numai în cazuri
excepţionale, când aceştia nu se înţeleg, dreptul de a stabili numele copilului revine
autorităţii administrative la locul înregistrării naşterii acestuia.
Trebuie menţionat că Legea nr. 119/1996 prevede dreptul ofiţerului de stare civilă
de a refuza înscrierea unui prenume dacă el este ridicol sau indecent.
Ca şi numele de familie, şi prenumele poate fi modificat sau schimbat pe cale
administrativă, în cazurile prevăzute de lege.
Domiciliul şi locuinţa minorului
Prin domiciliu se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o
individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.
Legea stabileşte din oficiu, în cazul anumitor persoane, domiciliul acestora, caz în
care discutăm despre domiciliu legal. În situaţia minorului, domiciliul legal este fixat la
părinţii săi, ca urmare a legăturii care îi uneşte sau la acela dintre părinți la care locuiește
în mod statornic. În acelaşi sens, art. 92 alin.2 din Codul civil prevede „copilul minor
locuieşte la părinţii săi, iar dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide de
comun acord la care dintre ei va locui“. În caz de neînţelegere în acest sens, va decide
instanţa de tutelă, ascultând copilul, dacă acesta a împlinit 10 ani. Domiciliul copilului va fi
stabilit de către instanţa de tutelă, ţinându-se seama de interesul acestuia.
De avut în vedere şi situaţia copilului căruia i s-a aplicat o măsură de protecţie
specială prevăzută de lege. Astfel, Legea nr.272/2004 stabileşte că, pe toată durata
plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul
maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire. Această dispoziţie legală
are ca efect direct soluţionarea unei eventuale cauze privitoare la acel copil de către
Comisia pentru protecţia copilului de la domiciliul copilului sau al reprezentantului legal şi
nu comisiei de la domiciliul părinţilor fireşti.
Cetăţenia minorului
Instituţia cetăţeniei desemnează cadrul cel mai general al reglementării identităţii
persoanei, prin sancţionarea apartenenţei sale la un anumit stat şi, corelativ, a drepturilor
şi obligaţiilor ce revin persoanei, în virtutea acestei apartenenţe.
Art. 7 din Legea nr. 18/1990 prevede dreptul copilului de a dobândi o cetăţenie. În
acelaşi sens, Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice stipulează că „orice
copil are dreptul de a dobândi o cetăţenie“.
Conform Legii nr. 21/1991, cetăţenia română se dobândeşte prin: a) naştere; b)
repatriere; c) adopţie; d) acordarea la cerere.

29
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi noţiunea de situaţie legală a copilului. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
.............................................................................................................................................................
...................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 30.
2. Care este domiciliul minorului? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
.............................................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 31.

3.5. SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI ÎN DREPTUL


ACTUAL

Art. 448 din Codul civil consacră principiul asimilării depline a copilului din afara
căsătoriei cu cel din căsătorie, principiu consacrat de altfel şi prin Legea nr. 101/1992
pentru aderarea României la Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor
născuţi în afara căsătoriei, care vine astfel să „micşoreze deosebirile între statutul juridic al
acestor copii şi cel al copiilor născuţi din căsătorie“.
Cu toate acestea, în privinţa stabilirii numelui de familie, există deosebiri între cele
două categorii, având în vedere că în cazul copiilor din afara căsătoriei părinţii nu sunt
căsătoriţi sau nu sunt cunoscuţi. Astfel, art. 450, alin. 1 din Codul civil stabileşte: „copilul
din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care
filiaţia a fost mai întâi stabilită“, iar alin. 3 prevede că „în cazul în care copilul a fost
recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi, numele copilului se va stabili ca şi în cazul
copilului născut din căsătorie”.
Dacă filiaţia se stabileşte ulterior şi faţă de cel de-al doilea părinte, iar acesta
solicită ca minorul să poarte numele său, instanţa de judecată poate încuviinţa o astfel de
cerere sau o poate respinge, având în vedere interesul exclusiv al copilului.
Acţiunea pentru încuviinţarea purtării numelui este o acţiune cu caracter personal
nepatrimonial, fiind din acest motiv imprescriptibilă.
În ceea ce priveşte cetăţenia şi vocaţia succesorală, copilului din afara căsătoriei i
se aplică aceleaşi reguli ca şi celui născut din căsătorie. În acest sens, într-o hotărâre a
CEDO, s-a arătat că în materia dreptului succesoral, prin „copil dintr-o căsătorie legitimă şi
canonică” se poate înţelege nu numai copilul biologic, ci şi cel adoptat.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este instrumentul internaţional ce consacră principiul asimilării depline a copilului
din afara căsătoriei cu cel din căsătorie. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...............................................................................................................................
................................................................................................................................................................
................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 32.

Rezumatul unităţii de învăţare:


Prin prezenta este pusă în evidenţă evoluţia situaţiei juridice a copilului, începând
cu dreptul roman şi legiuirile româneşti vechi. Se trage concluzia că statutul juridic al
copilului a fost diferit de-a lunul timpului, acestuia nerecunoscându-i-se dreptul de a
funcţiona ca o fiinţă autonomă cu dreppturi proprii şi nevoi specifice. Dreptul actual îi
conferă copilului însă o altă perspectivă, prezntată în secţiunea care priveşte situaţia
legală a copilului. Este punctată de asemenea deplina egalitate dintre copilul din căsătorie
şi cel din afara căsătoriei.

30
3.6. LUCRARE DE VERIFICARE
Realizaţi o prezentare a situaţiei juridice a copilului din afara căsătoriei.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- enumerarea şi explicarea fiecărui element care alcătuieste situaţia legală a copilului
- utilizarea bibliografiei precizate.

3.7. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Alexandru Bacaci, Gheorghe Comăniţă, Drept civil. Succesiunile, Editura All Beck,
2003
 Corneliu Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, vol. I, Editura all Beck,
Bucureşti, 2005
 Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Şansa S.R.L.,
Bucureşti, 2000
 Barbu B. Berceanu, Cetăţenia. Monografie juridică, Editura All Beck, Bucureşti, 1999
 Dragoş Bogdan, Mihai Selegean, Jurisprudenţă CEDO – Studii şi comentarii –
 Floriniţa Ciorăscu, Cristian Gălăţanu, Drept roman. Partea generală, Editura Tiparg,
Piteşti, 2001
 Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura All Beck, 2003
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
 Francisc Deak, Tratat de drept civil. Succesiunile, Editura Actami, Bucureşti, 1999
 Nicolae Ghimpa, Dreptul de succesiune al copilului natural, Bucureşti, Tipografia
Presa, 1945
 Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Editura
Galeriile J. L. Calderon, Bucureşti, 1994
Ernest Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Ion Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti 1997

31
– Unitatea de învăţare 4 –
– REFORMA LEGISLATIVĂ PRIVIND PROTECŢIA COPILULUI ŞI A
DREPTURILOR ACESTUIA ÎN ROMÂNIA DUPĂ 1989

4. Unitatea de învăţare 4:
REFORMA LEGISLATIVĂ PRIVIND PROTECŢIA COPILULUI ŞI A
DREPTURILOR ACESTUIA ÎN ROMÂNIA DUPĂ 1989
4.1. Obiective
4.2.Scurt istoric legislativ privind reforma drepturilor copilului
4.3. Lucrare de verificare
4.4. Bibliografie

4.1. OBIECTIVE
• Cunoaşterea de către cursanţi a evoluţiei cadrului legislativ privind reforma
drepturilor copilului
• Identificarea carenţelor legislative în materie.

4.2. SCURT ISTORIC LEGISLATIV PRIVIND REFORMA DREPTURILOR COPILULUI

Legislaţia românească de dinainte de 1989 nu avea în vedere copilul cu nevoile


sale specifice, fiind una excesiv etatizată, bazată pe plasarea copiilor cu probleme în
instituţii de tip rezidenţial, neadaptate nevoilor acestuia. La momentul respectiv statul nu
avea în vedere grija pentru ca copilul să rămână în familia de origine, neexistând astfel în
acest scop acţiuni de prevenire a abandonului de copil şi de susţinere sau sancţionare a
părinţilor în vederea îndeplinirii în mod corespunzător a îndatoririlor specifice. Serviciile de
planificare familială şi educaţie contraceptivă nu existau, iar avorturile erau interzise.
Adoptarea Convenţiei internaţionale privind drepturile copilului, în 1989 a coincis în
România cu schimbarea regimului politic. Cum era firesc această schimbare a atras după
sine şi schimbări la nivel legislativ, inclusiv în domeniul protecţiei copilului. Odată cu
ratificarea de către România a acestei convenţii, a avut loc o reconsiderare a situaţiei şi
protecţiei copilului în România. Astfel, s-a găsit a fi necesar a fi reorientate principiile care
stăteau la baza protecţiei copilului, pornindu-se de la particularităţile societăţii româneşti.
Evoluţia cadrului legislativ pune în evidenţă o preocupare permanentă a autorităţilor
româneşti de a îmbunătăţi situaţia copiilor din România, şi în mod special a celor aflaţi în
dificultate. Acest lucru a fost determinat de numărul alarmant al copiilor aflaţi în dificultate
înregistrat după 1989, dar mai ales de presiunea exercitată la nivel internaţional în acest
domeniu.
Principiile promovate de Convenţie, vor sta la baza legislaţiei româneşti, după 1989.
Acest lucru nu înseamnă că legislaţia românească a înregistrat o evoluţie pozitivă
fulminantă. Regresul economiei, perioada de tranziţie, lipsa unei reforme a serviciilor de
asistenţă socială au dus la scăderea nivelului de trai, cu consecinţe asupra familiei şi
copiilor.
În perioada 1990-2003 au fost elaborate 20 de legi, începând cu Legea nr.11/1990
privind adopţia, 30 hotărâri de guvern şi numeroase ordine şi ordonanţe. Cu toate că au
fost elaborate noi legi prin care se încerca reorientarea politicii în materia protecţiei
copilului, spre exemplu Legea nr.11/1990, şi Legea nr.47/1993, privind abandonul de copil,
protecţia copilului se face tot potrivit Legii nr.3/1970. De aceea, sub presiunea
organismelor internaţionale se elaborează Planul naţional de acţiune în favoarea copiilor.

32
Una dintre cele mai importante acte normative de după 1989 rămâne OUG
nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, care a suferit o serie întreagă de
modificări, fiind în cele din urmă abrogată de Legea nr.272/2004.
Se remarcă în reforma legislativă de după 1989 trei etape foarte importante: 1990-
1996, 1997-2000, 2001-2004.
Prima etapă a avut mai ales un caracter reparatoriu, statul încercând să îndrepte
măsuri din perioada comunismului. Au fost adoptate o serie de măsuri de sporire a
protecţiei sociale a copilului în general şi în mod special a celui aflat în dificultate. Este
adoptată strategia naţională cu privire la reforma în domeniul protecţiei copilului care
urmărea prevenirea abandonului de copii şi măsuri alternative de protecţie de tip familial,
elemente ce nu se regăseau înainte de 1989.
Perioada 1997-2000 a înregistrat evoluţii evidente, care vor sta la baza perioadei
imediat următoare. În această perioadă, prin HG nr.16/1997, s-a înfiinţat Departamentul
pentru Protecţia Copilului. Are loc descentralizarea activităţii de protecţie a copilului, care
constă în faptul că finanţarea şi coordonarea activităţii de protecţie a copilului intră în
atribuţiile Consiliilor judeţene, iar coordonarea metodologică în atribuţia Departamentului
pentru Protecţia copilului care prin OUG nr.192/1999 se reorganizează în Agenţia
Naţională pentru Protecţia Copilului.
Se are de asemenea în vedere prevenirea prenatală a abandonului de copii şi a
handicapului la naştere, planning-ul familial şi educaţia contraceptivă.
În anul 2000 se aprobă o nouă strategie naţională de reformă a sistemului de
protecţie a drepturilor copilului. Prin H.G. nr. 261/2000 au fost reorganizate instituţiile,
secţiile de spital şi celelalte unităţi de protecţie specială a copilului în centre tip familial
pentru recuperarea şi reabilitarea copiilor cu handicap, sau, după caz, în alte servicii
destinate îngrijirii, reabilitării şi protecţiei drepturilor copilului, în cadrul serviciilor publice
specializate din subordinea consiliilor judeţene şi locale.
Pentru protejarea familiei aflată în dificultate, prevenirea instituţionalizării copiilor şi
respectarea drepturilor lor, o serie de alte acte normative adoptate reglementează diferite
măsuri:
− concediu plătit pentru îngrijirea copilului;
− asigurarea minimului de hrană zilnică pentru anumite categorii de persoane,
prin cantine sociale;
− acordarea de salarii asistenţilor pentru copii cu handicap;
− acordarea de ajutoare sociale pentru familii cu venituri mici sau fără venituri;
− acordarea de alocaţii de stat pentru copii;
− dreptul la alocaţii suplimentare pentru familii numeroase;
− creşterea cuantumului indemnizaţiilor de maternitate şi indemnizaţiilor acordate
pentru creşterea copilului.
La nivel instituţional, toate aceste strategii, politici se implementează prin organisme
responsabile cu elaborarea, monitorizarea şi evaluarea lor, la nivel central şi la nivel local.
Cea de a treia etapă se caracterizează prin adoptarea a numeroase acte normative
privind protecţia copilului şi a drepturilor acestuia, acte care acoperă o paletă largă de
domenii.
Ocrotirea şi sprijinirea familiei, dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii familiale,
bazată pe prietenie, afecţiune şi întrajutorare morală şi materială a familiei, constituie un
obiectiv de interes naţional, aşa cum dispune Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie. Având în vedere frecvenţa şi amploarea actelor de violenţă
în cadrul familiei, statul acţionează pentru prevenirea şi combaterea acestora, potrivit
dispoziţiilor din Codul penal, ale Legii nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă
socială şi altor prevederi legale în aceeaşi materie, precum şi a prevederilor acestei legi,
care defineşte în mod expres noţiunea de violenţă în familie şi nominalizează categoriile
de persoane care beneficiază de protecţia ei.

33
Legea urmăreşte implicarea organelor administraţiei publice, a serviciilor de
reintegrare socială, a organizaţiilor non-guvernamentale în vederea identificării tuturor
formelor de abuz familial, a sancţionării lor cu celeritate, precum şi a sprijinirii şi protejării
victimelor acestor agresiuni. În acest sens în baza legii se va înfiinţa Agenţia Naţională
pentru Protecţia Familiei, care are ca obiective elaborarea unor strategii şi programe de
protecţie a victimelor, în cadrul unor centre specializate.
În scopul protejării demnităţii persoanei, a pudorii şi moralităţii publice, Legea nr.
196/2003 instituie măsuri speciale de prevenire şi combatere a pornografiei, sancţionând
penal şi contravenţional actele de implicare a minorilor în orice acţiuni de natură
pornografică.
Asistenţa socială are ca obiectiv principal protejarea persoanelor care, datorită unor
motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure
nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru integrarea socială.
În acest sens, Legea nr. 705/2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială
recunoaşte un drept la asistenţă socială, în cadrul unor instituţii specializate, organizate la
nivel central şi teritorial, a copilului, persoanelor singure, persoanelor vârstnice,
persoanelor cu handicap şi ale oricăror altor persoane aflate în nevoie. Strategia naţională
de dezvoltare în domeniu urmăreşte implicarea autorităţilor statului şi consultarea cu
principalii reprezentanţi ai societăţii civile.
În 2004 este adoptată Legea nr.272/2004 care constituie cadrul legal pentru
protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Ea reprezintă de fapt o concluzie a tuturor
încercărilor de redefinire a reformei legislative în materia protecţiei copilului. Ea a fost
adoptată în conformitate cu Convenţia internaţională privind drepturile copilului şi tratatele
internaţionale la care România este parte şi care sunt incluse în dreptul intern.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce măsuri prevede legislaţia pentru protejarea familiei aflată în dificultate,
prevenirea instituţionalizării copiilor şi respectarea drepturilor lor ? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului..........................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 36.

Rezumatul unităţii de învăţare:


Unitatea de învăţare prezintă evoluţia cadrului legislativ în materia protecţiei
drepturilor copilului identificând carenţele legislative.

4.3. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o prezentare a evoluţiei legislaţiei în materia protecţiei copilului.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- enumerarea şi explicarea fiecărui act normativ în materie
- utilizarea bibliografiei precizate.

4.4. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001

34
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

35
– Unitatea de învăţare 5–
PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA PROTECÂIEI COPILULUI ŞI
DREPTURILE COPILULUI

5. Unitatea de învăţare 5:
PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA PROTECŢIEI COPILULUI ŞI DREPTURILE
COPILULUI
5.1. Obiective.
5.2. Principiile care stau la baza protecţiei copilului în legislaţia actuală
5.3. Drepturile şi libertăţile copilului în lumina dreptului intern
5.4. Lucrare de verificare
5.5. Bibliografie

5.1. OBIECTIVE
• cunoaşterea şi aplicarea principiilor care stau la baza protecţiei copilului
• cunoaşterea drepturilor şi libertăţilor copilului

5.2. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA PROTECŢIEI COPILULUI ÎN LEGISLAŢIA


ACTUALĂ

Reconsiderarea problematicii copilului după anul 1989, permite crearea unui cadru
legislativ care configurează principiile fundamentale privitoare la protecţia copilului.
Acestea sunt principii ce respectă reglementările internaţionale şi în acelaşi timp sunt
particularizate în funcţie de societatea românească. Astfel, Legea nr.272/2004 consacră
următoarele principii privind protecţia copilului:
1. respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
2. egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
3. responsabilitatea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti;
4. primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea
drepturilor copilului;
5.descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi
parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate;
6. asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;
7. respectarea demnităţii copilului;
8. ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de
vârsta şi de gradul de maturitate;
9.asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului,
ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei
măsuri de protecţie;
10. celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
11. asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;
12.interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie
cu ansamblul reglementărilor din această materie.
Principiul care trebuie să se regăsească în orice acţiune întreprinsă de stat, de
organismele şi autorităţile publice sau private este principiul interesului superior al
copilului. Art.3 alin.1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului consacră principiul
36
poate cel mai important privitor la apărarea şi garantarea drepturilor copilului, şi anume:
principiul interesului superior al copilului, prevăzând că “în toate acţiunile care privesc
copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele
judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor
prevala”.
Acest principiu se regăseşte reglementat în toate convenţiile internaţionale, ca o
expresie a necesităţii apărării intereselor copilului, dar el are şi rang constituţional.
Convenţia din 1989 face dese trimiteri la acest principiu, lăsându-se practic să se
înţeleagă că mesajul acesteia îl constituie promovarea interesului superior al copilului.
Noţiunea de interes al minorului are un caracter juridic complex deoarece ea îşi
găseşte aplicaţii în toate ramurile de drept. În practica judiciară, în ce priveşte
încredinţarea copilului unuia din părinţi, s-au stabilit mai multe împrejurări în funcţie de
care urmează a fi apreciat interesul superior al copilului: posibilităţile materiale ale
părinţilor, vârsta copilului, comportarea părinţilor faţă de minor înainte de divorţ,
moralitatea părinţilor, sexul copilului, vârsta copilului, existenţa celor mai prielnice condiţii
pentru creşterea şi educarea copilului. De asemenea, în privinţa adopţiei, legea prevede
că aceasta nu se poate realiza decât în interesul copilului care urmează să fie adoptat.
Este o afirmaţie invariabilă a tuturor actelor normative ce au guvernat şi care guvernează
în prezent regimul juridic al adopţiei.
În ce priveşte exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, acestea sunt de
asemenea subordonate principiului interesului superior al copilului. Având în vedere că, în
familie se manifestă în primul rând drepturile copilului, iar potrivit art.30 alin.1 copilul are
dreptul să rămână alături de părinţii săi, orice separare a copilului de părinţii săi sau
limitare a exercitării drepturilor părinteşti trebuie să fie justificată temeinic de principiul
interesului superior al copilului.
Pornind de la faptul că ocrotirea părintească vizează atât drepturi privitoare la
persoana copilului, cât şi drepturi privitoare la bunurile acestuia, rezultă că principiul se
aplică atât drepturilor personale cât şi celor patrimoniale.
Principiul interesului superior al copilului este ocrotit prin mijloace legale, găsindu-şi
aplicare atât în ceea ce priveşte copilul din căsătorie, cât şi pe cel din afara căsătoriei.
Cu toate acestea, acest interes superior al copilului este uneori contrar celui al
părinţilor. Rezolvarea acestei contradicţii implică în mod necesar posibilitatea copilului de
a se exprima altfel decât prin vocea părinţilor săi, adică printr-un avocat al copilului,
apărător al copilului sau …chiar copilul, legislaţia românească cunoscându-i acest drept.
Un alt principiu foarte important este principiul nediscriminării. Acesta este un
principiu care excede protecţia copilului, regăsindu-se practic în toate domeniile vieţii
sociale. În acest sens, noutatea adusă de Legea nr.272/2004 constă în eliminarea oricărei
distincţii de tratament între copii sănătoşi, aflaţi în grija şi supravegherea familiei lor, pe de
o parte, şi copii care se află în anumite situaţii speciale, determinate de împrejurările
familiale sau de starea lor de sănătate, pe de altă parte.
Acest principiu este susţinut şi de alte articole din lege, cum ar fi de exemplu art.7
care prevede că „drepturile prevăzute de amintita lege sunt garantate tuturor copiilor, fără
nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă
opinie, de naţionalitate, apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia materială, sau
de gradul şi tipul unei deficienţe, de statutul la naştere sau de statutul dobândit, de
dificultăţile de formare şi dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinţilor ori ale
reprezentanţilor legali sau de orice altă distincţie”.
Deosebit de important, prin prisma consecinţelor şi notorietăţii sale, acest principiu
se găseşte reglementat şi în art.2 din Convenţia cu privire la drepturile copilului care
prevede că “statele părţi se angajează să respecte şi să garanteze drepturile stabilite în
convenţie tuturor copiilor din jurisdicţia lor, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate, apartenenţă etnică sau origine socială, de

37
situaţie materială, incapacitatea fizică, de statutul la naştere sau de statutul dobândit al
copiilor ori al părinţilor sau al reprezentanţilor legali ai acestuia”.
Aşa cum s-a precizat, nucleul acestui principiu îl constituie egalitatea şanselor. El
promovează egalitatea şanselor băieţilor şi fetelor, a copiilor refugiaţilor, a copiilor de
origine străină, a minorităţilor sau a populaţiilor indigene.
O aplicaţie deosebit de importantă a acestui principiu o regăsim în art. 448
din Codul civil care consacră egalitatea copilului din căsătorie cu copilul din afara
căsătoriei.
Responsabilitatea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti precum şi primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la
respectarea şi garantarea drepturilor copilului sunt principii fundamentale menite să
asigure copilului o creştere, educare şi dezvoltare armonioasă în cadrul familiei de origine.
Acest principiu este susţinut de reglementarea legală a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti,
precum şi de prevederea acelor sancţiuni aplicabile în cazul încălcării acestora.
În ce priveşte primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi
garantarea drepturilor copilului acest principiu trebuie înţeles ca o adevărată obligaţie a
părinţilor de a creşte în condiţii normale copilul, obligaţie ce le revine încă din primele clipe
ale vieţii copilului.
Descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi
parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate şi asigurarea unei
îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil sunt mijloace prin care statul are
în vedere realizarea unei protecţii speciale viabile.
Aceste organisme au atribuţii în domeniul protecţiei copilului stabilite prin actele
normative prin care acestea au luat fiinţă. Pasivitatea celor îndrituiţi de lege cu măsuri de
ocrotire a copilului este, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, o încălcare
a obligaţiei pozitive a statului de a asigura asistenţă şi ocrotire.
Asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil
presupune acordarea ocrotirii copilului în funcţie de situaţia specială în care se află. Astfel
Legea nr.272/2004 arată că copilul cu dizabilităţi are nevoie de un tratament special de o
educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi integrare adaptate posibilităţilor proprii.
Respectarea dreptului la demnitate a fiecărei persoane, drept ce face parte din
categoria drepturilor personalităţii, a devenit o prioritate. Copilul se bucură de acest drept
încă de la naştere. În scopul protejării demnităţii persoanei, a pudorii şi moralităţii publice,
Legea nr. 196/2003 instituie măsuri speciale de prevenire şi combatere a pornografiei,
sancţionând penal şi contravenţional actele de implicare a minorilor în orice acţiuni de
natură pornografică. De asemenea, interzicerea pedepselor fizice este o constantă a
jurisprudenţei CEDO. Astfel, art.3 din Convenţie se pronunţă în mod imperativ, stabilind o
interdicţie absolută, fără nici o derogare că „nimeni nu poate fi supus torturii, nici
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”. Este evident că această
dispoziţie are ca scop apărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei.
Ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta
şi de gradul de maturitate este un principiu fundamental care pune în evidenţă evoluţia
legislaţiei în materia protecţiei copilului, el recunoscând practic copilul ca fiinţă autonomă
cu capacitatea de a participa la viaţa socială. Art.12 alin.1 din Convenţia din 1989 prevede
în acest sens că “statele părţi vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-şi
exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte”.
În realizarea acestui scop, art.12 alin.2 din Convenţie prevede “posibilitatea
ascultării copilului, fie direct, fie printr-un reprezentant sau organism competent, în orice
procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, în conformitate cu regulile de
procedură din legislaţia naţională”.
Asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului,
ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei

38
măsuri de protecţie precum şi celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil sunt
principii care trebuie să guverneze acţiunile oricăror autorităţi şi organisme administrative
sau judiciare cu competenţă în materia protecţiei copilului.
Celeritatea în luarea oricărei decizii cu privire la copil îşi găseşte aplicabilitate în
legislaţia noastră prin stabilirea unor termene de judecată care nu pot fi mai mari de 10
zile; părţile sunt legal citate dacă citaţia le-a fost înmânată cu o zi înaintea judecăţii;
redactarea şi comunicarea hotărârii se face în cel mult 10 zile de la pronunţare.
Pe fondul creşterii şi mai ales al recunoaşterii violenţelor şi abuzurilor îndreptate
împotriva copiilor era absolut necesară consacrarea legală a principiului asigurării
protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului. Acelaşi principiu stă şi la baza altor
acte normative interne, ca de exemplu legea privind combaterea violenţei domestice,
demonstrând o dată în plus preocuparea statului pentru eliminarea acestor situaţii. În
scopul eliminării abuzurilor şi violenţelor împotriva copiilor, s-a afirmat că „fiecare cetăţean
trebuie să fie implicat în lupta împotriva acestui flagel care bântuie la uşa noastră sau la
cea a vecinului de palier”.
Ultimul principiu consacrat de Legea nr.272/2004 este principiul interpretării fiecărei
norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor
din această materie, avându-se astfel în vedere realizarea interesului superior al copilului.
Principiile care stau la baza protecţiei copilului consacrate de legislaţia actuală sunt
idei generale şi fundamentale care trebuie să guverneze orice acţiune întreprinsă de orice
autoritate, organism sau persoană fizică sau juridică cu atribuţii în domeniul protecţiei
copilului, şi a căror încălcare va atrage forţa coercitivă a statului. Ele trebuie de asemenea
să se regăsească ca şi bază sau punct de plecare în adoptarea oricărui act normativ cu
incidenţă în protecţia copilului şi a drepturilor sale.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi principiile care stau la baza drepturilor copilului, reglementate de Legea
nr.272\2004. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
..................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 39
2. Ce presupune principiul nediscriminării în materia protecţiei drepturilor copilului? Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului...............................................................................
...........................................................................................................................................................
....................................................................................  Răspunsul poate fi consultat la pagina 41

5.3. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE COPILULUI ÎN LUMINA DREPTULUI INTERN


Legea nr.272/2004 afirmă obligaţia autorităţilor publice, organismelor private
autorizate precum şi a persoanelor fizice şi persoanelor juridice responsabile de protecţia
copilului de a respecta, de a promova şi de a garanta „drepturile copilului stabilite prin
Constituţie şi lege, în concordanţă cu prevederile convenţiei ONU cu privire la drepturile
copilului şi ale celorlalte acte internaţionale în materie, la care România este parte” şi
„principiul interesului superior al copilului”.
Ca şi Convenţia ONU, legea internă reuşeşte să acopere în mare parte toate
categoriile de drepturi. Legea grupează drepturile copilului în patru secţiuni principale,
respectiv: drepturi şi libertăţi civile; drepturi privitoare la mediu familial şi îngrijire
alternativă; drepturi privitoare la bunăstarea copilului şi educaţie şi drepturi care privesc
activităţi recreative şi culturale. De asemenea, patru capitole distincte din lege tratează
protecţia copilului aflat în diverse situaţii: situaţia copilului lipsit de ocrotire părintească,
situaţia copiilor refugiaţi, protecţia copilului în caz de conflict armat, protecţia copilului care
a săvârşit fapte penale şi nu răspunde penal, protecţia copilului împotriva exploatării
economice şi protecţia copilului împotriva răpirii sau altor forme de traficare.

39
Deşi, Legea nr.272/2004 reprezintă actul normativ principal în materie, dispoziţii
care completează acest domeniu se regăsesc şi în alte acte normative.
Dreptul la identitate
“Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale” (art.8 alin.1 Legea
nr.272/2004).
Dreptul la identitate este un drept de natură complexă care presupune
individualizarea persoanei prin nume, cetăţenie, naţionalitate, stare civilă, domiciliu, etc. În
acest sens se pronunţă şi art.8 alin.2 din aceeaşi lege care prevede că “copilul este
înregistrat imediat după naştere şi are, de la această dată, dreptul la nume, dreptul de a
dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut
şi educat de aceştia”.
Dreptul copilului la identitate determină în mod direct obligaţia organelor şi
organismelor cu atribuţii în domeniu de a lua măsurile prevăzute de lege în cazul în care
unul din elementele constitutive ale identităţii sale lipseşte. Legea instituie în acest sens o
obligaţie de rezultat în sarcina acestora, şi nu una de diligenţă, intervenţia acestora fiind
realizată în “regim de urgenţă”.
În România, respectarea dreptului copilului la identitate se realizează prin
intermediul unor instituţii şi norme juridice aparţinătoare unor ramuri de drept diferite: drept
constituţional, drept civil, drept administrativ, dreptul familiei etc.
Pe fondul unei legislaţii şovăielnice, este interesant de analizat o problemă
controversată, şi anume, discordanţa între identitatea legală sau aparentă a copilului şi
identitatea reală, problemă care apare, în ipoteza „noilor mijloace de procreere”. Astfel,
copilul născut prin inseminare artificială cu donator sau prin prelevare de embrion sau de
ovul are un nume şi o identitate creată de familia care îl creşte, dar care nu corespunde
veritabilei origini genetice.
Se poate considera că, cunoaşterea de către copil a identităţii sale este un drept, şi
este în interesul său. Ea i-ar permite să beneficieze de medicina predictivă, care tinde să
depisteze prin mijloace medicale specifice bolile probabile datorate antecedentelor
familiale. Cunoaşterea adevăratei sale identităţi, l-ar ajuta pe copil, de asemenea, să
rezolve anumite dificultăţi de ordin psihologic.
Dar acest interes superior al copilului nu este întotdeauna compatibil cu cel al
părinţilor, aşa cum am precizat anterior.
Dreptul copilului la ocrotire în mediul familial şi îngrijire alternativă
Protecţia şi ocrotirea drepturilor copilului în mediu familial sau alternativ, în
România se realizează prin intermediul unor instituţii specializate, dar şi prin intermediul
unor politici sociale bine conturate. Statele semnatare a convenţiei cu privire la drepturile
copilului stabilesc să depună toate eforturile necesare pentru ca copilul să rămână şi să
crească în mediul originar, încredinţând astfel creşterea şi educarea copiilor în mod
primordial părinţilor. Este evidenţiată astfel încă o dată funcţia şi rolul deosebit de
important al familiei. În situaţiile în care părinţii nu pot asigura acele condiţii necesare
pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, din motive obiective sau din culpă, aplicarea
măsurilor în vederea ocrotirii drepturilor copilului revine statului. Aceste măsuri pot avea un
caracter temporar sau un caracter permanent, determinat de natura imposibilităţii părinţilor
de a asigura copiilor cadrul necesar ocrotirii drepturilor lor.
Art.18 din Convenţia cu privire la drepturile copilului prevede că: “…răspunderea
pentru creşterea copilului şi asigurarea dezvoltării sale revine în primul rând părinţilor sau,
după caz, reprezentanţilor săi legali. Aceştia trebuie să se conducă în primul rând după
interesul superior al copilului”.
În România dreptul copilului la ocrotire în mediul familial este reglementat atât prin
dispoziţiile legii fundamentale, cât şi prin Legea nr.272/2004 care stabileşte că, copilul are
dreptul să crească alături de părinţii săi, precum şi dispoziţiile Codului familiei (Titlul III,
Capitolul I, Secţiunea I).

40
Legea nr.272/2004 şi dispoziţiile Codului familiei prevăd obligaţia ambilor părinţi de
a asigura copilului, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă dezvoltare ale
copilului, orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor copilului
reglementate în mod expres prin lege. Rezultă din dispoziţiile legale amintite că ocrotirea
copilului se realizează în principal prin intermediul instituţiei ocrotirii părinteşti, iar când
acest lucru nu este posibil, copilul poate beneficia de dreptul la protecţie alternativă, care
include: măsurile de protecţie specială, tutela şi adopţia.
Dreptul copilului de a creşte alături de părinţii săi este recunoscut încă de la
naşterea copilului. Aşa cum se arată în jurisprudenţa CEDO, raporturile dintre părinţi şi
copii reprezintă una din componentele esenţiale ale vieţii de familie, protejată prin art.8 al
Convenţiei. O serie de violări ale acestui drept au fost semnalate de către CEDO în diferite
cauze. Cea mai întâlnită este cea cu privire la separarea copilului de părinţii săi. De
semnalat aici şi interzicerea drepturilor părinteşti ca sancţiune penală. Astfel, în cauza
Sabău şi Pârcălab contre României, instanţa europeană a arătat că această sancţiune se
aplică într-o manieră absolută oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea,
fără a se lua în considerare natura infracţiunii şi interesul minorului.
Pentru a nu constitui o violare a art.8 din Convenţie, separarea copilului de părinţii
săi trebuie să fie o măsură temeinic justificată care să îndeplinească un scop legitim
justificat de protecţia sănătăţii copilului a cărui dezvoltare era pricinuită în familia sa. Astfel,
potrivit art.33 din Legea nr.272/2004, „copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul
dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de
lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de interesul
superior al copilului”.
De asemenea, tot ca o garanţie a dreptului copilului la mediu familial, potrivit
Codului civil, părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl
deţine fără drept.
Potrivit art.34 din Legea nr.272/2004, „orice separare a copilului de părinţii săi,
precum şi orice limitare a exerciţiului drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de
acordarea sistematica a serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe
informarea corespunzătoare a părinţilor, consilierea acestora, terapie sau mediere,
acordate în baza unui plan de servicii”.
În cazul în care separarea copilului de părinţii săi este o măsură care se impune
pentru apărarea interesului superior al copilului, se va lua în considerare una dintre
măsurile speciale de protecţia a copilului, respectiv măsura plasamentului sau a
plasamentului în regim de urgenţă. Aceste măsuri încetează în momentul în care au
dispărut condiţiile sau împrejurările care au dus la luarea acestora. Dreptul de a sesiza
această situaţie revine părinţilor.
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului va lua toate măsurile
necesare pentru ca părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi cei cărora le-a fost
limitat exerciţiul anumitor drepturi să beneficieze de asistenţă specializată pentru creşterea
capacităţii acestora de a se ocupa de copii, în vederea redobândirii exerciţiului drepturilor
părinteşti.
Părinţii care solicită redarea exerciţiului drepturilor părinteşti beneficiază de
asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.
Libertatea de exprimare
Libera exprimare este una dintre cele mai vechi libertăţi fundamentale, o libertate
de tradiţie, cu un conţinut juridic complex care presupune existenţa a trei reguli
fundamentale: libertatea de exprimare, interzicerea cenzurii şi responsabilitatea.
Ca o recunoaştere a copilului ca fiinţă autonomă, cu dorinţe şi nevoi proprii, Legea
nr.272/2004 recunoaşte în mod expres, dreptul la liberă exprimare al acestuia. Asigurarea
dreptului la liberă exprimare presupune îndeplinirea a două îndatoriri de către părinţi sau
de către persoana care are în plasament copilul: prima vizează obligaţia părinţilor de a

41
furniza copiilor informaţii, explicaţii şi sfaturi, în funcţie de vârsta şi de gradul de înţelegere
a acestora, iar a doua obligaţia acestora de a le permite copiilor să îşi exprime punctul de
vedere, ideile şi opiniile. Dreptul la liberă exprimare poate fi limitat de către părinţi numai în
cazurile expres prevăzute de lege.
Art.24 din Legea nr.272/2004 prevede că “copilul capabil de discernământ are
dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte”. Astfel,
copilul care a împlinit vârsta de 10 ani are dreptul, potrivit legii, de a fi ascultat în orice
problemă care îl vizează, iar în situaţia în care nu a împlinit această vârstă poate fi ascultat
dacă autoritatea competentă apreciază că mărturia lui este necesară pentru soluţionarea
cauzei.
Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice
informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra
consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra
oricărei decizii care îl priveşte.
Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare ţinându-se cont de vârsta şi de
gradul de maturitate al copilului.
Libertatea de exprimare şi informare este garantată de art.10 al Convenţiei ONU. În
alineatul 2 sunt prevăzute limitele, restricţiile şi sancţiunile care trebuie avute în vedere în
ce priveşte exercitare dreptului la liberă exprimare. Se prevede astfel că „exercitarea
libertăţii de exprimare şi informare, presupunând îndatoriri şi obligaţii, poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială
sau siguranţa publică, pentru apărarea ordinii sau prevenirea infracţiunilor, pentru protecţia
societăţii şi a moralei, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altuia, pentru a împiedica
divulgarea de informaţii confidenţiale şi pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea
puterii judecătoreşti”.
În doctrina franceză, s-a arătat că, dreptul la exprimare al copilului în litigiile
familiale care îl privesc, precum şi dreptul de a sesiza judecătorul în acest scop,
înseamnă, în acelaşi timp, emergenţa capacităţii juridice a minorului şi restrângerea
prerogativelor autorităţii părinteşti.
Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie
Libertatea de conştiinţă este una din primele libertăţi consacrate legal datorită
libertăţii religioase, ca parte a acesteia având o istorie îndelungată şi foarte contradictorie.
Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie este garantată de art.25 alin.1 din Legea
nr.272/2004 şi de Constituţia României care în art.29 alin.1 prevede că “libertatea gândirii
şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă.
Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă,
contrare convingerilor sale”.
Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, recunoaşte totuşi dreptul
părinţilor de a îndruma copilul în alegerea unei religii, dar fără a-l putea obliga să adere la
o anumită religie sau la un anumit cult religios. De asemenea, religia copilului care a
împlinit 14 ani, nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia, în vreme ce copilul
care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să –şi aleagă singur religia.
Garantarea libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie este realizată de actul normativ amintit
printr-o normă imperativă care interzice orice acţiune menită să influenţeze convingerile religioase
ale copilului. Prin dispoziţiile legale amintite, România se înscrie în rândul ţărilor care permit
copiilor alegerea propriei religii, fără a le impune religia părinţilor săi.
Libertatea de asociere în structuri formale şi informale, precum şi libertatea de
întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege.
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în
categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea de conştiinţei, libertatea de exprimare
Libertatea de asociere, garantată şi în Constituţia României este recunoscută şi
copilului, în aceleaşi limite prevăzute de lege. Copilul are dreptul la liberă asociere în

42
structuri formale şi informale, autorităţile administraţiei publice locale, unităţile de
învăţământ şi alte instituţii publice sau private fiind responsabile în realizarea acestui
deziderat.
Potrivit Convenţiei ONU, exercitarea drepturilor enumerate anterior nu pot fi limitate
decât dacă acest lucru este necesar într-o societate democratică.
În Franţa, libertatea sindicală este recunoscută copiilor numai dacă muncesc.
Libertatea politică şi libertatea religioasă nu sunt însă recunoscute. Rezerva din dreptul
francez, se explică prin pericolele pe care alte organisme, cu excepţia familiei, le-ar avea
asupra copiilor, prin manipularea libertăţii lor pentru a-i îndrepta împotriva familiei şi a-i
face să îmbrăţişeze cauze contestabile: mai clar, este vorba despre totalitarismul de stat,
secte, etc.
În ceea ce priveşte libertatea minorului de a avea relaţii personale (legături cu alte
persoane), nu se afirmă nimic precis în Convenţia ONU, care tratează drepturile de reunire
şi asociere, care privesc mai mult statul decât familiile.
Sănătatea şi bunăstarea copilului (art.43)
Sănătatea şi bunăstarea copilului presupun dreptul la un nivel decent de viaţă şi la
servicii de asigurare a sănătăţii (servicii medicale şi de recuperare). Accesul copilului la
servicii medicale şi de recuperare, precum şi la medicaţia adecvată stării sale, în caz de
boală este garantat de către stat, costurile aferente fiind suportate din Fondul naţional unic
de asigurări sociale de sănătate şi de la bugetul de stat.
În vederea asigurării sănătăţii copilului, autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în
domeniul sănătăţii trebuie să depună toate eforturile pentru reducerea mortalităţii infantile;
prevenirea malnutriţiei şi a îmbolnăvirilor; dezvoltarea de acţiuni şi programe pentru
ocrotirea sănătăţii şi de prevenire a bolilor, de asistenţă a părinţilor şi de educaţie, precum
şi de servicii în materie de planificare familială etc.
Rezultă, deci, că dreptului copilului la sănătate şi bunăstare îi corespund obligaţii
corelative clare aflate în sarcina statului.
Bunăstarea copilului presupune dreptul acestuia la un nivel de trai care să permită
dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială. Realizarea acestui drept se
realizează prin intermediul părinţilor sau reprezentantului legal al copilului care sunt
obligaţi, în acest sens, să asigure copilului o locuinţă şi condiţiile necesare pentru creştere,
educare, învăţătură şi pregătirea profesională.
Legea conturează cadrul relaţiilor care se stabilesc între copil-stat-părinţi, stabilind
ca în situaţia în care aceştia din urmă, din motive independente de voinţa lor, nu pot
asigura satisfacerea nevoilor minime de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi educaţie ale
copilului, asigurarea acestor nevoi sunt în sarcina autorităţilor publice competente care
urmează să le satisfacă prin prestaţii financiare, prestaţii în natură şi alte forme de servicii.
În cazul copilului cu handicap, acesta are dreptul la îngrijire specială în conformitate
cu nevoile sale.
Dreptul copilului la educaţie
Evoluţia lumii contemporane, odată cu progresul economic şi diversificarea
aspiraţiilor umane, cunoaşte o permanentă extindere a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. În cadrul acestora o însemnătate tot mai mare o are asigurarea
de jure şi de facto a drepturilor copilului. În ansamblul acestor drepturi pot fi amintite în
primul rând cele care privesc sănătatea, bunăstarea şi supravieţuirea copilului, drepturi cu
adevărat vitale, dacă ţinem seama de realităţile existente în diferite colţuri ale lumii
contemporane. Cu toată prioritatea unor asemenea drepturi, un altul poate fi considerat de
asemenea ca fundamental, prin faptul că de el, depinde ca un „prealabil indispensabil
existenţa autentică a altor drepturi”. Este vorba de dreptul la educaţie, fără de care nu
poate fi concepută capacitatea omului de a-şi afirma aptitudinile. Recunoaşterea unui
astfel de drept reprezintă o garanţie a asigurării ulterioare a unei calificări, specializări şi
perfecţionări profesionale.

43
Potrivit Legii nr.273/2004, „copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi
permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii sale”
(art.47).
Dreptul la educaţie presupune şi libertatea copilului de a-şi alege felul educaţiei, al
învăţăturii şi al pregătirii profesionale.
Garantând dreptul la educaţie, legea stabileşte obligaţii corelative clare şi ferme în
sarcina statului, prin intermediul organelor sale.
Astfel, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, ca organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, precum şi inspectoratele şcolare şi unităţile de învăţământ, sunt obligate
să asigure, potrivit legii, măsuri speciale pentru:
- facilitarea accesului la educaţia preşcolară şi asigurarea învăţământului general
obligatoriu şi gratuit pentru toţi copii;
- dezvoltarea de programe de educaţie pentru părinţii tineri, inclusiv în vederea
prevenirii violenţei în familie;
- organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copii care nu pot răspunde la
cerinţele programei şcolare naţionale, pentru a nu intra prematur pe piaţa muncii;
- organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care au abandonat
şcoala, în vederea reintegrării lor în sistemul naţional de învăţământ;
- respectarea dreptului copilului la timp de odihnă şi timp liber, precum şi a dreptului
acestuia de a participa liber la viaţa culturală şi artistică;
- prevenirea abandonului şcolar din motive economice, luând măsuri active de
acordare a unor servicii sociale în mediul şcolar, cum sunt: hrană, rechizite, transport şi
altele asemenea.
Dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale
Personalitatea desemnează ceea ce este particular fiecărei persoane şi care o
individualizează într-o colectivitate umană. Fiecărei fiinţe umane i se recunoaşte dreptul la
respectarea personalităţii sale.
Art.28 din Legea nr.272/2004 prevede “copilul are dreptul la respectarea
personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor
tratamente umilitoare şi degradante ”.
Recunoaştere acestui drept, în condiţiile creşterii înfiorătoare a violenţei împotriva
copiilor, a prostituţiei şi a pornografiei infantile, reprezintă un merit al legiuitorului român de
a fi sesizat amploarea fenomenului şi de a fi luat măsurile legale necesare pentru stoparea
acestuia.
Mergând la cauzele multiple care determină violenţa faţă de minori, în literatura de
specialitate au fost identificate trei mari categorii de risc:
- caracteristici ale copilului: probleme de sănătate fizică, naştere prematură,
probleme de dezvoltare a copilului de vârstă mică, probleme de comportament la vârstă
mică;
- caracteristici ale părinţilor: nivel redus de şcolarizare al acestora, probleme de
sănătate mintală, probleme legate de consumul de droguri sau alcool, vârsta mică a
mamei la naşterea copilului, nivel intelectual scăzut al părinţilor, încarcerarea unuia dintre
părinţi;
- caracteristici legate de contextul familial sau de mediu: sărăcie, instabilitate a
structurii familiale, număr mare al copiilor din familie, violenţe conjugale, divorţ, decesul
unuia dintre părinţi.
Abordarea problematicii legate de drepturile copilului ar fi fost incompletă fără o
succintă analiză a drepturilor personalităţii, drepturi care aparţin fiecăruia dintre noi, şi de
care ne bucurăm încă de la naştere.
În literatura de specialitate (O. Ungureanu, C. Jugastru, op.cit.p.43.), sub
denumirea de drepturi ale personalităţii sunt calificate acele drepturi inerente calităţii de
persoană umană care aparţin oricărui individ prin însuşi faptul că este om.

44
Drepturile personalităţii sunt recunoscute oricărei persoane, fără nici o discriminare.
Aceste drepturi sunt opozabile erga omnes, fiind drepturi extrapatrimoniale destinate
desăvârşirii personalităţii.
Intră în categoria drepturilor personalităţii: dreptul la propria imagine, dreptul la
onoare, dreptul la propria voce, dreptul la demnitate, dreptul la respectarea vieţii private.
Subliniind încă o dată meritul Legii nr.272/2004, facem precizarea că, în art.22, se
prevede că “copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime,
private sau familiale”.
Dreptul la propria imagine presupune că fiecare este îndreptăţit să se opună
divulgării prin orice mijloace a elementelor vieţii sale şi la reproducerea imaginii sale fără
consimţământul său. Dreptul la propria imagine presupune două laturi: una publică şi alta
privată, intimă.
Participarea la dezbaterile publice a copilului în vârstă de până la 14 ani se face
numai cu consimţământul scris al acestuia şi al părinţilor sau al reprezentantului legal.
Copii nu pot fi folosiţi în acest mod de către cei care îi au în îngrijire, în scopul obţinerii de
avantaje patrimoniale.
Protecţia şi garantarea dreptului copilului la propria imagine revine Consiliului
Naţional al Audiovizualului care monitorizează modul de derulare a programelor
audiovizuale. În acest sens, se înscrie Decizia nr.249 din 1 iulie 2004 care are drept scop
protejarea imaginii publice şi a vieţii intime, private şi familiale ale copilului, în programele
audiovizuale. În acest sens, decizia stabileşte o serie de interdicţii de natură a proteja
dreptul copilului la propria imagine. Amintita decizie, acum abrogată prin Decizia
nr.187/2006 privind codul de reglementare a conţiunutului audiovizualului, se referă şi la
serviciile de programe şi protecţia copilului, restricţii în programarea difuzării programelor
şi, totodată, măsuri de atenţionare a publicului asupra continuţului şi posibilelor efecte pe
care producţiile respective le pot avea asupra copiilor.
Dreptul la propria voce, ca drept al personalităţii, reprezintă o latură a dreptului la
propria imagine, fiind protejat în acelaşi mod.
Dreptul la demnitate al copilului este de asemenea garantat prin lege, sens în care
în cazul în care măsurile disciplinare sunt necesare a fi aplicate copilului, acestea nu pot fi
stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, fiind interzise pedepsele fizice sau acelea
care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională
a copilului. Prin urmare, demnitatea trebuie pusă în strânsă legătură cu corpul uman. În
scopul protejării demnităţii persoanei, a pudorii şi moralităţii publice, Legea nr. 196/2003
instituie măsuri speciale de prevenire şi combatere a pornografiei sancţionând penal şi
contravenţional actele de implicare a minorilor în orice acţiuni de natură pornografică.
O altă latură a dreptului la demnitate se referă la dreptul copilului de a nu fi supus
pedepselor fizice sau tratamentelor degradante ori umilitoare. De asemenea, măsurile
disciplinare nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului nefiind permise sub
nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică,
psihică sau care afectează starea emoţională a copilului.
Dreptul de petiţionare
Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor
sale fundamentale. El are dreptul de a fi informat asupra drepturilor sale, precum si asupra
modalităţilor de exercitare a acestora. Spre deosebire de dreptul la opinie, care este
condiţionat de discernământul copilului, legea nu condiţionează exercitarea dreptului la
petiţionare de această împrejurare.
În doctrină recunoaşterea acestui drept în maniera în care el este reglementat a
fost apreciată pozitiv, argumentându-se că în acest mod s-ar evita un conflict de interese
între minor şi cel care îl reprezintă legal ori cel care îl asistă din punct de vedere juridic,
conflict ce ar putea duce în cele din urmă la paralizarea exerciţiului acestui drept de către
titularul său.

45
Ca o garanţie a acestui drept, prin Legea nr.272/2004 s-a decis înfiinţarea în mod
obligatoriu a telefonului copilului, al cărui număr va fi adus la cunoştinţa publicului.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi drepturile şi libertăţile copilului, consacrate de Legea nr.272\2004. Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.................................................................................
.............................................................................. Răspunsul poate fi consultat la paginile 42-48.
2. Analizaţi dreptul copilului la demnitate. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 47.

Rezumatul unităţii de învăţare:


Prezenta analizează principiile care stau la baza protecţiei copilului cu
accent deosebit pe principiul interesului superior al copilului, precum şi o analiză în detaliu
a tuturor drepturilor şi libertăţilor consacrate copilului de documentele internaţionale şi de
dreptul intern. Rezultă o paletă foarte variată de drepturi recunoscute copilului, ca urmare
a recunoaşterii acestuia ca fiinţă înzestrată cu capacitatea de a participa la viaţa socială.

5.4. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o analiză a principiului interesului superior al copilului.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- enumerarea şi explicarea fiecărui act normativ în materie
- utilizarea bibliografiei precizate.

5.5. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

46
– Unitatea de învăţare 6 –
PROTECŢIA COPILULUI ÎN DOCUMENTELE INTERNAŢIONALE

6. Unitatea de învăţare 6:
PROTECŢIA COPILULUI ÎN DOCUMENTELE INTERNAŢIONALE
6.1. Obiective
6.2. Scurt istoric privind reglementarea drepturilor copilului în documentele
internaţionale
6.3. Convenţia internaţională privind drepturile copilului ratificată de România prin
Legea nr.18/1990
6.4. Protocolul opţional cu privire la Convenţia internaţională a drepturilor copilului
privitor la participarea copilului la conflictele armate
6.5. Protocolul opţional cu privire la Convenţia internaţională a drepturilor copilului
privitor la la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă
6.6. Convenţia europeană în materia adopţiei de copii
6.7. Convenţia asupra protecţiei copilului şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale
6.8. Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei
6.9. Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.182/1999 privind interzicerea
celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor
6.10. Convenţia privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii
6.11. Convenţia pentru obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate
6.12. Lucrare de verificare
6.13. Bibliografie

6.1. OBIECTIVE
• Cunoaşterea instrumentelor internaţionale de garantare a drepturilor copilului
• Corelarea dreptului intern cu dreptul internaţional

6.2. SCURT ISTORIC PRIVIND REGLEMENTAREA DREPTURILOR COPILULUI ÎN


DOCUMENTELE INTERNAŢIONALE

Domeniu deosebit de sensibil, protecţia copilului a interesat comunitatea


internaţională, care de-a lungul anilor a încercat să adopte un cadru legislativ viabil în
ceea ce priveşte copilul şi drepturile sale. Acestei problematici i s-a acordat o atenţie
sporită mai ales în ultimul deceniu al secolului XX, pe fondul statisticilor care înregistrau
numeroase decese în rândul copiilor, ca urmare a foametei, a bolilor sau ca urmare a
supunerii acestora la diferite forme de exploatare. Cel mai important moment în
recunoaşterea internaţională a drepturilor copilului îl constituie anul 1989, când este
adoptată declaraţia internaţională privind drepturile copilului.
Cu toate acestea, reglementări internaţionale în materie întâlnim şi mai înainte de
acest moment. Astfel, declaraţii ale drepturilor copilului au fost adoptate şi înainte de 1989
de alte organizaţii internaţionale, cum ar fi Liga Naţiunilor (1924), Organizaţia Naţiunilor
Unite (1959). Această ultimă declaraţie, aflată în vigoare şi astăzi, a stat la baza elaborării
actualei convenţii cu privire la drepturile copilului.
Declaraţia Naţiunilor Unite a drepturilor copilului din 20 noiembrie 1959 are marele
merit de a fi pus bazele unor principii fundamentale privind protecţia copilului, principii care
se regăsesc şi în declaraţiile actuale: non-discriminarea, protecţia specială, precum şi
oportunităţi şi facilităţi reglementate prin lege şi alte mijloace în scopul dezvoltării fizice,
mentale, morale, spirituale şi sociale în modalităţi sănătoase şi normale şi în condiţii de

47
libertate şi demnitate; dreptul la nume şi naţionalitate, dreptul de a beneficia de protecţie
socială, hrană adecvată, locuinţă, recreere şi servicii medicale; dreptul copilului cu nevoi
speciale la tratament, educaţie şi grijă impuse de condiţia sa particulară; nevoia de
dragoste, de înţelegere, astfel încât copilul ori de câte ori este posibil, să crească în
îngrijirea şi responsabilitatea părinţilor săi, într-o atmosferă de afecţiune şi de securitate
morală şi materială; dreptul la educaţie, care va fi liberă şi obligatorie, cel puţin în ciclul
primar; copii sunt primii care primesc asistenţă şi protecţie; protecţia împotriva tuturor
formelor de neglijenţă, cruzime şi exploatare, inclusiv în situaţiile asociate cu activitatea de
muncă; protecţia împotriva practicilor de discriminare rasială, religioasă sau de altă natură.
Cu toate meritele enunţate anterior, s-a afirmat că această declaraţie este centrată
numai pe bunăstarea şi protecţia copilului, fără a recunoaşte copilul ca fiinţă autonomă.
Perioada anilor 60-70 a fost caracterizată prin necesitatea de a defini în mod
coerent drepturile copilului. S-a făcut auzită necesitatea de a recunoaşte copilului dreptul
se a fi audiat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, fie direct, fie
prin reprezentant, lucru care implică de fapt recunoaşterea acestuia ca “fiinţă umană
deplină, cu capacitate de a participa la viaţa socială”.
Adoptarea în 1989 a Convenţiei internaţionale privind drepturile copilului a fost
considerată pentru acea vreme drept un pas foarte important, „dreptul internaţional al
copilului, care până la acea dată avea un caracter declarativ, îşi schimbă natura pentru a
deveni o normă de constrângere impusă statelor care au ratificat Convenţia”.
Convenţia asupra drepturilor copilului a fost adoptată în unanimitate de Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 44/20 noiembrie 1989. Problema
promovării drepturilor copilului a fost reluată prin Declaraţia de la Viena.
Protecţia copilului a constituit subiect de discuţii şi analiză şi pentru alte organisme
internaţionale, cum ar fi Organizaţia Internaţională a Muncii, creată în anul 1919 care a
ridicat problema exploatării copiilor şi a adoptat de-a lungul timpului o serie de acte în
materie.
Cu toate carenţele, iminente, reglementările internaţionale privitoare la protecţia
copilului reprezintă o realitate care nu poate fi ignorată, mai ales că România a aderat la o
parte dintre acestea.
Trebuie să facem precizarea că, angajamentele adoptate la nivel internaţional
trebuie traduse într-o strategie clară la nivel naţional şi local pentru drepturile copiilor,
încadrată de Convenţie şi adaptată la realităţile specifice ale fiecărei ţări.
Fiecare stat trebuie să includă în strategia sa politici de protecţie şi promovare a
drepturilor copilului.
Fără alocarea resurselor financiare şi o bună pregătire a specialiştilor apare drept
imposibil de realizat acest deziderat. Statele, care au ratificat Convenţia, au
responsabilitatea să asigure realizarea drepturilor copilului.

6.3. CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ PRIVIND DREPTURILE COPILULUI


RATIFICATĂ DE ROMÂNIA PRIN LEGEA NR.18/1990

La data de 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a


adoptat Convenţia cu privire la drepturile copilului. Aceasta s-a bucurat de impact
extraordinar, majoritatea statelor ratificând-o, demonstrându-se astfel că acestea sunt
dispuse să recunoască în copil o fiinţă care este capabilă să participe la viaţa socială.
Acest document internaţional pune în evidenţă faptul că societatea internaţională
recunoaşte şi identifică în cele din urmă necesităţile, particularităţile şi vulnerabilitatea
copiilor. Recunoscând în mare parte drepturi care sunt de fapt drepturi ale omului, în
general, convenţia identifică şi drepturi specifice copilului, fiind calificată ca „ un document
fundamental al omenirii contemporane”.

48
Pe lângă faptul că, convenţia reprezintă o adevărată „cartă a drepturilor copilului”,
ea a fost calificată ca un document ce cuprinde obligaţiile pe care statele şi le asumă faţă
de copii. Preluând o parte din dispoziţiile Convenţiei din 1959, convenţia sus-numită
reglementează o serie de principii de o valoare incontestabilă, în jurul cărora trebuie să se
desfăşoare activitatea tuturor factorilor implicaţi în protecţia copilului. În temeiul dispoziţiilor
cuprinse în acest document, a fost adoptată în România, Legea nr.272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Astăzi, convenţia se bucură o ratificare aproape universală, fiind practic cel mai
important document internaţional în materia drepturilor copilului. Acest lucru a determinat
ulterior adoptarea altor acte internaţionale de importanţă recunoscută, cum ar fi: Convenţia
Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme
ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor, Convenţia de la Haga
asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii etc.
Noutăţi şi efecte aduse de Convenţia internaţională privind drepturile
copilului
Deşi, adoptarea acesteia a fost îngreunată de divergenţele existente între statele
semnatare, asupra unor probleme importante care vizau: participarea copiilor la
conflictele armate, adopţia sau libertatea religioasă, convenţia preluând pentru rezolvarea
acestora, o parte din principiile enunţate de fosta convenţie, intrarea în vigoare în anul
1989 a determinat legiferarea unor drepturi şi principii care anterior nu mai fuseseră
reglementate sau care nu aveau un caracter obligatoriu. Amintim aici, spre exemplu:
dreptul copilului de a se informa cu privire la drepturile lor, dreptul copilului de a fi ascultat
în orice procedură care îl vizează în mod direct.
Odată cu ratificarea Convenţiei, multe state au început să promoveze drepturile
copilului şi să preia în legislaţia naţională principiile stipulate în Convenţie. Acest lucru a
însemnat atât abrogarea legilor discriminatorii la adresa copiilor cât şi crearea unor noi legi
în vederea promovării drepturilor copilului. Mai mult de atât, la nivelul fiecărui stat în parte
au început să fie înfiinţate organisme şi ministere care să se ocupe cu problematica
drepturilor copilului şi care să promoveze programe politice în acest sens.
Principii privind protecţia copilului reglementate de Convenţia internaţională
privind drepturile copilului
Patru sunt principiile fundamentale în jurul cărora gravitează toată problematica
referitoare la protecţia copilului: principiul interesului superior al copilului (consacrat în
art.3), principiul non-discriminării (art.2), principiul dreptului la viaţă, supravieţuire şi
dezvoltare (art.6), principiul consultării şi respectării opiniilor (art.12).
Art.2 din Convenţia cu privire la drepturile copilului consacră principiul non-
discriminării, prevăzând că “statele părţi se angajează să respecte şi să garanteze
drepturile stabilite în convenţie tuturor copiilor din jurisdicţia lor, indiferent de rasă, culoare,
sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate, apartenenţă etnică sau
origine socială, de situaţie materială, incapacitatea fizică, de statutul la naştere sau de
statutul dobândit al copiilor ori al părinţilor sau al reprezentanţilor legali ai acestuia”.
Aşa cum s-a precizat, nucleul acestui principiu îl constituie egalitatea şanselor. El
promovează egalitatea şanselor băieţilor şi fetelor, a copiilor refugiaţilor, a copiilor de
origine străină, a minorităţilor sau a populaţiilor indigene.
Lupta împotriva discriminării şi a încălcării drepturilor anumitor categorii de
persoane constituie o problemă prioritară a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Convenţia cu
privire la drepturile copilului identifică mai multe criterii de discriminare decât cele
identificate de Carta Naţiunilor Unite (rasa, sexul, limba şi religia), apropiindu-se de
Declaraţia universală a drepturilor omului care identifică un număr mai extins de criterii.
Unul dintre cele mai importante instrumente de eliminare a discriminării, elaborat de
sistemul Naţiunilor Unite, este Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare
rasială. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite invită statele membre:

49
- să promoveze valorile non-discriminării în toate programele şi politicile
educaţionale;
- să acorde o atenţie specială educaţiei civice a profesorilor;
- să acorde o atenţie specială a învăţării istoriei contemporane la vârste cât mai
mici, prezentându-li-se copiilor o imagine corectă asupra crimelor comise de fascism şi
alte regimuri totalitare, şi în special crimelor de apartheid şi genocid;
- să se asigure că programele şcolare şi manualele reflectă principiile anti-
rasismului şi promovează educaţia interculturală.
Art.3 alin.1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului consacră principiul
consacră poate cel mai important principiu privitor la apărarea şi garantarea drepturilor
copilului: principiul interesului superior al copilului, prevăzând că “în toate acţiunile care
privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de
instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele
copilului vor prevala”.
Este aşadar vorba despre principiul interesului superior al copilului care trebuie să
se regăsească la nivelul tuturor acţiunilor întreprinse de orice autoritate şi care îl priveşte
direct pe copil. Acest principiu se regăseşte reglementat în toate convenţiile internaţionale,
ca o expresie a necesităţii apărării intereselor copilului.
Principiul promovării interesului superior al copilului se regăseşte şi în alte articole
ale Convenţiei, lăsându-se practic să se înţeleagă faptul că mesajul acesteia îl constituie
interesul superior al minorului, iar respectarea sa este o obligaţie fundamentală a statelor
membre. În acest scop, în art.3 alin.2 se prevede că “statele se obligă să asigure copilului
protecţia şi îngrijirea necesară în vederea asigurării bunăstării sale, ţinând seama de
drepturile şi obligaţiile părinţilor săi, ale reprezentanţilor săi legali sau ale altor persoane
cărora acesta le-a fost încredinţat în mod legal, şi în acest scop, vor lua toate măsurile
legislative şi administrative corespunzătoare”.
În ce priveşte persoana care trebuie să facă aplicarea principiului interesului
superior al copilului, textul art.3 nu face nici o referire directă. Cu toate acestea, s-a
afirmat în literatura de specialitate că termenul de “toate”, folosit la începutul art.3 din
Convenţie, sugerează orice persoană care este implicată într-o procedură care îl vizează
în mod direct pe copil şi care trebuie în urma acesteia să ia o decizie în ceea ce îl priveşte.
Un alt principiu fundamental privind apărarea şi promovarea drepturilor copilului
reglementat de Convenţia privind drepturile copilului este principiul dreptului la viaţă,
supravieţuire şi dezvoltare.
Acesta îşi găseşte reglementare în art.6 din Convenţie, care prevede că: “Statele
părţi recunosc dreptul la viaţă al fiecărui copil”. De asemenea în alin.2 se arată că “Statele
părţi vor face tot ce le stă în putinţă pentru a asigura supravieţuirea şi dezvoltarea
copilului”.
S-a afirmat că dreptul la dezvoltare este un complex care include atât aspecte
individuale, cât şi dimensiuni socio-economice şi politice ce ţin de performanţele
economice, organizarea democratică protecţia mediului, echitatea între generaţii etc.
În privinţa individului, dreptul de dezvoltare presupune: satisfacerea nevoilor şi
trebuinţelor fundamentale, de hrană, îmbrăcăminte, fără a pune în pericol mediul,
protejarea demnităţii umane, ca drept al personalităţii, prin intermediul drepturilor omului şi
a justiţiei sociale precum şi satisfacerea celorlalte nevoi, de natură culturală, socială sau
religioasă.
Dreptul la viaţă şi dezvoltare este reiterat şi în Declaraţia universală cu privire la
supravieţuirea, protecţia şi dezvoltarea copiilor din 30 septembrie 1990. Între obiectivele
fundamentale ale acestei declaraţii, amintim: reducerea mortalităţii infantile, situaţia
copiilor handicapaţi şi protecţia celor aflaţi în dificultate, asigurarea dreptului la educaţie
etc.

50
Art.12 alin.1 din Convenţie prevede că “statele părţi vor garanta copilului capabil de
discernământ dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl
priveşte”.
În realizarea acestui scop, art.12 alin.2 din Convenţie prevede “posibilitatea
ascultării copilului, fie direct, fie printr-un reprezentant sau organism competent, în orice
procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, în conformitate cu regulile de
procedură din legislaţia naţională”.
Importanţa reglementării acestui drept prin Convenţia cu privire la drepturile
copilului este dată de faptul recunoaşterii copilului ca fiinţă autonomă cu dorinţe şi nevoi
proprii.
Drepturi recunoscute copilului
În linii mari, convenţia reuşeşte să acopere toate categoriile de drepturi recunoscute
în general omului, ţinând cont evident de subiectul căruia i se adresează. Astfel, regăsim
tratate în convenţie: drepturile şi libertăţile civile, politice, economice, culturale, sociale.
Acesta este motivul pentru care s-a afirmat ca această convenţie, fără a fi pe de-a întregul
perfectă reprezintă o veritabilă „cartă a drepturilor copilului”.
Convenţia subliniază de asemenea că drepturile copilului sunt drepturi ale omului.
Ideea pe care o transmite Convenţia este aceea, că dincolo de lipsa lor de maturitate,
copii trebuie să fie consideraţi egali în drepturi cu adulţii, fără nici o discriminare.
În acest sens, Convenţia generează obligaţii pe care toţi trebuie să le
îndeplinească.
Conform Convenţiei, copii sunt cetăţeni şi au dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a
se ţine cont de opinia lor şi de asemenea, toate acţiunile trebuie să fie orientate în
interesul superior al copilului, să promoveze echitate şi să protejeze împotriva
discriminării.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi drepturile şi libertăţile copilului, consacrate de Legea nr.18\1990. Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.............................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la paginile 51-54.
2. Care sunt principiile reglementate de Legea nr.18\1990. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului........................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pagina 52.

6.4. PROTOCOLUL OPŢIONAL CU PRIVIRE LA CONVENŢIA INTERNAŢIONALĂ A


DREPTURILOR COPILULUI ASUPRA PATICIPĂRII COPIILOR LA CONFLICTELE
ARMATE

De-a lungul timpului numeroase organizaţii neguvernamentale au depus eforturi


pentru a găsi căile şi mijloacele cele mai adecvate pentru protecţia copiilor în caz de
conflicte armate.
Înainte de Protocolul opţional cu privire la Convenţia drepturilor copilului asupra
participării copiilor la conflictele armate o activitate susţinută în acest domeniu a fost
desfăşurată de Comitetul Internaţional al Crucii-Roşii care a tras numeroase semnale de
alarmă cu privire la pericolele la care este expusă populaţia civilă şi în mod particular
copiii, pe timpul războiului. În acest sens, CICR în 1939 propune Naţiunilor Unite un
proiect privind protecţia copiilor în conflictele armate. Se acorda o atenţie deosebită
protecţiei copiilor în conflictele armate internaţionale şi interne. O parte din aceste
dispoziţii sunt preluate şi se regăsesc în Convenţia de la Geneva din 1949 şi cele două
protocoale adiţionale din 1977. Convenţia de la Geneva asupra protecţiei populaţiei civile
pe timp de război, care se aplică conflictelor armate internaţionale garantează copiilor
statutul de persoane protejate precum şi un tratament care înţelege să respecte viaţa şi

51
integritatea fizică şi morală. În acest sens, tortura, măsurile de coerciţie, pedepsele
colective şi represaliile sunt interzise.
Cele două protocoale adiţionale care au urmat Convenţiei stabilesc principiile care
stau la baza protecţiei speciale acordate copiilor pe timp de război ( Sandra Signer, La
protection des enfants dans les conflit armés, Extraits de la Revue internationale de la
Croix-Rouge, mai-juin 1986, op.cit.p. 25.).
Ca dovadă a preocupării de a oferi protecţie copiilor, problematica expusă anterior
îşi găseşte aplicare şi în Convenţia din 1989.
Vârsta de participare a copilului la conflictele armate a constituit o problemă foarte
controversată în perioada de dinainte de adoptarea Convenţiei cu privire la drepturile
copilului, reglementarea sa în documentul amintit făcând din acesta o adevărată ţintă a
nemulţumirilor şi suspiciunilor.
Deşi, Convenţia defineşte copilul ca fiind “orice fiinţă umană sub vârsta de 18 ani,
exceptând cazurile când legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această
vârstă” (art.1), art.38 paragraful 3 al aceleiaşi convenţii coboară limita de vârstă în ceea ce
priveşte recrutarea, la 15 ani, încălcâdu-se astfel principiul consacrat în art.3 al Convenţiei.
Ca urmare a unei asemenea prevederi, viaţa copilului ar fi putut fi pusă în pericol,
ştiut fiind faptul că la o vârstă atât de mică, acesta nu are capacitatea fizică şi psihică de a
face faţă unei eventuale participări la conflictele armate.
Prin urmare, fără a avea în vedere lipsa de maturitate fizică şi intelectuală a
copilului, statele părţi stabilesc o vârstă de recrutare neconformă cu scopul stipulat de
convenţie în preambul. Împrejurarea a fost posibilă ca urmare a diferenţelor de cultură şi
economice existente între statele părţi.
Abia 10 ani mai târziu, prin Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în
conflictele armate, la Convenţia privind drepturile copilului (Semnat de România la 6
septembrie 2000), vârsta de participare a copilului la conflictele armate este ridicată la 18
ani. Acest protocol facultativ este a fost adoptat de statele membre ca urmare a
convingerii că ridicarea vârstei minime va contribui în mod efectiv la implementarea
principiului conform căruia interesul superior al copilului trebuie să reprezinte o premisă
primordială în toate deciziile care îl priveşte.
Adoptarea unui astfel de protocol era iminentă, după ce în luna iunie 1999 este
adoptată Convenţia nr.182 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii cu privire la interzicerea
celor mai grave forme de exploatare şi acţiunea imediată pentru eliminarea acestora, care
interzicea în mod expres recrutarea forţată sau obligatorie a copiilor pentru folosirea în
conflictele armate. În această convenţie se reamintea obligaţia fiecărei părţi la un conflict
armat de a se conforma prevederilor dreptului internaţional umanitar.
În virtutea acestor deziderate, Protocolul opţional cu privire la implicarea copiilor în
conflictele armate cuprinde trei articole de o maximă importanţă:
“Art.1. Statele părţi vor lua toate măsurile posibile pentru a se asigura ca
persoanele care fac parte din forţele lor armate şi nu au împlinit vârsta de 18 ani să nu ia
parte direct la ostilităţi.
Art.2. Statele părţi se vor asigura ca persoanele care nu vor îndeplini vârsta de 18
ani nu pot fi recrutate forţat în forţele lor armate.
Art.3 statele părţi vor ridica vârsta pentru recrutarea voluntară a unei persoane în
forţele lor armate naţionale faţă de aceea stabilită de art.38 paragraful 3, al Convenţiei
pentru drepturile copilului, luând în considerare principiile conţinute în acest articol,
precum şi faptul că în convenţie persoanele sub vârsta de 18 ani sunt îndreptăţite să
primească o protecţie specială.”

52
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care două protocoale adiţionale care au urmat Convenţiei stabilesc principiile
care stau la baza protecţiei speciale acordate copiilor pe timp de război. Folositi spaţiul de
mai jos pentru formularea răspunsului.............................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la paginile 54.
2. Care este vârsta de participare la conflictele armte stabilită prin Protocolul facultativ cu
privire la implicarea copiilor în conflictele armate, la Convenţia privind drepturile copilului.
Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului....................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pagina 54.

6.5. PROTOCOLUL OPTIONAL CU PRIVIRE LA CONVENTIA DREPTURILOR


COPILULUI REFERITOR LA VANZAREA DE COPII, PROSTITUTIA COPIILOR SI
PORNOGRAFIA INFANTILA

Consacrat fiind în Convenţia cu privire la drepturile copilului, dreptul copilului de a fi


protejat împotriva exploatării economice şi de a nu fi constrâns la muncă, dacă aceasta ar
pune în pericol sănătatea şi educaţia sa, a determinat o reglementare mai nuanţată, dat
fiind şi realitatea potrivit căreia copii făceau obiectul traficului internaţional de copii în
scopuri sexuale, prostituţiei şi a pornografiei.
Luând în calcul statisticile potrivit cărora fenomenul pornografiei infantile a atins
cote de neimaginat, ca şi fenomenul vânzării de copii, statele membre au adoptat un nou
protocol la Convenţia cu privire la drepturile copilului.
“Art.2. În sensul prevederilor prezentului protocol:
a) vânzarea de copii este considerat orice act sau tranzacţie prin care un copil este
transferat de orice persoană sau grup de persoane de către o altă persoană sau grup de
persoane către o altă persoană ori către un alt grup contra cost sau contra oricăror
avantaje materiale;
b) Prostituţia copiilor reprezintă folosirea copiilor pentru activităţi sexuale, contra
cost sau contra oricăror alte avantaje materiale;
c) Pornografia infantilă înseamnă orice reprezentare prin orice mijloace, a copiilor
angajaţi într-o activitate sexuală explicită, reală sau simulată, sau orice altă expunere a
organelor sexuale ale copiilor, în principal în scopuri sexuale.
Orice stat va urmări ca cel puţin următoarele acte sau activităţi să fie incriminate în
legislaţia penală, indiferent dacă ele sunt comise pe teritoriul naţional sau internaţional,
individual sau pe o bază organizată: oferirea, furnizarea sau acceptarea, prin orice
mijloace a unui copil în scopul: exploatării sexuale a copilului; transferului organelor
copilului în scopul obţinerii de profit; obligarea copilului la muncă forţată; consimţământul
fals, în calitate de intermediar, la adopţia unui copil, cu încălcarea dispoziţiilor legale
internaţionale în materia adopţiei; oferirea, obţinerea, procurarea sau furnizarea unui copil
în scopul prostituţiei.
Sub rezerva dreptului intern al statului parte, aceleaşi dispoziţii vor fi în vigoare în
caz de tentativă de comitere a oricăruia din aceste acte, de complicitate în săvârşirea sa
sau de participare la acestea”.
Statele părţi vor lua toate măsurile necesare în vederea întăririi cooperării
internaţionale prin acorduri multilaterale, regionale şi bilaterale, în scopul prevenirii,
identificării, urmăririi, anchetării şi pedepsirii celor responsabili de actele legate de
vânzarea de copii, de prostituţia copiilor, de pornografia infantilă şi de turismul pedofil.
Protocolul cuprinde dispoziţii referitoare la extrădare. Astfel, se prevede că temeiul
extrădării în situaţia săvârşirii infracţiunilor enumerate, îl constituie tratatul de extrădare
încheiat între statele părţi. În lipsa unui astfel de tratat, temeiul juridic pentru extrădare îl

53
constituie prezentul protocol. În această ultimă situaţie extrădarea va fi condusă de regulile
statului căruia i se solicită extrădarea.
În vederea realizării scopului enunţat în preambulul protocolului, acesta enumeră şi
bunurile care fac obiectul confiscării speciale: documente, obiecte sau alte mijloace
materiale utilizate pentru comiterea infracţiunilor, produsul acestor infracţiuni.
În materie de procedură penală sunt de asemenea stabilite măsurile necesare
pentru protejarea drepturilor şi intereselor copiilor care sunt victimele acestor infracţiuni:
protejarea copiilor, ţinându-se seama de necesităţile lor speciale, mai ales atunci când
aceştia se află în calitate de martori, informarea acestora despre drepturile lor ţi
desfăşurarea procedurii, luarea în considerare şi examinarea punctelor de vedere şi a
opiniilor copilului, protejarea identităţii copilului victimă şi a vieţii sale private pentru a
împiedica difuzarea oricărei informaţii care ar putea conduce la identificarea lor etc.
Statele părţi vor favoriza, de asemenea, cooperarea şi coordonarea internaţională
între autorităţile şi organizaţii internaţionale.
Dispoziţiile Protocolului opţional cu privire la Convenţia drepturilor copilului referitor
la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă se vor subordona
dispoziţiilor mai favorabile în materie cuprinse în dreptul intern al unui stat parte sau în
dreptul internaţional în vigoare pentru acel stat parte . La nivel intern, un pas important în
lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor l-a constituit adoptarea Legii nr.678/2001
privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane. În acelaşi sens au fost adoptate şi
alte acte normative, ca de exemplu, Legea nr.161/2003, privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul
de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei care institue măsuri speciale de prevenire
şi combatere a pornografiei infantile prin sisteme informatice, sancţionând „producerea în
vederea răspândirii, oferirea sau punerea la dispoziţie, răspândirea sau transmiterea,
procurarea pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice pentru minori prin
sisteme informatice ori deţinerea fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un
sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice”.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce se înţelege prin vânzare de copii? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la paginile 56.
2. Ce raport există între dispoziţiile din dreptul intern referitoare la vânzarea de copii,
prostituţia copiilor şi pornografia infantilă şi Protocolului opţional cu privire la Convenţia
drepturilor copilului? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
 Răspunsul poate fi consultat la pagina 57.

6.6. CONVENŢIA EUROPEANĂ ÎN MATERIA ADOPŢIEI DE COPII

Încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 1967(Ratificată de România prin Legea


nr.15/25.03.1993, publicată în M.O. nr.67/31 martie 1993), această convenţie urmăreşte,
aşa cum se declară în preambul, stabilirea unor principii şi proceduri comune în materia
adopţiei copilului, care să ducă la înlăturarea divergenţelor cauzate de reglementarea
diferită a acestei instituţii în legislaţia fiecărui stat. Dincolo de acest scop, convenţia
urmăreşte “promovarea binelui copiilor adoptaţi”.
Aderarea la această convenţie s-a făcut cu o singură rezervă: România declară că
nu va aplica dispoziţiile art.7, potrivit cărora vârsta minimă a adoptatorului nu poate fi mai
mică de 21 de ani şi nici mai mare de 35 de ani. În legislaţia română vârsta minimă este
de 18 ani, fără să se prevadă o limită maximă de vârstă.

54
De asemenea, România declară că din partea a III- a a Convenţiei va avea efect
numai art.18,19 şi 20 potrivit cărora:
- autorităţile publice vor veghea la promovarea şi buna funcţionare a instituţiilor
publice sau private cărora pot să se adreseze cei care doresc să adopte sau să fie adoptat
un copil, în vederea obţinerii de sprijin şi de sfaturi;
- aspectele sociale şi juridice ale adopţiei vor figura în programele de pregătire a
lucrătorilor sociali;
- se vor lua măsuri ca o adopţie să poată interveni, dacă este cazul, fără ca
identitatea adoptatorului să fie dezvăluită familiei copilului;
- se vor lua măsuri pentru a se reglementa sau a se permite ca procedura adopţiei
să se desfăşoare în şedinţă secretă;
- adoptatorul şi adoptatul vor putea obţine documente extrase din registrele publice
al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii adoptatului, dar nu dezvăluie în mod
expres dorinţa şi nici identitatea părinţilor fireşti;
- registrele publice vor fi ţinute sau, cel puţin, conţinutul lor va fi reprodus în aşa fel
încât persoanele care nu au un interes legitim să nu poată afla faptul că o persoană a fost
adoptată sau, dacă acest fapt este cunoscut, identitatea părinţilor fireşti.
Art 3. prevede că “prezenta convenţie priveşte numai instituţia juridică a adopţiei
unui copil care, în momentul în care adoptatorul solicită adopţia, nu a împlinit vârsta de 18
ani, nu este sau nu a fost căsătorit şi nu este socotit major”. Prin urmare, este stabilită o
prim condiţie de fond la încheierea valabilă a adopţiei.
Convenţia stabileşte condiţiile de fond şi de formă necesare pentru încheierea
valabilă a adopţiei. Astfel, prevede că pentru a fi valabilă, este necesar să fie exprimate:
consimţământul mamei, în cazul în care copilul este legitim, cel al tatălui sau, dacă nu
există nici tată, nici mamă care să poată consimţi, consimţământul oricărei persoane sau
al oricărui organism care ar fi abilitat să exercite drepturile părinteşti în această privinţă.
Dacă una dintre persoanele enumerate anterior este lipsită de exerciţiul drepturilor
părinteşti, legislaţia internă, poate sau nu să recunoască dreptul acestora de a consimţi la
adopţia copilului său.
Convenţia stabileşte o vârstă minimă şi una maximă a adoptatorului, respectiv 21 şi
35 de ani, cu posibilitatea derogării de la condiţia vârstei minime, în cazul în care
adoptatorul este tatăl sau mama copilului sau în cazuri excepţionale.
Adopţia nu va putea fi încuviinţată decât în urma unei anchete corespunzătoare
privind adoptatorul, copilul şi familia sa. Aceasta trebuie să cuprindă date referitoare la
personalitatea, starea de sănătate şi situaţia economică, condiţiile de locuit; motivele
pentru care adoptatorul doreşte să adopte copilul; potrivirea reciprocă între adoptator şi
copil; personalitatea şi starea de sănătate a copilului; opinia copilului cu privire la adopţie;
religia adoptatorului şi religia copilului.
Sunt reglementate de asemenea efectele adopţiei.
De remarcat este faptul că înainte de aderarea la această Convenţie europeană,
legea străină era luată în considerare pentru a ştii dacă străinul poate adopta şi în ce
condiţii. Acest lucru este realizat prin ancheta socială, dar, „condiţiile puse sunt cele ale
unei reglementări uniforme, nu ale unei anumite legi interne” (M.V.Jacotă, Dreptul
internaţional privat, vol.II, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1997, p.128.).
Nici un text nu prevede că dispoziţiile Convenţiei devin aplicabile şi înlocuiesc
dreptul intern în materie de adopţie internaţională, indiferent care ar fi naţionalitatea sau
apartenenţa adoptatorului străin. Potrivit convenţiei, părţile contractante păstrează
facultatea de a adopta dispoziţii mai favorabile pentru copilul adoptat.

55
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Sub ce rezervă aderă România la Convenţia europeană în materia adopţiei de
copii? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.............................................................................................................................
................................................................................................................................................
...................................................................... Răspunsul poate fi consultat la paginile 57.
2. Care este scopul urmărit prin adoptarea Convenţiei europene în materia adopţiei
de copii? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului............................................................................................................................
................................................................................................................................................
........................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 56.

6.7. CONVENŢIA ASUPRA PROTECŢIEI COPILULUI ŞI COOPERĂRII ÎN MATERIA


ADOPŢIEI INTERNAŢIONALE
Importanţa deosebită a adopţiei internaţionale, ca măsură de protecţie a copilului, a
determinat adoptarea unei noi convenţii în materie.
Astfel, Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 recunoscând „necesitatea înfloririi
armonioase a personalităţii copilului care trebuie să crească într-un mediu familial, într-un
climat de fericire, iubire şi înţelegere”, prevede că adopţia internaţională prezintă avantajul
că oferă o familie permanentă copilului pentru care nu poate fi găsită o familie potrivită în
statul său de origine.
Convenţia se află în concordanţă cu principiile proclamate de convenţia
internaţională privind drepturile copilului şi cu Rezoluţia Adunării Generale nr.41/1985 din
3 decembrie 1986.
Amintita convenţie are ca obiect.
a) să stabilească garanţii pentru ca adopţiile internaţionale să se înfăptuiască în
interesul superior al copilului şi în respectul drepturilor fundamentale care îi sunt
recunoscute în dreptul internaţional;
b) să instaureze un sistem de cooperare între statele contractante pentru a asigura
respectul acestor garanţii şi să prevină astfel răpirea, vânzarea sau traficul de copii;
c) să asigure recunoaşterea în statele contractante a adopţiilor realizate potrivit
convenţiei.
Convenţia se aplică numai adopţiilor internaţionale şi reglementează condiţiile
adopţiilor internaţionale, autorităţile centrale şi organismele implicate, precum şi condiţiile
procedurale ale adopţiei internaţionale.
Art.39 din Convenţia de la Haga prevede că această convenţie nu derogă de la
instrumentele internaţionale la care statele contractante sunt părţi şi care cuprind dispoziţii
referitoare la materiile reglementate prin prezenta convenţie, afară dacă o declaraţie
contrară nu s-a făcut de statele legate prin atare instrumente.
Convenţia de la Haga cuprinde dispoziţii privitoare la condiţiile încheierii adopţiei,
autorităţile centrale şi organismele agreate; condiţiile procedurale ale adopţiei
internaţionale; recunoaşterea şi efectele adopţiei.
De remarcat este că această convenţie renunţă la criteriul cetăţeniei reglementat de
fosta convenţie, făcând trimitere la cel al reşedinţei obişnuite al copilului, dintr-un stat
contractant denumit „stat de origine”. Adopţiile vizate prin convenţie nu pot fi încheiate
decât dacă sunt respectate condiţiile strict reglementate de art.4 şi 5, anume că:
autorităţile competente din statul de origine au stabilit că acel copil este adoptabil şi au
constatat că adopţia internaţională corespunde interesului său superior, după ce au avut în
vedere posibilităţile sale de plasament în statul de origine şi copilul a fost informat asupra
consecinţelor adopţiei.

56
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este obiectul Convenţiei internaţionale asupra protecţiei copilului şi cooperării în
materia adopţiei internaţionale? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 59.
2. Ce se înţelege prin adopţie internaţională? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
......................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 59.

6.8. CONVENŢIA EUROPEANĂ ASUPRA STATUTULUI JURIDIC AL COPIILOR


NĂSCUŢI ÎN AFARA CĂSĂTORIEI

Convenţia cuprinde unele dispoziţii privitoare la situaţia legală a copilului din afara
căsătoriei, prin aceasta înţelegându-se ansamblu de dispoziţii legale care produc efecte
juridice cu privire la numele şi prenumele copilului; la domiciliul şi locuinţa sa; la ocrotirea
părintească; la cetăţenie; la pensia de urmaş; vocaţia succesorală etc (Alexandru Bacaci,
Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2004,
op.cit.p.213.).
Art.63 din Codul familiei consacră principiul asimilării depline a copilului din afara
căsătoriei cu cel din căsătorie, principiu consacrat de altfel şi prin Legea nr.101/1992
pentru aderarea României la Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor
născuţi în afara căsătoriei, care vine astfel să “ micşoreze deosebirile între statutul juridic
al acestor copii şi cel al copiilor născuţi din căsătorie”.
În spiritul dezideratului enunţat anterior, convenţia stabileşte reguli privitoare la
filiaţie, prevăzând că:
a) filiaţia faţă de mamă a tuturor copiilor născuţi în afara căsătoriei este stabilită prin
simplul fapt al naşterii copilului
b) filiaţia faţă de tată a tuturor copiilor născuţi în afara căsătoriei poate fi constatată
sau stabilită prin recunoaştere voluntară sau prin hotărâre judecătorească.
În ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor părinteşti se stabileşte:
a) tatăl şi mama unui copil născut în afara căsătoriei au aceeaşi obligaţie de
întreţinere faţă de acel copil ca cea care există faţă de copilul născut în căsătorie;
b) când filiaţia unui copil născut în afara căsătoriei este stabilită faţă de cei doi
părinţi, exercitarea drepturilor părinteşti nu poate fi de drept atribuită numai tatălui;
c) exercitarea drepturilor părinteşti urmează a fi transferată, în conformitate cu
regulile stabilite în legislaţia internă.
d) dacă tatăl sau mama unui copil născut în afara căsătoriei nu are exerciţiul
drepturilor părinteşti, acesta poate obţine drept de vizitare.
Copilul născut în afara căsătoriei are aceleaşi drepturi la succesiunea tatălui său ca
şi cel din căsătoriei.
Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei
constituie o reglementare uniformă de drept material, dispoziţiile ei fiind obligatorii pentru
statele care au ratificat-o. România nu a formulat nici o rezervă privitor la această
convenţie.

57
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este scopul Convenţiei europeană asupra statutului juridic al copiilor
născuţi în afara căsătoriei. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 59.
2. Ce reguli stabileşte Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi
în afara căsătoriei cu privire la filiaţie?. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 59.

6.9. CONVENŢIA ORGANIZAŢIEI INTERNAŢIONALE A MUNCII NR.182/1999


PRIVIND INTERZICEREA CELOR MAI GRAVE FORME ALE MUNCII COPIILOR ŞI
ACŢIUNEA IMEDIATĂ ÎN VEDEREA ELIMINĂRII LOR

Dat fiind faptul că sărăcia este principala cauză care determină munca copiilor şi
exploatarea acestora, statele membre ale ONU au considerat necesară adoptarea unei
convenţii prin care să se stabilească instrumente noi în privinţa interzicerii şi eliminării
celor mai grave forme ale muncii copiilor, ca prioritate majoră a acţiunii naţionale şi
internaţionale.
Prin cele mai grave forme ale muncii copiilor, în sensul prezentei convenţii, se
înţelege:
a) toate formele de sclavie sau practicile similare, ca de exemplu: vânzarea de sau
comerţul cu copii, servitutea pentru datorii şi munca de servitor, precum şi munca forţată
sau obligatorie, inclusiv recrutarea forţată sau obligatorie a copiilor în vederea utilizării lor
în conflictele armate;
b) utilizarea, recrutarea sau folosirea unui copil în scopul prostituării, producţiei de
material pornografic sau de spectacole pornografice;
c) utilizarea, recrutarea sau folosirea unui copil în scopul unor activităţi ilicite, mai
ales pentru producţia şi traficul de stupefiante, aşa cum le definesc convenţiile
internaţionale pertinente;
d) muncile care, prin natura lor sau în condiţiile în care se exercită, sunt susceptibile
să dăuneze sănătăţii, securităţii sau moralităţii copilului.
Formele de muncă ce se constituie în categoria celor care sunt interzise a fi
practicate de copii, trebuie în mod obligatoriu a fi stabilite prin legislaţia naţională a fiecărui
stat în parte.
Orice stat semnatar trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a asigura punerea
efectivă în practică şi respectarea dispoziţiilor cuprinse în convenţia ratificată, vizând:
a) prevenirea angajării copiilor în cele mai grave forme ale muncii copiilor;
b) prevederea ajutorului direct necesar şi adecvat pentru a-i sustrage pe copii de la
cele mai grave forme ale muncii copiilor şi a asigura readaptarea lor şi integrarea socială;
c) asigurarea accesului lor la educaţia de bază gratuită şi, ori de câte ori este posibil
şi potrivit, la formarea profesională a tuturor copiilor sustraşi de la cele mai grave forme ale
muncii copiilor;
d) identificarea copiilor expuşi în mod particular riscurilor şi contactul direct cu ei;
e) luarea în considerare a situaţiei particulare a fetelor.

58
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce se înţelege prin noţiunea de cele mai grave forme ale muncii copiilor în
înţelesul Convenţiei? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 60.

6.10. CONVENŢIA PRIVIND ASPECTELE CIVILE ALE RĂPIRII INTERNAŢIONALE


DE COPII
Adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, convenţia în spiritul principiului interesului
superior al copilului în orice problemă privind încredinţarea sa, are drept obiectiv primordial
protejarea copilului pe plan internaţional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasării
sau neînapoierii ilicite şi să întocmească proceduri în vederea garantării imediatei înapoieri
a copilului în statul reşedinţei sale obişnuite, precum şi de a asigura protecţia dreptului de
vizitare.
Potrivit art.4, Convenţia se aplică oricărui copil care îşi avea reşedinţa obişnuită
într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredinţarea sau
vizitarea. Aplicarea convenţiei încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani.
În acest sens, convenţia are drept obiect:
a) de a asigura înapoierea imediata a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit, în orice stat
contractant
b) de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind
încredinţarea şi vizitarea, care exista într-un stat contractant.
Deplasarea sau neînapoierea unui copil se considera ilicită potrivit art.3 din
convenţie, în următoarele situaţii:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane,
unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea
statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau
neînapoierii sale.
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod
efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea
împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredinţarea, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin
drept dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare
potrivit dreptului acelui stat.
Fiecare stat contractant desemnează o autoritate centrala însărcinată să satisfacă
obligaţiile ce-i sunt impuse prin convenţie.
Un stat federal, un stat în care sunt în vigoare mai multe sisteme de drept sau un
stat având organizaţii teritoriale autonome este liber să desemneze mai mult de o
autoritate centrala şi să specifice întinderea teritorială a puterilor fiecăreia dintre aceste
autorităţi. Statul care foloseşte această posibilitate desemnează autoritatea centrală căreia
îi pot fi adresate cererile, în vederea transmiterii lor, autorităţii centrale competente din
acest stat.
Autorităţile centrale urmează să coopereze între ele şi să promoveze o colaborare
între autorităţile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a
copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii.
În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate
măsurile potrivite:
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit.

59
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părţile
interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de bună voie a copilului sau a înlesni o soluţie
amiabilă;
d) pentru schimb de informaţii, dacă se dovedeşte util privitore la situaţia
socială a copilului;
e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legătură cu
aplicarea convenţiei;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau
administrative, menite să obţină înapoierea copilului şi dacă este cazul, să îngăduie
organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau înlesni, dacă este cazul obţinerea de asistentă
juridiciară şi juridică, inclusiv participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar şi oportun,
înapoierea fără pericol a copilului;
i) pentru a se ţine reciproc la curent asupra aplicării convenţiei şi, pe cât
posibil, a înlătura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale.
În ce priveşte înapoierea copilului, potrivit art. 8, “persoana, instituţia sau
organismul care pretinde că un copil a fost deplasat sau reţinut prin violarea dreptului
privind încredinţarea poate să sesizeze fie autoritatea centrală a reşedinţei obişnuite a
copilului, fie pe aceea a oricărui stat contractant, pentru ca acestea să acorde asistenta lor
în vederea asigurării înapoierii copilului”. Cererea urmează să cuprindă: a) informaţii
privind identitatea reclamantului, a copilului şi a persoanei despre care se susţine că a luat
sau a reţinut copilul; b) data naşterii copilului, dacă este posibil să fie obţinută; c) motivele
pe care se sprijină reclamantul pentru a cere înapoierea copilului d) toate informaţiile
disponibile privitoare la localizarea copilului şi identitatea persoanei cu care copilul este
presupus a se afla; e) copie autentificata a oricărei decizii sau acord utile, f) o atestare sau
declaraţie sub jurământ emanat de autoritatea centrală sau de la altă autoritate
competentă a statutului în care se află reşedinţa obişnuită sau de la altă persoană
calificată privind dreptul statului în materie; g) orice alt document util.
Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să
procedeze de urgenţă în vederea înapoierii copilului.
Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen
de 6 săptămâni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului
solicitat, din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii centrale a statului solicitant poate
cere o declaraţie asupra motivelor acestei întârzieri.
Daca răspunsul este primit de către autoritatea centrală a statului solicitat, aceasta
autoritate urmează a o transmite autorităţii centrale a statului solicitant sau, dacă este
cazul, reclamantului.
Când un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 si o perioada de mai
puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neinapoiere în momentul
introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant
unde se afla copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.
Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea
perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, sa dispună
înapoierea copilului , afară dacă nu se stabileşte că copilul s-a integrat în noul său mediu.
Când autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat are motive de a
crede că copilul a fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau să respingă
cererea de înapoiere a copilului.
Prin excepţie, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este
ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se
împotriveşte înapoierii sale stabileşte:

60
- că persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita
efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neinapoierii, ori consimţise sau
achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri;
- că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau
psihic sau că în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă.
Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune
înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotriveşte la înapoierea să şi că a atins
o vârstă sau o maturitate care face necesar să se ţină seama de opinia sa.
Pentru a stabili existenta unei deplasări sau a neînapoierii ilicite în înţelesul art. 3,
autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ţine seama în mod direct
de legea şi de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în
statul în care se afla reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice
asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărârilor străine care ar fi altfel
aplicabile.
Autorităţile judiciare sau administrative ale unui stat contractant pot cere, înainte de
a dispune înapoierea copilului, ca reclamantul să înfăţişeze o hotărâre sau o atestare
amânând de la autorităţile statului în care se afla reşedinţa obişnuită a copilului, prin care
să se constate că deplasarea sau neînapoierea era ilicită în înţelesul art. 3 al convenţiei, în
măsura în care această hotărâre sau atestare poate fi obţinută în acest stat. Autorităţile
centrale ale statelor contractante acorda asistenţă, în măsura posibilului, reclamantului,
spre a obţine o atare decizie sau atestare.
Singura împrejurare ca o hotărâre privitoare la încredinţare a fost pronunţată sau
este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a
retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenţii, dar autorităţile judiciare sau
administrative ale statului solicitat pot lua în considerare motivele acestei hotărâri care ar
intra în sfera de aplicare a convenţiei.
Înapoierea copilului poate fi refuzată în cazul în care nu ar fi permisă de principiile
fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce măsuri trebuie să iniţieze statele semnatare ale Convenţiei? Folositi spaţiul de mai
jos pentru formularea răspunsului................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 63.
2. Care este obiectul prezentei Convenţii? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 61.

6.11. CONVENŢIA PENTRU OBŢINEREA PENSIEI DE ÎNTREŢINERE ÎN


STRĂINĂTATE

Încheiată la New York la 20 iunie 1956, convenţia are ca obiect să înlesnească


creditorului care găseşte pe teritoriul uneia dintre părţile contractante, obţinerea pensiei de
întreţinere din partea debitorului său, care se află sub jurisdicţia unei alte părţi
contractante.
Convenţia pentru obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate cere fiecărei părţi
contractante să desemneze, în momentul depunerii instrumentului de ratificare sau de
aderare, una sau mai multe autorităţi administrative sau juridice care vor exercita pe
teritoriul său funcţiile de autorităţi transmiţătoare, precum şi organismul public sau privat
care va exercita pe teritoriul său funcţiile de autoritate intermediară.

61
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este obiectul Convenţiei? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 64.
Rezumatul unităţii de învăţare:
Convenţiile internaţionale ratificate de România de-a lungul timpului
consacră drepturi şi libertăţi în favoarea copilului. Toate aceste convenţii internaţionale fac
parte din dreptul intern şi se completează cu legislaţia internă. Sunt prezentate: Convenţia
internaţională privind drepturile copilului din 1989, analizată în detaliu, precum şi toate
celelalte protocoale facultative sau opţionale la acest instrument internaţional.

6.12. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o prezentare a convenţiilor internaţionale în materia protecţiei copilului.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- enumerarea şi explicarea fiecărui act normativ în materie
- utilizarea bibliografiei precizate.

6.13. BIBLIOGRAFIE

 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983


 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

62
– Unitatea de învăţare 7 –
– AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ

7. Unitatea de învăţare 7:
AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ
7.1. Obiective
7.2. Consideraţii generale privind familia în dreptul intern şi jurisprudenţa CEDO
7.3. Sediul materiei
7.4. Principiile generale ale autoritatii părinteşti
7.5. Drepturile şi îndatoririle părinteşti
7.6. Exercitarea autorității părinteşt
7.7. Sancţiuni legale pentru neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti
7.8. Lucrare de verificare
7.9. Bibliografie

7.1. OBIECTIVE
• clarificarea noţiunii de autoritate părintească
• însuşirea şi cunoaşterea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti
• cunoaşterea modalităţilor de exercitare a autorității părinteşti
• analiza sancţiunilor legale pentru neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti

7.2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND FAMILIA ÎN DREPTUL INTERN ŞI


JURISPRUDENŢA CEDO
Stabilirea exactă a noţiunii de familie comportă discuţii îndelungate, determinate de
structura acordată acesteia prin diverse acte normative, precum şi de faptul că ea a
constituit obiect de reglementare pentru alte discipline. Cu atât mai greu de stabilit este
noţiunea de familie, cu cât legiuitorul nu dă o definiţie generală acestei noţiuni.
Analizând reglementările legale în materie se constată că această noţiune este
prezentată atât în înţeles restrâns, cât şi în înţeles larg. Astfel, în primul caz, prin familie se
înţelege numai soţii şi copiii lor minori, în vreme ce în cea de-a doua ipoteză, pe lângă
persoanele amintite anterior, se mai includ şi alte categorii de persoane enumerate expres
de lege. De cele mai multe ori, legiuitorul are în vedere înţelesul restrâns al acestei noţiuni.
Potrivit Codului civil, familia are la bază consimțământul liber al soților și egalitatea
acestora în exercitarea autorității părintești. Aceasta este noţiunea de drept comun a
familiei.
Aşa cum am precizat, există şi alte reglementări legale prin care se stabileşte şi se
defineşte noţiunea de familie:
1) Legea nr. 114/1996 (legea locuinţei) prevede că prin familie se înţelege „soţii,
copiii lor minori şi majori, precum şi părinţii soţilor care locuiesc şi gospodăresc împreună“
(art. 17);
2) Codul penal înţelege prin familie toate persoanele între care există obligaţia
legală de întreţinere;
3) Legea nr. 272/2004 foloseşte noţiunea de familie într-o triplă accepţiune. Într-o
primă accepţiune, prin familie se înţelege părinţii şi copii acestora. Prin urmare, familia se
bazează pe legătura directă de sânge între părinţii şi copii lor. Într-o a doua accepţiune,
prin familie se înţeleg părinţii, copii şi rudele acestora până la gradul IV inclusiv. În acest
caz discutăm despre familia extinsă. Rezultă deci, în acest sens o lărgire a sferei
persoanelor care compun familia, aceasta având la bază ca şi în primul caz legătura de
rudenie. În cea de-a treia accepţiune, se înţeleg persoanele, altele decât cele care aparţin
63
familiei extinse, care în condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului. În acest din
urmă caz discutăm despre familie substitutivă. În literatura de specialitate s-a arătat că se
poate pune problema unei vieţi de familie între copil şi familia substitutivă, ca şi în cazul
adopţiei, datorită identităţii intereselor protejate şi similarităţii situaţiilor de fapt.
4) Legea 18/1991 privind fondul funciar dispune că prin familie se înţelege soţii şi
copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor.
Prin urmare, din enumerarea actelor normative anterioare ar rezulta că noţiunea de
familie în înţeles juridic are sensuri diferite, în funcţie de domeniul urmărit.
Fără a insista asupra sensului sociologic, redăm o definiţie a familiei potrivit căreia
aceasta desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se
caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că noţiunea de familie nu se
mărgineşte numai la relaţii bazate pe căsătorie, ci poate cuprinde şi alte legături familiale
„de facto” când părţile trăiesc împreună în afara căsătoriei. Un copil născut dintr-o
asemenea relaţie este parte a acestei celule familiale din momentul naşterii şi prin chiar
faptul acesteia. Există, prin urmare între părinţi şi copil o legătură ce constituie „viaţă de
familie”, chiar dacă la momentul naşterii sale părinţii nu locuiesc împreună, sau dacă
relaţia luase sfârşit (CEDO, cauza Keegan c. Marii Britanii, Hotărârea din 26 mai 1994;
CEDO, cauza 25735/94, cauza Elsholz c. Germaniei, Hotărârea din 13 iulie 2000, CEDO,
cauza nr.33711/1996, cauza Yousef c. Olandei, Hotărârea din 17 noiembrie 2002).
De remarcat că, spre deosebire de situaţia expusă anterior, în cazul cuplurilor
homosexuale şi transsexuale, Curtea nu face referire la viaţă de familie, ci doar consacră
protecţia dreptului lor la viaţă privată. Definiția dată de Codul civil comportă discuții
deoarece ea se limitează doar la criteriul autorității părintești, deci la părinți și copii, fără a
lua în considerare alte categorii de persoane care la rândul lor se pot înscrie în sefra
noțiunii de familie, cum ar fi: relațiile de concubinaj, relațiile dintre tutore si cel aflat sub
tutela sa, relațiile dintre adoptat și adoptator. De altfel, aceasta este și concepția CEDO.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Cum defineşte Legea nr.114/1996 familia?. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 66.
2. Care este opinia CEDO în privinţa conţinutului noţiunii de familie?. Folositi spaţiul de mai
jos pentru formularea răspunsulu......................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 66.

7.3. SEDIUL MATERIEI

Instituţie fundamentală a dreptului familiei, care reprezintă principala modalitate de


ocrotire a copilului, ocrotirea părintească îşi găseşte reglementare legală în dispoziţiile
Codului civil (art.528-559), dispoziţii completate şi modificate de cele ale Legii nr.272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Aceste prevederi se completează cu
alte reglementări în materie, precum şi cu prevederile cuprinse în tratatele şi convenţiile
internaţionale la care România este parte.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, autoritatea părintească are drept
scop creşterea, educarea şi pregătirea pentru viaţă a copilului minor, dar şi un scop social,
şi anume acela de creştere şi educare a copilului minor, în conformitate cu normele morale
şi cu regulile de convieţuire socială.
Autoritatea părintească se exercită pe toată perioada cât copilul este minor, cu
excepţia cazului în care acesta dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie.
O altă condiţie obligatorie pentru exercitarea autorității părinteşti o constituie capacitatea
64
deplină de exerciţiu a părintelui care exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti, precum şi
lipsa acelor împrejurări care îl împiedică la exercitarea acestora, cum ar fi: decăderea din
drepturile părinteşti, punerea sub interdicţie judecătorească, etc. Imposibilitate obiectivă de
exercitare a ocrotirii părinteşti determină aplicarea unei măsuri alternative de protecţie.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi sediul materiei ocrotirii părinteşti. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..........................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 67.

7.4. PRINCIPIILE GENERALE ALE AUTORITATII PĂRINTEŞTI

Autoritatea părintească nu poate fi exercitată în afara principiilor protecţiei copilului,


aşa cum sunt ele reglementate în art. 6 din Legea nr. 272/2004, deşi art. 483 C. civ., face
trimitere expresă doar la trei dintre acestea, respectiv la: principiul interesului superior al
copilului, principiul respectării demnităţii acestuia şi principiul ascultării opiniei copilului
ţinând cont de vârsta şi de gradul de maturitate al acestuia. Considerăm că enumerarea
acestor principii este doar una limitativă, din moment ce mai multe texte legale ale
actualului Cod civil fac trimitere şi la alte reguli cu valoare de principiu, atunci când fac
vorbire despre raporturile dintre părinţi şi copii.
Astfel, primul dintre principiile care trebuie să guverneze autoritatea părintească este
cel al protecţiei interesului superior al copilului, principiu analizat în prima parte a lucrării,
asupra căruia nu vom mai insista. Facem însă precizarea că, aşa cum am precizat
anterior, prevalenţa interesului superior al copilului trebuie să se manifeste şi în cadrul
familiei, acest interes nefiind prezumat atunci când decizia privitoare la copil este
analizată şi luată în cadrul familiei de către părinţii biologici sau adoptivi.
De asemenea, art. 483 C. civ. prevede că autoritatea părintească trebuie exercitată cu
respectul datorat persoanei copilului, punctând încă o dată, practic, recunoaşterea
copilului ca fiinţă umană cu toate drepturile inerente acesteia, în mod special cu privire la
respectul demnităţii. Codul civil impune ca regulă esenţială coparticiparea copilului la
deciziile părinţilor condiţionat de vârsta şi gradul de maturitate al copilului, ridicând în
acest mod la rangul de principiu al autorităţii părinteşti ascultarea opiniei copilului.
În art. 500 C. civ. este consacrat principiul independenţei patrimoniale dintre copil şi
părinte, potrivit căruia „părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul
asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi întreţinere” (art. 500 NCC).
Rezultă că părinţii nu pot dispune în niciun fel de bunurile minorului, atunci când acesta
este titular al dreptului de proprietate asupra unor bunuri ce alcătuiesc un patrimoniu al
minorului, după cum nici copilul nu poate dispune de bunurile părinţilor, situaţia vizând
atât minoritatea, cât şi perioada de după împlinirea vârstei de 18 ani. Cu toate acestea,
principiul independenţei patrimoniale nu exclude existenţa dreptului la întreţinere şi
dreptului la moştenire. În ambele situaţii vocaţia este reciprocă. Astfel, Codul civil
reglementează obligaţia legală reciprocă de întreţinere între părinţi şi copii, precum şi
vocaţia reciprocă la moştenire (art. 963 C. civ.).
Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea autorităţii părinteşti reprezintă o prelungire a
principiului constituţional al egalităţii pe toate planurile între bărbat şi femeie. În acelaşi fel,
al deplinei egalităţi, se exercită şi responsabilitatea acestora cu privire la neîndeplinirea
sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti. Principiul este consacrat şi în
Noul Cod civil care prevede că „în relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor
faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale.”
De asemenea, art. 260 NCC prevede că „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa
legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi”. Prin urmare, acest text legal vine să
micşoreze diferenţele dintre copiii din căsătorie şi cei din afara căsătoriei. Tot ca o

65
consecinţă a acestui principiu, art. 486 din NCC prevede că măsurile privitoare la
persoana şi bunurile copilului se iau de către părinţi de comun acord.
De asemenea, Convenţia cu privire la statutul juridic al copilului din afara căsătoriei,
ratificată de România prin Legea nr. 101/1992, cuprinde unele dispoziţii privitoare la
situaţia legală a copilului din afara căsătoriei, prin aceasta înţelegându-se ansamblu de
dispoziţii legale care produc efecte juridice cu privire la numele şi prenumele copilului, la
domiciliul şi locuinţa sa, la ocrotirea părintească, la cetăţenie, la pensia de urmaş, vocaţia
succesorală etc. În ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor părinteşti se stabileşte:
a) tatăl şi mama unui copil născut în afara căsătoriei au aceeaşi obligaţie de
întreţinere faţă de acel copil ca aceea care există faţă de copilul născut în căsătorie;
b) când filiaţia unui copil născut în afara căsătoriei este stabilită faţă de cei doi părinţi,
exercitarea drepturilor părinteşti nu poate fi de drept atribuită numai tatălui;
c) exercitarea drepturilor părinteşti urmează a fi transferată, în conformitate cu regulile
stabilite în legislaţia internă;
d) dacă tatăl sau mama unui copil născut în afara căsătoriei nu are exerciţiul
drepturilor părinteşti, acesta poate obţine drept de vizitare.
Durata autorităţii părinteşti este stabilită în art. 484 C. civ. şi coincide cu momentul
dobândirii capacităţii depline de exerciţiu.
În acest sens trebuie să ne raportăm la art. 28 din Codul civil care în alin. (1)
recunoaşte capacitatea civilă tuturor persoanelor, stabilind că orice persoană are
capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.
De asemenea, art. 38 C. civ. prevede că capacitatea deplină de exerciţiu începe la data la
care persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani.
Regula inserată în art. 38 alin. (2) C. civ. comportă şi excepţii în sensul în care ne
interesează, şi anume pierderea statutului de minor înainte de dobândirea majoratului.
Excepţiile sunt prevăzute expres de lege. Astfel, Codul civil se referă, pe de o parte, la
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu ca urmare a încheierii de către minor a unei
căsătorii (art. 39), iar pe de altă parte, la acest aspect ca urmare a încuviinţării de către
instanţa de tutelă (art. 40).
Suntem prin urmare în prezenţa a trei momente marcate diferit, respectiv: atingerea
majoratului, ca urmare a cursului firesc al evoluţiei umane (la vârsta de 18 ani), încheierea
unei căsătorii (cu respectarea condiţiilor legale, sub pragul minim de 18 ani) şi
emanciparea judiciară (ca urmare a unei cereri adresate instanţei de tutelă la împlinirea
vârstei de 16 ani). În oricare dintre aceste situaţii încetează autoritatea părintească.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Enumeraţi principiile cae stau la baza exercitării autorității părinteşti. Folositi spaţiul de mai
jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 68.
2. Ce reguli privitoare la filiaţie stabileşte Convenţia cu privire la statutul juridic al
copilului din afara căsătoriei?. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 68.
3. Ce reguli privitoare la exerciţiul drepturilor părinteşti stabileşte Convenţia cu privire
la statutul juridic al copilului din afara căsătoriei?. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..........................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 68

66
7.5. DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI

În doctrina franceză, s-a precizat că, drepturile copilului, în cadrul familiei, sunt
constituite în conformitate cu un model aritmetic: copilul, indiferent de vârstă, datorează
onoare şi respect părinţilor săi, în schimb rămâne sub autoritatea lor până la împlinirea
majoratului. Autoritatea părintească aparţine mamei şi tatălui şi este exercitată pentru a
proteja copilul şi a-i oferi securitate, sănătate şi o moralitate corespunzătoare. Potrivit
art.203 Cod civil francez, „soţii contractează împreună, prin simplul fapt al căsătoriei,
obligaţia de a hrăni, întreţine şi creşte copilul”. Rezultă deci, respectul şi supunerea
copilului părinţilor săi, pe de o parte, şi creşterea şi educarea acestuia de către părinţii săi,
pe de altă parte. În acelaşi sens, s-a arătat că este important să se recunoască, în mod
progresiv, o autonomie a copilului care trebuie să se afirme contra autorităţii părinţilor.
Copilul va fi dependent de familia sa atât economic, cât şi educativ, dar va deveni
independent de aceasta prin afirmarea libertăţilor sale.
Discutând despre drepturile şi îndatoririle părinteşti, trebuie să facem distincţia
cuvenită între drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare
la persoana copilului şi drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile copilului.

1. Dreptul părintelui de a îndruma copilul


Dreptul părintelui de a îndruma copilul este o componentă a îndatoririi sale
fundamentale de a creşte copilul. Îndrumarea se mărgineşte la sfaturile, orientările şi
informaţiile pe care părinţii le pun la dispoziţia copilului, fără a-i îngrădi drepturile care îi
conferă autonomie în raport cu părinţii. Astfel, ca o aplicaţie practică a acestui drept,
amintim: alegerea de către copil a religiei, urmare a sfaturilor şi convingerilor propriilor
părinţi (art. 491 C. civ.).

2. Dreptul părintelui de a alege numele copilului


Dreptul părintelui de a alege numele copilului (492 C. civ.) este reglementat ca o
recunoaştere a filiaţiei dintre părinte şi copil, o recunoaştere a dreptului la viaţă de familie,
fiind o garanţie a respectării dreptului la identitate pe care copilul îl are încă de la naştere.
În acest sens, părinţii devin principalii responsabili pentru existenţa dreptului la identitate.
Odată cu stabilirea prenumelui şi, după caz, a numelui de familie, copilul urmează,
datorită acestor atribute de identificare, să fie recunoscut ca atare în familie şi în societate.
Alegerea prenumelui/ numelui sau schimbarea acestora sunt cârmuite de dispoziţiile Legii
nr. 119/1996, de cele ale O.G. nr. 41/2003.

3. Dreptul părintelui de a alege locuinţa copilului


Dreptul de a stabili locuinţa copilului este o consecinţă imediată a recunoaşterii
dreptului la viaţă privată şi de familie. Numai prin coabitare se pot realiza funcţiile familiei,
iar părinţii îşi pot îndeplini îndatoririle specifice. Codul civil stabileşte în privinţa minorului
un domiciliu legal, arătând că „copilul minor locuieşte la părinţii săi”. De asemenea, sunt
stabilite reguli în funcţie de situaţia părinţilor fireşti. Astfel, în cazul în care aceştia au
locuinţe separate, potrivit principiului egalităţii, părinţii, de comun acord, vor stabili care
este locuinţa minorului. În caz de neînţelegere va decide instanţa de tutelă, pe baza
raportului de anchetă psihosocială şi cu ascultarea părinţilor şi a copilului care a împlinit
10 ani.
Codul civil acordă părintelui la care copilul nu locuieşte în mod statornic dreptul de a
avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia, acest drept putând fi limitat doar
în situaţia în care el nu corespunde interesului superior al copilului. O astfel de situaţie ar
putea fi spre exemplu divorţul părinţilor urmat de stabilirea locuinţei la unul dintre ei.
67
Facem precizarea că, aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa internă, dreptul părintelui
divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul de a avea legături personale cu acesta îl obligă
pe celălalt părinte la respectarea unei conduite de natură să ducă la îndeplinirea efectivă
a acestui drept consacrat legal. Astfel, s-a arătat că „o atare conduită cooperantă este
impusă de împrejurarea că drepturile menţionate constituie în realitate mijloace pentru
îndeplinirea obligaţiilor pe care le are orice părinte faţă de copilul său şi care subzistă atât
timp cât părintele nu este decăzut din drepturile părinteşti” (Curtea Constituţională a
României, Decizia nr. 82 din 25 februarie 2003, publicată în M. Of. nr. 189 din 26 martie 2003, în
Curierul Judiciar nr. 4/2003.).
Art. 497 C. civ. face referire şi la schimbarea locuinţei copilului. Astfel, se stabileşte că,
dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti, schimbarea locuinţei
copilului împreună cu părintele la care locuieşte nu poate avea loc decât cu acordul
prealabil al celuilalt părinte. În caz de neînţelegere va decide instanţa de tutelă, pe baza
raportului de anchetă psihosocială şi cu respectarea interesului superior al copilului.
Ascultarea celor două părţi este, de asemenea, obligatorie.
Acordul prealabil al părintelui la care copilul nu locuieşte este obligatoriu, deoarece
acesta are dreptul legal de a menţine raporturi personale cu copilul său. Schimbarea
fortuită a locuinţei minorului de către părintele la care locuieşte statornic poate fi
interpretată în această situaţie ca o obstrucţionare a dreptului la viaţă privată şi de familie
a celuilalt părinte. Nu este mai puţin adevărat că, în anumite situaţii, dreptul de a menţine
relaţii personale cu minorul poate fi folosit ca element de şantaj, nejustificat de interesul
superior al copilului. În această situaţie tot instanţa de judecată este cea care trebuie să
stabilească un echilibru între interesele celor implicaţi.

4. Dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar deţine
fără drept
Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar deţine fără drept
(art. 495 C. civ.) este de asemenea o garanţie a respectării dreptului la viaţă privată şi de
familie. Sintagma „ţinere fără drept” exprimă acele situaţii variate şi multiple în care
minorul se află la alte persoane cărora nu le este recunoscut legal sau judiciar dreptul de
a exercita asupra minorului drepturile şi îndatoririle părinteşti. Părinţii pot cere oricând
instanţei de judecată înapoierea copilului de la orice persoană l-ar deţine fără drept.
Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară
interesului superior al copilului. Şi în acest caz ascultarea copilului este obligatorie.
Relevantă în această materie este Convenţia de la Haga adoptată la 25 octombrie
1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii care are ca obiectiv
primordial protejarea copilului pe plan internaţional, împotriva efectelor dăunătoare ale
unei deplasări sau neînapoieri ilicite şi de a întocmi proceduri în vederea garantării
imediatei înapoieri a copilului în statul reşedinţei sale obişnuite, precum şi de a asigura
protecţia dreptului de vizitare. În acest sens, convenţia are drept obiect: a) de a asigura
înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit, în orice stat contractant; b) de a
face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredinţarea şi
vizitarea, care există într-un stat contractant.
Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită, potrivit art. 3 din
convenţie, în următoarele situaţii: a) când are loc prin violarea unui drept privind
încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie
separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită,
imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; b) dacă la vremea deplasării sau
neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună
ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind
încredinţarea, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept dintr-o hotărâre
judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui

68
stat.

5. Dreptul părintelui de a consimţi la adopţia copilului


Dreptul părintelui de a consimţi la adopţia copilului reprezintă o condiţie de fond pentru
încuviinţarea adopţiei. Potrivit Legii nr. 272/2004, părintele îşi păstrează acest drept chiar
şi în cazul în care este decăzut din drepturile părinteşti. În jurisprudenţa CEDO s-a arătat
că atunci când este vorba de un copil ce urmează a fi adoptat, iar părinţii lui fireşti care nu
îl pot creşte se opun nejustificat la adopţie, hotărârea judecătorească prin care li se
suplineşte consimţământul, deşi este o ingerinţă în dreptul lor la viaţă privată, este
justificată deoarece urmăreşte un scop legitim, şi anume protecţia sănătăţii şi dezvoltării
copilului. De amintit şi faptul că, prin modificarea Legii nr. 273/2004, s-a instituit interdicţia
adopţiei copilului ai cărui părinţi nu au împlinit vârsta de 14 ani (art. 141). După această
vârstă, părintele minor îşi exprimă consimţământul asistat de ocrotitorul său legal. Legea
nr. 233/2011 recunoaşte atât părintelui firesc, cât şi tutorelui dreptul de a consimţi la
adopţia copilului, în mod liber şi necondiţionat, numai după ce a fost informat
corespunzător asupra consecinţelor exprimării consimţământului. În acest sens, tutorele,
ca şi părintele firesc, va beneficia de consiliere şi informare acordată de către Direcţia de
asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti.

6. Drepturi şi îndatoriri care privesc patrimoniul copilului


Din categoria drepturilor şi îndatoririlor care privesc patrimoniul copilului fac parte:
obligaţia de întreţinere şi dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i
încuviinţa actele juridice.
Îndatorirea de a întreţine copilul este prevăzută de art. 499 NCC, atât în cazul în care
copiii sunt minori, cât şi atunci când ei devin majori. În cazul copilului minor starea de
nevoie nu se datorează incapacităţii de a munci, ci împrejurării că acesta este în perioada
acumulării cunoştinţelor necesare pentru desăvârşirea sa profesională şi morală care să-i
asigure în viitor exercitarea unei profesiuni în scopul întreţinerii sale. Situaţia în care
minorul are un venit propriu, dar neîndestulător nu exclude obligaţia de întreţinere a
copilului. Ipoteza este valabilă şi în cazul copilului devenit major, dar care se află la
continuarea studiilor şi care va beneficia de întreţinere până la împlinirea vârstei de 26
ani.
Aceeaşi îndatorire este reglementată şi în art. 45 din Legea nr. 272/2004 care prevede
în art. 45 că „copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită
dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială”. În acest sens, părinţii au
obligaţia de a asigura copiilor locuinţa, precum şi condiţiile necesare pentru creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională. Imposibilitatea îndeplinirii acestei îndatoriri
părinteşti este suplinită de către stat, care are obligaţia satisfacerii nevoilor copilului prin
intermediul prestaţiilor financiare, în natură sau sub formă de servicii.
Dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinţa actele juridice.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani va fi reprezentat în actele civile de părinţii săi.
După împlinirea vârstei de 14 ani, el îşi exercită singur drepturile şi obligaţiile, însă cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor. Dacă se ivesc interese contrare între părinţi şi copilul
minor, autoritatea tutelară va numi un curator care să-l reprezinte sau să-l asiste pe minor
la încheierea actelor juridice.
Interesantă este situaţia în care un copil are un patrimoniu propriu, distinct de cel al
părinţilor, dobândit în timpul minorităţii prin mijloacele juridice reglementate legal. În
literatura de specialitate este unanim recunoscut faptul că, exercitând autoritatea
părintească asupra persoanei copilului, tot părintele este cel care trebuie să satisfacă
acest aspect şi cu privire la bunurile copilului (evident tot în virtutea interesului său
superior). În mod excepţional, în lipsa părintelui, tutorele este cel care va îndeplini această
sarcină. Cu toate acestea, s-a afirmat că în această situaţie, părintele are o situaţie
69
distinctă faţă de tutore. Astfel, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
drepturilor şi îndatoririlor privitoare la bunurile copilului, tutorele poate fi îndepărtat din
tutelă, spre deosebire de părinte, care nu îşi pierde această calitate în cazul săvârşirii
aceloraşi fapte. În ceea ce ne priveşte, considerăm alături de alţi autori că, indirect astfel
de fapte ale părinţilor pot avea efecte negative şi asupra laturii personale ale autorităţii
părinteşti, motiv pentru care in extremis poate fi justificată sancţiunea decăderii din
drepturile părinteşti.
O situaţie specială o reprezintă părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani şi care,
în virtutea calităţii sale dobândite la naşterea copilului său, trebuie să exercite autoritatea
părintească conform prevederilor legale. Art. 490 C. civ. stabileşte însă, justificat în
privinţa acestuia, interdicţia de a exercita drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile
copilului, acestea revenind tutorelui sau, după caz, unei alte persoane, în condiţiile legii.
Celelalte drepturi şi îndatoriri cu privire la persoana minorului pot fi exercitate de către
acesta.
În privinţa părintelui minor care nu a atins vârsta de 14 ani rezultă din interpretarea
legii că acesta nu poate avea nici drepturi şi nici îndatoriri cu privire la persoana copilului
născut, motiv pentru care acesta se află lipsit de autoritate părintească. Se pune justificat
întrebarea: cum va fi suplinită autoritatea părintească în acest caz, având în vedere faptul
că legea nu enumeră între situaţiile de instituire a tutelei şi această situaţie? Singura
soluţie posibilă o conferă Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, şi
anume: instituirea măsurii plasamentului la familia extinsă sau substitutivă.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Analizaţi drepturile şi îndatoririle părinteşti reglementate de lege. Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului............................................................................................................
............................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 69-71.
2. Ce principiu stă la baza exercitării autorității părinteşti?. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.....................................................................................................................
................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 69.

7.6. EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEŞTI

Potrivit dispoziţiilor legale care consacră deplina egalitate între bărbat şi femeie pe
timpul căsătoriei, autoritatea părintească este exercitată de către ambii părinţi în mod egal.
Prin urmare, părinţii vor decide împreună ceea ce este benefic pentru copil, legea
recunoscând însă copilului dreptul de a i se lua în considerare opinia, precum şi
îndatorirea părinţilor de a-l informa cu privire la deciziile care îl privesc.
Eventualele neînţelegeri dintre părinţi urmează a fi soluţionate de către instanţa de
judecată, cu ascultarea părinţilor şi avându-se în vedere interesul superior al acestuia.
Astfel, este de menţionat că, Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară (republicată)
prevede instituirea de tribunale specializate pentru minori şi familie, precum şi instituirea
de secţii specializate în acest domeniu. În doctrina română au fost subliniate atât
avantajele, cât şi dezavantajele înfiinţării unor astfel de instanţe specializate.
În caz de conflict de interese între părinţi şi copil va fi instituită curatela.
Dacă exercitarea autorității părinteşti de către ambii părinţi reprezintă regula,
exercitarea acesteia de către un singur părinte constituie excepţia. Cazurile în care
exercitarea autorității părinteşti se realizează de către un singur părinte sunt expres
prevăzute de lege: decesul unuia dintre părinţi, decăderea din drepturile părinteşti,
punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi, neputinţa unuia dintre părinţi de a-şi
manifesta voinţa. Dacă ambii părinţi se află în împrejurările enumerate, atunci, urmează a
fi dispusă una dintre măsurile de protecţie alternativă prevăzute de lege.
70
Trebuie făcută distincţie între exercitarea autorității părinteşti de către un singur
părinte şi scindarea autorității părinteşti.
Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate (Emese Florian, op.cit.p.132.)
scindarea autorității părinteşti intervine în cazul în care fie că părinţii exercită autoritatea în
mod neegal între ei, fie autoritatea este exercitată în parte de către părinţi, iar în parte de,
către persoana, familia, serviciul public căruia copilul i-a fost încredinţat spre creştere şi
educare.
Vorbim despre scindarea ocrotirii părinteşti în următoarele situaţii:
- la desfacerea căsătoriei când copilul este încredinţat unuia dintre părinţi, unor
rude sau altor persoane străine ori unui serviciu public specializat sau organism privat
autorizat.
Scindarea ocrotirii părinteşti ca urmare a divorţului nu influenţează cu nimic asupra
obligaţiei de întreţinere care continuă a fi în sarcina ambilor părinţi, deoarece odată cu
desfacerea căsătoriei se pierde numai calitatea de soţ, cea de părinte subzistând. De
asemenea, trebuie făcută precizarea că, părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul nu
este asimilat părintelui decăzut din drepturile părinteşti. Legea îi recunoaşte acestuia, în
virtutea calităţii sale o serie de drepturi cu privire la persoana copilului, drepturi care
reprezintă practic o garanţie a respectării dreptului constituţional la viaţă privată şi de
familie.
Astfel, Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului recunoaşte
acestuia dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul care nu i-a fost încredinţat.
Potrivit art.15 din Legea nr.272/2004, exercitarea dreptului de a menţine relaţii personale
cu copilul se poate realiza prin mai multe modalităţi: întâlniri ale copilului cu părintele,
vizitarea copilului la domiciliul acestuia, corespondenţa ori alta formă de comunicare cu
copilul, transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări
medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine
relaţii personale cu copilul.
Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a celuilalt părinte de a-l respecta.
Potrivit practicii judiciare, dreptul părintelui de a avea legături persoanele cu copilul nu
poate fi limitat decât dacă a fost exercitat în mod abuziv. Dacă nu se dovedeşte această
împrejurare, exercitarea în concret a dreptului părintelui nu trebuie stânjenită prin prezenţa
obligatorie a celuilalt părinte, comunicarea dintre părinte şi copil urmând să aibă loc în
mod firesc, fără nici o restrângere. Prin urmare, numai în cazuri speciale, când se constată
că exercitarea acestui drept de către părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul nu este
în interesul copilului, instanţa poate interzice dreptul său de vizitare. Acest drept poate fi
suprimat de exemplu, pentru motive grave care sunt de natură să tulbure profund copilul
(alcoolismul, conduita necorespunzătoare faţă de copil).
În doctrina franceză, se susţine că părintele titular al dreptului de vizitare al
copilului, este titular şi al unui drept de corespondenţă, care implică, deşi nu este
reglementat de lege, pe de o parte dreptul copilului de a primi corespondenţă de la
părintele căruia nu i s-a încredinţat creşterea şi îngrijirea acestuia, iar pe de altă parte,
dreptul părintelui de a primi şi de a trimite corespondenţă copilului. Aceleaşi reguli se
aplică şi în catul convorbirilor telefonice.
Legea recunoaşte de asemenea dreptul părintelui să ceară reîncredinţarea copilului
fie lui, fie unui serviciu public specializat sau altor persoane, precum şi dreptul de a
consimţi la adopţia copilului.
O problemă interesantă, şi care afectează în mod real viitorul educaţiei şi creşterii
copilului în caz de divorţ al părinţilor, este aceea a încredinţării acestuia unuia sau altuia
dintre părinţi. Instanţa de judecată trebuie încă o dată să aibă în vedere interesul superior
al copilului. La o analiză aprofundată a problemei se observă că nu există un tipar exact
de care trebuie să ţină cont instanţa de judecată. Criteriile de încredinţare trebuie să aibă
în vedere conduita morală, situaţia financiară a părinţilor, dorinţa copilului etc. Dacă până

71
acum 100 de ani, copilul era încredinţat, în majoritatea cazurilor, în caz de divorţ, tatălui,
această situaţie făcând parte dintr-o tradiţie care retrasa originea şi moştenirea individului
în linie paternă (soţia în această tradiţie fiind considerată proprietatea soţului, fără drepturi
asupra copilului său), după un secol, importanţa şi rolul mamei în dezvoltarea psihologică
a copilului a crescut. Astăzi, nu se poate vorbi, pe fondul afirmării drepturilor femeii, şi
reconsiderării situaţiei sale juridice, despre o încredinţare invariabilă a copilului, mamei
sale, în caz de divorţ. Discutăm, aşa cum am afirmat, despre încredinţarea copilului mamei
sau tatălui său, instanţa judecătorească fiind chemată să se pronunţe în acest sens în
acord cu interesul superior al copilului.
Este evident, că după divorţ, copilul nu mai poate continua să trăiască cu ambii
părinţi, legea acordând deci, exerciţiul drepturilor părinteşti unui singur părinte. Este, aşa
cum s-a afirmat, „o soluţie fără îndoială indispensabilă, pentru a evita ca copilul să devină
o miză între părinţi. Legea trebuie să găsească un echilibru între dorinţa de libertate a
părinţilor şi exercitarea responsabilităţilor lor de părinţi. Cu toate acestea, toate legile,
toate hotărârile judecătoreşti rămân fără efect, lipsind copilul de dragoste părintească”
(Hughes Fulchiron, Autorité parentale et parents désunis, Éditions du Centre National de
la Recherche Scientifique, 1985, p.31.).
- în situaţia încredinţării copilului unui serviciu specializat sau unei alte persoane, se
va ţine cont de dispoziţiile art.33 din Legea nr.272/2004. Această măsură se aplică atunci
când creşterea şi educarea copilului alături de părinţii săi nu mai este posibilă. Această
situaţie a comportat numeroase discuţii în jurisprudenţa CEDO. Deşi, s-a arătat în repetate
rânduri, că pentru un copil faptul de a trăi împreună cu părintele sau părinţii săi reprezintă
„o componentă fundamentală a vieţii de familie” iar plasarea lui într-o instituţie de ocrotire
socială reprezintă o ingerinţă în viaţa familială a celor interesaţi, această măsură este
justificată întotdeauna de un interes legitim. Ea trebuie să aibă astfel în vedere interesul
superior al copilului şi în egală măsură să aibă un caracter temporar.
- în cazul desfiinţării căsătoriei se vor aplica dispoziţiile legale din materia
divorţului, cu precizarea că nulitatea căsătoriei nu va produce efecte asupra statutului
copilului, el păstrându-şi situaţia unui copil din căsătorie.
- în situaţia în care filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii
părinţi, scindarea ocrotirii părinteşti este guvernată de dispoziţiile legale privind divorţul.
Autoritatea părintească în cazul copilului din afara căsătoriei este scindată,
deoarece în această situaţie părinţii copilului nu locuiesc împreună.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce se întâmplă cu exercitarea autorității părinteşti în caz de divorţ? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului............................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 73.
2. Care sunt situaţiile în care intervine scindarea autorității părinteşti? Folositi spaţiul de mai
jos pentru formularea răspunsului......................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 72.
3. Ce presupune dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul? Folositi spaţiul
de mai jos pentru formularea răspunsului...........................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 72.
4. În cazul eventualelor neînţelegeri care intervin între părinţi cu privire la exercitarea
îndatoririlor părinteşti, care este organul competent a se pronunţa? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.............................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 73.

72
7.7. SANCŢIUNI LEGALE PENTRU NEÎNDEPLINIREA OBLIGAŢIILOR PĂRINTEŞTI
Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti atrage
după sine, fie răspunderea penală, fie cea contravenţională sau civilă a părinţilor.
De la abrogarea Legii nr.47/1993 prin dispoziţiile Legii nr.273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei, singura sancţiune de dreptul familiei a rămas decăderea din drepturile
părinteşti. Aceasta este pentru părinţi o sancţiune care pedepseşte comportamentul lor
necorespunzător în exercitarea îndatoririlor legale faţă de copii, dar şi o măsură de
protecţie gândită de legiuitor în favoarea copilului.
Decăderea din drepturile părinteşti este o sancţiune de drept civil dispusă printr-o
hotărâre judecătorească pentru ipoteza în care părintele pune în pericol viaţa, sănătatea
sau dezvoltarea copilului prin rele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool
sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor
părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului (art. 508 C. civ.).
Prin intrarea în vigoare a Legii nr.272/2004 este stabilită şi sfera noţiunilor de „abuz
asupra copilului” şi de „neglijare” a acestuia, noţiuni pe care Codul familiei nu le definea.
Astfel, prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care
se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care
este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială,
integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Prin neglijarea copilului se înţelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei
persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice
măsură subordonata acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea
fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau
psihică a copilului.
Decăderea din drepturile părinteşti urmează o procedură prevăzută expres prin
dispoziţiile Legii nr. 272/2004 completate cu cele ale Codului civil. Astfel, având în vedere
finalitatea ei practică (anume: separarea copilului de părintele vinovat de săvârşirea
faptelor prevăzute în art. 508 C. civ.), potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, orice
separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului drepturilor
părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi prestaţiilor
prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinţilor,
consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii.
Prin Decizia nr.1817 din 10.05.2002, instanţa judecătorească a arătat că sancţiunea
decăderii din drepturile părinteşti se va aplica numai părintelui care a săvârşit fapte de
natura celor prevăzute de lege care atrag o astfel de sancţiune, nefiind justificată
extinderea acestei sancţiuni şi asupra celuilalt părinte, dacă se dovedeşte că faptele au
fost săvârşite în absenţa acestuia, care s-a îngrijit de copil.
Competenţa luării acestei sancţiuni revine instanţelor judecătoreşti, şi anume
judecătoriei, iar în măsura în care prin hotărârea judecătorească respectivă se instituie şi o
măsură de protecţie specială, competenţa materială revine tribunalului. Solicitarea unei
astfel de sancţiuni este de responsabilitatea Direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului, ea putând fi cerută şi de către procuror.
Redobândirea drepturilor părinteşti se realizează numai în momentul în care au
dispărut motivele care au dus la luarea acesteia. Art.38 lit.d) din Legea nr.272/2004
prevede că redarea exerciţiului drepturilor părinteşti se face numai dacă este în interesul
superior al copilului.
În privinţa neîndeplinirii îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile copilului,
părintele va răspunde potrivit răspunderii civile delictuale.
Răspunderea penală intervine în situaţia în care părinţii au săvârşit fapte care
îmbracă condiţiile unei infracţiuni. Sunt prevăzute astfel, în Codul penal: abandonul de
familie, relele tratamente aplicabile minorului, nerespectarea măsurilor privind

73
încredinţarea minorului, punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji,
gestiunea frauduloasă. Pedeapsa penală aplicată poate fi însoţită şi de pedeapsa
complimentară sau accesorie a interzicerii drepturilor părinteşti.
În materia răspunderii contravenţionale, Legea nr.272/2004 stabileşte în art.135
acele fapte care constituie contravenţii.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce se înţelege prin neglijarea copilului? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului........................................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 74.
2. Ce forme de răspundere intervin în cazul nerespectării îndatoririlor părinteşti? Folositi spaţiul de
mai jos pentru formularea răspunsului................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 75.

Rezumatul unităţii de învăţare:


Autoritatea părintească este cea mai importantă modalitate de protecţie a copilului.
Acesta este motivul pentru care prezenta unitate de învăţare analizează complexitatea
acestei instituţii, oprindu-se asupra drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, asupra exercitării
autorității părinteşti, precum şi asupra încredinţării copilului în caz de divorţ al părinţilor ori
în situaţia în care acesta este lipsit de ocrotire părintească. O secţiune a unităţii este
dedicată sancţiunilor care revin părinţilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor specifice legale.

7.8. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o prezentare a răspunderii penale care poate interveni pentru
nerespectarea de către părinţi a îndatoririlor părinteşti.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- enumerarea şi explicarea fiecărei infracţiuni
- utilizarea bibliografiei precizate.

7.9. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi autoritatea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Autoritatea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi autoritatea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

74
– Unitatea de învăţare 8 –
– PROTECŢIA ALTERNATIVĂ A COPILULUI.TUTELA -

8. Unitatea de învăţare 8:
PROTECŢIA ALTERNATIVĂ A COPILULUI. TUTELA
8.1. Obiective
8.2. Principii
8.3. Deschiderea tutelei
8.4. Atribuţiile tutorelui
8.5. Răspunderea tutorelui
8.6. Încetarea funcţiei tutorelui şi încetarea tutelei
8.7. Curatela
8.8. Lucrare de verificare
8.9. Bibliografie

8.1. OBIECTIVE
• clarificarea noţiunii de tutelă
• însuşirea şi cunoaşterea situaţiilor de deschidere a tutelei
• cunoaşterea distincţiei între tutelă şi curatelă.

8.2. PRINCIPII

Primordialitatea creşterii copilului alături de părinţii săi punctată de Legea


nr.272/2004, desprinsă din reglementarea dreptului copilului la mediu familial, reprezintă o
aliniere a dreptului intern la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a
subliniat, aşa cum am precizat anterior, în nenumărate rânduri că „ pentru un copil faptul
de a trăi împreună cu părintele sau părinţii săi reprezintă o componentă fundamentală a
vieţii de familie iar plasarea lui într-o instituţie de ocrotire socială reprezintă o ingerinţă în
viaţa familială a celor interesaţi, această măsură este justificată întotdeauna de un interes
legitim.” Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat de asemenea că luarea unor
asemenea măsuri trebuie să aibă un caracter temporar, cu posibilitatea suspendării lor,
pentru a nu fi pierdută posibilitatea realizării reuniunii copilului cu părinţii săi. Art.8 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi constituie o garanţie a respectării
dreptului la viaţă privată şi de familie permite anumite ingerinţe în acest drept. Astfel, aşa
cum s-a precizat, el nu trebuie interpretat în sensul că acesta ar autoriza părinţii să ia
măsuri care ar prejudicia sănătatea şi dezvoltarea copilului.
Dacă un copil este lipsit temporar sau permanent de autoritatea părinţilor săi, sau
dacă s-a constatat că este în interesul său să nu fie lăsat în grija acestora, el poate
beneficia de protecţie alternativă.
Noua Lege în materia protecţiei şi promovării drepturilor copilului consacră dreptul
acestuia la protecţie alternativă, drept care poate fi realizat printr-una din măsurile
prevăzute expres de lege: tutela, măsurile de protecţie specială şi adopţia.
În categoria măsurilor de protecţie specială a copilului sunt incluse: plasamentul,
plasamentul în regim de urgenţă, supravegherea specializată. De remarcat, în acest sens
că, spere deosebire de vechea reglementare (Ordonanţa de urgenţă nr.26/1997), noua
reglementare elimină măsura încredinţării copilului care era similară tutelei.

75
Prin urmare, protecţia alternativă presupune o intervenţie a statului prin autorităţile
sale de specialitate, în vederea îndepărtării acelor situaţii de risc în care se pot găsii copii
ca urmare a lipsirii temporare sau permanente de ocrotire părintească sau ca urmare a
faptului că interesele lor ar fi prejudiciate dacă părinţii ar continua îndeplinirea îndatoririlor
legale specifice. Potrivit legii, însă, răspunderea colectivităţii locale este doar una
subsidiară, atâta vreme cum în mod firesc, legea arată în cuprinsul său că „statul intervine
doar complementar”.
Ca notă comună, aceste căi de suplinire a autorității părinteşti nu pot fi luate decât
de către instanţa de judecată, care este singura autoritate de natură să se pronunţe cu
privire la persoana care urmează să exercite drepturile şi îndatoririle părinteşti. Soluţia
este valabilă inclusiv în cazul instituirii tutelei care anterior intrării în vigoare a actualei legi
era dispusă de autoritatea tutelară. În alegerea uneia dintre măsurile reglementate de
lege, autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea
asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică,
religioasă, culturală si lingvistică.
Prima dintre măsurile de protecţie alternativă, tutela a cunoaşte prin Legea
nr.272/2004 o serie de modificări, semn că legiuitorul s-a gândit să acorde un credit mai
mare acestei măsuri de protecţie a copilului. Dispoziţiile actului normativ precizat anterior
se completează cu cele cuprinse în Codul civi.
Întâietatea tutelei ca măsură de protecţie alternativă rezultă şi din ordinea
enumerării.
Noţiune. Caractere
Tutela ar putea fi definită ca fiind acea instituţie prin care se acordă protecţie
copilului aflat într-una dintre situaţiile limitativ prevăzute de lege.
În prezent, sediul materiei îl regăsim în Codul civil, care îi consacră un întreg capitol în
Cartea I, Despre persoane, Titlul Ocrotirea persoanei fizice, respectiv Capitolul II,
începând cu art. 110 şi încheindu-se cu art. 163. Plecând de la dispoziţiile legale amintite,
în doctrina recentă (Chelaru, Drept Civil. Persoanele, ed. a IlI-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2012, p. 150.) tutela a fost definită ca fiind „mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de
ocrotire părintească, care se instituie în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”.
În timp ce pentru minorul lipsit de ocrotire părintească tutela este o măsură de
ocrotire, pentru tutore ea reprezintă o sarcină, aşa cum prevede expres art. 122 alin. (1)
C. civ.: „Tutela este o sarcină personală”. Considerată din perspectiva tutorelui, tutela
prezintă următoarele caractere juridice: legalitate, obligativitate, personalitate şi gratuitate.
Tutela este o sarcină legală deoarece conţinutul său este reglementat prin norme
imperative, pornind de la cazurile de instituire, procedura de numire a tutorelui, până la
încetarea acesteia.
În privinţa obligativităţii acesteia, trebuie făcute anumite precizări. Astfel, vechea
reglementare (art. 118 C. fam.) prevedea expres că „cel numit tutore nu poate refuza
această sarcină”. Noua reglementare conferă calitatea de tutore prin două modalităţi: prin
numire de către instanţa de tutelă (art. 118 C. civ.), prin desemnarea acestuia de către
părinţi (art. 114 C. civ.). În acest ultim caz, desemnarea poate fi făcută prin act unilateral,
prin contract de mandat încheiat în formă autentică, sau prin testament. Cele două
modalităţi expuse anterior sunt relevante pentru analiza obligativităţii tutelei.
Astfel, în cazul desemnării tutorelui de către instanţa de tutelă, numirea acestuia nu
poate fi făcută decât pe baza acordului tutorelui, ceea ce presupune că, odată asumată
această sarcină, ea devine obligatorie, neputând fi refuzată ulterior, în acest caz, decât în
cazurile expres prevăzute de art. 120 alin. (2) C. civ. Concluzia se desprinde din art. 120
alin. (1) care prevede expres că cel numit tutore „este dator să continue îndeplinirea
sarcinilor tutelei”. Situaţia este similară şi în cazul desemnării tutorelui prin contract de
mandat, deoarece acesta presupune implicit şi acordul tutorelui. Diferenţa o regăsim în
cazul în care tutorele este desemnat prin act unilateral sau testament de către părinte,
situaţie în care persoana desemnată poate refuza sarcina pentru orice motiv. Soluţia
76
aleasă de actuala reglementare ni se pare justă, chiar dacă vorbim despre o sarcină
socială cu un pronunţat caracter altruist. Refuzul de a deveni tutore exprimat cu ocazia
desemnării sau numirii poate deveni un criteriu selectiv în alegerea celei mai potrivite
persoane care să asigure îngrijirea unui minor în condiţii similare cu părintele firesc. Or,
acest refuz venit din partea unei persoane reprezintă o confirmare a faptului că scopul
tutelei nu poate fi realizat în întregime.
Astfel, art. 120 alin. (1) C. civ. prevede că poate refuza sarcina tutelei cel care se află
în următoarele cazuri: are vârsta de 60 de ani împliniţi; este vorba de o femeie însărcinată
sau mama unui copil mai mic de opt ani; creşte şi educă doi sau mai mulţi copii; dacă din
cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se
află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate nu ar putea să îndeplinească
această sarcină. În toate aceste situaţii legiuitorul a avut în vedere împrejurări de natură
obiectivă care să nu afecteze interesul superior al copilului, să nu îi pună în pericol viaţa,
sănătatea sau dezvoltarea fizică sau psihică.
Încălcarea obligativităţii exercitării tutelei, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege,
atrage după sine aplicarea unei amenzi civile, sancţiune nou-reglementată prin Codul civil,
stabilită prin dispoziţiile art. 163 alin. (1) C. civ. Este vorba de o amendă care se plăteşte
în beneficiul statului şi care pedepseşte comportamentul tutorelui care şi-a asumat iniţial
această sarcină socială. Amenda civilă nu poate depăşi valoarea unui salariu minim pe
economie şi poate fi repetată de trei ori, la interval de câte 7 zile, după care se va numi alt
tutore.
Tot cu amendă civilă se sancţionează şi comportamentul defectuos al tutorelui în
îndeplinirea sarcinilor specifice tutelei, cuantumul amenzii fiind stabilit de art. 163 alin. (2).
De asemenea, din analiza dispoziţiilor art. 160 alin. (1) şi (2) C. civ., aceeaşi sancţiune
urmează a fi aplicată tutorelui sau, după caz, moştenitorilor acestuia în caz de refuz al
întocmirii dării de seamă cu privire la tutelă. Competenţa aplicării acestei amenzi civile
revine instanţei de tutelă, care se pronunţă prin încheiere executorie.
Totodată, conform art. 123 alin. (1) C. civ., tutela este o sarcină gratuită. Prin excepţie,
instanţa de tutelă poate acorda tutorelui o remuneraţie dacă minorul are avere proprie.
Cuantumul remuneraţiei va fi stabilit în funcţie de munca depusă de tutore în
administrarea averii, de starea materială a minorului şi a tutorelui, cu avizul consiliului de
familie, fără a putea depăşi 10% din veniturile produse de bunurile minorului. În funcţie de
context, cu avizul consiliului de familie, instanţa de tutelă are posibilitatea de a suprima
sau modifica suma stabilită.
Nu în ultimul rând, tutela este o sarcină personală. La numirea tutorelui se ţine seama
de calităţile sale personale, astfel că tutorele nu va putea încredinţa, nici măcar parţial,
exercitarea tutelei altei persoane 1.
Totuşi, instanţa de tutelă, având avizul consiliului de familie, poate, ţinând cont de
mărimea şi alcătuirea patrimoniului minorului, să dispună ca administrarea patrimoniului
sau numai a unei părţi a acestuia să fie încredinţată unei persoane fizice sau persoane
juridice specializate, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 122 alin. (2) C. civ. În acest din
urmă caz, prevăzut ca excepţie de Codul civil, considerăm că mandatul nu poate fi
general, concluzie desprinsă şi din dispoziţiile Codului civil, care în alin. (2) nu se referă
decât la latura patrimonială a tutelei, nu şi la cea personală.

1
Ibidem, p. 151.
77
Principii
Principiile sau regulile generale care stau la baza tutelei se desprind din
reglementările legale şi sunt de natură să constituie o garanţie în plus pentru promovarea
şi protecţia drepturilor copilului, atât în ceea ce priveşte persoana acestora, cât şi bunurile
lor.
Cel dintâi principiu este cel al exercitării tutelei în interesul superior al copilului. Este
de fapt principiul care trebuie să guverneze orice acţiune a autorităţilor publice sau private.
Generalitatea tutelei ca principiu ce guvernează această instituţie se desprinde din
dispoziţiile art.39 din Legea nr.272/2004 care prevede că „orice copil care este, temporar
sau definitiv, lipsit de autoritatea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor
sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă.”
Principiul independenţei patrimoniale dintre copil şi tutore este o aplicaţie a
principiului independenţei patrimoniale dintre părinţi şi copil. De asemenea, tutela trebuie
exercitată numai sub supravegherea şi îndrumarea autorităţii tutelare, tocmai pentru ca
copilul să beneficieze de toate condiţiile necesare pentru o corectă creştere şi dezvoltare.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Enumeraţi caracterele tutelei. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea


răspunsului.......................................................................................................................................
................................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 78-79.
2. Enumeraţi principiile tutelei. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului........................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 79.

8.3. DESCHIDEREA TUTELEI

Art. 110 din Codul civil prevede cazurile în care poate fi instituită tutela copilului: în
cazul în care ambii părinţi sunt morţi; necunoscuţi; decăzuţi din drepturile părinteşti; puşi
sub interdicţie; dispăruţi ori declaraţi morţi, copilul fiind lipsit de îngrijirea ambilor părinţi,
precum şi dacă la încetarea adopţiei instanţa decide instituirea acestei măsuri de ocrotire.
Aşadar, sunt avute în vedere două categorii de situaţii în care poate fi instituită tutela,
cazuri similare celor care erau prevăzute de Codul familiei şi de Legea nr. 272/2004:
cazuri de deschidere a tutelei care sunt independente de voinţa şi culpa părinţilor (părinţii
sunt morţi/decedaţi) şi cazuri care sunt determinate de cupla părinţilor în exercitarea
îndatoririlor părinteşti (decăderea din drepturile părinteşti şi pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti ca măsură complementară). Celelalte situaţii pot fi determinate sau
nu de culpa părinţilor (T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor în care poate fi
instituită tutela copilului în reglementarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, în Dreptul nr. 3/2005, p. 57..
Legiuitorul păstrează în Codul civil obligaţia de informare a instituţiei competente,
prevăzută anterior de Codul familiei. Această obligaţie revine potrivit dispoziţiilor legale în
vigoare: persoanelor apropiate minorului, administratorilor şi locatarilor casei în care
locuieşte minorul; serviciului de stare civilă, în cazul înregistrării decesului unei persoane,
notarului public, în ipoteza deschiderii procedurii succesorale; instanţelor judecătoreşti cu
prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti; organelor
administraţiei publice locale, instituţiilor de ocrotire, precum şi oricărei alte persoane.
Evident, fiind vorba despre lipsirea unui minor de ocrotire, această obligaţie de
informare trebuie să revină tuturor acelor persoane care au cunoştinţă despre o
asemenea situaţie. De altfel, aceasta este şi intenţia legiuitorului, enumerarea anterioară
neexcluzând intervenţia altor persoane.
Noile prevederi consacră posibilitatea numirii în funcţia de tutore fie a unei persoane,

78
fie a unei familii, din moment ce legea foloseşte formularea „soţul şi soţia împreună”, care
îndeplineşte condiţiile stipulate în lege, adică nu se află în vreunul dintre cazurile de
incompatibilitate prevăzute de lege.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, Codul civil extinde sfera cazurilor de
incompatibilitate cu activitatea de a fi tutore cu scopul garantării interesului superior al
copilului. Prin urmare, conform art. 113 din Codul civil, nu poate fi tutore: minorul,
persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă; cel decăzut din
exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns
exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum
şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească; cel care,
exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158; cel aflat în stare de
insolvabilitate; cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea
îndeplini sarcina tutelei; cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către
părintele care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.
Cu titlu de noutate pentru sistemul nostru de drept, Codul civil reglementează,
preluând din dreptul anglo-saxon, instituţia desemnării tutorelui de către însuşi părintele
minorului, fiind astfel consolidate premisele exercitării drepturilor şi a îndatoririlor părinteşti
şi respectându-se principiul interesul superior al minorului. Numirea unui tutore de către
părintele copilului se poate realiza conform art. 114 alin. (1) C. civ. prin act unilateral sau
prin contract de mandat, ori, după caz, prin testament. Părinţii au la dispoziţie astfel o
gamă destul de largă de acte juridice prin care să desemneze valabil persoana care să fie
tutore al copilului lor minor în cazurile în care aceştia nu mai pot să asigure autoritatea
părintească. Pentru ca desemnarea să îndeplinească condiţiile legale de validitate, actul
juridic, unilateral sau bilateral prin care se efectuează este necesar să îmbrace forma
autentică, ad validitatem, exceptând situaţiile în care acesta se regăseşte într-un
testament olograf sau un testament privilegiat. Desemnarea făcută poate fi revocată
oricând de către părinte, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată. Pentru a se
asigura publicitatea, înscrisul revocator se va trece în registrul prevăzut de art. 1046 C.
civ., dacă numirea tutorelui s-a făcut printr-un testament autentic, sau în Registrul naţional
notarial, în ipoteza în care desemnarea a fost realizată prin contract de mandat.
Părinţii au posibilitatea numirii mai multor persoane ca tutore, după cum rezultă din
art. 115 C. civ. În cazul în care nu a fost stabilită o ordine a preferinţelor sau dacă există
mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului apte a îndeplini sarcinile tutelei şi
care îşi manifestă dorinţa de a fi tutore, instanţa de tutelă va face o alegere, ţinând cont de
posibilităţile lor materiale şi de garanţiile morale pe care le oferă. În ipoteza în care
părintele/părinţii stabilesc o ordine în care persoanele indicate vor fi chemate să
îndeplinească sarcina tutelei, instanţa de tutelă are obligaţia respectării ei. De asemenea,
este obligatorie pentru instanţa de tutelă hotărârea luată de părinţi în privinţa numirii unui
tutore, întrucât art. 116 alin. (1) C. civ. prevede că: „cel chemat la tutelă în conformitate cu
dispoziţiile art. 114 nu poate fi înlăturat de către instanţă fără acordul său, decât dacă se
află în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 113 sau dacă prin numirea sa interesele
minorului ar fi periclitate”. În cazul în care cel numit de către părinţi este temporar
împiedicat în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite, instanţa de tutelă are
posibilitatea de a numi o altă persoană ca tutore provizoriu pentru o perioadă de 6 luni.
Dacă în acest termen tutorele desemnat nu cere numirea sa, cel numit provizoriu tutore va
îndeplini în continuare sarcinile tutelei până când instanţa va numi un nou tutore. În
situaţia în care părinţii nu au ales un ocrotitor legal, instanţa de tutelă numeşte cu
prioritate ca tutore o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului care este capabil
să aducă la îndeplinire această sarcină, ţinând seama, după caz, de relaţiile personale, de
apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintă
cel chemat la tutelă, aşa cum prevede art. 118 C. civ. Prin urmare, doar dacă părinţii nu
şi-au exercitat dreptul de a alege un tutore pentru copilul lor instanţa de tutelă poate
interveni.

79
În ceea ce priveşte procedura de numire, aceasta se caracterizează prin
obligativitatea acordului viitorului tutore, ca şi în cazul în care tutorele este numit pe baza
unui contract de mandat (acordul tutorelui fiind subînţeles prin natura actului încheiat),
situaţie în care viitorul tutore nu poate refuza tutela decât pentru motivele prevăzute de
art. 120 alin. (2) C. civ. şi prin obligativitatea ascultării minorului care a împlinit vârsta de
10 ani. Numirea se face în cameră de consiliu, prin încheiere. Încheierea de numire este
definitivă şi se comunică în scris tutorelui, se afişează la sediul instanţei de tutelă şi la
primăria de la domiciliul minorului.
O altă noutate adusă de Codul civil ce merită semnalată constă în faptul că în lipsa
unui tutore desemnat, pentru a fi posibilă numirea unui tutore de către instanţă, este
necesar să se consulte consiliul de familie, dacă acesta a fost constituit.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care sunt situaţiile legale de deschidere a tutelei. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului........................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 81.
2. Ce persoane pot persoane să sesizeze autorităţile cu atribuţii în materie în legătură cu
instituirea tutelei? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..........................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 82.

8.4. ATRIBUŢIILE TUTORELUI. CONSILIUL DE FAMILIE

Similar ocrotirii părinteşti, şi autoritatea minorului prin tutelă conţine două laturi:
latura personală (care face, în cea mai mare măsură, obiectul de studiu al dreptului
familiei) şi latura patrimonială.
Latura patrimonială a ocrotirii minorului prin tutelă cuprinde: administrarea bunurilor
minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani; reprezentarea în actele juridice civile a
acestui minor şi încuviinţarea prealabilă a actelor juridice civile ale minorului care a împlinit
vârsta de 14 ani.
Prin actualul Cod civil este reintrodus consiliul de familie, instituţie juridică ce se
regăsea în Codul civil de la 1864, abrogată odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei.
Consiliul de familie, aşa cum este reglementat prin art. 124-132 din Codul civil în vigoare,
nu trebuie confundat cu instituţia cu aceeaşi denumire prevăzută de Legea nr. 217/2003
privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, definită ca fiind „asociaţia fără
personalitate juridică şi fără scop patrimonial, formată din membrii familiei care au
capacitatea deplină de exerciţiu”, al cărei rol este de a preveni şi de a media situaţiile
conflictuale ce pot apărea între membrii familiei.
În viziunea Codului civil, consiliul de familie este un organ consultativ, fără
personalitate juridică, care poate fi constituit de către instanţa de tutelă pentru
supravegherea modului în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle
cu privire la persoana şi bunurile minorului. Acesta este alcătuit din 3 membri şi 2
supleanţi, numiţi dintre rude sau afini. La numirea acestora se va ţine cont de gradul de
rudenie şi relaţiile personale cu familia copilului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi
alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă
interes pentru situaţia acestuia.
Dispoziţiile legale stabilesc şi categoriile de persoane care nu pot face parte din
consiliul de familie. Astfel, soţul şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de
familie. De asemenea, nu pot face parte din consiliul de familie: tutorele; minorul,
persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă; cel decăzut din
exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns

80
exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum
şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească; cel care,
exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158 din Cod; cel aflat în
stare de insolvabilitate; cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu
ar putea îndeplini sarcina tutelei; cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de
către părintele care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.
Consiliul de familie se constituie numai atunci când minorul se află în situaţia de a fi
ocrotit prin tutelă, nu şi în cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau,
după caz, prin alte măsuri de protecţie specială consacrate de lege. Pentru constituirea
consiliului de familie, acele persoane care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri sunt
convocate de către instanţa de tutelă la domiciliul minorului, fie din oficiu, fie la sesizarea
minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror alte
persoane care au cunoştinţă despre situaţia minorului. Numirea membrilor consiliului de
familie se va putea realiza doar cu acordul acestora şi numai după ascultarea minorului
care a împlinit vârsta de 10 ani.
Atribuţiile consiliului de familie sunt reglementate de art. 130 C. civ.
Astfel, consiliul de familie dă avize consultative (la solicitarea tutorelui sau a instanţei
de tutelă) şi ia decizii (în cazurile prevăzute de lege). Avizele consultative şi deciziile se
iau în mod valabil cu votul majorităţii membrilor săi. Preşedintele consiliului este persoana
cea mai în vârstă. Deciziile consiliului de familie vor fi motivate şi consemnate într-un
registru special, care se ţine de unul dintre membrii consiliului, desemnat de instanţa de
tutelă. Totodată, consiliul de familie poate face plângere la instanţa de tutelă cu privire la
actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor; poate iniţia acţiunea în anularea
actelor de dispoziţie făcute de tutore; poate formula cereri la instanţa de tutelă pentru ca
tutorele să dea garanţii reale sau personale la numirea ori, după caz, în timpul tutelei.
Legiuitorul reiterează, şi în ceea ce priveşte atribuţiile consiliului de familie, obligativitatea
ascultării minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.
Referitor la modul de funcţionare a consiliului de familie, precizăm că acesta se va
convoca de către tutore, din propria iniţiativă sau la cererea oricăruia dintre membrii
acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani sau a instanţei de tutelă cu cel puţin
10 zile înainte de data întrunirii. Persoanele convocate au obligaţia de a se prezenta la
locul indicat în actul de convocare. Dacă acestea nu se pot prezenta, pot fi reprezentate
de persoane care sunt rude sau afini cu părinţii minorului, dacă aceste persoane nu sunt
desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului de familie. Soţii se pot
reprezenta reciproc. În principiu, şedinţele consiliului de familie se desfăşoară la domiciliul
minorului cu excepţia ipotezei în care convocarea a fost făcută la solicitarea instanţei de
tutelă, caz în care şedinţa se va ţine la sediul acesteia.
Dacă în plângerile formulate instanţa a hotărât de cel puţin două ori, în mod definitiv,
împotriva deciziilor consiliului de familie, atunci tutorele poate cere instituirea unui nou
consiliu. În situaţia în care nu este posibilă constituirea unui nou consiliu, precum şi în
cazul contrarietăţii de interese dintre minor şi toţi membrii consiliului de familie şi
supleanţi, tutorele poate cere instanţei de tutelă autorizaţia de a exercita singur tutela,
după cum prevede art. 132 din Codul civil.

81
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care sunt atribuţiile tutorelui. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
................................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 82-83.

8.5. RĂSPUNDEREA TUTORELUI

Ca şi răspunderea părinţilor, răspunderea tutorelui poate fi, după caz, civilă,


contravenţională sau penală.
Răspunderea penală intervine în situaţia în care tutorele/tutorii au săvârşit fapte
care îndeplinesc condiţiile unei infracţiuni. Legea nr.272/2004 prevede în art.135 alin.1 lit.
i) că expunerea sau folosirea copilului în scopul de a obţine avantaje personale sau de a
influenţa deciziile autorităţilor publice constituie contravenţie.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce forme de răspundere pot interveni în cazul tutorelui? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.......................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 84.

8.6. ÎNCETAREA FUNCŢIEI TUTORELUI ŞI ÎNCETAREA TUTELEI

Încetarea funcţiei tutorelui nu se confundă cu încetarea tutelei. Astfel, funcţia de


tutore încetează ca urmare a unor împrejurări care ţin exclusiv de persoana tutorelui, în
vreme ce tutela, ca măsură încetează ca urmare a dispariţiei împrejurărilor ce au dus la
instituirea acesteia.
Astfel, funcţia de tutore încetează în următoarele situaţii:
- ca urmare a decesului/morţii tutorelui sau tutorilor soţi;
- intervenirea unui caz de incompatibilitate a tutorelui cu funcţia ce o exercită;
- numirea altui tutore ca urmare a punerii sub interdicţie a minorului;
- înlocuirea tutorelui la cererea sa dacă acest lucru este justificat.
Încetarea tutelei intervine în următoarele situaţii:
– minorul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu;
– minorul îşi stabileşte filiaţia cel puţin faţă de unul dintre părinţi;
– a fost ridicată decăderea din drepturile părinteşti a părintelui minorului;
– a fost ridicată interdicţia judecătorească cel puţin pentru unul dintre părinţii
minorului;
- minorul a decedat.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi care este diferenţa între încetarea tutelei şi încetarea funcţiei tutorelui.
Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului....................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 84.
2. Când încetează tutela?. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 84.

82
8.7. CURATELA
Curatela minorului este un mijloc juridic temporar şi subsidiar de ocrotire a
minorului.
Curatela este acel mijloc de ocrotire al persoanei fizice care aflându-se în anumite
situaţii speciale, prevăzute de lege, nu poate să-şi apere interesele.
Ca natură juridică acest mijloc de ocrotire a minorului este o tutelă ad-hoc, ceea ce
atrage aplicabilitatea regulilor tutelei minorului.
Cazurile în care se instituie curatela minorului:
- există contrarietate între minor şi reprezentantul sau ocrotitorul său legal.
Contrarietatea de interese poate apărea între minor şi părinţii săi, sau între minor şi
tutorele său. Rolul curatorului va fi astfel acela de a asigura minorului autoritatea până la
soluţionarea situaţiei care a generat contrarietatea de interese.
- este înlocuit un tutore cu alt tutore. Până la intrarea în funcţie a noului tutore
minorului i se va numi un curator.
- părintele sau tutorele este împiedicat vremelnic să-l ocrotească.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Enumeraţi situaţiile în care poate fi instituită curatela Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului........................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 84.
2. Precizaţi care este diferenţa dintre tutelă şi curatelă. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului........................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 84.

Rezumatul unităţii de învăţare:


Prima dintre măsurile de protecţie alternativă, tutela a cunoaşte prin Legea
nr.272/2004 o serie de modificări, semn că legiuitorul s-a gândit să acorde un credit mai
mare acestei măsuri de protecţie a copilului. Dispoziţiile actului normativ precizat anterior
se completează cu cele cuprinse în Codul civi.
Întâietatea tutelei ca măsură de protecţie alternativă rezultă şi din ordinea
enumerării.

8.8. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o prezentare a caracterelor legale ale tutelei.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- enumerarea şi explicarea fiecărei trăsături caracteristice
- utilizarea bibliografiei precizate.

8.9. BIBLIOGRAFIE

 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi autoritatea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983


 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Autoritatea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

83
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi autoritatea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

84
– Unitatea de învăţare 9 –
PROTECŢIA SPECIALĂ A COPILULUI

9. Unitatea de învăţare 9:
PROTECŢIA SPECIALĂ A COPILULUI
9.1. Obiective
9.2. Plasamentul - ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată şi de familie
9.3. Plasamentul
9.4. Plasamentul în regim de urgenţă
9.5. Supravegherea specializată
9.6. Monitorizarea măsurilor de protecţie specială
9.7. Lucrare de verificare
9.8. Bibliografie

9.1. Obiective

• clarificarea noţiunilor de plasament şi plsament în regim de urgenţă


• cunoaşterea măsurilor de protecţie specială
• cunoaşterea organismelor care monitorizează aplicarea măsurilor de protecţie
specială.

9.2. PLASAMENTUL - INGERINŢĂ ÎN EXERCITAREA DREPTULUI LA VIAŢĂ PRIVATĂ


ŞI DE FAMILIE
Aşa cum am precizat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie
deosebită protecţiei dreptului la viaţă privată şi de familie, pronunţându-se în mod special
asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii. În jurisprudenţa Curţii se arată că „pentru un copil
faptul de a trăi împreună cu părintele sau părinţii săi reprezintă o componentă
fundamentală a vieţii de familie iar plasarea lui într-o instituţie de ocrotire socială
reprezintă o ingerinţă în viaţa familială a celor interesaţi, această măsură trebuie justificată
întotdeauna de un interes legitim.”
Prin urmare, Curtea consideră că prin respectarea dispoziţiilor cuprinse în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care privesc faptul că plasamentul trebuie
justificat de un interes legitim, această măsură apare tot ca o garanţie a respectării şi
protejării drepturilor copilului.
Astfel, pentru a nu constitui o ingerinţă în dreptul la viaţă privată şi de familie,
măsura plasamentului trebuie în primul rând justificată de interesul superior al copilului.
Statul, de asemenea nu trebuie să se substituie părinţilor în exercitarea drepturilor şi
îndatoririlor legale ale acestora şi trebuie în egală măsură să depună eforturi pentru a
asigura garanţiile necesare pentru reintegrarea copilului în familia sa naturală. De aceea,
este necesar ca părinţii să păstreze legături personale cu copilul lor faţă de care s-a
dispus măsura plasamentului. Acest drept are ca efect menţinerea legăturilor familiale.
România a demonstrat prin adoptarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului că este sensibilă la jurisprudenţa C.E.D.O. prin modul în
care a reglementat măsurile de protecţie specială a copilului lipsit temporar sau permanent
de ocrotire părintească.

85
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt argumentele pentru care plasamentul este considerat ingerinţă în


dreptul la viaţă privată? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 87.

9.3. PLASAMENTUL

Plasamentul copilului constituie o măsura de protecţie specială, având caracter


temporar care poate fi dispusă numai într-una dintre următoarele situaţii prevăzute de
lege: când părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub
interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituita tutela;
când, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive
neimputabile acestora; în cazul copilului abuzat sau neglijat; a copilului găsit sau copilul
abandonat de către mamă în unităţi sanitare; precum şi în cazul copilului care a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.
Plasamentul copilului se dispune la o persoană sau familie, la un asistent maternal
sau la un serviciu de tip rezidenţial. Persoana sau familia care primeşte copilul în
plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului în
ceea ce priveşte garanţiile morale şi mijloacele financiare de care dispune. Măsura se
dispune în baza planului individualizat de protecţie, având prioritate plasarea copilului
copilului la familia extinsă.
Asistentul maternal la care face referire legea este persoana fizică atestată care
asigură în condiţiile legii, la domiciliul său, creşterea şi educarea copilului, în temeiul unui
contract individual de muncă. Legea interzice plasamentul copilului care nu a împlinit
vârsta de 2 ani într-un serviciu de tip rezidenţial, cu excepţia cazului în care copilul
prezintă handicapuri grave care necesită servicii specializate.
La luarea măsurii plasamentului se va urmări plasarea copilului la familia extinsă
sau la cea substitutivă, menţinerea fraţilor împreună, respectarea dreptului părinţilor de a-
şi vizita copilul. În cazul copilului care a săvârşit o faptă penală, dar nu răspunde din punct
de vedere penal, plasamentul se poate dispune numai la familia extinsă, la familia
substitutivă sau într-un serviciu de tip rezidenţial specializat.
Competenţa de a dispune măsura plasamentului aparţine după caz, fie Comisiei
pentru protecţia copilului, fie instanţei de judecată, în funcţie de situaţia specifică în care
se găseşte copilul respectiv. Astfel, pentru situaţia în care măsura trebuie dispusă ca
urmare a faptului că copilul nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile
acestora şi în situaţia în care a săvârşit o faptă penală dar nu răspunde penal, competenţa
luării acestei măsuri revine Comisiei pentru protecţia copilului, însă numai dacă există
acordul părinţilor. În lipsa acordului părinţilor competenţa revine tribunalului de la domiciliul
copilului. În ambele cazuri, domiciliul copilului va fi la persoana, asistentul maternal sau la
serviciul de tip rezidenţial care îl primeşte în îngrijire, dar drepturile părinteşti se vor
menţine pe toată durata măsurii respective.
În celelalte cazuri prevăzute de lege, competenţa aparţine instanţei judecătoreşti.
Pentru copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti,
puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi se urmăreşte în primul rând
instituirea tutelei, ca măsură de protecţie alternativă, iar dacă această măsură nu a fost
aplicată se va dispune plasamentul. Prin urmare, plasamentul are un caracter subsidiar
tutelei. În ce priveşte copilul abuzat sau neglijat şi copilul găsit sau copilul abandonat de

86
către mamă în unităţi sanitare, măsura de protecţie specială este cea a plasamentului în
regim de urgenţă.
În ceea ce priveşte efectele aplicării măsurii plasamentului, acestea sunt diferite, în
funcţie de autoritatea care are competenţa de a lua această măsură. Astfel, dacă ea este
dispusă de Comisia pentru protecţia copilului, drepturile părinteşti se vor menţine pe
durata măsurii. Cu toate acestea, considerăm că atâta vreme cât domiciliul copilului va fi la
o altă persoană decât la domiciliul părinţilor, conţinutul ocrotirii sociale va suferi şi el
modificări. În situaţia în care plasamentul este dispus de către instanţa de judecată,
aceasta va decide şi persoana care va exercita drepturile părinteşti. Drepturile si obligaţiile
părinteşti în situaţia copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa
a dispus măsura plasamentului sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către
preşedintele Consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului
Bucureşti. Prin excepţie, potrivit art.62 alin.3 din Legea nr.272/2004 părinţii decăzuti din
drepturile părinteşti, precum şi cei cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adoptia copilului lor.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce este plasamentul? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea


răspunsului........................................................................................................................................
................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 84.
2. Precizaţi care sunt efectele plasamentului? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului........................................................................................................................................
................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 85.

9.4. PLASAMENTUL ÎN REGIM DE URGENŢĂ

Plasamentul copilului în regim de urgenţă este tot o măsura de protecţie specială,


cu caracter temporar, care se diferenţiază de măsura plasametului prin situaţia specifică în
care poate fi dispusă, dar şi prin efectele pe care le produce. Aceasta se stabileşte în
situaţia copilului abuzat sau neglijat, precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui
abandonat în unităţi sanitare.
Şi în această situaţie competenţa aplicării măsurii este împărţită între directorul
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-
teritorială în care se găseşte copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţi
sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se întâmpină opoziţie din
partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice care au în
îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv şi instanţa judecătorească .
Pe toata durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul
drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu privire la menţinerea
sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Pe
perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului sunt
exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau
de către şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de
urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite
de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului
municipiului Bucureşti.
Instanţa de judecată poate dispune şi decăderea părinţilor sau a unuia dintre ei din
drepturile părinteşti.
Ca o concluzie, efectele plasamentul în regim de urgenţă constau în înlăturarea
stării de pericol în care este copilul. În acest scop legea prevede suspendarea exerciţiului
drepturilor pe care le au părinţii faţă de copil.

87
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce este plasamentul în regim de urgenţă? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului........................................................................................................................................
................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 89.
2. Precizaţi care sunt efectele plasamentului în regim de urgenţă? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului............................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 89.

9.5. SUPRAVEGHEREA SPECIALIZATĂ


Măsura supravegherii specializate se dispune în condiţiile legii faţă de copilul care a
savârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal. În cazul în care există acordul părinţilor
sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către
comisia pentru protecţia copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanţa
judecatorească. Copilul faţă de care s-a luat o astfel de măsură este menţinut în familia sa
cu condiţia respectării anumitor obligaţii : frecventarea cursurilor şcolare, urmarea unor
tratamente medicale, interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu
anumite persoane, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi (art.81).
În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau copilul nu îşi îndeplineşte
obligaţiile prevăzute de lege, instanţa de judecată poate dispune plasamentul copilului la
familia extinsă ori la cea substitutivă. Plasamentul copilului la un serviciu de tip rezidenţial
poate fi dispusă în cazul în care fapta prevăzută de legea penală are un grad de pericol
social ridicat sau în situaţia în care copilul săvârşeşte alte asemenea fapte.
Pe toata durata aplicării măsurilor destinate copilului care savârşeşte fapte penale
şi nu răspunde penal, vor fi asigurate servicii specializate, pentru a-i asista pe copii în
procesul de reintegrare în societate.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce este supravegherea specializată? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea


răspunsului..........................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 90.
2. Precizaţi care sunt efectele supravegherii specializate? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului........................................................................................................................
.................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 90.

9.6. MONITORIZAREA MĂSURILOR DE PROTECŢIE SPECIALĂ

Măsurile de protecţie specială, indiferent de autoritatea care le-a dispus, trebuie


verificate trimestrial de către de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului,
iar dacă se constată o modificare a împrejurărilor care au condus la luarea acestora, se va
sesiza Comisia pentru protecţia copilului, sau după caz instanţa judecătorească.
Dreptul de sesizare prevăzut îl au, de asemenea, părinţii sau alt reprezentant legal
al copilului, precum şi copilul.
La încetarea măsurilor de protecţie specială prin reintegrarea copilului în familia sa,
serviciul public de asistenţă socială, organizat la nivelul municipiilor şi oraşelor, persoanele
cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, precum
şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, în cazul sectoarelor
municipiului Bucureşti, de la domiciliul său, dupa caz, de la resedinţa părinţilor au obligaţia
de a urmări evoluţia dezvoltării copilului, precum şi modul în care părinţii îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile cu privire la copil. În acest scop acestea întocmesc
rapoarte lunare pe o perioadă de minimum 3 luni (art.70).

88
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce rol are Comisia pentru protecţia copilului? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului...........................................................................................................................................
..................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 90.

Rezumatul unității de învățare: unitatea de învățare abordează într-o manieră originală


măsurile de protecție specială reglemetate de Legea 272/2014, identificând organismele
care au rolul de a monitoriza modul de aplicare acestora.

9.7. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o prezentare a plasamentului în regim de urgenţă.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- realizarea distincţiei între plasament şi plasamentul în regim de urgenţă
- utilizarea bibliografiei precizate.

9.8. BIBLIOGRAFIE

 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi autoritatea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983


 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Autoritatea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi autoritatea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

89
– Unitatea de învăţare 10 –
ADOPŢIA

10. Unitatea de învăţare 10:


ADOPŢIA
10.1. Obiective
10.2. Consideraţii generale. Scurt istoric legislativ. Definiţie Principiile adopţiei
10.3. Condiţii de fond la adopţie
10.4. Impedimente la adopţie
10.5. Procedura adopţiei
10.6. Adopţia internaţională
10.7. Efectele adopţiei
10.8. Încetarea adopţiei
10.9. Lucrare de verificare
10.10. Bibliografie

10.1. OBIECTIVE

• clarificarea noţiunii de adopție și a condițiilor de fond și de formă ce trebuie


îndeplinite
• cunoaşterea procedurii adopției, potrivit legislației actuale
• cunoaşterea fectelor adopției.

10.2. CONSIDERAŢII GENERALE. SCURT ISTORIC LEGISLATIV. DEFINIŢIE


PRINCIPIILE ADOPŢIEI
Cunoscută în toate statele membre ale Consiliului Europei, adopţia se numără
printre cele mai importante măsuri de ocrotire a copilului care, prin finalitatea ei, oferă
acestuia o familie permanentă.
S-a spus că adopţia reprezintă prin finalitatea şi scopul ei „una dintre expresiile cele
mai nobile ale generozităţii şi altruismului prin care se face dovada solidarităţii noastre”(
Emese Florian, op.cit.205).
Reglementarea legală a adopţiei se impune ca urmare a necesităţii de a oferi
copilului lipsit de părinţi o îngrijire şi educare corespunzătoare, în scopul dezvoltării
armonioase a acestuia din toate punctele de vedere.
Aşa cum s-a exprimat în literatura de specialitate, scopul adopţiei este acela de a
asigura protecţie intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire
părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.
Potrivit art. 86 din Codul familiei, adopţia se face în interesul celui adoptat, iar, în
conformitate cu art. 20 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de
Adunarea Generală O.N.U. la 20 noiembrie 1990, orice copil care este lipsit temporar sau
definitiv de o familie sau care nu poate să fie lăsat în familia sa de origine are dreptul la
protecţie şi ajutor special din partea statului, care poate să fie acordat şi sub forma
adopţiei.
S-a susţinut de asemenea că în cadrul raportului juridic al adopţiei există şi un
interes al adoptatorului de a avea o viaţă normală de familie, interes care adesea este
ignorat de legiuitor.
Adopţia este o instituţie pe care o întâlnim, sub diverse denumiri, din cele mai vechi
timpuri la majoritatea popoarelor, având ca principal scop autoritatea copiilor rămaşi fără

90
părinţi sau acelora care, deşi au părinţi, nu au asigurată din partea acestora o creştere şi
educare corespunzătoare.
Ca temei juridic, adopţia derivă din dreptul roman, respectiv din termenul „adoptio“,
care semnifica adopţia unei persoane dependente (alieni iuris ceea ce înseamnă fiu de
familie), precum şi din
termenul „adrogatio“, ceea ce înseamnă adopţia unei persoane independente (sui iuris –
pater familia, care devine astfel alieni iuris).
Astăzi, preocuparea permanentă a statului de a găsi mijloacele şi măsurile
necesare în scopul protecţiei copilului s-a materializat prin adoptarea unor acte normative
în materia adopţiei sau prin ratificarea de către România a unor convenţii internaţionale.
Iniţial, instituţia adopţiei a fost reglementată în Codul civil (art. 304-324), dar, odată
cu conturarea dreptului familiei ca ramură de drept autonomă, reglementarea acesteia s-a
făcut prin Codul familiei (capitolul III al titlului II, denumit „Înfierea“).
Ulterior, datorită necesităţii protecţiei copilului, ţinându-se cont de nevoile speciale
ale acestuia, au fost adoptate acte normative speciale în acest scop. Discutăm aici despre
Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei, modificată succesiv prin Legea nr.
48/1991 (care a înlocuit termenul de înfiere cu cel de adopţie), precum şi prin Legea nr.
65/1995.
Din 1997, adopţia este reglementată prin O.U.G. nr. 25/1997, care a abrogat Legea
nr. 11/1990, precum şi dispoziţiile referitoare la adopţie cuprinse în Codul familiei.
O.U.G. nr. 25/1997, spre deosebire de vechiul act normativ, reglementează numai
adopţia cu efecte depline, caracterizată prin următoarele consecinţe:
- între cel care adoptă şi copil se stabileşte filiaţia;
- între copil şi rudele adoptatorului se stabileşte rudenia;
- filiaţia dintre copilul adoptat şi părinţii săi fireşti încetează (art. 1);
- rudenia dintre copilul adoptat şi rudele sale fireşti încetează;
- se menţine impedimentul la căsătorie între adoptat şi rudele sale fireşti (art. 21,
alin. 3), şi de asemenea este oprită căsătoria între descendenţii adoptatului şi rudele sale
fireşti.
O.U.G. nr. 25/1997 defineşte adopţia ca fiind „o măsură specială de protecţie a
drepturilor copilului, prin care se stabileşte filiaţia între adoptator şi copil şi rudenia dintre
copil şi rudele adoptatorului“.
În alin. 2 se prevede că adopţia se face numai pentru protejarea intereselor
superioare ale copilului. În acelaşi sens se pronunţă şi Legea nr. 15/1993 (art. 8, alin. 1),
în vreme ce Legea nr. 84/1994 prevede că adopţia se încheie în interesul superior al
copilului (art. 1, lit. a). Deşi actul normativ amintit nu defineşte noţiunea de „interes
superior al copilului“, considerăm că acesta îl reprezintă dezvoltarea armonioasă a
personalităţii copilului şi apărarea drepturilor sale consacrate legal. Se consideră că
interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopţiei.
Nu trebuie omis nici interesul adoptatorului care nu trebuie să fie antagonic celui al
copilului adoptat.
Sintetizând, în doctrină adopţia a fost definită într-o triplă accepţiune:
– ca act juridic, ea reprezentând acordul de voinţă al părţilor implicate în procedura
încheierii acesteia. Adopţia este un act juridic solemn, ceea ce presupune că pentru
încheierea sa valabilă trebuie respectate în mod obligatoriu anumite cerinţe legale:
consimţământul necesar la adopţie se poate da numai în formă autentică; adopţia se
încuviinţează numai de instanţa de judecată competentă; adoptatorul trebuie să prezinte
condiţiile materiale şi garanţiile morale în vederea asigurării dezvoltării armonioase a
copilului(Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Ed. All Beck,
1998.).

91
– ca raport juridic, adopţia constă în legătura de rudenie care ia naştere între
adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi între adoptator şi rudele sale, pe de altă
parte.
– ca instituţie juridică, adopţia ar putea fi definită ca totalitatea normelor juridice
care reglementează încheierea, efectele, nulitatea şi desfacerea ei.
Mai putem adăuga celor trei accepţiuni, din perspectiva noilor acte normative, o altă
accepţiune, anume aceea de operaţiune juridică, aducând ca argument faptul că adopţia
ia naştere din juxtapunerea unor manifestări unilaterale de voinţă, consimţământul
adoptatorului fiind prezent în toate cazurile, şi după caz, aşa cum cere legea, el este
completat de consimţământul celorlalte persoane implicate, respectiv a părinţilor fireşti, a
tutorelui, al copilului adoptat, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.
Necesitatea stabilirii unui cadru cât mai coerent în ce priveşte adopţia a determinat
adoptarea la 23 iunie 2004 a Legii nr. 273/ 2004 privind regimul juridic al adopţiei, lege
care abrogă O.U.G. nr. 25/1997.
Potrivit acestei noi reglementări, adopţia este definită ca fiind „operaţiunea juridică
prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de
rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului“.
Principiile adopţiei
Şi instituţia adopţiei este guvernată de anumite reguli generale care trebuie
respectate în mod obligatoriu pe parcursul procedurii de încuviinţare a adopţiei. Aceste
principii sunt stabilite de legiuitor în actul normativ care reglementează regimul juridic al
adopţiei, ele având în centru principiul interesului superior al copilului, principiu reluat din
Legea nr.272/2004. Constanţa cu care legiuitorul pune accent pe acest principiu face să
se înţeleagă că mesajul celor două acte normative adoptate în 2004 este tocmai luarea în
consideraţie cu primordialitate a interesului superior al copilului. Grupate în jurul acestui
principiu, legea mai aminteşte ca principii ce trebuie să guverneze instituţia adopţiei:
principiul creşterii şi educării copilului ţinând seama de originea sa etnică, culturală şi
lingvistică; principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport
cu vârsta şi gradul său de maturitate; principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte
referitoare la procedura adopţiei.
Principiul interesului superior al copilului însoţeşte atât procedura adopţiei, dar se
regăseşte şi în faza încuviinţării adopţiei prin procedura irevocabilă a instanţei de judecată.
Astfel, în prima fază, acest principiu trebuie să se regăsească în procesul de selecţie a
persoanei care adoptă. În acest sens, potrivit art.27 din Legea nr.273/2004, în urma
procesului de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifică şi constată compatibilitatea
acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare. Determinarea compatibilităţii se
realizează luându-se în considerare nevoile copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de
acesta acordându-le importanţa cuvenită. Mai mult de atât, înainte de selecţia
adoptatorului, principiul interesului superior trebuie determinat în concret prin stabilirea
exactă a necesităţii adopţiei copilului lipsit temporar sau definitiv de autoritatea părinţilor,
ştiut fiind faptul că adopţia reprezintă una dintre măsurile care fac parte din conţinutul
protecţiei alternative a copilului. Cu alte cuvinte este absolut necesar să se stabilească
dacă interesul superior al copilului reclamă protecţia acestuia prin intermediul adopţiei. De
îndată ce a fost stabilit acest lucru, principiul interesului superior al copilului se îmbină cu
cel al celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei, la care se
adaugă cel al creşterii şi educării copilului într-un mediu familial, în funcţie de care se
poate realiza o anumită continuitate în educarea acestuia în funcţie de originea sa etnică,
culturală şi lingvistică. Desigur, pe toată durata procedurii adopţiei, copilul va fi ascultat şi
informat, luându-se în considerare opinia acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de
maturitate.
După încuviinţarea adopţiei prin hotărârea irevocabilă a instanţei de judecată,
acelaşi principiu al interesului superior al copilului trebuie să răzbată orice acţiune care îl

92
priveşte în mod direct. Ca o garanţie a acestui principiu, legea prevede sancţiunea nulităţii
adopţiei în cazul nerespectării condiţiilor legale de valabilitate a acesteia. Mai mult de atât,
instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că
menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat (art.56 alin.2).

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce este adopţia? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea


răspunsului.........................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 92 .
2. Precizaţi care sunt principiile care guvernează adopţia? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.......................................................................................................................
................................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 93-94.

10.3. CONDIŢII DE FOND LA ADOPŢIE

Acelaşi principiu al interesului superior al copilului determină ca adopţia să fie


valabilă numai dacă sunt întrunite cumulativ anumite condiţii stabilite de legiuitor. Aceste
condiţii privesc în primul rând persoana adoptatorului, dar şi pe adoptat precum şi părinţii
fireşti sau reprezentantul legal al copilului. Mai putem adăuga acestora acele condiţii care
privesc forma actului juridic al adopţiei. În literatura de specialitate, aceste condiţii au fost
clasificate în două mari categorii: condiţii de fond şi condiţii de formă. La rândul lor, ele se
subclasifică în condiţii pozitive (care trebuie să existe în mod obligatoriu pentru încheierea
valabilă a adopţiei) şi condiţii negative (numite şi impedimente – excluse pentru
valabilitatea adopţiei).
Condiţii de fond care privesc persoana adoptatorului
Art.3 din Legea nr.273/2004 arată că prin adoptator se înţelege persoana care
doreşte să adopte în condiţiile legii. Pornind de la textul de lege citat trebuie făcută
precizarea că nu orice persoană poate să adopte. Fără a încălca principiul nediscriminării,
legea face precizarea că poate adopta numai acea persoană care prezintă garanţiile
morale şi condiţiile materiale necesare dezvoltării depline şi armonioase a personalităţii
copilului. Adoptatorul trebuie să fie apt atât psihic, cât şi moral. În principiu, poate deveni
părinte adoptiv orice persoană, indiferent de stare civilă, sex, rasă, naţionalitate, religie
sau cetăţenie.
De precizat că, în ceea ce priveşte sexul persoanei care urmează să adopte,
jurisprudenţa CEDO s-a pronunţat în câteva cauze deduse judecăţii care aveau ca obiect
discriminarea unor persoane homosexuale. Astfel, CEDO a precizat în cauza Fretté contra
Franţei că „refuzul autorităţilor competente de a aviza favorabil cererea de adopţie
formulată de un celibatar homosexual nu poate fi considerat a priori ca fiind
discriminatoriu, fiecare stat dispunând, sub acest aspect, de o largă marjă de apreciere”.
O primă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a dobândi calitatea de adoptator se
referă la capacitatea deplină de exerciţiu. Este de altfel o condiţie firească, dacă ne
gândim la finalitatea adopţiei, adică la faptul că adoptatorul va exercita drepturile şi
îndatoririle părinteşti atât cu privire la persoana copilului, cât şi cu privire la patrimoniul
acestuia pe toată durata adopţiei. Importanţa stipulării ei prin lege, separat de condiţia cu
privire la vârsta adoptatorului, se impunea, tocmai pentru a exclude din categoria
adoptatorilor alienatul şi debilul mintal.
În privinţa femeii minore care se căsătoreşte, aceasta poate deveni, odată cu
dobândirea în condiţii derogatorii de la regulă, părinte adoptator.
În situaţia în care unul sau ambii părinţi adoptatori îşi vor pierde capacitatea de
exerciţiu ulterior încuviinţării irevocabile a adopţiei, se va institui una dintre măsurile de
protecţie alternativă, alta decât adopţia.

93
Prin similitudine, considerăm că în ceea ce privesc incapacităţile stabilite în ceea ce
priveşte tutela, respectiv: persoana decăzută din drepturile părinteşti sau declarată
incapabilă de a fi tutore; persoana lipsită, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de
a fi ales deputat; persoana căreia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile,
fie în temeiul legii, fie ca efect al unei hotărâri judecătoreşti, precum şi persoana cu rele
purtări; persoana care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtată din aceasta; persoana
care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei,
acestea ar trebui să vizeze şi persoana adoptatorului, deşi legiuitorul nu le are în vedere,
pentru simplul motiv că a fi părinte adoptator înseamnă mult mai mult decât a fi tutore.
În ce priveşte vârsta adoptatorului, legea precizează că acesta trebuie să fie mai
mare decât adoptatul cu 18 ani. Aceasta este regula, dictată de considerente biologie
fireşti. Prin excepţie, Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa
adopţia chiar dacă diferenţa de vârsta dintre adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani,
dar în nici o situaţie, mai puţin de 15 ani. În afară de această prevedere, legiuitorul român
nu stabileşte o limită maximă până la care o persoană poate adopta. Este de altfel rezerva
cu care România a aderat la Convenţia europeană în materia adopţiei de copii care
stabileşte în art.7, dispoziţia potrivit căreia vârsta minimă a adoptatorului nu poate fi mai
mică de 21 de ani şi nici mai mare de 35 de ani. Cu toate acestea, este posibil ca din
cauza unei vârste înaintate a persoanei care doreşte să adopte, instanţa să nu
încuviinţeze adopţia, pe motivul că adoptatorul nu îşi poate îndeplini în mod corect
drepturile şi îndatoririle părinteşti ce rezultă din adopţie.
Capacitatea unei persoane de adopta trebuie atestată prin decizia Direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. Aceasta este o condiţie obligatorie
pentru valabilitatea adopţiei. Condiţia nu este necesară în următoarele cazuri: în situaţia
adopţiei unei persoane majore şi în cazul în care adopţia se referă la copilul firesc sau
adoptat al celuilalt soţ.
Procedura atestării persoanei adoptatoare este reglementată de lege. Astfel,
adoptatorul trebuie evaluat în privinţa garanţiilor morale şi condiţiilor materiale, avându-se
în vedere criteriile stabilite prin lege. Evaluarea intră în competenţa Direcţiei generale de la
domiciliul adoptatorului. Pe parcursul evaluării, Direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului este obligată să asigure adoptatorului serviciile de pregătire necesare în
vederea asumării în cunoştinţă de cauză şi în mod corespunzător a rolului de părinte.
În 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare Direcţia va decide asupra
aptitudinii de a adopta. Dacă rezultatul evaluării este favorabil, va fi eliberat atestatul de
persoană aptă să adopte. Acesta este valabil timp de un an, cu posibilitatea prelungirii
anuale la cerere şi sub condiţia actualizării concluziilor privitoare la capacitatea de a
adopta.
Dacă avizul nu este favorabil, persoana respectivă poate solicita Direcţiei, în termen
de 30 de zile, o reevaluare a aptitudinii de a adopta, rezultatul reevaluării putând fi atacat
în termen de 15 zile de la data comunicării, la tribunalul de la domiciliul adoptatorului.
Atestatul favorabil va fi transmis la Oficiul Român pentru Adopţii în termen de 5 zile de la
eliberarea atestatului în vederea înscrierii în Registrul naţional pentru adopţii.
O condiţie fundamentală la încuviinţarea adopţiei o constituie consimţământul
persoanei care adoptă.
Legea nr. 273/2004 prevede că adopţia poate fi încheiată de o persoană sau de o
familie, în acest din urmă caz fiind necesar consimţământul ambilor soţi, cu excepţia
cazurilor în care acesta este în imposibilitate de a-şi manifesta consimţământul. Persoana
care adoptă poate fi necăsătorită sau căsătorită, în acest din urmă caz, numai unul dintre
soţi devine adoptator, dacă acesta adoptă copilul soţului său rezultat dintr-o căsătorie
anterioară.
Pentru a produce valabile efecte juridice, consimţământul trebuie să provină de la o
persoană cu capacitate de exerciţiu şi să nu fie viciat.

94
Potrivit legislaţiei în vigoare, persoana pusă sub interdicţie judecătorească, nu
poate consimţi la adopţie nici măcar în momentele de luciditate, deoarece acest lucru nu
ar fi în interesul minorului adoptat, persoana pusă sub interdicţie neputând veghea la
dezvoltarea armonioasă a adoptatului.
Consimţământul la adopţie se exprimă în faţa instanţei de judecată o dată cu
soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei. Aşa cum s-a precizat în literatura de
specialitate, pentru identitate de raţiune, adoptatorii care nu au domiciliul în România, îşi
vor exprima consimţământul în faţa instanţei de judecată în faza încuviinţării adopţiei.
Condiţii de fond privitoare la persoana adoptatului
Adopţia presupune îndeplinirea anumitor condiţii inclusiv în persoana celui care
urmează să fie adoptat. Prin adoptat, potrivit legii, se înţelege persoana care a fost sau
urmează să fie adoptată.
Având în vedere că adopţia este o măsură a protecţiei alternative a copilului şi că
ea are menirea de a suplini autoritatea părintească, copilul care urmează a fi adoptat
trebuie în mod necesar să se găsească într-una din situaţiile prevăzute de Legea
nr.272/2004 pentru a beneficia de dreptul la protecţie alternativă, adică să fie lipsit
temporar sau definitiv, de autoritatea părinţilor fireşti sau, în vederea protejării intereselor
sale, să nu poată fi lăsat în grija acestora. Această cerinţă nu este prevăzută expres de
lege, dar necesitatea existenţei ei este dată prin enumerarea adopţiei printre măsurile de
protecţie alternativă.
Legea se referă la „copil”, adică aduce în discuţie, ca „subiect” al adopţiei, acea
persoană care potrivit legii, nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu are capacitate deplină de
exerciţiu. Regula în materie de vârstă este aceea că un copil poate fi adoptat până la
împlinirea majoratului, excepţia fiind încuviinţarea adopţiei persoanei majore, dacă
adoptatul a fost crescut pe timpul minorităţii de persoana care doreşte să îl adopte.
Conţinutul noţiunii de „creştere” a fost stabilit în practica judiciară, care a arătat că
„prin creştere trebuie să se înţeleagă nu numai acordarea întreţinerii în timpul minorităţii, ci
şi existenţa unor raporturi între adoptat şi adoptator asemănătoare celor existente între
părinţi şi copil. Instanţei îi revine îndatorirea de a stabili prin administrare de probe
adevăratele raporturi care au existat între adoptatori şi adoptat, dacă adoptatorii l-au
crescut în timpul minorităţii şi dacă între ei şi adoptat s-au stabilit şi legături afective,
necesare în orice familie”.
Creşterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate şi să fi fost de durată, deci
nu ocazională sau făcută în alte scopuri decât cel al adopţiei.
Rezultă că, copilului adoptat i se aplică procedura de drept comun, în vreme ce
majorului i se vor aplica reguli derogatorii de la aceasta.
O altă condiţie necesară pentru valabilitatea adopţiei şi care prezintă o importanţă
deosebită din perspectiva recunoaşterii copilului ca fiinţă autonomă, cu nevoi şi dorinţe
proprii, se referă la consimţământul copilului care urmează a fi adoptat. Acest
consimţământ se cere doar dacă copilul a împlinit vârsta de 10 ani, vârstă la care se
apreciază că el este în măsură să judece dacă adopţia este în interesul său sau nu.
Consimţământul va fi dat în instanţă, el neputând fi suplinit prin înscrisuri anterioare,
chiar autentice. Copilul este pregătit în vederea manifestării consimţământului de către
Direcţia generală care se ocupă de cazul său, care îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând
seama de vârsta şi de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale
consimţământului său la adopţie, şi va întocmi un raport în acest sens.
Suntem, deci, în prezenţa unei capacităţi speciale, prevăzute de legiuitor în
favoarea copilului, consimţământul lui având o semnificaţie afectivă.
Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau al reprezentantului legal
Pentru încheierea valabilă a adopţiei, ambii părinţi fireşti ai copilului ce urmează să
fie adoptat trebuie să îşi dea consimţământul la adopţie, chiar şi în situaţia în care aceştia
sunt divorţaţi sau copilul a fost încredinţat unei a treia persoane sau unei familii.

95
În cazul în care numai unul dintre părinţi este de acord cu adopţia, iar celălalt se
opune, aceasta nu se poate încheia. Dezacordul dintre părinţi nu poate fi soluţionat nici de
către autoritatea tutelară, nici de către instanţa de judecată, deoarece părintele care nu a
consimţit la adopţie ar putea fi tratat ca şi când ar fi decăzut din drepturile părinteşti, ceea
ce este inadmisibil.
În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor
fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia minorului, dacă se dovedeşte prin
orice mijloc de probă că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie
şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de
opinia acestuia. În acest caz, hotărârea judecătorească trebuie să fie motivată.
În acelaşi sens s-a exprimat şi jurisprudenţa CEDO care a arătat că atunci când
este vorba de un copil ce urmează a fi adoptat, iar părinţii lui fireşti care nu îl pot creşte se
opun nejustificat la adopţie, hotărârea judecătorească prin care li se suplineşte
consimţământul, deşi este o ingerinţă în dreptul lor la viaţă privată este justificată deoarece
urmăreşte un scop legitim, şi anume protecţia sănătăţii şi dezvoltării copilului.
Părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-şi manifeste singur
consimţământul, fără a fi nevoie de un reprezentant, dacă are sub 14 ani, sau de
încuviinţarea prealabilă, dacă a depăşit această vârstă.
Consimţământul poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de 60 de zile
de la naşterea copilului şi poate fi revocat de aceştia în termen de 30 de zile de la data
exprimării lui în condiţiile legii. După expirarea acestui termen, consimţământul devine
irevocabil. În literatura de specialitate, s-a arătat că termenul de 30 de zile acordat de lege
părinţilor pentru revocarea consimţământului este mult prea scurt, având în vedere faptul
că este de preferat ca părinţii să îşi reia îndatoririle faţă de copil şi să îl crească.
De la regula potrivit căreia la adopţie este necesar consimţământul ambilor părinţi
fireşti ai adoptatului şi excepţii, reprezentate de acele situaţii întemeiate, când este
suficient numai consimţământul unuia dintre părinţii fireşti, şi anume dacă
celălalt este decedat, necunoscut, pus sub interdicţie judecătorească, declarat
judecătoreşte mort sau dispărut ori se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa. De
asemenea, în toate cazurile menţionate anterior nu este necesar consimţământul părinţilor
fireşti. Acesta nu este necesar nici în cazul în care copilul a atins vârsta majoratului civil şi
este adoptat de o persoană care a crescut-o în timpul minorităţii sale.
Spre deosebire de vechiul act normativ în materia adopţiei, Legea nr. 273/2004
prevede ca obligatoriu la adopţie inclusiv consimţământul părintelui decăzut din drepturile
părinteşti (art. 12, alin. 2).
Dacă copilul care urmează să fie adoptat este lipsit de ocrotire părintească,
consimţământul la adopţie va fi dat de tutore. În cazul în care tutela nu a fost instituită, fie
se va proceda la instituirea ei, fie se va proceda direct la adopţie.
Ca şi în celelalte două cazuri, consimţământul părinţilor fireşti, sau după caz al
tutorelui, urmează a fi exprimat în faţă instanţei de judecată, în faza încuviinţării cererii de
deschidere a procedurii adopţiei. Nu este valabil consimţământul dat în considerarea
promisiunii sau efectuării unei contraprestaţii, indiferent de natura acesteia, fie ea
anterioară sau ulterioară.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt condiţiile de fond la adopţie? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.........................................................................................................................................
................................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 96-99.
2. Analizaţi consimţământul la adopţie. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.........................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 97.

96
10.4. IMPEDIMENTE LA ADOPŢIE

Sunt impedimente la adopţie, acele împrejurări care, fiind prezente la încheierea


adopţiei, nu pot determina valabilitatea adopţiei. Ele sunt expres prevăzute de lege. Ca
excepţie, literatura de specialitate aminteşte adopţia copilului firesc.
Impedimentul izvorât din rudenia firească
Art. 8, alin. 1 prevede că „adopţia între fraţi este interzisă“. Acest impediment se
justifică prin aceea că prin adopţie s-ar crea relaţii care sunt incompatibile cu rudenia
firească existentă între fraţi. Textul legal nu face distincţie între fraţii din căsătorie şi cei din
afara căsătoriei.
Din interpretarea aceluiaşi text legal, ar rezulta că adopţia este permisă între alte
rude. Adopţia nu este permisă nici între părintele firesc şi copilul său natural, cazuri destul
de rar întâlnite în practică.
Impedimentul izvorât din calitatea de soţ
Acest impediment îşi găseşte justificarea în aceea că relaţiile dintre soţ şi soţie sunt
incompatibile cu cele rezultând din adopţie, care sunt identice celor dintre părinţi şi copii.
Nu este permisă nici adopţia între foştii soţi.
De asemenea, art. 8, alin. 2 al Legii nr. 273/2004 prevede că adopţia a doi soţi de
către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, întrucât nu pot fi soţi copiii aceleiaşi
persoane, chiar dacă este vorba de rudenie civilă şi nu de sânge.
Impedimentul rezultând din adopţia anterioară
Art. 7 al Legii nr. 273/2004 prevede că adopţia unui copil de către mai multe
persoane este interzisă, cu excepţia cazului în care ea se face simultan sau succesiv de
către soţ şi soţie.
Prin urmare, atâta vreme cât a fost încuviinţată o adopţie, nu se mai poate
încuviinţa o nouă adopţie cu privire la acelaşi copil.
Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor adopţii
încuviinţate, instanţa de judecată neavând drept de opţiune.
În cazul în care adoptatorul a decedat, este necesară desfacerea adopţiei pentru a
se încuviinţa alta nouă.
Impedimentul rezultând din aptitudinea psihică adoptatorului
În interesul superior al copilului, Legea nr.273/2004 interzice adopţia copiilor de
către persoanele cu boli psihice şi handicap mintal. S-a precizat că impedimentul vizează
un cerc mai larg al persoanelor decât acela al alienaţilor şi debililor mintali, incluzând orice
afecţiune psihică indiferent d natura, frecvenţa sau gravitatea tulburărilor.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Enumeraţi impedimentele la adopţie. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea


răspunsului.........................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 100.
2. Ce sunt impedimentele la adopţie? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..........................................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 100.

97
10.5. PROCEDURA ADOPŢIEI

Procedura adopţiei cuprinde două faze importante: o fază administrativă, care


presupune intervenţia unor organe administrative cu atribuţii în această materie, şi o fază
judiciară, desfăşurată în faţa instanţei de judecată.
Procedura administrativă a adopţiei presupune, aşa cum am precizat anterior,
implicarea unor organe administrative care au rolul de a pregăti dosarul de adopţie, pentru
a-l transmite instanţelor judecătoreşti în scopul încuviinţării adopţiei şi realizării interesului
superior al adoptatului.
Pe baza planului individualizat de protecţie, direcţia în a cărei rază teritorială
domiciliază copilul va efectua demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau, după
caz, pentru plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă. Planul individualizat va
avea ca finalitate adopţia internă, în situaţia în care demersurile pentru reintegrarea
copilului în familie sau în familia lărgită au eşuat.
Direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul va sesiza în termen de 30 de
zile de la finalizarea demersurilor instanţa judecătorească de la domiciliul copilului, pentru
a se încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne. Instanţa va putea încuviinţa
deschiderea procedurii adopţiei interne numai dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile
prevăzute în art.23 alin.1 lit.a) şi b) din Legea nr.273/2004.
Judecarea cererii de deschidere a procedurii interne a adopţiei se face cu citarea
părinţilor fireşti ai copilului, sau după caz cu citarea tutorelui şi a Direcţiei generale în a
cărei rază teritorială se află domiciliul copilului. Este obligatorie ascultarea copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani. Împotriva hotărârii pronunţate poate fi exercitată calea de atac a
recursului care suspendă executarea.
Hotărârea judecătorească prin care se admite cererea direcţiei produce
următoarele efecte:
a) drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele exercitate
de persoane fizice sau juridice se suspendă;
b) drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de consiliul judeţean sau, după
caz, consiliul local al sectorului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază copilul.
Aceste efecte încetează dacă în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a
hotărârii direcţia nu a identificat o persoană sau o familie corespunzătoare pentru copil.
Adopţia presupune în mod obligatoriu încredinţarea copilului pe o perioadă de 90
de zile familiei care doreşte să-l adopte, astfel încât instanţa să poată aprecia asupra
relaţiilor de familie care s-ar stabili în cazul încuviinţării adopţiei. Instanţa va urmări
capacitatea de adaptare, fizică şi psihică, a copilului, la noul mediu familial. De la regula
privind încredinţarea copilului în vederea adopţiei există şi excepţii: adopţia persoanei
majore; adopţia copilului firesc sau adoptiv a celuilalt soţ; adopţia copilului pentru care a
fost deschisă procedura adopţiei interne şi a fost plasat la persoana sau familia
adoptatoare, iar măsura plasamentului durează cel puţin 90 de zile; adopţia copilului de
către tutorele său, dacă au trecut cel puţin 90 de zile de la instituirea tutelei.
Dacă nu există cereri din partea persoanelor sau familiilor în a căror rază teritorială
se află domiciliul copilului, direcţia va solicita Oficiului Român pentru Adopţii să trimită în
termen de 5 zile lista centralizată la nivel naţional a tuturor persoanelor adoptatoare
atestate şi înscrise în Registrul naţional pentru adopţii.
Alegerea adoptatorului se va face în termen de 60 de zile de la primirea listei de
către direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul, ţinându-se cont de interesul
superior al copilului.
Procedura judiciară reprezintă a doua fază a adopţiei interne.
Competenţa, în primă instanţă, cu privire la încuviinţarea adopţiei aparţine
tribunalului de la domiciliul copilului.

98
Cererea familiei sau a persoanei care doreşte să adopte este introdusă direct de
către aceştia sau de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul.
Instanţa poate administra orice probă admisă de lege. După administrarea acestora
şi verificarea tuturor actelor prezentate, instanţa se pronunţă asupra cererii, în sensul
admiterii sau respingerii ei.
Hotărârea este supusă recursului la Curtea de Apel.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce efecte produce hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei? Folositi spaţiul de


mai jos pentru formularea răspunsului.................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 101.

10.6. ADOPŢIA INTERNAŢIONALĂ

Controversată de-a lungul timpului ca urmare a reglementării lapidare în actele


normative, precum şi prin efectele negative pe care le-a produs asupra copiilor care au
făcut subiect al adopţiei, adopţia internaţională îşi găseşte astăzi prin noul act normativ în
vigoare din 2005, o reglementare riguroasă prin prisma condiţiilor restrictive. Ea are un
caracter subsidiar adopţiei interne şi un caracter excepţional, acesta fiind determinat de
condiţia privind calitatea de bunic al copilului al adoptatorului sau al unuia dintre soţii
adoptatori care au domiciliul în străinătate.
Efectul imediat al adopţiei internaţionale constă în deplasarea copilului pe teritoriul
statului primitor, în urma încuviinţării adopţiei de către instanţa judecătorească română.
Cererea de încuviinţare a adopţiei se transmite instanţei judecătoreşti de către
Oficiu Român pentru Adopţii. Instanţa judecătorească se va pronunţa, în condiţiile numai
după analizarea raportului direcţiei referitor la existenta altor solicitări similare din partea
rudelor copilului până la gradul IV, cu domiciliul în România.
O etapă esenţială a procedurii adopţiei internaţionale se referă la atestarea
adoptatorului sau familiei adoptatoare din statul de primire.
Cererile persoanelor sau familiilor care au domiciliul pe teritoriul altui stat, parte a
Convenţiei de la Haga, şi care doresc să adopte un copil din România sunt transmise
Oficiului prin intermediul autorităţii centrale competente din statul respectiv sau al
organizaţiilor sale acreditate. În cazul statelor care nu sunt părţi la Convenţia de la Haga,
cererile se transmit Oficiului prin intermediul autorităţii desemnate cu atribuţii în domeniul
adopţiei internaţionale sau prin intermediul organizaţiilor acreditate în acest sens în statul
de primire.
Cererile persoanelor sau familiilor adoptatoare vor fi înregistrate la Oficiul Român
pentru Adopţii numai dacă prin ele se atestă următoarele: adoptatorul sau familia
adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru adopţie şi este apt să adopte în
conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor; adoptatorul sau familia adoptatoare a
beneficiat de consilierea necesară în vederea adopţiei în statul primitor; este asigurată
urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioada de cel puţin 2 ani; sunt asigurate
servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor (art.44).
Cererea va fi transmisă instanţei de judecată împreună cu celelalte documente prevăzute
de lege. Art.45 alin.1 solicită următoarele documente: un raport întocmit de autorităţile
competente din statul primitor, cuprinzând informaţii cu privire la identitatea persoanelor
care doresc să adopte, capacitatea şi aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor personală,
familială, materială şi medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un
copil din România, precum şi cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre
adopţie; concluziile raportului vor fi susţinute prin documentele eliberate de autorităţile
competente din statul primitor; certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate
ale persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor
99
legalizată în limba română; cazierele judiciare ale persoanelor care doresc sa adopte;
raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator; actul din care să rezulte că există
garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre şi să locuiască permanent în statul primitor.
Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, Oficiul
eliberează, în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia, un certificat care atesta că
adopţia este conformă cu normele Convenţiei de la Haga.
Un lucru deosebit de important pentru ca adopţia să urmărească interesul superior
al copilului îl constituie obligaţiile prevăzute de lege postadopţie: obligaţia să urmărească
evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părintele sau părinţii săi adoptivi cel puţin 2
ani după încuviinţarea adopţiei, prin intermediul autorităţii centrale competente sau al
organizaţiei acreditate ori autorizate din statul de domiciliu al părinţilor adoptivi.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce este adopţia internaţională? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea


răspunsului........................................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 102.

10.7. EFECTELE ADOPŢIEI


Indiferent de natura efectelor adopţiei, acestea se produc numai pentru viitor, după
încuviinţarea adopţiei prin hotărâre judecătorească.
Data de la care adopţia produce efecte juridice este cea a rămânerii irevocabile a
hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a acesteia.
Naşterea rudeniei civile. Prin adopţie, potrivit art. 50, alin. 2 al Legii nr. 273/2004,
se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia între copil şi rudele
adoptatorului. Datorită faptului că legislaţia actuală reglementează numai adopţia cu efecte
depline, raporturile de rudenie se nasc şi între descendenţii adoptatului, pe de o parte, şi
adoptator şi rudele, acestuia pe de altă parte. Ca urmare a naşterii rudeniei civile,
legăturile de rudenie firească ale adoptatului şi ale descendenţilor săi cu rudele sale de
sânge încetează. Unicul efect al rudeniei fireşti care se menţine este acela că ea constituie
în continuare un impediment la căsătorie. Pentru respectarea dreptului copilului la
identitate, Legea 273/2004 prevede că adoptatorii vor informa copilul că este adoptat,
imediat ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit. Mai mult, adoptatorii şi
adoptatul au dreptul să obţină din partea autorităţilor competente extrase din registrele
publice, al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie adopţia şi nici
identitatea părinţilor fireşti.
Întocmirea unui nou certificat de naştere. Ca urmare a încuviinţării adopţiei, serviciul de
stare civilă va întocmi un nou act de naştere adoptatului, în care adoptatorii vor fi trecuţi la
rubrica părinţilor fireşti.
Exercitarea ocrotirii părinteşti. Autoritatea părintească va fi exercitată numai de către
adoptator. Singura excepţie de la această regulă se referă la situaţia în care adoptatorul
este soţul părintelui firesc al adoptatului, caz în care drepturile şi îndatoririle părinteşti vor fi
exercitate împreună de către adoptator şi părintele firesc. Dacă adoptatorul nu exercită
corespunzător drepturile şi obligaţiile ce îi revin, el poate fi decăzut din drepturile părinteşti.
Această sancţiune nu duce automat la desfacerea adopţiei, deoarece ea poate fi ridicată
de instanţă. Totuşi, într-o astfel de situaţie, se poate cere desfacerea adopţiei, dacă acest
lucru este în interesul minorului adoptat. Dacă sancţiunea îi vizează pe ambii adoptatori,
instanţa poate să redea părinţilor fireşti exerciţiul drepturilor părinteşti, fie să ia o altă
măsură de protecţie a copilului, ca de exemplu, încredinţarea unei familii, unei persoane,
unui serviciu public specializat pentru protecţia copilului sau unui organism privat autorizat.
Obligaţia de întreţinere a copilului este de competenţa părinţilor adoptatori, şi numai în
subsidiar va fi exercitată de persoane.

100
Numele adoptatorului. Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele celui care
adoptă. Când soţii nu au un nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei
numele pe care copilul urmează să îl poarte, iar în caz de neînţelegeri, instanţa de
judecată va decide numele adoptatului. Legea actuală, spre deosebire de vechiul act
normativ prevede şi posibilitatea schimbării prenumelui adoptatului, atunci când adoptatorii
solicită acest lucru. Schimbarea numelui de familie al adoptatului nu se va putea face
ulterior încuviinţării adopţiei decât pe cale administrativă, în condiţiile prevăzute de lege.
Domiciliul şi locuinţa adoptatului. Adoptatul are domiciliul la adoptator. Dacă soţii au
domicilii separate şi nu se înţeleg asupra acestuia, va decide instanţa de judecată. La
stabilirea domiciliului, instanţa va avea în vedere interesul minorului. Legea prevede
posibilitatea ca minorul care a împlinit vârsta de 14 ani să poată solicita autorităţii tutelare
să-i încuviinţeze o altă locuinţă diferită de a părinţilor săi, cu condiţia ca aceasta să fie în
interesul desăvârşirii învăţăturii şi a pregătirii sale profesionale.
Obligaţia legală de întreţinere. Între rudele rezultate ca urmare a adopţiei există obligaţia
de întreţinere. Aceasta are un caracter reciproc. Persoanele între care există obligaţia
legală de întreţinere, ordinea în care se datorează întreţinerea sunt stabilite de Codul civil.
Vocaţia succesorală. Rudele rezultate din adopţie au vocaţie succesorală reciprocă, la fel
ca rudele fireşti. De asemenea, vocaţia succesorală în acest caz urmează regulile instituite
de principiul reciprocităţii vocaţiei legale generale.
Cetăţenia adoptatului. Minorul străin sau fără cetăţenie, adoptat de un cetăţean român
sau de doi soţi cetăţeni români, dobândeşte cetăţenie română. Dacă doar unul dintre soţi
are cetăţenie română, adoptatorii vor decide cetăţenia adoptatului, iar dacă nu se înţeleg,
va decide instanţa judecătorească care va încuviinţa adopţia. Minorul cetăţean român,
adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română, dacă adoptatorul solicită aceasta
în mod expres şi dacă adoptatul este considerat potrivit legii străine că a dobândit
cetăţenia străină.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce efecte produce adopţia cu privire la numele adoptatului ? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului...........................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 101.
2. Ce efecte produce adopţia cu privire la vocaţia succesorală? Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului..........................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 102.

10.8. ÎNCETAREA ADOPŢIEI

Art.54 din legea cu privire la statutul juridic al adopţiei stabileşte două cazuri de
încetare a adopţiei: desfacerea şi nulitatea adopţiei.
Desfacerea adopţiei intervine prin decesul adoptatorului sau a soţilor adoptatori,
dacă ulterior decesului s-a încuviinţat adopţia succesivă a aceluiaşi adoptat (art.55 şi art.7
alin.3 lit. a). Din interpretarea legii rezultă că desfacerea adopţiei ca urmare a decesului
adoptatorului/adoptatorilor intervine indiferent dacă adoptatul este minor sau este major.
Nulitatea adopţiei intervine pentru nerespectarea condiţiilor de valabilitate stabilite
în acest sens de lege. Cauzele care determină nulitatea adopţiei trebuie să fie anterioare
sau cel puţin concomitente cu hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, atâta timp cât
adoptatul este minor. Sunt persoane interesate: oricare dintre persoanele participante la
actul juridic al adopţiei, autoritatea tutelară, alte servicii publice cu atribuţii în această
materie şi procurorul.

101
Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei este imprescriptibilă. De regulă, nulitatea
absolută a adopţiei nu poate fi acoperită, cu excepţia cazului în care cerinţa legală
încălcată este îndeplinită înainte de hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către persoanele ocrotite prin această
sancţiune. Spre deosebire de dreptul comun, în materie de adopţie, nulitatea relativă
poate fi invocată nu numai de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau de cele al
căror consimţământ a fost viciat, ci şi de cele al căror consimţământ a lipsit. Acţiunea în
anularea adopţiei se prescrie în termen de 3 ani. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin
confirmarea expresă a actului sau prin abţinerea persoanei îndreptăţite de a invoca
nulitatea.
În practica judiciară şi literatura de specialitate au fost identificate mai multe cazuri
de nulitate a adopţiei:
a) Lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la
adopţie.
Trebuie făcută următoarea distincţie:
– lipsa consimţământului părinţilor fireşti, al adoptatorului şi al adoptatului mai mare
de 10 ani este sancţionată cu nulitatea absolută;
– lipsa consimţământului soţului persoanei care adoptă este sancţionată numai cu
nulitatea relativă;
– lipsa consimţământului tutorelui se sancţionează tot cu nulitate relativă.
b) Adopţia multiplă este sancţionată cu nulitatea absolută.
c) Adopţia unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, care nu a fost crescută
de adoptator, este sancţionată cu nulitatea absolută.
d) Lipsa condiţiei cu privire la capacitatea de exerciţiu a adoptatorului şi a celei cu
privire la diferenţa de vârstă de cel puţin 18 ani între adoptat şi adoptator se sancţionează
tot cu nulitatea absolută.
e) Rudenia în linie dreaptă sau colaterală. Rudenia în linie dreaptă duce la nulitatea
absolută a adopţiei, ca şi atunci când ea se realizează între părinţi şi proprii lor copii.
Adopţia între celelalte rude în linie dreaptă este permisă. Adopţia între rudele colaterale de
gradul al doilea este sancţionată cu nulitate absolută.
f) Adopţia între soţi atrage de asemenea nulitatea absolută.
g) Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, motiv
pentru care aceasta duce la nulitatea absolută a adopţiei.
h) Încălcarea scopului adopţiei duce la nulitatea absolută a acesteia. Punctăm încă
o dată cu acest prilej, faptul că scopul adopţiei este acela de a crea între adoptat şi
adoptator raporturi similare cu cele care rezultă din rudenia firească. Adopţia încheiată în
alt scop decât cel urmărit de lege este o adopţie fictivă, sancţionată cu nulitatea absolută.
i) Viciile de consimţământ atrag nulitatea relativă a adopţiei. În literatura de
specialitate s-a arătat că eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când cade
asupra identităţii fizice a adoptatului, iar dolul constituie viciu de consimţământ atunci când
provine de la oricare din persoanele care sunt chemate să consimtă la adopţie.
Dacă eroarea cade asupra naturii actului încheiat, atunci sancţiunea va fi nulitatea
absolută.
Declararea nulităţii adopţiei este de competenţa tribunalului de la domiciliul
adoptatului. Pe timpul cât adoptatul este minor, acţiunea în declararea nulităţii adopţiei
aparţine oricărei persoane interesate. După dobândirea capacităţii de exerciţiu, dreptul la
acţiune este recunoscut adoptatului.
Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea adoptatorului, a
adoptatului cu capacitate deplină de exerciţiu, a direcţiei generale de la domiciliul copilului
şi a Oficiului Român pentru Adopţii, în cazul adopţiei internaţionale. Hotărârile
judecătoreşti rămase irevocabile, privind nulitatea adopţiei, se comunică Oficiului Român

102
pentru Adopţii, în vederea efectuării menţiunilor necesare în Registrul naţional pentru
adopţii.
La data rămânerii irevocabile a hotărârii de declarare a nulităţii adopţiei se
desfiinţează retroactiv raporturile de rudenie civilă, considerându-se că acestea nu au
existat niciodată. Acest lucru are ca efect pierderea de către persoana adoptatoare a
drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana şi bunurile copilului adoptat, care
vor fi redobândite de către părinţii fireşti ai copilului, cu excepţia cazului în care instanţa a
dispus instituirea tutelei sau a altei măsuri de protecţie specială. De asemenea, obligaţia
legală de întreţinere bazată pe relaţiile de rudenie civilă încetează. Aceeaşi soartă va avea
şi vocaţia succesorală la moştenirea părinţilor adoptivi, precum şi impedimentele la
căsătorie. Adoptatul va reveni la numele avut anterior adopţiei.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce sancţiune se aplică în cazul adopţiei multiple? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului......................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 103.
2. Daţi exemple de cazuri de desfiinţare a adopţiei. Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului........................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 104.

Rezumatul unităţii de învăţare


Adopţia este una dintre măsurile de protecţie alternativă. Este prezentată
sub aspectul rolului său, principiilor care stau la baza acesteia, a condiţiilor de fond şi a
celor de formă.

10.9. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o prezentare a impedimentelor la adopţie.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- realizarea distincţiei între impedimente şi condiţii de fond
- utilizarea bibliografiei precizate.

10.10. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi autoritatea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Autoritatea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi autoritatea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

103
– Unitatea de învăţare 11 –
COPILUL – SUBIECT DE DREPT

11. Unitatea de învăţare 11:


COPILUL SUBIECT - DE DREPT CIVIL
11.1. Obiective
11.2. Capacitatea de folosinţă
11.3. Capacitatea de exerciţiu
11.4. Răspunderea civilă delictuală. Răspunderea copilului pentru fapta proprie
(art.998 Cod civil). Răspunderea pentru fapta copilului (art.1000 alin.2)
11.5. Drepturile succesorale ale copiilor
11.6. Lucrare de verificare
11.7. Bibliografie

11.1. OBIECTIVE
• clarificarea situaţiei juridice a copilului
• înţelegerea momentului de la care copilul este recunoscut ca subiect de drept

11.2. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ

Posibilitatea unei persoane de a fi subiect de drept civil presupune aptitudinea


acesteia de a avea drepturi şi obligaţii civile, adică de a avea capacitate de folosinţă.
Statutul juridic al copiilor în materie civilă este diferit de cel al adulţilor. Datorită
lipsei lor de maturitate şi nevoilor specifice, pretutindeni legea acordă copiilor un statut
juridic de protecţie, care le permite să se sustragă consecinţelor anumitor acte ale lor, în
virtutea faptului că, copii nu au capacitatea de a acţiona, deoarece dezvoltarea lor fizică,
mintală şi morală este incompletă.
Aceste incapacităţi prevăzute de legislaţie sunt de fapt privilegii recunoscute
copiilor, instituite de legiuitor pentru a-i proteja de eventualele daune pe care ei şi-le pot
cauza lor înşile sau bunurilor lor, ori pentru a-i proteja împotriva abuzurilor din partea altor
persoane.
Prin urmare, copilul, recunoscut astăzi ca entitate autonomă, beneficiază de o
protecţie specială legală, de care nu poate beneficia adultul.
Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea generală şi abstractă a omului,
de a avea drepturi şi obligaţii civile. (art.34 din Codul civil). Aceasta se dobândeşte la
naşterea persoanei şi se pierde la decesul acesteia. Prin excepţie, conform art.36 Cod
civil, „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, dacă acesta se naşte viu”.
Această excepţie este recunoscută sub adagiul latin „infans conceptus pro nato
habetur quoties de commodisejus agitur”. Este vorba despre aşa numită capacitate de
folosinţă anticipată. Ea presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii: să fie vorba
despre drepturile copilului şi copilul să se nască viu, legislaţia română, spre deosebire de
cea franceză, nu cere condiţia viabilităţii. Cu alte cuvinte, termenul de capacitate de
folosinţă anticipată are o semnificaţie juridică foarte precisă. Acesta indică faptul că, copilul
conceput poate deja să dobândească anumite drepturi, dar acestea nu vor deveni efective
decât dacă copilul se naşte viu.

104
Se pune întrebarea dacă principiul „infans conceptus…” (36 Cod civil) operează în
ceea ce priveşte protecţia dreptului la viaţă reglementat în art.2 al Convenţiei cu privire la
drepturile omului? Din analiza jurisprudenţei CEDO s-ar trage concluzia că, până în
prezent, embrionul uman, adică copilul conceput nu intră sub incidenţa art.2 al Convenţiei.
În doctrina franceză, se regăseşte aceeaşi problemă controversată şi încă de
actualitate, din perspectiva jurisprudenţei CEDO, a lipsei personalităţii juridice a copilului
conceput. Astfel, s-a afirmat că, recunoaşterea calităţii de persoană embrionului se loveşte
de insuficienta autonomie a acestuia din urmă. Neputându-se disocia de corpul mamei
sale, nu poate duce o viaţă independentă. Astfel, este imposibil să-l considerăm ca subiect
de drept atât timp cât nu s-a născut. S-a arătat că, „…dacă i s-ar recunoaşte fătului
aceeaşi personalitate juridică cu cea a copilului născut, aceasta ar duce la acordarea
aceleiaşi protecţii din punct de vedere penal. Or, acest lucru nu se întâmplă şi nu s-a
întâmplat niciodată. Uciderea unei persoane este crimă sau asasinat. Aceeaşi operaţiune
practicată înainte de naştere nu este decât un avort. Nici incriminările, nici pedepsele nu
sunt aceleaşi. Chiar în perioada pedepsirii severe a avorturilor, cele două tipuri de
infracţiuni au fost diferite”.
În dreptul românesc, avortul este considerat infracţiune şi pedepsit ca atare, în
condiţiile legii. Nu este incriminat în condiţiile prevăzute de Codul penal (din motive
terapeutice).
Îngrădirile capacităţii de folosinţă a copilului sunt prevăzute în mod expres de legea
română. Rezultă astfel de incapacităţi din mai multe texte de lege:

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizaţi ce îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a copilului sunt prevăzute în mod


expres de lege română? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
............................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 105.
2. Ce este capacitatea de folosinţă?. Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului......................................................................................................................................
............................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 105.

11.3. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile civile şi


de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile (art.37 din codul
civil). Capacitatea de exerciţiu se constituie ca element al capacităţii civile.
Distingem între: a) minorii sub 14 ani care alături de persoanele puse sub interdicţie
judecătorească formează categoria persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu. Lipsa
capacităţii de exerciţiu este reglementată ca măsură de ocrotire a minorului. În această
situaţie, copilul poate încheia acte mărunte care nu îi sunt vătămătoare.
b) minorii între 14-18 ani care au capacitate restrânsă de exerciţiu. În această
postură, copilul poate încheia mai multe categorii de acte, fie singur, fără a avea nevoie de
încuviinţare prealabilă, fie personale, dar cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal
sau cu dublă încuviinţare, a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Sunt şi acte care sunt
interzise la această vârstă copilului, şi pe care nu le poate nici dacă ar exista dublă
încuviinţare (acte de donaţie sau prin care garantează obligaţia altuia).
Poate face singur, în mod valabil acte de conservare şi administrare dacă nu îi sunt
lezionare, poate încheia potrivit Codului muncii un contract individual de muncă, întrucât
capacitatea de muncă se dobândeşte potrivit legii la vârsta de 16 ani, şi potrivit Constituţiei
la 15 ani. Cu dublă încuviinţare poate încheia acte de dispoziţie. În dreptul comercial nu se

105
recunoaşte copilului cu capacitate restrânsă de exerciţiu capacitatea de a deveni
comerciant.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează la vârsta de 18 ani când se
dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu, şi prin excepţie la 15 sau 16 ani dacă femeia
se căsătoreşte. Încălcarea dispoziţiilor legale în această materie atrage sancţiunea nulităţii
relative.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce este capacitatea de exerciţiu? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea


răspunsului.......................................................................................................................................
............................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 106.

11.4. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ. RĂSPUNDEREA COPILULUI PENTRU


FAPTA PROPRIE (ART.1357 COD CIVIL). RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA
COPILULUI (ART.1372)

Răspunderea civilă delictuală reprezintă un mijloc de apărare a drepturilor


subiective, ea angajându-se atunci când a fost săvârşită o faptă ilicită prin care s-au adus
prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane.
În cazul răspunderii civile delictuale, legea nu stabileşte o vârstă anume, de la care
se poate răspunde, răspunzând oricine se dovedeşte că are discernământ.
Potrivit art.1357 Cod civil „ cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă
ilicită, săvârțită cu vinovăție, este obligat să-l repare”. Pe lângă răspunderea pentru fapta
proprie, Codul civil reglementează şi răspunderea pentru fapta altuia. În acest sens ne
interesează răspunderea părinţilor pentru copilul minor (art.1372 alin.1). Pentru angajarea
răspunderii civile delictuale se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa
unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate şi existenţa
vinovăţiei.
În ce priveşte minorul, acesta va răspunde pentru fapta proprie dacă se dovedeşte
că a acţionat cu discernământ. Pentru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani,
discernământul este prezumat, astfel că, pentru exonerarea de răspundere trebuie să se
facă dovadă lipsei de discernământ.
În privinţa răspunderii pentru fapta minorului, aceasta îşi găseşte fundament în
art.1372, temeiul acestei răspunderi îl constituie nerespectarea obligaţiei de
supravegherea şi de creştere a minorului. Prezumţia legală de culpă se aplică atât
părinţilor din căsătorie, cât şi celor din afara căsătoriei sau din adopţie. Răspunderea
părinţilor este condiţionată de minoritatea copiilor şi de comunitatea de locuinţă cu
aceştia.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care este temeiul răspunderii civile delictuale? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului..........................................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 108

11.5. DREPTURILE SUCCESORALE ALE COPIILOR


Art.957 Cod civil prevede că „pentru a succede, persoana trebuie să existe la
momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput se consideră că există. Copilul născut
mort este considerat că nu există ”. Legea nu face distincţie între copilul născut în afara
căsătoriei şi cel din căsătorie sau copilul adoptat.

106
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce drepturi succesorale sunt recunoscute copilului? Folositi spaţiul de mai jos


pentru formularea răspunsului...........................................................................................................
................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 105 .

Rezumarul unităţii de învăţare


Posibilitatea unei persoane de a fi subiect de drept civil presupune aptitudinea
acesteia de a avea drepturi şi obligaţii civile, adică de a avea capacitate de folosinţă.
Statutul juridic al copiilor în materie civilă este diferit de cel al adulţilor. Datorită
lipsei lor de maturitate şi nevoilor specifice, pretutindeni legea acordă copiilor un statut
juridic de protecţie, care le permite să se sustragă consecinţelor anumitor acte ale lor, în
virtutea faptului că, copii nu au capacitatea de a acţiona, deoarece dezvoltarea lor fizică,
mintală şi morală este incompletă.

11.6. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o prezentare a discuţiilor doctrinare cu privire la momentul recunoaşterii copilului ca
subiect de drept
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- realizarea distincţiei între capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu
- utilizarea bibliografiei precizate.

11.7. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi autoritatea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Alexandru Bacaci, Gheorghe Comăniţă, Drept civil. Succesiunile, Editura All Beck,
2003
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Autoritatea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ediţia a VI-a revăzută şi adăugită, de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Şansa S.R.L.,
Bucureşti, 2000
 Barbu B. Berceanu, Cetăţenia. Monografie juridică, Editura All Beck, Bucureşti, 1999
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Eugen Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura All Beck, 2003
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Francisc Deak, Tratat de drept civil. Succesiunile, Editura Actami, Bucureşti, 1999
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Nicolae Ghimpa, Dreptul de succesiune al copilului natural, Bucureşti, Tipografia
Presa, 1945

107
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi autoritatea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Constantin Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
 Constantin Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. ALL, Bucureşti,
1993
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti,
2005
 Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina Jugastru, Principii
şi instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă 2002-2003, Editura Rosetti, 2002
 Vida Ioan, Drepturile omului în reglementările internaţionale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002

108
– Unitatea de învăţare 12 –
PROTECŢIA COPILULUI ÎN DREPTUL MUNCII

12. Unitatea de învăţare 12:


PROTECŢIA COPILULUI ÎN DREPTUL MUNCII
12.1. Obiective
12.2. Încheierea contractului individual de muncă de către un minor, în calitate de
angajat
12.3. Încheierea contractului individual de muncă de către un minor, în calitate de
angajator
12.4. Protecţia minorilor încadraţi în muncă în lumina reglementărilor Codului muncii
12.5. Măsuri legale de protecţie a maternităţii
12.6. Lucrare de verificare

12.1. OBIECTIVE
• Înţelegerea condiţiilor speciale în care poate fi încheiat un contract individual de
muncă de către copil
• înţelegerea măsurilor de protecţie a minorilor încadraţi în muncă în lumina
reglementărilor Codului muncii

12.2. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ DE CĂTRE UN MINOR,


ÎN CALITATE DE ANGAJAT
Exploatarea copilului şi abuzurile de orice natură asupra acestuia au constituit
obiect de discuţii în cadrul organismelor şi organizaţiilor internaţionale. În larga arie a
formelor de exploatare, supunerea copilului la muncă este cea mai întâlnită formă de
exploatare. Aceasta se poate prezenta sub diverse forme: supunerea la munci deosebit de
grele, încălcarea vârstei minime de încadrare în muncă sau obligarea la activităţi ce
încalcă dreptul copilului la demnitate. Printre factorii care determină acest fenomen
amintim: sărăcia sau influenţa negativă a reprezentanţilor legali ai copilului.
În atare condiţii, fără a li se interzice dreptul la muncă, s-a considerat a fi vital a se
adopta acte normative interne şi internaţionale prin care să se stabilească anumite limite
în cadrul cărora copilul poate desfăşura o muncă remunerată. Respectarea şi
recunoaşterea acestor norme nu reprezintă altceva decât o garanţie a protecţiei copilului
împotriva exploatării. Ele vizează în primul rând activităţile care pot fi desfăşurate de copil
în temeiul raporturilor de muncă, stabilirea vârstei minime de încadrare în muncă precum
şi interzicerea munci forţate.
De asemenea, dând dovadă de realism, Convenţia ONU nu a interzis munca pentru
copii, ci doar a impus ca aceasta să nu aducă atingere educaţiei şi dezvoltării acestora,
interzicând exploatarea economică a copiilor.
Adoptarea Legii nr.53/2003 (modificată) a constituit o măsură de aliniere a
legislaţiei româneşti la legislaţia internaţională, inclusiv în ceea ce priveşte vârsta minimă
de încadrare în muncă şi stabilirea muncilor şi condiţiilor ce pot fi desfăşurate de minor în
calitate de salariat.
Convenţia nr.138 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privitoare la vârsta minimă
de încadrare în muncă şi Convenţia nr.182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme
ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în vederea eliminării lor au stabilit reguli deosebit
de importante în scopul „abolirii efective a muncii copiilor” urmărindu-se ridicarea vârstei
minime de încadrare în muncă şi folosirea muncii adolescenţilor „la un nivel care să le
permită cea mai completă dezvoltare fizică şi mintală”.

109
Convenţia nr.138 stabileşte în art.2 că „vârsta minimă de încadrare în muncă nu va
putea fi inferioară vârstei la care încetează şcolarizarea obligatorie, şi în nici un caz,
vârstei de 15 ani”. Stabilirea în mod imperativ a unui plafon în ce priveşte vârsta minimă
de încadrare în muncă se înscrie pe linia obiectivelor promovate de OIM în scopul
eliminării muncii copiilor. În acelaşi sens este şi prevederea cuprinsă în Convenţia
nr.182/1999 a referitoare la activităţile ce se înscriu în sfera celor mai grave forme ale
muncii copiilor.
Şi la nivelul Uniunii Europene au fost adoptate acte normative în această materie.
Amintim aici Directiva 94/33/CE din 22 iunie 1944 care are în vedere protecţia tinerilor în
muncă, interzicându-se celor sub 15 ani să de a dobândească calitatea de salariat. Cu
toate acestea se prevede posibilitatea minorilor între 13-15 ani de a încheia convenţii civile
de prestări servicii cu scopul de a desfăşura activităţi culturale sau munci uşoare.
În acord cu normele internaţionale, Codul muncii stabileşte o serie de reguli
privitoare la încadrarea în muncă a persoanelor minore.
Cea mai importantă prevedere legală se referă la vârsta minimă de încadrare în
muncă. În acest sens art.13 din Codul muncii prevede:
1. Persoana fizică dobândeşte capacitate de muncă la împlinire vârstei de 16 ani.
Se prezumă astfel că la vârsta amintită persoana dispune de maturitatea fizică şi psihică
necesară pentru a desfăşura o muncă în conformitate cu cunoştinţele acumulate până în
acel moment.
2. Persoana fizică poate încheia un contract în calitate de salariat şi la împlinirea
vârstei de 15 ani. Codul muncii stabileşte, aşa cum s-a afirmat în doctrină, o capacitate
biologică parţială (Alexandru Ţiclea, Veronica Zaharia, Reflectarea normelor Convenţiei
oIM nr.138 privind vârsta minimă de încadrare în muncă din anul 1973 în legislaţia internă,
Revista Română de Dreptul muncii nr.3/2004,p.17). Însă încadrarea în muncă a minorului
în acest ultim caz este subordonată unor condiţii stabilite prin lege. Este necesar în acest
sens: acordul prealabil al părinţilor sau al reprezentanţilor legali, este obligatoriu ca munca
să privească activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele minorului şi
de asemenea trebuie ca munca să nu pună în pericol sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea
profesională a acestuia.
2.1. Acordul părinţilor la încheierea contractului de muncă de către minorul între 15-
16 ani este o condiţie esenţială, lipsa acestuia atrăgând nulitatea absolută a contractului
care poate fi însă acoperită prin manifestarea ulterioară a acestuia.
Retragerea acordului părinţilor , înainte de împlinirea de către minor a vârstei de 16
ani, atrage încetarea de drept a contractului de muncă, în acord cu art.56 lit.k. Mai mult de
atât, minorul nu va fi îndreptăţit la indemnizaţie de şomaj, atâta vreme cât Legea
nr.76/2002 recunoaşte acest drept numai persoanelor care au împlinit vârsta de 16 ani.
Încuviinţarea părinţilor are un caracter special, ea fiind dată pentru un singur
contract de muncă, în considerarea condiţiilor în care aceasta se va desfăşura.
2.2. În ce priveşte a doua condiţie, codul muncii este imperativ în privinţa interzicerii
încadrării minorului în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase. Acest lucru nu
este posibil nici dacă ar exista încuviinţarea părinţilor în acest sens.
Trebuie de asemenea făcută precizarea că, spre deosebire de fostul Cod al muncii
(Legea nr.10/1972), Legea nr.53/2003 punctează şi necesitatea ocrotirii profesionale a
minorului, motiv pentru care legea interzice încadrarea copiilor în munci care ar pune în
pericol pregătirea profesională a acestora.
3. Încadrarea în muncă a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisă.
4. Încadrarea în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se poate face
după împlinirea vârstei de 18 ani, aceste locuri de muncă fiind stabilite prin hotărâre de
guvern. Codul muncii nu face referire la acele activităţi care ar compromite moralitatea
tinerilor, activităţi la care se referă Convenţia nr.182 şi Convenţia nr.138. Rezultă deci, că

110
reglementările internaţionale sunt mai restrictive în acest sens, motiv pentru care făcând
parte din dreptul intern, îşi găsesc aplicabilitate.
Din analiza reglementărilor cuprinse în Codul muncii rezultă:
a) reglementările interne se află în concordanţă cu cele internaţionale în privinţa
vârstei minime de încadrare în muncă.
b) reglementările interne au în vedere numai munca exercitată în temeiul unui
contract de muncă, şi nu munca în general care se poate exercita şi în afara unui raport
juridic de muncă. În acest sens, se apreciază că legea ar trebui să aibă în vedere acest
aspect, nu numai un segment al muncii.
c) spre deosebire de reglementările internaţionale, legislaţia internă nu face referire
la „muncile uşoare” şi nu prevede excepţii de la regula vârstei minime de 15 ani, în acest
sens.
d) vârsta minimă de 15 ani este prevăzută pentru toate tipurile de contracte de
muncă. În privinţa contractului de ucenicie (contract de tip particular), Codul muncii
stabileşte numai vârsta maximă până la care poate fi încheiat, respectiv vârsta de 25 ani.
De precizat că art.6 al Convenţiei nr.138 stabileşte vârsta minimă de 15 ani.
e) nerespectarea vârstei minime de încadrare în muncă este considerată
contravenţie şi se sancţionează ca atare.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care este raportul dintre dreptul intern şi reglementările internaţionale în materia încheierii
contractului de muncă de către minor? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.........................................................................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 112.
2. Ce documente internaţionale au fost adoptate în materia protecţiei în muncă a copilului?
Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
............................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 112-113.

12.3. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI INDIVIDUAL DE MUNCĂ DE CĂTRE UN MINOR,


ÎN CALITATE DE ANGAJATOR

Potrivit art.14. alin.3 din Codul muncii, „persoana fizică poate încheia un contract
individual de muncă în calitate de angajator la dobândirea capacităţii de exerciţiu”.
Se observă că legea nu face nici un fel de deosebire între capacitatea de exerciţiu deplină
şi capacitatea de exerciţiu restrânsă. Având în vedere însă, că la vârsta de 18 ani se
dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu, şi că aceasta reprezintă regula, considerăm
că de la această vârstă persoana dobândeşte dreptul de a încheia un contract individual
de muncă în calitate de angajator (Raluca Dimitriu, Particularităţi ale contractului individual
de muncă încheiat de către minor, Revista Română de Dreptul muncii nr.1/2005).
Cum potrivit Codului familiei „femeia ce se căsătoreşte dobândeşte capacitate
deplină de exerciţiu”, rezultă că în lipsa unei prevederi legale exprese, din interpretarea
textului art.14 alin.3, şi aceasta ar avea dreptul să încheie un contract individual de muncă
în calitate de angajator.
De asemenea considerăm că în cazul capacităţii restrânse de exerciţiu minorul nu
ar putea încheia un contract individual de muncă în calitate de angajator nici chiar cu
încuviinţarea părinţilor săi.

111
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Este posibil, potrivit legislaţiei ca un minor să încheie un contract individual de muncă în


calitate de angajator? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului........................................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 113.

12.4. PROTECŢIA MINORILOR ÎNCADRAŢI ÎN MUNCĂ ÎN LUMINA


REGLEMENTĂRILOR CODULUI MUNCII
Codul muncii cuprinde şi alte prevederi referitoare la protecţia copilului încadrat în
muncă. Astfel, conform art. 121 Codul Muncii “tinerii în vârstă de 18 ani nu pot presta
munca suplimentară”; art. 125 alin (1) “tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani nu pot
presta muncă de noapte.”
Durata minimă a concediului de odihnă anual este de maxim 20 de zile lucrătoare.
Art.109 alin.2 prevede că “în cazul tinerilor în vârstă de până la 18 ani durata
timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi 30 de ore pe săptămână”.
De asemenea, art.13 alin.5, prevede că “încadrarea în muncă în locuri de muncă
grele, vătămătoare sau periculoase se poate face după împlinirea vârstei de 18 ani, aceste
locuri de muncă se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt măsurile de protecţie a minorului încadrat în muncă stabilite prin dispoziţiile
legale? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
............................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 114.

12.5. MĂSURI LEGALE DE PROTECŢIE A MATERNITĂŢII

Protecţia femeilor salariate care sunt însărcinate sau care au născut a stat în prim-
planul obiectivelor Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Primul act normativ adoptat de
OIM cu privire la protecţia maternităţii, a fost Convenţia nr.3/1919. Ulterior, această
convenţie este revizuită prin Convenţia 183/2000, pe care România o ratifică prin Legea
nr.452/2002. La nivel intern, în conformitate cu dispoziţiile convenţiei amintite, România
adoptă OUG nr.96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă. Astfel, prin
protecţia maternităţii se înţelege protecţia sănătăţii şi/securităţii salariatelor gravide
şi/mame la locurile lor de muncă.
Prin acest act normativ, legiuitorul constituie un nou drept la asigurări sociale,
denumit concediul de risc maternal, adică acel concediu de care beneficiază salariatele
gravide, salariatele care au născut recent sau salariatele care alăptează pentru protecţia
sănătăţii şi securităţii lor, şi/sau a fătului ori a copilului lor. Reglementarea unui astfel de
drept pune în evidenţă preocuparea legiuitorului pentru protecţia femeilor care muncesc şi
a copiilor acestora. Prin urmare, titulare ale acestui drept sunt persoanele salariate
gravide, care au născut recent sau care alăptează, în vreme ce asigurător este Casa de
Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale.
De asemenea, actul normativ amintit reglementează şi alte drepturi speciale de
care beneficiază salariatele aflate într-una dintre situaţiile prevăzute în cuprinsul său.
Astfel, acestea trebuie să îşi desfăşoare activitatea specifică numai în poziţia ortostatică
sau poziţia aşezat, beneficiind de pauze la diferite intervale regulate de timp stabilite de
medicul de medicină a muncii. Dacă acest lucru nu este posibil, angajatorul va lua
măsurile necesare pentru a schimba locul de muncă al salariatei respective. De
asemenea, dacă în baza recomandării medicului de familie, salariata gravidă sau care nu
poate îndeplini norma întreagă de muncă din motive de sănătate, are dreptul la reducerea
112
cu o pătrime a duratei normale de muncă, cu menţinerea veniturilor salariale plătite de
angajator potrivit reglementărilor legale privind sistemul public de pensii şi alte drepturi la
asigurări sociale (Legea nr.19/2000).
Angajatorii au obligaţia de a acorda dispensă salariatelor gravide în scopul
consultaţiilor prenatale, în limita a maximum 16 ore pe lună, fără diminuarea drepturilor
salariale. Tot acelaşi procedeu este urmat şi în situaţia pauzelor de alăptare până la
împlinirea vârstei de un an a copilului.
Pentru asigurarea sănătăţii şi securităţii în muncă a salariatelor gravide sau mame
lăuze sau care alăptează, prin regulamentele interne trebuie instituite măsuri privind
igiena, protecţia sănătăţii şi securităţii în muncă a acestora. În acest sens, salariatele care
se află într-una dintre situaţiile prevăzute de lege, nu pot fi obligate să desfăşoare muncă
de noapte, angajatorul având obligaţia să o transfere la un loc de muncă de zi, cu
menţinerea drepturilor salariale. De asemenea, salariatele nu pot desfăşura muncă în
condiţii cu caracter insalubru sau greu de suportat, şi în acest din urmă caz angajatorul are
obligaţia schimbării locului de muncă al salariatei.
Ca măsură de protecţie a salariatelor gravide sau care sunt lăuze, Codul muncii
prevede o serie de interdicţii ce se impun a fi respectate de către angajator. Aceste
dispoziţii se completează cu dispoziţiile art.21 alin.1 lit.a) şi b) şi art.21 alin.2 din OUG
nr.96/2003, potrivit cărora este interzis angajatorului să se dispună încetarea raporturilor
de muncă sau de serviciu în cazul salariatelor gravide, care au născut recent sau care
alăptează, din motive care au legătură cu starea lor, precum şi în cazul salariatelor care se
află în concediu de risc maternal. Pentru acestea din urmă, interdicţia se extinde, o
singură dată, cu până la 6 luni după revenirea salariatei în unitate.
Potrivit acestora, angajatorului îi este interzisă concedierea în următoarele situaţii:
- pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care angajatorul a
luat cunoştinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere;
- pe durata concediului de maternitate;
- pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau în
cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;
- pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani
sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei
de 18 ani.
Salariatele gravide ale căror raporturi de muncă sau de serviciu au încetat pentru
motive care au legătură cu starea lor, au dreptul să conteste decizia angajatorului la
instanţa judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la data comunicării
acesteia. Sarcina probei în acest caz revine angajatorului, fiind obligat să depună dovezile
în apărarea sa la prima zi de înfăţişare.
În dreptul social european se remarcă de asemenea o preocupare permanentă
pentru protecţia sănătăţii şi securităţii în muncă a femeilor salariate gravide, lăuze sau
care alăptează. În acest sens, îşi găseşte aplicare Directiva nr.92/85/CEE. Directiva cere
angajatorilor să facă evaluări asupra locului de muncă al femeilor protejate, şi dacă se
impune, este necesară schimbarea provizorie a condiţiilor şi a timpului de muncă al
salariatei respective. Sunt prevăzute obligaţii în sarcina angajatorului în ceea ce priveşte
munca de noapte a femeilor. Durata concediului de maternitate, este de 14 săptămâni, ea
fiind reglementată ca şi în Convenţia OIM nr.183/2000.
În România, durata şi condiţiile de acordare a concediului de maternitate, la care
adăugăm celelalte concedii: concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani
sau în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani; concediul pentru
îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap,
pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani, precum şi cuantumul
indemnizaţiilor acordate, sunt stabilite prin Legea nr.19/2000.

113
Din analiza reglementărilor legale în materie, rezultă că România a preluat în
dreptul intern dispoziţiile Convenţiei nr.138/2000, cât şi pe cele ale Directivei
nr.92/85/CEE, din acest punct de vedere legislaţia noastră aliniindu-se legislaţiei
comunitare.
Tot în vederea protejării copilului nou-născut, la nivel intern, au fost adoptate o serie
de acte normative, care vin să completeze cadrul legal privind securitatea socială.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce drepturi speciale sunt reglementate pentru salariatele aflate într-una dintre situaţiile
prevăzute în lege? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
............................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 114.
2. Ce interdicţii prevede, ca măsură de protecţie a salariatelor gravide sau care sunt
lăuze, Codul muncii angajatorului? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
............................................................................ Răspunsul poate fi consultat la pagina 114-115.

Rezumatul unităţii de învăţare


Unitatea de învăţare prezintă convenţiile internaţionale şi recomandările OIM
în materia protecţiei copilului. De asemenea sunt prezentate şi măsurile legale interne de
protecţie a maternităţii la locul de muncă.

12.6. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o prezentare a măsurilor de protecţie a minorilor încadraţi în muncă.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- realizarea distincţiei între dreptul intern şi documentele internaţionale în materie
- utilizarea bibliografiei precizate.

12.7. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Athanasiu, Luminiţa Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti,
2005
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi autoritatea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Autoritatea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013

 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, Dreptul securităţii sociale,
Editura All Beck, Bucureşti, 1998
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi autoritatea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980

114
 Andrei Popescu, Reglementări ale relaţiilor de muncă. O practică europeană,
Consiliul Legislativ, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Alexandru Ţiclea, Andrei Popescu, Marioara Ţichindelean, Constantin Tufan,
Ovidiu Ţinca, Dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004

115
– Unitatea de învăţare 13 –
PROTECŢIA COPILULUI ÎN DREPTUL PENAL

13. Unitatea de învăţare 13:


PROTECŢIA COPILULUI ÎN DREPTUL PENAL
13.1. Obiective
13.2. Standarde şi reglementări internaţionale privind prevenirea şi combaterea
delincvenţei juvenile
13.4. Regimul juridic sancţionator aplicabil minorului
13.5. Măsurile educative aplicabile minorului
13.6. Sistemul de reeducare a minorului infractor în documentele Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi ale Consiliului Europei. Scurt istoric privind instituţia reeducării minorului
infractor în România
13.7. Lucrare de verificare
13.8. Bibliografie

13.1. OBIECTIVE
• Cunoaşterea standardelor şi reglementărilor internaţionale privind prevenirea şi
combaterea delincvenţei juvenile
• Cunoaşterea măsurilor educative aplicabile minorului şi realizarea distincţiei
între regimul sancţionator aplicabil acestuia şi cel aplicabil adultului

13.2. STANDARDE ŞI REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE PRIVIND PREVENIREA ŞI


COMBATEREA DELINCVENŢEI JUVENILE

Amploarea pe care fenomenul delincvenţei juvenile a dobândit-o în ultima vreme în


societăţile contemporane, a determinat comunitatea internaţională să adopte o serie de
reglementări internaţionale în scopul prevenirii şi combaterii acestui fenomen.
Astfel, Convenţia Naţiunilor Unite privind drepturile copilului, arată în art.37 că
„privarea de libertate trebuie privită ca o ultimă metodă la care se poate recurge. Arestarea
trebuie să fie dispusă pentru cea mai scurtă perioadă de timp posibilă”. Mai departe, art.40
cuprinde o serie de principii cuprinse în Standardul minim de reguli ale administrării justiţiei
pentru minori al naţiunilor Unite din 1985, cu precizarea că acestea au fost lărgite.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se referă de asemenea în art.5 lit.d) se
referă la detenţia minorului. Există de asemenea o jurisprudenţă foarte bogată a Curţii de
la Strasboug privitoare la justiţia pentru minori.
Regulile de la Beijing invită statele membre să-şi adapteze legislaţia şi practica lor
naţională în scopul pregătirii personalului implicat în justiţia pentru minori. Regulile sunt
norme de recomandare, fără ca ele să fie obligatorii. Cu toate acestea, importanţa lor este
dată de faptul că ele s-au constituit ca primul document internaţional care cuprinde norme
cu privire la administrarea justiţiei pentru minori, cu accent pe drepturile copilului.
Regulile de le Beijing consacră în prima parte principii fundamentale cu privire la
politicile sociale ce trebuie promovate de către state.
Rezoluţia Naţiunilor Unite nr.40/33 din 29 noiembrie 1985 defineşte justiţia pentru
minori ca parte integrantă a justiţiei făcând apel la necesitatea îmbunătăţirii constante a
acesteia. Regulile stabilesc două obiective fundamentale, respectiv: bunăstarea minorului
şi aplicarea principiului proporţionalităţii, principiu care serveşte modeleze sancţiunile

116
punitive, raportându-le în general la gravitatea delictului. Pentru delincvenţii minori este
fundamental să se ţină cont de această gravitate, dar şi de alte circumstanţe, ca de
exemplu situaţia familială, mediu în care creşte şi este educat, circumstanţe care trebuie
să fie luate în calcul pentru a proporţionaliza decizia.
În ce priveşte pragul răspunderii penale, art.4.1. prevede că „în sistemele juridice
care recunosc conceptul de prag al răspunderii penale, acesta nu trebuie fixat prea jos,
ţinându-se seama de problemele de maturitate afectivă, psihologică şi intelectuală”. Acest
text legal impune practic legiuitorului care stabileşte vârsta minimă a responsabilităţii
penale să ia în calcul dacă un copil poate suporta consecinţele morale şi psihologice ale
responsabilităţii penale.
Regulile vor fi aplicate în cadrul diferitelor sisteme de drept pentru tratamentul
minorilor infractori, oricare ar fi definiţia minorului şi oricare ar fi sistemul de justiţie pentru
minori. Acestea vor fi aplicabile, în mod parţial şi fără nici o discriminare, răspunzând astfel
şi principiului consacrat în art.2 al Convenţiei naţiunilor Unite.
Rezoluţia cuprinde dispoziţii privitoare la vârsta minimă a responsabilităţii penale
care diferă de la stat la stat ca urmare a particularităţilor istorice şi culturale. Cu toate
acestea se specifică faptul că vor fi depuse eforturi pentru a se obţine un acord asupra
unei limite de vârstă rezonabil de scăzută care să fie aplicabilă pe plan internaţional.
O parte importantă a regulilor se referă la scopul acestora. Se precizează că acesta
ar fi pe de o parte, promovarea binelui minorului, iar pe de altă parte, proporţionalitatea
pedepselor aplicabile minorului cu gravitatea faptei şi cu circumstanţele individuale ale
infractorului.
Tot în prima parte sunt consacrate drepturi fundamentale ale minorului: dreptul la
un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la intimitate.
Părţile finale ale documentului sunt consacrate regulilor de procedură care privesc:
ancheta şi urmărirea judiciară, alternativele extrajudiciare, specializarea în cadrul poliţiei,
detenţia preventivă, judecarea şi soluţionarea cauzelor, rapoarte de anchetă socială, etc.
Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile – Principiile de la
Riyadh promovează o abordare activă a prevenirii delincvenţei juvenile şi îi consideră pe
copii participanţi deplini la viaţa socială. Principiile pun bazele unor principii fundamentale
care încearcă, pe de o parte să definească cât mai exact delincvenţa juvenilă, iar pe de
altă parte să cointereseze întreaga societate pentru a asigura o dezvoltare armonioasă
adolescenţilor. În sensul acestor principii urmează să se aibă în vedere orientarea spre
copil prin practicarea la nivel naţional a unor politici de prevenire a delincvenţei juvenile şi
de elaborare a unor măsuri în acest scop.
Mai mult ca oricare document în materie, Rezoluţia Naţiunilor Unite nr. 45/112 pune
un accent deosebit pe familie deoarece aceasta este „unitatea de bază care răspunde de
socializarea primară a copiilor”. În acest sens, guvernele statelor semnatare trebuie să
depună toate eforturile pentru ca familiilor care au nevoie de asistenţă pentru eliminarea
condiţiilor de instabilitate şi de conflict să li se asigure serviciile corespunzătoare. Se pune
deci, accent pe menţinerea copilului în familia naturală, prevăzându-se însă, ca şi măsură
de protecţie, în condiţiile în care copilul nu poate creşte într-un mediu familial stabil şi
sigur, plasamentul alternativ, incluzând îngrijirea temporară de către o familie şi adopţia.
O atenţie deosebită se va acorda copiilor din familiile afectate de probleme
economice, sociale şi culturale.
În egală măsură este apreciat şi rolul pe care învăţământul îl are în socializarea
copiilor, motiv pentru care Principiile de la Riyadh prevăd că „guvernele au obligaţia de a
asigura tuturor tinerilor accesul la sistemul public de învăţământ”, care pe lângă
informaţiile şi cunoştinţele pur teoretice trebuie să antreneze copilul în activităţi de natură
a-i dezvolta respectul faţă de anumite valori sociale.
Cunoscând faptul că mass-media reprezintă un important instrument de socializare,
care de cele mai multe ori are influenţă negativă asupra copiilor incapabili la o vârstă

117
fragedă să discearnă între bine şi rău, Principiile de la Riyadh, solicită reducerea
producţiilor pornografice, a drogurilor şi violenţelor şi impunerea unor principii şi atitudini
care au în vedere egalitatea.
În privinţa politicilor sociale, Principiile de la Riyadh prevăd că instituţionalizarea
copilului trebuie să fie văzută ca ultimă măsură şi trebuie luată pe o perioadă minimă.
Criteriile de impunere a acestei măsuri trebuie să fie clar definite iar situaţiile să fie
prevăzute expres prin lege.
Pentru îndeplinirea dezideratelor consacrate de către Principiile de la Riyadh,
Guvernele trebuie să elaboreze la nivel naţional legi şi proceduri specifice pentru
promovarea şi apărarea drepturilor şi asigurarea bunăstării persoanelor tinere. La
momentul respectiv se solicita instituirea unui birou al Ombudsmanu-lui.
Regulile Naţiunilor Unite pentru Protecţia minorilor privaţi de libertate au în vedere
drepturile şi nevoile specifice ale copiilor şi sunt menite să contracareze efectele privării de
libertate, prin asigurarea respectului faţă de drepturile omului la minori.
Conform acestora, privarea de libertate va fi o dispoziţie extremă la care se va
recurge, fiind limitată la cazurile excepţionale şi numai pe perioadă minimă de timp. Mai
mult de atât, această măsură va fi dispusă numai în condiţiile legii. Se pune accent pe
consilierea minorilor prin servicii sociale de mare importanţă şi pe reintegrarea lor în
societate.
Trebuie făcută precizarea că, aceste trei instrumente ONU prezentate nu edictează
norme cu caracter imperativ, ele nefiind obligatorii pentru legislaţiile naţionale.
În afara standardelor amintite, o activitate deosebit de importantă este întreprinsă
de Consiliul Europei care se implică în acest fel prin elaborarea unor recomandări, cum ar
fi: Recomandarea nr.R (85)11 asupra poziţiei victimei în procesul penal (Strasbourg 1985),
Recomandarea nr.R (86)4 violenţei în cadrul familiei (Strasbourg 1986), Recomandarea
nr.R (87)19 adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie 1997 privind organizarea
prevenirii criminalităţii, Recomandarea nr.R(91)11 a Comitetului de Miniştri asupra
exploatării sexuale, pornografiei şi prostituţiei şi a treficului de copii şi tineri adulţi (adoptată
la 9 septembrie 1991).

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce promovează Principiile de la Riyadh? Folositi spaţiul de mai jos pentru


formularea răspunsului.....................................................................................................................
............................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 119.
2. Ce principii consacră Regulile de le Beijing? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.....................................................................................................................
............................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 118.

13.3. REGIMUL JURIDIC SANCŢIONATOR APLICABIL MINORULUI

Regimul juridic sancţionator român consacrat de actualul Cod penal, aplicabil


minorului, se caracterizează prin distincţia între minorii care nu răspund penal şi cei care
răspund penal, criteriul distincţiei în acest sens fiind, prin urmare vârsta.
Importanţa acestui criteriu reiese şi din dispoziţiile art.40 lit.a) din Convenţia ONU
cu privire la drepturile copilului care prevede că “statele părţi se vor strădui să promoveze
adoptarea de legi care să stabilească o vârstă minimă sub care copii acuzaţi sau găsiţi
vinovaţi de încălcarea legii, să fie prezumaţi ca neavând capacitatea de a o încălca”.
Potrivit art.113 alin.1 cod penal, “minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu
răspund penal”. În alineatul următor se prevede că minorii între 14 şi 16 ani răspund penal
numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ. Ultima ipoteză se referă la
minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, precizându-se că acesta răspunde penal. Rezultă

118
că cele două condiţii pentru existenţa răspunderii penale sunt: vârsta şi discernământul,
condiţii care trebuie întrunite cumulativ pentru ca un minor să aibă capacitate penală.
Regimul juridic sancţionator aplicabil minorului care răspunde pentru săvârşirea
unei infracţiuni este, potrivit Codului penal, un regim special, alcătuit din: măsuri educative
şi pedepse.
Potrivit art.115 Cod penal, măsurile cu caracter educativ sunt următoarele:
- stagiul de formare civică;
- supravegherea;
- consemnarea la sfârșit de săptămână;
- asistarea zilnică;
- internarea într-un centru educativ
- internarea într-un centru de detenție.
Regimul juridic al pedepselor aplicabile minorului infractor este mult mai lejer decât
al cel aplicabil infractorilor majori.
Principiul fundamental, în funcţie de care se alege felul sancţiunii aplicabile
minorului infractor este acela al priorităţii măsurilor educative faţă de pedeapsă. În cazul
măsurilor educative, vor avea prioritate cele neprivative de libertate faţă de cele privative
de libertate.
La alegerea sancţiunii aplicabile se va ţine cont de condiţiile în care acesta a trăit,
de starea sa fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, comportamentul minorului şi de
alte elemente şi împrejurări menite să caracterizeze persoana minorului (art.114 alin.1
Cod penal).
De amintit, însă şi categoria minorilor care au săvârşit o fapta penală, dar care nu
răspund penal, cărora li se aplică măsura supravegherii specializate, aşa cum este
aceasta reglementată în art.67 din Legea nr.272/2003 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care este principiul fundamental, în funcţie de care se alege felul sancţiunii aplicabile
minorului infractor este acela al priorităţii măsurilor educative faţă de pedeapsă? Folositi
spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
............................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 120.
2. Enumeraţi măsurile cu caracter educativ aplicabile minorului. Folositi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.........................................................................................................
............................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 121.

13.4. SISTEMUL DE REEDUCARE A MINORULUI INFRACTOR ÎN DOCUMENTELE


ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE ŞI ALE CONSILIULUI EUROPEI. SCURT
ISTORIC PRIVIND INSTITUŢIA REEDUCĂRII MINORULUI INFRACTOR ÎN ROMÂNIA

Evoluţia delincvenţei juvenile în societatea contemporană, chiar cu unele deosebiri


de la o ţară la alta, prin frecvenţa, tendinţe şi forme de manifestare, continuă să menţină în
stare de alertă cele mai avizate organisme internaţionale, îndeosebi Organizaţia Naţiunilor
Unite, iar pe continentul nostru, Consiliul Europei.
Criminalitatea juvenilă suscită interesul nu numai al specialiştilor in materie de
educaţie si ocrotire, dar şi al celor din sfera dreptului penal, al criminologiei, sociologiei,
filosofiei, biologiei, ea sta in atenţia a numeroase organizaţii guvernamentale si
nonguvernamentale, ca si-n preocupările unor persoane cu iniţiative particulare de interes
umanitar. Organizaţia Naţiunilor Unite – organizaţie internaţională guvernamentală, cu
sediul principal la New York a fost creată după cel de-al doilea război mondial, pe baza

119
unui document fundamental (Charta Naţiunilor Unite), în cuprinsul căreia s-au reglementat
scopurile, principiile de bază, structura şi modul de funcţionare al organizaţiei.
Organul principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu atribuţii în domeniul dreptului
penal si al justiţiei penale, este Consiliul Economic si Social (ECOSOC), ajutat în
activităţile sale specifice de numeroase alte comisii şi subcomisii funcţionale sau institute
specializate alcătuite din experţi, precum şi de o serie de alte comitete permanente sau
formate ad-hoc.
Printre mecanismele Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei si
tratamentul delicvenţilor se numără şi Comisia Interguvernamentală pentru Prevenirea
Crimei şi de Justiţie Penală, înfiinţata prin rezoluţia Adunării Generale nr. 46 din 18 dec.
1991, precum si de Serviciul de prevenire a crimei si de justiţie penala al oficiului ONU de
la Viena, transformat în Divizie specializată, cu sarcini de a formula opţiuni de politică
penală şi de a promova rezoluţiile ONU în acest domeniu.
Aceste organisme îşi aduc o contribuţie hotărâtoare la activitatea ONU îndreptate
spre prevenirea infracţiunilor şi tratamentul delicvenţilor, inclusiv al infractorilor minori şi a
tinerilor infractori.
În contextul creşterii continue a criminalităţii în lume, s-au desfăşurat la Kyoto
(Japonia), în 1970, lucrările celui de-al IV-lea Congres ONU pentru prevenirea crimei şi
tratamentul delicvenţilor (au participat 85 de state) cu tema „Crima şi dezvoltarea”, în
cadrul Congresului s-au discutat tacticile de apărare socială şi prevenirea cu ajutorul
comunităţii, adică participarea cetăţenilor la prevenirea si controlul crimei.
Tema generală a celui de-al V-lea Congres ONU, ţinut la Geneva in 1975, (101 ţări
participante), a fost „Prevenirea crimei si controlul – promovarea ultimului sfert de veac”,
punându-se în evidenţă eforturile pentru găsirea unor sancţiuni substitutive pedepsei
închisorii, cel puţin pentru delicvenţii care nu pun in pericol pacea si securitatea publica.
Pe această linie se situează Decretul nr. 218/1997, prin care România a înlocuit, în fapt,
pedeapsa cu închisoarea aplicabilă minorilor infractori până atunci, cu măsura educativă a
Şcolii speciale de muncă şi reeducare (act normativ care, deşi tranzitoriu – a fost aplicat
timp de 15 ani), precum şi modificările aduse instituţiei recidivei prin Legea nr. 6/1973,
prevăzându-se condiţii mai restrictive.
Pentru prima dată în Istoria Congreselor pentru prevenirea crimei şi tratamentul
delicvenţilor, cel de-al VI-lea Congres (la care au participat 101 ţări) s-a ţinut intr-o tara in
curs de dezvoltare (Caracas, Venezuela) în anul 1980. S-a avut în vedere, la aceasta,
intre altele, si evoluţia dramatică a delicventei in rândul minorilor si tinerilor in aceasta
zona a lumii.
Declaraţia de la Caracas adoptată de Congres constituie primul document mondial
mai cuprinzător care oferă date cu privire la prevenirea crimei şi la eforturile umane legate
de aceasta. Prin Rezoluţia nr. 4 adoptata la acelaşi forum, s-a cerut să fie elaborat un
ansamblu minim de reguli cu privire la administrarea justiţiei pentru minori si la tratamentul
minorilor, care să poată servi drept model, statelor membre.
Ultimul Congres al ONU pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicventei si-a
desfăşurat lucrările in anul 1995 la Cairo (Egipt). S-au discutat probleme legate de justiţia
penală în perioada de tranziţie, de delicvenţa minorilor şi tinerilor şi de măsurile de
prevenire faţă de minor după intrarea sa în conflict cu legea penală.
În prezentarea conceptului de delincvenţă juveniă trebuie avut în vedere evoluţia
acestui concept în documentele ONU. Astfel, cu ocazia desfăşurării lucrărilor primului
Congres pentru prevenire crimei, Geneva 1955, o problemă fundamentală a fost aceea a
delincvenţei juvenile, înglobând aici atât problema tinerilor delincvenţi, cât şi cea a
minorilor delincvenţi. Cu prilejul celui de al doilea Congres ţinut la Londra în 1960,
dezbaterile au sfârşit prin elaborarea unei recomandări, potrivit căreia termenul de
delincvenţă juvenilă nu trebuie utilizat decât în cazul unei fapte care întruneşte condiţiile

120
unei infracţiuni. Acest concept a fost extins ulterior ca urmare a Congresului de la Caracas
în 1980.
În literatura noastră de specialitate, s-a precizat că la definirea conceptului de
delincvenţă juvenilă trebuie să se aibă în vedere nu numai faptele săvârşite de minori,
pedepsibile potrivit Codului penal, dar şi conceptul de minor în pericol, adică acei minori
care nu au încălcat legea penală, dar sunt în pericol să o facă.
În dreptul românesc, din cele mai vechi timpuri s-a acordat o atenţie deosebită la
nivel legislativ instituţiei reeducării minorului. Lungul şir al actelor normative având acest
obiect, începe în anul 1852 când intră în vigoare în Ţara Românească ”Condica criminală”
a lui Barbu Ştirbei. Aceasta face diferenţa între minorii care au acţionat cu discernământ
(au lucrat cu pricepere) cărora li se aplică pedeapsa cu închisoarea şi cei care au acţionat
fără discernământ cărora li se aplică un regim special fiind încredinţaţi părinţilor pentru
îngrijire şi supraveghere şi sub răspunderea lor civilă.
Condica criminală rămâne în vigoare până în anul 1864, când sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza se adoptă Regulamentul pentru organizarea serviciului
stabilimentelor penitenciare şi de binefacere din România. Prin aceasta se înfiinţează
pentru prima oară un penitenciar pentru minori, punctându-se astfel apariţia unui regim
juridic sancţionator special aplicabil delincvenţilor minori, la momentul respectiv, cu vârste
cuprinse între 8-20 de ani, care urmează să execute pedepsele în locuri diferite de cele
ale adulţilor.
În anul 1865 intră în vigoare primul Cod penal român care menţine regula în
conformitate cu care minorii delincvenţi trebuie să execute pedepsele care le sunt aplicate
în locuri separate de cele ale adulţilor.
În 1874 intră în vigoare Legea privitoare la regimul închisorilor care abrogă cele
două regulamente din 1862 şi 1864, menţinând însă separarea condamnaţilor. Sunt
înfiinţate casele de educaţiune corecţională în care minorii îşi vor executa pedepsele. Este
momentul în care se nasc instituţiile de reeducare.
În anul 1921 a fost adoptată prin Decretul nr. 2908, ”Legea pentru înfrângerea
vagabondajului şi cerşetoriei şi pentru protecţiunea copiilor”. În temeiul acestei legi au luat
fiinţă: şcoli de îndreptare şi de ocrotire; colonii de muncă pentru minorii vagabonzi şi
cerşetori între 10 şi 18 ani, ca şi pentru minorii găsiţi ”exercitând meserii nepotrivite cu
vârsta şi aptitudinile lor”. Ulterior, în 1929 a fost adoptată Legea închisorilor şi institutelor
preventive prin care sunt înfiinţate institute corecţionale; institute de educaţiune forţată;
institute pentru minorii părăsiţi, vagabonzi, întârziaţi sau cu purtări rele.
Un regim sancţionator mai evoluat este stabilit în 1937 când intră în vigoare un nou
cod penal. Acesta prevede pentru minori măsuri de siguranţă cu caracter educativ
(libertatea supravegheată şi educaţia corectivă) şi pedepse (mustrarea şi închisoarea
corecţională sau detenţiunea simplă). Acestea urmau a fi executate în institute de
educaţie.
Prin Decretul 75/S/1951, problema reeducării unor categorii de minori revine
Ministerului Afacerilor Interne. Potrivit art. 1 din acest decret ”Reeducarea minorilor în
vârstă de la 11 la 16 ani, care din cauza lipsei de îngrijire se dedau la vagabondaj,
cerşetorie, prostituţie sau la alte fapte, se face în colonii de educare pentru minori -
denumire introdusă întâia oară în istoria instituţiilor speciale pentru minori. În acest sens
sunt adoptate o serie de hotărâri ale Consiliului de Miniştri care stabileau modul de
funcţionare al coloniilor de educare pentru minori, denumire schimbată în institute speciale
de reeducare a minorilor prin Decretul din 18 iunie 1960.
În 1969 intră în vigoare primul Cod penal socialist care prevede un regim
sancţionator special pentru minori, mixt, format din măsuri educative (mustrare, libertate
supravegheată, internarea într-un institut special de reeducare, internarea într-un institut
medical educativ) şi pedepse.

121
La 28 martie 1970 intră în vigoare Legea nr. 3 de ocrotire a minorilor potrivit căreia
iau fiinţă şcolile speciale de reeducare din sistemul Ministerului Muncii pentru minori care
săvârşesc infracţiuni şi nu răspund penal (până la 14 ani şi după această vârstă dacă nu
au discernământ).
Un moment deosebit de important în evoluţia instituţiilor de reeducare a minorului îl
constituie adoptarea Decretului nr.545 privind executarea măsurii educative privative de
libertate care înlocuieşte denumirea de Institut de reeducare cu aceea de Centru de
reeducare, denumire existentă şi în prezent.
Paralel cu acest cadru legislativ sunt înfiinţate o serie de centre de reeducare şi
penitenciare ale minorilor.
De altfel grija pentru crearea unui sistem eficient de reeducare al minorilor face şi
astăzi parte din strategia de reformă a sistemului judiciar.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care este organul principal al Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu atribuţii în domeniul


dreptului penal si al justiţiei penale? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.......................................................................................................................................
............................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 122.

Rezumatul unităţii de învăţare


Amploarea pe care fenomenul delincvenţei juvenile a dobândit-o în ultima vreme în
societăţile contemporane, a determinat comunitatea internaţională să adopte o serie de
reglementări internaţionale în scopul prevenirii şi combaterii acestui fenomen. Sunt
prezentate astfel dispoziţiile cuprinse în aceste reglementări.

13.5. LUCRARE DE VERIFICARE


Realizaţi o prezentare a Standardelor şi reglementărilor internaţionale privind prevenirea şi
combaterea delincvenţei juvenile

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- realizarea distincţiei între dreptul intern şi documentele internaţionale în materie
- utilizarea bibliografiei precizate.

13.8. BIBLIOGRAFIE
 Tudor Amza, Criminologie teoretică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi autoritatea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Autoritatea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Adina Bereczki, Perju-Dumbravă Dan, Abordări sociologice în etiologia delincvenţei
juvenile, Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.2/1999
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
 Ortansa Brezeanu, Margareta Fleşner, Integrarea socială post-penală a minorilor
infractori între iluzie şi realitate, Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie
nr.2/1999

122
 Ortansa Brezeanu, Repere psiho-sociale ale procesului de reeducare şi readaptare
socială a minorului delincvent, Revista Themis nr.1/2006.
 Tudorel Butoi, Definiri şi consideraţii de sorginte etiologică asupra violenţei
intrafamiliale, Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.4/1999
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Nicolae Grofu, Formele şi cauzele violenţei în rândul minorilor. Strategii de prevenire,
Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.4/2005
 Anamaria Cristina Hambetiu, Adolescenţa – Paşaport către infern?, Revista de
Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.2/1999
 Ioan Hurdubaie, Oana Roxana Grigorescu, Violenţa în mediul şcolar, Revista de
Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.4/2005

 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi autoritatea minorilor,


Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Magdalena Iordache, Executarea măsurilor educative ale mustrării şi libertăţii
supravegheate aplicabile minorilor infractori, Revista Dreptul nr.8/2006
 Toma Mareş, Prevenirea delincvenţei juvenile, o problemă de mare actualitate,
Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr.2/1999
 Tiberiu Constantin Medeanu, Apariţia elementelor de profesionalism în infracţiunile
comise de tineri şi minori, Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie
nr.2/1999
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti,, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

123
– Unitatea de învăţare 14 –
JUSTIŢIA PENTRU COPII

14. Unitatea de învăţare 14:


JUSTIŢIA PENTRU COPII
14.1. Obiective
14.2.Urmărirea penală şi judecata în cauzele cu minori
14.3. Minorul în procesul civil
14.4. Minorul - martor în procesul civil
14.5. Minorul în faza executării silite
14.6. Lucrare de verificare
14.7. Bibliografie

14.1. OBIECTIVE
• Cunoaşterea competenţei instanţelor de judecată în cauzele cu minori
• Cunoaşterea acţiunilor pe care le poate promova un minor în nume propriu sau
prin reprezentant legal

14.2. URMĂRIREA PENALĂ ŞI JUDECATA ÎN CAUZELE CU MINORI

În cauzele având ca învinuiţi inculpaţi minori, sunt aplicabile principiile


fundamentale ale dreptului procesual penal, fără nici o deosebire. Art.480 Cod procedură
penală prevede că „urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi
punerea în executare a hotărârilor cu privire la aceştia, se face potrivit procedurii
obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în Capitolul II, Titlul IV din Cod”.
Procesul penal urmează aceleaşi etape procesuale: urmărirea penală, judecata şi
punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti.
În ceea ce priveşte cercetarea penală, aceasta se efectuează după regulile
generale, atât în ceea ce priveşte competenţa materială, cât şi cea teritorială.
Ceea ce particularizează începerea urmăririi penale în cauzele cu minori este
obligaţia organelor de cercetare penală de a verifica dacă sunt întrunite condiţiile privind
răspunderea penală. Momentul începerii urmăririi penale este momentul în care organul
de urmărire penală aduce la cunoştinţa învinuitului minor, în prezenţa unui avocat,
învinuirea. Pe parcursul urmăririi penale pot fi citaţi: părinţii, tutorele, curatorul sau
persoana în îngrijirea căreia se află minorul. Citarea acestor persoane este obligatorie la
prezentarea materialului de urmărire penală.
Sesizarea organelor de urmărire penală în ceea ce privesc cauzele cu infractori
minori sau infracţiunile săvârşite asupra minorilor se face potrivit regulilor generale.
Pentru minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu, vătămaţi prin săvârşirea de
infracţiuni, plângerea se poate face de către reprezentanţii legali. Cei cu capacitate de
exerciţiu restrânsă pot face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. În
situaţia în care acţiunea penală se pune în mişcare condiţionat de plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, aceasta se introduce de către aceasta din urmă, de către
reprezentantul legal, iar în cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acesta o
poate formula singur, cu încuviinţarea ocrotitorului legal. Codul penal prevede şi situaţia în
care acţiunea penală este introdusă din oficiu, atunci când persoana vătămată este un
minor lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă.

124
În timpul urmăririi penale pot fi luate faţă de minori: măsuri preventive (reţinerea,
obligarea de a nu părăsi localitatea, arestarea preventivă), măsuri asigurătorii şi de
siguranţă. Nu pot fi luate măsuri educative.
De remarcat, că pe parcursul urmăririi penale este obligatorie asistenţa juridică a
învinuitului.
Încetarea urmăririi penale se dispune tot potrivit regulilor generale (art.10 alin.1 lit.f-
h şi j Cod procedură penală).
Trimiterea în judecată se dispune în situaţia în care din probele administrate rezultă
necesitatea trimiterii în judecată a învinuitului sau inculpatului. La prezentarea materialului
de urmărire penală a învinuiţilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani, organul de urmărire
penală este obligat să citeze delegatul autorităţii tutelare.
Împotriva măsurilor de urmărire penală, minorul poate formula plângeri.
Faza judecăţii în procesul penal este o fază a procesului penal care începe în
momentul sesizării instanţei de judecată şi se termină la soluţionarea definitivă a cauzei.
Art.480 Cod prodedură penală, prevede că „judecarea infracţiunilor săvârşite de
minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit
procedurii obişnuite”. În ce priveşte compunerea instanţei de judecată, din dispoziţiile
art.483 Cod procedură penală reiese că acestea cauze sunt judecate de către judecători
anume desemnaţi. La judecarea cauzei cu infractor minor, vor fi citaţi: părinţii, tutorele,
curatorul sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul.
Ca particularitate, şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se
desfăşoară separat de celelalte şedinţe, aceasta nefiind publică. Instanţa poate decide, în
cazul în care infractorul este un minor sub 16 ani, după ascultarea acestuia, îndepărtarea
lui din şedinţă, dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea
o influenţă negativă asupra minorului.
Instanţa poate lua faţă de minor una dintre măsurile educative prevăzute de lege,
acestea fiind executate în funcţie de natura lor. Revocarea măsurilor educative precum şi
a măsurii liberării minorului dintr-un centru de reeducare, înainte de a deveni major, sau
dintr-un institut medical-educativ, când minorul a săvârşit o nouă infracţiune, se va dispune
de către instanţa competentă să judece acea infracţiune.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Ce principii sunt aplicabile în cauzele având ca învinuiţi inculpaţi minori? Folositi spaţiul
de mai jos pentru formularea răspunsului...........................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 126.
2. Pe parcursul urmăririi penale este obligatorie asistenţa juridică a învinuitului minor?
Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului......................................................
...................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 126.

14.3. MINORUL ÎN PROCESUL CIVIL

Competenţa instanţelor de judecată în cauzele cu minori


Pentru stabilirea normelor de competenţă a instanţelor de judecată în cauzele civile
cu minori trebuie să ne raportăm la dispoziţiile Codului de procedură civilă care stabilesc
competenţa generală, după materie şi competenţa teritorială.
Potrivit art.94 din Codul de procedură civilă, judecătoriile au competență expres și
limitativ prevăzută de lege. Totuși, judecătoriile păstrează o competență extinsă în mai
multe materii regăsite în prevederile art. 94 NCPC, precum și de alte norme speciale care
prevăd competența judecătoriei.

125
Codul de procedură civilă atribuie în art.94 alin.1 lit.a o competenţă materială
instanței de tutelă și de familie pentru cererile date de Codul civil în competența acesteia,
în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres astfel, cum sunt de
exemplu cauzele prevăzute de Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, cu privire la stabilirea măsurilor de protecţie specială (competenţa
aparţine tribunalului de la domiciliul copilului).
Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui
circumscripţie teritorială a fost găsit copilul.
Cererile cu privire la stabilirea măsurilor de protecţie specială se soluţionează în
regim de urgenţă, cu citarea reprezentantului legal al copilului, a direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului şi cu participarea obligatorie a procurorului.
Audierea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie şi se face cu
respectarea prevederilor stabilite în art.29 alin. 2) din Legea nr.272/2004, cu excepţia
cauzelor care privesc stabilirea unei măsuri de protectie specială pentru copilul abuzat sau
neglijat; în acest caz, audierea copilului făcându-se cu respectarea prevederilor art. 101,
precum și 226 din NCPC, adică audierea are loc numai în camera de consiliu, în prezenţa
unui psiholog şi numai după o prealabilă pregatire a copilului în acest sens.
În doctrină se propune de lege ferenda ca la ascultarea minorului, indiferent deacă
a împlinit sau nu vârsta de 10 ani, să participe un psiholog, care poate întocmi un raport
psihologic în vederea aprecierii corecte a poziției minorului.
Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile. Părţile sunt legal citate dacă
citaţia le-a fost înmânată cel puţin cu o zi înaintea judecării.
Hotarârile prin care se soluţioneaza fondul cauzei se pronunţă în ziua în care au
luat sfârşit dezbaterile. În situaţii deosebite, pronunţarea poate fi amânată cel mult două
zile.
Ordonanța președințială de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană,
familie, la un asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial, licențiat în condițiile
legii, este dată în aceeași zi, instanța pronunțându-se asupra măsurii solicitate pe baza
cererii și actelor depuse, fără concluziile părților.
Hotărârea instanţei de fond este executorie şi definitivă. Hotărârea se redactează și
se comunică părților în cel mult 10 zile de la pronunțare. Termenul de recurs este de 10
zile de la data comunicării hotărârii.
De asemenea, tot tribunalul va judeca şi cererea pentru dobândirea cetăţeniei de
către minorul cetăţean străin sau fără cetăţenie, în cazul neînţelegerii dintre părinţi (art.9
alin. 2) din Legea nr.21/1991 republicată).
In condițiile în care tribunalele sunt instanțe de drept comun în ceea ce privește
judecata în primă instanță, curțile de apel redevin instanțe de drept comun în ceea ce
privește judecata apelurilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, de asemenea, o competenţă materială, cu
titlu de excepţie, în cazul recursurilor declarate împotriva hotărârilor Curţilor de Apel.
Ca și regulă generală, conform NCPC există două grade de jurisdicție – fond și
apel, recursul intervenind excepțional, în condiții restrictive și exclusiv pentru motive de
legalitate. Spre exemplu, hotărârile în materie de adopție sunt supuse doar apelului (art.
74 alin.4 din Legea nr.273/2004). De asemenea, art. 483 alin. 2 teza I NCPC stabilește că
nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțat de judecătorie spre exemplu în materie de
familie (căsătoria, inclusiv nulitatea și desfacerea, rudenia, toate măsurile privind filiația,
autoritatea părintească, obligațiile de întreținere – art. 265 NCC)
Competenţa teritorială în cauzele civile cu minori este cea de drept comun stabilită
de art.114 Cod de procedură civilă, cu excepţiile prevăzute de articolele următoare.

126
Categorii de acţiuni pe care le poate promova un minor în nume propriu sau prin
reprezentant legal
O primă categorie de acţiuni pe care le poate promova minorul sunt acţiunile de
stare civilă, clasificate în doctrina de specialitate astfel:
Acţiuni în reclamaţie de stat: prin aceste acţiuni se urmăreşte obţinerea şi
recunoaşterea unei alte stări civile decât cea avută de persoana în cauză. Pot fi
considerate acţiuni în reclamaţie de stat următoarele acţiuni: acţiunea în stabilirea
maternităţii (art.422 Cod civil), acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei (art.425 Cod civil).
În ce priveşte acţiunea în stabilirea maternităţii, art. 422 Cod civil prevede că „în
cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin
certificatul constatator al naşterii, ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse
în certificatul constatator al naşterii, filiaţia faţă de mamă se poate stabili printr-o acțiune în
stabilirea maternității, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă“.
Acţiunea în stabilirea maternităţii are un caracter personal şi poate fi introdusă
numai de către copil, chiar dacă acesta are capacitate de exerciţiu restrânsă. În cazul în
care copilul este lipsit de capacitate de exerciţiu sau este pus sub interdicţie
judecătorească, acţiunea va fi exercitată de reprezentantul său legal fără ca acesta să
aibă nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare. Acțiunea poate fi pornită sau, după caz,
continuată de moştenitorii copilului, în condițiile legii.
Acţiunea este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului.Dacă copilul a decedat înainte
de a introduce acțiunea, moștenitorii pot introduce acțiunea în termen de 1 an de la data
decesului.
Acţiunea se exercită împotriva femeii despre care se pretinde a fi mamă a copilului,
iar dacă aceasta a decedat se poate exercita şi împotriva moştenitorilor acesteia.
Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în stabilirea maternităţii are
caracter declarativ, filiaţia fiind stabilită retroactiv de la naşterea copilului. Ea este
opozabilă erga omnes.
Referitor la cea de-a doua acţiune, art. 425 Cod civil prevede că „acţiunea în
stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de
către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal. Ea poate fi
pornită sau, dipă caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii. Acţiunea în
stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată“.
În ceea ce priveşte termenul de introducere a acţiunii, art. 427 Cod civil prevede că
„dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieții copilului“. Aceste
dispoziții trebuie coroborate cu prevederile art. 423 alin.5), respectiv dreptul la acțiune se
transmite moștenitorilor, însă acesta este supus prescripției în termen de 1 an de la data
decesului copilului.
Dacă un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie, prin efectul unei hotărâri
judecătoreşti, prezumția de paternitate se aplică în baza dispozițiilor legii, deoarece
dispozițiile art. 426 alin.1) NCC prevăd că „paternitatea se prezumă...”, astfel că filiația
față de tată este legal stabilită.
Având în vedere că dispozițiile art. 413 NCC prevăd faptul că prevederile
Capitolului II din NCC referitoare la filiației se aplică și persoanei majore a cărei filiație este
cercetată, atunci cele enunțate anterior se aplică și persoanei majore care-și revendică
descendența paternă.
Copilul din afara căsătoriei adoptat poate de asemenea intenta acţiune în stabilirea
paternităţii.
Acţiunea în stabilirea paternităţii se introduce împotriva bărbatului despre care
mama, reprezentantul legal al copilului sau copilul însuşi pretind a fi tatăl din afara
căsătoriei. Potrivit art. 425 NCC, acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi
împotriva moştenitorilor pretinsului tată.

127
Acţiunea este imprescriptibilă în timpul vieții copilului, putând fi continuată sau chiar
introdusă de moștenitorii acestuia în termen de 1 an de la decesul copilului.
Dovada filiației se face prin orice mijloace de probă, cu excepția probei cu martori
care poate fi primită doar în două categorii de situații reglementate de art. 421 alin.3) NCC
(situația în care printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire de
copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a
născut).
Prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii,
bărbatul chemat în judecată este declarat tată al copilului căruia i se eliberează un alt
certificat de naştere. Hotărârea judecătorească are efect declarativ, fiind opozabilă erga
omnes.
Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată. Hotărârea
prin care a fost stabilită paternitatea beneficiază de autoritatea lucrului judecat. Cu toate
acestea, când recunoaşterea de paternitate s-a făcut în cadrul unui proces început, iar
instanţa a luat act numai de recunoaşterea făcută de pârât, contestarea recunoaşterii este
admisibilă întrucât instanţa nu a judecat fondul, ci s-a limitat doar să ia act de mărturisirea
pârâtului.
Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de soțul mamei, de mamă, de tatăl
biologic, precum și de copil, dar și de moștenitorii acestuia.
Dovada nepaternităţii se face cu orice mijloace de probă, dar trebuie să se ţină cont
că simpla mărturisire a mamei că soţul nu este tatăl copilului nu este suficientă; aceasta
este necesar a se corobora cu alte probe care să facă dovada imposibilității ca soțul
mamei să fie tatăl copilului, ce trebuie să rezulte din împrejurări neechivoce. Astfel, cele
mai utilizate probe sunt cele ştiinţifice, cum ar fi expertiza serologică, dermatoglifică,
genetică, antropologică etc.
Cel mai important efect în cazul admiterii acestei acţiuni este modificarea situaţiei
juridice a copilului, el devenind retroactiv copil din afara căsătoriei.
Astfel, va purta numele avut de mamă în momentul naşterii sale, autoritatea
părintească se va realiza numai prin mamă, iar domiciliul copilului va fi cel al mamei sale.
În privinţa întreţinerii, ea nu mai este datorată de soţul care a tăgăduit cu succes
paternitatea copilului.
Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie este o acţiune care urmăreşte
înlăturarea prezumţiei de paternitate care a fost greşit aplicată. Acţiunea în contestarea
paternităţii copilului aparent din căsătorie poate fi introdusă de orice persoană interesată
chiar şi de către copil. Acţiunea are un caracter imprescriptibil, dovada făcându-se cu
respectarea dispozițiilor art. 421 alin.2), 3).
Nulitatea adopţiei intervine pentru nerespectarea condiţiilor de valabilitate stabilite
în acest sens de lege, precum și în situația în care adopția este fictivă, fiind încheiată în alt
scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului (art. 480 alin.1, 2 NCC). Cauzele
care determină nulitatea adopţiei trebuie să fie anterioare sau cel puţin concomitente cu
hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată (480 NCC), atâta
timp cât adoptatul este minor. Sunt persoane interesate: oricare dintre persoanele
participante la actul juridic al adopţiei, autoritatea tutelară, alte servicii publice cu atribuţii în
această materie şi procurorul.
Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei este imprescriptibilă (1249 NCC). De
regulă, nulitatea absolută a adopţiei nu poate fi acoperită, cu excepţia cazului în care
cerinţa legală încălcată este îndeplinită înainte de hotărârea judecătorească de declarare
a nulităţii.
Desfacerea adopției la cererea adoptatului se poate realiza dacă adoptatorul s-a
făcut vinovat față de adoptat, aceasta având rol de sancțiune pentru fapte grave săvârșite
împotriva sa de către părintele/părinții adoptatori. Acțiune poate fi intentată atât de minor,

128
cât și de persoana cu capacitate deplină de exercițiu pentru faptele prevăzute de
dispozițiile art. 477 NCC (atentatul la viață sau fapte penale pedepsite cu o pedeapsă
privativă de libertate de cel puțin 2 ani săvârșite de adoptatori împotriva adoptatului). În
această materie nu este prevăzut un termen de prescripție al dreptului la acțiune;
raportându-ne la dispozițiile art. 477 NCC, dreptul de a cere desfacerea adopției ce are ca
temei atentatul la viața este imprescriptibil; însă în situația în care temeiul este fapta
penală, pedepsită cu închisoare de cel puțin 2 ani, trebuie avută în vedere și dispozițiile
prevăzute de art. 959 alin. 1 NCC ce prevăd termenul de decădere de 1 an din dreptul de
a cere declararea nedemnității de a moșteni în situația persoanei condamnate penal
pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor fapte grave de
violență, fizică sau morală, ori a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei.
Acţiuni în modificare de stat: sunt acele acţiuni în justiţie prin care se urmăreşte o
schimbare numai pentru viitor în starea civilă a unei persoane, cea anterioară nefiind
contestată: acţiunea de divorţ, acţiunea în desfacerea căsătoriei.
Aceste acţiuni de stare civilă sunt în competenţa completelor specializate din cadrul
judecătoriilor.
Minorul în procedura ordonanţei preşedinţiale
Doctrina şi practica judiciară au statuat că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani
nu are nevoie de nici o încuviinţare sau asistare pentru a introduce şi susţine apărarea
intereselor sale pe cale de ordonanţă preşedinţială, actualul Cod civil reglementând în art.
143 că tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai
până când acesta împlinește vârsta de 14 ani. Acest lucru este determinat de faptul că
măsurile luate pe cale de ordonanţă preşedinţială au un caracter conservator, principiul
mai sus enunţat fiind aplicabil în cazul în care minorul are calitatea de reclamant într-o
acţiune de ordonanţă preşedinţială. În cazul în care minorul are calitatea de pârât în cadrul
unei asemenea ordonanţe îi sunt aplicabile regulile dreptului comun (art. 80 NCPC). Astfel,
el va fi asistat de părinţi sau de tutore, care vor fi citaţi alături de el şi care vor semna toate
cererile adresate instanţei sub sancţiunea anulării acestora (art.245 Noul Cod proc.civ.).

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce sunt acţiunile în contestaţie de stat? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului........................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 130.
2. Care este distincţia între tăgada paternităţii şi contestarea paternităţii? Folositi spaţiul
de mai jos pentru formularea răspunsului...........................................................................................
................................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 130.

14.4. MINORUL - MARTOR ÎN PROCESUL CIVIL


Art.226 Noul Cod procedură civilă prevede „În cazul în care, potrivit legii, urmează
să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în cameră de consiliu. Ținând seama de
împrejurările procesului, instanța hotărăște dacă părinții, tutorele sau alte persoane vor fi
de față la ascultarea minorului”. Aceste prevederi reflectă situaţia specială a minorului.
În aceste condiţii, dispoziţiile prevăzute de art.315 din Codul de procedură civilă,
care cuprinde categoriile de persoane ce nu pot fi ascultate ca martori, trebuie interpretate
raportat la dispoziţiile art.226 Cod de procedură civilă, minorul neintrând în categoria
incapabililor de a mărturisi.

129
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Poate fi ascultat minorul ca martor? Folositi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului........................................................................................................................................
.................................................................................. Răspunsul poate fi consultat la pagina 130.

14.5. MINORUL ÎN FAZA EXECUTĂRII SILITE

Participarea minorului în procesul civil presupune şi participarea acestuia la


executarea silită, adică la cea de a doua fază a procesului civil. Şi în această fază îşi vor
găsi aplicabilitate dispoziţiile art.80 Noul Cod de procedură civilă, cu privire la
reprezentarea şi asistarea minorului. Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu este
sancţionată şi în faza executării silite şi poate fi invocată pe calea contestaţiei la
executare.
În ce privește hotărârile judecătoreşti referitoare la minori, legea română a fost
preocupată ca unele dintre ele să dobândească forţă executorie mai repede decât altele,
în funcţie de natura interesului ocrotit. Astfel, hotărârile privind pensiile de întreţinere sunt
executorii de drept după pronunţarea lor în primă instanţă (art.448 alin. 1 pct.4 Noul cod
proc.civ.).
Executarea obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești referitoare la minori este
reglementată pentru prima dată în dreptul procesual civil român – art. 909-913 NCPC. Și
în această materie a executării trebuie avute în vedere dispozițiile art. 263 NCC referitoare
la interesul superior al copilului, deoarece minorii sunt persoane care trebuie să se bucure
de o ocrotire deosebită nu doar din partea legiuitorului, ci și a instanțelor judecătorești și a
organelor de executare silită.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Poate participa minorul la faza executării silite ? Folositi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.....................................................................................................................
............................................................................... Răspunsul poate fi consultat la pagina 131.

Rezumatul unităţii de învăţare


Participarea minorului la judecată presupune prezentarea tuturor normelor de
procedură în toate fazele procesului civil. Pentru stabilirea normelor de competenţă a
instanţelor de judecată în cauzele civile cu minori ne-am raportat la dispoziţiile Codului de
procedură civilă care stabilesc competenţa generală, după materie şi competenţa
teritorială. Sunt prezentate: acțiunile pe care minorul le poate promova personal sau prin
reprezentant, precum şi participarea acestuia la toate fazele procesului civil.

130
14.6. LUCRARE DE VERIFICARE
Realizaţi o prezentare a categoriilor de acţiuni pe care le poate promova un minor în nume
propriu sau prin reprezentant legal

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


- se utilizează în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este necesară parcurgerea
bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure
- realizarea distincţiei între acţiunile pe care le poate promova minorul în nume propriu şi cele
promovate prin reprezentant legal
- utilizarea bibliografiei precizate.

14.7. BIBLIOGRAFIE
 Alexandru Bacaci, Filiaţia şi autoritatea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
 Fl.Baias, E.Chelaru, R.Constantinovici, I.Macovei, Noul Cod Civil. Comentariu pe
articole, Editura CH Beck, București, 2012
 Doina Balahur, Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Editura
All Beck, 2001*
 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Autoritatea părintească, Editura. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1960
 Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 V.M.Ciobanu, M.Nicolae, Noul Cod de Procedură Civilă, comentat și adnotat, Editura
Universul Juridic, București, 2016
 Maria Coca-Cozma, Cristina Mihaela Crăciunescu, Lavinia Valeria Lefterache,
Justiţia pentru minori, Studii teoretice şi de jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în
domeniu, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003
 Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Editura Universul Juridic,
București, 2013
 Ion P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
 Ion P Filipescu, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
 Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, 1998
 Ion Filipescu, M. Diaconu, Soluţii privind unele probleme actuale din practica
instanţelor judecătoreşti în materia Codului familiei, Revista Română de Drept nr.9/1982
 Aurelian Ionaşcu, M. Mureşan, M.N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi autoritatea minorilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980
 Ioan Leş, Spre un sistem judiciar cu instanţe specializate?, Revista Pandectele
Române nr.3/2003
 Ioan Leș, Noul Cod de Procedură Civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck,
București, 2013
 D.I. Olac, Instanța de judecată vs. Ascultarea copiilor: este atitudinea copiilor corect
percepută de judecător?, www.juridice.ro
 Marcel Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005
 Milena Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

131