CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DE ADOPŢIE

Adopţia poate fi definită ca operaţiunea juridică prin care se crează

legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie
între adoptat şi rudele adoptatorului.
Nucleul acestor legături de rudenie este dat de legăturile de filiaţie
care se nasc, prin adopţie, între copilul adoptat şi adoptator sau, după caz
soţii adoptatori. În virtutea acestor raporturi de filiaţie, drepturile şi
îndatoririle părinteşti revin părinţilor adoptatori.
Prin operaţiunea juridică a adopţiei, legătura de filiaţie, nu se
întemeiază pe faptul biologic al naşterii şi al concepţiunii copilului de către
mamă şi, respectiv, tatăl său, ci işi are fundamentul în voinţa celor, care
potrivit legii, consimt să creeze o legătură de filiaţie civilă. Legislaţiile
naţionale reflectă atitudini diferite faţă de adopţie, în raport cu tradiţiile
familiale, concepţiile religioase, moravurile şi chiar istoria satelor. Astfel se
pot remarca două tipuri de sisteme de drept, şi anume legislaţii care ignoră
sau chiar interzic adopţia şi legislaţii care reglementează şi încurajează
această instituţie. În prima categorie se înscriu legislaţiile din Vietnam şi
unele ţări din America de Sud, care nu reglementează adopţia, precum şi
dreptul din ţările musulmane care, prin Coran, interzice adopţia, cu
exceptia Tunisiei. Legea tunisiană din 1958 a fost adoptată în urma unor
evenimente tragice petrecute în aceasta ţară în iarna anilor 1955-1956,
când numeroşi copii abandonaţi se aflau în situaţia de a muri de foame pe
străzi, fără a li se putea găsi adăpost. Sub influenţa organizaţiei caritabile ,,
Terre des Hommes ” prin Legea din 4 martie 1958 s-a reglementat adopţia
ca o măsură de protecţie a copiilor. În dreptul musulman există unele
instituţii care se apropie de adopţie, precum ,, kafalah ”, prin care un barbat
poate lua în îngrijire un copil şi ,, tranzil ”, prin care copilul este ,, adoptat ”
pentru a veni la moştenire în calitate de descendent, fără a se crea legături
de rudenie, ceea ce apropie această instituţie mai mult de cea a legatului,
decât adopţia propriu-zisă. În prezent majoritatea sistemelor de drept
reglementează adopţia ca instituţie care permite stabilirea legăturilor de
rudenie între adoptat şi adoptator şi consacră principiul potrivit căruia
adopţia se realizează în interesul superior al copilului, ca masură de
protecţie a copilului.
În cadrul sistemelor de drept care reglementează adopţia se pot
identifica trei tipuri de soluţii legislative, în ceea ce priveşte felurile adopţiei,
în raport cu efectele pe care le produce, de exemplu:

1
 există legislaţii care reglementează numai o adopţie cu efecte
restrânse, ceea ce înseamnă că, alături de legăturile de rudenie
create prin adopţie, se menţin şi legăturile de rudenie cu mama
firească (biologică). Prin adopţie se stabilesc legături de rudenie
numai intre adoptat şi adoptator sau soţii adoptatori.
 există legislaţii care reglementează numai o adopţie cu efecte
depline, ceea ce înseamnă că, prin crearea legăturilor de rudenie
civile, înceteaza raporturile de rudenie ale copilului cu familia
firească. Prin adopţie se crează legături de rudenie între adoptat şi
descendenţii acestuia, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia
pe de altă parte. Este soluţia oferită în prezent şi de legislaţia
română.

 există legislaţii care reglementează ambele feluri de adopţie, atat

cea cu efecte restrânse, cât şi cea cu efecte depline.

2
 CAPITOLUL II
EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII ADOPŢIEI ÎN
ROMÂNIA

Scopul principal al adopţiei este acela de a permite persoanei fără

descendenţi legitimi de a primi în familia sa copii care dobândesc numele
adoptatorului. Astfel este continuat cultul strămoşilor, iar adoptaţii vin la
succesiune cu aceleasi drepturi ca şi un copil din căsătorie.
Cea mai importantă transformare a instituţiei s-a realizat atunci cand
scopul adopţiei s-a deplasat de la interesul predominant al adoptatorului
spre interesul copilului lipsit de îngrijire părintească . Ideea de ,, a da unui
copil familiei care nu are copii ” s-a transformat în aceea de ,, a da o familie
copilului lipsit de un mediu familial ”. Astfel, legislaţiile statelor au evoluat
consacrând principiul potrivit căruia adopţia trebuie să se realizeze în
interesul copilului, ca o măsură de protectie a acestuia. La o privire
comparativă a instituţiei, se constată că, pe continentul american, înca din
1851, în statul Massachusetts apare prima lege modernă privind adopţia,
care consacră principiul interesului copilului şi regula potrivit căreia
drepturile şi îndatoririle părinteşti revin adoptatorilor, iar raporturile de
rudenie firească ale copilului cu părinţii săi biologici încetează. În schimb,
pe continentul European, Codul civil francez din 1804 a menţinut încă o
perioadă îndelungată de timp concepţia traditională asupra adopţiei. Astfel
aceasta, a fost pentru mult timp considerată ca fiind un contract între
adoptat şi adoptator, încheiat în scopul de a oferi consolare familiilor care
nu aveau copii şi care producea efecte în ceea ce priveste numele,
obligaţia de întreţinere şi moştenirea, fără ca adoptatul să iasă din familia
sa de origine.
Adopţia este o instituţie tradiţională a dreptului român, fiind
reglementată chiar în vechile legiuiri. Astfel, Codul Callimach (art. 236) o
numea ,, înfiată ” iar Codul Caragea (art. I, partea IV. cap. 5) prevedea
că ,, Facerea de fii este dar spre mântuirea celor ce nu au copii”.
Codul civil din 1864 reglementa adopţia ca un contract solemn,
care se încheia între adoptator şi adoptat. Adoptatorul putea fi bărbat sau
femeie şi trebuia să îndeplinească două condiţii. Astfel în perioada adopţiei
el nu trebuia să aibă copii, nici descendenţi legitimi, deoarece se consideră
că adopţia poate avea drept scop să creeze adoptatorului o descendenţă
artificială, a cărei raţiune nu mai există dacă adoptatorul ar avea copii sau
descendenţi legitimi. Era suficient ca, copilul să fie conceput ca adopţia să

3
nu mai fie posibilă şi chiar prezenţa unui nepot sau strănepot împiedică
înfăptuirea adopţiei.
O altă condiţie era că adoptatorul trebuia să aibă cu cel puţin 18 ani
mai mult decât adoptatul, fără a exista vreo condiţie specială de vârstă. Se
subântelegea că adoptatorul trebuia să fie major şi se cerea ca cel ce
adoptă să se bucure de o reputaţie bună şi, dacă era căsătorit nu putea
adopta fără ca soţul să comsimtă la adopţie.
Desi Codul civil nu reglementa expres adopţia internaţională, s-a
considerat că adoptatorul putea fi străin fiindcă în România,
străinii se bucurau de toate drepturile civile, iar adopţia era
considerată un act de drept civil. În ceea ce privea pe adoptat, Codul Civil a
prevăzut că nimeni nu putea fi adoptat de mai multe persoane în afară
numai de doi soţi. Cel adoptat putea fi major sau minor, iar în acest ultim
caz nu se cerea consimţământul său la adoptâţie. Din punctul de vedere al
condiţiilor de formă, adopţia era un contract solemn, deoarece
consimţământul se exprimă în formă autentică, după care adopţia trebuia
încuviinţată de către instanţa judecătorească. Aceasta verifică dacă erau
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi, mai ales, controla dacă
adoptatorul nu se bucură de reputaţie bună (art. 319). Astfel aprecierea
acestui element în persoana adoptatorului crea o mare garanţie pentru
adoptat, mai ales dacă acesta era minor.
Instanţa putea să refuze încuviinţarea adopţiei, dacă aprecia că
adoptatorul nu se bucură de o moralitate suficientă sau, că prin purtarea sa
nu inspiră încrederea pentru a i se putea încredinţa sarcina creşterii unui
copil.
Hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei se înscria în
registrele de stare civilă, ca o masură de publicitate destinată să aducă
adopţia la cunoştinţa terţilor. Deşi în principiu, adopţia era irevocabilă, art.
311 alin. (3) prevedea atunci când o persoană a fost adoptată în timpul
minorităţii ea putea cere ,, desfiinţarea adopţiei în termen de un an de la
ajungerea la majorat ”, fără a mai fi necesară motivarea cererii de revocare
anulată, pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Atât
revocarea, cât şi anularea produceau efecte retroactive. Astfel, adopţia nu
rupea legăturile de rudenie dintre adoptat şi familia sa de origine, iar
legăturile de rudenie civilă se stabileau numai între adoptat şi adoptator. În
aceste limite, adopţia producea efecte cu privire la numele adoptatului,
obligaţia sa de întreţinere şi moştenire.
Codul familiei din 1954, care a abrogat dispoziţiile din Codul civil
referitoare la adopţie, dezvoltă instituţia adopţiei pe care o numeste ,,
înfiere ”, fiind apreciat la data aprobării sale drept una dintre cele mai
4
moderne legislaţii în această materie. El a consacrat principiul potrivit
căruia adopţia se încheie numai în interesul celui adoptat (art.66).
Astfel putea fi adoptată şi persoana majoră, care în timpul minorităţii a
fost crescută de cel care voieşte s-o adopte. S-a prevăzut că adopţia între
fraţi este oprită şi s-a menţinut impedimentul rezultând într-o adopţie
anterioară.
În ceea ce priveşte consimţământul la adoptie, se remarcă faptul că
pentru încheierea adopţiei s-a prevăzut consimţământul celui adoptat, dacă
a împlinit vârsta de 10 ani, alături de consimţământul părinţilor copilului ce
urma să fie adoptat. Din punctul de vedere al efectelor, Codul familiei a
reglementat două feluri de adopţie: adopţia cu efecte depline prin care
adoptatul devenea rudă cu adoptatorul şi cu rudele acestuia, în condiţiile în
care încetau legăturile de rudenie ale copilului cu familia biologică, şi
adopţia cu efecte restrânse, prin care se menţineau aceste raporturi de
rudenie cu familia firească paralel cu relaţiile de rudenie care se creau între
adoptat şi adoptator. Adopţia internaţională era permisă, dar numai cu
autorizaţia Preşedintelui ţării, în cazul în care se punea problema înfierii
unui cetăţean român de către un străin sau a unui străin de către un
cetăţean român.
Până în anul 1990, cazurile de adopţie internaţională erau foarte rare.
Începând cu anul 1990, adopţia şi în special adopţia internaţională,
captează în mod deosebit interesul legiuitorului român, astfel legislaţia
română a cunoscut o dinamică în această materie, prin modificările
succesive aduse reglementărilor interne şi prin necesitatea de a adapta
periodic cadrul legislativ intern celui internaţional.
Prin Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei, republicată în M.
Of. nr. 159 din 26 iulie 1991, încuviinţarea adopţiei trece din competenţa
autorităţii tutelare în cea a instanţelor judecătoreşti. Decretul nr. 137/1956,
care condiţiona adopţia internaţională de autorizaţia Preşedintelui ţării, este
abrogat. A fost înfiinţat Comitetul Român pentru Adopţii, având ca scop
contribuirea la ocrotirea minorilor prin adopţie. Astfel străinii sau cetăţenii
români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot adopta numai copiii
aflaţi în evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii, care nu au putut fi
adoptaţi în ţară, în intervalul de cel puţin 6 luni de la luarea în evidenţă.
Ulterior, prin legea nr. 65/1995 s-au modificat şi completat unele
dispoziţii privind adopţia internaţională, cea mai însemnată modificare a
constat în aceea că s-a interzis adopţia internaţională a copiilor din familie,
pentru a marca faptul că adopţia internaţională este un mijloc de protecţie a
copilului care este lipsit de mediul său familial.

5
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la
regimul juridic al adopţiei, aprobată cu modificări prin legea nr.
87/1998, au fost aprobate dispoziţiile din Codul familiei referitoare la
adopţie, precum şi celelalte prevederi existente în legile speciale. Potrivit
art.1, adopţia, inclusiv adopţia internatională, reprezintă o măsură de
protecţie a copilului, prin care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi
copil, precum şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului. O dată cu
stabilirea filiaţiei prin adopţie, filiaţia dintre copil şi parinţii săi naturali
încetează.
S-a consacrat ca numai adopţia cu efecte depline este cea mai
eficientă măsură de protecţie a copilului renunţându-se la adopţia cu efecte
restrânse.

6
 CAPITOLUL III
NOŢIUNEA DE ADOPŢIE NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ

Expresia de ,,adopţie internaţională” a fost folosită în legea nr. 11/1990

privind încuviinţarea adopţiei, republicată, după modificările aduse prin
Legea nr. 48/1991 şi Legea nr. 65/1995.
Potrivit art.3 alin.(3), ,, în vederea încredinţării spre adopţie
internaţională ”, instituţiile de ocrotire a copiilor erau obligate să transmită
Comitetului Român pentru Adopţii evidenţa copiilor aflaţi în ocrotire, iar
art.4 alin. (3) prevedea ca, în afara anumitor cazuri expres menţionate,
era ,, oprită adopţia internaţională a copiilor din familie ”. De asemenea, art.
5 menţiona ,, confirmarea Comitetului român pentru Adopţii în cazul
adopţiei internaţionale”.
De asemenea, este utilizată noţiunea de ,, adopţie naţională ”(art. 19).
În schimb, Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat nu utilizează deloc expresia de adopţie internaţională.

Secţiunea I
Definiţia adopţiei naţionale şi internaţionale

Adopţia este internaţională ori de câte ori operaţiunea juridică prin

care se realizează presupune existenţa unuia sau mai multor elemente
precum cetăţenia, domiciliul ori reşedinţa celui care adopta ori a celui
adoptat, locul încuviinţării.
În art.2 pct. 1 din Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării
în material adopţiei internaţionale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993,
ratificată de Romania prin Legea nr. 84/1994, prevede că această
convenţie se aplică ,, în cazul încare un copil având reşedinţa obişnuită
într-un stat contractant (statul de origine) a fost, este sau urmează să fie
deplasat de către alt stat contractant (statul primitor), fie după adopţia sa în
statul de origine de către cei doi soţi sau de către o persoană având
reşedinţa obişnuită în statul primitor , fie în vederea unei asemenea adopţii
în statul primitor sau în statul de origine. În contextual convenţiei de la
haga, noţiunea de adopţie internaţională nu este folosită în accepţiunea
generală ci concentrează numai adopţiile internaţionale prin care se
realizează deplasarea copilului din statul de origine în statul de primire.
Prin statul de origine nu se înţelege statul a cărei cetăţenie o are
copilul ci statul unde acesta are reşedinţa obişnuită, după cum prin statul
7
de primire nu se întelege statul a cărui cetăţenie o are adoptatorul, ci statul
în care familia sau presoana adoptatoare îsi are reşedinţa obişnuită. În
sensul Convenţiei de la Haga, adopţia este internaţională ori de câte ori
copilul şi cel care adopta au reşedinţa obişnuită în state diferite, dat fiind că
în aceste situaţii se justifică aplicabilitatea unor norme materiale speciale,
de protecţie a copilului şi a unor garanţii suplimentare care să creeze
siguranţa ca deplasarea copilului în străinătate nu se face în scopuri ilicite.
Prin urmare, potrivit art. 2 din convenţia de la Haga, cetăţenia părţilor este
indiferenţa, singurul element de extraneitate care prezintă interes este cel
al reşedinţei. Aceasta înseamnă că în ipoteza în care un cetăţean român
având reşedinţa obişnuită într-un stat care este parte la Covenţia de la
Haga adopta un copil din România, sunt aplicabile dispoziţiile acestei
convenţii. Dacă un cetăţean străin cu reşedinţa obişnuită în România
adopta un copil cetăţean român care are reşedinţa obişnuită tot în
România, nu sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei de la Haga în materia
adopţiei internaţionale, chiar dacă cel care adopta are cetăţenia unui stat
care este parte la această convenţie, chiar dacă această adopţie este una
internaţională.
Noţiunea de adopţie internaţională are şi un înteles special care în
contextul Convenţiei de la Haga, presupune deplasarea copilului din statul
de origine, unde acesta îsi are reşedinţa obişnuită, în statul primitor, unde
adoptatorul îşi are reşedinţa obişnuită. Adopţia este internaţională ori de
câte ori persoana sau familia care adopta un copil are reşedinţa obişnuită
(domiciliul) în străinătate, adică în alt stat decât cel în care copilul are
reşedinţa obişnuită (domiciliul). De asemenea noţiunea de adopţie
naţională ar mai putea primi intelesul de adoptie intre persoanele care au
aceeaşi cetăţenie.
In cazul adopţiei copilului de către o persoană sau o familie cu
domiciliul pe teritoriul altui stat, instanţa se va pronunţa asupra cererii de
încuviinţare a adopţiei, având în vedere ca adoptatul să poată beneficia în
ţara străină de garanţiile şi normele echivalente unei adopţii naţionale ”.
Deşi textul nu califica expres operaţiunea juridica la care se referă, se are
în vedere adopţia internaţională, în sensul Convenţiei de la Haga, de unde
rezultă că adopţia naţională este adopţia care se realizează în ţară, când şi
copilul şi persoana sau familia care adoptă au reşedinţa obişnuită
(domiciliul) în România, fie că aceştia au ori nu aceeaşi cetăţenie.

8
 CAPITOLUL IV
CONDIŢIILE ÎNCUVIINŢĂRII ADOPŢIEI

Încuviinţarea adopţiei presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi

de formă a actelor juridice care compun această operaţiune juridică.
Faptul că adopţia se realizează numai pentru protejarea intereselor
copilului reprezintă nu numai o condiţie a adopţiei ci şi un principiu
fundamental consacrat atât în legislaţia internă, cât şi de actele
internaţionale în materie la care România este parte. Potrivit art. 5 alin. (1)
din Legea. nr. 273/2004 cu modificarile aduse prin O.U.G. nr. 102/2008
pentru modificarea si completarea Legii nr.273/2004 privind regimul juridic
al adopţiei, aprobată prin Legea nr. 49/2009 , adopţia se incheie numai
numai dacă este în interesul superior al copilului. Principiul respectării
interesului superior al copilului se realizează atât în planul legislativ, cât şi
în cel al practicii autorităţilor administrative si judecătoreşti.
Modul în care este reglementată încheierea adopţiei ca operaţiune
juridică, reflectă preocuparea legiuitorului pentru a impune respectarea
unor condiţii de fond şi de formă care să constituie tot atâtea garanţii ca
adopţia se realizează în scopul de a asigura protecţia copilului şi pentru
împlinirea intereselor sale de a creşte într-un cămin armonios şi stabil.
Interesul copilului reprezintă scopul adopţiei ca operaţiune juridică.
Îndeplinirea acestei condiţii se verifică de instanţa judecatorească atunci
când soluţionează cererea de încuviinţare a adopţiei. Astfel se poate vorbi
de interesul copilului ca un principiu al adopţiei care se împlineste la nivelul
practicii instanţelor judecătoreşti.
În ceea ce priveşte conţinutul acestui principiu sunt esenţiale
urmatoarele elemente:
 interesul copilului are o natură personală nepatrimonială, în sensul
ca cel care adoptă trebuie să-i asigure copilului condiţiile necesare
creşterii şi dezvoltării sale fizice şi morale. Totuşi nu trebuie neglijat
nici interesul patrimonial deoarece starea materială contribuie la
crearea condiţiilor în care se poate realiza interesul copilului;
 Expresia ,, interesul superior al copilului ” semnifică faptul că
legislaţia nu poate face abstracţie de faptul că în realizarea
operaţiunilor juridice a adopţiei celeilalte persoane implicate, precum
cel care adoptă sau chiar părinţii fireşti ai copilului pot avea propriile
interese. Punând în balantă aceste interese, cel al copilului este
superior şi trebuie să fie luat în considerare cu prioritate în
soluţionarea unei cereri privind încuviinţarea adopţiei;

9
  respectarea interesului superior al copilului presupune, în cazul
adopţiei internaţionale, norme juridice a căror respectare să prevină
vânzarea şi traficul de copii, precum şi faptul că deplasarea copilului
în străinătate se face în scopul de a-i asigura un cămin stabil şi
armonios
Articolul 2 din Legea 273/2004 pevede că în cursul procedurii adopţiei mai
trebuie respectate următoarele principii, pe lângă interesul superior al
copilului printre care se numără:principiul creşterii şi educării copilului într-
un mediu familial, principiul cotinuităţii în educarea copilului, ţinându-se
seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică, principiul informării
copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi
gradul său de maturitate şi principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce
priveşte datele de identificare ale adoptatorului sau după caz ale familiei
adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea părinţilor fireşti.

Secţiunea I
Condiţii privind adoptatorul

În principiu orice persoană, indiferent de cetăţenie, bărbat sau femeie

poate să adopte un copil din România. Vocaţia de a deveni părinte
adoptator presupune îndeplinirea unor condiţii juridice minime, precum şi a
unor condiţii psihologice, medicale şi sociale, impuse viitorilor adoptatori
din grija de a proteja interesele copilului.
Condiţii generale privind persoana adoptatorului:
 Capacitatea. Potrivit art 8. alin (3) din Legea nr. 273/2004 nu pot
adopta persoanele cu boli psihice şi handicap mintal.
Sexul. În principiu, sexul viitorului adoptator este indiferent. În
cazul în care copilul este adoptat de o singură persoană, instanţa va
trebui să analizeze motivele care inspiră o asemenea adopţie. Unele
ţări precum Anglia, interzic adopţia între persoane de sex diferit,
după cum chiar adopţia între persoanele de acelaşi sex este
considerată destul de riscantă şi privită cu circumspecţie, de
exemplu, adopţia unui băiat de către un bărbat necăsătorit.
 Vârsta. Convenţia europeană în materia adopţiilor de copii din
anul 1967 prevede că un copil nu poate fi adoptat decât dacă
adoptatorul a atins vârsta minimă prescrisă de lege, această
vârsta neputând fi mai mică

10
de 21 de ani, nici mai mare de 35 de ani (art. 7). Aceste dispoziţii nu sunt
aplicabile în dreptul român, deoarece atunci când România a aderat la
această convenţie a făcut rezervă cu privire la dispoziţiile art. 7
Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea 273/2004 pot adopta numai persoanele
care au capacitate deplină de exercitiu şi care sunt cu cel putin 18 ani mai
în vârstă decât cel pe care doresc să îl adopte. Conform art. 9 alin. 2 din
Legea nr. 273/2004, instanţa judecatorească poate încuviinţa adopţia chiar
dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptator este mai mică decât de
18 ani, dar in nici o situatie, mai putin de 15 ani. Deasemenea, persoana
majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a
crescut-o în timpul minorităţii sale.
Vârsta deosebit de înaintată poate fi un element de care instanţa să ţină
seama pentru a aprecia adopţia este în interesul copilului. În practica
judecătorească s-a decis ca vârsta înaintată a adoptatorului nu poate duce
la refuzul incuviinţării adopţiei, decâtîn condiţiile dovedite, din care să
rezulte că aceasta constituie o piedică de neînlăturat pentru îndeplinirea
scopului adopţiei. Stabilirea unei limite superioare de vârstă contravine legii
firii şi uneori motivaţiei adopţiei care poate fi dictat de considerente morale.
Într-o altă speţă, s-a desfiinţat adopţia în condiţiile în care s-a dovedit ca
adoptatorul, în varsta de 84 de ani, bolnav şi lipsit de posibilităţi materiale,
care de altfel a şi decedat la două luni de la încuviinţarea adopţiei, nu putea
asigura în bune condiţii creşterea şi educarea minorei, în vârsta de 6 ani.
S-a constatat că mobilul adopţiei a fost acela de a-i crea minorei vocaţie
succesorală.
Existenţa unor copii ai adoptatorului. Potrivit legii române,
aceasta nu constituie un impediment pentru ca o persoană să poată
adopta.
Potrivit art. 12 din Conventia europeană în materia adopţiei de copii,
numărul de copii care pot fi adoptaţi de un singur adoptator nu poate fi
limitat prin legislaţie, după cum nici nu se poate interzice prin legislaţie unei
persoane să adopte un copil pe motivul că are sau că ar putea avea un
copil legitim. Faptul că cel care adoptă mai are alţi copii adoptaţi din
căsătorie ori chiar din afara căsătoriei nu poate constitui un impediment la
adopţie.
 Aptitudinea de a adopta. Potrivit art. 10 alin (1) din Legea
273/2004 nu pot adopta decât persoanele sau familiile care
îndeplinesc garanţiile morale si condiţiile materiale necesare
dezvoltării armonioase a personalităţii copilului. Evaluarea
garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale ale adoptatorului sau
familiei adoptatoare se face pe baza solicitarii lor de catre
11
 direcţia de la domiciliul acestora. Pe baza rezultatelor evaluării,
direcţia decide, în termen de 60 de zile de la data depunerii
cererii de evaluare de către adoptator sau familia adoptatoare
dacă acesta sau aceştia sunt apţi sau nu să adopte.
Atestatul eliberat are o valabilitate de un an de zile, iar valabilitatea
acestuia poate fi prelungită anual. Art. 19 alin (4) consemnează faptul că în
cazul unui rezultat nefavorabil al evaluării, adoptatorul are dreptul să
solicite direcţiei în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului,
reevaluarea. Potrivit alin. (5) rezultatul nefavorabil al evaluării poate fi
atacat în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanţa competentă
în materia adopţiei de la domiciliul adoptatorului.
Consimţământul celui care adoptă. Consimţământul trebuie să
îndeplinească consideraţiile generale de validitate şi să emane de la o
persoană cu discernământ, să fie liber şi exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice, să nu fie viciat prin violenţă. În acest sens, declaraţia de
consimţământ la adopţie trebuie să precizeze ca persoana sau familia care
adoptă a luat cunostinţă de starea de sănătate a copilului, potrivit
certificatului medical eliberat în acest scop. În cazul în care cel care
doreşte să adopte este căsătorit, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea
nr.273/2004 este necesar şi consimţământul celui care adoptă. Practic
acesta este un ,,consimţământ de neîmpotrivire” la adopţie din partea
acestui soţ, de natură să garanteze că adopţia nu crează o legătură de
natură să destabilizeze viaţa de familie a soţilor şi că astfel, copilul va
creşte într-un mediu familial favorabil, chiar dacă numai unul dintre soţi
este adoptator. Cu toate acestea consimţământul soţului celui care adoptă
nu este necesar dacă acesta este în imposibilitate de a-şi exprima voinţa
(art.18 alin. (2)), de exemplu dacă este pus sub interdicţie sau decăzut din
drepturile părinteşti, dispărut.

Secţiunea II
Condiţii privind persoana adoptatorului în cazul adopţiei
internaţionale

 Legea aplicabilă. De asemenea, condiţiile de fond cerute

soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care
cârmuieşte efectele căsătoriei lor. Potrivit art. 20 efectele
căsătoriei sunt stabilite de legea naţională comună a soţilor, iar
în cazul în care au cetăţenii diferite, sunt supuse legii

12
 domiciliului lor comun, efectele căsătoriei sunt supuse legii
statului pe teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau
cu care întreţin cele mai strânse legături. Comisia pentru
protecţia copilului poate încredinţa copilul în vederea adopţiei şi
unei persoane sau familii care nu are cetăţenia română, dar
care are reşedinţa pe teritoriul României de cel puţin 6 luni şi
îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute de această ordonanţă
şi de legislaţia ţării al cărui cetăţean este adoptatorul.
Potrivit art. 32 din legea nr. 105/ 1992, forma adopţiei este supusă
legii statului căreia se încheie. Dacă cel care adoptă este cetăţean român
cu domiciliul în străinătate, condiţiile cerute în persoana acestuia vor fi cele
prevăzute de dreptul român. Aceeaşi va fi soluţia dacă adopţia este cerută
de către doi soţi care au cetăţenie română şi domiciliul sau reşedinţa în
străinătate. Dacă cel care doreşte să adopte este străin sau dacă cei doi
soţi au cetăţenii diferite, şi domiciliul în străinătate, legea aplicabilă va fi
legea domiciliului lor comun, adică legea străină.
Dacă cel care adopta este cetăţean străin, indiferent dacă are
domiciliul în străinătate sau în România, legea aplicabilă condiţiilor de fond
privind pe adoptator va fi legea străină. Aceeaşi va fi soluţia dacă cei doi
soţi care vor să adopte au aceeaşi cetăţenie străină, legea aplicabilă va fi
legea naţională comună, adică legea străină. Dacă doi soti care vor să
adopte în ţară au domiciliul comun în România şi cetăţenii diferite, de
exemplu numai unul este cetăţean român, atunci legea aplicabila condiţiilor
cerute în persoana adoptatorilor va fi legea română, ca lege a domiciliului
comun. În ceea ce priveşte domeniul de aplicaţie a legii străine, aceasta va
reglementa toate condiţiile de fondcerute în persoana adoptatorului sau a
soţilor adoptatori. De exemplu, capacitatea de a adopta, vârsta, sexul,
durata minimă a căsătoriei, aptitudinea de a adopta, condiţiile de validitate
ale cosimţământului la adopţie, vor fi supuse legii naţionale competente
indicate de normele conflictuale menţionate. În cazul adopţiei naţionale, dar
şi în cel al adopţiei internaţionale, declaraţia de consimţământ a celui care
adopta trebuie autentificată ca o condiţie de fond cerută. În cazul
persoanelor care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate, autentificarea
se va putea face la autorităţile locale competente.
Precizari privind condiţiile adopţiei internaţionale
Art. 44 lit. a)- d) din Legea 273/2004 prevede că cererea adoptatorului
sau familiei adoptatoare este luată în evidenţă de Oficiu numai dacă
autoritatea centrală competentă din statul primitor sau organizaţiile sale
acreditate şi autorizate în condiţiile legii atestă că:

13
  Adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de
eligibilitate pentru adopţie şi este apt să adopte în conformitate
cu legislaţia aplicabilă în statul primitor;
 Adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea
necesară în vederea adopţiei în statul primitor;
 Este asigurată urmarirea evoluţiei copilului după adopţie pe o
perioadă de cel puţin 2 ani;
 Sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în
statul primitor.
Cererile transmise oficiului trebuie însoţite de următoarele documente:
Un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, ce
cuprinde informaţii cu privire la identitatea persoanelor care
adoptă, capacitatea şi aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor
personală, materială şi medicală, mediul social, motivele care îi
determină să adopte un copil din România, precum şi cu privire la
copiii pe care ar putea sa-i primească spre adopţie; concluziile
raportului vor fi susţinute prin documentele eliberate de autorităţile
competente din statul primitor;
 Certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale
persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată şi
însoţite de traducerea lor legalizată în limba română;
 Cazierele judiciare ale personelor care doresc să adopte;
 Raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;
 Actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatorul are
posibilitatea să locuiască permanent în statul primitor.

Secţiunea III
Condiţii privind adoptatul

Legea 273/2004 prevede anumite condiţii de validitate a adopţiei, care

trebuie îndeplinite cu privire la persoana copilului care urmează să fie
adoptat, indiferent dacă este vorba despre adopţia naţională sau
internaţională.
 Vârsta. Potrivit art. 5 alin. (2) din Legea 273/2004, copilul poate fi
adoptat până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu. Asta
înseamnă că, copilul poate fi adoptat până la împlinirea varstei de 18
ani, când potrivit art.8 alin (1) si (2) din Decretul nr. 31/1954 privitor
persoanele fizice şi juridice, persoana devine majoră. De asemenea
minora care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta capacitate
14
 deplină de exerciţiu, astfel rezultă că femeia minoră care s-a căsătorit
nu mai îndeplineşte condiţia de a fi adoptată.
Potrivit art. 3 din Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, această
convenţie priveşte numai instituţia juridică a adopţiei unui copil care în
momentul în care adoptatorul solicită adopţia, nu a împlinit vârsta de 18
ani, nu este sau nu a fost căsătorit şi nu este socotit major. Potrivit
Convenţiei O.N.U. cu privire la drepturile copilului, în sensul prezentei
convenţii, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub varsta de 18 ani, cu
excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este
stabilit sub această vârstă. În mod excepţional, este permisă şi adopţia
persoanei care a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, dar numai de
către persoana sau familia care a crescut-o după cum rezultă din art 5 alin.
(2) din Legea 273/2004. În practica judecătorească s-a decis că prin
creştere trebuie să se înţeleagă nu numai acordarea întreţinerii, în timpul
minorităţii, a celui care urmează să fie adoptat, ci şi existenţa unor
raporturi, având caracter de continuitate, asemănătoare acelora existente
între părinte şi copil.
Starea sănătătii. Nu există nici o condiţie specială privind starea sănătăţii
copilului. Articolul 35 alin.(2) lit b) prevede numai obligativitatea
certificatului medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de către
unităti publice nominalizate de către direcţia de sănătate publică, care
permite adoptatorilor să consimtă la adopţie, în condiţiile în care au luat
cunoştiiţă de starea de sănătate a copilului. Prin urmare, adopţia este o
măsură de protecţie de care poate beneficia copilul indiferent de starea
sănătăţii lui. Totuşi, starea sănătăţii copilului prezintă interes, în condiţiile
în care instanţa trebuie să aprecieze şi în raport cu acest element, dacă
adopţia se realizează în interesul copilului. Astfel, într-o spetă, instanţa a
respins cererea de încuviinţare a adopţiei internaţionale de către doi soţi,
cetăţeni americani, domiciliaţi în S.UA, cu motivarea că, din actele
medicale depuse, rezultă că minora prezintă o uşoară întârziere în
dezvoltarea psihică, care se manifestă prin tulburări de vorbire, astfel că se
recomandă o stimulare afectivă, intelectuală şi un tratament logopedic
adecvat. Din probele administrate nu rezultă că între minora şi viitorii
adoptatori s-ar putea crea asemenea relaţii de familie de natură să asigure
recuperarea uşoarei întârzieri în dezvoltarea psihică a minorei, astfel încât,
instanţa a apreciat că, în cauză, adopţia nu era în interesul minorei." De
asemenea, într-o altă cauză, instanţa a respins cererea de adopţie a unui
copil caracterizat ca fiind ,,retardat” din punct de vedere medical de către
doi soţi, cetăţeni italieni, cu domiciliul în Italia. Instanţa a considerat că,
dată fiind starea psihică a copilului, relaţiile finale dintre adoptatori şi copil
15
nu pot să aiba la bază raţiuni sentimentale, mai ales că cererea
adoptatorilor nu precizează. Acceptarea spre adopţie a unui copil bolnav
neuro - psihic".

 Consimţămantul părinţilor. Articolul 14 din Legea 273/2004,

prevede că pentru încuviinţarea adopţiei este necesar
consimţământul parinţilor fireşti sau după caz a tutorelui acestuia
care a consimţit la adoptie în mod liber şi necondiţionat, după ce au
fost informaţi corespunzător asupra consecinţelor adopţiei de către
direcţia în a cărei raza teritoriala locuiesc parinţii fireşti sau tutorele.
Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui
termen de 60 de zile de data naşterii copilului. Părintele poate revoca
consimţământul în termen de 30 de zile de la data exprimării lui în
condiţiile legii (art. 16 alin (1) şi (2) din legea nr. 273/2004.

Comparând dispoziţiile legii nr. 273/2004 cu cele ale Convenţiei europene

în materia adopţiei de copii, se poate observa că, legislaţia română internă
oferă mai multe garanţii în ceea ce priveste consimţămăntul părinţilor.
Potrivit legislaţiei române, dată fiind egalitatea de tratament juridic între
copilul din căsătorie si cel din afara căsătoriei, consimtământul tatălui este
necesar ori de câte ori paternitatea copilului este stabilită printr-unul din
modurile prevăzute, de lege, fără a deosebi după un copil legitim sau
nelegitim. De asemenea, termenul de 60 de zile pentru exprimarea unui
consimţămant valabil priveşte pe ambii părinţi ai copilului, iar nu numai pe
mamă, asigurând astfel egalitatea acestora în drepturile pe care le au fata
de copilul lor minor,
inclusiv sub aspectul dreptului de a consimţi la adopţie. În ceea ce priveşte
fundamentul dreptului părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor minor,
se poate constata faptul că acesta poate fi analizat dintr-o dublă
perspectivă:

 dreptul părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor este o

componentă a responsabilităţilor părinteşti;
 dreptul părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor este o
consecinţă a legăturii de filiaţie, bazată pe rudenia de sânge,
indinferent de faptul că părinţii au ori nu exerciţiul drepturilor
părinteşti.

În legislaţia română, se poate considera că fundamentul acestui drept este

dublu - responsabilitatea parintească şi rudenia firească - din moment ce

16
consimtământul părintilor este necesar cât timp aceştia nu sunt lipsiţi de
drepturile părinteşti, indiferent dacă copilul se află în îngrijirea unei terţe
persoane sau familii ori a unei instituţii de ocrotire. Astfel, nu are importanţă
dacă parinţii sunt divorţaţi ori dacă, se află în plasament la o familie sau
într-un centru de plasament. Dacă unul dintre părinţi consimte la adopţie,
iar celălalt refuză, adopţia nu poate fi încuviinţată. În ceea ce priveşte
consimtământul părinţilor la adopţie, este necesar să se precizeze expres
dacă acesta este un consimţământ exprimat în considerarea persoanei sau
familiei care urmează să adopte (ceea ce ar presupune ca părinţii îi cunosc
pe adoptatori) sau dacă este un consimţământ în alb. De asemenea
termenul de 30 de zile acordat părinţilor pentru revocarea
consimţământului este mult prea scurt, având în vedere faptul că este de
dorit ca parinţii să-si reia îndatoririle faţă de copil şi să-l crească.
Consimţământul părinţilor nu este necesar dacă aceştia sunt decăzuţi din
drepturile părinteşti, decedaţi, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreste
morţi, necunoscuţi sau se află în orice situaţie care determină
imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, precum şi în cazul în care copilul
este declarat judecătoreşte abandonat prin hotărâre judecătorească. De
asemenea, dacă unul dintre parinţi a fost decăzut din drepturile părinteşti
sau este decedat, necunoscut, pus sub interdicţie, declarat judecătoreşte
mort sau dispărut, consimţământul celuilalt părinte este suficient după cum
rezultă din art.12 alin (3) din Legea 273/2004.

 Consimţământul altor persoane sau instituţii care exercită

drepturile părinteşti. Art. 5 pct. 1 lit.a) din Convenţia europeană în
materia adopţiei de copii prevede că, dacă nu există nici tată, nici
mamă care să poata consimţi, este necesar consimţământul oricărei
persoane sau al oricărui organism care ar fi abilitat să exercite
drepturile părinteşti în această privinţă.
În ceea ce priveşte declararea iudecatorească a abandonului de
copii, deşi instanţa "va delega exerciţiul drepturilor părinteşti instituţiei de
ocrotire socială sau medicală de stat sau instituţiei private legal constituită
ori, după caz, altei persoane, în condiţiile legii", aceasta nu implică şi
"delegarea dreptului de a consimţi la adopţia copilului", dat fiind că acesta
este un drept personal nepatrimonial care se întemeiază nu doar pe
exerciţiul drepturilor părinteşti, ci şi pe legăturile de rudenie bazate pe
sânge.
Consimţământul copilului. Consimţământul părinţilor fireşti ai copilului
are o dublă conotaţie atunci când copilul nu a împlinit 10 ani, deoarece,
în acest caz, ei consimt la adopţie atât în numele lor propriu, cât şi în
17
 numele şi în interesul copilului (ca reprezentanţi legali); dacă însa copilul
a împlinit vârstă de 10 ani, consimţământul părinţilor este dat numai în
nume propriu fiindcă consimţământul minorului are o puternică
semnificaţie afectivă. Potrivit art. 17 alin. (2) din Legea. nr. 273/2004,
adopţia nu va putea fi încuviinţată fără consimţământul copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani.
 Inexistenţa unei adopţii anterioare. Art. 7 alin. (1) din Legea nr.
273/2007 interzice adopţia unui copil de către mai multe persoane, cu
excepţia cazului în care se face de către soţ şi soţie, simultan sau
succesiv. Nu sunt permise mai multe adopţii succesive ale aceluiaşi
copil, cât timp adopţia anterioară nu a fost desfăcută sau desfiinţată.
Prin excepţie de la prevederile alin (1) si (2) poate fi încuviinţătă o nouă
adopţie atunci când:
a) Adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat, iar în acest caz
adopţia anterioară este considerată desfăcută de la data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a
noii adopţii;
b) Adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.
In cazul adopţiei copilului de către soţul adoptatorului, consimţământul
trebuie exprimat de către soţul care este deja părinte adoptator al copilului
În ceea ce priveşte situaţia în care adoptatorul a decedat, legea română nu
prevede expres posibilitatea încuviinţării unei noi adopţii, ceea ce
înseamnă că, în prealabil, trebuie să fie desfăcută adopţia precedentă.
Astfel, datorită formalismului excesiv, se impun practic două procese: un
proces de desfacere a adopţiei precedente, în care ar urma să se invoce
decesul adoptatorului, ca motiv pentru desfacerea adopţiei, şi un proces de
încuviinţare a unei noi adopţii. În cazul în care adoptatorul a decedat, este
posibilă încuviinţarea unei noi adopţii, urmând ca adopţia precedentă să fie
considerată desfăcută pe data încuviinţării noii adopţii.
Copilul să fie în evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii. Potrivit
art. 65 din Legea nr. 273/2004, ,, în scopul întocmirii şi
organizării la nivel naţional a evidenţei în materia adopţiei, Oficiul are
obligaţia de a întocmi şi de a tine la zi Registrul naţional pentru adopţii.

18
 CAPITOLUL V
ÎNCREDINŢAREA COPILULUI ÎN VEDEREA ADOPŢIEI
NAŢIONALE

Întrucât adopţia se încuviinţează numai dacă este în interesul copilului, cel

mai adecvat mijloc de a verifica dacă acest interes este respectat, respectiv
dacă copilul se poate integra în familia adoptatorului şi dacă acesta îi poate
oferi condiţii adecvate de creştere, este încredinţarea prealabilă a copilului
persoanei sau familiei care doreste să-l adopte. În acest sens, potrivit art.
25 din Legea nr. 273/2004 alin (1), adopţia nu poate fi încuviinţată decăt
dacă copilul a fost încredinţat în grija adoptatorilor o perioadă 90 de zile
pentru ca autoritatea competentă să poată în mod raţional să aprecieze
relaţiile care s-ar stabili între ei, dacă adopţia ar fi pronunţată.

Secţiunea I

Condiţiile încredinţării

Persoana sau familia căreia urmează să-i fie încredinţat copilul trebuie să
beneficieze de atestatul eliberat de Comisia pentru protecţia copilului din
care să rezulte că prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare
asigurării dezvoltării armonioase a copilului. De asemenea, încredinţarea
copilului în vederea adoptiei nu se poate dispune decat daca persoana sau
familia care adoptă şi-a exprimat consimţământul la adopţie în formă
autentică. De regulă, copilul este încredinţat unei persoane sau familii de
cetăţenie română, dar poate fi încredinţat şi unei persoane sau familii care
nu are cetăţenia română, dar care are reşedinţa pe teritoriul statului român
de cel putin 6 luni. În cazul în care o persoană sau familie cu cetăţenie
română şi o persoană sau o familie cu cetăţenie străină, care, se
subântelege, au domiciliul sau reşedinta în România, cer încredinţarea în
vederea adopţiei a aceluiaşi copil, posibilitatea încredinţării copilului la
persoana sau familia cu cetăţenie română va fi luată în considerare cu
prioritate de către comisia pentru protecţia Potrivit art. 40 alin. (2) din Legea
273/2004, instanţa judecătorească se va pronunţa, numai după analizarea
raportului direcţiei referitor la existenţa altor solicitări similare din partea
rudelor de copilului până la gradul IV, cu domiciliul în România. În cazul
adopţiei internaţionale ale copilului care are domiciliul în România, adopţia
poate fi încuviinţată numai în situaţia în care adoptatorul sau unul dintre
soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este rudă până
19
la gradul al III-lea inclusiv cu, copilul pentru care a fost încuviinţată
deschiderea procedurii adopţiei interne.

Secţiunea II

Obligativitatea încredinţării copilului în vederea adopţiei

Dacă un soţ adoptă copilul celuilalt soţ sau dacă adoptatorii sunt rude până
la gradul al patrulea inclusiv cu unul din părinţii copilului, precum şi în cazul
în care se adoptă o persoană cu capacitate deplină de exercitiu care a fost
crescută în timpul minorităţii de către cel care doreşte s-o adopte, măsura
încredinţării copilului în vederea adopţiei nu mai este necesară. Altfel spus,
această măsură prealabilă încuviinţării adopţiei nu ar fi necesară în cazurile
de excepţie prevăzute de art. 13, când copilul poate fi adoptat fără a fi în
evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii. Totuşi dacă un soţ adoptă
copilul celuilalt soţ sau chiar dacă copilul va fi adoptat de o persoană care
este rudă cu unul dintre părinţii copilului, aceasta nu înseamnă că, copilul
este în îngrijirea efectivă a viitorului adoptator, astfel încât măsura
încredinţării să nu se mai justifice. Atunci când un soţ adoptă copilul
celuilalt soţ, între aceştia există raporturi asemănătoare unei legături de
filiaţie. Dacă, temporar, copilul locuieşte cu bunicii părintelui firesc care
este soţul adoptatorului, nu înseamnă că adoptatorul nu se preocupă
efectiv de creşterea copilului. În situaţiile în care adoptatorul este rudă
până la gradul al patrulea inclusiv cu unul dintre părinţii copilului, nu trebuie
exclusă necesitatea încredinţării copilului în vederea adopţiei. În acest
sens, potrivit art. 40 alin. (2), dacă o rudă a copilului până la gradul al
patrulea inclusiv, cere sa-i fie încredinţat copilul în vederea adopţiei, se va
lua în considerare cu prioritate posibilitatea încredinţării copilului acelei
rude. Astfel spus, dacă o mătuşă, care este rudă cu copilul în gradul al
treilea şi rudă în gradul al doilea cu părintele copilului, doreste să-l adopte,
copilul urmează să-i fie încredinţat în vederea adopţiei, nefiind necesară
luarea copilului în evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii. Măsura
încredinţării în vederea adopţiei nu este necesară nu în considerarea
faptului că există o relaţie de rudenie sau de afinitate între copil şi
adoptator, ci in considerarea faptului că, deja copilul se află în îngrijirea
persoanei sau, dupa caz, a familiei care doreşte să-l adopte. În acest sens,
în practica judecătorească reiese că în aceste situaţii de excepţie, când
este adoptat un copil care nu se află în evidenţa Comitetului Român pentru
Adopţii, copilul este crescut, în fapt, de soţul său, după caz, ruda care

20
doreşte să-l adopte. De asemenea, s-ar putea susţine că, din moment ce
legea permite ca o persoană care a fost crescută în timpul minoritţăii sa fie
adoptată după ce a dobândit capacitate deplină de exerciţiu. În
considerarea relaţiilor părinte-copil care s-au stabilit în fapt, s-ar putea
admite ca adopţia copilului să fie încuviinţată fără încredinţare prealabilă,
dacă efectiv copilul este crescut de persoana sau familia care doreşte să-l
adopte.

5.2. Durata încredinţării

Incredinţarea copilului durează 90 de zile, perioada fiind stabilită de

Comisia pentru protecţia copilului, prin hotărârea de încredintare. La
sfarşitul acestei perioade, comisia hotărăşte asupra eliberării avizului
favorabil încuviinţării adopţiei. Eliberarea avizului prelungeşte de drept
perioada pentru care copilul a fost încredinţat în vederea adopţiei, până la
încuviinţarea sau respingerea cererii de către instanţă.

Secţiunea III
Efectele hotărârii de încredinţare a copilului în vederea
adopţiei

În ceea ce priveşte raporturile dintre copil şi părinţii săi fireşti,

respectiv familia biologică, încredinţarea în vederea adopţiei nu are ca
efect ruperea legăturilor de rudenie cu aceştia, efect care nu se poate
produce decât în virtutea unei hotărâri judecătoreşti de încuviinţare a
adopţiei. În cazul copilului a cărui filiaţie nu este stabilită, potrivit legii,
încredinţarea copilului în vederea adopţiei nu împiedică recunoasterea
copilului şi chiar stabilirea filiaţiei prin hotărâre judecătorească, în vederea
exercitării drepturilor părinteşti. Potrivit art 30 alin. (1) pe durata încredinţării
copilului în vederea adopţiei, domiciliul acestuia se află la persoana sau
familia căreia i-a fost încredinţat. Efectuarea actelor obişnuite necesare
exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, cu excepţia celor care
conduc la încheierea unui act juridic, se realizează de către persoana sau
familia căreia acesta i-a fost încredinţat.

5.3. Supravegherea persoanei sau familiei căreia i-a fost încredinţat

copilul

Pe durata încredinţării, persoana sau familia se află sub

supravegherea serviciului public specializat pentru protecţia copilului din
21
subordinea Comisiei pentru protecţia copilului sau a organismului privat
autorizat care a propus comisiei încredinţarea copilului în vederea adopţiei.
Serviciul public specializat pentru protecţia copilului este obligat să prezinte
rapoarte bilunare, referitoare la evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta
şi persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat în vederea adopţiei.
Potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 ,, dacă pe durata perioadei
de încredinţare în vederea adopţiei direcţia în a cărei rază teritorială
domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare constată neadaptarea
copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori existenţa altor motive de
natură să împiedice finalizarea procedurii de adopţie, sesizează instanţa
judecătorească, în vederea revocării sau după caz, prelungirii măsurii
încredinţării. Astfel, în situaţia în care instanţa judecătorească dispune
revocarea măsurii încredinţării, direcţia este obligată să reia procedura
identificării celui mai potrivit adoptator sau a celei mai potrivite familii
adoptatoare pentru copil. În urma procesului de selecţie, direcţia de la
domiciliul copilului verifică şi constată compatibilitatea acestuia cu
adoptatorul său familia adoptatoare.




22
 CAPITOLUL VI
CONDIŢIILE CERUTE PENTRU ADOPTAT ÎN CAZUL ADOPŢIEI
INTERNAŢIONALE

 Legea aplicabilă. Condiţiile de fond cerute în persoana adoptatului

pentru încuviinţarea adopţiei sunt stabilite de legea naţională a
adoptatului. Prin urmare, dacă adoptatul este cetatean român sau
apatrid cu domiciliul în România (ipoteza mai mult teoretica) condiţiile
de fond pentru încuviinţarea adopţiei sunt cele prevăzute de legea
română.
 Copilul să nu fi putut fi încredinţat sau adoptat în ţarâ. Trebuie
subliniată o condiţie specială de admisibilitate a adopţiei
internaţionale a copilului, condiţie care decurge din caracterul
subsidiar al adopţiei internaţionale în raport cu celelalte măsuri de
protecţie a copilului, în cadrul unei familii, inclusiv adoptia naţională.
În acest sens, avem în vedere dispoziţiile art. 4 lit. b) din Convenţia
de la Haga, potrivit căreia adopţia internaţională nu poate avea loc
decât dacă autorităţile statului de origine a copilului, respectiv
autorităţile române au constatat, dupa luarea în considerare a
posibilităţilor plasamentului copilului în statul de origine, că o adopţie
internaţională corespunde interesului superior al
copilului. Tot astfel, potrivit art. 20 lit. b) din Convenţia O.N.U. cu privire la
drepturile copilului, adopţia în străinătate poate fi considerată ca un alt
mijloc de a asigura îngrijirea necesară copilului, dacă acesta nu poate fi
încredinţat în ţara sa de origine unei familii capabile să-l hrănească şi să-l
crească în mod corespunzător.
 Consimţământul la adopţie. Adopţia nu poate fi încuviinţată
decât dacă persoanele al căror consimţământ este cerut la
adopţie, inclusiv parinţii copilului şi copilul însuşi, au fost
corespunzător informate asupra consecinţelor
consimţământului lor, în special asupra ruperii, legăturilor de
rudenie între copil şi familia de origine ca urmare a adopţiei,.
O atenţie deosebită trebuie acordată consimţământului copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani, instanţa fiind datoare să verifice dacă acesta s-a
bucurat de sfaturi şi a fost bine informat asupra consecinţelor adopţei şi ale
consimţământului său la adopţie. În toate cazurile, consimţământul trebuie
exprimat în mod liber, în formele legale şi să nu fie retras. Consimţământul
nu poate fi obţinut prin contraplată sau contraprestaţie de orice fel.

23
Potrivit art. 16 din Convenţia de la Haga, dacă autoritatea centrală a
statului de origine consideră că copilul este adoptabil, ea întocmeşte un
raport cuprinzând inforrnaţii asupra copilului privind identitatea,
adoptabilitatea, mediul său social, evoluţia personală şi familiala, trecutul
său medical şi al familiei sale, precum şi cu privire la necesităţile sale
speciale. De asemenea, autoritatea centrală trebuie să ţină seama de
condiţiile de educaţie a copilului, de originea sa etnică, religioasă şi
culturală.
 Evidenţa Comitetului Român pentru adopţii. De exemplu,
dacă un soţ, cetăţean străin, adopta copilul celuilalt sot, în
condiţiile în care domiciliul comun al soţilor este în România, nu
este necesar ca acest copil să fie în evidenţa comitetului,
pentru a se putea realiza adopţia.
În schimb, dacă este vorba de o adopţie în sensul Convenţiei de la
Haga, care implică deplasarea copilului în străinătate, nu s-ar putea realiza
fără implicarea Comitetului Român pentru Adopţii, chiar dacă adoptator
este o rudă până la gradul al patrulea inclusiv, cu unul dintre părinţii
copilului. Într-adevăr, fără a distinge după cum între copil şi adoptator
există o legătură de rudenie sau de afinitate, Convenţia de la Haga instituie
anumite condiţii de fond şi de procedură care nu pot fi îndeplinite decât prin
intermediul autorităţilor centrale din cele doua state, ceea ce face ca, în
toate cazurile, copilul sa fie în evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii.
Sensul convenţiei este acela de a asigura garanţii suplimentare ori de câte
ori este vorba de o adopţie care implică deplasarea copilului în străinătate,
fără nici o excepţie.
 Imposibilitatea încredinţării copilului în vederea adoptiei
internaţionale. în cazul adopţiei intenaţionale, legea română
nu permite încredintarea copilului ca o etapă prealabilă, de
probă, în vederea încuviinţării adopţiei.
 Copilul să beneficieze în străinătate de aceleaşi garanţii ca
în cazul unei adoptii naţionale.

Secţiunea I
Procedura specială a adopţiei

Încuviinţarea adopţiei presupune parcurgerea unei proceduri complexe,

care poate fi divizată în două etape: procedura prealabilă administrativă şi
cea notarială, pe de o parte, şi procedura judiciară, pe de altă parte.

24
 Procedura administrativă, constă într-un ansamblu de acte şi
operaţiuni administrative al căror rol este acela de a pregăti dosarul de
adopţie, astfel încât acesta să poată fi transmis instanţei în vederea
încuviinţării adopţiei prin hotărâre judecătorească. Procedura administrativă
asigură totodată respectarea condiţiilor de fond ale adopţiei
Astfel, se consideră că fac parte din procedura administrativă: eliberarea
atestatului persoanei sau familiei cu domiciliul în ţară care doreşte să
adopte, prin care se constată aptitudinea acesteia de a adopta, strângerea
datelor privind copiii care pot fi adoptaţi, identificarea persoanei sau familiei
care urmează să adopte un copil şi, eventual, repartizarea sarcinii
identificării unei persoane sau familii de către Comitetul Român pentru
Adopţii unui serviciu public specializat sau unui organism privat autorizat,
încredinţarea copilului în vederea adoptiei persoanei sau familiei cu
domiciliul sau reşedinţa în ţară, eliberarea avizului favorabil al Comisiei
pentru protecţia copilului, confirmarea Comitetului Român pentru
Adopţii. În cadrul procedurii prealabile instanţei judecătoreşti, poate fi
identificata totodată şi o procedură notarială care asigură autentificarea
declaraţiei de consimţământ la adopţie a persoanelor care, potrivit legii,
trebuie să consimtă la adopţie în această formă. Procedura adrninistrativă
a adopţiei diferă, după cum adopţia este naţională ori internaţională. În
cazul adopţiei internaţionale, nu se mai parcurge procedura prealabilă a
încredinţării copilului în vederea adopţiei.
 Procedura judiciară presupune soluţionarea de către instanţa
judecătorească competentă a cererii de încuviinţare a adopţiei.

Secţiunea II
Efectele adopţiei

Adopţia este o instituţie complexă nu numai din punctul de vedere al

mecanismului de formare, ci şi din punctul de vedere al efectelor.
Având în vedere distincţia între adopţia naţională şi cea internaţională,
efectele adopţiei pot fi analizate în cele două planuri. În cazul adopţiei
internaţionale se pune problerna specifică a recunoaşterii efectelor
hotărârilor judecătoreşti străine în România sau a hotărârilor judecătoreşti
române în străinătate.
Efectele adopţiei pot fi privite, în principal, din punctul de vedere al
raporturilor de rudenie şi de familie, dar şi sub alte aspecte, precum în
materia dreptului succesoral şi a liberalităţilor sau în materia protecţiei

25
sociale şi a legislaţiei fiscale. Indiferent de natura efectelor adopţiei,
acestea se produc întotdeauna numai
pentru viitor, după încuviinţarea adopţiei de către instanţa judecătorească.
6.1. Data de la care adopţia îşi produce efectele.
Potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 273/2004, adopţia îşi produce efectele
de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
Prin urmare, hotărârea de încuviinţare a adopţiei este o hotărâre de stare
civilă cu caracter constitutiv. În aceasta situatie pot fi întâlnite mai multe
ipoteze:
a. dacă tribunalul a admis cererea de încuviinţare a adopţiei,
urmare a soluţionării recursului, instanţa de recurs fie
respinge recursul şi menţine hotărârea tribunalului, fie
admite recursul, casează hotărârea tribunalului şi respinge
cererea de încuviinţare a adopţiei. Poate fi vorba de adopţie
valabil constituită doar în primul caz, când hotărârea
tribunalului rămâne irevocabilă pe data pronunţării hotărârii
Curţii de Apel prin care se respinge recursul;
b. dacă tribunalul a respins cererea de încuviinţare a adopţiei,
urmare a soluţionării recursului, instanţa de recurs fie
respinge recursul şi menţine hotărârea tribunalului, fie
admite recursul, casează hotărârea tribunalului şi admite
cererea de încuviinţare a adopţiei. Poate fi vorba de adopţie
valabil constituită numai în ultimul caz, când data hotărârii
irevocabile de încuviinţare a adopţiei este data pronunţării
hotărârii instanţei de recurs.
c.
Secţiunea III
Drepturile şi îndatoririle părinteşti

Art. 51 din alin. (1) prevede că adoptatorul are faţă de copilul adoptat
drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său. În cazul
în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului,
drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi
părintele firesc căsătorit cu acesta.

26
 Secţiunea IV
Numele de familie al adoptatului

Potrivit art. 53 din Legea nr. 273/2004, adoptatul dobândeşte prin adopţie
numele adoptatorului. Dacă adopţia se face de către 2 soţi ori de către
soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au un nume comun, adoptatul
va purta acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei
sunt obligaţi să declare instanţei judecătoreşti care încuviinţează adopţia
numele pe care adoptatul urmează să-l poarte.
Instanţa care încuviinţează adopţia, la cererea adoptatorului sau familiei
adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani ,
poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.
Potrivit art. 53 alin. (4) în cazul adopţiei unei persoane căsătorite care
poartă un nume comun în timpul căsătoriei, soţul adoptat poate primi în
timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt sot,
acordat în faţa instanţei care încuviinţeaza adopţia.
Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei,
serviciul de stare civilă competent întocmeşte, în condiţiile legii un act nou
de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii fireşti.
Actul vechi de naştere va fi păstrat, menţionându-se pe marginea acestuia
întocmirea noului act.
Sectiunea V
Domiciliul şi locuinţa adoptatului

- domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el
locuieste statornic. Ca efect al adopţiei, domiciliul copilului va fi la părinţii
săi adoptivi;
- locuinţa copilului este la părinţii săi, respectiv la părinţii săi adoptivi. Dacă
părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care
dintre ei va locui copilul. În caz de neîntelegere între părinţi, instanţa
judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă
acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide, ţinând seama de interesele
copilului. De asemenea, autoritatea tutelară poate da încuviinţare copilului,
la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani, să aibă locuinţa pe
care o cere desăvarşirea învăţăturii sau pregătirii profesionale. Domiciliul
sau locuinţa adoptatului, astfel cum se stabilesc, ca efect al adopţiei, pot
suferi modificări, în condiţiile legii.

27
 CAPITOLUL VII
NULITATEA ADOPŢIEI

Potrivit art. 54 din Legea 273/2004, adopţia înceteaza prin desfacere

sau ca urmare a declarării nulităţii acesteia.
Prin aceasta se consacră principiul potrivit căruia adopţia poate fi
desfiinţată dacă există o cauză de nulitate, dacă aceasta a fost încheiată în
alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu
încălcarea oricaror condiţii de fond sau de formă prevăzute de lege. Cu
toate acestea instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii
adopţiei, dacă va constata că menţinerea adopţiei este în interesul celui
adoptat. Acţiunea în declararea nulităţii adopţiei aparţine oricărei persoane
interesate, iar după dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de
exercitiu, acţiunea aparţine numai acestuia. Astfel în cazul încetării adopţiei
ca urmare a declarării nulităţii acesteia, adoptatul redobândeşte numele de
familie avut înainte de încuviinţarea adopţiei.
Secţiunea I
Clasificarea nulităţilor adopţiei

Nulităţile adopţiei se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. astfel,

principalele criterii de clasificare şi categorii de nulităţi sunt
următoarele:
a) în funcţie de felul (natura) interesului ocrotit, nulitatea poate fi
absolută şi relativă. De remarcat este faptul că, în materia adopţiei,
încălcarea dispoziţiilor legale privind valabila încuviinţare a acesteia
se sancţionează, cu nulitatea absolută. Practic, adopţia este o
operaţiune cu caracter personal, nepatrimonial, "un act de stare
civila", care presupune respectarea întocmai a condiţiilor prevăzute
de lege.
b) în funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea este totală şi parţială.
În ceea ce priveşte adopţia, întotdeauna nulitatea este totală, nefiind
posibilă desfiinţarea numai a unor efecte ale adopţiei şi menţinerea
altora, dat fiind că însăşi starea civilă a celui adoptat este unică şi
indivizibilă.
c) În materia adopţiei, se disting nulităţi pentru neîndeplinirea condiţiilor
de fond privind pe adoptat, pe adoptator sau pe ambii şi nulităţi
pentru neîndeplinirea conditţiilor de formă (declaraţia autentificată de
consimţământ la adopţie) sau de procedură. Nulitatea adopţiei este
întotdeauna "judiciară", în sensul că aceasta trebuie constatată sau
28
 pronunţată de instanţa de judecată, nefiind permis părţilor să
desfiinţeze "pe cale amiabila" o asemenea operaţiune juridică. Cea
mai importantă clasificare a nulităţilor este aceea în nulităţi absolute
şi nulităţi relative.
Secţiunea II
Desfacerea adopţiei

Interesul superior al copilului trebuie asigurat nu numai la momentul

încuviinţării adopţiei de către instanţa judecatorească, ci şi ulterior, când
adopţia îşi produce efectele. Desfacerea adopţiei corespunde ,, revocării
adopţiei ”, în sensul Convenţiei europene în materia adopţiei de copii.
Astfel, potrivit art. 13 pct. 1, atâta vreme cât adoptatul nu este major,
adopţia nu poate fi revocată decât prin decizia unei autorităţi judiciare sau
administrative pentru motive grave şi numai dacă revocarea pentru
asemenea motive este admisă prin legislatie.

7.2.Cauzele de desfacere a adopţiei

Adopţia poate fi desfăcută la cererea copilului care a împlinit vârsta

de 10 ani sau a Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul acestuia,
dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
Instanţa judecătorească apreciază, de la caz la caz, dăcă este în interesul
superior al copilului că adopţia să fie desfăcută.
De exemplu, în cazul în care părintele adoptator, în viaţă, nu se mai ocupă
de creşterea şi educarea copilului, nu mai există afecţiunea şi ataşamentul
firesc dintre ei, instanţa poate să dispună desfacerea adopţiei faţă de acest
prărinte, daca este în interesul copilului; adopţia rămâne totuşi în fiinţa făţă
de părintele adoptator decedat.
Astfel s-a decis că împrejurarea că adoptatorii au divorţat şi,ca atare,
nu se mai înteleg sau comportarea necorespunzătoare a adoptatorului şi,
în general, raporturile oricât de degradate dintre foştii soţi nu justifică,
desfacerea adopţiei. Din conţinutul textului menţionat, rezultă că atâta timp
cât adoptatul este copil, desfacerea adopţiei nu se poate realiza decât dacă
se face dovada, cu orice mijloc de probă, că aceasta este în interesul
superior al copilului. În situaţia în care adoptatul este major, desfacerea
adopţiei nu mai este condiţionată de interesul superior al celui adoptat.
Aceasta nu înseamnă că adoptatul poate denunţa unilateral legăturile
juridice create prin adopţie. Dimpotrivă, şi în acest caz, instanţa va aprecia
dacă cererea adoptatului major este intemeiată; în acest sens, cererea

29
adoptatului major, ca orice cerere de chemare în judecată va trebui să
îndeplinească condiţia existenţei unui interes legitim, personal şi actual.
În speta, adoptatul major a invocat drept interes pentru desfacerea adopţiei
faptul că simpla prezenţă a adoptatorilor pârâţi, care îi impun un stil de
viata cu care acesta nu este de acord, îi creează o stare de iritare atât de
mare, încât a fost nevoit să ceară desfacerea adopţiei pentru a nu ajunge
să comită acte necugetate. Instanţa a respins cererea de desfacere a
adopţiei formnulată de adoptatul devenit major, întrucât s-a dovedit că
cererea acestuia este profund imorală, în condiţiile în care el era cel care
genera conflicte între parţi şi lua sume de bani din casă fără acordul
parinţilor adoptatori. Într-o altă speţă, instanţa a admis cererea de
desfacere a adoptiei formulată de adoptatul major împotriva tatălui
adoptator, constatând că, dupa încuviinţarea adopţiei, datorită lipsei de
ingrijire din partea parinţilor adoptatori, a fost încredinţat unei case de copii,
iar după divorţul părintilor adoptivi, tatăl adoptiv nu s-a mai preocupat de
creşterea copilului adoptat, s-a recăsătorit şi a plecat cu familia în
străinătate.

30
 CAPITOLUL VIII
ADOPŢIA REGLEMENTATĂ DE LEGISLAŢIA ALTOR STATE

Acest capitol conţine un studiu asupra legislaţiei în materia adopţiei în

principal cea internaţională în unele state ale lumii împărţite în state
membre ale Uniunii Europene, alte state europene, state din Africa, Asia,
America, S.U.A. şi Canada. Legislaţiile naţionale ale statelor lumii
comportă diferite atitudini în legătură cu adopţia. Aceste diversităţi sunt
date de tradiţiile familiale, concepţiile religioase, istoria, contextul social şi
politic al acelor state. De exemplu, există unele ţări care cer ca rasa sau
religia părinţilor adoptivi să coincidă cu cea a copilului adoptat. Recent
însă legalitatea unor astfel de restricţii a fost pusă serios sub semnul
întrebării.Ca o măsură legală de protecţie a copiilor abandonaţi adopţia are
o tradiţie destul de recentă în Europa. În timp ce legislaţia adopţiei în
beneficiul copilului a fost introdusăîn SUA la mijlocul sec. XIX, unele din
aceste legi nu au fost adoptate pe continentul european decât sute de ani
mai târziu. De exemplu, prima lege din Suedia – Swedish Adoption Act a
fost adoptată în anul 1917 dar abia în anul 1959 copilul adoptat a devenit
membru de drept al familiei adoptatoare. În Germania, mai precis în
Republica Federală Germană legile moderne ale adopţiei nu au fost
implementate decât în anul 1977. Adopţia
transrasială însă este destul de recentă. După al II lea război mondial
foarte multe familii din America au adoptat copiii rămaşi orfani, mai ales din
Asia. Reglementările în materia adopţiei naţionale în alte state sunt
cuprinse într-o varietate de acte normative cum ar fi Codul civil în
Germania, Austria, Olanda sau în legi specifice în această materie cum
este în Marea Britanie.
Unele state impun în mod obligatoriu instalarea rezidenţei
adoptatorilor în acea ţară pe durata desfăşurării procesului de adopţie
internaţională (Grecia, Spania). De asemenea ca un element distinctiv, în
unele state analizate nu se pot adopta internaţional decât copii cu nevoi
speciale, cu handicap, sau mai mulţi fraţi deodată, aceasta datorită
numărului mic de copii adoptabili în ţara lor de origine. Unele state impun
familiilor care doresc să adopte plata unor taxe de adopţie, unele din ele
foarte mari, altele nu impun decât plata cheltuielilor făcute cu taxele
notariale, onorariile avocaţilor, ale traducătorilor.
În unele state adopţia internaţională este revocabilă (Nigeria,
Tunisia). Adopţia este în unele state realizată prin hotărârea instanţei de
judecată (Slovacia, Rusia, Ucraina,

31
Tunisia), în altele ia forma unui contract (China, Etiopia, Austria), sau a
unui act administrativ (Vietnam, Guatemala, Ungaria) (sau cazul special al
Bulgariei unde adopţiile se încheiau cu ceva timp în urmă prin negocierea
familiei adoptive cu directorii de orfelinate). În ceea ce priveşte structurile
responsabile în materia adopţiei există o componentă administrativă cu
atribuţii în selecţia adoptatorilor, potrivirea şi plasamentul anterior adopţiei,
şi o componentă judecătorească ce are atribuţii decizionale. La nivel local
există în majoritatea statelor analizate servicii sociale care sunt
responsabile cu selecţia şi evaluarea adoptatorilor (Marea Britanie,
Danemarca, Irlanda), în alte state aceste responsabilităţi revin
organismelor private implicate în adopţie. În Italia în schimb decizia de
evaluare şi atestare a potenţialilor adoptatori revine instanţei de judecată
pe baza evaluării serviciilor sociale.
În privinţa consimţământului copilului la adopţie se poate menţiona
că vârsta de la are acesta este luat în considerare variază de la 12 ani
(Olanda, Danemarca) la 14 ani
(Germania), sau este luat în cazul în care este capabil să ia în considerare
consecinţele adopţiei (Cehia), iar în Italia este ascultat şi copilul ce are sub
12 ani în funcţie de capacitatea lui de discernământ.
În ceea ce priveşte interdicţia de a adopta, în Olanda nu pot adopta
persoanele cărora legea nu le permite să se căsătorească şi bunicii care
nu pot adopta proprii nepoţi, în Germania un copil nu poate fi adoptat de
către părinţii legali, în Austria nu pot adopta persoanele care sunt oficial
responsabile de administrarea proprietăţii copilului, cuplurile de acelaşi sex
şi persoanele care au depus un jurământ de celibat.
Majoritatea statelor analizate au prevederi legate de evaluarea
potenţialilor adoptatori. În unele state în privinţa evaluării stării de sănătate
este făcută o evaluare foarte amănunţită, nu numai un certificat care să
ateste în general starea de sănătate a solicitanţilor. Etapa potrivirii copilului
cu familia adoptatoare apare explicit în câteva state în privinţa adopţiei
interne (Italia, Marea Britanie, Germania). Plasamentul copilului în vederea
adopţiei variază de la 3 luni în Cehia, Marea Britanie, la 6 luni în Irlanda, 1
an în Olanda, 3 ani în Italia în cazul persoanelor singure.

32
 BIBLIOGRAFIE

 Ion P. Filipescu ,, Adopţia şi Protecţia copilului aflat în dificultate ”,

Editura All Beck 1998;

 Marieta Avram ,, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională ”,

Bucuresti, Editura All Beck 2001;

 Marieta Avram şi Flavius Baias, “Legislaţia familiei” – ediţia a III-a,

Editura All Beck, Bucureşti 2001;

 Dan Lupaşcu, “Dreptul familiei”, Editura Rosetti, Bucureşti 2005;

 Ion P. Filipescu şi Andrei I. Filipescu, “Adopţia-protecţia şi

promovarea drepturilor copilului”, Editura Universul Juridic, Bucureşti
2005;

 Teodor Bodoasca - Dreptul Familiei, Editura All Beck, Bucureşti 2005;

 Alexandru Bacaci, Viorica- Claudia Dumitrache, Codruta Hageanu -
Dreptul Familiei, Ediţia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti 2005,
 Ion Filipescu, Andrei Filipescu - Tratat de Dreptul Familiei, Ediţia a 8-
a revăzută şi completată, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2006;
 Florian Emese, “Protecţia drepturilor copilului”, Editura C.H.Beck,
Bucureşti 2006;

 Andreea Florina Mateescu, Ioana Cristina Gheorghe Bădescu,

Protecţia copilului şi adopţia, editura Hamangiu 2008;

 Codul familiei şi legile conexe, Editura C. H. Beck, Actualizat la data

de 01.04.2009;

33
 CUPRINS

CAPITOLUL I – Noţiunea de adopţie…………………...pag. 1

CAPITOLUL II – Evoluţia reglementării adopţiei

în România……………………………..pag. 3

CAPITOLUL III – Noţiunea de adopţie naţională şi

internaţională…………………………pag. 7
Secţiunea I – Definiţia adopţiei naţionale şi
internaţionale…………………………….....pag.7

CAPITOLUL IV – Condiţiile încuviinţării

adopţiei………………………………..pag.9
Secţiunea I – Condiţii privind adoptatorul……………..pag.10
Secţiunea II - Condiţii privind persoana adoptatorului
în cazul adopţiei naţionale……………..pag.12
Secţiunea III - Condiţii privind adoptatul……………….pag.14

CAPITOLUL V – Încredinţarea copilului în vederea

adopţiei naţionale……………………...pag.19
Secţiunea I – Condiţiile încredinţării……………………...pag.19
Secţiunea II – Obligativitatea încredinţării copilului în
vederea adopţiei…………………………...pag.20
5.2 – Durata încredinţării…………………………………..pag.21
Secţiunea III – Efectele hotăraârii de încredinţare a copilului
în vederea adopţiei……………………….pag.21
5.3. – Supravegherea persoanei sau familiei căreia i-a fost
încredinţat copilul……………………………………pag.21

CAPITOLUL VI – Condiţiile cerute pentru adoptat în

cazul adopţiei internaţionale………….pag.23
Secţiunea I – Procedura specială a adopţiei……………….pag.24

34
 Secţiunea II – Efectele adopţiei…………………………......pag.25
Secţiunea III – Drepturile şi îndatoririle părinteşti………….pag.26
Secţiunea IV – Numele de familie al adoptatului…………..pag.27
Secţiunea V – Domiciliul şi locuinta adoptatului……….......pag.27

CAPITOLUL VII – Nulitatea adopţiei……………………….pag.28

Secţiunea I – Clasificarea nulităţilor adopţiei……………..pag.28
Secţiunea II – Desfacerea adopţiei………………………..pag.29
7.2 – Cauzele de desfacere a adopţiei……………………pag.29

CAPITOLUL VIII – Adopţia reglementată de legislaţia altor

state……………………………………...pag.31
Bibliografie…………………………………………………… pag.33
Cuprins…………………………………………………….. pag.34

35