CUPRINS

INTRODUCERE - CONSIDERAȚII GENERALE…………………………….3

1. Motivarea alegerii temei………………………………………………………………………..3
2. Explicarea noţiunii de adopţie………………………………………………….........................6
3. Explicarea noţiunii de adopţie în dreptul privat internaţional………………….........................8
CAPITOLUL 1 - ASPECTE TEORETICE, NATURA JURIDICĂ ȘI
CARACTERELE GENERALE ALE ADOPŢIEI ÎN DREPTUL INTERN
ROMÂN…………………………………………………………………………..13
1. Principiile adopţiei…………………………………………………………….........................13
2. Sensurile juridice ale adopţiei…………………………………………………………………16
3. Felurile adopţiei……………………………………………………………….........................17
4. Natura juridică………………………………………………………………………………...19
5. Caracterele generale ale adopției……………………………………………………………...21
CAPITOLUL 2– CONDIȚII LEGALE NECESARE PENTRU ÎNCHEIEREA
ADOPȚIEI NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE…………………………..22
Secțiunea 1 - Condițiile de fond și de formă ale adopției naționale și internaționale……………22
Condiții de fond ale adopției……………………………………………………..........................22
Legea aplicabilă condițiilor de fond ale adopției internaționale…………………………………38
Condițiile de formă ale adopției………………………………………………………………….39
Legea aplicabilă condițiilor de formă ale adopției internaționale………………..........................41
Secțiunea 2 - Caracterul subsidiar al adopției internaționale în raport cu adopția
națională………………………………………………………………………….........................42
Secțiunea 3. Procedura adopției internaționale…………………………………………………..43
3.1 Condiții cerute în adopția internațională……………………………………..........................43
3.2 Procedura adopției internaționale……………………………………………………………44
3.3 Impedimente la încheierea adopției internaționale…………………………………………..53

1
CAPITOLUL 3 - EFECTELE ADOPȚIEI…………………………………….54
1. Efectele adopției interne………………………………………………………………………54
2. Efectele adopției internaționale………………………………………………..........................57
CAPITOLUL 4 - DESFIINȚAREA ADOPȚIEI………………………………57
Secțiunea 1 - Nulitatea adopției internaționale…………………………………………………..57
1.1 Felurile nulității………………………………………………………………………………58
1.2 Cazuri de nulitate…………………………………………………………….........................58
1.3 Efectele nulității adopției…………………………………………………….........................58
CAPITOLUL 4- DESFACEREA ADOPȚIEI INTERNAȚIONALE………..60
1. Cauzele care duc la desfacerea adopției……………………………………………………….60
2. Efectele desfacerii adopției……………………………………………………………………62
CONCLUZII………………………………………………………………………………….63
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………….........................68

2
CAPITOLUL I – INTRODUCERE - CONSIDERAŢII GENERALE

1.Motivarea alegerii temei

Am ales să abordez acest subiect în lucrare din motive subiective intrând în contact încă
de mică cu acest concept, datorita locului de muncă al unei rude, astfel stârnindu-mi curiozitatea,
dorința de documentare si hotărârea de a înţelege de ce un sistem aparent bine pus la punct
nu produce rezultate favorabile vizibile.
Toţi copiii au nevoie de familii care să le ofere siguranţă, fericire şi bunăstare. Toţi copiii
merită şansa unei vieţi de familie. Legătura dintre copil şi familia sa biologică este unică. Există
însă copii care nu pot creşte în siguranţă în familia de origine sau cazuri în care familia
biologică nu are capacitatea să răspundă nevoilor copilului. Pentru aceşti copii, adopţia
poate fi cea mai bună soluţie.
Deşi, în prezent, există mulţi copii pentru care adopţia reprezintă varianta optimă, blocaje
din sistemul de adopţie împiedică fie finalizarea procedurilor prin care un copil devine
adoptabil, fie parcurgerea etapelor premergătoare încuviinţării unei adopţii. Aceste blocaje
se referă la timpul îndelungat între decizia adopţiei pentru un copil şi momentul în care devine
adoptabil, la neiniţierea demersurilor de deschidere a procedurilor de adopţie pentru copiii mai
mari ca vârstă sau care au anumite afecţiuni de sănătate, la timpul îndelungat de instrumentare a
cauzelor în instanţă, la fluctuaţia personalului care lucrează în adopţie, precum şi la practicile
neunitare de la un judeţ la altul.
Indiferent de cauzele care determină întârzieri în adopţie, acestea trebuie eliminate cât
mai curând posibil, deoarece orice amânare nejustificată periclitează dezvoltarea armonioasă a
copilului, în momente ce pot fi cruciale pentru nevoia lui de siguranţă şi de permanenţă în
îngrijire.
În prezent, în contextul unor eforturi de reformă în domeniul protecţiei copilului,
situaţia instituţională a acestora dar şi a adopţiilor pare pusă, în mare măsură, pe baze
adaptate vremurilor în care trăim, însă, procesul adopţiei a rămas în sine unul extrem de
birocratic şi descurajant pentru potenţialii părinţi interesaţi de subiect.

3
 Astfel, potrivit documentului intitulat ”Statistică adopții – date existente în Registrul
Național pentru Adopții la data de 30.06.2017” publicat pe site-ul Autorității Naționale pentru
Protecția Drepturilor Copilului și Adopție:
 Numărul copiilor adoptabili la data de 30.06.2017: 3.150 copii, din care
numărul copiilor adoptabili doar pe procedura adopției naționale: 1.227
numărul copiilor pe procedura adopției internaționale, dar care ar putea fi adoptați și
național1: 1.928
 Numărul copiilor adoptabili doar pe procedura adopției naționale: 1.227 copii
 Numărul copiilor adoptabili pe procedura adopției internaționale2: 1.923 copii
 Numărul copiilor incluși în profilul copiilor greu adoptabili: 2.218 copii
 Numărul adoptatorilor/familiilor adoptatoare atestate pentru adopție, cu atestate în
vigoare la data de 30.06.2017: 2.847, din care
atestate pentru adopția națională: 2.757
atestate pentru adopția internațională: 90
 Adopții încuviințate prin sentințe definitive în anul 2016: 750 naționale și 19
internaționale (în scădere, în perioada 1999-2016).
Inserată în cadrul etatic, instituţia adopţiei a dobândit treptat dimensiuni
internaţionale din cauza, mai ales a deplasării persoanelor dintr-o ţară în alta. Motivele
foarte diverse ale acestui fenomen - evenimente excepţionale (războiul, de exemplu), mizeria
social - economică din ţara de origine, au determinat statele să ia măsuri legislative apropiate,
menite să ocrotească interesele copiilor.
Prima şcoală firească a omului este familia, viaţa de familie constituind fondul pe care
se va clădi edificiul fiecărei personalităţi, şi totodată, privită ca mediu social, ea influenţează
întreaga evoluţie de viaţă a copilului. Ea se impune ca factorul cu cea mai puternică influenţă
asupra copilului prin continuitate, afectivitate şi autoritate.

1
procedura de adopţie poate fi iniţiată atât cu adoptatori/familii adoptatoare atestate pe procedura adopției
internaționale, cât şi cu adoptatori/familii adoptatoare atestate pe procedura adopției naționale (prin consultarea
profilului copiilor greu adoptabili)
2
număr copii adoptabili pe procedura adopţiei internaţionale (dar care ar putea fi adoptaţi şi naţional - prin
consultarea profilului copiilor greu adoptabili de către adoptatori/familii adoptatoare atestate pe procedura adopției
naționale)
4
 Deşi literatura juridică modernă acceptă ideea familiei formată dintr-o singură persoană
sau doar din cei doi soţi, aceasta nu corespunde sensului existenţei umanităţii. Absenţa unui copil
este de natură să compromită atât familia, în una din finalităţile sale esenţiale, cât şi interesele
societăţii.
Absenţa părinţilor sau doar a unuia dintre ei, destrămarea familiilor, condamnă, în cele
mai multe cazuri copiii, la veritabile traume psihologice ce-şi pun amprenta definitiv asupra
personalităţii lor. De aici rezultă şi o stare de inadaptare socială a copilului favorizând tulburări
de comportament, viciul sau delicvenţa, ultima deplasând comportamentul copilului din
domeniul faptelor ce sunt de competenţa educaţiei în domeniul faptelor ce sunt de competenţa
justiţiei pentru minori.
Toate acestea au determinat apariţia în sistemul normelor dreptului familiei a unor
instituţii specifice - adopţia, tutela, luarea de suflet - ce reflectă o dată în plus grija statului
român, societăţii, în ansamblul ei, în ceea ce priveste creşterea, educarea, pregătirea
copiilor minori.
De-a lungul timplui s-au realizat multe studii sau cercetari în ceea ce priveşte adopţia,
copii adoptaţi, nevoia societaţii de a apela la această cale sau nevoia copiilor de a fi adoptaţi, cel
mai bun moment pentu a adopta dar si in ceea ce priveste dezvoltarea psihica fie a celor adoptati,
fie a celor rămaşi neadoptaţi.
Astfel, a rezultat că instituţionalizarea după vârsta de doi ani cauzează efecte ireversibile
la copii, ca de exemplu un IQ scăzut faţă de copiii care cresc în familii. Acest lucru explică
performanţele lor academice relativ slabe, ulterior, pentru a nu mai vorbi de provocarea de a găsi
un job – astfel, de a deveni independenţi.
De asemenea, probleme şi mai mari le au orfanii neadoptaţi, ce ies din sistem la vârsta
majoratului (sau la 26 de ani, în cazul celor care intră la facultate).
Tinerii care au locuit cea mai mare parte a vieţii lor într-o instituţie de stat nu sunt
obişnuiţi să se descurce singuri, astfel că ajung de cele mai multe ori să trăiască pe străzi. Cu
toate că în centrele sociale din România s-au îmbunătăţit condiţiile faţă de acum aproape un sfert
de secol, autorităţile publice încă nu oferă un program de integrare în societate pentru aceşti
tineri.

5
 Plasamentul familial și adopția sunt măsuri alternative principale de ocrotire a
copilului și reprezintă forme ale practicii asistenței sociale, centrate pe copil și familie,
utilizate în toate societățile umane de pe mapamond atunci când părinții sunt incapabili sau nu
doresc să-și îngrijească urmașii.
Funcțiile și rezultatele acestor forme de protecție a copilului au evoluat și sunt practicate
în prezent în mod diferit în diverse culturi ale lumii.3

2.Explicarea noţiunii de adopţie

Instituţia adopţiei s-a născut, aşa cum se arată în doctrină 4 din nevoia socială de a
ocroti copilul, chiar şi în afara unor legături de sânge, iar legăturile care se nasc între
asemenea persoane în baza ei sunt denumite generic, rudenie civilă.
Noul Cod Civil reglementează adopția în cadrul Capitolului III ”Adopția”, din Titlul
III, ”Rudenia”, al Cărții a II a, ”Despre familie” ca fiind operațiunea juridică prin care se
creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între
adoptat și rudele adoptatorului. Astfel, adopția este o modalitate de a da naștere rudeniei civile
care nu are la origine elementul biologic, ci se bazează doar pe filiația socială.5
La romani, adopția juca un rol foarte important, astfel că, în lipsă de descendenți, prin
adopție se asigura perpetuarea numelui și a cultului domestic, adică a sentimentului de admirație,
de respect și dragoste adâncă față de familie. Romanii spuneau că adopția imită natura, adoptatul
fiind considerat un adevărat fiu al adoptatorului. Adopția era întrebuințată chiar de către
împărați, în vederea transmiterii ereditare a demnității imperiale. Astfel a fost adoptat Tiberiu de
către August și Nerone de către Claudiu.
În vechiul drept francez, adopția a fost foarte puțin practicată. Instituția a fost revigorată
în dreptul intermediar francez, când se admitea inclusiv adoptarea publică de către națiune.
Adopția a fost admisă în Codul civil francez de la 1804, datorită insistențelor lui Napoleon
Bonaparte, care dorea ca, măcar pe această cale să poată lăsa un moștenitor la tronul Franței.

3
Revista de Asistență Socială, nr.2/2013, articol de Nicoleta Neamțu și Oana Lăcrămioara Bădărău
4
Al. Balaci, V.C.Dumitrache, C.C.Hageanu, Dreptul familiei, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.225.
5
D. Lupașcu, C. M. Crăciunescu Dreptul familiei, Ed. Universul juridic, ediția a II a, amendată și actualizată,
București, 2017, p.470.
6
 Adopția a existat și în vechile noastre legiuiri. Astfel, Codul Calimachi o numea
”înfială”, iar Codul Caragea conținea următoarea prevedere : ”Facerea de fii de suflet este dar
spre mângâierea celor ce nu au copii”.
Codul nostru civil de la 1864, modificat în 1906, permitea adopția numai persoanelor
care nu aveau copii sau descendenți legitimi, iar adoptatul rămânea în familia sa firească.
Prin modificarea din 1949, dreptul de a adopta a fost recunoscut persoanelor care aveau
copii sau descendenți legitimi ori adoptați, stabilindu-se că numai copiii minori pot fi adoptați.
Distinct de reglementarea din Codul civil, prin Decretul nr.182/1951 a fost reglementată
o adopție care producea toate efectele unei filiații firești denumite ”înfiere”.
Decretul nr.32/1954 privind punerea în aplicare a Codului familiei a abrogat
reglementările în vigoare la acea dată.
Odată cu autonomizarea dreptului familiei, prin desprinderea sa ca ramură din dreptul
civil, reglementarea adopției a fost preluată de Codul familiei. Prin aceasta s-a realizat și o
corelare între normele privitoare la adopție și cele care reglementează alte instituții (precum :
filiația, obligația de întreținere, situația legală a copilului, etc)
Ulterior, atât datorită evoluției legislative, cât și nevoii practice de a proteja în mod
deosebit adoptatul, instituția a fost reglementată de acte normative speciale. În acest sens,
menționăm următoarele:
- Legea nr.11/1990 privind încuviințarea adopției6, act normativ prin care nu s-au adus
modificări semnificative față de dispozițiile Codului familei, acestea vizând în principal doar
adopția internațională;
- Legea nr.48/1991 a modificat Legea nr.11/1990 privind încuviințarea adopției, aducând
în prim plan din nou noțiunea de adopție, înlocuind-o pe cea de înfiere;
- Legea nr.65/19957 pentru modificarea și completarea Legii nr.11/1990 privind
încuviințarea adopției;
- Prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr.25/1997 cu privire la adopție, a fost abrogată
Legea nr.11/1990 cu modificările menționate anterior, precum și dispozițiile cuprinse în Codul
familiei în domeniul adopției și s-a lansat începutul reformei din domeniul adopției.

6
Modificată și republicată în M.Of nr.159 din 24 iulie 1995.
7
Modificată și republicată în M.Of. nr.128 din 27 iunie 1995.
7
 - În prezent adopția națională este reglementată în art.451-482 Noul Cod Civil,
precum și prin Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, ulterior abrogată parțial prin Legea nr.71/2011 și
modificată prin Legea nr.233/2011 și prin Legea nr.76/2012 și republicată pentru a treia
oară în temeiul Legii nr.57/2016, cea mai mare parte a dispozițiilor cuprinse inițial fiind
menținute.
În jurul fenomenului adopţiei s-au conturat, atât în doctrină, cât şi în legislaţie, două
noţiuni dihotomice - precum adopţie naţională/adopţie internaţională - a căror explicare în
plan teoretic presupune tratarea lor diferenţiată chiar dacă, în definitiv, adopţia este o instituţie
juridică unitară.

3. Explicarea noțiunii de adopție în dreptul internațional privat

Este evident că problema adopţiei a depăşit competenţa statelor. Pe lângă măsurile

unilaterale luate de fiecare stat în parte, s-au încheiat tratate bilaterale, au intervenit organizaţiile
regionale şi internaţionale, toate demersurile lor fiind supuse unui principiu, acela al ocrotirii
intereselor copiilor minori.
Adopţia internaţionala evidenţiază astăzi dezechilibrul existent, pe de o parte, între ţările
puternic industrializate care pe fondul scăderii natalităţii şi a modificării mentalităţilor constituie
"cererea" pentru copii de toate culturile, religiile, rasele, şi pe de altă parte, ţările cu condiţii
social - economice dificile, cu instabilităţi politice, însă cu o demografie galopantă, reprezintă
"oferta" de astfel de copii. O asemenea stare de lucruri nu a lipsit să fie comparată cu o "piaţă"
internaţională de copii, adopţia internaţională fiind foarte adesea mijlocul "traficului".
Se consideră că adopția este internațională atunci când operațiunea juridică prin
care se realizează presupune existența unuia sau a mai multor elemente de extraneitate,
precum cetațenia, domiciliul sau reședința celui care adopta ori acelui adoptat, locul încuvințării
etc. Prezența elementului de extraneitate pune problema soluționării conflictului de legi și a
conflictului de jurisdicții, ca probleme specifice dreptului internațional privat.
În funcţie de prezenţa sau nu a elementului de extraneitate, vom vorbi de adopţie
internă, respectiv de adopţie internaţională. Cu referire la aceasta din urmă, art.453 din Noul
Cod Civil prevede că procedura adopţiei internaţionale, condiţiile privind încuviinţarea acesteia,
ca şi efectele acesteia produse asupra cetăţeniei copilului se stabilesc prin lege specială, ceea ce
8
face distincţia între adopţia internă şi cea internaţională, deşi Noul Cod Civil nu o consacră
explicit.
În înţelesul legiuitorului român, adopţia internă este adopţia în care atât adoptatorul sau
familia adoptatoare, cât şi adoptatul au reşedinţa obişnuită în România, aşa cum prevede art.2
lit.c) din Legea nr.273/2004, iar adopţia internaţională este acea adopţie în care adoptatorul
sau familia adoptatoare şi copilul ce urmează să fie adoptat au reşedinţa obişnuită în state
diferite, iar, în urma încuviinţării adopţiei, copilul urmează să aibe aceeaşi reşedinţă
obişnuită cu cea a adoptatorului, potrivit art.2 lit.d) din Legea nr.273/2004.
La nivel internaţional, cadrul de reglementare în această materie cuprinde Convenţia
ONU cu privire la drepturile copilului, Convenţia europeană revizuită în materia adopţiei
de copii şi Convenţia de la Haga asupra protecţie copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale, acte care au fost avute în vedere de legiuitorul român atunci când a reglementat
adopţia.8
În sensul Convenției de la Haga – art. 2, pct. 1 din Convenția asupra protecției copiilor și
cooperarii în materia adopției internaționale, 29 mai 1993, ratificată de Romania prin Legea nr.
84/1994 -  adopția este internațională ori de câte ori copilul și cel care adoptă au reședința
obișnuită în state diferite și în aceste situații se aplică norme materiale, speciale, de protecție a
copilului și a unor garanții suplimentare care să creeze siguranța că deplasarea copilului în
străinătate nu se face în scopuri ilegale. Convenţia, care stipulează garanţii în scopul unor adopţii
internaţionale făcute în interesul superior al copilului şi cu respectarea drepturilor fundamentale
ce îi sunt recunoscute acestuia prin dreptul internaţional, instituie un sistem de cooperare între
statele contractante, de natură a asigura punerea în aplicare a acestor garanţii, prevenindu-se
astfel răpirea, vânzarea sau traficul de copii.
Conform acestui articol, cetățenia părților nu presupune o problemă, singurul element de
extraneitate care prezintă interes fiind cel al reședinței. Dacă un cetățean străin cu reședința
obișnuită în România adoptă un copil cetățean roman, cu reședința obișnuită tot în România, nu
sunt aplicabile dispozițiile Convenției de la Haga în materia adopției internaționale, chiar dacă
cel care adoptă are cetățenia unui stat care este parte la această convenție și chiar dacă această
adopție, având un element de extraneitate, este o adopție internațională.  
8
I. Nicolae. Dreptul familiei in context national și în raporturile de drept internațional privat, Ed. Hamangiu 2014,
p.281 și urm.
9
Se poate vorbi și de un înțeles special al adopției internaționale raportate la Convenția de la
Haga, care presupune deplasarea copilului din statul de origine, unde acesta își are reședința, în
statul primitor, unde adoptatorul își are reședința obișnuită.
Adopția națională poate fi înțeleasă, prin contrast cu sensul dat adopției internaționale, fie
„lato sensu”, ca o adopție fără nici un fel de element de extraneitate, fie „stricto sensu” ca
adopția realizată în condițiile în care persoana sau familia care adoptă și copilul au domiciliul în
țară, chiar dacă nu au aceeași cetățenie. Noțiunea de adopție națională ar mai putea primi
ințelesul de adopție intre persoane care au aceeași cetațenie.
Referitor la deplasarea copilului în străinătate, trebuie să fie subliniat fapul că legea
română nu permite deplasarea copilului în străinătate decât după ce instanța română a
încuviințat adopția. Conform art. 9 alin. 3 din O.U.G. nr. 25/1997, Comisia pentru protecția
copilului poate încredința copilul în vederea adopției și unei persoane sau familii care nu are
cetățenia română, dar are reședința pe teritoriul statului român de cel puțin 6 luni. Așadar,
încredințarea în vederea adopției nu este permisă decât în cazul în care persoana sau familia care
adoptă are domiciliul sau reședința pe teritoriul României.
Potrivit art. 21 lit. b) din Convenția O.N.U., „adopțiunea în străinatate poate fi
considerată ca un alt mijloc de a asigura îngrijirea necesară copilului, dacă acesta nu poate să fie
încredințat în țara sa de origine unei familii  în stare să-l creasca în mod corespunzător”. În
Preambulul Convenției de la Haga este semnalat faptul că „fiecare stat ar trebui să ia cu prioritate
măsuri corespunzătoare pentru a permite menținerea copilului în familia de origine”, iar „adopția
internațională poate prezenta avantajul de a oferi copilului o familie permanentă pentru care nu
poate fi gasită o familie potrivită în statul sau de origine”. Dealtfel, art. 4 lit b) prevede că
adopțiile internaționale nu pot avea loc decât în cazul în care autoritățile competente au constatat,
„după luarea în considerare a posibilităților plasamentului copilului în statul său de origine, ca o
adopție internațională corespunde interesului său superior”. Adopția internațională este, în
ultimă instanță, preferabilă instituționalizării copilului. Caracterul subsidiar al adopției
internaționale se intemeiază pe prezumția că interesul copilului impune asigurarea unei
continuități în educație, care nu trebuie întreruptă decât în mod justificat, când nu se întrevede
posibilitatea îngrijirii corespunzătoare a copilului în cadrul unei familii, în țara sa de origine.

10
 Prin Legea nr.15/1993, România a aderat la Convenția europeană în materia adopției de
copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, asumându-și o serie de obligații.9
Apariția unor noi reglementări era de așteptat, astfel că, prin adoptarea O.U.G. nr.25/1997
cu privire la adopție s-a armonizat legislația internă cu cea internațională. Până în anul 1997
era reglementată și adopția cu efecte restrânse, în baza căreia adoptatul nu ieșea din familia
firească, dar se năștea vocația succesorală reciprocă dintre adoptat și adoptatori, astfel încât
adoptatul putea fi moștenit împreună de părinții firești și cei adoptivi. În ceea ce privește
cuprinsul acestei ordonanțe de urgență, au fost înlăturate diferențele existente între adopție cu
efecte restrânse și cea cu efecte depline, prin reglementarea unui singur tip de adopție – cea
cu efecte depline. Încuviințarea adopției a fost transferată din competența autorității tutelare
în competența exclusivă a instanțelor judecătorești.
S-a înființat Comitetul Român pentru Adopții ca organ de specialitate în subordinea
Guvernului, în scopul supravegherii și sprijinirii acțiunilor de protecție a drepturilor
copilului prin adopție și al realizării cooperării internaționale în acest domeniu. Comitetul
Român pentru Adopții reprezenta autoritatea centrală română, însărcinată să ducă la
îndeplinire obligațiile prevăzute de Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în
materia adopției internaționale, încheiată la Haga la 29 mai 1993 și ratificată de Parlamentul
României prin Legea nr.84/1994. Trebuie menţionat că până în anul 1997 era reglementată şi
adopţia cu efecte restrânse, în baza căreia adoptatul nu ieşea din familia firească , dar se năştea
vocaţia succesorală reciprocă dintre adoptat şi adoptatori, astfel încât adoptatul putea fi moştenit
împreună de părinţii fireşti şi de cei adoptivi. Prin adoptarea OUG nr.25/1997 cu privire la
adopţie, legiuitorul român a armonizat legislaţia internă cu cea internaţională.
De asemenea, trebuie amintite Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,
modificată şi completată prin OUG nr.102/2008, având ca obiectiv punerea de acord a legislaţiei
cu Decizia Curţii Constituţionale nr.369/2008 prin care a fost constatată neconstituţionalitatea
datelor persoanelor implicate în operaţiunea juridică a adopţiei, în privinţa secretului originii
copilului adoptat, măsurile ce pot fi luate în cazul refuzului abuziv al părinţilor fireşti de a
consimţi la adopţia copilului lor, instituirea caracterului adopţiei ca fiind pe viaţă, dar şi o

9
V. Păvăleanu, Reglementarea adopției prin norme interne și convenții internaționale, în Dreptul nr.9/1998, p.55 și
urm.
11
modificare de optică în privinşa adopţiei internaţionale, în care elementul de diferenţă faţă
de procedura internă este dat de domiciliul adoptatorilor.
Prin OUG nr.11/2014 privind adoptarea unor măsuri de reorganizare al administraţiei
publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, la art.5 alin (1) se
stipulează : ˝se înfiinţează Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi
Adopţie, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în
subordinea ministerului Muncii, familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, prin
preluarea activităţii din domeniul protecţiei copilului de la Ministerul Muncii, Familiei,
Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice şi din domeniul adopţiilor de la Oficiul Român pentru
Adopţii˝, iar potrivit alin (2), în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezebtei
ordonanţe de urgenţă, Oficiul Român pentru Adopţii se desfiinţează. Prin HG nr.299/2014
privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului
şi adopţie, se arată că aceasta îndeplineşte funcţiile prevăzute la art.5 alin (3) din OUG
nr.11/2014 şi alte le specifice menţionate în respectiva hotărâre.
Prin Legea nr.21/201410 s-a instituit ziua de 2 iunie ca Ziua Națională pentru
Adopție. Potrivit acestei reglementări, autorităţile publice, instituţiile publice, ONG-urile,
reprezentanţele diplomatice ale României, precum şi alte instituţii româneşti din străinătate vor
organiza programe şi manifestări de promovare a adopţiei, dedicate acestei zile, manifestări
coordonate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie –
ANPDCA.
Scopurile urmărite de această manifestare sunt modernizarea și dezvoltarea sistemului
de adopţie din România prin reglementări adaptate nevoilor actuale, dar şi conştientizarea
importanţei adopţiei în ţara noastră şi salvarea copiilor abandonaţi, uitați în sistem, prin
aducerea subiectului adopţiei în prim-plan la o dată fixă, în agenda publică.

10
Legea nr.21 din 13 martie 2013 privind instituirea Zilei Naționale pentru Adopție, publicată în MO
nr.188/17.03.2014.
12
CAPITOLUL I – ASPECTE TEORETICE, NATURA JURIDICĂ ȘI
CARACTERELE GENERALE ALE ADOPȚIEI ÎN DREPTUL INTERN
ROMÂN

1.1.Principiile adopţiei

Adopția, o cale prin care i se oferă unui copil posibilitatea de a trăi într-un
mediu familial, este, aşadar, o măsură specială de protecţie a drepturilor copilului prin care
se stabileşte filiaţia dintre cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi
rudele părintelui adoptiv.
Ideea generală a acestei operaţiuni juridice este ca adopţia să se realizeze numai
pentru protejarea intereselor superioare ale copilului fiind astfel nu numai o condiţie a
adopţiei, ci şi un principiu fundamental consacrat atât în legislaţia internă cât şi de actele
internaţionale în materie, la care România este parte.
Astfel, potrivit art. 452 din Noul Cod Civil, coroborat cu art.1 din Legea nr. 273/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, există obligativitatea ca în cursul
procedurii adopţiei să fie respectate următoarele principii:
a) principiul interesului superior al copilului;
b) principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;
c) principiul continuităţii în educarea copilului, ţinând seama de originea sa etnică,
culturală şi lingvistică;
d) principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu
vârsta şi gradul său de maturitate;
e) principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;
f) principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare ale
adoptatorului sau, după caz, ale famliei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea
părinţilor fireşti.
a) Principiul interesului superior al copilului este în acelaşi timp şi o condiţie de fond a
adopţiei. Deşi legea nu prevede expres ce se întelege prin „interesul superior al copilului”, totuşi,
întreaga reglementare cuprinsă în Legea nr.273/2004 îl consideră un comandament important în

13
desfăşurarea procesului adopţiei. Explicaţia oferită de doctrină11, în acest sens, este aceea că
ˮstandardul interesului superior nu beneficiază şi nici nu poate beneficia de criterii legale de
evaluare, cel puţin nu în sens de aritmetică a unor cerinţe absolute, universale şi imuabile,
valabile pentru oricare copil; principiul însuşi se personalizează, stimulat de circumstanţele care
individualizează situaţia fiecărui copil în parteˮ.
Jurisprudenţa relevă că este asigurată respectarea acestui principiu, atunci când cei care
doresc să adopte pot oferi copilului şi garanţii material-financiare, având o locuinţă şi venituri de
la locul de muncă unde sunt angajaţi. De asemenea, opiniile exprimate în literatura de
specialitate12, ca urmare a interpretării întregii reglementări a adopţiei, converg către concluzia
potrivit căreia se răspunde interesului superior al copilului, care are, în mod preponderent o
natură personală nepatrimonială13, atunci când se asigură copilului o dezvoltare fizică şi morală
normală, similară celei asigurate în familia firescă.
O faţetă legislativă a acestui principiu este reglementarea ca fraţii şi surorile să fie
încredinţaţi împreună, încredinţarea separată a fraţilor în vederea adopţiei, precum şi adopţia
acestora de către persoane sau familii diferite putându-se face, în coformitate cu art.456 NCC,
numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.
Dacă adopţia a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al
copilului, atunci ea este fictivă (art.480 alin (2)), sancţiunea fiind cea a nulităţii absolute, potrivit
art.480 NCC alin (1). Literatura de specialitate relevă faptul că astfel de adopţii sunt, în general,
cele prin care se urmăreşte eludarea dispoziţiilor succesorale sau a celor referitoare la obţinerea
cetăţeniei. Astfel, într-o speţă în care martorii au arătat că adopţia a fost prilejuită de nevoia
adoptatului de a dobândi un alt nume, identiate care să-i permită să se deplaseze în străinătate, în
Germania, de unde anterior a fost expulzat, el fiind crescut exclusiv de către părinţii fireşti,
instanţa14 a constatat că ˮadopţia a fost una fictivă, neurmărindu-se în realitate scopul legitim
pentru care a fost instituită instituţia adopţiei majorului, adică aceea de a legaliza raporturile de
fapt statornicite între părţi în timpul minorităţii unei persoaneˮ.

11
E. Florian, Dreptul familiei, Ed a 4 a, Ed. C.H.Beck, Bucureştiu, 2011, p.247.
12
C.C.Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.5
13
M. Avram, Drept civi. Familia, Ed. Hamangiu, 2013, p.413
14
Trib. Bistriţa Năsăud, s.civ., sent.nr.60 din 2012, apud G.C.Frenţiu, Dreptul familiei. Practică judiciară conform
Noului Cod civil. Jurisprudenţă CEDO, Ed. Hamangiu, 2013, p.228.
14
 b) Principiul cresterii si educarii copilului intr-un mediu familial, prevăzut de art.1
lit.b) din Legea nr.273/2004 și de art.452 lit.b) NCC este socotit de doctrina de profil ca
reprezentând scopul adopției, fundamentat pe faptul că orice copil crește și este educat cel mai
bine în cadrul unei familii.
Tradițional, cu drept temei, se apreciază 15 că mediul familial presupune un cuplu
parental ; în cazul adopției acest cuplu nu poate fi decât unul legal constituit, căsătorit. Se
observă că legiuitorul român nu interzice adopția de către o persoană necăsătorită și nici nu
stabilește explicit vreun criteriu de preferință în favoarea adoptatorilor soț și soție, însă opinia 16 la
care ne raliem este aceea că un cuplu căsătorit ar putea invoca, în concurs cu un candidat
necăsătorit, beneficiul principiului analizat. Legislația noastră nu permite ca adoptatori sa fie
două persoane care nu sunt legate prin căsătorie, deci nu se pune problema ca această calitate să
fie dobândită împreună de concubini sau de cuplu de același sex. Acest lucru reiese, fără putință
de tăgadă, din prevederile art.462 alin (1) NCC, potrivit căruia două persoane nu pot adopta
împreună, nici simultan și nici succesiv, cu excepția cazului în care sunt soț și soție.
c) Principiul continuității în educarea copilului, ținând seama de originea sa etnică,
culturala și lingvistică este reglementat de art.1 lit c) din Legea 273/2004 și de art.452 lit c)
NCC. În aplicarea acestui principiu, se vorbește de asigurarea unui mediu stabil pentru copil,
ceea ce implică, în principal, faptul că au prioritate rudele din familia extinsă, respectiv asistentul
maternal profesionist la care se află copilul sau persoana ori familia la care copilul se află în
plasament.17 Totodată, se aspreciază că acest principiu trebuie avut în vedere la stabilirea
compatibilității dintre copilul adoptat și adoptatori și a constituit unul dintre principalele motive
pentru care s/au restrâns cazurile în care se poate încuviința adopția internațională.
d) principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu

vârsta şi gradul său de maturitate este prevăzut de art.1 lit d) din Legea nr.273/2004. În
aplicarea acestui principiu, art.5 din aceeași lege dispune că pe tot parcursul procedurii de
adopție direcția în a cărei rază teritorială domiciliază copilul este obligată să ofere informații și
explicații clare și complete, potrivit vârstei și gradului său de maturitate, referitoare la etapele și
durata procesului de adopție, la efectele acesteia, precum și la adoptator sau familia adoptatoare
și rudele acestora.
15
E. Florian, Dreptul familiei – Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, Ed a V a, Ed. C.H.Beck, p.248
16
ibidem
17
O. Ghiță, R.G.Albăstroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, 2013, p.157.
15
 e) Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura
adopției este instutuit în scopul soluționării cât mai rapide a situației copiilor lipsiți de ocrotire
părintească18, ceea ce implică prevederea în lege a unor termene speciale scurte pentru
îndeplinirea formalităților.
f) Principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de identificare ale
adoptatorului, sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește
identitatea părinților firești - potrivit art.474 NCC informațiile cu privire la adopție sunt
confidențiale, iar modul în care adoptatul este informat cu privire la adopție și la familia sa de
origine, precum și regimul juridic general al informațiilor privind adopția se stabilesc prin lege
specială.

1.2. Sensurile juridice ale adopţiei

În literatura de specialitate19, noţiunea de adopţie este susceptibilă de a avea mai multe

accepţiuni, după cum urmează:
- reprezintă un act juridic care implică manifestarea de voinţă a persoanelor care participă
la încheierea sa;
- reprezintă un raport juridic, întrucât prin adopţie se creează legătura de rudenie între
adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte;
- reprezintă o instituţie juridică, reunind astfel ansamblul normelor juridice care o
reglementează.
Din definiţia dată adopţiei, în art.451 NCC, reţinem accepţiunea de operaţiune juridică
ataşată de legiuitor acestei noţiuni, după cum urmează: adopţia este operaţiunea juridică prin
care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între
adoptat şi rudele adoptatorului. Observăm că definiţia dată surprinde principalul efect al adopţiei,
atît de plastic descris de doctrină, ca fiind ˮun instrument de remodelare genealogică, o ficţiune
juridică prin care filiaţia firească şi raporturile de rudenie firească sunt înlocuite cu o filiaţie
civilă, respectiv cu legături de rudenie civilăˮ. Astfel, în cazul adopţiei, ˮrudenia şi filiaţia nu se
mai întemeiază pe faptul biologic al naşterii şi al concepţiunii copilului de către mama şi,

18
L.Cetean-Voiculescu, Dreptul familiei. Note de curs și manual de seminar conform Noului Cod Civil, Ed.
Hamangiu, 2012, p.298
19
Ioana Nicolae, Dreptul familiei în context naţional şi în raporturile de drept internaţional privat, Ed. Hamangiu,
2014, p.284
16
respectiv, tatăl său, ci îşi are fundamentul în voinţa persoanelor care, potrivit legii, consimt să
creeze o legătură de rudenie, respectiv filiaţie civilă, sociologică.20

1.3.Felurile adopţiei
În funcție de efectele pe care le producea, Codul familiei reglementa două feluri de înfieri
(adopții), după cum urmează:
a) Înfierea cu efecte restrânse (art.67-78), caracterizată prin aceea că se creează legături
de rudenie numai între înfietor, pe de o parte, și înfiat și descendenții acestuia, pe de altă parte,
iar legăturile de filiație dintre înfiat și părinții săi firești nu sunt rupte, ci înfiatul și descendenții
săi păstrează toate drepturile și obligațiile izvorâte din filiație față de părinții firești și rudele
acestora21.
Cu toate acestea, sunt chemați să încuviințeze căsătoria minorului părinții adoptivi și nu
părinții firești, întrucât aceștia din urmă nu mai au drepturile și îndatoririle părintești.22
b) înfierea cu toate efectele unei filiații firești (art.79) – denumită și ”înfierea cu efecte
depline”, caracterizată prin următoarele:
- încetează legăturile de rudenie între înfiat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții
firești și rudele acestora, pe de altă parte;
- se menține însă impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie;
- se stabilesc raporturi de rudenie între înfiat și descendenții săi, pe de o parte, și înfietor
și rudele acestuia, pe de altă parte.
În prezent este reglementată doar adopţia cu efecte depline.
În raport cu reşedinţa obişnuită a adoptatorului şi adoptatului, adopţia poate fi:
- internă – situaţie în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au
reşedinţa obişnuită în România;
- internaţională – definită de lege ca fiind ”adopţia în care adoptatorul sau familia
adoptatoare şi copilul ce urmează să fie adoptat au reşedinţa obişnuită în state diferite, iar, în
urma încuviinţării adopţiei, copilul urmează să aibă aceeaşi reşedinţă cu cea a adoptatorului”23.

20
M. Avram, Familia, op.cit., p.409
21
T.R.Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Ministerul Învățământului și Culturii, București, 1960, p.126.
22
F.A.Baias, M.Avram, C.Nicolescu, Modificările aduse Codului familiei prin Legea nr.288/2007, în Dreptul
nr.3/2008

23
A se vedea art.2 lit d) din Legea nr.273/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
17
Adopţia internaţională presupune deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor.
Legea nr.273/2004 defineşte noţiunea de ˮreşedinţă obişnuităˮ24 în mod diferit, după cum
este vorba despre adoptator sau adoptat. În acelaşi timp, semnificaţia noţiunii este alta decât cea
stabilită pentru Cartea a VII a din NCC25.
Astfel, pentru adoptatorii cetăţeni români sau români cu dublă sau multiplă cetăţenie,
reşedinţa obişnuită în România presupune următoarele condiţii:
1) să aibă domiciliul în România;
2) să fi locuit efectiv şi continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare
depunerii cererii de atestare. De menţionat că pentru stabilirea continuităţii se face abstracţie de
absenţele temporare care nu depăşesc 3 luni, de cele determinate de şederea pe teritoriul altui
stat pentru executarea unor contracte de muncă impuse de derularea unor activităţi desfăşurate în
interesul statului român, precum şi ca urmare a îndeplinirii unor obligaţii internaţionale asumate
de ţara noastră.
Pentru cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene ori ale Spaţiului Economic
European sau străini, reşedinţa obişnuită în România reclamă dreptul la rezidenţă permanentă ori,
după caz, dreptul la şedere permanentă pe teritoriul României.
În cazul adoptatului, se consideră, în primul rând, că au reşedinţa obişnuită în România
copiii cetăţenbi români cu domiciliul în ţara noastră, care au locuit efectiv şi continuu pe
teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare introducerii cererii de încuviinţare a adopţiei.
De asemenea, se află în aceeaşi situaţie copii cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii
Europene ori ale Spaţiului Economic European sau străini, dacă îndeplinesc următoarele
condiţii:
1) au drept de rezidenţă permanentî sau, după caz, drept de şedere permanentă pe
teritoriul ţării noastre;
2) au locuit efectiv şi continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare cererii
de încuviinţare a adopţiei.
Din cele de mai sus se pot trage următoarele concluzii:

24
A se vedea art.3 şi art.4
25
Potrivit art.2570 alin (1) NCC : ˮÎn sensul prezentei cărţi, reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este statul în care
persoana îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare. Reşedinţa
obişnuită a unei personae fizice acţionând în exerciţiul activităţii sale profesionale este locul unde această persoană
are stabilimentul său principal ˮ.
18
 - spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent adopţia internaţională este
definită de lege;
- nu orice adopţie cu element de extraneitate este o adopţie internaţională în sensul
Legii nr.273/2004;
- elementul de extraneitate care atrage calificarea de adopţie internaţonală este
ˮreşedinţa obişnuităˮ care se află în state diferite prin raportare la adoptator/familia adoptatoare
şi, respectiv, adoptat;
- noţiunea de ˮreşedinţă obişnuităˮ are un conţinut mai larg decât aceea de
ˮdomiciliuˮ;
- ˮreşedinţă obişnuităˮ în materia adopţiei internaţionale are o altă semnificaţie decât
cea prevăzută de art.2570 alin (1) NCC în raporturile (de drept comun) cu elemente de
extraneitate;
- ˮreşedinţă obişnuităˮ în materia adopţiei internaţionale presupune condiţii diferite, în
funcţie de persoana adoptatorului sau cea a adoptatului, precum şi în raport cu cetăţenia acestora;
Împărţirea în adopţie internă şi adopţie internaţională este impusă nu numai de
condiţii diferite (parţial) ale celor două forme, ci şi de efectele în parte diferenţiate.
Trebuiesc subliniate aici două aspecte esenţiale, respectiv subsidiaritatea26 adopţiei
internaţonale – ca o excepţie de la regula continuităţii creşterii şi educării copilului în raport de
originea sa etnică, lingvistică, religioasă şi culturală – şi deplasarea copilului în statul unde are
reşedinţa obişnuită adoptatorul.

1.4. Natura juridică

În ceea ce priveşte natura juridică a adopţiei, de-a lungul timpului au fost exprimate
mai multe opinii, care vor fi menţionate în continuare. Astfel, într-o primă opinie s-a arătat că
adopţia reprezintă un act de autoritate, un act administrativ, în care consimţământul persoanelor
implicate joacă un rol secundar, de condiţie prealabilă în vederea validării încuviinţării
adopţiei27. O altă opinie exprimată în doctrină a fost aceea că decizia de încuviinţare a instanţei
este doar o condiţie de eficacitate, pe când caracterul determinant îl au consimţămintele la
adopţie ale persoanelor implicate, adică manifestările de voinţă conferă adopţiei atributele unei
instituţii de drept substanţial, anume a dreptului familiei. Cea de a treia opinie susţine că adopţia
26
A se vedea şi M. Avram, Drept civil. Familia, op.cit., p.141
27
E. Puşcariu, Notă la decizia civilă nr.6648/1957 a Trib. Reg. Craiova, în L.P. nr.11/1958, p.105
19
este un act juridic complex, în vederea căruia sunt necesare două operaţiuni juridice, şi anume
actul juridic al părţilor şiu încuviinţarea acestuia prin decizie administrativă.
Legat de explicarea naturii juridice a adopţiei, prin faptul că în vederea adopţiei se
încheie acte juridice prin care persoanele implicate de lege îşi exprimă consimţământul la
adopţie, s-a exprimat şi opinia calificării adopţiei ca fiind un contract judiciar legal, adică acel tip
de contract care nu poate lua naştere decât cu concursul justiţiei28.
Pentru calificarea naturii juridice a adopţiei, este primordial să reţinem faptul că adopţia
este o măsură de protecţie a copilului, că scopul acestei operaţiuni este acela de a asigura
protecţia intereselor copiilor lipsiţi de ocrotirea părinţilor lor, iar în acest sens concluzia care se
impune este aceea că adopţia reprezintă un act de dreptul familiei. Spre acest rezultat
conduce şi faptul că, de regulă, este permisă numai adoptarea persoanei lipsite de capacitate de
exerciţiu, situaţia în care este permisă adoptarea unei persoane cu capacitate de exerciţiu deplină
fiind o excepţie, confirmându-se că scopul adopţiei este găsirea unei familii pentru copilul lipsit
de ocrotire părintească. Nu mai puţin adevărat este că pentru a se ajunge la finalizarea adopţiei
este necesar şi concursul justiţiei, în sensul încuviinţării acesteia, însă rolul determinant îl au
normele de dreptul familiei.
Potrivit art.405 alin (2) NCC, rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată
în condiţiile prevăzute de lege,.
Actele juridice prin care anumite persoane indicate de lege îşi exprimă consimţământul la
adopţie sunt acte de dreptul familiei; manifestările de voinţă ale organelor cu atribuţii în
domeniul adopţiei sunt acte administrative; hotărârea judecătorească de încuviinţere a adopţiei
este un act de drept procesual civil.
Faţă de această situaţie, se pune problema stabilirii naturii juridice a adopţiei. În acest
sens, în acord cu prevederile normative în vigoare, considerăm că adopţia este operaţiunea
juridică complexă prin care se creează legături de filiaţie şi legături de rudenie, în condiţiile
legii.
Fiecare dintre cele trei componente menţionate mai sus este esenţială pentru adopţie,
astfel încât că nu se poate stabili o ierarhizare între ele. Cu toate acestea, ordinea în care
intervin nu este obligatorie, ci este stabilită de lege în cadrul procedurii adopţiei.
28
Pentru dezvoltări legate de contractele judiciare, a se vedeas I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol I, Ed.All
Beck, 2005, p.480
20
 Referitor la manifestarea de voinţă a persoanelor chemate de lege să consimtă adopţia, în
acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate, se apreciază că nu suntem în prezenţa unui
acord de voinţe (contract), ci a unui ˮact unilateral colectiv, constituit dintr-un fascicul de
declaraţii unilaterale de voinţăˮ29

1.5. Caracterele generale ale adopţiei

Conform noii legislaţii, adopţia este considerată o instituţie de drept civil, nemaifiind
abordată ca o măsură de protecţie specială aşa cum era considerată în legislaţia anterioară.
Cu alte cuvinte, adopţia nu se mai adresează automat tuturor copiilor care au nevoie de o
măsură de protecţie specială, ci doar copiilor pentru care o astfel de operaţiune juridică este
potrivită nevoilor şi situaţiei lor particulare.
În mod tradiţional, copilul este considerat dependent de familie. Această familie este
cadrul ideal care asigură copilului dragoste, îndrumare, suficient spaţiu pentru a fi ascultat şi
respectat.
Aşadar, scopul final al adopţiei este asigurarea ocrotirii părinteşti a copilului lipsit
sau separat de familia lui firească şi asigurarea unui climat de familie, corespunzător creşterii
şi educării sale.
Adopţia se face numai în interesul celui adoptat. Principiul fundamental ce stă la baza
adopţiei este cel al ocrotirii intereselor copiilor.
Adopţia este un act solemn, deoarece consimţămîntul necesar în vederea adopţiei se
poate da numai în formă autentică. Adopţia se încuviinţează numai de către instanţa de judecată
competentă.

CAPITOLUL II – CONDIŢII LEGALE NECESARE PENTRU ÎNCHEIEREA

ADOPŢIEI NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE

Secţiunea 1 – Condiţiile de fond şi de formă ale adopţiei naţionale şi internaţionale

2.1.1. Condiţii de fond ale adopţiei

29
A se vedea M. Avram, Drept civil. Familia, op.cit.,m p.439-440, unde sunt citaţi autorii francezi J.Flour,
J.L.Aubert, Droit civil. Les obligations. Lˈacte juridique, Paris, 1975, vol I, p.402.
21
 Adopția reclamă îndeplinirea unor cerințe legale care îmbracă, după caz, formă pozitivă
sau formă negativă. Condiţiile pozitive - trebuie îndeplinite pentru naşterea actului juridic al
adopţiei, iar condiţiile negative – sunt cele în prezenţa cărora adopţia nu se poate încheia,
denumite şi impedimente la adopție.
Divizarea în pozitive și negative a condițiilor de fond ale adopției, deși nu este consacrată
legislativ, satisface, în anumite limite, un interes practic sub aspect probator (la del ca și în cazul
căsătoriei sau logodnei). De asemenea, condiţiile adopţiei pot fi împărţite în condiţii privitoare la
adoptator, condiţii referitoare la adoptat şi condiţii referitoare atât la adoptator, cât şi la adoptat.
Condiţiile de fond pozitive se referă la:

1) Consimțământul la adopție

Atunci când ne referim la consimțământul la adopție trebuie avute în vedere:

consimțământul adoptatorului; consimțământul soțului adoptatorului; consimțământul părinților
firești ai celui care urmează a fi adoptat sau al tutorelui, dacă este cazul și nu în ultimul rând,
consimțământul celui care urmează a fi adoptat.
Potrivit art.463 NCC, pentru încheierea adopției este necesar consimțământul liber
exprimat, necondiționat, dat în cunoștință de cauză, adică având reprezentarea consecințelor
produse – în acord cu art.465 NCC – al următoarelor categorii de persoane:
a) părinții firești30 sau, după caz, tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt decedați,
necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii;
b) adoptatul care a împlinit vârsta de 10 ani;
c) adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare, când soții adoptă împreună;
d) soțul adoptatorului, cu excepția cazului în care lipsa descernământului îl pune în
imposibilitatea de a –și manifesta voința.
Persoanele care trebuie să consimtă la adopție sunt determinate de principalele efecte
pe care adopția le determină.
În ceea ce privește consimțământul părinților firești, se apreciază31 că, întrucât adopția
are ca efect ruperea definitivă a legăturilor cu familia firească, este important să se obțină
consimțământul părinților firești, iar pentru că se naște rudenia civilă, cu toate implicațiile
30
Părinte firesc este ”persoana față de care copilul are stabilită filiația firească în condițiile legii” (art.2 lit.n) din
Legea nr.273/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare)
31
C.C.Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012, p.250
22
acesteia în planul ocrotirii părintești, al obligației de întreținere, al vocației succesorale, etc,
trebuie să își dea consimțământul și cel sau cei care doresc să adopte. Este de asemenea,
importantă, în măsura în care vârsta și gradul său de maturitate permit, voința celui adoptat.
Pentru încheierea adopției se cere consimțământul ambilor părinți firești ai copilului,
chiar dacă aceștia sunt divorțați, iar instanța de tutelă a decis exercitarea autorității părintești
numai de către unul dintre părinți32, deoarece acesta are valoarea unui abandon total și definitiv
al copilului.
Părintele minor care a împlinit 14 ani, în cazul copilului din afara căsătoriei, își exprimă
consimțământul asistat de ocrotitorul său legal.
În situațiile în care unul dintre părinții firești este necunoscut, decedat, declarat – în
condițiile legii – mort, precum și dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-și
manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este îndestulător.
Părintele sau părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s-a aplicat
sancțiunea interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului.
În aceste cazuri este obligatoriu și consimțământul celui care exercită autoritatea părintească.
În cazul adopţiei copilului şi de către soţul adoptatorului (adopţia succesivă),
consimţământul trebuie exprimat de către soţul care este deja părintele adptator al copilului,
nemaifiind necesar consimţământul părinţilor fireşti ai copilului.
În înţelesul legii, copilul este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a
dobândit capacitate deplină de exerciţiu.33 Prin urmare, consimţământul părinţilor fireşti nu este
necesar în cazul adopţiei persoanei majore, a persoanei care s-a căsătorit înainte de majorat,
dobândind astfel capacitare deplină de exerciţiu, precum şi a minorului care a dobândit anticipat
capacitate deplină de exerciţiu.
Tot astfel, consimţământul părinţilor fireşti ai copilului nu este necesar dacă ambii sunt
necunoscuţi, decedaţi, declaraţi – în condiţiile legii – morţi, precum şi dacă se află, din orice
împrejurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa.
La adopţie trebuie să consimtă tutorele copilului, dacă părinţii fireşti sunt necunoscuţi,
decedaţi sau declaraţi morţi în condiţiile legii.

32
A se vedea art.398 alin (2) NCC
33
A se vedea art.263 alin (5) NCC.
23
 Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, al tutorelui
acestuia trebuie să fie liber, necondiţionat şi exprimat numai după ce au fost informaţi în mod
corespunzător asupra consecinţelor exprimării consimţământului şi încetării legăturilor de
rudenie ale copilului cu familia sa de origine, ca urmare a încuviinţării adopţiei.
În acest sens, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului 34 în a cărei rază
teritorială locuiesc părinţii fireşti sau, după caz, tutorele, este obligată să asigure consilierea şi
informarea acestora înaintea exprimării consimţământului la adopţie. Rezultatul acestei activităţi
se materializează într-un raport, care se depune la dosarul cauzei.
În reglementarea mai veche, dacă unul dintre părinţii fireşti nu-şi dădea consimţământul,
adopţia nu se putea încheia, iar instanţa judecătorească nu putea decide în locul lui.
În prezent, instanţa de tutelă poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după caz, al
tutorelui, de a consimţi la adopţie, dacă se dovedeşte, cu orice mijloc de probă, că refuzul este
abuziv şi se apreciază ţinând seama şi de opinia copilului, că adopţia este în interesul superior al
acestuia35. Este însă necesară motivarea expresă a hotărârii judecătoreşti în această privinţă,
conform legii. În acest sens, în practica judiciară s-a decis că ”în situația în care instanța constată
că ambii părinți sunt dezinteresați de situația copilului și abiziv refuză dintr-un motiv sau altul să
consimtă la deschiderea procedurii de adopție, exercitându-și drepturile cu rea-credință și în
detrimentul interesului superior al copilului de a fi crescut într-o familie, sunt aplicabile
dispozițiile art.13 din Legea nr.273/2004”.

34
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este o instituţie publică, având personalitate juridică,
înfiinţată în subordinea consiliilor judeţene, respectiv consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în
condiţiile legii. Pentru simplificarea exprimării, în continuarea lucrării se va folosi termenul ˮdirecţieˮ
35
S-a apreciat că ˮmăsura adopţiei este ultima dintre măsurile de protecţie alternativă la care are dreptul în ipoteza în
care nu poate fi lăsat în grija părinţilor/părintelui său. Evaluarea refuzului unui părinte de a-şi exprima
consimţământul la adopţie şi stabilirea caracterului abuziv al acestuia, trebuie făcute nu în raport cu un anumit
moment, ci avînd în vedere întreaga atitudine a acelui părinte, judiciară şi extrajudiciară, de la momentul naşterii
până la proces, dar şi pe parcursul defăşurării acestuia. Faptul că momentan părinţii fireşti nu dispun de posibilităţi
materiale pentru a se ocupa de copil (tatăl datorită stării sale de detenţie, iar mama din cauza problemelor financiare)
nu constituie prin ele însele motive suficiente pentru a justifica încuviinţarea adopţiei câtă vreme părinţii doresc
menţinerea relaţiilor de familie, iar respectul faţă de viaţa de familie cere ca realitatea biologică şi socială să
prevaleze asupra prezumţiei simple că numai prin adopţie se poate crea un mediu armonios pentru copil în care să
creascăˮ (Curtea de Apel ploieşti – secţia I a civilă, decizia nr.525 din 6 martie 2013, în Hotărâri relevante ale
Curţii de Apel Ploieşti pe trimestrul I/2013).
24
 Poate fi considerat refuz abuziv de a consimţi la adopţie şi situaţia în care, deşi legal
citaţi, părinţii fireşti sau, după caz, tutorele nu se prezintă la termenele fixate pentru exprimarea
consimţământului.36
Consimţământul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui, poate fi dat numai după
trecerea unui termen de 60 de zile de la naşterea copilului.
Consimţământul poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui, în
condiţiile legii. După expirarea termenului menţionat, consimţământul devine irevocabil.
Consimţământul părinţilor fireşti sau, după caz, a tutorelui urmează a fi dat în faţa
instanţei judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei.
În cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui său, consimţământul părintelui firesc
se dă în faţa instanţei judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.
În situaţia în care părintele ce şi-a revocat consimţământul decedează, adopţia se poate
încheia dacă sunt îndeplinite cerinţele legale în raport de situaţia creată.
De asemenea, deși legiuitorul a considerat, în privința consimțământului cerut
minorului ce urmează a fi adoptat, că acesta poate fi exprimat valabil la împlinirea vârstei de
10 ani, când se dobândește maturitatea necesară și are capacitatea de a aprecia dacă adopția este
sau nu în interesul său, există opinii exprimate în literatura de specialitate, în sensul că această
vârstă rămâne totuși una scăzută pentru ca minorul să aprecieze corect și obiectiv asupra unei
asemenea chestiuni importante și decisive pentru viața sa.
Art.264 alin (1) NCC prevede obligativitatea ascultării copilului care a împlinit 10 ani în
orice procedură administrativă sau judiciară care îl priveşte, stabilind totodată, că poate fi
ascultat şi copilul sub această vârstă dacă autoritatea competentă apreciază necesar pentru
soluţionarea cauzei.
De asemenea, alin (3) din acelaşi articol instituie dreptul oricărui copil de a fi ascultat
(chiar dacă este mai mic de 10 ani), iar autoritatea competentă poate respinge doar motivat o
asemenea cerere.
Dacă ascultarea copilului în baza dispoziţiilor de mai sus ţine de procedură, fiind o
cerinţă de formă, art.463 alin (1) lit.b) NCC instituie cu titlu de condiţie de fond
ˮconsimţământul adoptatului care a împlinit 10 aniˮ.

36
A se vedea art.8 alin (2) din Legea nr.273/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
25
 Anterior exprimării consimţământului, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui
şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor
adopţiei şi ale consimţământului său la adopţie, întocmind un raport în acest sens.
Acest raport va fi depus la dosarul cauzei, iar copilul îşi va exprima consimţământul la
adopţie în faţa instanţei judecătoreşti, în faza încuviinţării adopţiei37, potrivit art.154 din Legea
nr.273/2004.
Valoarea deosebită a consimțământului dat de copilul care a împlinit vârsta de 10 ani
rezultă și din cuprinsul Hotărârii din 22 iunie 2004 a CEDO, pronunțată în cauza Pini, Bertani,
Manera și Atripaldi împotriva României, hotărâre prin care s-a arătat că nu există o încălcare a
art.8 din Convenție, deci o încălcare a obligației statului de a asigura reunirea copilului cu
părinții săi, atâta timp cât minorele au respins ideea de a se alătura părinților lor adoptivi și de a
pleca în Italia. Exprimarea consimțământului în fața instanței de judecată reprezintă o garanție
oferită de lege că interesul superior al copilului va fi corect apreciat și se creează în acest fel și o
mai bună cunoaștere a stării de fapt și a situației copilului. 38
Deemenea, s-a arătat în literatura de
specialitate că în acest caz ne aflăm în prezența unei capacități speciale, recunoscute minorului
de 10 ani, în baza căreia consimțământul exprimat de acesta dobândește o puternică semnificație
afectivă.
O situaţie specială o are copilul care prezintă un handicap ce îl împiedică să îşi exprime
consimţământul valabil, în cazul căruia, potrivit unei reglementări europene 39, aplicabile şi în ţara
noastră, consimţământul nu este necesar, dar este recomandabilă consultarea, în măsura în care
37
În jurisprudenţă s-a decis că ˮsimpa susţinere că refuzul de a consimţi la adopţie este abuziv nu este suficientă în
lipsa unei dovezi certe a caracterului contrar al refuzului faţă de interesul copilului, instanţa neputând încuviinţa
adopţia pentru neîndeplinirea condiţiei consimţământului părintelui firesc. Opinia minorei în vârstă de 10 ani nu
poate fi definitorie, întrucât aceasta se află sub influenţa mamei, iar discernământul copilului la această vârstă nu
pare suficient de matur, cognitiv şi emoţional. Dreptul părintelui firesc de a menţine legături personale cu fiica sa nu
poate fi contestat şi cu atât mai mult suprimat prin intermediul căii alese de reclamant, prezentul demers personal
având drept consecinţă nu numai înlăturarea acestui drept, ci chiar încetarea oricărei legături de rudenie între copil şi
tatăl biologic. De asemenea, nu poate fi ignorat sau suprimat însăşi dreptul copilului la propria identitate, drept a
cărui componentă esenţială o constituie numele şi legătura de rudenie prin naştere faşă de părinţii biologici ˮ (Curtea
de Apel Piteşti – Secţia pentru minori şi familie, decizia nr.764 din 20 februarie 2013, decizii relevante ale Curţii de
Apel Piteşti pe trimestrul I/2013).
38
Al. Balaci, V.C.Dumitrache, C.Hageanu, Dreptul familiei, ed a 7 a, Ed.C.H.Beck, București, 2012, p.234.
39
A se vedea art.5 alinb (3) teza finală şi art.6 din Convenţia europeană revizuită în materia adopţiei de copii,
adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 2008, semnată de România la 4 martie 2009 şi ratificată prin Legea
nr.138/2011, publicată în M.O nr.409 din 10 iunie 2011.
26
este posibil, urmând ca opinia li dorinţele sale să fie luate în considerare, în funcţie de gradul său
de maturitate. Dacă această consultare este vădit contrară interesului superior al copilului, se va
renunţa la ea.
Consimţământul adoptatorului sau, după caz, al familiei adoptatoare are în vedere
atât situația în care adopția se face de către o singură persoană, cât și situația în care adopția se
face de către o familie, respectiv de către doi soți, când consimțământul se exprimă de amândoi
adoptatorii.
Potrivit art.2 lit b) și i) din Legea nr.273/2004, prin adoptator se înțelege persoana care a
adoptat sau dorește să adopte, iar prin familie adoptatoare se înțelege soțul și soția care au
adoptat sau doresc să adopte.
Această cerinţă îşi are justificarea în aceea că adopţia nu trebuie să creeze relaţii
incompatibile cu o viaţă normală de familie, aspect care rezultă şi din faptul că unul din
principiile care trebuie respectate în procedura adopţiei este acela al creşterii şi educării copilului
într-un mediu familial.
Prin exprimarea consimţământului, soţul respectiv nu devine adoptator.
Art.459 NCC arată că persoanele care nu au capacitate deplină de exercițiu, precum și
persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu pot adopta. Așadar, consimțământul trebuie să
îndeplinească condițiile generale de validitate, să fie exprimat de către o persoană cu
deplină capacitate de exercițiu, să emane de la o persoană cu discernământ și să nu fie
afectat de vicii de consimțământ (eroare, dol sau violență).
Consimţământul adoptatorului sau familiei adoptatoare se exprimă, potrivit art.15 din
Legea nr.273/2004, în faţa instanţei judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a
adopţiei.
În privința consimţământului soțului celui care adoptă – art.462 NCC prevede că două
persoane nu pot adopta împreună, nici simultan și nici succesiv, cu excepția cazului în care sunt
soț și soție. De asemenea, potrivit art.6 lit.c) din Legea nr.273/2004, dacă copilul a fost adoptat
de către un singur părinte, necăsătorit, iar acesta se află într-o relație stabilă și conviețuiește cu o
persoană de sex opus, necăsătorită, care nu este rudă cu acesta până la gradul patru, și declară
prin act autentic notarial că noul adoptator a participat direct și nemijlocit la creșterea și
îngrijirea copilului pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, acesta va putea adopta copilul respectiv.

27
 Dacă soții adoptă împreună, ei trebuie să își exprime consimțământul individual, fiecare
dintre ei. Dacă adopția este făcută doar de către unul dintre soți, celălalt soț trebuie să își dea
consimțământul, dar aceasta nu semnifică că a devenit adoptator și el. Potrivit art.463 lit.d) NCC,
în cazul în care cel care dorește să adopte este căsătorit, este necesar și consimțământul soțului
celui care adoptă. Acesta este calificat ca fiind un ”consimțământ de neîmpotrivire” la adopție
din partea acestui soț, de natură să garanteze că adopția nu creează o legătură de natură să
destabilizeze viața de familie a soților și că, astefl, copilul va crește într-un mediu familial
favorabil, chiar dacă numai unul dintre soți este adoptator. Consimțământul se exprimă în fața
instanței de judecată cu ocazia soluționării cererii de adopție, reprezentând o condiție de formă.
Consimțământul soțului celui care adoptă nu este necesar în situația în care acesta din urmă este
lipsit de discernământ și nu își poate exprima voința.
Art.7 din Legea nr.273/2004 arată că persoana care a fost condamnată definitiv pentru o
infracțiune contra persoanei sau contra familiei, săvârșită cu intenție, precum și pentru
infracțiunea de trafic de persoane sau trafic și consum ilicit de droguri, nu poate adopta.
Persoana sau familia al cărei copil beneficiază de o măsură de protecție specială sau care
este decăzută din drepturile părintești nu poate adopta. Interdicția se aplică și persoanelor care
doresc să adopte singure, ai căror soți sunt bolnav psihic, au handicap mintal sau se găsesc în
vreuna din situațiile anterior menționate.
Scopul consimțământului soțului adoptatorului rezidă în aceea că ulterior adopției,
copilul va trăi în acel mediu familial și că va fi nevoit să se integreze în familia adoptatorului din
care face parte și soțul amintit.
În ceea ce privește forma exprimării consimțământului la adopție, acesta poate fi
exprimat verbal (caz în care instanţa va lua act de existenţa lui prin încheierea de şedinţă), sau în
scris, ataşându-se la dosar declaraţia de consimţământ.

2)Capacitatea deplină de exercițiu a adoptatorului sau a familiei adoptatoare 40- din

interpretarea per a contrario a art.459 NCC rezultă că pot adopta doar persoanele care au deplină
capacitate de exercițiu.
40
România aderat la Convenția europeană în materia adopției de copii încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967,
prin Legea nr.15/1993, cu următoarea rezervă:”Nu se vor aplica dispozițiile art.7, potrivit cărora vârsta
adoptatorului nu poate fi mai mică de 21 ani și mai mare de 35 de ani”, în legislația noastră stabilindu-se vârsta
minimă de 18 ani, fără o limită maximă.
A se vedea și art.459 NCC
28
 Cu toate acestea, potrivit art.460 alin (2) NCC, rezultă că și minorul care a dobândit
anticipat capacitate deplină de exercițiu (prin căsătorie sau emancipare) poate avea calitatea de
adoptator, cu încuviințarea instanței de tutelă, dacă există motive temeinice și între el și adoptat
există o diferență de vârstă de cel puțin 16 ani.
În practica judiciară s-a decis că, dacă prevederea referitoare la vârsta minimă a
adoptatorului are caracter de ordine publică și trebuie respectată cu rigurozitate, nu aceeași
consecință se poate reține cu privire la vârsta maximă, care, indiferent de nivelul atins, nu poate
duce la refuzul încuviințării adopției, decât în condiții dovedite, din care să rezulte că vârsta
înaintată constituie o piedică de neînlăturat pentru îndeplinirea scopului adopției.41
Așadar, capacitatea deplină de exercițiu se apreciază atât în privința adoptatorului care
înțelege să adopte singur, cât și în privința soțului și soției care adoptă împreună. Persoana cu
deplină capacitate de exercițiu poate adopta, indiferent dacă este căsătorită sau necăsătorită, fără
a avea relevanța dacă are copii proprii sau nu, la fel cum nu există restricții în privința sexului,
naționalității, rasei adoptatorului sau membrilor familiei care adoptă.

3)Adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul

Potrivit art.460 alin (1) NCC, adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă
decât adoptatul. Pe marginea acestei dispoziții legale, doctrina notează faptul că prin această
condiție se asigură faptul că diferența de vârstă între cel care adoptă și adoptat să fie
asemănătoare cu diferența de vârstă care există, de regulă, între părinți și copii.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanța judecătorească va putea încuviința
adopția, chiar dacă diferența de vârstă dintre adoptat și adoptator este mai mică de 18 ani, dar în
nicio situație, mai puțin de 16 ani, așa cum prevede art.460 alin (2) NCC. Nu există o enumerare
a motivelor ce pot sta la baza acestei hotărâri a instanței, acestea fiind lăsate la aprecierea
instanței, însă, în practica judiciară au fost oferite exemple în acest sens, cum este, de exemplu,
situația adopției încheiate de o femeie căsătorită înainte de a împlini vârsta de 18 ani și care
dorește să adopte un copil.

41
A se vedea CSJ, s.civ dec nr.578/1992, în Dreptul nr.2/1993, p.68
29
 Prevederea referitoare la vârsta minimă de 18 ani a adoptatorului are caracter de ordine
publică, cu excepțiile indicate anterior. Observăm că nu este impusă și o condiție referitoare la
vârsta maximă, ceea ce înseamnă că o vârstă înaintată a adoptatorului nu poate duce la refuzul
încuviințării adopției, decât în condiții dovedite, din care să rezulte că vârsta înaintată constituie
o piedică de neînlăturat pentru îndeplinirea scopului adopției. 42În acest sens, spre exemplu,
adoptatorul în vârstă de 84 de ani, bolnav, care a și decedat la 2 luni de la adopție, nu putea
sigura condițiile morale ale creșterii minorei de numai 6 ani, el însuși având nevoie de asistență
în asigurarea condițiilor de viață. În alte state europene s-a prevăzut o vârstă până la care se poate
adopta, de exemplu, până la vârsta de 45 ani, tocmai în scopul de a preveni astfel de situații,
cum, de altfel, și în privința pragului minim s-a instituit o vârstă mai înaintată, ca, de exemplu,
între 24 și 30 ani. Pare util ca într-o viitoare reglementare și legiuitorul român să fie preocupat de
aceste aspecte, demne de luat în seamă. A permite unui minor de 16 ani, căsătorit sau emancipat,
să adopte, pare a nu fi soluția cea mai fericită. După cum, a adopta la o vârstă înaintată pare de
asemenea nepotrivit, raportat la scopul urmărit prin adopție, acela de a oferi copilului ocrotirea
părintească care i-a lipsit și care, astfel, va putea dura extrem de puțin, fiind o scurtă etapă.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent nu poate fi adoptat copilul ai
cărui părinți firești nu au împlinit 14 ani43. Întrucât părinții firești trebuie să-și exprime
consimțământul la adopția copilului lor, se poate aprecia că interdicția impusă de legiuitor cu
privire la adoptarea copilului unui minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani are rațiunea de a nu
lipsi acest părinte de posibilitatea de a se opune și de a-și crește propriul copil dacă dorește acest
lucru. Fragilitatea pe care însuși părintele minor mai mic de 14 ani o prezintă determină
necesitatea propriei sale protecții, la fel de importantă ca și a copilului pe care l-a născut.

4)Cel ce urmează a fi adoptat să nu fi dobândit capacitate deplină de exercițiu

Această condiție rezultă din prevederile art.455 alin (1) NCC, fiind fundamentată de
însăși existența adopției, care este o măsură de protecție a minorului, fiind deci menită a
asigura copiilor lipsiți de ocrorire părintească sau care nu beneficiază de o ocrotire
corespunzătoare, condițiile morale și materiale pentru o bună creștere și educare.

42
Astfel cum a decis, de pildă, CSJ, s.civ, prin Decizia nr.578 din 1992, în Dreptul nr.2/1993, p.68

43
A se vedea art.11 din Legea nr.273/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
30
 În acord cu art.455 alin (2) NCC, poate fi adoptată, în condițiile legii, și persoana care a
dobândit capacitate deplină de exercițiu, dacă a fost crescută în timpul minorității de către cel
care dorește să o adopte.
În ceea ce privește această situație, în literatura juridică s-a menționat că noțiunea de
creștere nu vizează exclusiv prestarea întreținerii, ci existența unor raporturi complexe între cel
care adoptă și cel ce urmează a fi adoptat, raporturi de natură a fi asimilate celor dintre părinți și
copii, faptul că această situație are caracter de continuitate și care să fi durat în timp.

5)Adopția trebuie să fie făcută în interesul superior al adoptatului

Potrivit art.452 lit a) NCC, adopția este condiționată de respectarea interesului superior al
copilului. Adopția se încuviințează de către instanța de tutelă dacă aceasta este în interesul
superior al copilului și cu condiția îndeplinirii tuturor condițiilor impuse de lege. Interesul
superior al copilului nu reprezintă doar o condiție a adopției, ci și un principiu fundamental al
adopției.
În ceea ce privește cuprinsul acestei noțiuni, s-au evidențiat în doctrină 44 următoarele
elemente:
- interesul superior al copilului are o natură personală nepatrimonială, adică cel care
adoptă trebuie să asigure copilului condițiile necesare creșterii și dezvoltării sale
fizice și morale;
- legislația nu poate face abstracție de faptul că, în realizarea operațiunii adopției,
anumite persoane – părinții firești, adoptatorii – pot avea anumite interese proprii,
dar, punându-le în balanță cu interesul superior al copilului, acesta trebuie să
prevaleze;
- în cazul adopției internaționale, interesul superior al copilului presupune
respectarea unui corp de norme menit să prevină vânzarea și traficul de copii, precum
și faptul că deplasarea copilului în străinătate are ca scop exclusiv asigurarea unui
cămin stabil și armonios pentru copil.
Instanța de tutelă care încuviințează adopția este obligată să se convingă că operațiunea
juridică este în interesul superior al copilului, precum și faptul că adoptatorul sau familia

44
M Avram, Familia, op.cit., p.413-414
31
adoptatoare prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare unei dezvoltări armonioase
a copilului, având în vedere atât interesele nepatrimoniale, cât și cele patrimoniale ale copilului.
Art.461 NCC prevede că: (1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să
îndeplinească garanțiile morale și condițiile materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării
armonioase a copilului. (2) Îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin (1) se atestă de către
autoritățile competente, potrivit legii speciale. În aplicarea alin (2) se eliberează un atestat, cu
ocazia evaluării realizate potrivit prevederilor Legii nr.273/2004.
În jurisprudență s-a decis45 că ”nu sunt îndeplinite standardele minime pentru asigurarea
unei dezvoltări armonioase a personalității unui copil, față de evaluarea psihologică a
solicitantului, unde se arată că: se înregistrează deficiențe la nivelul psihismului în special în
sfera activității; starea stabilității emoționale se situează la limita inferioară, înspre anormalitate,
persoana înregistrând scoruri ridicate atât la scară de psihoticism, cât și la nevroticism (...). Pe
fondul instabilității emoționale și al vulnerabilității crescute peste limită pot surveni la un
moment dat probleme psihocomportamentale serioase. Sentimentele de frustrare inhibate și
nerezolvate pot genera reacții extra-punitive și agresiune exteriorizată spre mediu, spre
obstacol”.
Potrivit art.68 alin (1) din Legea nr.273/2004, adoptatorii sunt obligați să informeze
gradual copilul că este adoptat, începând de la vârste cât mai mici, cu sprijinul specialiștilor din
cadrul compartimentului de adopții și post-adopții al direcției. Justificarea acestei măsuri rezidă
în dreptul oricărei persoane de a-și cunoaște statutul civil și părinții firești.
Un alt aspect ce trebuie menționat vizează regula potrivit căreia, în cadrul procedurii
adopției, frații sunt încredințați împreună. Tot astfel, ei pot fi adoptați de către aceeași persoană
sau familie. Rațiunea adopției fraților sau surorilor împreună, de către același adoptator
(persoană sau familie), se întemeiază pe de o parte pe faptul că între aceștia s-au creat legături
afective puternice, care trebuie păstrate, iar pe de altă parte, pentru a se menține coeziunea
raporturilor specifice rudeniei biologice existente între aceștia. Continuitatea relațiilor de familie
devine, în acest fel un factor de continuitate și echilibru pentru acești copii.

45
C.S.J., s.civ., mun și asig soc., min și fam., dec nr.4 din 2007 apud
32
 În mod excepțional, încredințarea separată a fraților în vederea adopției, precum și
adopția acestora de către persoane sau familii diferite este posibilă numai dacă acest lucru este în
interesul lor superior.46
Impedimentele la adopție se referă la:

1) Interdicția rezultând din rudenia firească

Potrivit art.457 NCC, adopţa între fraţi, indiferent de sex, este interzisă. Interzicerea
adopţiei între fraţi, reglementată de art.457 NCC constituie un impediment la adopţie întrucât,
prin adopţie, s-ar crea relaţii incompatibile cu rudenia existentă deja între fraţi. 47 Impedimentul
vizează atât fraţii din căsătorie, cât şi pe cei din afara căsătoriei, precum şi fraţii buni sau fraţii
doar după unul dintre părinţi. Impedimentul menţionat este de ordine publică. Aceasta înseamnă
că o adopţie între fraţi efectuată în străinătate nu este recunoscută de legea română.
Deşi legea nu prevede expres, adopţia copilului firesc de către părintele său este interzisă.
Se poate argumenta, aşa cum s-a arătat în doctrină 48, că impedimentul rezultă implicit din cerinţa
ca părintele firesc să consimtă la adopţia copilului său, ceea ce presupune că adoptatorul este o
altă persoană decât părintele său firesc. Aşa cum s-a arătat în jurisprudenţă, dacă s-ar admite
astfel de adopţii, s-ar contraveni scopului în vedrea căria se încheie adopţia.
O situaţie de acest gen poate surveni în cazul în care, după încuviinţarea adopţiei, se
stabileşte legătura de filiaţie între cel adoptat şi adoptator, care sunt fraţi din afara căsătoriei. În
această situaţie instanţa va constata nulitatea căsătoriei datorată nesocotirii impedimentului
rezultând din rudenia firească. Rezultă, aşadar, că adopţia nu este permisă între rudele colaterale
de gradul doi şi între rudele în linie dreaptă de gradul întâi, în toate celelalte cazuri rudenia
constituind un criteriu de preferinţă la încuvinţarea adopţiei. Într-o ulterioară reglementare ar
putea fi prevăzut expres că este interzisă adopţia între rudele în linie dreaptă de gradul întâi, deşi
în doctrină s-a exprimat şi opinia că nu poate fi încuviinţată adopţia între rudele în linie dreaptă
indiferent de grad.

2) Interzicerea rezultând din calitatea de soţ

46
A se vedea art.456 NCC
47
C.C.Hageanu, op.cit, 2012, p.242
48
M.Avram, Familia, op. cit, p.423
33
 Potrivit art.458 NCC, adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau
familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise. Acest impediment se
fundamentează, într-o logică firească, pe faptul că raporturile dintre soţi sunt incompatibile cu
relaţiile dintre părinţi şi copii sau cu raporturile dintre fraţi. Totodată, impedimentul a fost
prevăzut de legiuitor întrucât scopul adopţiei nu poate fi atins în aceste cazuri speciale.

3) Interzicerea rezultând dintr-o adopţie anterioară

Art.462 NCC conţine interdicţia cu privire la adopţia multiplă, respectiv cu privire la

adopţia realizată de două persoane de acelaşi sex, astfel: (1) Două persoane nu pot adopta
împreună, nici simultan şi nici succesiv, cu excepţia cazului în care sunt soţ şi soţie.
(2) Cu toate acestea, o nouă adopţie poate fi încuviinţată atunci când: a) adoptatorul sau
soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii.b) adopţia anterioară a
încetat din orice alt motiv.
(3) Două persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreună.
În ceea ce priveşte imedimentul prevăzut la art.462 alin (1) NCC, raţiunea instituirii
acestuia este reprezentată de faptul că, în cazul în care mai multe persoane ar adopta acelaşi
copil, ocritirewa părintească s-ar pulveriza inadmisibil, ceea ce ar contraveni scopului pentru
care a fost instituită adopţia. Evident că, în situaţia în care soţii adoptă împreună un copil, acest
impediment nu mai subzistă, ei fiind cei care vor exercita autoritatea părintească asupra copilului
adoptat, întocmai ca într-o familie.
O nouă adopţie a unui copil poate fi încredinţată doar în cazul decesului adoptatorului sau
adoptatorilor iniţiali ori în situaţia în care adopţia iniţială a încetat (prin constatarea nulităţii
acesteia sau desfacerea ei).
Nerespectarea acestui impediment este sancţionată cu nulitatea absolută a ambelor
adopţii, instanţa judecătorească neputând să exercite unn drept de opţiune şi să declare validă una
dintre adopţii, atâta timp cât ele sunt nule de drept.
De asemenea, trebuie menţionate şi porecederile art.6 alin (2) lit.c) din Legea
nr.273/2004, care prevăd că, dacă copilul a fost adoptat de un singur părinte, necăsătorit, iar
acesta se află într-o relaţie stabilă şi convieţuieşte cu o persoană de sex opus, necăsătorită, care
nu este rudă cu acesta, până la gradul patru, şi declară prin act autentic notarial că noul adoptator
34
a participat direct şi nemijlocit la creşterea şi îngrijirea copilului pentru o perioadă de cel puţin 5
ani, acesta va putea adopta copilul respectiv.
Potrivit art.7 alin (4) şi (5) din Legea nr.273/2004, modificată prin Legea nr.233/2011,
copilukl din afara căsătoriei, recunoscut de tată pe cale administrativă, precum şi copilul a cărui
paternitate a fost stabilită prin hotărâre judecătorească prin care s-a luat act de recunoaşterea de
către tată sau care consfinţeşte învoiala părţilor, fără să fi cercetat temeinicia cererii, pot fi
adoptaţi de către soţia tatălui lor numai dacă filiaţia este confirmată prin rezultatul expertizei
realizate prin metoda serologică ADN. În cazul adopţiei copilului de către soţia celui care a
recunoscut copilul născut în afara căsătoriei, instanţa judecătorească va admite cererea de
încuviinţare numai dacă paternitatea este confirmată prin rezultatul expertizei filiaţiei.
Cheltuielile determinate de efectuarea expertizei sunt suportate de către adoptator. În situaţia în
care adoptatorul nu dispune de resursele finenciare necesare, acestea vor fi suportate din bugetul
de stat. Prin Legea nr. 233/2011 s-au adus modificări substanţiale în materia adopţiei,
recunoscându-se astfel posibilitatea adopţiei copilului concubinului. Nu în ultimul rând, trebuie
menţionat faptul că legea nu permite adopţia unui copul de către doi concubini. Art.462 alin (3)
NCC prevede că două persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreună. În legislaţia altor state
este permisă adopţia făcută de către două persoane de acelaşi sex, însă o astfel de adopţie nu este
recunoscută în legislaţia noastră.

4) Interzicerea adopției de către bolnavul psihic

Nu poate adopta o persoană bolnavă psihic, indiferent dacă a fost sau nu pusă sub
interdicție judecătorească, întrucât o atare adopție nu este în interesul copilului.
De altfel, cel pus sub interdicție judecătorească, oricum nu poate adopta, datorită lipsei
capacității depline de exercițiu. Întrucât discernământul bolnavului psihic este afectat, acesta nu
poate exprima, în principiu, un consimțământ valabil. Mai mult, o persoană lipsită de
discernământ nu va putea exercita drepturile și îndeplini obligațiile părintești pe care le
presupune exercițiul autorității părintești cu privire la copilul adoptat.
Legea utilizează o formulare generală, care acoperă orice psihopatie, fiind irelevante
natura sau gravitatea tulburărilor psihice.

35
 Interdicția, derivând din inaptitudinea psihică, îl vizează în mod exclusiv pe adoptator, iar
nu pe adoptat, ceea ce înseamnă că este posibilă adopția unei persoane bolnave psihic ori care are
un handicap mintal.

5) Interzicerea adopției de către persoana cu handicap mintal

Aceleași rațiuni subzistă și în cazul persoanei care prezintă un handicap mintal.

Împrejurarea că o persoană nu a urmat procedura instituită prin Legea nr.448/2006
privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările
și completările ulterioare, pentru încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care
necesită protecție specială, nu poate conduce la încheierea unei adopții valabile dacă existența
handicapului mintal este probată, în condițiile legii.

6) Interzicerea adopției simultane sau succesive de către două persoane

Potrivit legii, două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan, nici succesiv.
Rațiunea acestei interdicții se află în finalitatea adopției, întrucât dacă s-ar admite
adopția, de către mai multe persoane, ar însemna ca respectivul copil să aibă, în același timp, mai
mult de doi părinți.
Prin excepție de la prevederile de mai sus, când adoptatorii sunt soț și soție, poate fi
încuviințată adopția simultană sau, după caz, adopții succesive.
În principiu, o adopție în ființă constituie o piedică pentru încheierea altei adopții.
Ca excepție, o nouă adopție poate fi încuviințată în următoarele situații:
a) adoptatorul sau soții adoptatori au decedat;
În acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii definitive a
hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții, ambele probleme fiind soluționate în cadrul
aceluiași proces.
b) adopția anterioară a încetat din orice alt motiv;
c) copilul adoptat are un singur părinte, necăsătorit, iar acesta se află într-o relație stabilă
și conviețuiește cu o persoană de sex opus, necăsătorită, care nu este rudă cu acesta până la
gradul al patrulea, și declară prin actautentic notarial că noul adoptator a participat direct și
nemijlocit la creșterea și îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 5 ani.

36
Această condiție se verifică de către instanța judecătorească învestită cu soluționarea cererii de
încuviințare a adopției, putând fi dovedită cu orice mijloc de probă.

7) Interzicerea adopției de către persoana condamnată definitiv pentru anumite

infracțiuni

Nu poate adopta cel condamnat definitiv pentru o infracțiune contra persoanei sau contra
familiei, săvârșită cu intenție, precum și pentru infracțiunile de trafic de persoane sau trafic și
consum ilicit de droguri.

8) Interzicerea adopției în cazul măsurilor de protecție specială și a decăderii din

drepturile părintești

Nu poate adopta persoana sau familia al cărei copil beneficiază de o măsură de protecție
specială sau care este decăzută din drepturile părintești.

9) Interzicerea adopției în cazul persoanmelor care doresc să adopte singure, ai căror

soți se află în anumite situații speciale

Nu pot adopta persoanele care doresc să adopte singure, dacă soții lor se află în vreuna
dintre următoarele situații:
a) sunt bolnavi psihic;
b) au handicap mintal;
c) au fost condamnați definitiv pentru o infracțiune contra persoanei sau contra familiei,
săvârșită cu intenție, precum și pentru infracțiunile de trafic de persoane sau trafic și
consum ilicit de droguri;
d) au copii care beneficiază de o măsură de protecție specială;
e) sunt decăzuți din drepturile părintești.

Adopția copilului din afara căsătoriei (în anumite situații)

În cazul copilului din afara căsătoriei, în anumite situații, legea impune condiții
suplimentare, menire să asigure legalitatea procedurii adopției, prin parcurgerea procedurii
obișnuite, iar nu a celei simplificate în cazul unei recunoașteri de paternitate ce nu corespunde
realității.

37
 Astfel, dacă acest copil a fost recunoscut de tată pe cale administrativă ori și-a stabilit
paternitatea prin hotărâre judecătorească prin care s-a luat act de recunoașterea de către tată sau
care consfințește învoiala părților, fără să fi fost analizată temeinicia cererii, el poate fi adoptat
de către soția tatălui numai dacă paternitatea este confirmată prin expertiza serologică ADN.
De asemenea, în cazul adopției copilului de către soția celui care a recunoscut copilul
născut în afara căsătoriei, adopția va putea fi încuviințată numai dacă paternitatea este confirmată
prinb expertiza serologică ADN.
Practic, această din urmă ipoteză vizează celelalte două forme de recunoaștere a
paternității, respectiv: act autentic (altul decât hotărârea judecătorească) și testament.

2.1.2. Legea aplicabilă condițiilor de fond ale adopției internaționale

În afara condițiilor de fond prevăzute pentru adopțiile naționale, adopția internațională

a copilului cu reședința obișnuită în România de către o persoană sau familie cu reședința
obișnuită în străinătate poate fi încuviințată numai pentru copii care se află în evidența
Oficiului Român pentru Adopții doar în următoarele situații:
1) adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare este rudă până la gradul al
patrulea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției
interne;
2) adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare este și cetățean român.
În acest caz, adopția este permisă numai pentru copiii pentru care s-a admis deschiderea
procedurii adopției interne și nu a putut fi identificat un adoptator sau o familie adoptatoare cu
reședința obișnuită în România sau o rudă până la gradul patru inclusiv cu copilul, într-un termen
de 2 ani de la rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a admis cererea de deschidere a
procedurii adopției interne.
3)adoptatorul este soț al părintelui firesc al copilului a cărui adopție se solicită.
În cazul în care adoptatul are reședința obișnuită în străinătate, iar adoptatorul sau familia
adoptatoare are domiciliul în România, adopția internațională este supusă dispozițiilor
art.2.607 și urm. NCC.
Drept urmare, condițiile de fond cerute pentru încheierea adopției sunt stabilite de
legea națională a adoptatorului și a celui ce urmează să fie adoptat. Aceștia trebuie să

38
îndeplinească și condițiile care sunt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două
legi naționale menționate.
Condițiile de fond cerute soților care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea
care cârmuiește efectele generale ale căsătoriei, adică legea cetățeniei comune a soților. Dacă
lipsește și o atare lege, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.
Aceeași lege se aplică și dacă unul dintre soți adoptă copilul celuilalt soț.
2.1.3. Condiţiile de formă ale adopţiei
Condițiile de formă impuse de lege pentru operațiunea juridică a adopției vizează forma
solemnă a actelor juridice ale părților și procedura adopției.
Actul juridic al adopției reprezintă un act solemn pentru validitatea căruia sunt
necesare anumite formalități. Așa cum am menționat, pentru valabila încheiere a adopției
trebuie îndeplinite cumulativ condițiile de fond pozitive, dar în același timp trebuie să lipsească
impedimentele la adopție, aspecte pe care le-am analizat anterior.
Condiţiile de formă se referă la actele pe care părțile trebuie să le incheie pentru
valabilitatea realizării adopţiei.
Legea nr. 273/2004 impune ca absolut necesar pentru valabilitatea adopţiei
consimţământul adoptatorului (familiei adoptatoare), a părinţilor fireşti ai copilului sau a altor
organe abilitate conform legii să dea acest consimţământ. Toate aceste consimţăminte sa dau în
faţa instanţei judecătoreşti .
Prin adoptarea normelor metodologice de aplicare a legii privind regimul juridic al
adopţiei se impune ca la cererea de evaluare pentru obţinerea atestatului de persoana sau famile
aptă să adopte, să se anexeze următoarele acte:
Acte necesare întocmirii dosarului de atestare a familei adoptatoare :
-adeverințe venituri;
- cazier judiciar al persoanelor cu care locuiește solicitantul,
- xerocopii după acte de stare civilă (certificate de naștere și căsătorie, buletine de
identitate, autentificate);
- ancheta socială întocmită de serviciul de autoritate tutelară
- caracterizări de la ultimul loc de munca;
- declarații privind motivația de a adopta.

39
 Înainte de a trece la analiza procedurii adopției, trebuie menționat că, din punct de vedere
material și al competenței teritoriale, cererile în materia adopției sunt de competența tribunalului
în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Instanțele române sunt competente să
judece cererile de adopție dacă cel puțin una dintre părți are reședința obișnuită în România.
Cererile având ca obiect adopția sunt soluționate de complete specializate, în camera de consiliu,
iar participarea procurorului este obligatorie.

În ceea ce privește natura procedurii de încuviințare a adopției, s-a arătat în doctrină că

aceasta are caracter necontencios, în vreme ce cererea de constatare a nulității adopției are
caracter contencios.

Ca orice cerere de chemare în judecată, și cererile privind adopția trebuie să

îndeplinească condițiile generale ale cererii de chemare în judecată, așa cum acestea sunt
enumerate în art.194 și următoarele NCC. În privința cererilor având ca obiect adopția se prevede
o procedură de soluționare rapidă, cu celeritate, termenele acordate neputând fi mai mari de 10
zile, iar hotărârea pronunțată se redactează și se comunică părților în maximum 10 zile de la
pronunțarea acesteia. Împotriva hotărârii astfel pronunțate se poate exercita doar calea de atac a
apelului.
Procedura adopției, astfel cum este reglementată de Legea nr.273/2004, cuprinde două
faze principale, una administrativă, respectiv una judiciară, și parcurgerea mai multor etape:
- evaluarea adoptatorului în vederea obținerii atestatului;
- întocmirea planului individual de protecție a copilului;
- deschiderea procedurii adopției interne la instanța judecătorească;
- încredințarea copilului în vederea adopției de către instanța judecătorească;
- încuvințarea adopției de către instanța judecătorească.
Procedura administrativă vizează intervenția anumitor organisme cu atribuții specifice,
așa cum acestea sunt prevăzute în Legea nr.272/2004 și 273/2004 și privește atât copilul care
urmează a fi adoptat, cât și persoanele sau familiile care doresc să adopte.
Organismele arătate sunt Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și
Adopție și Direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție este un
organ de specialitate al administrației publice centrale, având personalitate juridică, aflat în
40
subordinea Ministerului Muncii și Justiției Sociale, constituită în baza prevederilor Hotărârii de
Guvern nr.299/2014. Misiunea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi
Adopţie (ANPDCA) este de a monitoriza respectarea drepturilor tuturor copiilor şi de a lua toate
măsurile pentru a contribui la crearea unei societăţi demne pentru copii, implicând în acest
proces autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, societatea civilă, părinţii şi copiii.
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (D.G.A.S.P.C.) este
instituția publică din România aflată în subordinea consiliilor judetene respectiv în subordinea
consiliilor locale la nivel de sectoare in municipiul Bucuresti, care oferă asistență și sprijin
pentru copii, familie, persoane singure, persoane vârstnice, persoane aflate în nevoie, abuzate,
marginalizate sau cu dizabilități și oricărei persoane aflate în nevoie.

2.1.4. Legea aplicabilă condițiilor de formă ale adopției internaționale

Potrivit art.2609 NCC – „forma adopţiei este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea
se încheie”.49

Secţiunea 2 – Caracterul subsidiar al adopţiei internaţionale în raport cu adopţia naţională

Legislaţia noastră internă, precum şi reglementările internaţionale impun o ierarhie a

măsurilor de protecţie a copilului, adopţia internaţională fiind guvernată de principiul
subsidiarităţii, a cărei semnificaţie este aceea că această formă a adopţiei este permisă dacă în
ţara de origine nu se poate asigura o măsură corespunzătoare de protecţie a copilului.
În materia adopţiei internaţionale, procedura instituită redă în principal dispoziţile
Convenţiei de la Haga asupra protecţiei şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, legislaţia
noastră internă având drept scop alinierea la prevederile convenţiilor internaţionale la care
România este parte.

49
C. Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat, Ed a V a, revăzută și adăugită, p.175.
41
 Curtea Constituţională a României 50 a avut prilejul a se pronunţa asupra acestui principiu,
statuând după cum urmează: ”stabilirea subsidiarităţii adopţiei internaţionale faţă de cea
naţională nu numai că nu dă expresie unei discriminări, ci reprezintă o puternică garanţie a
ocrotirii intereselor copilului. Faptul că prin lege se stabileşte o anumită ordine de preferinţă nu
reprezintă o discriminare. O atare discriminare ar presupune excluderea totală a unei anumite
categorii de persoane de la dreptul de a adopta, pentru motivul că ei sunt cetăţeni români
domiciliaţi în străinătate. Or, legea, nu exclude dreptul acestor persoane de a adopta copii
români, ci, dimpotrivă, îl recunoaşte, în condiţiile arătate. Subsidiaritatea presupune aici o
măsură de politică familială, care este perfect compatibilă cu principiul interesului major al
minorului care urmează a fi adoptat”.
Pentru respectarea principiului subsidiarităţii adopţiei internaţionale în raport cu cea
internă, în demersurile de adopţie au prioritate persoanele/familiile cu reşedinţa obişnuită în
România, motiv pentru care vârsta copiilor care vor fi eligibili pentru adopţia internaţională va fi
de cel puţin 3 ani.

Secţiunea 3 – Procedura adopţiei internaţionale

2.3.1.Condiţii cerute în adopţia internaţională

Adopţia internaţională a copilului cu reşedinţa obişnuită în România de către o

persoană/familie cu reşedinţa obişnuită în străinătate poate fi încuviinţată numai pentru copiii
care se află în evidenţa Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi
Adopţie şi numai în situaţiile prevăzute de art.52 din Legea nr.273/2004:
a) adoptatorul sau unul dintre soţii familiei adoptatoare este rudă până la gradul al
patrulea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei
interne;

50
Decizia nr.62-1993 (M.Of. nr.49 din 25 februarie 1994)
42
 b) adoptatorul sau unul dintre soţii familiei adoptatoare este şi cetăţean român;
c) adoptatorul este soţ al părintelui firesc al copilului a cărui adopţie se solicită.
Alin (2) al art.52 vine cu precizări suplimentare, în sensul că, adopţia prevăzută la alin (1)
lit.b) este permisă numai pentru copiii pentru care s-a admis cererea de deschidere a procedurii
adopţiei interne şi nu a putut fi identificat un adoptator sau o familie adoptatoare cu reşedinţa
obişnuită în România sau una dintre persoanele prevăzute la alin (1) lit a), într-un termen de 2 ani
de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de deschidere
a procedurii adopţiei interne.
De asemenea, în conformitate cu art.57 din actul normativ care reglementează procedura
adopţiei, cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare este luată în evidenţă de Autoritate numai
dacă autoritatea centrală competentă din statul primitor sau organizaţiile sale acreditate şi
autorizate în condiţiile legii atestă că:
a) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru
adopţie şi este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor;
b) adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea necesară în vederea
adopţiei în statul primitor;
c) este asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de cel pţin 2
ani;
d) sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor.
Adopţia internaţională presupune pe lângă îndeplinirea condiţiilor generale de fond
şi de formă şi anumite cerinţe speciale. Condiţiile generale vizează capacitatea,
consimţământul, diferenţa de vârstă, etc, iar condiţiile speciale vizează faptul că îndeplinesc
condiţiile impuse de art.52 din Legea nr.273/2004.

2.3.2. Procedura adopţiei internaţionale

În cazul adopției internaționale a unei persoane majore, nu se aplică prevederile

Convenției de la Haga. Potrivit art.455 din NCC, ”poate fi adoptată persoana care a dobândit
capacitate deplină de exercițiu, dacă a fost crescută în timpul minorității de către cel care dorește
să o adopte”. Dovada că persoana majoră a fost crescută în timpul minorității de către cel care
dorește să o adopte se poate face în fața instanței judecătorești cu orice mijloace de probă admise
de lege (martori, înscrisuri, etc). O altă condiție de fond este prevăzută de art.460 din NCC
43
conform căruia: ”Adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul.
Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate încuviința adopția chiar dacă diferența de vârstă
dintre adoptat și adoptator este mai mică decât 18 ani, dar nu mai puțin de 16 ani”. Părțile la
procesul de încuviințare a adopției majorului sunt adoptatorul și persoana majoră a cărei adopție
se solicită. Părinții biologici ai persoanei majore nu au calitatea de parte la acest proces și nici nu
este necesar consimțământul acestora la adopția persoanei majore.
Referitor la recunoașterea în străinătate a unei adopții internaționale a majorului
încuviințată în România, vor fi aplicabile prevederile legislației străine.
Procedura de adopţie internaţională a unui copil cu reşedinţa obişnuită în România se
derulează în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Haga asupra protecţiei copiilor şi
cooperării în materia adopţiei internaţionale.
Din punct de vedere procedural, adopţia internaţională presupune atestarea
adoptatorului sau a familiei adoptatoare, apoi selecţia şi potrivirea copilului cu adoptatorul
sau familia adoptatoare cu reşedinţa obişnuită în străinătate.
Adopţia internaţională vizează adopţia în care adoptatorul sau familia adoptatoare
(cetăţeni români cu reşedinţa stabilită în altă ţară) şi copilul ce urmează să fie adoptat (cetăţean
român cu reşedinţa în România) au reşedinţa obişnuită în state diferite, iar în urma
încuviinţării adopţiei copilui urmează să aibă aceeaşi reşedinţă obişnuită cu cea a
adoptatorului.
Persoana/familia (care îndeplineşte condiţiile impuse de legea română – art.45 Legea
nr.233/2012 şi, în cazul celor din Italia şi SUA, condiţiile impuse de legislaţia acestor state) cu
reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat străin, semnatar al Convenţiei de la Haga asupra
protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale urmează să se adreseze la
autoritatea centrală cu atribuţii în materia adopţiei internaţionale din statul în care are reşedinţa
obişnuită, pentru a obţine informaţii vizând derularea în concret a procedurii de adopţie
internaţională şi apoi la serviciile sociale străine competente pentru realizarea demersurilor în
scopul obţinerii atestatului de persoană/familie aptă să adopte.
Lista autorităţilor centrale cu atribuţii în materia adopţiei internaţonale poate fi consultată
pe site-ul Convenţiei de la Haga (www.hcch.net).

44
 În cazul celor cu reşedinţa obişnuită în SUA la o organizaţie acreditată (lista
organizaţiilor acreditate poate fi consultată pe site-ul Convenţiei de la Haga www.hcch.net).
Rudele până la gradul al patrulea (inclusiv) cu copilul, care au reședința obișnuită în
România au prioritate în raport cu rudele din străinătate.
Rudele până la gradul al patrulea (inclusiv) cu copilul, care au reședința obișnuită în
străinătate, au prioritate în raport cu alți adoptatori/familii adoptatoare.

Procedura adopţiei internaţionale a unui copil presupune parcurgerea a două faze

principale, una administrativă, respectiv una judiciară și parcurgerea mai multor etape:
3.2.1. etapa prealabilă a încuviinţării adopţiei internaţionale
3.2.2. etapa încuviinţării adopţiei internaţionale
3.2.3. etapa ulterioare încuviinţării adopţiei internaţionale
3.2.1. În etapa prealabilă încuviinţării adopţiei internaţionale intervin anumite organe străine
şi, după caz, naţionale, cu atribuţii stabilite de lege.
În prima categorie se includ: autoritatea centrală competentă din statul străin (parte a
Convenţiei de la Haga)51sau organizaţiile sale acreditate, iar cazul statelor care nu sunt părţi la
Convenţia de la Haga – autoritatea desemnată cu atribuţii în domeniul adopţiei internaţionale sau
organizaţia acreditată în acest sens.
În ambele ipoteze, organizaţiile străine acreditate trebie să fie autorizate şi de Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (A.N.P.D.C.A.)
Autorităţile române pot colabora în ceea ce priveşte adopţia internaţională cu organisme
private care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul statului primitor 52, numai dacă acestea sunt
acreditate de statul respectiv şi autorizate de A.N.P.D.C.A.
Organele adminstrative interne, cu atribuții specifice, care intervin în această etapă sunt
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție și Direcția generală de
asistență socială și protecția copilului.
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție este un
organ de specialitate al administrației publice centrale, având personalitate juridică, aflat în
51
Convenţia de la Haga este Conveţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţiobale,
încheiată la Haga la 29 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr.84/1994, publicată în M.O. nr.298 din 21
octombrie 1994.
52
Autorizarea se face în conformitate cu metodologia aprobată prin Hotărârea de Guvern nr.1441/2004, publicată în
M.O. nr.873 din 24 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
45
subordinea Ministerului Muncii și Justiției Sociale, constituită în baza prevederilor Hotărârii de
Guvern nr.299/2014. Misiunea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi
Adopţie (ANPDCA) este de a monitoriza respectarea drepturilor tuturor copiilor şi de a lua toate
măsurile pentru a contribui la crearea unei societăţi demne pentru copii, implicând în acest
proces autorităţile administraţiei publice locale şi centrale, societatea civilă, părinţii şi copiii.
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (D.G.A.S.P.C.) este
instituția publică din România aflată în subordinea consiliilor judetene respectiv în subordinea
consiliilor locale la nivel de sectoare in municipiul Bucuresti, care oferă asistență și sprijin
pentru copii, familie, persoane singure, persoane vârstnice, persoane aflate în nevoie, abuzate,
marginalizate sau cu dizabilități și oricărei persoane aflate în nevoie.
A.N.P.D.C.A. este obligată să ia măsurile ce se impun, conform Convenţiei de la Haga, în
vederea prevenirii câştigurilor necuvenite, financiare sau de altă natură, care ar putea fi realizate
cu prilejul adopţiei, şi descurajării oricăror practici contrare obiectivelor convenţiei menţionate şi
Legii nr.,273/2004, republicată.
Legea interzice donaţiile şi sponsorizările, precum şi oferirea de către adoptator sau
familia adoptatoare, în nume propriu ori prin persoane interpuse, în mod direct sau indirect, de
orice foloase materiale necuvenite direcţiilor sau persoanelor fizice din cadrul instituţiilor
publice implicate în procesul de adopţie.53
De asemenea, este interzisă participarea organismelor private în procedura adopţiei
internaţionale desfăşurate în România.
Interdicţia se aplică şi membrilor personalului acsetora, cu excepţia situaţiei în care au
calitatea de adoptator.
Etapa prealabilă încuviinţării adopţiei internaţionale vizează, ca şi în cazul adopţiei
interne două planuri, şi anume cel privind adoptatorul sau soţii din familia adoptatoare şi cel
privind adoptatul.
În această etapă se realizează operaţiunea de atestare a adoptatorului sau a soţilor din
familia adoptatoare, de către autoritatea centrală competentă din statul primitor sau de
organizaţiile sale acreditate şi autorizate, în condiţiile legii.
La adopţia internaţională în care adoptatul are reşedinţa obişnuită înn străinătate, iar
adoptatorul sau familia adoptatoare are reşedinţa obişnuită în România, evaluarea adoptatorului
53
A se vedea art.102 din Legea nr.273/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
46
sau familiei adoptatoare se face de către autoritatea competentă română, ca şi în cazul adopţiei
interne.
Potrivit art.65 din Legea nr.273/2004, atestarea priveşte următoarele aspecte:
- adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplinește condițiile de eligibilitate pentru
adopție și este apt să adopte, în conformitate cu legislația aplicabilă în statul primitor;
- adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea necesară în vederea
adopției în statul primitor;
- este asigurată urmărirea evoluției copilului după adopție pe o perioadă de cel puțin 2
ani;
- sunt asigurate servicii postadopție pentru copil și familie în statul primitor;
- adoptatul va beneficia în țara străină de aceeași situație legală ca și aceea a unui copil
biologic al adoptatorului.
Pentru respectarea interesului superior al copilului, constând în asigurarea celor mai
prielnice condiții de creștere și educare în familia adoptatorului și în statul primitor, o corectă și
obiectivă evaluarea atât a familiei adoptatorului, cât și a garanțiilor oferite de țara acestuia,
concretizată în atestarea aspectelor menționate este foarte importantă.
Dacă adoptatorul sau familia adoptatoare are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat
străin – parte a Convenției de la Haga – cererea de adopție se transmite A.N.P.D.C.A. prin
intermediul autorității centrale competente din statul respectiv sau al organizațiilor sale
acreditate, iar dacă statul străin respectiv nu este parte la Convenția menționată, cererea se
transmite Oficiului prin intermediul autorității desemnate cu atribuții în domeniul adopției
internaționale sau prin mijlocirea organizațiilor acreditate în acest sens din statul de primire.
Cererea de încuviințare a adopției va fi însoțită de actele prevăzute de lege.
A.N.P.D.C.A. va lua în evidență cererea numai dacă autoritatea centrală competentă din
statul primitor sau organizațiile sale acreditate și autorizate legal au efectuat atestarea.
A.N.P.D.C.A. are obligația de a se asigura că adoptatul va beneficia în țara străină de
garanțiile și normele echivalente acelora existente în cazul unei adopții interne.
La adopțiile internaționale în care adoptatul are reședința obișnuită în străinătate, cererile
de adopție se transmit autorităților străine competente prin intermediul A.N.P.D.C.A.
Următoarul pas îl reprezintă deschiderea procedurii adopției internaționale.

47
 Pentru adopția internațională a copilului cu reședința obișnuită în România de către
adoptatorul care esate și cetățean român sau familia adoptatoare (în care unul dintre soți este și
cetățean român) cu reședința obișnuită în străinătate este permisă dacă pentru respectivul copil s-
a admis cererea de deschidere a adopției și nu a putut fi găsit un adoptator sau o familie
adoptatoare cu reședința obișnuită în România sau o rudă până la gradul al patrulea inclusiv cu
copilul, condiție ce rezultă din dispozițiile art.60 alin (2) din Legea nr.273/2004, republicată.
Cererea de adopție formulată în aceste condiții se depune la A.N.P.D.C.A. pentru
realizarea procedurilor administrative prealabile, după care aceasta se transmite instanței
judecătorești.
În cazul în care un copil care are reședința obișnuită în străinătate urmează să fie adoptat
de un adoptator sau o familie adoptatoare cu reședința obișnuită în România, va fi urmată
procedura prevăzută de art.63 din Legea nr.273/2004, republicată. În caest sens, cererea se va
transmite autorităților străine competente prin intermediul A.N.P.D.C.A.
Evaluarea adoptatorului sau familiei adoptatoare se realizează, la cererea acestora, în
același mod ca și în cazul adopției interne, de către direcția de la domiciliul acestora sau de către
organismele private autorizate să desfășoare activități în cadrul procedurii adopției interne.
Compartimentul de adopții și postadopții din structura direcției de la domiciliul copilului
realizează selecția și potrivirea dintre copil și persoana/familia adoptatoare.
În vederea relaționării cu copilul, legea prevede obligația persoanei sau familiei selectate
de a se deplasa în România și de a locui efectiv pe teritoriul țării noastre, cel puțin 30 de zile
consecutive. După expirarea acestui termen, direcția de la domiciliul copilului va întocmi și va
transmite Oficiului raportul privitor la relaționarea manționată mai sus.
Relaționarea dintre adoptator și adoptat pe durata celor 30 de zile nu se confundă cu
încredințarea copilului în vederea adopției, o atare măsură lipsind în cazul adopției
internaționale. Pe de altă parte, contractul dintre cei doi se realizează exclusiv pe teritoriul țării
noastre, fiind interzisă deplasarea adoptatului în statul reședinței obișnuite a adoptatorului până
la rămânerea definitivă a hotărârii de încuviințare a adopției.
Notificarea și solicitarea autorităților străine constituie ultimul pas al etapei prealabile
a încuviințării adopției.

48
 Pe baza raportului primit, A.N.P.D.C.A. va notifica autorităților centrale competente sau
organizațiilor acreditate din statul primitor selectarea adoptatorului sau familiei adoptatoare.
De asemenea, va solicita acestora să comunice acordul adoptatorului sau al familiei
adoptatoare cu privire la selecția făcută, acordul cu privire la continuarea procedurii de adopție și
actul din care rezultă că există garanțiile că adoptatul are posibilitatea să intre și să locuiască
permanent în statul primitor.
Notificarea și solicitarea acordului cu privire la selecție nu se aplică în cazurile în care
adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare este rudă până la gradul al patrulea inclusiv
sau adoptatorul este soț al părintelui firesc al copilului.

3.2.2. Etapa încuviinţării adopţiei internaţionale

Competența generală în ceea ce privește încuviințarea adopției internaționale aparține

instanței judecătorești române, mai precis, instanței de tutelă.
Instanțele judecătorești române sunt competente să judece cererile prevăzute de Legea
nr.273/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă cel puțin una dintre
părți are reședința obișnuită în România.
Instanțele judecătorești române sunt exclusiv competente să judece procesele privind
încuviințarea deschiderii procedurii adopției interne, încredințarea în vederea adopției și
încuviințarea adopției dacă cel care urmează a fi adoptat are reședința obișnuită în România și
este cetățean român sau străin fără cetățenie. Competența exclusivă atribuită instanțelor române
în cazul adoptatului cu reședința obișnuită în țara noastră este un alt aspect al protecției
interesului superior al copilului, care trebuie protejat prin adopție și căruia i se asigură toate
garanțiile pentru a nu fi deplasat definitiv în afara țării decât în condiții de securitate.
Potrivit dispozițiilor alin (3) al art.84 din Legea nr.273/2004, competența materială
aparține tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Sub aspectul
competenței, legiuitorul face o derogare de la regimul general instituit prin art.94 pct.1 lit.a)
NCPC, având în vedere complexitatea acestor cauze și importanța adopției pentru asigurarea
unei protecții efective copilului lipsit de îngrijire părintească.
Instanțele române sunt competente să judece cererile de adopție dacă cel puțin una dintre
părți are reședința obișnuită în România. Cererile având ca obiect adopția sunt soluționate de
complete specializate, în camera de consiliu, iar participarea procurorului este obligatorie. În
49
ceea ce privește natura procedurii de încuviințare a adopției, s-a arătat în doctrină că aceasta
are caracter necontencios, în vreme ce cererea de constatare a nulității adopției are caracter
contencios.

Ca orice cerere de chemare în judecată, și cererile privind adopția trebuie să

îndeplinească condițiile generale ale cererii de chemare în judecată, așa cum acestea sunt
enumerate în art.194 și următoarele NCC. În privința cererilor având ca obiect adopția se prevede
o procedură de soluționare rapidă, cu celeritate, termenele acordate neputând fi mai mari de 10
zile, iar hotărârea pronunțată se redactează și se comunică părților în maximum 10 zile de la
pronunțarea acesteia. Împotriva hotărârii astfel pronunțate se poate exercita doar calea de atac a
apelului.
Sub aspect teritorial, competența aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află
domiciliul adoptatuli, iar dacă nu se poate determina instanţa competentă, cauza se judecă de
către Tribunalul Bucureşti.
Alte aspecte procedurale privind încuviințarea adopției internaționale vizează:
a) transmiterea cererii de încuviințare a adopției internaționale – instanței judecătorești,
de către A.N.P.D.C.A. și
b) procedura de judecată a cererii de încuviințare a adopției internaționale.
Și în cazul adopției internaționale cererea este scutită de timbraj și se soluționează cu
celeritate, în camera de consiliu, de către un complet specializat, cu participarea obligatorie
a procurorului. La judecarea cererii vor fi citați: persoana sau familia adoptatoare, adoptatul
personal sau, după caz, prin reprezentant legal, direcția în a cărei rază teritorială se află
domiciliul copilului, precum și A.N.P.D.C.A.
Tribunalul poate administra orice probă admisă de lege, fiind necesară și prezentarea de
către direcție a raportului de anchetă psihosocială privind copilul. Dacă minorul a împlinit 10 ani,
i se va solicita consimțământul pentru adopția sa.
La pronunțarea asupra cererii de încuviințare a adopției, instanța judecătorească va avea
în vedere și documentul care atestă că A.N.P.D.C.A. și-a îndeplinit obligația de a se asigura că
adoptatul va beneficia în țară străină de aceeași situație legală ca și aceea a unui copil biologic al
adoptatorului. De altfel, de-a lungul întregii proceduri de realizare a adopției internaționale,

50
A.N.P.D.C.A. are obligația de a proteja interesul superior al copilului care urmează a fi adoptat,
sub toate formele acestuia.
Judecata urmează regulile procedurii necontencioase, cu excepțiile prevăzute de Legea
nr.273/2004, republicată.
Tribunalul se pronunță printr-o hotărâre supusă apelului.

3.2.3. Formalităţi ulterioare încuviinţării adopţiei internaţionale

În vederea realizării unei evidențe unitare a adopțiilor la nivel național, A.N.P.D.C.A are
obligația de a gestiona Registrul național pentru adopții, în care se reflectă toate etapele
adopției interne și internaționale.
În acest sens, după pronunțarea hotărârii judecătorești prin care a fost dispusă adopția,
direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, după caz, al adoptatorului sau
familiei adoptatoare introduce în acest registru copia electronică a actelor prevăzute de art.94 alin
(1) din Legea nr.273/2004:
a) hotărârea judecătorească prin care s-a încuviințat deschiderea procedurii adopției
naţionale;
b) hotărârea judecătorească de încredinţare în vederea adopţiei;
c)hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei;
d) hotărârea judecătorească de declarare a nulității sau, după caz, de desfacere a
adopției;
e) dispoziția privind eliberarea/neeliberarea atestatului și, după caz, atestatul;
f) raportul final de evaluare a capacității de a adopta a solicitantului;
g raportul final de închidere a cazului la încheierea perioadei de monitorizare
postadopție;
h) alte documente necesare organizării evidenței prin Registrul național pentru adopții,
care se stabilesc prin decizia președintelui A.N.P.D.C.A.
Adopția internațională presupune deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor,
numai după ce hotărârea de încuviințare a adopției a devenit definitivă.
Deplasarea se efectuează în condiții de siguranță corespunzătoare nevoilor adoptatului,
numai cu însoțirea acestuia de către adoptator sau familia adoptatoare.

51
 Refuzul conștient al adoptatului minor de a pleca în străinătate pentru a fi alături de
părinții adoptivi, exprimat în mod constant, face improbabilă integrarea sa, într-un mod
armonios, în noua familie adoptativă. Astfel, în ciuda aspirațiilor legitime ale adoptatorilor de a
întemeia o familie, dreptul acestora la dezvoltarea relațiilor cu minorul adoptat este limitat de
interesul acestuia.
Legea prevede că, cel puțin 2 ani după încuviințarea adopției, va trebui să se
realizeze o monitorizare prin care să se urmărească modul în care copilul se integrează în
familia adoptatorului sau în familia adoptatoare și în ce măsură interesul său superior este
protejat.
În acest scop, în cazul în care adoptatorul și adoptatul își stabilesc, postadopție,
domiciliul în altă țară, direcția, cu sprijinul A.N.P.D.C.A. are obligația să urmărească evoluția
copilului și a relațiilor dintre acesta și adoptator. În acest scop, direcția trebuie să solicite
transmiterea de rapoarte trimestriale autorității centrale competente sau organizației acreditate și
autorizate din statul primitor.
La adopția internațională a unui copil cu reședința obișnuită în străinătate de către o
persoană sau familie cu reședința obișnuită în țara noastră, monitorizarea postadopție cade în
sarcina direcției în circumscripția căreia locuiesc adoptatorii, care va transmite rapoartele
întocmite A.N.P.D.C.A. În această ipoteză, dacă legea țării de proveniență a copilului o cere,
monitorizarea postadopție poate fi de peste 2 ani.

2.3.3. Impedimente la încheierea adopției internaționale

Un impediment la încuviintarea unei adopții internaționale este existența altor solicitări

similare din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu domiciliul în România. Este
vorba de importanța continuității în educarea copilului conform originii etnice, culturale și
lingvistice a copilului. În opinia unor autori acest impediment nu are valoare absolută, deoarece
instanța de judecată poate să nu le admită, acceptând în schimb cererea de adopție internațională.

52
 Alt impediment este cel ce rezulta din rudenie. Astfel, adopția între frați este
interzisă, așa cum arată art. 8 alin. (1) din Legea nr. 273/2004 și nici aceea între copil și
părinții săi firești.
Legea face referire și la interzicerea adopției între soți sau de către aceeași persoană sau
familie a doi soți. Acest lucru este incompatibil cu relațiile care trebuie să existe între părinți și
copii, în primul caz, dar și între soții care ar urma să devină frați în al doilea caz. Codul familiei
prevede însă că pentru motive temeinice se poate încuviința căsătoria între copiii firești ai
părintelui adoptiv și cel adoptat, respectiv între persoanele adoptate de către același părinte
adoptator54.
Impedimentul legat de adopția unui copil de mai multe persoane a fost prevăzut de
art. 7 din Legea nr. 273/2004, cu excepția cazului în care ea se face de către soț și soție
simultan sau succesiv. Adopția succesivă poate avea loc în condițiile încetării din orice motiv a
unei adopții anterioare (anulare, desfacere a unei adopții), făcute prin hotărâre judecătorească
irevocabilă sau în cazul în care intervine decesul adoptatorilor
Art. 8 alin (3) din Legea nr. 273/2004 prevede că persoanele cu boli psihice și handicap
mintal nu pot adopta. Se consideră55 că un impediment îl consituie orice afecțiune psihică,
indiferent de natura, frecvența sau gravitatea tulburărilor.
Un alt impediment ar fi și lipsa confirmării cererii de adopție de către Oficiul Român pentru
Adopții.

CAPITOLUL 3 – EFECTELE ADOPȚIEI

3.1. Efectele adopției interne

Potrivit art.469 NCC, adopția produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești prin care a fost încuviințată, producând efecte în privința rudeniei, a exercitării

54
O. Mihaila, Adoptia , drept român şi drept comparat, Bucureşti, Universul Juridic, 2010,p. 94.
55
E. Florian, Protectia drepturilor copilul, Ed C.H.Beck, 2007, p. 179.
53
autorității părintești, cu privire la numele adoptatului, la domiciliul și la locuința acestuia, cu
privire la obligația de întreținere și, nu în ultimul rând, cu privire la cetățenia acestuia.
Efectele produse ca urmare a adopției au fost grupate în doctrină 56 în două mari categorii,
astfel:
- efectul pozitiv, care presupune nașterea raporturilor de rudenie civilă, modificarea
numelui adoptatului, nașterea obligației de întreținere în sarcina adoptatorului/familiei
adoptatoare, vocația succesorală reciprocă;
- efectul negativ, care înseamnă încetarea relațiilor de filiație între adoptat și părinții săi.
Principalele efecte produse sunt asupra rudeniei, ceea ce înseamnă, în conformitate cu
art.470 NCC, că:
 Prin adopție se stabilesc filiația dintre adoptat și cel care adoptă, precum și legături
de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.
 Raporturile de rudenie încetează între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și
părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte.
 Când adoptator este soțul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie ale
adoptatului încetează numai în raport cu părintele firesc care nu este căsătorit cu
adoptatorul.
Ca urmare a adopției, raporturile de rudenie ale copilului cu familia sa firescă vor înceta.
Potrivit art.470 alin (2) NCC, raporturile de rudenie încetează între adoptat și descendenții săi, pe
de o parte, și părinții firești și rudele acetora, pe de altă parte, ceea ce înseamnă că adopția
produce efecte și în privința descendenților adoptatului. Cu toate acestea, desi rudenia firească
încetează, se va menține impedimentul la căsătorie având la bază rudenia prevăzută de art.274
alin (3) NCC.
O consecință firească a adopției sunt raporturile dintre adoptator și adoptat prevăzute
de art.471 NCC, după cum urmează:
- adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui față de copilul
său firesc;
- în cazul în care cel care adoptă este soțul părintelui firesc al adoptatului, drepturile și
îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și părintele firesc căsătorit cu acesta;

56
O. Ghiță, R.G.Albăstroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, 2013, p.165
54
 - adoptatul are fațăde adoptator drepturile și îndatoririle pe care le are orice persoană față
de părinții săi firești.
Ca urmare a încuviințării adopției, adoptatul are față de adoptator drepturile și îndatoririle
pe care le are orice copil față de părintele său, după cum adoptatorul sau familia adoptatoare are
față de copilul adoptat aceleași drepturi și îndatoriri ca orice părinte firesc.
În ceea ce privește numele adoptatului, acesta dobândește prin adopție numele de
familie al celui care îl adoptă, conform art.473 NCC. Dacă adopția se face de către 2 soți ori de
către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume comun, copilul adoptat poartă acest
nume. În cazul în care soții nu au nume de familie comun, ei sunt obligați să declare instanței
care încuviințează adopția numele pe care acesta urmează să îl poarte. Dacă soții nu se înțeleg,
hotărăște instanța. De asemenea, pentru motive temeinice, instanța, încuviințând adopția, la
cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și cu consimțământul copilului care a împlinit
vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat. În cazul adopției unei
persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soț, soțul adoptat poate lua numele
adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, dat în fața instanței care încuviințează adopția.
O altă consecință firească a adopției este cea prevăzută de legea special privind cetățenia,
ceea ce înseamnă că minorul, strain sau fără cetățenie, adoptat de un cetățean roman sau de doi
soți, cetățeni români, dobândește cetățenia română. Când doar unul dintre soții adoptatori este
cetățean roman, adoptatorii vor decide cetățenia adoptatului, iar în cazul în care nu se înțeleg,
decizia va fi luată de instanța judecătorească ce va încuviința adopția.
Procedural, art.473 alin (5) NCC dispune că, pe baza hotărârii definitive de încuviințare a
adopției, serviciul de stare civilă competent va proceda la întocmirea unui nou act de naștere a
copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se
păstrează, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.
Dacă adoptatorul este decăzut din exercițiul drepturilor părintești, instanța de tutelă,
ținând seama de interesul superior al copilului, poate să instituie tutela sau una dintre măsurile de
protecție prevăzute de lege, în acest caz ascultarea copilului fiind obligatorie, în acord cu
prevederile art.473 NCC.
Art.474 NCC prevede că informațiile cu privire la adopție sunt confidențiale. Modul în
care adoptatul este informat cu privire la adopție și la familia sa de origine, precum și regimul

55
juridic general al informațiilor privind adopția se stabilesc prin lege special. Reglementările din
legea special sunt reprezentate de dispozițiile art.66-70 din legea nr.273/2004, unde se arată că
persoanele adoptate au dreptul de a-şi cunoaşte originile şi propriul trecut şi beneficiază de
sprijin în realizarea demersurilor viyând contactarea părinţilor fireşti sau a rudelor biologice.
Persoanele adoptate au dreptul să solicite şi să obţină informaţii care atestă adopţia, precum şi
informaţii cu caracter general vizând traseul instituţional şi istoricul personal care nu dezvăluie
identitatea părinţilor fireşti. Dezvăluirea adopţiei poate fi făcută numai în cazul persoanelor care
au dobândit deplină capacitate de exerciţiu. Părinţii fireşti sau rudele biologice ale persoanelor
adoptate pot obţine informaţii cu caracter general vizând persoana adoptată numai dacă există
acordul expres al acesteia, sau, după caz, al persoanei sau familiei adoptatoare. Furnizarea
acestor informaţii se realizează de către Autoritate.
Adoptatorii sunt obligaţi să informeze gradual copilul că este adoptat, începând de la
vârste cât mai mici, cu sprijinul specialiştilor din cadrul compartimentului de adopţii şi
postadopţii al direcţei. Adoptatorii şi adoptatul au dreptul să obţină din partea autorităţilor
competente extrase din registrele publice al căror conţint atestă faptul, data şi locul naşterii, dar
nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti. Identitatea părinţilor
fireşti ai adoptatului poate fi dezvăluită înainte de dobândirea de către acesta a capacităţii depline
de exerciţiu numai pentru motive medicale, de către Autoritate, la cererea oricăruia dintre
adoptatori, a adoptatului, soţului sau descendenţilor acestuia ori a reprezentantului unei instituţii
medicale sau a unui spital.
După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a
cărei rază teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care el nu are domiciliul în Românua,
Tribunalului Bucureşti, să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi
publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti. Persoanele adoptate care deţin informaţii
asupra identităţii părinţilor fireşti se pot adresa diret Autorităţii pentru realizarea demersurilor
vizând contactarea părinţilor fireşti sau a rudelor biologice. Potrivit art.70 din Legea
nr.273/2004, informaţiile relevante referitoare la adopţie, la originea copilului, în special cele cu
privire la identitatea părinţilor fireşti, precum şi datele asupra istoricului medical al copilului şi
familiei sale se păstrează minimum 50 de ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de
încuviinţare a adopţie.

56
3.2. Efectele adopției internaționale
Potrivit art.2608 NCC, la adopţia internaţională, efectele sunt guvernate de legea
naţională a adoptatorului, iar în cazul în cae ambii soţi sunt adoptatori, se aplică legea care
guvernează efectele generale ale căsătoriei.
Aceasta poate fi, în ordine:
a) legea reşedinţei obişnuite comune a soţilor;
b) legea cetăţeniei comune a soţilor;
În lipsa cetăţeniei comune a soţilor se aplică legea statului pe teritoriul căruia a fost celebrată
căsătoria. Acolo unde există tratate sau convenţii internaţionale, acestea se aplică cu prioritate.
Conform art.74 din Legea nr.273/2004, republicată, deplasarea copilului din România
în statul în care adoptatorul sau familia adoptatoare are reședința obișnuită este posibilă
numai atunci când hotărârea de încuviințare a adopției este definitivă. Adoptatul se deplasează
numai însoțit de adoptator sau de cel puțin unul dintre soții din familia adoptatoare, în condiții de
siguranță corespunzătoare nevoilor adoptatului.

CAPITOLUL 4 – DESFIINŢAREA ADOPŢIEI

Secţiunea I – Nulitatea adopţiei internaţionale

Nulitatea adopţiei este sancţiunea care intervine în situaţia nerespectării cerinţelor impuse
de lege pentru încheierea adopţiei.
Ca şi în dreptul comun, cauzele care determină nulitatea trebuie să fie anterioare sau cel
puţin contemporane cu hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei.
În cazul adopţiei internaţionale, potrivit art.2610 NCC „nulitatea adopţiei este supusă,
pentru condiţiile de fond, legilor aplicabile condiţiilor de fond, iar pentru nerespectarea
condiţiilor de formă, legii aplicabile formei adopţiei”.

4.1. Felurile nulităţii

Nulitatea poate fi absolută sau relativă, în raport de natura interesuli ocrotit prin norma
juridică încălcată.
Dacă interesul ocrotit este general, sancţiunea este nulitatea absolută; dimpotrivă, în
cazul în care interesul este personal, individual, sancţiunea este nulitatea relativă.

57
4.2. Cazuri de nulitate

Cazurile de nulitate absolută a adopţiei:

Reglementarea anterioară legii nr.273/2004 nu determina cazurile de nulitatea a
adopţiei.57
Art.62 alin (1) din Legea nr.273/2004, republicată, cu modificările şi competările
ukterioare, prevedea că adopţia este nulă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii
interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiţii de fond sau de formă
prevăzute de lege.
În raport cu prevederile NCC, nulitatea absolută a adopţiei intervine atunci cînd:
1.nu este îndeplinită o condiţie de fond (cu excepţia situaţiei în care legea prevede
sancţiunea nulităţii relative);
2.a fost încălcată o condiţie de formă;
3.adopţia este fictivă (adică încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior
al copilului).
Cazurile de nulitate relativă a adopţiei:
Nulitatea relativă a adopţiei intervine în situaţia vicierii consimţământului prin: eroare,
dol, violenţă.
Eroarea are un câmp de acţiune limitat, în sensul că trebzie să se refere doar la identitatea
adoptatului.
Cu deplină îndreptăţire s-a decis că ivirea unor neînţelegeri între părinţii fireşti şi părinţii
adoptivi nu poate conduce la anularea adopţiei.
Viciul de consimţământ nu se prezumă, ci trebuie dovedit.
În ceea ce priveşte competenţa în materia nulităţii adopţiei, tribunalul este competent
pentru judecata în fond. Sub aspect teritorial, este competent tribunalul de la domiciliul
adoptatului, iar dacă nu se poate determina instanţa competentă, cererea se judecă de tribunalul
Bucureşti.

4.3. Efectele nulităţii adopţiei

57
A.Balaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, Dreptul familiei, ed. a 7 a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.388-390
58
 Nulitatea adopţiei (atât cea absolută, cât şi cea relativă) produce efecte retroactiv, de la
data încuviinţării ei.
Menţiunile necesare cu privire la Hotărârea judecătorească cu privire la nulitatea adopţiei,
rămasă definitivă, se înscriu în Registrul naţional pentru Adopţii, potrivit procedurii de întocmire
şi organizare la nivel naţional a evidenţei în materia adopţiei din Normele metodologice de
aplicare a Legii nr.273/2004.
Filiaţie şi rudenie
La nulitate, filiaţia şi rudenia născute din adopţie se consideră că nu au existat nici în
trecut şi nu vor exista nici în viitor; cele fireşti se consideră că nu au încetat niciodată.
Cetăţenia adoptatului
Declararea nulităţii adopţiei produce efecte asupra cetăţeniei adoptatului.
Astfel, în ceea ce priveşte pe copilul cetăţean străin adoptat de un cetăţean român, în
cazul declarării nulităţii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu
a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate ori părăseşte ţara pentru a
domicilia în străinătate. Prin urmare, dacă adoptatul este major sau dacă, minor fiind, nu
părăseşte ţara, el păstrează cetăţenia română.
Referitor la copilul cetăţean român adoptat de un cetăţean străin, dacă se declară nulitatea
adopţiei, iar acest copil nu a împlinit vârsta de 18 ani, este considerat că nu a pierdut niciodată
cetăţenia română.
Per a contrario, dacă adoptatul este major la data declarării nulităţii adopţiei, el rămâne
cu cetăţenia străină.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti
Dacă fostul adoptat este minor, părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi
îndatoririle părinteşti, dacă instanţa judecătorească nu decide că este în interesul superior al
copilului instituirea tutele sau o altă măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii.
Drepturile şi îndatoririle fostului adoptat
Fostul adoptat nu va mai avea faţă de fostul adoptator drepturi şi îndatoriri de natura celor
care caracterizează relaţia dintre copil ş părinţii fireşti.
Numele şi prenumele fostului adoptat

59
 Fostul adoptat îşi reia numele de familie şi, după caz, prenumele avut anterior adopţiei.
Pentru motive temeinice, după ascultarea adoptatului în condiţiile legii, instanţa de tutelă poate
încuviinţa ca acesta să păstreze numele de familie şi prenumele dobândite prin adopţie.
Domiciliul şi locuinţa fostului adoptat
Domiciliul şi locuinţa fostului adoptatr minor nu va mai fi la fostul adoptator. În funcţie de
situaţia sa ulterioară încetării adopţiei, domiciliul minorului va fi stabilit la oărinţii fireşti sau la
tutore sau cel cate îl va creşte şi educa.
Obligaţia legală de întreţinere
Declararea nulităţii adopţiei lipseşte de temei obligaţia legală de întreţinere care a existat între
adoptator şi adoptat. Drept urmare, aceasta încetează. Pe cale de consecinţă, acelaşi efect se
propagă în privinţa persoanelor devenite rude prin adopţie, între care, potrivit legii, există această
obligaţie.
Vocaţia succesorală
Urmare a declarării nulităţii adopţiei, dispare vocaţia succesorală reciprocă dintre fostul
adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de lată parte, Totodată,
reapare vocaţia succesorală derivată din filiaţia şi rudenia firească.

CAPITOLUL 5 – DESFACEREA ADOPŢIEI INTERNAŢIONALE

5.1. Cauzele care duc la desfacerea adopţiei

Potrivit art.2608 NCC, legea care cârmuieşte desfacerea adopţiei internaţionale este legea
naţională a adoptatorului, iar în cazul în care ambii soţi sunt adoptatori, se aplică legea care
guvernează efectele generale ale căsătoriei.
Desfacerea adopţiei reprezintă modalitatea de încetare, în cazurile prevăzute de
lege, a unei adopţii valabil încheiate. În toate cazurile, desfacerea adopţiei se va datora unor
cauze apărute ulterior încheierii acesteia, care împiedică o continuare a asigurării protecţiei
persoanei adoptate în această formă.
Cazurile de desfacere a adopţiei potrivit NCC sunt: desfacerea de drept a adopţiei,
desfacerea adopţiei în cazul luării unei măsuri de protecţie faţă de adoptat şi desfacerea
adopţiei la cererea adoptatorului. De asemenea, în conformitate cu art.476 alin (2) NCC, adopţia
poate fi desfăcută în cazul în care faţă de adoptat este necesară luarea unei măsuri de protecţie
60
prevăzute de lege, dacă desfacerea adopţiei este în interesul superior al copilului. În acest caz,
adopţia se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se
dispune măsura de protecţie, în condiţiile legii.
Desfacerea de drept a adopţiei intervine în situaţia când adoptatorul sau, după caz, soţii
adoptatori au decedat, în măsura în care, prin hotărârea definitivă, a fost încuviinţată o nouă
adopţie. Data desfacerii adopţiei anterioare este data rămânerii definitive a hotărârii de
încuviinţare a noii adopţii.
Desfacerea adopţiei în cazul luării unei măsuri de protecţie faţă de adoptat
Ocrotirea minorului – în afară de părinţi – se realizează prin instituirea tutelei, prin darea
în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie prevăzute de lege.
Legea nr.272/2004, cu modificările şi competările ulterioare, prevede următoarele măsuri
de protecţie specială a copilului:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.
Aşadar, la luarea unei măsuri de protecţie faţă de adoptat, dacă instanţa de tutelă
apreciază că desfacerea adopţiei este în interesul superior al copilului, va dispune în consecinţă.
Implicând un drept de apreciere din partea instanţei de tutelă, de această dată considerăm că nu
suntem în prezenţa unui al doilea caz de desfacere de drept a adopţiei.58
Raportat la prevederile art.477 NCC, purtând denumirea marginală „desfacerea adopţiei
la cererea adoptatorului”, legiuitorul a stabilit următoarele:
„(1) Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare, dacă
adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când
adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă
de libertate de cel pţin 2 ani.
(2) dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi defăcută
la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în lpsa acestuia.

58
În sens contrar, a se vedea M. Avram, Drept civil. Familia, p.444
61
 (3) Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a
dobândit capacitate deplină de exerciţu, în condiţiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârşite
anterior acestei date”.

5.2. Efectele desfacerii adopţiei

Desfacerea adopţiei conduce pentru viitor – din momentul rămânerii definitive a

hotărârii judecătoreşti – la încetarea efectelor sale.
Desfacerea adopţiei are ca efecte restabilirea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti.
Însă asta nu înseamnă că în toate cazurile copilul trebuie să fie încredinţat părinţilor. Dacă
părinţii lipsesc sau înapoierea lui la părinţi contravine intereselor copilului, el este dat în grija
autorităţii tutelare.
În ceea ce priveşte filiaţia şi rudenia născute din adopţie nu vor mai exista în viitor;
renasc filiaţia şi rudenia firească.
Desfacerea adopţiei reprezintă ca şi nulitatea acesteia, unul dintre cazurile de încetare a
adopţiei, astfel că se regăsesc efectele menţionate în cazul nulităţii adopţiei, respectiv cele cu
privire la: cetăţenia adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti, drepturile şi îndatoririle
fostului adoptat, numele şi prenumele fostului adoptat, domiciliul şi locuinţa fostuli adoptat,
obligaţia legală de întreţinere, vocaţia succesorală.

CONCLUZII

62
 Adopţia este o măsură de protecţie a copilului, că scopul acestei operaţiuni este acela
de a asigura protecţia intereselor copiilor lipsiţi de ocrotirea părinţilor lor, iar în acest sens
concluzia care se impune este aceea că adopţia reprezintă un act de dreptul familiei.
Spre acest rezultat conduce şi faptul că, de regulă, este permisă numai adoptarea
persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu, situaţia în care este permisă adoptarea unei persoane
cu capacitate de exerciţiu deplină fiind o excepţie, confirmându-se că scopul adopţiei este găsirea
unei familii pentru copilul lipsit de ocrotire părintească.
Nu mai puţin adevărat este că pentru a se ajunge la finalizarea adopţiei este necesar şi
concursul justiţiei, în sensul încuviinţării acesteia, însă rolul determinant îl au normele de
dreptul familiei – ramură a dreptului, în care poate să apară conflictul de legi în legătură cu un
raport juridic de drept privat.
Lucrarea de faţa trateza: aspecte teoretice privind explicarea noțiunii de adopție;
principiile adopției, felurile adopției; aspecte privind sensurile și natura juridică și caracterele
generale ale adopției în dreptul intern; condițiile de fond și de formă ale adopției naționale și
internaționale; procedura adopției internaționale, precum și efectele pe care adopția le
produce; desființarea și desfacerea adopției internaționale.
Referitor la cadrul normativ actual care reglementează adopția (cu efecte depline) am
făcut referire în cadrul lucrării și am preluat informații în ceea ce privește tema prezentată din:
- art.451-482 Noul Cod Civil pentru adopția internă,
- art.2607-2610 Noul Cod Civil pentru adopția internațională,
- Legea nr.273/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare pentru
procedura adopției.
Instituţia adopţiei s-a născut, aşa cum se arată în doctrină 59 din nevoia socială de a
ocroti copilul, chiar şi în afara unor legături de sânge, iar legăturile care se nasc între
asemenea persoane în baza ei sunt denumite generic, rudenie civilă, și am prezentat câteva dintre
modurile sale de reglementare, de-a lungul timpului, pe plan intern și internațional.
În jurul fenomenului adopţiei s-au conturat, atât în doctrină, cât şi în legislaţie, două
noţiuni dihotomice - precum adopţie naţională/adopţie internaţională - a căror explicare în
plan teoretic presupune tratarea lor diferenţiată chiar dacă, în definitiv, adopţia este o instituţie
juridică unitară.
59
Al. Balaci, V.C.Dumitrescu, C.C.Hageanu, Dreptul familiei, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.225.
63
 În înţelesul legiuitorului român, adopţia internă este adopţia în care atât adoptatorul sau
familia adoptatoare, cât şi adoptatul au reşedinţa obişnuită în România, aşa cum prevede art.2
lit.c) din Legea nr.273/2004, iar adopţia internaţională este acea adopţie în care adoptatorul
sau familia adoptatoare şi copilul ce urmează să fie adoptat au reşedinţa obişnuită în state
diferite, iar, în urma încuviinţării adopţiei, copilul urmează să aibe aceeaşi reşedinţă
obişnuită cu cea a adoptatorului, potrivit art.2 lit.d) din Legea nr.273/2004.
Adopţia internaţională presupune deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor.
Ideea generală a acestei operaţiuni juridice este ca adopţia să se realizeze numai
pentru protejarea intereselor superioare ale copilului fiind astfel nu numai o condiţie a
adopţiei, ci şi un principiu fundamental consacrat atât în legislaţia internă cât şi de actele
internaţionale în materie, la care România este parte.
Potrivit art. 452 din Noul Cod Civil, coroborat cu art.1 din Legea nr. 273/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, există obligativitatea ca în cursul
procedurii adopţiei să fie respectate următoarele principii:
a) principiul interesului superior al copilului;
b) principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;
c) principiul continuităţii în educarea copilului, ţinând seama de originea sa etnică,
culturală şi lingvistică;
d) principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu
vârsta şi gradul său de maturitate;
e) principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;
f) principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare ale
adoptatorului sau, după caz, ale famliei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea
părinţilor fireşti.
Potrivit definiţiei dată în art.451 NCC, adopţia este operaţiunea juridică prin care se
creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între
adoptat şi rudele adoptatorului.
În cadrul procedurii adopției intervin trei compenente esențiale, în ordinea stabilită de
lege:

64
 - acte juridice prin care anumite persoane indicate de lege îşi exprimă consimţământul la
adopţie, acestea fiind acte de dreptul familiei;
- manifestări de voinţă ale organelor cu atribuţii în domeniul adopţiei, care sunt acte
administrative;
- hotărârea judecătorească de încuviinţere a adopţiei, care este un act de drept procesual
civil.
Adopția reclamă îndeplinirea unor cerințe legale de fond, care îmbracă, după caz, formă
pozitivă (consimțământul la adopție; capacitatea de exercițiu a adoptatorului sau a familiei
adoptatoare; adoptatorul să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul; cel care urmează
a fi adoptat să nu fi dobândit capacitate deplină de exercițiu; adopția să fie făcută în interesul
superior al adoptatului) - trebuie îndeplinite pentru naşterea actului juridic al adopţiei, sau
formă negativă (interdicția rezultând din rudenia firească, interzicerea rezultând din calitatea de
soț; interzicerea rezultând dintr-o adopție anterioară; interzicerea adopției de către persoana cu
handicap mintal; interzicerea adopției simultane sau succesive de către două persoane;
interzicerea adopției de către persoana condamnată definitiv pentru anumite infracțiuni;
interzicerea adopției în cazul măsurilor de protecție specială și a decăderii din drepturile
părintești; interzicerea adopției în cazul persoanelor care doresc să adopte singure, ai căror soți se
află în anumite situații speciale), respectiv cele în prezenţa cărora adopţia nu se poate încheia,
denumite şi impedimente la adopție.
De asemenea, condiţiile adopţiei pot fi împărţite în condiţii privitoare la adoptator,
condiţii referitoare la adoptat şi condiţii referitoare atât la adoptator, cât şi la adoptat.
Condițiile de formă impuse de lege pentru operațiunea juridică a adopției vizează forma
solemnă a actelor juridice ale părților și procedura adopției.
Procedura adopţiei internaţionale a unui copil presupune parcurgerea a două faze
principale, una administrativă, respectiv una judiciară și parcurgerea mai multor etape:
3.2.1. etapa prealabilă a încuviinţării adopţiei internaţionale
3.2.2. etapa încuviinţării adopţiei internaţionale
3.2.3. etapa ulterioare încuviinţării adopţiei internaţionale
Totodată, sunt evidențiate impedimentele la încheierea adopției internaționale,
respectiv: existența altor solicitări similare din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu

65
domiciliul în România ; impedimentul rezultat din rudenie ; impedimentul legat de adopția unui
copil de mai multe persoane; persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu pot adopta; orice
afecțiune psihică, indiferent de natura, frecvența sau gravitatea tulburărilor; lipsa confirmării
cererii de adopție de către Oficiul Român pentru Adopții.
Adopția produce o serie de efecte în ceea ce priveşte filiaţia adoptatului, drepturile şi
îndatoririle părinţilor adoptatori, numele de familie al adoptatului, domiciliul acestuia şi nu
în ultimul rând cetaţenia celui adoptat.
Potrivit actelor internaţionale, copilul dobândeşte de iure statutul de persoană, de
fiinţă umană, care prin simplul fapt al naşterii sale beneficiază de drepturi ce trebuie
garantate şi respectate. Actele internaţionale pornesc de la recunoaşterea copilului ca subiect de
drept şi, în această calitate, a dreptului lui de a se bucura de toate drepturile civile, politice,
culturale, economice, sociale etc.
Reglementările pornesc de la ideea necesităţii identificării unor mijloace specifice de
ocrotire a intereselor copiilor. În conformitate cu aceasta, sensul major al protecţiei copiilor
constă nu numai în asigurarea egalităţii de drepturi, ci, mai mult – în favorizarea lor.
Astfel, în termenii Convenţiei privind drepturile copilului, prin copil se înţelege orice
fiinţă umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în care legea aplicabila copilului stabileşte
limita majoratului sub această vârstă (art.1). Totodată, până la adoptarea Convenţiei privind
drepturile copilului, Declaraţia drepturilor copilului din anul 1959 a stabilit din ce moment
persoana este copil. În preambulul declaraţiei se menţionează. „copilul, în virtutea imaturităţii
sale fizice şi psihice, are nevoie de protecţie şi îngrijire specială, inclusiv protecţia juridică
corespunzătoare atât până, cât şi după naştere”.
Cu privire la desființarea adopției, lucrarea a tratat nulitatea și desfacerea adopției
internaționale, precum și efectele acestora.
Adopția asigură protecția alternativă pentru copiii care nu pot rămâne în familiile
lor biologice.
Dreptul de a adopta nu este prevăzut în legislația UE sau a Consiliului Europei, dar
procesul de adopție trebuie să respecte anumite criterii pentru a garanta că este în interesul
superior al copilului.

66
 În conformitate cu dreptul internațional, interesul superior al copilului trebuie să fie
considerația supremă în cazurile de adopție.
În afară de principiul interesului superior, și alte principii generale ale Convenției ONU
cu privire la drepturile copilului orientează și fundamentează punerea sa în aplicare în contextul
adopției: principiul nediscriminării, dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare și respectul
pentru opiniile copiilor.
În mod similar, unul dintre obiectivele Convenției de la Haga privind protecția
copiilor și cooperarea în materia adopției internaționale este ”să stabilească garanții pentru ca
adopțiile internaționale să se înfăptuiască în interesul superior al copilului și în respectul
drepturilor fundamentale care îi sunt recunoscute în dreptul internațional.

BIBLIOGRAFIE

I. Cărți, tratate, cursuri, monografii, manuale

- M. Avram, Drept civil. Familia, Ed. Hamangiu, 2013;

- Al. Balaci, V.C.Dumitrache, C.C.Hageanu, Dreptul familiei, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012;

67
- L.Cetean-Voiculescu, Dreptul familiei. Note de curs și manual de seminar conform Noului Cod
Civil, Ed. Hamangiu, 2012 ;
- Cosmin Dariescu, Fundamentele dreptului international privat. Editia a 5-a Ed. Hamangiu
2018;
- I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol I, Ed.All Beck, București, 2005;
- E. Florian, Dreptul familiei, Ed a 4 a, Ed. C.H.Beck, 2011;
- E. Florian, Protectia drepturilor copilul, Ed. C.H.Beck, București, 2007;
- G.C.Frenţiu, Dreptul familiei. Practică judiciară conform Noului Cod civil. Jurisprudenţă
CEDO, Ed. Hamangiu, București, 2013;
- O. Ghiță, R.G.Albăstroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, 2013;
- C.C.Hageanu, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;
- D. Lupașcu, C. M. Crăciunescu Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, ediția a IIIa, București,
2017;
- O. Mihaila, Adoptia: drept român şi drept comparat, Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2010;
- Ioana Nicolae, Dreptul familiei în context naţional şi în raporturile de drept internaţional
privat, Ed. Hamangiu, 2014;
- T.R.Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Ministerul Învățământului și Culturii, București, 1960.

II. Legislație

- Legea nr.138/2011 pentru ratificarea Convenției europene revizuite în materia adopției de copii,
adoptată la Strasbourg la 27 noiembrie 2008 și semnată de România la Strasbourg la 4 martie
2009;
- Legea nr.21 din 13 martie 2013 privind instituirea Zilei Naționale pentru Adopție, publicată în
MO nr.188/17.03.2014.
- Legea nr.273/2004 privind procedura adopției, republicată în 2016.
- Legea nr.134/2010, republicată, privind Codul de procedură civilă.

III. Articole și jurisprudență

- V. Păvăleanu, Reglementarea adopției prin norme interne și convenții internaționale, în

Dreptul nr.9/1998
- Revista de Asistență Socială, nr.2/2013, articol de Nicoleta Neamțu și Oana Lăcrămioara
68
 Bădărău
- F.A.Baias, M.Avram, C.Nicolescu, Modificările aduse Codului familiei prin Legea
nr.288/2007, în Dreptul nr.3/2008;
- CSJ, S.Civ, prin Decizia nr.578 din 1992, în Dreptul nr.2/1993;
- Trib. Bistriţa Năsăud, S.Civ, prin Decizia nr.60 din 2012;
- Curtea de Apel Ploieşti – secţia I a civilă, Decizia nr.525 din 6 martie 2013, în Hotărâri
relevante ale Curţii de Apel Ploieşti pe trimestrul I/2013;
- Curtea de Apel Piteşti – Secţia pentru minori şi familie, Decizia nr.764 din 20 februarie 2013,
în Hotărâri relevante ale Curţii de Apel Piteşti pe trimestrul I/2013.

IV. Site-uri de specialitate

- www.copii.ro
- http://www.juridice.ro/wp-content/.../2015_04_07_EM_mod_Legea273din2004.pdf
- www.primariasector1.ro/directie-asistenta-sociala.html
- www.hcch.net

69