CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................1
CAPITOLUL I . MOTIVE ALE INSTITUŢIONALIZĂRII COPILULUI.........................4
CAPITOLUL II. TEORII ALE PERSONALITĂŢII..........................................................11
2.1 Definiţia şi caracteristicile conceptului de personalitate............................................11
2.2 Dezvoltarea şi factorii dezvoltării personalităţii.........................................................18
2.3 Consideraţii privind implicaţiile privării paternale şi efectele instituţionalizării
...............................................................................................................................................21
CAPITOLUL III. CARACTERISTICI ALE PERSONALITĂŢII COPIILOR
INSTITUŢIONALIZAŢI........................................................................................................27
3.1 Elemente ale profilului de personalitate al copiilor instituţionalizaţi.......................27
3.2 . Conceptul de „stres în cadrul instituţiilor” şi implicaţiile acestuia asupra copilului
instituţionalizat....................................................................................................................29
3.3. Conceptul de „libertate-constrângere în instituţii” şi implicaţiile acestuia asupra
copilului instituţionalizat....................................................................................................31
3.4 Manifestările comportamentului frustrant la elevul preadolescent instituţionalizat
...............................................................................................................................................32
CAPITOLUL IV CADRUL METODOLOGIC....................................................................36
4.1. Obiective. Ipoteze. Metodologia cercetării.................................................................36
4.2. Descrierea cercetării.....................................................................................................37
4.2.1. Descrierea Centrului De Zi „Parada” Bucuresti................................................37
4.2.2. Descrierea Centrului de Plasament nr.2 Bucureşti.............................................40
4.2.3. Prezentarea statisticii cu privire la abandon.......................................................42
4.3. Analiza şi prelucrarea datelor......................................................................................66
4.3.1. Analiza studiilor de caz..........................................................................................66
4.3.2. Analiza interviurilor cu specialiştii......................................................................68
4.4. Concluzii la prelucrarea şi analiza datelor.................................................................69
4.5. Metode de intervenţie din perspectiva asistentului social.........................................70
CONCLUZII............................................................................................................................73
ANEXE.....................................................................................................................................75

1
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................77

INTRODUCERE

În ultimul deceniu se susţine din ce în ce mai clar şi mai argumentat „ideea că

serviciile de protecţie a copilului trebuie să lucreze într-o relaţie de parteneriat cu părinţii, nu
împotriva acestora” 1
(Aldgate, 1997): asistentul social şi părintele să aibă o “agendă”
comună, cu scopuri convenite împreună şi clar formulate, în vederea rezolvării problemelor
familiei. Rezultatele muncii comune se vor exprima în acţiuni, ale căror consecinţe vor viza
copilul: interesul superior al copilului va deveni esenţa intervenţiei. Baza valorică pe care s-a
întemeiat protecţia copilului în ultimul deceniu, în lumea întreagă, a fost Convenţia
Internaţională privind Drepturile Copilului (semnată de toate ţările membre ale ONU în 1989
şi ratificată de Parlamentul României în 1990).
Scopul acestei lucrări este prezentarea cauzelor care duc la instituţionalizarea copilului
şi prezentarea unor puncte de vedere privind baza teoretică şi posibilităţile practice ale muncii
profesioniştilor în domeniul bunăstării copilului.
În Convenţia internaţională privind drepturile copilului (1989) se specifică: “în toate
acţiunile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri
sociale, fie de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele
superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate”. Modul în care o
societate pune în aplicare acest principiu demonstrează preţuirea reală acordată viitoarei
generaţii.
Protecţia copilului are ca scop consolidarea serviciilor sociale destinate copiilor şi
familiilor cu risc, în special celor care sunt cei mai vulnerabili şi mai marginalizaţi.
Obiectivele protecţiei copilului pot fi sintetizate în:
- acordarea de sprijin în vederea reducerii numărului de copii instituţionalizaţi;
- dezvoltarea unor alternative realiste şi viabile la abandonul copilului şi
instituţionalizare.

2
 Orice copil care temporar sau definitiv este lipsit de mediul său familial, are dreptul la
protecţie şi la un ajutor special din partea colectivităţii locale.
- acordarea de asistenţă în vederea înfiinţării unor case de copii cu o atmosferă
cât mai apropiată de căminul familial.
Apariţia noilor profesionişti (asistenţi sociali care lucrează în domeniul protecţiei
copilului) contribuie şi ea la creşterea interesului pentru condiţiile de viaţă din casele de copii.
Tinerii practicanţi sau absolvenţi trebuie să-şi confrunte propriile valori şi cele însuşite pe
băncile facultăţii cu cele susţinute de colegii lor de muncă din instituţii. Studenţii care
efectuează câte o perioadă de practică în instituţiile rezidenţiale de copii, remarcă folosirea
frecventă a pedepsei fizice şi a abuzului emoţional ca formă de “educare” a copiilor, precum şi
atitudinea directorilor de neglijare a fenomenului, de prea mare toleranţă faţă de personal.

3
 CAPITOLUL I . MOTIVE ALE INSTITUŢIONALIZĂRII
COPILULUI

Problema instituţionalizării copilului trebuie abordată în funcţie de vârsta copilului, de

situaţia sa medicală, de situaţia familială şi, nu în ultimul rând, de funcţionarea unor instituţii.
O asemenea abordare ajută la identificarea celor mai eficiente servicii sociale pentru
prevenirea abandonului, ghidate de nevoile familiilor.
Întreaga evoluţie fizică şi psihică a copilului într-o instituţie este profund dependentă
de distorsiunile induse de această condiţie fundamentală a vieţii sale, aceea de a fi privat de
afectivitatea adultului şi de a fi complet lipsit de posibilitatea de a-şi satisface trebuinţele de
bază ale vieţii sale psihosociale,trebuinţa de dependenţă şi nevoia de afiliaţie.
După decembrie 1989, se înregistrează o explozie a rapoartelor cuprinzând date
statistice despre copiii instituţionalizaţi din România. Pornind de la analiza datelor şi
informaţiilor unui studiu (1991) realizat în acest sens, Şt. Cojocaru(Cojocaru, Şt. În Miftode,
V., coord., 2002, pp. 264-268) ne prezentă multiple cauze şi implicaţii ale abandonului copiilor
în instituţii:
 Lipsa condiţiilor materiale datorate sărăciei. Situaţia materială precară este exprimată
în insuficienţa sau absenţa veniturilor, numărul mare de copii în familie, condiţii
necorespunzătoare de locuit etc. Nu toate familiile cu probleme materiale îşi
abandonează copiii. De aceea, autorul precizează că interesant pentru evidenţierea
factorilor care participă la păstrarea copiilor în familie, chiar dacă situaţia economică
este precară, ar fi realizarea unei cercetări pornind de la aceste familii.
 Lipsa locuinţei este un alt factor major care duce la abandonul copiilor. În condiţiile
disponibilizărilor masive, creşterii progresive a cheltuielilor de întreţinere, evacuării
locuinţelor în cazul rău platnicilor, vânzarea apartamentelor pentru a face faţă
cheltuielilor a condus la creşterea numărului de persoane fără locuinţă, sau care trăiesc
provizoriu pe la prieteni sau rude.

4
 Relaţiile de concubinaj dintre părinţii copiilor. În general, acest tip de relaţii sunt
asociate cu sărăcia şi lipsa de responsabilitate a partenerilor în creşterea şi educarea
copiilor. De cele mai multe ori, mamele tinere sunt nevoite să-şi crească singure
copilul pentru că apariţia acestuia duce, de regulă, la destrămarea relaţiilor cu
partenerul, adesea tatăl nerecunoscându-şi copilul.
 Mame tinere fără sprijin din partea familiei lărgite. Apariţia unei sarcini nedorite este
de cele mai multe ori ascunsă, iar familia mamei, atunci când află despre existenţa
copilului, refuză să-l primească pentru că „fiica îşi strică viitorul”. Părinţii condamnă
faptul că fiica lor este însărcinată şi o găsesc vinovată pentru acest lucru. În cazul
părinţilor care nu ştiu, mama ajutată sau nu de partener încearcă să găsescă o soluţie şi
aceasta este în general abandonul copilului. Atunci când părinţii află, de cele mai multe
ori, acestia „sprijină” mama să renunţe la copil. Puţine cazuri sunt în care părinţii
mamei doresc să ia copilul acasă, chiar dacă nu ştiau de existenţa lui.
 Accesul scăzut sau iexistent la mijloacele de „planning familial”. De cele mai multe
ori avortul este văzut ca una dintre soluţii, poate singura formă de planificare familială.
De aceea, timp de aproape 9 ani România a ocupat primul loc din Europa în ceea ce
priveşte numărul de avorturi. Unele segmente ale populaţiei au acces limitat la
mijloacele contraceptive atât datorită costurilor, cât şi al accesului deficitar
informaţional şi organizaţional. Au existat puţine programe care să ofere servicii de
planing familial accesibile categoriilor sociale defavorizate.
 Menţinerea plasamentului în centrul de plasament fără experimentarea unor forme
alternative familiale la instituţionalizare. Plasamentul copiilor în centre de plasament
măreşte riscul de abandon al copiilor, care are loc progresiv. O asemenea soluţie la
problemele familiilor cu copii aflate în dificultate produce o pierdere progresivă a
legăturii familie- copil, care duce finalmente la abandon.
 Insuficienţa unor servicii pentru mamele cu copii, cum ar fi creşele, grădiniţe,
căminele cu program prelungit sau costul ridicat, deseori inaccesibil. Din această cauză
mamele nu pot să lucreze, nu au venituri sigure şi stabile, fapt care duce la accentuarea
sărăciei.
 Insuficienţa serviciilor de asistenţă socială care să acţioneze în punctul cheie al
procesului de abandon: prevenirea abandonului, reintegrarea în familie a copiilor

5
 plasaţi în instituţii, adopţia sau plasamentul familial pentru copiii abandonaţi, suport
pentru o planificare familială responsabilă, eficace şi accesibilă.
 Decesul unuia dintre părinţi. Frecvente sunt şi cazurile de abandon după decesul
mamei mai mult decât după decesul tatălui, mai ales dacă vârsta copilului este fragedă.
Mamele rămase văduve încredinţează copiii centrelor de plasament numai în situaţii
disperate, cum ar fi, de exemplu, şomaj, pierderea locuinţei, îmbolnăviri etc. Taţii
rămaşi văduvi, mai ales în cazul în care copiii sunt de vârstă mică ce necesită îngrijire
permanentă îi încredinţează cu mai multă uşurinţă centrului de plasament.
 Legislaţia lacunară care facilitează sau încurajează fenomenul de abandon. Actuala
legislaţie în domeniu, respectiv legea 47/1993, încurajează, în anumite privinţe,
abandonul şi scade responsabilitatea părinţilor faţă de copii, ajutând doar parţial
problematica copiilor abandonaţi. Ea specifică perioada de minim 6 luni în care părinţii
s-au dezinteresat, în mod vădit, de copil. Legislaţia existentă nu pune accent pe
responsabilitatea părinţilor de a-şi creşte şi educa proprii copii şi pe sprijinul ce trebuie
acordat acestora, fiind privită doar ca un drept fără a avea un caracter pronunţat
constrângător, coiercitiv sau punitiv pentru părinţii copiilor.
 Divorţul dinre părinţi. Sunt nenumărate cazurile în care copiii ajung în centrul de
plasament în urma divorţului părinţilor, de regulă, divorţul fiind precedat de
neînţelegeri familiale, conflicte, care se resfrâng asupra copilului în mod direct şi
negativ. Primul efect al acestui climat tensionat în familie îl reprezintă neglijarea
copiilor.
 Boli cronice somato-fiziologice sau psihice ale părinţilor. Aceastea creează, de obicei,
multe disfuncţionalităţi în mediul familial. Dezechilibrele familiale de natură medicală
pot duce, de multe ori, la abandonul copiilor. Aceasta se întâmplă mai frecvent atunci
când boala este prezentă la mamă.
 Prezenţa unui handicap la copil. Dacă copilul prezintă anumite deficienţe, el are un
risc mai crescut de abandon. Unii copii au ajuns să-şi trăiască toată copilăria într-un
centru de plasament, pentru că au avut probleme de sănătate după naştere, fiind
internaţi pentru tratament în diferite secţii. Prelungirea perioadei de instituţionalizare,
nu neapărat pentru tratament, a condus, datorită dezinteresului sau imposibilitătilor
părinţilor de a-şi lua copiii acasă, la abandon.

6
  Numărul naşterilor. Cu cât numărul naşterilor este mai crescut, cu atât riscul de
abandon este mai ridicat. Venirea pe lume a unui nou născut într-o familie deja
numeroasă este un efort pe care, de cele mai multe ori, unele familii nu şi-l pot
permite.
 Prezenţa uni exemplu de abandon. Prezenţa uni exemplu de abandon în viaţa sau în
familia unuia dinre parteneri sau în anturajul acestora creşte considerabil probabilitatea
ca aceea familie să-şi abandoneze propriul copil.
John Bowlby a constituit punctul de pornire al unui uriaş val de conştientizare
comunitară în ceea ce priveşte situaţia copiilor abandonaţi. Motivele care determină internarea
în instituţii de ocrotire a copiilor:
a) Situaţii de urgenţă - mamă decedată, mamă în spital, mamă în detenţie, mamă care a
dezertat părăsindu-şi copilul , imoralitate în căminul familial, neglijare totală, familie care nu
are locuinţă, copii găsiţi rătăcind sau abandonaţi în diferite locuri;
b) Condiţia grupului familial natural
- prezenţa şi capacitatea tatălui – prezent dar inapt prin boală fizică, boală
psihică, deficienţă mintală;
- absent din motivele: necăsătorit, decedat, separare, divorţ, spitalizare.
c) Ajutorul acordat de rude
- inexistent din cauzele: rude decedate, în vârstă ori bolnave, rude locuind foarte
departe, rude în imposibilitatea de a ajuta din motive economice, părinţii nu au nici o rudă.
John Bowlby identifică trei grupuri de cauze care, acţionând în principal asupra
grupului familial sunt furnizate potenţial de copii deprivaţi:
a) familia naturală neorganizată - legitimitate
b) familia naturală organizată şi intactă dar care nu funcţionează efectiv, condiţii
economice ducând la şomajul susţinătorului familiei şi la sărăcie, boală cronică sau
incapacitate a unui părinte.
c) familia naturală dezorganizată şi nefuncţională: calamitate socială, război, foamete,
decesul unuia dintre părinţi, separare sau divorţ între părinţi, mama lucrează lipsind întreaga
zi.
În urma unei cercetări desfăşurată pe o perioadă de mai mulţi ani s-a constata că
principalele cauze ale internării în instituţii sunt:

7
  Dezorganizarea familiei şi absenţa condiţiilor de viaţă prin:
a) decesul părinţilor, în ordinea: decesul ambilor părinţi, decesul tatălui, decesul mamei;
b) despărţirea în fapt sau legală a părinţilor.
 Abandonarea copiilor – copii proveniţi din părinţi necunoscuţi, copii proveniţi din
relaţii de concubinaj, copii abandonaţi datorită unor vicii ale părinţilor.
1. Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului a descoperit în urma unui studiu
următoarea situaţie:
- în anul 2006 în Leagănele de copii se găseau 12.000 de copii între 0 şi 3 ani iar în
Casele de copii preşcolari şi şcolari 32.000 de copii între 3 şi 18 ani;
- în anul 2007 în Leagănele de copii se aflau 6.500 de copii între 0 şi 3 ani iar în Casele
de copii preşcolari şi şcolari 30.000 de copii între 3 şi 18 ani;
- în anul 2008 Leagănele de copii adăposteau 8.500 de copii între 0 şi 3 ani iar în
Casele de copii preşcolari şi şcolari 29.000 de copii între 3 şi 18 ani;
2. Studiul Comunităţii Europene, efectuat prin intermediul organizaţiei
nonguvernamentale Ocrotiţi copiii descoperă următoarele statistici:
- anul 2006 – 14.800 de copii între 0 şi 3 ani, aflaţi în leagăne, 38.915 copii între 3 şi
18 ani în casele de copii;
- în anul 2008 datele arată o descreştere a numărului de copii din leagăne, fiind o
situaţie temporară, întrucât rata abandonului creşte constant.
În ceea ce priveşte cauzele instituţionalizării un studiu publicat în 1991 constată
existenţa a patru mari grupuri de motive ale plasării copiilor în leagăne:
 Cauze centrate pe copil:
- abandon 19,6 %, abuz 0,5 %, copil nedorit 7,9 %, copil cu handicap 11,7%.
 Cauze centrate pe situaţia mamei:
- mamă sub 18 ani 8,4 %, mamă necăsătorită 40,2 %, nivel educaţional scăzut al mamei
38,5 %.
 Cauze referitoare la ambii părinţi:
- părinţi divorţaţi 1,2 %, părinte decedat 4,3 %, părinte în detenţie 4,1 %, părinte
handicapat 2,1 %, părinte alcoolic 13,4 %, părinte bolnav mintal 18,7 %.
 Cauze de ordin economic:
- venit insuficient 64,8 %, lipsa locuinţei 38,5 %, părinte şomer 73,7 %.

8
 Datele furnizate de “Cartea Albă a Copilului” arată că în anul 2008 principala cauză a
instituţionalizării copiilor se află în condiţiile socioeconomice, pe al doilea loc se găseşte
situaţia grupului familial, urmând apoi starea de sănătate a părinţilor:
- părinţii fără locuri de muncă 73,7 %, familii cu condiţii grele de locuit 66,5%, familii
cu venituri insuficiente 64,8 %, familii dezorganizate 57,3 %, părinţi bolnavi sau cu handicap
35 %, mame sub 18 ani 8,4 %.
Cea mai mare parte a copiilor instituţionalizaţi abandonaţi prin voinţa părinţilor din
motive ce ţin strict de modul în care aceştia îşi înţeleg existenţa: alcoolism, prostituţie
declarată sau nu, imaturitate a persoanei cu efecte evidente asupra modului de exercitare a
calităţii de părinte, dorinţa egoistă de a se bucura de contextul unei vieţi de familie refăcute.
A doua ca importanţă în evantaiul cauzelor internării copiilor în instituţii se relevă în
factorul economic: realitatea sărăcirii crescânde a familiei determină situaţii disperate, în care
părinţii trebuie să aleagă între viaţa copiilor lor şi abandonarea acestora. Nivelul financiar
scăzut este însoţit adesea de alte fenomene, ceea ce face ca impactul factorului economic să-şi
extindă sfera de influenţă în viaţa familiei.
Al treilea grup de cauze, acela al întâmplărilor nefericite şi mai mult sau mai puţin
controlabile cum ar fi decesul unuia sau al ambilor părinţi, bolile grave, prejudecăţile sociale
care le fac pe mamele foarte tinere să-şi părăsească copilul, are ponderea cea mai mică.
Abandonul determinat în mare parte de voinţa şi decizia proprie a părinţilor este cauza
principală a instituţionalizării, este probat de un fapt simplu şi uşor de măsurat: referinţa la
contactele pe care familia le mai păstrează cu copilul plasat în Leagănul de copii.
Trăsătura comună, cea mai frecventă a părinţilor care îşi abandonează copiii este “în
afara unei mizerii socioculturale frecvente, o imaturitate şi o instabilitate datorate unor motive
diverse şi unei copilării şi adolescenţe foarte perturbate” 1
(Anghel I., 1997) . În cele mai
multe cazuri este vorba de trei generaţii de abandon: bunica maternă sau paternă, având ele
însele cu fiul sau fiica relaţii întrerupte, insuficiente şi imature.
Deşi această situaţie a copiilor de care părinţii lor nu au nevoie are tragismul său, deşi
ea a suscitat dacă nu compasiune şi ajutor, cel puţin o mişcare administrativă a serviciilor
sociale, ea ar fi fost, ca şi alte evenimente ale existenţei, trecută în rândul faptelor normale, de
viaţă, dacă efecte cu puternic impact social nu ar fi determinat o re-centrare a atenţiei asupra
abandonului şi instituţionalizării.

9
Cea mai mare parte a copiilor instituţionalizaţi sunt abandonaţi explicit prin voinţa părinţilor,
din motive ce ţin strict de modul în care aceştia îşi înţeleg existenţa: alcoolism, prostituţie
declarată sau nu, imaturitate a persoanei cu efecte evidente asupra modului de exercitare a
calităţii de părinte, şi anume,neglijenţă, respingere şi abandon, dorinţă egoistă de a se bucura
de confortul unei vieţi de familie refăcute etc. Factorul economic, în acest sens, are o mare
importanţă deoarece realitatea sărăciei crescânde familiei determină situaţii disperate, în care
părinţii trebuie să aleagă între viaţa copiilor lor ori abandonarea acestora. Ponderea cea mai
mică a cazurilor de abandon îl reprezintă acele întâmplări nefericite, mai mult sau mai puţin
controlabile, cum ar fi decesul unuia sau ambilor părinţi, bolile grave şi prejudecăţile sociale.

10
 CAPITOLUL II. TEORII ALE PERSONALITĂŢII

2.1 Definitia si caracteristicile conceptului de personalitate

Analiza functionala a diferitelor elemente luate separat da rezultate pozitive numai

atunci cand le consideram ca veriga aflata in stransa legatura ale unui intreg indivizibil. In plan
psihologic,”elementele” ar fi procesele, functiile si insusirile psihice: intregul - Personalitatea.
Problema personalitatii ocupa azi un loc central atat in cercetarile teoretice cat si aplicative.
Cu toate acestea, in afara de „inteligenta”, nici un alt concept al psihologiei nu este atat de
complex si nedeterminat ca cel de „personalitate”. In 1931, G.W Allport enumera peste 50 de
definitii, iar astazi McClelland gaseste peste 100 de definitii ale termenului. Se apreciaza ca la
ora actuala pot fi delimitate cu usurinta cel putin 10-12 scoli personologice. Printre cele mai
conuscute se numara teoria psihanalitica (S. Freaud, [Link], [Link], s.a); teoria factoriala (G.
Allport); teoria psihanalisa ([Link]); teoria organismica; teoria socioaculturala.
Adoptand ideea ca personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex trebuie sa
admitem o serie de conventii de ordin operational - logic si anume:
 Delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare
 Organizarea ierarhica, plurinivelara
 Realizarea unei comunicatii bilaterale cu mediul si efectuarea unor sarcini
specifice de reglarea
 Caracterul emergent si independenta relativa fata de elementele componente
 Imbinarea analizei structurale cu analiza concret-istorica
În viata de zi cu zi de multe ori sunt folositi termenii de persoana si personalitate,
sensul comun al acestuia din urma fiind o însusire sau calitate pe care cineva o poate avea sau
nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesita o definire mai exacta a personalitatii.

11
Se pune întrebarea "Ce este personalitaea?". În opinia lui [Link] istoria psihologiei, între
anumite limite, se confunda cu istoria raspunsurilor la aceasta întrebare fundamentala. Înainte
de a defini personalitatea trebuie sa definim persoana. Persoana înseamna individul uman
concret. Personalitatea însa, este o constructie teoretica elaborata de psihologie, în scopul
întelegerii si explicarii modalitatilor de fiintare si functionare ce caracterizeaza organismul
psihofiziologic pe care îl numim persoana umana.
În literatura de specialitate si nu numai, exista numeroase definitii ale personalitatii,
fiecare surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.
În "Dictionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definita asfel: "(...)
element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de o alta
persoana."
Pentru sociologie personalitatea este "expresia socioculturala a individualitatii
umane." ("Dictionar de Sociologie" - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)
Între nenumaratele definitii ale personalitatii, G. W. Allport da propria definitie în lucrarea
"Structura si dezvoltarea personalitatii", încercând cum spune "(...) nu sa definim obiectul în
functie de metodele noastre imperfecte". "PERSONALITATEA este organizarea dinamica în
cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina gândirea si comportamentul sau
caracteristic."
Personalitatea e un termen larg raspandit al carui sens este cunoscut limbajului
comun. Majoritatea folosesc cuvantul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care
definesc modul in care o persoana vede si actioneaza in lume - ceva asemanator unor imbinari
a proceselor de gandire si de comportament. In psihologie, el ar putea fi definit ca trasaturile
emotionale, cognitive si comportamentale unice fiecarui individ, invatate si dezvoltate prin
experienta si relativ consistente de-a lungul timpului.
„Personalitate” este la ora actuală unul dintre cei mai utilizaţi temeni atât în psihologia
de azi, cât şi în viaţa cotidiană, de către cei mai mulţi oameni, dar în acelaşi timp poate fi
considerat şi termenul a cărui semnificaţie a suferit cele mai multe schimbări de-a lungul
timpului. Acest lucru s-a întâmplat deoarece numeroase ştiinţe au abordat această problematică
a personalităţii şi au încercat să-i dea o definiţie cât mai cuprinzătoare şi mai apropiată de
adevăratul caracter al personalităţii.

12
 Dintre aceste ştiinţe amintim Filosofia, Pedagogia, Sociologia, Antropologia, Biologia,
Politologia, Asistenţa socială, însă fiecare a privit personalitatea din propriul său punct de
vedere. În cadrul Psihologiei s-au dat însă cele mai multe definiţii şi nu a existat şcoală sau
curent în psihologie care să nu încerce o definire a personalităţii şi să nu studieze numeroasele
aspecte care intră în componenţa ei.
Pornind de la ideea că fiecare individ are particularităţile sale intelectuale, afective şi
conative, N. Sillamy consideră că personalitatea este acel „element stabil al conduitei unei
persoane; ceea ce o caracterizează şi diferenţiază de o altă persoană”. În continuare, autorul
afirmă că fiecare om este totodată asemănător cu ceilalţi membri ai grupului şi diferit de ei
prin amprenta unică a trăirilor sale, iar singularitatea sa constituie esenţa personalităţii sale.
În cadrul teoriei psihanalitice, ne referim la definiţia dată de către C. Enăchescu care
afirmă că personalitatea reprezintă „sinteza tuturor elementelor care concură la configurarea
mentală a unui subiect pentru a-i da acestuia o fizionomie proprie”. Autorul continuă prin a da
câteva particularităţi ale personalităţii: constituţia psiho-fiziologică, elemente instinctivo-
afective, caracter, temperament, tipul de reacţie, conduită, nivelul de aspiraţii. Personalitatea,
aşa cum apare ea în concepţia autorului, se referă în primul rând, la individ, adică la relaţiile
acestuia cu mediul exterior natural sau cu membrii societăţii.
În acest context, structura personalităţii implică o serie de planuri dispuse ierarhic:
 sectorul somatic, în care se află sfera viscerală, sistemul endocrin şi sistemul
nervos vegetativ
 sectorul psihic care este stratificat pe mai multe niveluri:
1 nivelul instinctual cu tendinţe, trebuinţe, impulsuri, aici se află planul
alimentar, sexual, al instinctului de autoconservare, de agresivitate (reacţiile
ce rezultă din acest nivel sunt considerate conduite de gradul I sau forme de
comportament instinctual care corespunde inconştientului)
2 nivelul afectiv corespunde sectorului inconştient al personalităţii şi este
reprezentat de către conduite de gradul II sau comportamente emoţional-
afective
3 nivelul conativ care reprezintă sfera conştientă şi voluntară a personalităţii şi
se exteriorizează prin conduite de gradul III; are două subniveluri:

13
  gnozic, de tip receptor în care se încadrează formele perceptiv-integrative
şi de reprezentare (senzaţii, percepţii, reprezentări)-
([Link]=recunoasterea obiectelor cu ajutorul organelor de simt)
 praxic, de tip efector; la nivelul lui se construiesc imaginile şi schemele
mentale elementare ([Link]=adaptare a miscarilor motorii ale
omului in vederea unui scop)
4 nivelul simbolic, cel conştient, voluntar care corespunde activităţii
intelectuale şi reuneşte conduite de gradul IV simbolice sau intelectuale
(gândire, memorie, imaginaţie).
Personalitatea este principala diferenta dintre indivizi, reprezentand profilul general sau
o combinatie de caracteristici psihologice ce cuprind natura unica a unei persoane si care
influenteaza modul in care aceea persoana reactioaneaza si interactioaneaza cu celelate
persoane sau cu mediul.
Personalitatea include un set de caracterisici mentale care reflecta cum gandeste,
actioneaza si simte o persoana. Mai multi specialisti s-au intrebat ce anume determina
personalitatea: este personalitatea determinata geneti sa se formeaza prin experienta? Demulte
ori auzim pe cineva spunand: „Se poarta exact ca mama sa!” sau „El este asa pentru ca asa a
fost crecut” Apare astfel urmataorea controversa: natura sau crestera/educatie? Depinde
personalitatea de ereditatea, prin mostenirea genetica sau de mediul in care traieste.
Raspunsul cel mai logic, conform specialistilor in psihologie, ar fi, ca cei doi factori-
factorul genetic si factorul de mediu/educatie/experienta-interactioaneaza in formarea
personalitatii fiecaruia dintre noi. Prin urmare, ereditatea stabileste niste limite privind
numarul de trasaturi de personalitate care pot fi dezvoltate, iar mediul-reprezentat de factori
culturali, sociali si situatioali-determmina dezvoltarea in cadrul acestor imite. Factorii culturali
se refera la valorile culturale deprise de o anumita persoana. Factorii situationali accentueaza
sau dimineaza anumite aspecte ale personalitatii. De exemplu, o persoana care a suferit multe
esecuri poate sa manifeste o lipsa de incredere in sine si sa nu participe sau sa nu se
interprinda anumite actiuni care i-ar putea aduce succes numai din cauza evitarii unui alt esec
in decursul vietii, in special in perioada de formare a personalitatii.
Factorii sociali reflecta viata de familie, religia si grupurile de oameni din care a facut
parte de-a lungul vietii.

14
 M. Zlate este de părere că personalitatea reprezintă „autoconstrucţia cu ajutorul
materialului uman şi social pe care omul îl are sau îi este pus la dispoziţie”.
În lucrarea sa, autorul (pg.49) ia în considerare personalitatea din patru perspective de
abordare: perspectiva atomistă, perspectiva structurală, perspectiva sistemică şi perspectiva
psihosocială.
Perspectiva atomista, se bazeaz pe de o parte, pe descompunerea pesonalitatii in
elementele sale componete, urmarind studierea legalitatilor lor de functionare, iar pe de alta
parte, pe identificarea elementului primar sau constituantul fundamental al [Link] de
tip anatomist raman tributare omiterii unitatii, integralitatii personalitatii.
O a doua perspectivă este cea structurală care apreciaza pesonalitatea de la global, la
intreg de la organizarea si ierarhizarea elemetelor componente.
Perspectiva sistemica, a treia, introdusa in psihologie ca urmare a aparitiei si
dezvoltarii ciberneticii, porneste de la interpretarea personalitatii ca un sistem, ca un ansamblu
de elemente aflata intr-o interactiune ordonata, deci neintamplatoare. Perspectiva sistemica
subliniaza mai mult caracterul sintetic, unitar si integratoar la personalitatii. Personalitatea este
o unitate integrativa, superioara, un sistem subordonat ce nu se poate, reduce la procese,
functii psihice si nici nu se adauga la structurile biologice sau psihocomportamentale primare.
Este un sistem dinamic, hipercomplex, cu organizare ierarhica care dispune de stari-iesiri
asemeni oricarui sistem.
A patra perspectivă, cea psihosocială, este orientată către surprinderea personalităţii
concrete, aşa cum se manifestă ea în situaţiile şi conjuncturile sociale particulare, în sistemul
interrelaţiilor şi al psihologiei colective, în funcţie de atributele psihosociale ale omului, de
nivelurile sale de aspiraţie şi de aşteptare, de structura aptitudinilor şi opiniilor sale.
În mod tradiţional, autorii studiau personalitatea ca pe însumare de caracteristici ale
celor patru elemente de bază: aspectul dinamic: temperamentul, aspectul relaţional-valori:
caracterul, aspectul instrumental: aptitudinile şi aspectul atitudinal. Însă în prezent, noile
definiţii şi accepţiuni ale personalităţii s-au nuanţat şi s-au multiplicat, luându-se în discuţie o
serie de elemente care permit decelarea mai multor elemente structurale decât cele enunţate în
trecut.
În sens larg, modern, personalitatea are mai multe elemente, sistemul personalităţii
fiind alcătuit din mai multe sisteme:

15
 a) subsistemul de orientare a personalităţii în care sunt cuprinse procesele
motivaţionale şi afective;
b) subsistemul bioenergetic care include temperamentul;
c) subsistemul instrumental în care sunt cuprinse deprinderile, capacităţile,
aptitudinile;
d) subsistemul relaţional şi de autoreglare, caracterul;
e) subsistemul imagistic, legat de creativitate;
f) subsistemul conativ şi cel comunicaţional;
g) subsistemul acţional-conativ.
M. Golu (1993), în cartea sa aduce în discuţie criteriul designativ-informaţional în
funcţie de care deosebeşte următoarele procese, după conţinutul lor:
a) sfera proceselor de designare şi semnalizare: procesele cognitiv-motivaţionale
şi afective;
b) sfera proceselor de fixare, păstrare şi actualizare: memoria;
c) sfera proceselor de explorare, investigare, orientare, concentrare, acumulare:
atenţia;
d) sfera proceselor de reglare şi autoreglare: voinţa;
e) sfera proceselor de comunicare, exteriorizare şi transmitere: limbajul.
Angela Kolozsvari în (Revista “Educaţie. Educaţie specială”, nr. 1/2012) afirmă că
„maturizarea şi ereditatea biologică, mediul natural şi mai cu seamă mediul socio-cultural şi
educaţia sunt factori elementari ai personogenezei; toţi aceşti factori ce intră în armonie şi
dezvoltare contribuie la elaborarea manifestărilor psiho-comortamentale tot mai complexe
atunci când reglajul şi autoreglajul duc implicit la eficienţă în adaptare”.
Pentru a-şi întării teoria sa despre personalitate şi în special despre personalitatea
persoanelor cu handicap, autorul creează o sferă concentrică a structurilor dominante ale
personalităţii pe care o pune în relaţie directă de condiţionare şi dependenţă cu comunicarea şi
comportamentul.

16
 In contextul unitatii dintre comunicare-personalitate-comportament un rol de
dinamizare si orientare îl are cu siguranta Nucleul Ereditar al Energiei Psihice (NEEP) rezultat
din structurile înnăscute ale individului. Acest nucleu faciliteaza, atât la normali cât si al
handicapati, instalarea unor insuşiri specifice ale personalităţii cu tipologii adecvate care
transpar in forme comportamentale diversificate. NEEP iradiază prin tipologia personalităţii si
prin comportamentul individului determinând, pe de o parte, formele comunicaţionale, iar pe
de altă parte, forţa si direcţia comunicării.
Astfel, in tipologia personalităţii se regăsesc cele două perechi de tipuri de
personalitate: personalitate matură – imatură; personalitate armonică - dizarmonică, in funcţie
de echilibrul afectiv si motivaţional, dar si de comunicare, comportament, trebuinţe si alte
laturi ale personalităţii. Acest nivel concentric cuprinde principalele caracteristici duale,
structurile dominante ale personalităţii, in numar de zece perechi (feminitate-masculinitate;
extraversie-intraversie; egoism-altruism; coerenţă-incoerenţă etc) ce acţioneaza in sens
contrar, anulându-se de cele mai multe ori una pe alta, dând astfel naştere la o tipologie
diferenţiată a personalităţii.

17
 În cadrul literaturii de specialitate autorii au încercat mereu să facă diferenţe între
tipurile de subiecţi a căror personalitate au studiat-o şi au caracterizat-o, iar această diferenţa a
fost făcută în deosebi între profesii, sex, vârstă şi alte criterii. Spre exemplu, unii autori au
studiat în special personalitatea copiilor de diferite vârste sau a părinţilor, alţi autori au făcut
investigaţii pentru a decela caracterizarea şi modul de manifestare a personalităţii persoanelor
ce ocupă diferite profesii cum ar fi cele de manageriat sau care presupun responsabilităţi mari.
F. Turcu şi Aurelia Turcu (2000) au caracterizat în mod diferit personalitatea elevului
si cea a profesorului. Ei văd personalitatea elevului ca pe o sumă de însuşiri a copilului ce
trebuie folosite utilitar in cadrul procesului de învăţare, iar pe cea a profesorului ca având un
aspect tridimensional, adică acele însuşiri ce caracterizează personalitatea lui se grupează in
trăsături ce exprimă pregătirea ştiinţifică şi culturală, trăsături psihologice si pedagogice :
 dimensiunea ştiinţifică şi culturală, care se referă la necesitatea ca profesorul să
stăpânească in mod temeinic materia de specialitate pe care urmează să o predea;
 dimensiunea psihologică ce afirmă că profesorul îşi exercită activitatea in condiţii
determinate si specifice ale procesului instructiv-educativ;
 dimensiunea pedagogică ce ocupă un loc special in personalitatea profesorului.
De asemenea, autorii sunt de părere că profesorul trebuie să cunoască psihologia elevului,
structurile lui cognitive precum metodele şi procedeele de a transmite elevului volumul
respectiv de informaţii şi abilităţi din specialitatea sa, iar din această cauză, este necesar ca
profesorul să dispună de o temeinică pregătire psihopedagogică.

2.2 Dezvoltarea si factorii dezvoltarii personalitatii

„Omul nu se naşte cu personalitate,ci devine personalitate” (48, p.305), iar procesul de

dobândire a personalităţii începe din primele zile ale copilăriei, acest proces realizându-se
sacadat, discontinuu cu salturi spectaculoase, dar şi cu plafonări şi regrese.
În ceea ce priveşte formarea personalităţii, Ursula Şchiopu consideră că aceasta se
formează în a doua copilărie, 3 ani, perioadă de intensă dezvoltare psihică, de constituire de
interese, de consolidare a unor aptitudini primare şi a unor trăsături de personalitate, deci sunt
puse marea majoritate a premiselor personalităţii, pentru ca în adolescenţă personalitatea să

18
fie, în linii mari, constituită deoarece se presupune că la acea vârstă dispune de toate laturile şi
chiar de maturizarea relaţiilor dintre ele.
Putem afirma că omul devine personalitate atunci când individul:
 devine conştient de lume, de sine, de alţii, „raportarea critică la propriile acte de
conduită, la propriile dorinţe şi plăceri prin compararea cu alţii: aplicarea la sine a
aceloraşi criterii, condiţii şi îngrădiri (respectiv permisiuni) pe care individul le aplică
altora” (13);
 îşi elaborează un sistem propriu, personal de reprezentări, concepţii, motive, scopuri,
atitudini, convingeri în raport cu lumea şi cu sine;
 desfăşoară activităţi socialmente utile şi recunoscute ce permit inserţia optimă a
individului în societate; aceste activităţi îl socializează pe individ şi îl transformă într-o
fiinţă umană;
 emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare întemeiate ;
 creează valori sociale, transformându-se din consumator de valori în producător;
 are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care îi permite să se dedice unor idei
idealuri şi militează pentru împlinirea lor;
 îşi formează capacitatea de control şi autocontrol concordante cu semnificaţia
situaţiilor;
 se integrează armonios şi util în colectivitate; deoarece omul este prin excelenţă o
fiinţă socială şi nu solitară, această caracteristică devine foarte importantă pentru că în
izolare nu se formează personalitatea şi nici nu se poate discuta despre formarea ca
om;
 ştie să se pună în valoare, să se facă recunoscut de alţii;
poate fi luat drept model pentru formarea altor personalităţi.
Robert Lafon (1969) afirma că ar constitui o eroare să se neglijeze aspectul cultural si
social al rolului şcolii care în parte condiţionează si caracterizează dezvoltarea personalităţii:
in plan individual, lărgirea intereselor culturale, o dată cu maturizarea intelectuală, permit
accesul la raţionamente didactice.
Stabilirea factorilor de dezvoltare a personalităţii şi modul în care aceştia acţionează a
generat foarte multe controverse, autorii neputând ajunge la un acord în privinţa lor: unii
dintre ei au considerat că dezvoltarea individului se face sub influenţa unui singur factor; în

19
această categorie intrând teoriile biologiste care consideră că ereditatea este factorul esenţial şi
exclusiv de influenţare a dezvoltării, iar procesele şi însuşirile psihice ale personalităţii sunt
transmise pe cale ereditară, mediul constituind o condiţie accesorie ce facilitează sau nu
manifestarea unor funcţii psihice performante.
Alţi autori au afirmat că dezvoltarea psihică se datorează îndeosebi influenţei
mediului, explicând performanţele psihice exclusiv pe baza mediului social, cultural şi
economic în care s-a născut şi a trăit copilul. O a treia categorie este alcătuită din autori ce
consideră că educaţia poate crea capacităţi psihice deosebite în funcţie de modul în care ea
este concepută şi exercitată. „Ereditatea cuprinde un complex de dispoziţii virtuale sau
scheme funcţionale ce se transmit de la predecesori la succesori prin intermediul
mecanismelor genetice” (24, p. 80).
Totuşi, în ultimul timp, cei mai mulţi autori au ajuns la concluzia că personalitatea nu
se poate dezvolta decât într-un cadru social şi prin încadrarea individului în anumite relaţii –
de comunicare, de colegialitate, de apartenenţă profesională, politică juridică, de muncă – cu
componentele sistemului social.
Vorbind despre ponderea importanţei factorilor în dezvoltarea personalităţii, C.
Maximilian se întreabă: „Ce ştim despre relaţia dintre ereditate şi viaţa psihică?” şi tot el
răspunde: „Ne aflăm printre ipoteze”.
Toate influenţele postnatale constituie un „câmp” de condiţii în care fiecare individ
ocupă un anumit loc şi între care se realizează un schimb reciproc de informaţii. Mediul şi
individul constituie două entităţi creative cu funcţii complementare, prima oferind posibilităţi
nelimitate pentru acţiunea celeilalte, iar aceasta îmbogăţind şi diversificând componentele
celei dintâi.
Concomitent cu recunoaşterea influenţei mediului asupra omului, trebuie să admitem
şi reciproca sa, aceea că omul influenţează şi transformă mediu. Omul nu este deci un produs
pasiv al mediului, el este un subiect activ care, transformând mediul, se transformă pe el
însuşi. Educaţia şi dezvoltarea personalităţii se află într-o relaţie reciprocă caracterizată prin
aceea că dezvoltarea apare succesiv drept efect şi premisă a educaţiei. Dezvoltarea este
rezultatul acţiunii tuturor factorilor, între care educaţia deţine rolul conducător.
Dezvoltarea personalităţii copilului instituţionalizat.

20
 Această direcţie este studiată de diferiţi cercetători în legătură strânsă cu tulburările
emoţionale şi cu distorsiunile în relaţionarea socială. Comportamentul manifestat al deprivării
este asociat cu manifestări care atestă tulburările echilibrului emoţional: anxietate,
hiperactivitate, la care se adaugă, efectele adiacente ca incapacitatea de concentrare şi
rezultatele şcolare foarte slabe. Rezultatele şcolare slabe îşi pot avea şi ele sursa într-o
varietate de factori independenţi de instituţia propriu-zisă. Din păcate, este cert că
manifestările cu caracter de tulburare afectivă apar la majoritatea copiilor proveniţi din
instituţiile de ocrotire.
Literatura de specialitate ne relevă că în rândul copiilor instituţionalizaţi se
înregistrează numeroase tulburări de personalitate, cum ar fi de exemplu, incapacitatea de
conceptualizare, tendinţa de a oferi răspunsuri arbitrare, fabularea, lipsa de control asupra
răspunsurilor emoţionale, motivaţie scăzută asupra conformării normelor, regulilor şi
cerinţelor şcolare şi sociale, relaţii superficiale cu cei din jur, incapacitate de a simpatiza
oamenii ori de a-şi face prieteni adevăraţi, prefăcătorie, minciună, încercare de evaziune,
adesea fără rost, lipsă de comentare la şcoală, furt etc.

2.3 Consideraţii privind implicaţiile privării paternale şi efectele

instituţionalizării

În 1951, a fost emisă Teoria asupra privării materne, care are la bază ideea psihanalitică a
importanţei deosebite a primilor ani de viaţă în dezvoltarea copilului (3). Autorul consideră că
relaţiile dintre bebeluşi şi mamele lor se dezvoltă ca rezultat al procesului cunoscut sub
denumirea de „imprimare”. Acesta reprezintă un tip special de învăţare care are loc în prima
etapă a copilăriei şi stabileşte un ataşament profund al unui copil faţă de părinţii lui. Mai
departe, el afirmă că la copil se dezvoltă un ataşament faţă de mama sa care i-ar cauza o mare
suferinţă şi neajunsuri de durată dacă s-ar rupe şi considera că este esenţial contactul aproape
continuu între copil şi mama sa în primii cinci ani de viaţă.
În urma efectuării unui studiu, J. Bowlby a concluzionat că delincvenţa juvenilă este o
dovadă a neajunsurilor pe care le-a produs perioada privării materne şi că separarea copiilor
mici de mamele lor ar putea avea astfel de efecte. Şi alte studii au pretins că demonstrează

21
efecte similare ale privării maternale, cum ar fi un coeficient scăzut al inteligenţei sau lipsa
totală a conştiinţei sociale sau a relaţiilor sociale.
Un alt psiholog în domeniu afirmă că majoritatea acestor studii demonstrează efectele
altor factori decât privarea maternă, ca de exemplu, îngrijirea în instituţii sau privarea de
relaţii, adică lipsa ocaziilor de formare de relaţii (34).
Se defineşte deprivarea maternă/paternă ca fiind „concept(e) utilizat(e) în psihologia
clinică pentru apune în evidenţă un ansamblu de tulburări în dezvoltarea psiho-socială a
copilului generate de insuficienţa îngrijirilor acordate de părintele respectiv, absent sau prea
puţin prezent, care nu oferă suficient de multă atenţie şi afecţiune” (37).
În acord cu această definiţie, un alt autor este de părere că pierderea atât simbolică, ce
survine în momentul în care este neglijat de ei sau despărţit din diferite cauze, dar mai ales
reală a părinţilor, care survine în timpul ontogenezei, constituie un traumatism psihic sever, cu
implicaţii imediate sau tardive asupra dezvoltării intrapsihice. „Chiar dacă părinţii sunt
pierduţi la vârsta deplinei maturităţi, individul supradimensionează evenimentul, pe care îl
investeşte cu valoare deosebită, mult mai mare decât o pierdere curentă”(4, p. 153).
Uneori, separarea de părinţi nu este patogenică, dar poate constitui „focarul în jurul
căruia se organizează latent elemente patogene”, astfel încât poate deveni un model de
nevroză, determinând un tip particular de organizare a emoţiilor.
Autoarea citată este de părere că un prim efect al unei separări este o îngrijire deficitară
a copilului şi deficienţe ale dezvoltării lui emoţionale şi cognitive. Când un copil este
instituţionalizat din cauza lipsei relaţiilor cu părinţii sau chiar a părinţilor, se constată că acesta
suferă deja de mari dificultăţi. Instituţionalizarea duce la apariţia unui nou element de stres şi
la accentuarea celor existente.
„Situaţia oedipiană are un rol esenţial în formarea individului”, iar „absenţa ei poate
avea consecinţe extrem de grave atât pentru individ, cât şi pentru grupul social în care se află
acesta” (11, p 153).
Aceasta se formează atât în cadrul familiei cât şi în şcoală. „Situaţia oedipiană are
consecinţe în formarea şi dezvoltarea individului, a identităţii şi a libertăţii sale, a capacităţii
de a dobândi un statut şi un rol psihosocial precis, de a se simţi liber şi capabil de acţiuni
independente, de a se maturiza şi de a deveni, la rândul său, un model pentru generaţiile
următoare.” (op. cit., p. 153)

22
 Lipsa acestei situaţii se întâlneşte, după părerea autorului, la copii instituţionalizaţi,
proveniţi din familii dezorganizate, la copii care trăiesc pe străzi sau la cei din centrele de
reeducare. Absenţa unui model parental real, care să reprezinte autoritate, protecţie şi
afectivitate are consecinţe serioase asupra formării copilului, deoarece instinctele, in loc să fie
anulate, sunt eliberate sub forma agresivităţii şi a conduitelor de violenţă învăţate, care vor
servi ca formă de „adaptare/integrare” socială, de factură deviant-sociopatică.
Autorul afirmă că aceste categorii de copii se vor forma ca personalităţi agresive,
pentru care societatea este o „piedică” şi o „zonă de interdicţie”, lipsa modelelor familiale şi
şcolare având consecinţe negative asupra maturizării lor emoţional-afective, intelectuale, în
integrarea socială, în comunicarea şi relaţionarea cu ceilalţi şi chiar în ceea ce priveşte propria
lor identitate şi imagine de sine.
De aceea, „identitatea” lor se formează în raport cu cea a grupurilor similare de
indivizi „subsocializaţi”: delincvenţi, vagabonzi. „Ei devin fie dependenţi din punct de vedere
social, fie sociopaţi antisociali”, iar „pulsiunile primare, lipsite de cenzura Supra-Eului
moral, le vor conferi un profil psihologic specific”(op. cit., 154).
De asemenea, se poate afirma că aceşti indivizi sunt „persoane fără trecut”, lipsite de o
istorie personală, situaţie (de eşec afectiv şi de identitate) pe care vor încerca să o compenseze
într-o manieră sublimativă prin acţiuni sociale de anvergură menite să-i pulseze în plan politic,
economico-financiar sau, din contră, prin situaţii, conduite de refugiu: alcoolism, toxicomanie.
O altă problemă studiată în literatura de specialitate este Sindromul carenţei de
autoritate educativă, care este definit (35, p. 290) ca fiind un „ansamblu de fapte ce
caracterizează personalitatea unui subiect care nu a beneficiat în copilărie de autoritatea
necesară educării sale”.
Acest aspect a fost studiat în 1956 de către J.M. Sutter şi H. Luccioni, care afirmă că
acest sindrom apare în cazul în care copilul trăieşte într-un mediu instabil, „haotic”, lipsit de
reguli şi principii.
Autorii afirmă că manifestările sale principale se caracterizează prin: Eu slab;
incapacitate de a-şi asigura o existenţă coerentă; sentimente fundamentale de insecuritate
(subiectul duce lipsă de repere, nu ştie să se comporte în viaţă); impresia de fi definitiv
însingurat, ceea ce face dificil, dacă nu imposibil orice angajament afectiv durabil şi profund.

23
 De asemenea, ei sunt de părere că persoana care prezintă acest tip de sindrom poate fi
inhibată în relaţiile sale sociale, temătoare, închisă în ea însăşi sau, cel mai adesea, expansivă,
provocatoare, agresivă, putând evolua spre dezechilibru psihic.
În loc de concluzii, afirmăm că schimbările care au avut loc in ultimele decade ale
secolului trecut, atât de natură economică, politică, dar şi socială, culturală şi morală au dus la
alte schimbări mai profunde în structura conştiinţei şi a modului de gândire a persoanelor.
Acestea din urmă au o influenţă covârşitoare asupra modului în care părinţii interacţionează
sau nu cu copilul lor, asupra modului în care este făcută educaţia cultural-moral-civică şi, în
general, asupra modelului pe care ei îi reprezintă pentru copilul în dezvoltare.
De-a lungul timpului, autorii au încercat să găsească un răspuns la mai multe întrebări,
cum ar fi: „Cât de importantă este relaţia dintre mamă şi copil?” şi „Care sunt consecinţele
separării celor doi pe termen scurt, dar mai ales, pe termen lung?” Aceste întrebări au generat
însă nu răspunsuri, ci un alt gen de întrebări cu care se confruntă societatea contemporană:
„Cum putem împiedica apariţia simptomelor şi a sindroamelor inerente separării dintre mamă
şi copil?”, iar în al doilea rând, „Cum le putem ameliora?”
Primul pas a fost făcut: în America, în „era” în care „maternitatea a fost transformată
într-un cult, iar femeia-mama glorificată” (37, p. 110), o serie de cercetători au studiat
îndelung comportamentul mamei faţă de copil şi influenţa ei asupra dezvoltării ulterioare a
acestuia in urmă. Ei au ajuns la concluzia că în primii ani de viaţă, contactul dintre cei doi este
vital, fiind baza tuturor relaţiilor viitoare între copil şi societatea în care va trăi acesta. Mai
mult, lipsa acestui contact şi a ataşamentului care se instalează între ei, poate conduce la
„suferinţe şi neajunsuri de durată” (15, p. 413).
Însă „ansamblu de tulburări datorate de insuficienţa îngrijirilor acordate de către
părinte”, (37) nu desemnează numai separarea permanentă sau totală de părinţi, ci şi un mediu
familial dezorganizat datorită unor părinţi delăsători, stresaţi de numărul mare de copii, de
probleme financiare sau sentimentale, supraocupaţi de locul sau locurile de muncă sau chiar de
lipsa acestora.
De asemenea, existenţa unor factori de stres, cum ar fi o locuinţă insalubră, ineficientă
datorită spaţiului sau plasării, existenţa unor boli incurabile, a unor incapacităţi ireversibile pot
duce la atragerea atenţiei părinţilor de la nevoile copilului de îngrijire şi afecţiune. Această
atragere a atenţiei poate constitui o formă de separare a copilului de părinte de scurtă durată şi

24
cu repercusiuni mai puţin evidente asupra copilului, dar la fel de periclitatoare pentru
dezvoltarea copilului.
Continuând ideea separării de părinţi, autorii au evaluat şi efectele unei lipse
permanente a părinţilor şi înlocuirea acestora cu instituţii care să preia atribuţiile părinţilor.
Unii autori (4, p. 152) sunt de părere că manifestările clinice imediate cele mai frecvente la
copilul scos dintr-o familie dezorganizată şi adus într-o instituţie sunt tulburările de adaptare la
un mediu organizat, igienic, ritmic,însă s-au mai semnalat şi alte probleme: o îngrijire
deficitară, deficienţe în dezvoltarea emoţională şi cognitivă, rezultatele slabe la învăţătură.
A fost analizat climatul socio-educaţional şi regimul zilnic al caselor de copii, elemente
care reprezintă factori de o importanţă deosebită pentru dezvoltarea ulterioară a copilului.
Autorul susţine că prin condiţiile materiale şi umane pe care le oferă, casa de copii constituie
„familia substitut” pentru copilul aflat în dificultate. „Climatul socio-educaţional din casa de
copii trebuie să compenseze carenţele spirituale-afective şi morale ale copilului” (44, p. 18).
Autorul apreciază că relaţia care se formează între copil şi adult constituie baza
climatului favorabil educaţiei copilului, iar calităţile educatorului care lucrează cu aceşti copii
ar trebui să fie disponibilitatea afectivă şi tactul. Calitatea acestor relaţii satisfac o serie de
nevoi de securitate afectivă, apartenenţă şi dragoste.
În lipsa modelelor parentale, influenţele educative sunt exercitate de întregul personal
şi se manifestă în ansamblul colectivului, dar şi individual.
În acest context sunt amintite două categorii de factori: cei ai climatului socio-
educaţional, reprezentat de condiţiile materiale, ambianţa tonică, stimulativă creşterii şi
educării, şi factorii educativi consideraţi a fi atitudinea educatorilor faţă de copii ocrotiţi, faţă
de munca lor în general, faţă de sarcinile lor din cadrul casei de copii. Prima categorie de
factori sunt esenţiali climatului socio-educaţional, iar cea de-a doua categorie de factori are o
mare însemnătate pentru realizarea obiectivelor din această instituţie.
În acelaşi timp sunt importante şi individualitatea fiecărui adult şi educator, considerat
de autor un factor educativ complex, trăsăturile de personalitate şi calitatea relaţiei educator-
copil, comportamentul cotidian al adultului, modul de exprimare şi comunicativitatea, buna
dispoziţie, calmul şi stăpânirea de sine, modul în care îndeplinesc sarcinile de serviciu şi în
care se încadrează în mediul unităţii, în regimul zilnic şi în programul de muncă.

25
 Se pune un mare accent pe „compensarea tensiunii sufleteşti, satisfacerea trebuinţelor
de securitate afectivă, de dragoste şi înţelegere, rezultatele învăţăturii şi ale pregătirii pentru
o profesiune devin, în timp, reuşite şi succese educaţionale confirmate de mărturiile de
ataşament şi recunoştinţă ale copiilor faţă de personalul casei de copii, în principal, faţă de
educatori” (18, p. 132).
Însă alte studii efectuate de către alţi cercetători (4, 10, 34) arată că aceste instituţii
conduc cu preponderenţă la formarea unor identităţi afectate de lipsa unui istoric, a unor
personalităţi agresive, a unei imagini de sine slabă şi influenţată de mediul exterior.

26
CAPITOLUL III. CARACTERISTICI ALE PERSONALITĂŢII COPIILOR
INSTITUŢIONALIZAŢI

3.1 Elemente ale profilului de personalitate al copiilor instituţionalizaţi.

Instituţionalizarea persoanei este una din problemele cele mai larg dezbătute şi mai
controversate deoarece mulţi specialişti o minimalizează, considerând-o o simplă perioadă în
viaţa individului, iar alţii tratând-o ca pe un eveniment extrem de grav din cadrul existenţei
care atrage după sine un complex de simptome şi de sindroame care traumatizează şi
nevrozează personalitatea.
În literatura de specialitate (10, p. 325) sunt amintite câteva elemente importante de
care depind succesul sau insuccesul funcţional al instituţiilor:
 modul de organizare şi funcţionare ale instituţiilor;
 dotarea materială;
 atitudinea personalului de îngrijire şi supraveghere faţă de persoanele instituţionalizate;
 modalităţile de comunicare între personalul instituţiilor şi persoanele instituţionalizate;
 atmosfera sau climatul afectiv de relaţionare din interiorul instituţiei, între personalul de
îngrijire şi persoanele asistate sau între persoanele asistate;
 relaţiile dintre instituţie şi societate, familie, şcoală, loc de muncă, Biserică.
Structura psihologica a personalitatii copilului si adolescentului dezavantajat de
absenta climatului familial securizant este determinata de consecintele seprararii de famlie,
de consecintele carentelor educative.
Manifestarile comportamentului frustrat din cauza deprivarii afective la varstele
preadolescenei si adolescentei au ca substrat criza pubertata sua „criza juvenila”, cum o
numeste Maurice Debesse, maturizarea intelectula si sociala fiind influentata de puseul de
crestere si de accelerare a functilor neurihormonale si sexuale. Peaceste fondse accentueaza,
iritabilitatea, inchiderea in sine , opozitia si conduita de revendiacre violenta, se exprima
nemultumirile, se pretinde maimult decat este permis.
Ramanerea in urma la invatattura si sccesul scolar sunt frecvente. Raportarea
performantelor invatatturii la capacitatile de invatare presupuse din rzultatele obtinute prin
apliacarea testelor de randament, a evidentiat: incapacitatea sau indispozitiade a invata,

27
lacunel acumulate in cunostinte, framantarile sufletesti din cauza conditiei de institutionalizat,
starile conflictuale inter-personale. Decalajele intre performante si capacitati de invatare sunte
prezente si la copiii din familie, cauzele fiind: lipsa de nesupraveghere a parintilor, trairea
tensiunilor vietii de familie, lacunel in cunostinte, influenta egativa a centrului d eprieteni. Si
intr-un caz si in celalalt lipsestemotivataia pozitiva a invatarii. In anumite sondaje se observa
decalaje intre aspiratii si capacitati in maimare masura la copii din centrele de plasament decat
la cei din familie.
Prezenta constanta a facorilor frustranti, repetatele crize de adaptare prin trecerea dintr-
o institutie alta, acumularile de tensiune si dezechilibru al varstelor anterioare explica
stabilizare comportamentului frustrant. Principalii factori frustranti sunt: doinanta familiei de
provenienta si constituirea domeniului de provenienta, neaccepatrea conditiei de
institutionalizat si constituirea complexului de institutionalizare, atitudinile de reticenta ele
elevilor din famile fata de cei din centrul de plasament. Tolenta la frustrare scoate in evidenta
tendinta de structurare si stabilizare a comportamentului frustrat
Adesea copiii instituioanlizati doresc relatii cu elevii din familei, au capacitatea de a se
atasa de altii si de a le solicita colaborarea. Relatii preferentiale se exprima la nivelul
grupurilor se exprima la nivelul micro-grupurilor. Exista, pe langa un nivel de coeziune al
clasei si tendinata de marginalizare a elevilor din centrele de plasament. Acesei atitudini i se
reaspunde de catre acestia prin violoenta, inchidere in sine, dezinteres pentru invatare,
indisciplina, forme de”aparare”negtiva, ostila ceea ce impiedica randamentului invatrii
corespunzator capacitatilor si realizarea coeziunii optime a clasei.
Exprimat inconstient la varstele copilariei, complexul de proveninta se transforma in
preadolescenta si adolescenta, in structura constanta , cu efect negativ, decompensator al
echilibrului genrala al personalitatii. Complex de provenienta au cei proveniti din parinti
necunoscuti, cei abnadosnati, cei cu parint imorali. Preadolescentiisi adolescentii se intreaba
cien sunt parintii lor, de ce s-au despartit, de ce ii negljeaza, de ce ni ii viziteaza si mai ales de
ce nu sunt ca parintii pe care si-i doresc si pe care ii iubesc. In consecinta, se stabilizeaza
„sentimentul de a fila nimanui”, sentimentul de a fi nedreptatiti prin abandon”, sentimentul de
a nu avea parinti demni de acest statut”.
Atitudinile fata de familia de provenienta au un spectru larg de [Link] doresc
reintegrarea in familie, isi idealizeaza parintii si isi creaza iluzii. Altii se ruseineaz ade parinti

28
si ii evita, refuza sa isi cunoasca prea tarziu [Link] isi cauta perseverent parintii, se
intereseaza deei din dosarele aflate in institutiile de ocrotire, apleleaz ala institutiile de ordine
publica pentru a-a repera. Starile de revolta, deruta, neliniste, deprimare lasa urme adanci in
experienta de viata acelor crescuti in centrele de plasament, lasa urme si rani caee nu se
vindeca definitiv nici prin realizarea profesionala nici prin realizarea inviata proprie de
familie.
In constiinta copiilor se structureaza complexul de institutionalizare. Refuzule de a-si
accepta conditia de institutionalizat, se manifesta prin sugestibilitate,lipsa de initiativaconduite
revendicative ce se impun cu onstentatia de a pretinde mai mult decat s ecuvine, sentiementul
de a fi altfel decat ceilalti(cu familie), fuga de institutie
Aceste elemente au o influenţă esenţială asupra evoluţiei stării de sănătate mintală,
motiv pentru care problema persoanelor instituţionalizate trebuie să intereseze nu numai pe
cei imediat preocupaţi, dar şi persoanele care intră în contact cu acestea.

3.2 . Conceptul de „stres în cadrul instituţiilor” şi implicaţiile acestuia asupra

copilului instituţionalizat

„Pierderea unei legaturi semnificative in familia inlocuita de o relatie restanta

neadecvata sta la originea stresului psihosocial” (4, p. 152), in contextul in care acesta este
definit ca fiind datorat conflictelor, frustrarii, suprasolicitarii si anxietatii.
Una din cele mai importante surse de stres, frustrarea, este considerată de unii autori,
printre care şi Elena Macovei (1989) drept una din cele mai frecvente manifestări ale
instituţionalizării.
Autoarea consideră că situaţia frustrantă este cauzată de obstacolele interne şi externe
generatore de stări de tensiune sau conflict care afectează echilibrul biopsihic al individului şi
împiedică satisfacerea trebuinţelor. De asemenea, sursa situaţiei frustrante se află în mediul
extern: fizic şi social (obstacole materiale şi relaţiile interpersonale conflictuale), şi în mediul
intern: obstacolele de natură individuală.
Starea de frustrare este determinată de dezechilibrări biologice şi psihice manifestate
afectiv, cu repercusiuni asupra intelectului şi voinţei, producându-se decompensarea
personalităţii. În funcţie de durata şi de gradul lui de periculozitate, starea de frustrare are un

29
caracter tranzitoriu, temporar sau cronic. Caracterul cronic se instalează în momentul în care
obstacolul este persistent şi nu sunt posibile soluţiile de rezolvare sau când acestea nu
concordă cu dorinţele.
De asemenea, reacţiile la frustrare sunt modalităţi de apărare ale individului faţă de
agresiunea situaţiilor frustrante (S. Rosenzweig). O clasificare simplistă arată că ele pot fi:
 adaptative – de acceptare, conciliere sau depăşire de sine prin performanţele generatore
de succes;
 fals adaptative – de consolare, de autoamăgire;
 dezadaptative – de ostilitate, agresive.
S. Rosenzweig arată că, la copii instituţionalizaţi, ele sunt, în cea mai mare măsură,
trăiri neconştientizate şi/sau conştientizate, exteriorizate prin agresivitate (revoltă, ostilitate,
violenţă), anxietate, depresie, închidere în sine, apatie, regresii comportamentale.
Tot el afirmă că un subiect supus frustrării se apără prin trei tipuri principale de
răspunsuri:
 răspunsuri extrapunitive (prin care eşecul, neputinţa sunt îndreptate către exterior
pentru înlăturarea obstacolului şi se manifestă prin revendicare, violenţă, ostilitate);
 răspunsuri intrapunitive (prin care vina, eşecul, neputinţa sunt îndreptate către propria
persoană şi se manifestă prin regres, renunţare, autoacuzare);
 şi răspunsuri impunitive (în care vina şi eşecul sunt atribuite altor persoane şi se
exprimă prin supunere, indiferenţă simulată).
Atunci când obstacolul nu poate fi înlăturat şi când agresează individul, ameninţându-i
rezistenţa fizică şi psihică, acesta devine stare de stres care este denumită de H. Selye
„sindrom general de adaptare” şi care cuprinde trei stadii:
 stadiul de alarmă – individul intră în gardă;
 stadiul de rezistenţă – individul face eforturi de apărare, de rezolvare a situaţiei; şi
 stadiul de epuizare – uzură fizică şi psihică.
Starea de stres cauzată de factori stresanţi determină şoc emoţional, suferinţă,
dezorganizare atitudinală afectivă, intelectuală, volitivă. Stresul acţionează atât asupra
echilibrului biologic, cât şi asupra echilibrului psihic, el produce suferinţă fizică şi psihică prin
suprasolicitare şi prin subsolictare.

30
 Stresul generează frustrarea, frustrarea prelungită şi nesoluţionată devine, la rândul ei
stres: cele două fenomene intercorelaţionează, se presupun reciproc.

3.3. Conceptul de „libertate-constrângere în instituţii” şi implicaţiile acestuia

asupra copilului instituţionalizat.

„Orice urmă de limitare a libertăţii individuale sau colective este percepută ca o

constrângere, ca o frustrare care limitează şi chiar suprimă în totalitate
libertatea” (10, p. 326). Această afirmaţie face o delimitare între lumea exterioară şi lumea
instituţiilor, în care:
 lumea exterioară este dată de spaţiul deschiderii, al libertăţii şi autonomiei, care
prezintă o dezvoltare independentă a individului; şi
 instituţia care reprezintă un spaţiu închis, în interiorul căreia libertatea şi autonomia
sunt pierdute, locul lor fiind luat de normele de conduită obligatorii, cu caracter de
constrângere, strict supravegheate.
Având în vedere cele două spaţii de dezvoltare, vom avea şi două „tipuri umane”: omul
liber, care a trăit în lumea exterioară, şi omul constrâns care provine din instituţii, fiecare
având un anumit tip de personalitate influenţat în mare măsură de mediul în care a trăit.
Omul liber va fi caracterizat prin elemente de armonie, independenţă, echilibru,
iniţiativă, creativitate, flexibilitate în relaţii şi comunicare, eficienţă în activitate. Dezvoltarea
omului constrâns se va produce dependent de instituţia în care trăieşte, va avea o structură de
tip nevrotic (frustrări, carenţe afective şi emoţionale) cu complexe de inferioritate şi de
culpabilitate, inegal in comportament (timid sau agresiv), lipsit de iniţiativă, rigid în relaţii şi
comunicare, adesea nemotivat pentru activitatea practică utilă.
Atât ambianţa negativă, cât şi absenţa modelului pozitiv vor avea o influenţă negativă
importantă asupra personalităţii, în special în ceea ce priveşte rezolvarea situaţiei oedipiene, cu
carenţe ulterioare severe pentru individ, care-i vor marca profund psiho-biografia.
Luând în considerare cele scrise până acum, putem afirma că procesul de
instituţionalizare generează un tip special de caracter şi comportament, pe care majoritatea
specialiştilor îl denumesc „nevroză de instituţionalizare” (P. Sivadon, 1973). Această
categorie de persoane prezintă serioase probleme psihice dintre cele mai variate: mulţi dintre

31
ei sunt sau devin „personalităţi anormale”, „personalităţi nevrotice”, „personalităţi
psihopatice” sau „personalităţi bordeline”.
Tulburările de formare şi dezvoltare a personalităţii fac ca această categorie de
persoane să prezinte, din cauza „fragilităţii” sale psihice, un grad crescut pentru afecţiunile
psihiatrice. Formele clinice la care sunt cel mai adesea expuse sunt alcoolismul, toxicomania,
fuga şi vagabondajul, tulburările cu potenţial antisocial sau dependenţă socială, psihopatiile.
O caracteristică a psihobiografiei acestei categorii de indivizi, studiată de psihanaliză şi
considerată ca având un rol majoritar în formarea personalităţii, a Eului personal, este
„traumatismul” sau „complexul originii” (S. Freud, M. Robert, O. Ranck), în care un rol
deosebit de important îi revine nerezolvării complexului oedipian care va duce la o slabă
dezvoltare a Supra-Eului moral şi a identităţii Eului personal.
Din aceste motive aceste persoane vor suferi de un complex de inferioritate, având un
„sentiment de ruşine” şi de vinovăţie, pe care însă îl pot proiecta asupra societăţii şi a
instituţiei în care s-au format şi faţă de care vor dezvolta conduite de aversiune. Societatea va
fi considerată ca „vinovată”, iar instituţia „un loc al ruşinii şi dezonoarei”. Conduitele
„pseudonevrotice” ale acestora trebuie înţelese ca fiind forme de eliberare/compensare a unor
psihotraumatisme înscrise în propriile lor psihobiografii.

3.4 Manifestările comportamentului frustrant la elevul preadolescent

instituţionalizat

Elena Macavei (1989) a urmărit în lucrarea sa câteva aspecte relevante în ceea ce

priveşte manifestările comportamentului datorat frustrării. În cercetarea sa, autoarea s-a axat
pe studiul relaţiilor stabilite în cadrul instituţiilor, pe rezultatele şcolare ale elevilor
instituţionalizaţi şi pe complexul de instituţionalizare.
„Manifestările comportamentului frustrat din cauza deprivării afective la vârsta
preadolescenţei […] au ca substrat criza pubertală sau „criza de originalitate juvenilă” cum o
numeşte M. Debesse, maturizarea intelectuală şi socială fiind influenţată de puseul de
creştere şi de accelerare a funcţiilor neurohormonale şi sexuale.”(18, p. 116)

32
 În ceea ce priveşte relaţiile interpersonale, se face o diferenţiere care se stabilesc în
cadrul grupurilor din instituţiile de copii şi grupurile din afara acestora, printre care aminteşte
(9):
 funcţiile de socializare ale grupului se amplifică şi se nuanţează;
 relaţiile „personale, spontane, emoţionale” (L. Broom, 1963), ca şi cele formale şi
relaţia de lider suferă determinări specifice;
 deşi păstrează un caracter de formaţiune psiho-socială instituţionalizată şi formală (ca
şi clasa de elevi dintr-o şcoală normală), unele aspecte ale identificării cu modelele (formale
sau informale, fizice sau morale) vehiculate preponderent de grup prezintă elemente
caracteristice.
În continuare, autorul este de părere că factorii stresanţi, datoraţi respingerii de către
copii din familie a celor din instituţii, duce la declanşarea unui „baraj afectiv”, caracterizat de
către autor prin închidere în sine, timiditate, comunicare deficitară sau chiar indiferenţă de
care se plâng cei care lucrează cu copiii instituţionalizaţi.
În ceea ce priveşte grupurile spontane, „un produs specific al căminului” (I. Vankova,
1967), influenţa lor este adeseori considerată negativă, iar educatorii nu numai că sunt
dezavantajaţi de faptul că nu ştiu componenţa sau scopurile evoluţia acestora, dar evoluţia lor
este favorizată de către unele practici monitoriale din instituţiile de ocrotire, care trebuie
eliminate ca o condiţie pentru optimizarea climatului socio-afectiv şi apropierea lui de un
climat familial.
C. Drăgoi (op. cit.) este de părere că schiţarea evoluţiei psihice şi comportamentale
poate decurge normal numai după eliminarea unor insuccese sau probleme de natură
educaţională din instituţiile de ocrotire a minorilor, iar o primă condiţie pentru realizarea
acestui obiectiv este realizarea unui climat socio-afectiv de securitate şi armonie în cadrul
relaţiilor care se stabilesc în interiorul acestor instituţii. De asemenea, randamentul şcolar nu
poate fi atins decât printr-o acţiune de optimizare a procesului instructiv-educativ din casele de
copii.
De asemenea, se consideră că „rămânerea în urmă la învăţătură şi insuccesul şcolar
sunt frecvente” (18, p. 117), iar ca determinant al acestui fapt poate fi enumerată defectuoasa
încadrare în colectivul şcolar care are la bază o cazuistică diversă: lacune în cunoştinţele
acumulate, motivaţia inconsistentă şi defectuoasă, stilul de muncă deficitară,

33
 Cpilul instituţionalizat este caracterizat, de cele mai multe ori prin conceptul de „criză
de instituţionalizare”, definit (18) drept refuzul de a-şi accepta condiţia de instituţionalizat
care se manifestă prin sugestibilitate, lipsă de iniţiativă, conduite revendicate care se impun cu
ostentaţia de a pretinde mai mult decât se cuvine, ireverenţă şi indisciplină, sentimentul de a fi
altfel, fugă.
Drept cauze ale slabei încadrări în grupurile şcolare, în literatura de specialitate sunt
amintiţi şi factorii frustranţi sau stresanţi care acţionează asupra preadolescentului; aceştia sunt
împărţiţi în mai multe categorii, fiecare cu efecte profunde asupra procesului de dezvoltare a
personalităţii:
a) în primul rând este adus în discuţie stresul schimbării, care are, totuşi, o acţiune
restrânsă la preadolescenţi;
b) în al doilea rând, stresul de suprasolicitare, determinat de diferenţa dintre exigenţele
învăţării şi nivelul de maturizare psihosocială şcolară;
c) în al treilea rând, cerinţele mediului socio-educaţional din instituţie şi din şcoală, care
generează, de cele mai multe ori, neînţelegeri şi conflicte cu colegii şi cu personalul.
„Prezenţa constantă a factorilor frustranţi, repetatele crize de adaptare” la trecerea
dintr-o instituţie în alta, „acumulările de tensiune şi dezechilibru ale vârstelor anterioare”
(18) duce la stabilizarea comportamentului frustrant care caracterizează preadolescentul din
centrele de ocrotire a minorilor.
Neintegrarea în grupul şcolar, resimţită de către copilul instituţionalizat ca o respingere
a condiţiei de copil din „case de copii”, se manifestă de cele mai multe ori prin indisciplină,
fuga din şcoală sau din instituţie. Însă, pe parcursul acestei vârste, se realizează treptat
procesul de adaptare, respingerea condiţiei de copil din „casa de copii” se atenuează, iar
dorinţa identificării, revendicările faţă de părinţi şi conflictele interpersonale, ca mobiluri ale
neintegrării în grupuri, se modifică şi iau alte forme.
La vârsta pubertăţii apare, ca o dominantă între preocupările copilului, gândul pentru
familia sa de provenienţă, care generează complexul de instituţionalizare. Dacă la vârstele
copilăriei acesta este exprimat în mod inconştient, la pubertate el se transformă într-o structură
psihică constantă cu efect negativ, decompensator al echilibrului general al personalităţii.
Complexul de instituţionalizare se caracterizează prin sentimente diverse, de cele mai
multe ori negativiste: sentimentul de a nu avea părinţi demni de acest statut, sentimentul de a

34
fi al nimănui, sentimentul de a fi neîndreptăţit prin abandon. Copii care au acest complex
provin din părinţi necunoscuţi sau imorali sau sunt abandonaţi. Ei au trecut prin experienţe
traumatizante datorită comportamentului părinţilor care îi revoltă pe preadolescenţi: alcoolism
agresiv, fapte antisociale sancţionate cu detenţie, violenţă şi prostituţie.
Literatura de specialitate aminteşte unele din manifestările puberilor faţă de familia de
provenienţă sau părinţii săi, care, cele mai multe ori exprimă revoltă, derută, nelinişte,
depresii, manifestări care se transformă în traumatisme iremediabile pentru personalitatea în
formare a preadolescentului.
Dintre aceste manifestări, sunt amintite:
 idealizarea părinţilor – prin iluzia că părinţii îi vor reintegra în familie;
 respingerea părinţilor – copiilor le este ruşine, evită şi refuză să-şi cunoască părinţii, la
13-15 ani considerând că este prea târziu pentru acest pas;
 căutarea perseverentă a părinţilor – ei sunt interesaţi de soarta părinţilor şi caută date
despre ei în arhiva instituţiei de ocrotire sau instituţiile de ordine publică.
Unii autori (18) afirmă că preadolescenţa este vârsta la care diferenţa dintre copiii
crescuţi în familie şi cei instituţionalizaţi se ameliorează ca rezultat al acţiunii a trei factori:
creşterea gradului de autonomie, acţiunea terapeutică din centrele de ocrotire şi educaţia.
Primul factor este puternic influenţat de vârsta la care orice tânăr ajunge să facă un salt
considerabil către o autonomie individuală, reducând gradul de dependenţă faţă de adult.
Odată cu creşterea gradului de autonomie, preadolescentul găseşte resurse pentru a fi propriul
său didact, personalitatea sa modelându-se după această vârstă mai mult prin autoeducaţie.
Acţiunea terapeutică din centrele de plasament realizate de către psihologii din aceste
instituţii, dar şi de către asistenţii sociali şi personalul specializat din şcoală, la vârstele
anterioare, îşi găsesc rezultatele la această vârstă. Se acţionează terapeutic asupra nivelului
conştient prin vizarea intelectului – se urmăreşte depăşirea unor false deficienţe de intelect sau
a unor „handicapuri de instituţionalizare” (18) – şi a voinţei – urmărindu-se atragerea
tânărului către direcţii de interes care să ducă la o dezvoltare echilibrată a personalităţii.
Educaţia acţionează pe două nivele: în primul rând, în cadrul şcolilor generale, în care
se impun exigenţe controlabile; iar, în al doilea rând, instituţiile de ocrotire în care se
acţionează asupra copilului prin funcţii terapeutice compensatorii şi terapeutice. Educaţia

35
constituie un factor important care influenţează maturizarea psihosocială preadolescenţilor şi
care îi pregăteşte pe aceştia pentru cerinţele vieţii.

CAPITOLUL IV. CADRUL METODOLOGIC

4.1. Obiective. Ipoteze. Metodologia cercetării

Obiective:
Principalele obiective urmărite în cercetare sunt:
 vârsta la care are loc instituţionalizarea– la naştere sau mai târziu;
 identificarea mediului de provenienţă al copiilor institutionalizaţi;
 influenţe ale instituţionalizării în dezvoltarea copilului;
 identificarea motivului instituţionalizării;
 repercursiuni în timp cu privire la rezultatele şcolare;
 identificarea formelor de prevenţie a abandonului;
 care este numărul copiilor rămaşi în centru şi câţi sunt daţi în adopţie.

Ipoteze:
 instituţionalizarea determină retard în dezvoltarea emoţională şi cognitivă a
copiilor;
 Copiii proveniţi din familii cu o situaţie materială şi financiară precară sunt
predispuşi instituţionalizării.

Metodologia cercetării:
Tehnicile utilizate pentru atingerea obiectivelor şi ipotezelor cercetării sunt: metoda
studiului de caz şi interviul aplicat specialiştilor.
În studiul de caz s-a folosit metoda descriptivă, în urma culegerii informaţiilor pe baza
unui ghid de interviu. Studiul de caz este prin excelenţă o metodă calitativă, “o cercetare
empirică ce analizează un fenomen contemporan în contextul vieţii reale, graniţa dintre

36
fenomenul respectiv şi context nefiind definită şi în care sunt utilizate surse multiple de date”.
R. Yin. Spre deosebire de anchetă sau de experiment, care se realizează asupra unor eşantioane
din populaţia cercetată, în studiul de caz nu intervine operaţia de eşantionare. Studiul de caz
porneşte de la ipoteza derivată dintr-un cadru teoretic.
Organizarea interviurilor şi elaborarea ghidului de interviu au pornit de la ipotezele
cercetării. În ghidul de interviu (anexa 1) care a fost folosit s-a urmărit mediul de provenienţă
al copilului instituţionalizat, vârsta, date despre familie, cauzele instituţionalizării, dezvoltarea
copilului în centru, în ce metodă de prevenţie a fost încadrat.
În interviul cu specialiştii (anexa 2) s-a urmărit părerea specialiştilor cu privire la
cauzele care determină instituţionalizarea copilului. Acest interviu a fost direct aplicat
asistenţilor sociali din Centrul de Plasament nr.2 Bucuresti şi din Centrului De Îngrijire Şi
Găzduire Neghiniţă.

4.2. Descrierea cercetării

Datele obţinute în partea a II-a a lucrării au fost obţinute de la Centrul de Plasament

nr.2 BUCUREŞTI şi la Centrul De Zi Parada BUCUREŞTI. Cele mai multe întrevederi au
avut loc cu asistenţii sociali din centre în vederea obţinerii datelor cu referire la
instituţionalizarea copilului. Pentru realizarea datelor statistice care sunt incluse la partea de
cercetare am realizat un interviu cu asistentul social din cadrul Centrului de Plasament nr.2.
Prin vizitele întreprinse la cele două centre s-a avut în vedere şi întâlnirea cu copii din
centrele respective, cât şi cu tineri adulţi din Centrul de Zi Parada.
În urma discuţiilor cu cei care frecventează Centrul de Zi Parada am constatat că
aceştia au o părere foarte bună despre înfiinţarea centrelor care oferă servicii de ajutor celor
fără adăpost sau cu probleme familiale.
În cazul copiilor instituţionalizaţi am avut o discuţie cu asistentul social privind vizitele
familiei la care are cazul. În urma discuţiei am aflat că unii părinţi aveau pretenţia să li se dea
bani în schimbul copilului, iar alţii tulburau liniştea când îşi vizitau copiii.

37
4.2.1. Descrierea Centrului De Zi „Parada”

Fundaţia PARADA este o organizaţie română neguvernamentală, apolitică, nonprofit,

înfiinţată prin Hotărârea Judecătorească nr. 29 din 15 februarie 1996, cu avizul Ministerului
Tineretului şi Sportului şi recomandată de Ministerului Culturii şi Cultelor, membră din anul
2002 a Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Protecţia Copilului (FONPC) şi
din 2010 a Reţelei Romanian Harm Reduction Network.
Asistenţa serviciului social este o activitate profesională de ajutorare a indivizilor,
grupurilor sau comunităţilor, de îmbunătăţire sau restaurare a capacităţii de funcţionare socială
şi de creare a unor condiţii ambientale favorabile scopurilor acestora.

Echipa “PARADA” este formată din:

-1 coordonator;
-1 psihopedagog;
-1 psiholog;
-2 asistente sociale;
-1 coordonator voluntari;
-1 educator;
-1 logistician.

Beneficiari direcţi în ultimul an:

-98 de copii şi tineri au beneficiat de cel puţin unul dintre serviciile oferite de Centrul de Zi.
Mai mult de jumătate au o prezenţă regulată.
- 20 de copii şi tineri au beneficiat de serviciile educative ale Fundaţiei.

Scopul statutar al Fundaţiei PARADA îl reprezintă sprijinirea copiilor, tinerilor şi

familiilor fără adăpost, prin intermediul unor servicii integrate de asistenţă socială, educativ-
formative şi de integrare socio-profesională.
Misiunea Centrului de zi “Parada” este re/integrarea socială completă şi stabilă a a
persoanelor în risc de excluziune socială, printr-un demers participativ, prin care beneficiarii

38
serviciilor sunt la început partenerii Fundaţiei şi apoi actorii propriei dezvoltări personale şi ai
propriei vieţi.
Serviciile oferite de Centrul de zi “Parada” sunt concepute ca un ciclu complet,
menite să asigure o integrare socială completă şi stabilă beneficiarilor, folosind un demers
participativ prin care sunt valorificate toate resursele individuale ale copiilor şi tinerilor
implicaţi în programele de asistenţă socială.

Serviciile Oferite de Centrul de Zi “Parada”

Printre serviciile oferite de Centrul de zi “Parada” se numără:

a) Munca cu grupul - cunoştinţe despre structura şi funcţionarea grupului, abilităţi de
terapie de grup;
b) Facilitator – cunoştinţe despre resursele din comunitate, abilităţi de avocat pentru
obţinerea de servicii folositoare pentru client.
c) Mini-terapeut: cunoaşterea comportamentului uman, realizarea de evaluări
psihosociale, dezvoltarea unui plan de tratament;
d) Educator şi consilier: deprinderile necesare în îndeplinirea acestui rol sunt: cunoaşterea
procesului de schimbare ce are loc în existenţa umană, a relaţiilor de ajutorare,
înţelegerea tiparelor de comportament individual şi de familie, deprinderi de evaluare
ce cuprind identificarea punctelor tari şi slabe ale tinerilor/copiilor şi problemele lor.

Un concept interesant de educare abordat de Centrul de zi “Parada” este acela de Art

Therapy, reprezentând o formă de psihoterapie care utilizează creaţia artistică (teatru, pictură,
sculptură, etc.) pentru facilitarea expresiei lumii interioare (sentimente, emoţii) a subiectului.
Activităţile desfăşurate de Centrul de zi “Parada” sunt: artistice, culturale, sportive, de creaţie,
de cunoaştere şi ajutorare.
Printre Acestea se numără şi:

1. “CARAVANA” – Asistenţă stradală de zi şi de noapte

2. Centrul de Zi

3. Apartament social

39
 4. Proiectul de circ social

5. Centrul educaţional (Situat în Şcoala 95 din sect 3, Bucureşti)

6. Sprijin găzduire Tineri şi Familii în Dificultate

Despre proiectul Caravana

Fiind un centrul mobil de asistenţă socială şi sprijin medical de urgenţă, Caravana

oferă un punct de sprijin emoţional, consiliere socială, ajutor medical de urgenţă, precum şi
alimentar. Prin intermediul Caravana, Fundaţia este în contact direct şi permanent cu strada şi
cu grupurile de copii ai străzii, oferind şi posibilitatea monitorizării în timp real a evoluţiilor
prezente în cadrul fenomenului copiilor străzii. (3 misiuni săptămânale*)
Echipa Parada din cadrul proiectului Caravana:
-1 coordonator;
-1asistent social;
-1 logisticia.
Beneficiari direcţi:
-309 de copii şi tineri adulţi
-10 familii (36 de persoane)
-178 de tineri incluşi în proiectul de reducere a riscurilor legate de consum şi comportamente
riscante legate de situaţia de stradă a beneficiarilor (prevenire HIV/SIDA, Hepatită C…).

Domenii de intervenţie :
Unitatea mobilă se adresează de mai bine de 12 ani copiilor şi tinerilor aflaţi în situaţie
de stradă sau/şi marginalizare extremă, pe toată raza oraşului Bucureşti.
În momentul de faţă, Caravana este singurul serviciu care intervine ziua sau noaptea în
ajutorul direct al copiilor străzii. Caravana reprezintă interfaţa indispenabilă între grupurile de
copii ai străzii şi serviciile sociale oferite de Centrul de zi “Parada” sau de comunitate în
ansamblul ei.

40
 Centrul “Parada” are drept obiectiv, dincolo de ajutorul de urgenţă oferit, să faciliteze
acestora integrarea socială, socioprofesională şi familială. În 2013, echipa Caravana a ajutat în
mod nemijlocit, sub diverse forme, 309 copii şi tineri adulţi ai străzii.
Pe plan european, Fundaţia “Parada” a aderat la reţeaua Caravan (Reţea de Şcoli de
circ social) şi la Dynamo Internaţional (Travail de rue). În cadrul activităţilor întreţinute în
reţeaua Caravan de către centrul de zi Parada dar şi din alte locaţii se observă că activităţile de
circ social au un puternic rol educativ şi federator, contribuind la re-construirea individului, a
personalităţii sale, oferindu-i un mijloc de exprimare adaptat, facilitând procesul de
resocializare, creşterea stimei de sine, regăsirea sensului, prin acţiune şi valorizare.
În contextul de stradă, marcat de desocializare, activităţile artistice pot crea un spaţiu
în care copiii se exprimă liberi, dar în respectul celuilalt. Aceste activităţi construiesc un mod
de relaţii umane alternative celor formalizate, în care rigiditatea ierarhiilor şi separarea lumii
adulţilor de a celei împărtăşite de copii se atenuează.
Mai mult, activităţile artistice mobilizează resurse şi voinţe, contribuie la resocializarea
copilului, la reintegrarea sa socială şi şcolară, la o reaşezare a ierarhiilor şi a normelor comune
vieţii în societate.
Centrul de zi “Parada” desfăşoară de 15 ani activităţi, programe şi proiecte sociale, de
susţinere a copiilor şi tinerilor fără adăpost din Bucureşti, finanţate fie din surse private
(persoane fizice - din ţară şi străinătate - fundaţii, fundaţii de întreprindere, societăţi) sau
instituţionale, însă exclusiv externe (fonduri de cooperare ale diferitelor state, instituţii
europene sau internaţionale).

4.2.2. Descrierea Centrului de Plasament nr.2 Bucureşti

Centrele de plasament potrivit reglementărilor H.G. nr. 972/1995 şi O.U.G. nr. 26/1997
au pierdut personalitatea juridică şi au devenit servicii componente ale Direcţiei copilului.
Aceste centre de plasament au menirea de „substitute familiale” şi nu de instituţii şcolare sau
sanitare.
Strategia privind drepturile copilului prin dezvoltarea reţelei teritoriale de asistenţă
socială vizează reducerea numărului de copii din instituţii prin prevenirea abandonului şi prin

41
creşterea numărului de asistenţi maternali profesionişti. Astfel Centrul de Plasament nr. 2 în
1998 avea 12 copii la asistenţi maternali profesionişti, în 1999 erau 108 copii, în 2000 erau
128 copii, în 2001 erau 110 iar în 2010 erau 51 de copii.
Centrul de Plasament nr. 2 până în 2013 are activitatea organizată pe module în cele
opt subgrupe de copii cu vârste de la câteva luni până la vârsta de 15 ani copii cu handicap
sever neuro-psihic astfel:
Subgrupa I “Ghiocelul” – 4 module
Subgrupa II “Ciupercuţa” – 3 module
Subgrupa III “Fluturaşul” – 4 module
Subgrupa IV “Buburuza” – 4 module
Subgrupa V “Albăstriţa” – 2 module
Subgrupa VI “Albinuţa” – 8 module
Subgrupa VII “Furnicuţa” – 8 module
Subgrupa VIII “Steluţa” – 5 module

În aceste module au fost cuprinşi un număr de 222 copii deserviţi de 197 de persoane
cu următoarea structură:
- 62 referenţi educatori
- 33 personal auxiliar (şef centru, psihologi, medici, fizio şi kinetoterapeuţi, biolog,
farmacist, cadre medicale)
- 25 îngrijitori puericultori
- 24 supraveghetori de noapte
- 45 personal de deservire
- 8 persoane pentru centrul maternal.
Antrenarea copiilor cu handicap şi diferite grade de retard în activităţile colective este
indicată întrucât în perioada copilăriei nu ne putem pronunţa categoric în toate cazurile asupra
unei ireversibilităţi totale şi avem datoria de a crea condiţiile unor eventuale salturi calitative.
Astfel s-a mărit numărul referenţilor educatori iar serviciul de hidro-fizio-kinetoterapie
a fost încadrat cu tineri cu studii de specialitate pentru a desfăşura activităţi specifice.
Reducerea numărului de copii în fiecare centru de plasament, prin plasarea lor în
reţeaua de asistenţi maternali profesionişti, fie prin plasarea lor în căsuţe de tip familial sau în

42
 unităţi speciale de recuperare, va duce la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi la mărirea
şanselor de integrare socială a copiilor asistaţi. Personalului îi revine sarcina de a conştientiza
rolul imens pe care îl are în formarea personalităţii viitorului adult.
Centrul de Plasament avea rolul de a ocroti copiii până la vârsta de 18 ani. În această
perioadă s-a extins spaţiul locuibil prin noi construcţii, unitatea având mai mult un aspect
medico-social, activitatea fiind orientată mai mult pe latura curativă şi ştiinţifică, în a asigura o
dezvoltare normală fizică şi psihică a copiilor. În acest context am analizat şi reprezentat grafic
câţiva indicatori socio-psiho-somatici urmăriţi în evidenţele noastre pe o perioadă de 20 de
ani.

4.2.3. Prezentarea statisticii cu privire la abandon

Statistica referitoare la abandonul copiilor este structurată în următoarele tabele:

Copiii cu statut juridic adoptabil 2007 - 2010

Tabel 1 – Luna abandonului
Anul Ian Feb Mart Apr. Ma Iun Iul Aug Sept Oct Noi Dec Total
. . . i . . . . . . .
luna
2007 - - - - - - - - 2 12 7 - 21
2008 4 4 7 11 6 9 13 11 2 3 3 - 73
2009 2 5 7 9 7 1 2 4 7 5 11 14 74
2010 8 9 2 9 6 11 11 5 2 1 2 - 66
Total 14 18 16 29 19 21 26 20 13 21 23 14 234

Tabelul 2 – Luna consimţământului (declaraţie de renunţare la drepturile părinteşti)

Anul Ian Feb Mart Apr Mai Iun Iul Aug Sept Oct Noi Dec Total

Luna
2003 - - - - - - 1 - - - - - 1
2004 - - - - - - - - 1 - - - 1
2005 - 1 - - - - - - - - - - 1
2006 - - 1 - - - - - - - - - 1
2007 - 1 1 - - - 1 1 1 5 6 2 18
2008 3 - 7 1 3 4 2 7 8 8 - - 43
2009 2 1 10 - 1 2 4 3 4 1 3 1 32

43
 2010 5 - 5 2 3 - 1 2 2 3 2 - 25
Total 10 3 24 3 7 6 9 13 16 17 11 3 122

Din tabelul 1 respectiv 2 reiese că numărul abandonurilor a fost mai mare decât
numărul consimţămintelor, deoarece la început copiii sunt părăsiţi de către părinţi în
maternităţi / spitale sau solicită instituţionalizarea lor, nemaiavând condiţiile necesare pentru
îngrijirea şi creşterea lor, până se vor „redresa” (spun ei), dar cu cât trece mai mult timp,
părinţii îi vizitează tot mai rar, ajungând să nu-i mai viziteze deloc şi astfel se ajunge după şase
luni la demararea procedurii de declarare judecătorească a abandonului.

Tabel 3 – Vârsta copiilor cu statut juridic adoptabil prin sentinşa judecătorească

Anul <1 1–2 3-6 7–9 10 - 13 14 - 17 > 18 Total

Vârsta
2008 - - 53 17 13 2 3 88
2009 - 12 43 7 4 - - 66
2010 - 33 26 6 11 3 1 80
Total - 45 122 30 28 5 4 234

Din tabelul de mai sus (tabelul 3) se poate observa că foarte mulţi copii au fost părăsiţi
de părinţi în instituţii şi au fost vizitaţi foarte rar, cu timpul nemaifiind vizitaţi deloc. Din
această cauză copiii cu statut juridic adoptabil obţinut prin sentinţă judecătorească au vârste
mari în comparaţie cu acei copii la care părinţii au renunţat la drepturile părinteşti.
Abandonul se face doar după şase luni în care copilul nu a fost vizitat de părinţi
niciodată.

Tabelul 4 – Locul unde sunt sau au fost când au obţinut statutul juridic adoptabil prin
sentinţă judecătorească

Anul Asistent Serviciul Organism Familii Total

44
 maternal public privat
Locul profesionist specializat autorizat
2008 46 21 9 12 88
2009 31 2 23 10 66
2010 52 3 20 5 80
Total 129 26 52 27 234

Din 1998 când s-a demarat programul de asistenţă socială maternală, ca un serviciu
alternativ de tip familial, specialiştii din cadrul DGJPDC au evaluat situaţia copiilor din
instituţii şi mulţi dintre ei au fost daţi în plasament / încredinţare la asistenţi maternali. În acest
sens se evită dobândirea retardului instituţional (acest retard este dobândit de copiii care stau
mulţi ani în instituţii rezidenţiale de tip clasic), se reduce numărul copiilor din instituţii, sunt
eliminate consecinţele negative asupra capacităţii copiilor de relaţionare socială şi de
reintegrare socioprofesională. De aceea se poate observa şi din tabelul 4 că majoritatea
copiilor cu statut juridic adaptabil sunt / au fost la asistenţi maternali profesionişti sau la
organismele private autorizate care oferă servicii de tip familial, unde copiii au evoluat
spectaculos atât din puct de vedere fizic cât şi psihic. Mai mult cei care au avut dezabilităţi au
progresat spre bine foarte mult.

Tabelul 5 – Mediul de provenienţă a copiilor cu statut juridic adoptabil prin sentinţă

judecătorească

Anul Rural Urban Total

Mediul de provenienţă
2008 65 23 88
2009 47 19 66
2010 61 19 80
Total 173 61 234

45
 Tabelul 6 – Mediul de provenienţă a copiilor cu statut juridic adoptabil prin
consimţământ
Anul Rural Urban Total

Mediul de provenienţă
2008 32 18 50
2009 30 11 41
2010 18 13 31
Total 80 42 122

Din tabelele 5 şi 6 reiese că în cei trei ani în care s-a urmărit mediul de provenienţă a
copiilor abandonaţi prin sentinţă judecătorească, cei mai mulţi provin din mediul rural şi acest
lucru se datorează faptului că majoritatea copiilor din instituţii provin din părinţi rromi, iar
coloniile de rromi trăiesc sub limita de sărăcie oficial stabilită.

Tabelul 7 – Vârsta copiilor cu statut juridic adoptabil prin consimţământ

Anul <1 1–2 3-6 7–9 10 - 13 14 - 17 > 18 Total

Vârsta
2008 26 5 7 1 7 4 - 50
2009 19 5 9 2 3 3 - 41
2010 19 10 1 1 - - - 31
Total 64 20 17 4 10 7 - 122

La copiii cu statut juridic adoptabil obţinut prin renunţarea părinţilor la drepturile

părinteşti se poate observa din tabelul 6 că au vârste mici şi foarte mici. Acest lucru este foarte
simplu de explicat şi anume: copiii sunt părăsiţi în maternitate sau spitale, iar când părinţii
sunt căutaţi şi găsiţi de specialiştii DGJPDC, aceştia renunţă la copil şi-şi dau consimţământul
la adopţie, majoritatea renunţând la copil din motive financiare şi sociale. În proporţie de 95 %
aceşti copii provin din familii dezorganizate, cu mulţi copii sau din relaţii de concubinaj, unde
tatăl nici nu este cunoscut, sau tatăl nu recunoaşte copilul.

46
 Tabelul 8 - Locul unde sunt sau au fost când au obţinut statutul juridic adoptabil prin
consimţământ
Anul Asistent Serviciul Organism Familii Total
maternal public privat
Locul profesionist specializat autorizat
2008 8 12 20 10 50
2009 - 11 22 8 41
2010 3 2 18 8 31
Total 11 25 60 26 122

Şi în tabelul 8 se poate observa că şi copiii la care părinţii au renunţat la drepturile

părinteşti, beneficiază de servicii alternative de tip familial (la asistenţii maternali şi organisme
private autorizate).

Adopţii naţionale: Adopţii internaţionale:

- 2008 – 45 copii - 2008 – 93 copii
- 2009 – 45 copii - 2009 – 24 copii
- 2010 – 32 copii - 2010 – 15 copii
- 2012 (în prezent) – 13 copii - 2012 (în prezent) – 14
copii

În 2012 adopţiile internaţionale au fost (93) şi se poate observa că în următorii ani,

numărul adopţiilor internaţionale a scăzut considerabil, deoarece prin Ordonanţa de Urgenţă
nr. 121/2001 se suspendă adopţiile internaţionale de către cetăţenii străini sau români cu
domiciliul sau reşedinţa în străinătate, iar prin Ordonanţa de Urgenţă nr 161/2002 se adoptă
copii în situaţii excepţionale cu aprobarea Guvernului României şi la propunerea Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie.

Voi prezenta mai multe cazuri relevante din aceste puncte de vedere:
STUDIU DE CAZ 1

I. DATE DESPRE COPIL:

47
Nume şi prenume: I. A. M.
Vârsta: 16 ani
Studii: clasa a VII-a
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: spasmofilie

II. DATE DESPRE FAMILIE:

1. Date despre mamă:
Nume şi prenume: I. M.
Vârsta: 34 ani
Domiciliul: localitatea Glina, Ilfov
Starea civilă: căsătorită
Studii: 8 clase
Ocupaţia: casnică
Etnia: română
Religia: ortodoxă

2. Date despre tată:

Nume şi prenume: I. V.
Vârsta: 45 ani
Domiciliul: localitatea Glina, Ilfov.
Starea civilă: căsătorit
Studii: 10 clase
Ocupaţia: agricultor
Etnia: română
Religia: ortodoxă

3. Date despre copiii din familie:

Nume şi prenume Vârsta Ocupaţia
I. A. M. – copilul în cauză 16 ani Elevă, clasa a VII-a
I. E. 14 ani Elevă, clasa a VI-a

48
I. M. 11 ani Elev, clasa a IV-a
I. C. M. 8 ani Elev, clasa I
I. A. 5 ani Gradiniţă

III. ISTORICUL SOCIAL:

Minora A.M. a fost adusă în „Centrului de Plasament nr.2”, Bucureşti la data de
09.12.2013, la solicitarea postului de poliţie Glina, fiind victima unei agresiuni sexuale, incest
din partea tatălui.
A.M. provine din căsătoria lui I.V. şi I.M., iar din această căsătorie au rezultat cinci
copii. Minora în cauză este elevă în clasa a VII-a, dar frecvenţa la cursurile şcolare a fost
redusă, adesea din cauza părinţilor care o privau de educaţie în favoarea muncii la câmp.
Frecvente conflicte din interiorul familiei, cauzate în principal de consumul excesiv de
alcool de către ambii părinţi, au creat un mediu familial disfuncţional, slab suportiv şi marcat
de repetate abuzuri.
Dorinţa copilului de a nu se întoarce în familie este justificată de modelele parentale
negative, de frecventele abuzuri la care a fost supusă şi de slaba implicare a părinţilor în
dezvoltarea şi educarea acesteia.
Ca urmare a repetatelor conflicte intrafamiliale şi a abuzului suferit, copilul simte
nevoia crescută a unui mediu stabil, protector.

IV. OBIECTIVE:
a. Obiective pe termen scurt: consiliere, susţinere morală;
b. Obiective pe termen lung: continuarea şcolarizării, luarea unor
măsuri de protecţie.
V. EVALUAREA FINALĂ:
Ţinând cont de comportamentul slab protector şi la rândul său victimizator prin
atitudine şi trăire precum şi de slaba implicare în îngrijirea copilului şi educarea acestuia,
consider că mediul familial pe care îl oferă copilului nu respectă exigenţele unui mediu
normal de creştere.
Deoarece relaţiile cu mama sunt adesea conflictuale negative, iar cu tatăl de asemenea
negative, între aceştia doi punându-se trauma afectivă a copilului provocată de abuzul sexual,
consider că acestui copil trebuie să i se ia o măsură de protecţie şi plasament.

49
 VI. GHID DE OBSERVAŢIE pentru minora I.A.M.
Introvertită, minora prezintă o accentuată tendinţă către retragere, comunicativitatea
este slabă, stă izolată şi are o atitudine defensivă şi evitantă.
Este o persoană impulsivă şi emotivă. De asemenea, minora suferă de pierderi de
memorie; ea nu-şi aminteşte unele lucruri petrecute în familie, iar când este întrebată despre
abuzul suferit începe să plângă şi este foarte agitată.
Trăirile depresive, sentimentul de vinovăţie, sentimentul crescut de insecuritate,
slăbiciunea şi atitudinea accentuată de apărare sunt doar elementele ce traversează un tablou
afectiv disarmonic.
În plan social, stabileşte puţine contacte, superficiale, implicându-se slab în anturaj.
Atunci când povesteşte ceea ce i s-a întâmplat, minora gesticulează, are privirea pierdută şi
evită să privească persoanele din jur. Are izbucniri de furie şi iritabilitate.

VII. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Concluzionez că minora I.A.M. nu poate rămâne în familie deoarece atât tatăl cât şi
mama nu au grijă de ea, datorită băuturilor alcoolice, nu poate primi educaţia şi afecţiunea de
care are nevoie.
După ce va trece de starea şi trăirile depresive, după ce va fi consiliată şi ajutată să
treacă peste abuzul suferit, minora va merge în plasament sau la un asistent maternal
profesionist. De asemenea minora trebuie să continue şcolarizarea.

STUDIU DE CAZ 2

I. DATE DESPRE COPIL:

Nume şi prenume: Z.A

50
Vârsta: 17 ani
Studii: clasa a IV-a
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: aparent sănătos, nu este înregistrat

II. DATE DESPRE FAMILIE:

1. Date despre mamă:
Nume şi prenume: Z. E
Vârsta: 40 ani
Domiciliul: localitatea Domneşti, Ilfov.
Starea civilă: căsătorită
Studii: 8 clase
Ocupaţia: casnică
Etnia: română
Religia: ortodoxă

2. Date despre tată:

Nume şi prenume: Z. V
Vârsta: 43 ani
Domiciliul: localitatea Domneşti, Ilfov
Starea civilă: căsătorit
Studii: şcoala profesională
Ocupaţia: fără loc de muncă
Etnia: română
Religia: ortodoxă

3. Date despre copiii din familie:

Nume şi prenume Vârsta Ocupaţia
Z. A – copilul în cauză 17 ani Elev, clasa a IX-a
Z. C 9 ani Elev, clasa a II-a
Z. V 7 ani Gradiniţă

51
Z. A 23 ani Căsătorită, şomeră

III. ISTORICUL SOCIAL:

Copilul Z. A, în vârsta de 17 ani, are domiciliul în Domneşti, judeţul Ilfov, şi a fost
adus de către poliţie fiind depistat lipsit de supraveghere in Bucureşti sector 2. Copilul a
plecat de acasă din cauza tatălui, pentru că îl bătea şi îl trimitea după băuturi alcoolice şi
ţigări.
În anul 2007, părinţii copilului s-au despărţit în fapt, iar minorul a rămas în grija
tatălui împreună cu ceilalţi fraţi, mama luând în grija sa pe cel mai mic copil.
În cursul anului 2011, s-a constatat faptul că minorul a avut rezultate slabe la
învăţătură şi a avut multe absenţe nemotovate, acesta se prezenta la şcoală fără temele făcute,
chiar şi fără cărţi şi caiete.
Z. A, împreună cu fratele său C. M plecau deseori de la domiciliu şi se întorceau peste
două – trei zile, iar în acest timp dormeau pe la vecini sau la familiile din sat.
Tatăl copilului trăieşte în concubinaj cu C. I în vârstă de 32 de ani şi întreţin trei copii.
Mama minorului trăieşte de asemenea în concubinaj cu F. V şi locuiesc în casa bunicii sale
din satul Cotu lui Ivan, comuna Golăeşti, judeţul Iaşi. Aceasta o întreţine pe fiica sa cea mare
de 23 de ani, împreună cu nepoţica de trei luni.
În luna noiembrie 2013, Z. E i-a luat pe cei doi copii să locuiască cu ea; aceştia au fost
transferaţi la şcoala din Cotu lui Ivan. Cei doi minori au început să lipseacă de acasă fiind
deseori găsiţi prin gară sau pe la fmiliile din sat. Z. A refuză să frecventeze şcoala, iar în luna
decembrie a plecat de la domiciliul mamei fiind găsit într-un sat vecin, la o familie care l-a
găsit într-un parc.
A fost dus apoi la tatăl lui. Acesta fiind alcoolic îl bătea în fiecare zi. Nu aducea bani şi
mâncare copilului. Deoarece tatăl îl bătea mereu şi îl punea să-i cumpere băutură, minorul a
fugit de acasă şi a ajuns la Centrul de zi „Parada” di n Bucureşti.

IV. OBIECTIVE:
a. Pe termen scurt: evaluarea iniţială, consilierea;
b. Pe termen lung: continuarea şcolarizării, reintegrare în familie sau dat în plasament la
un asistent maternal profesionist

52
 V. EVALUAREA FINALĂ:
Relaţiile minorului cu tatăl sunt conflictuale, acesta nu se ocupă de creşterea şi
educarea copilului. De asemenea, nici cu mama nu are o relaţie foarte bună, aceasta
neinteresându-se de starea lui de sănătate, de creşterea şi educarea propriului fiu.
Consider că acestui minor trebuie să i se ia o măsură de protecţie, să fie îndrumat spre
un centru de plasament sau să fie încredinţat unui asistent maternal profesionist.

VI. GHID DE OBSERVAŢIE:

Minorul Z. A este o persoană impulsivă, dar în acelaşi timp este şi emotiv.
De asemenea copilul stă retras, nu vrea să comunice cu nimeni, nici chiar cu copiii din
centru. Refuză să vorbească despre problemele lui, iar atunci când este întrebat ce i s-a
întâmplat şi cum a ajuns în centrul de primire a minorilor, este vizibil deranjat. Datorită
insultelor şi bătăilor pe care le-a primit din partea tatălui, minorul resimte un nivel crescut de
stres, prezintă urme de violenţă, cicatrici, pe mâini şi alte semne pe corp.
Capacitatea de adaptare este foarte scăzută, concretizându-se prin izolare.

VII. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI:

Consider că minorul Z. A prezintă şanse rale de reintegrare în societate, dat fiind
faptul că doreşte să frecventeze în continuare şcoala, să înveţe, iar când va creşte să poată
avea un serviciu.
Minorul poate fi integrat social dacă este supravegheat de o instituţie sau o persoană
abilitată; să i se controleze programul şi anturajul minorului; asistarea şi consilierea minorului
în vederea atingerii următoarelor obiective: motivare şcolară, creşterea stimei de sine.
De asemenea minorul trebuie să beneficieze de o consiliere permanentă.

STUDIU DE CAZ 3

I. DATE DESPRE COPIL:

Nume şi prenume: M. L

53
Vârsta: 12 ani
Studii: clasa a V-a
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate:

II. DATE DESPRE FAMILIE:

1. Date despre mamă:
Nume şi prenume: M.E
Vârsta: 25 ani
Domiciliul: strada Cpt. Protopopescu, nr. 16, Bucureşti
Starea civilă: căsătorită
Studii: 12 clase
Ocupaţia: muncitor necalificat
Etnia: română
Religia: ortodoxă

2. Date despre tată:

Nume şi prenume: M. V
Vârsta: 34 ani
Domiciliul: strada Cpt. Protopopescu, nr. 16, Bucureşti
Starea civilă: căsătorit
Studii: 10 clase – şcoala profesională
Ocupaţia: şomer
Etnia: română
Religia: ortodoxă
3. Date despre copiii din familie:
Nume şi prenume Vârsta Ocupaţia
M. L – copilul în vauză 12 ani Elevă, clasa a V-a
M. I 10 ani Elevă, clasa a III-a
M. A 4 ani -

54
 III. ISTORICUL SOCIAL:
Provine dintr-o familie cu situaţie financiară precară, domiciliată în comuna strada Cpt.
Protopopescu, nr. 16, Bucureşti. Mama copilului M. E. în vârstă de 25 de ani s-a căsătorit de
tânără cu tatăl copilului M. V. În timpul căsniciei aceştia au fost separaţi de mai multe ori din
cauza certurilor şi a presiunilor din familie. În afară de minora M.L., aceştia mai au împreună
2 copii şi încă unul din afara căsătoriei, din partea tatălui. După ultima despărţire a părinţilor
M.L. a rămas în întreţinerea mamei, neavând sprijin din partea tatălui. Copilul suferă de
hipotrofie – staturoponderală şi un sindrom genetic, care se manifestă prin fiabilitate
vasculară, întârziere în dezvoltare şi o mobilitate exagerată a oaselor.
Din cauza problemelor financiare, materiale şi chiar de sănătate întâmpinate de mamă,
aceasta a fost nevoită să interneze copilul în Centrul de Plasament. După internarea în centru
M.L. a fost vizitată doar de câteva ori de mama sa şi o singură dată de bunica ei.
Copilul s-a acomodat greu cu mediul din centru, în primele luni fiind retrasă, nu prea
comunica cu ceilalţi copii. A fost înscrisă în cadrul unei şcoli de specialitate, având rezultate
medii la învăţătură.
În anul 2013 a fost declarată abandonată prin Sentinţa judecătorească Bucuresti.
La sfârşitul anului 2013 a fost încadrată de către Comisia Judeţeană de Protecţie a
Copilului, la propunerea de evaluare complexă, într-un grad de handicap. Evoluţia sa în
dezvoltare este ascendentă în limitele handicapului.

IV. OBIECTIVE:
a. Obiective pe termen scurt: evalare iniţială, consiliere;
b. Obiective pe termen lung: continuarea şcolarizării, reintegrarea în familie sau la un
asistent maternal profesionist.

V. EVALUARE FINALĂ:
Minora M. L trebuie sa participe la toate activităţile desfăşurate în centru. De
asemenea, minora trebuie să fie consiliată, trebuie să se discute cu ea şi să fie îndrumată în
vederea continuării studiilor.
Relaţiile minorei cu tatăl sunt conflictuale, acesta consumă băuturi alcoolice şi nu se
ocupă de educarea şi creşterea copiilor.

55
 VI. GHID DE OBSERVAŢIE:
Minora M. L este puternic marcată de copilăria pe care a trăit-o în familie şi prezintă o
trăire introvertită, teamă, stres, nesigutanţă, şi o tendinţă de tristeţe permanentă.
Trăind într-un mediu agresiv, minora a împrunutat starea de agresivitate, pe care o
manifestă faţă de copiii mai mici decât ea.
Minora refuză să povestească despre mediul familial în care a trăit până acum.

VII. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI:

Datorită problemelor cu care s-a confruntat în familia naturală, consider că minora nu
se poate reintegra în familie.
Se recomandă plasamentul la un asistent maternal profesionist sau într-un centru
rezidenţial.
De asemenea, minora are nevoie de consiliere în vederea schimbării viziunii ei despre
agresivitatea din familie şi societate. Are nevoie de terapie psihologică pentru a depăşi situaţia
în care se află.
Minora mai are nevoie de consiliere şi susţinere morală privind reglementarea situaţiei
şcolare.

STUDIU DE CAZ 4

I. DATE DESPRE COPIL:

Nume şi prenume: C. M
Vârsta: 15 ani
Studii: clasa a VIII-a

56
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate:

II. DATE DESPRE FAMILIE:

1. Date despre mamă:
Nume şi prenume: C. E
Vârsta: 43 ani
Domiciliul: localitatea Domneşti, Ilfov
Starea civilă: divorţată
Studii: 10 clase
Ocupaţia: casnică
Etnia: română
Religia: ortodoxă

2. Date despre tată: nu se cunosc date despre tată

3. Date despre copiii din familie:

Nume şi prenume Vârsta Ocupaţia
C. M – copilul în cauză 15 ani Elevă, clasa a VIII-a
C. I 8 ani Clasa a II-a
C. M 8 ani Clasa a II-a
C. F 6 ani -

Minora este în plasament la asistentul maternal T. Ş.

III. DATE DESPRE FAMILIA ASISTENTULUI MATERNAL T. Ş.

1. Date asistent maternal:
Nume şi prenume: T. Ş
Vârsta: 45 ani
Domiciliul: Bucureşti
Starea civilă: căsătorit

57
Studii: liceu şi cursuri de asistent maternal
Ocupaţia: asistent maternal
Etnia: română
Religia: ortodoxă

2. Date despre soţia asistentului maternal:

Nume şi prenume: T. N
Vârsta: 39 ani
Domiciliul: Bucureşti
Starea civilă: căsătorită
Studii: -
Ocupaţia: casnică
Etnia: română
Religia: ortodoxă

3. Date despre copiii din familie: familia T. nu are copii. Au în plasament pe minora C.
[Link] 15 ani.

IV. ISTORICUL SOCIAL:

Minora C. M a fost plasată în „Centrul de Plasament nr.2”, Bucureşti la data de 22
martie 2013 la solicitarea asistentului social din localitatea Domneşti.. Aceasta a fost internată
în centru în urma unui abuz sexual săvârşit de către asistentul maternal T. Ş la care copilul în
cauză era în plasament.
Din declaraţia minorei reiese faptul că mama ei a abandonat-o, rămânând în grija
concubinului său, care şi acesta la rândul său i-a părăsit pe copii spunând că nu sunt ai lui.
Aceştia rămânând singuri au fost luaţi de către o mătuşă, dar nu pentru mult timp.
Asistentul social din satul Domneşti s-a ocupat de acest caz şi a plasat minora la
asistentul maternal T. Ş, iar pe ceilalţi copii i-a internat într-un centru de plasament.
Pentru câteva luni, minora s-a înţeles foarte bine cu asistentul maternal şi cu familia
acestuia. Apoi T. Ş a început să o jicnească mereu pe fată, o punea la munci grele, la câmp, o

58
făcea să lipsească de la şcoală, iar apoi, rămânând minora singură, doar cu asistentul maternal,
a fost abuzată sexual.
Acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori, T. Ş ameninţând că o va omorî dacă spune
ce s-a întâmplat. Când a fost abuzată pentru ultima oară, asistentul maternal era sub influenţa
băuturilor alcoolice.
Fiind ameninţată, minorei i-a fost teamă să spună ceea ce i s.a întâmplat. În cele din
urmă a discutat cu o prietenă, iar aceasta a sfătuit-o să-i povestească unei profesoare cu care
se înţelegea foarte bine.
Deoarece nu mai suporta bătăile pe care le primea şi stresul prin care trecea, minora i-a
spus totul profesoarei. Femeia a mers la primărie şi a anunţat asistentul social, care a luat-o pe
minoră din familia asistentului maternal. În cele din urmă, C. M a ajuns în „Centrul de
Plasament nr.2”, Bucureşti.

V. OBIECTIVE:
a. Pe termen scurt: susţinere morală, evaluare iniţială, consiliere axată pe echilibru;
b. Pe termen lung: reinserţie socială, plasament la un asistent maternal profesionist,
continuarea şcolarizării.

VI. EVALUARE FINALĂ:

Minora nu are nici un fel de relaţii cu familia naturală, mama nu este interesată de
fiică, iar pe tatăl său nici nu îl cunoaşte.
Rudele nu au posibilităţi de creştere şi educare şi de aceea nu poate să meargă la ele.
Deoarece asistentul maternal a abuzat-o, a bătut-o, chiar a ameninţat-o cu moartea,
minora nu se poate reîntoarce în familia acestuia.
Consider că acestei minor trebuie să i se ia o măsură de protecţie, să fie îndrumată
spre un centru de plasament sau la un asistent maternal profesionist.

VII. GHID DE OBSERVAŢIE:

Minora C. M este o persoană introvertită, emotivă, retrasă şi slab comunicativă.
Resimte un nivel cerscut de stres post traumatic.

59
 Aceasta are gânduri legate de abuz, tulburări de somn, tulburări alimentare (lipsa
poftei de mâncare).
De asemenea, minora are un comportament negativ, este agresivă, plânge dacă nu îi
place ceva şi refuză să vorbească despre problemele ei.
Se simte vinovată pentru faptul că nu a spus imediat cea ce i s-a întâmplat, dar în
acelaşi timp se simte responsabilă de abuz.
Analizând situaţia fetei, am constatat că aceasta suferă enorm pentru că nu are o
familie, că nu are cine să o îndrume, dar mai ales să o ocrotească.
S-ar putea ca minora să-ţi piardă încrederea în ceilalţi, în special în cei mai în vârstă,
de tipul celui care a abuzat-o.
Trauma abuzului a făcut minora să aibă insomnii, coşmaruri, suferinţe somatice, dar şi
un comportament auto-distructiv.
Lipsa de ajutor şi de speranţă sunt frecvente pentru minoră şi sunt însoţite de mânie.

VIII. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI:

Concluzionez că minora C. M are toate şansele de a se reintegra în familia lărgită sau
în societate.
Datorită stresului resimţit, există însă un risc crescut de dezorganizare
comportamentală în situaţii cu impact afectiv.

STUDIU DE CAZ 5

I. DATE DESPRE COPIL:

Nume şi prenume: N. C
Vârsta: 16 ani
Studii: clasa a VII-a
Etnia: română
Religia: ortodoxă

60
Starea de sănătate:

II. DATE DESPRE FAMILIE:

1. Date despre mamă:
Nume şi prenume: N.F.
Vârsta: 40 ani
Domiciliul: Iaşi
Starea civilă: divorţată
Studii: 8 clase
Ocupaţia: casnică
Etnia: română
Religia: ortodoxă

2. Date despre tată:

Nume şi prenume: P.L
Vârsta: 55 ani
Domiciliul: Iaşi
Starea civilă: divorţat
Studii: 10 clase
Ocupaţia: fără ocupaţie
Etnia: română
Religia: ortodoxă

3. Date despre copiii din familie:

Nume şi prenume Vârsta Ocupaţia
N. C – minora în cauză 16 ani Elevă, clasa a IX-a
N.I 10 ani
N.A 15ani

III. ISTORICUL SOCIAL:

61
 Minora N. C în vârstă de 16 ani a fost adusă în „Centrul de Plasament Luminita”,
Bucureşti la data de 25 septembrie 2013,
Dupa 2 luni minora a plecat din centrul de plasament pe strada incepand sa frecventeze
diferite centre de zi printre care si Centrul de Zi Parada
Mama N.F. trăind în concubinaj cu P.L are domiciliul în colonia Gepiu. Doi dintre
copii au plecat de acasă, unul este instituţionalizat, iar ceilalţi doi au fost trimişi la cerşit de
către părinţi. Părinţii nu au loc de muncă trăind de pe o zi pe alta din alocaţiile copiilor şi din
ajutorul social dat de Primărie. Mama a fost găsită pe stradă de Poliţie deţinând o sumă de bani
a cărei provenienţă n-a putut-o justifica. În cele din urmă a recunoscut că acei bani au fost
sustraşi din buzunarul unui pensionar. În urma unei anchete sociale, minora N.C a fost
instituţionalizată. Întrucât părinţii nu au vizitat copilul, a fost intentată acţiunea de abandon.
Minorul prezintă retard în dezvoltare.

IV. OBIECTIVE:
a. Pe termen scurt: susţinerea morală şi consilierea minorei pentru a putea depăşi ituaţia
în care se află;
b. Pe termen lung: psihoterapie, plasament la un asistent maternal profesionist sau centru
de tip familial.

V. EVALUARE FINALĂ:
Minora nu prezintă caracteristici fizice şi psihice neobişnuite pentru vârsta ei. Din
punt de vedere fizic nu prezintă handicapuri sau alte probleme legate de sănătate, ci doar
probleme de tip emoţional.

VI. GHID DE OBSERVAŢIE:

Din punct de vedere psihic se constată o instabilitate emoţională pronunţată, anxietate,
manifestându-se printr-un comportament închis, absent, semnalând solicitări nervoase care
depăşesc vârsta ei.
Caută atenţia şi afecţiunea celor din jur şi prezintă sechelele unei nestimulări adecvate,
dar şi a unui abuz emoţional.

62
 VII. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI:
Mediul familial al minorei nu-i poate oferi condiţii necesare dezvoltării normale pentru un
copil. Pentru restabilirea echilibrului emoţional este necesară scoaterea din acest mediu.
De asemenea, minora are nevoie de terapie prin consiliere şi susţinere morală în vederea
reluării relţiilor normale cu şcoala, dar şi cu copiii de vârsta ei.

STUDIU DE CAZ 6

I. DATE DESPRE COPIL:

Nume şi prenume: S. F
Vârsta: 5 ani
Etnia: rromă.
Religia: ortodoxă
Starea de sănătate: bună, retard mediu

II. DATE DESPRE FAMILIE:

1. Date despre mamă:
Nume şi prenume: S. M
Vârsta: 45 ani
Domiciliul: Bucureşti
Starea civilă: divorţată
Studii: şcoală profesională
Ocupaţia: femeie de serviciu
Etnia: rromă.
Religia: ortodoxă

2. Date despre tată:

Nume şi prenume: S. Ş

63
Vârsta: 45 ani
Domiciliul: Bucureşti
Starea civilă: divorţat
Studii: liceu
Ocupaţia: lucrează în construcţii
Etnia: rromă.
Religia: catolică

3. Date despre copiii din familie:

Nume şi prenume Vârsta Ocupaţia
S. C 20 ani Vânzătoare
S. F – copilul în cauză 5 ani -
S. M 10 ani Elev, clasa a V-a

III. ISTORICUL SOCIAL:

Subiectul acestui studiu de caz este un minor în vârstă de 5 ani, aflată în dificultate
datorită incapacităţii, dar şi neglijenţei familie.
Momentan, minorul se află în „Centrul de Plasament nr.2”, Bucureşti.
Minorul a fost adus în centru la data de 14 aprilie 2013 de către bunica paternă. Acesta
provine din căsătoria lui S.Ş şi S. M, iar din această căsătorie au rezultat trei copii.
Ambii părinţi se află în penitenciar pentru rele tratamente aplicate copiilor şi pentru
omor. La domiciliul acestora, se mai află încă 2 copii, rămaşi fără sprijin părintesc în grija
bunicii. În urmă cu 5 ani tatăl a omorât un om în bătaie. Minorul prezintă un retard mediu în
dezvoltarea psiho-motorie. A fost internat la Spitalul de copii din motive medicale iar apoi în
Centrul de Plasament. La vârsta de 5 ani minorul nu vorbeşte aproape deloc, pronunţând
cuvinte legate de necesităţile primare. În anul 2012 a fost dată în plasament urmând a fi
adoptată. Bunica paternă stă acasă cu cei doi copii, dar fiind bătrână şi neputiincioasă, nu se
poate ocupa de aceştia, la sfaturile unei vecine l-a dus pe S. F la „Centrul de Plasament nr.2”,
Bucureşti..Ca urmarea a absenţei părinţilor, copilul simte nevoia unui mediu stabil, protector,
dar mai ales a unei persoane care să-i acorde atenţia şi afecţiunea de care are nevoie.

IV. OBIECTIVE:

64
a. Pe termen scurt: consiliere, susţinere morală;
b. Pe termen lung: continuarea frecventării cursurilor şcolare, plasamentul la familia
lărgită sau centrul de plasament rezidenţial.

IV. EVALUARE FINALĂ:

Minorul nu are nici un fel de relaţii cu părinţii aceştia fiind în penitenciar. Rudele nu au
posibilităţi de creştere şi educare şi de aceea nu poate să meargă la ele.
Consider că acestui minor trebuie să i se ia o măsură de protecţie, să fie îndrumată
spre un centru de plasament sau la un asistent maternal profesionist.

VI. GHID DE OBSERVAŢIE:

Minorul în cauză este o persoană extrovertită, căutând să găsească afecţiune şi
comunicare cu persoanele din jur. Nu are probleme de sănătate fizică şi psihică, dar neglijarea
din familie se reflectă foarte mult în comportamentul lui dezordonat şi în tendinţa de a se alia
cu persoane imorale.

VII. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI:

În urma studierii cazului minorului S. F putem concluziona că acesta necesită
protecţie socială prin plasamentul la familia lărgită sau centrul rezidenţial.
Minorul nu se poate întoarce în familia naturală deoarece nu este un mediu prielnic
creşterii şi dezvoltării normale a acestuia.

În continuare sunt prezentate răspunsurile oferite de specialişti în urma aplicării

ghidului de interviu (Anexa 2).
Ghidul de interviu a fost aplicat asistenţilor sociali din Centrul de Plasament nr. 2 şi
Centrului de Zi Parada.
În cadrul Centrului de Plasament nr. 2 Bucuresti, am discutat cu doi asistenţi medico-
sociali, Aceştia sunt de părere că ar fi necesară îmbunătăţirea centrului cu resurse materiale
pentru copii dar şi pentru personal. Specialiştii din Centru lucrează în domeniu de aproximativ
16 ani. De-a lungul timpului aceştia s-au confruntat cu nenumărate cazuri, însă cazuri centrate

65
pe abandon unul dintre asistenţi a avut aproximativ 300. Celălalt asistent se ocupă de copii cu
handicap având la activ aproximativ 15 cazuri..
Aceştia sunt de părere că majoritatea copiilor instituţionalizaţi sunt de etnie rromă, dar
şi o parte de naţionalitate română şi maghiară.
În cazul copiilor cu handicap abandonul are loc în majoritatea cazurilor doar dacă
părinţii au decedat şi nu există familia lărgită.
Referitor la gradul de dezvoltare al copilului instituţionalizat, asistentul social este de
părere că aceştia au un grad redus de dezvoltare faţă de un copil care este integrat în familie.
Gradul de şcolarizare este foarte redus în majoritatea cazurilor: Unii dintre copii prezintă
tulburări de comportament şi au un intelect de limită.
În majoritatea cazurilor de instituţionalizare prin abandon, mamele sunt tinere sau
necăsătorite, neavând nici un sprijin din partea familiei. Abandonul este mai frecvent şi în
cazul familiilor cu o situaţie financiară şi materială precară. Totodată lipsa actelor la naştere
duce la imposibilitatea înregistrării copilului iar mama dispare imediat după naştere, în cele
mai multe cazuri. Mamele care au o mentalitate redusă tind să-şi abandoneze copilul,
considerându-l un obstacol în viaţa de zi cu zi. Există cazuri în care copilul nu este dorit de
tată iar acesta forţează mama să-l abandoneze, folosind presiunile sau chiar agresiuni fizice
asupra mamei, iar aceasta cedează în cele din urmă neavând altă alternativă. În cazul copiilor
cu handicap cauza instituţionalizării este decesul. Unele mame văzând că au dat naştere unui
copil cu handicap tind să recurgă la abandon considerându-l o piedică pentru ea.
Abandonul este mai frecvent la mamele tinere, cu vârste foarte fragede; unul dintre
asistenţi este de părere că este frecvent şi la vârste mai înaintate.
Specialiştii sunt de părere că abandonul poate fi prevenit prin: educaţie sanitară în
scopul folosirii unor metode contraceptive, educaţie în comunităţi cu privire la urmările
abandonului, sprijinirea cuplurilor tinere şi încurajarea lor de a păstra copilul, înfiinţarea mai
multor centre de îngrijire, specializarea se asistenţi maternali, centre de recuperare.
Urmările abandonului asupra mamei are loc doar în cazurile în care mamele au fost
obligate să abandoneze copilul având o cădere psihică sau anumite traume. Mamele care au
fost nevoite să abandoneze copilul pot rămâne marcate pe toată viaţa, în schimb, mamele care
şi-au abandonat copilul din proprie iniţiativă nu vor suferi în urma despărţirii de acesta.

66
 În cele mai multe cazuri copiii sunt mai afectaţi, aceştia prezentând un retard produs de
carenţele socio-afective, stări de autism, agravarea unor retarde motorii, închiderea în sine,
schimbarea actului de viaţă.
Asistenţii sociali din Centrul de Plasament nr.2, în mare parte sunt de acord cu
prevederile legii, precizând că “s-ar putea şi mai bine”.
Specialiştii din Centrul De Zi Parada unul dintre ei este asistent social coordonator de
programe; aceştia lucrează în domeniu de aproximativ 6 ani şi au asistat aproximativ 60 de
cazuri de instituţionalizări.
În mare parte răspunsurile se aseamănă cu a celorlalţi specialişti din Centrul de
Plasament nr. 2, doar la unele întrebări au avut întrebări diferite. La cauzele instituţionalizării
au punctat câteva idei importante. Aceştia sunt de părere că mama care a fost instituţionalizată
în copilărie tinde să-şi abandoneze copilul. Cei mai multi copii instituţionalizaţi au ajuns
datorită unei situaţii materiale precară a părintilor , alţii din cauza abuzului fizic si o mică
parte datorită lipsei unui părinte sau a ambilor, motivele fiind diverse de la moarte, puşcărie,
plecarea în străinătate, abandon. În unele cazuri sarcina provine în urma unui viol, mama
suferă o cădere psihică, rezultând abandonul şi implicit instituţionalizarea copilului.
În concluzie, specialiştii sunt de părere că nu ne putem juca cu viaţa copiilor ca şi cu
un obiect, ei sunt un dar lăsat de Dumnezeu pe care mulţi dintre părinţi nu ştiu să-l aprecieze.
Au existat, există şi vor exista diferenţe între copiii care sunt integraţi în familie, unde au parte
de dragoste părintească, afectivitate şi copiii din instituţii care nu se pot bucura pe deplin de
viaţa în familie.

4.3. Analiza şi prelucrarea datelor

4.3.1. Analiza studiilor de caz

Din cercetarea efectuată se constată că cele mai multe cazuri de instituţionalizare sunt
prin abandon iar familiile sunt de naţionalitate română (4), etnie rromă (2). Printre cauzele
care duc la instituţionalizare se numără: provenienţa dintr-o familie dezorganizată, mediu
familial conflictual, copii proveniţi din sarcini nedorite, lipsa resurselor materiale şi financiare,

67
presiunea familiei, mamă prostituată, părinţi cu antecedente penale, provenienţa dintr-o familie
monoparentală., abandon.
Cele mai multe cazuri de instituţionalizare sunt datorate situaţiei financiare precare,
lipsa locurilor de muncă, venitul în casă fiind doar alocaţia copiilor (cum rezulta din cazul
minorului N.C.).
Rolul cel mai important în viaţa copilului îl au părinţii, care hotărăsc viitorul copiilor.
Unii părinţi sunt nerăbdători să dea viaţă unui copil care umple căminul de bucurie.
Printre aceste studii am avut un caz mai special în care părinţii se aflau în închisoare..
În urma tratamentelor dure aplicate copiilor, părinţii lui S.F. au fost arestaţi şi li s-au ridicat
drepturile părinteşti.
În situaţia în care mama nu doreşte să-şi abandoneze copilul (ea este obligată), se pot
observa urmări grave. În cazul K.E. mama a fost violată, după care a suferit un şoc puternic.
Ea nu ar fi dorit să abandoneze copilul dar fiind minoră şi nu putea să-l întreţină, nu a avut altă
soluţie.
Abandonul a avut urmări în dezvoltarea copilului în majoritatea cazurilor studiate.
Câţiva dintre copii prezintă retard în dezvoltare, cazurile M.L., R.A., S.F. În cazul lui H.S.
acesta prezintă un interes redus iar R.E. la vârsta de 5 ani nu vorbeşte aproape nimic.
În ceea ce priveşte nivelul de cultură al copiilor studiaţi, copiii nu au rezultate bune la
învăţătură. . Mulţi dintre copii frecventează cursurile unor şcoli speciale având rezultate medii
sau chiar slabe la învăţătură.
M.L. prezintă tulburări de comportament moştenite de la mamă, iar rezultatele la
învăţătură sunt foarte slabe.
În majoritatea cazurilor studiate abandonul a avut urmări negative asupra copiilor.
Cei mai mulţi dintre copiii studiaţi au părăsit centrul, fiind încadraţi într-o formă de
protecţie. Doi copii au fost daţi spre încredinţare, doi dintre ei au fost adoptaţi. Într-un singur
caz din cele studiate copilul a fost înfiat. Au fost plasaţi în sistem maternal profesionist doi
dintre copii iar ceilalţi doi au fost daţi în plasament.
Se observă că sistemul social românesc este în curs de dezvoltare, anumite resurse
necesare fiind insuficiente pentru a acoperi gama largă de nevoi cu care se confruntă familiile.

68
4.3.2. Analiza interviurilor cu specialiştii

Asistenţii sociali sunt caracterizaţi de optimism cu privire la reuşita în cazurile de

abandon. Aceştia fac multe eforturi pentru a ajuta copiii instituţionalizaţi sau pentru a-i încadra
într-o formă de protecţie.
Specialiştii sunt de părere că majoritatea cazurilor de instituţionalizare se datorează
situaţiei financiare precare.
Cei mai mulţi copii instituţionalizare provin din familii dezorganizate unde predomină
problemele conflictuale, sociale.
Asistenţii sociali din ambele centre sunt de aceeaşi părere cu privire la cauzele
abandonului: mame tinere, lipsa locurilor de muncă, nivel educaţional scăzut, familii cu
disfuncţii mentale, relaţii de concubinaj.
În ceea ce priveşte gradul de dezvoltare al copiilor instituţionalizaţi, asistenţii sociali
sunt de părere că au un grad redus de dezvoltare faţă de copiii care sunt încadraţi în familie.
Copiii din instituţii sunt lipsiţi de afectivitate şi dragoste părintească, ceea ce duce la tulburări
psihice.
Din experienţa acestora în domeniul sunt de părere că abandonul are loc la vârste
fragede, mamele neavând sprijin din partea familiei.
Abandonul poate fi prevenit prin educaţie sanitară, informaţii cu privire la urmările
abandonului, înfiinţarea unor centre de sprijin pentru mamele tinere.
În puţine cazuri, dintre cele pe care le-am studiat până în prezent, asistenţii sociali s-au
confruntat cu mame care să sufere în urma abandonului.
Urmările abandonului îşi pun amprenta mai mult asupra copiilor. Aceştia au cel mai
mult de suferit, unii dintre ei fiind marcaţi pe viaţă.
Dificultăţile pe care le întâmpină asistenţii în munca lor sunt de ordin informativ,
dorindu-se iar formarea colectivităţii cu privire la abandon.
Specialiştii din centre mi-au prezentat câteva dintre drepturile copilului, care nu sunt în
totalitate respectate:
- asigurarea supravieţuirii şi dezvoltării copilului;
- dreptul la nume, la înregistrarea copilului după naştere;
- dreptul de a-şi cunoaşte părinţii;

69
 - dreptul de a-şi păstra relaţiile familiale, de a păstra contacte formale şi directe cu
ambii părinţi;
- libertatea de exprimare;
- dreptul la intimitate în instituţia de ocrotire;
- dreptul copilului handicapat la demnitate;
- dreptul la educaţie;
- protecţia împotriva oricăror forme de abuz.
În mare măsură sunt de acord cu legislaţia în ceea ce priveşte abandonul, dorind doar
câteva îmbunătăţiri.
Specialiştii sunt de părere că înfiinţarea centrelor de protecţie, respectiv centre de
prevenire a abandonului cum este Centrul De Îngrijire Şi Găzduire Neghiniţă sunt foarte bine
venite.
Serviciul de asistenţă socială contribuie eficient la integrarea copiilor abandonaţi într-o
formă de prevenţie.

4.4. Concluzii la prelucrarea şi analiza datelor

Din aceste studii rezultă că plasarea copiilor în instituţiile de ocrotire nu este o soluţie
la problematica abandonului. Prin instituţionalizare nu sunt împlinite nevoile copiilor şi astfel
nivelul de dezvoltare fizică şi psihică al acestora este cu mult mai scăzut decât al celorlalţi
copii care locuiesc într-un cadru familial. Una dintre clauzele primordiale care stau la baza
dezvoltării deficitare şi problemelor de ordin intelectual şi emoţional ale copiilor
instituţionalizaţi este lipsa afectivităţii, inexistenţa unei legături puternice de ataşament cu o
persoană adultă, semnificativă pentru copil, lipsa unei figuri materne constante şi de durată.
În ultimii ani au fost înfiinţate nenumărate centre care sprijină copiii aflaţi în dificultate
obţinând rezultate bune. Serviciul de protecţie socială este un serviciu care se ocupă de copilul
în dificultate oferindu-i ajutor. Încadrarea copiilor abandonaţi într-o formă de protecţie socială
este o soluţie în ceea ce priveşte instituţionalizarea.

70
 Având în vedere numărul mare de instituţionalizare este nevoie de programe de
susţinere a mamelor singure sau tinere, de consilierea cuplurilor tinere şi totodată de
informaţii cu privire la efectele instituţionalizării. Cea mai mare parte a copiilor
instituţionalizaţi sunt din familiile de etnie rromă dar şi în familiile sărace sau cu un nivel
educaţional scăzut.
Dezvoltarea copiilor instituţionalizaţi diferă faţă de dezvoltarea copiilor aflaţi în familii
care au parte de afectivitatea părinţilor. Copiii instituţionalizaţi prezintă un nivel mediu chiar
redus de educaţie nerealizând rezultate bune la învăţătură.
Copiii care sunt instituţionalizaţii la vârste mai mari suferă un şoc mai puternic faţă de
cei care sunt instituţionalizaţi la vârste mai fragede. Instituţia nu permite copilului să-şi
desfăşoare viaţa într-un cadru firesc natural pentru viaţa socială a copilului normal.
Dintre cazurile studiate majoritatea copiilor au fost încadraţi într-o formă de protecţie
dar mulţi dintre aceştia au rămas afectaţi de perioada în care au fost instituţionalizaţi; unele
dintre aceste afecte sunt: o întârziere în dezvoltarea fizică şi motorie, existenţa fenomenului de
piticism de deprivare caracterizat prin statură extrem de mică, o întârziere accentuată a
maturizării scheletului şi a sexualităţii, retard intelectual şi de limbaj determinat în mare
măsură de lipsa de stimulare senzorială din instituţie, tulburări în comportamentul social ca
urmare a inabilităţii copiilor de a forma şi păstra relaţii cu ceilalţi copii, a incapacităţii de a
respecta reguli, a lipsei sentimentului de vinovăţie; tulburare emoţională profundă.
Rămâne certă existenţa unei puternice tendinţe la copiii din instituţii de a fi supuşi
tulburărilor psihoafective mai frecvent şi într-un grad mai profund decât copiii
neinstituţionalizaţi. Gravitatea distorsiunilor creşterii şi dezvoltării normale depinde în mare
măsură de calitatea instituţiei.

4.5. Metode de intervenţie din perspectiva asistentului social

Asistentul social este un agent al schimbării care acţionează în contexte sociale

complexe. Activităţile desfăşurate de acesta sunt întotdeauna în favoarea unor persoane,
grupuri sau comunităţi aflate temporar în dificultate.
Asistentul social are obligaţia să treacă fiecare copil, în evidenţa instituţiei unde îşi
desfăşoară activitatea. Fiecare copil are dreptul la vizite care sunt înregistrate de asistentul

71
social. În cazul în care un copil nu este vizitat timp de 6 luni asistentul social începe procedura
de abandon. După ce a fost începută procedura de abandon se solicită o adresă de la Primăria
de domiciliu a părinţilor. Dacă copilul este înregistrat numai pe numele mamei, adresa se va
solicita pe numele acesteia iar dacă părinţii au nume diferite adresa va fi pe numele fiecăruia.
Asistentul social va folosi informaţii din dosar pentru a afla domiciliul părinţilor. Dacă
aceştia nu figurează la adresa din dosar se ia legătura cu Poliţia. În cazul în care nu sunt găsiţi
părinţii nici cu ajutorul Poliţiei se înaintează actele la Tribunal iar juristul va anunţa presa.
Asistentul social efectuează o anchetă socială în cazul fiecărui copil. La anchetă se
ataşează o copie după certificatul de naştere al copilului şi o adeverinţă din partea asistentului
maternal. În această adeverinţă se va specifica că în perioada în care copilul a fost în
plasament nu a fost vizitat de părinţi sau rude. Aceste acte sunt înaintate Tribunalului de către
juristul instituţiei. Dosarul va primi un termen şi se va stabili când va avea loc procesul.
La Tribunal sunt citaţi asistentul maternal şi părinţii copilului. În situaţia în care apar
părinţii copilului când actele sunt la Tribunal, aceştia vor fi audiaţi. Dacă are un motiv bine
întemeiat cu privire la ne vizitarea copilului se renunţă la proces. Copilul poate revenii în
familie dacă este solicitată integrarea.
Copiilor care nu au certificat de naştere li se va întocmi certificatul prin dispoziţia
Primarului, prin intervenţia Tribunalului. Această procedură este numită înregistrare tardivă.
După ce au fost audiaţi părinţii şi asistentul maternal se eliberează o sentinţă civilă care
după o perioadă de 15 zile este irevocabilă. Pe sentinţă se pune o ştampilă ceea ce înseamnă că
părinţii nu mai au nici un drept asupra copilului.
Această sentinţă intră în comisie şi se schimbă măsura din plasament în încredinţare
încercând să se caute o familie pentru copil.
Părinţii care îşi vizitează copiii după 1 an sau 2 ani nu vor primi nici o informaţie
despre copil. Dacă în concluziile anchetei sociale asistentul social specifică că părintele nu
renunţă nu se mai înaintează actele la Tribunal.
Asistentul social este neutru din punct de vedere emoţional, folosind diagnostice şi
abilităţi tratamentale pe baza evaluării făcute şi în funcţie de nevoile clientului.
Măsurile folosite de către asistentul social în activitatea sa de prevenţie a abandonului
sunt:
- înfiinţarea unor centre de tip maternal care sprijină mamele singure / tinere;

72
 - plasarea copiilor în regim de urgenţă la asistenţi maternali pe perioade scurte de timp
– până la trecerea perioadei de criză în care se află familia;
- informarea comunităţii cu privire la abandon şi efectele acestuia;
- depistarea familiilor sau mamelor aflate în situaţii de risc care sunt predispuse să-şi
abandoneze copiii;
- sprijin material şi financiar pentru familiile cu o situaţie financiară precară;
- înfiinţarea unor centre în regim de urgenţă.

73
 CONCLUZII

În condiţiile grave ale desertismului familial, instituţionalizarea în leagăn şi în casa de

copii creează un handicap de dezvoltare a copilului. Separarea de familie trăită atât pe plan
psihic elementar – instinctiv cât şi pe plan psihic – conştient este unul dintre factorii frustranţi
cu consecinţe negative asupra dezvoltării copilului.
În privinţa situaţiei copiilor, au fost, sunt şi vor fi: orfani, copii neglijaţi şi abandonaţi
de părinţi iresponsabili.
Traumatizarea prin abandon care duce la instituţionalizare aduce în tabloul
particularităţilor copilului ocrotit numeroase stări, atitudini, manifestări cum sunt:
irascibilitatea, agresivitatea, anxietatea, hipersensibilitatea, gelozia, egoismul, indisciplina şi
lipsa deprinderilor de autoservire şi control.
În ultimii doi ani au fost obţinute rezultate în domeniul protecţiei copilului aflat în
dificultate. Majoritatea instituţiilor au fost restructurate iar multe au fost desfiinţate.
Serviciul de asistenţă socială propune implicarea comunităţii în rezolvarea cazurilor de
abandon, dar comunitatea nu oferă suficiente resurse pentru a evita abandonul. Familia
reprezintă un factor important care influenţează procesul de instituţionalizare.
Fiecare om are valoarea sa. Fiecare copil are o valoare egală cu a oricărui alt copil.
Aceste adevăruri se desprind din documentele universale. Interiorizarea lor conduce la
recunoaşterea valorii egale cu a nevoilor vitale ale oricărui om. Neglijarea copilului într-o
instituţie se datorează reducerii numărului de contacte dintre adulţi şi copii. Prima reacţie a
copilului după internarea sa într-o instituţie şi separarea de mama sa este faza de exprimare a
tristeţii. Neconsolarea copilului conduce într-o a doua fază, la disperarea acestuia,
comportamentul copilului devine dezorganizat. În cea de-a treia fază copilul pare detaşat de
relaţiile din jur.
Copiii cu o bună capacitate de adaptare, vor începe să se dezvolte din nou, chiar dacă
vor relua evoluţia de la un nivel mai scăzut decât cel de la intrare.
Sistemul de protecţia a copilului necesită în continuare atenţie iar una dintre
problemele actuale este mutarea intervenţiei de prevenire a abandonului cu un pas mai
devreme, adică abordarea copilului în cadrul familiei sale.

74
 Aspectele ce ţin de fiecare copil în parte cum ar fi experienţa lui de viaţă, provenienţa,
prezenţa în instituţie a fraţilor şi surorilor, existenţa sau absenţa unui adult din familia care
vizitează regulat copilul, toate aceste aspecte pot constitui în funcţie de copil determinări
importante.
Multitudinea de factori implicaţi face dificilă depistarea cauzelor directe ale tabloului
psihic negativ al copilului instituţionalizat precum şi ponderea diferitelor cauze. Cu toate
acestea nu se poate ignora faptul că fenomenele psihice adverse apar în mod frecvent la copiii
instituţionalizaţi, intense şi cu tendinţe de manifestare pe termen lung în timp ce la copiii
crescuţi în familie aceste fenomene apar mult mai rar şi cu severitate redusă.

75
 ANEXE
Anexa nr.1.
Interviul aplicat asistenţilor sociali din centru
pentru realizarea studiilor de caz
1. Date personale despre copil
 Vârsta copilului
 Mediul de provenienţă al acestuia
2. Date privind mediul socio-cultural de provenienţă a copilului
 Date despre familie
 Profesia părinţilor
 Ocupaţia părinţilor
(în cazurile în care se cunosc date despre părinţi)
3. Date privind instituţionalizarea
 Data instituţionalizării
 Motivele instituţionalizării
 Relaţia cu părinţii după ce au fost instituţionalizaţi (dacă este căutat de părinţi).
4. Evoluţia copilului în centru
 Dezvoltarea fizică a copilului
 Rezultate şcolare
 Relaţionarea cu mediul din instituţie
5. Aprecieri asupra serviciilor acordate copilului
 Tipul de serviciu acordat
 Asistenţă specializată
6. Date referitoare la plecarea copilului din centru
 Data la care a părăsit centrul
 Forma de prevenţie în care a plecat

76
Anexa nr. 2.
Interviul aplicat specialiştilor

1. Date personale despre specialistul intervievat:

 Nume, prenume
 Profesia
 De cât timp lucrează în domeniu
2. Date despre copiii institutionalizati:
 Etnie
 Mediu de provenienţă
 Grad de dezvoltare intelectuală
[Link] care determină institutionalizarea copilului
4. Câte cazuri de abandon s-au înaintat instanţei?
5. Cauzele care le determină pe mame să recurgă la abandon
6. Cum poate fi prevenit abandonul?
7. Urmările abandonului asupra mamei
8. Urmările institutionalizarii asupra copilului
9. Dacă sunt de acord cu prevederile legii

77
 BIBLIOGRAFIE

1. Vasile Marcu, Florica Orţan, Emilia Adina Deac, Managementul Activităţii

extracurriculare, Ed. Universităţii din Oradea, 2003

2. Nicolescu O. si colectivul, 1992, Management, EDP, Bucuresti

3. Vaideanu G. 1998, Educatia la frontiera dintre milenii, Ed. Politehnica,

Bucuresti.

4. Miftode, V., Populaţii vulnerabile şi fenomene de automarginalizare, Ed.

Lumen, Iaşi, 2002

5. Miftode, V., Tratat de asistenţă socială, Ed. Axis, Iaşi, 2003,

6. Miftode, V., Fundamente ale asistenţei sociale, Ed. Eminescu, Iaşi, 1999

7. Mihăilescu, I., Familia în societăţile europene, Ed. Universităţii Bucureşti,

1999

8. Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Învăţământul rural din România – Condiţii,

probleme şi strategii de dezvoltare, Ed. MarLink, Bucureşti, 2002

9. “Strategia guvernamentală în domeniul protecţiei copilului aflat în dificultate”

(2001 - 2004).

10. Cristea, S., Dicţionar de pedagogie, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2000

11. Cucoş, C., Educaţ[Link] culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi,

2000

12. Cuv. Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Vol II, Ed. Evanghelismos, Bucureşti,

2003

13. Norbert Sillamy - "Dictionar de Psihologie"

14. G. W. Allport - "Structura si dezvoltarea personalitatii"

78
15. ANGELA KOLOZSVARI Revista EDUCAIE. EDUCAIE SPECIA nr. 1

2012

16. M. Zlate – „ Fundamentele psihologiei”

79