Integrarea copiilor cu CES

SIMA MARIA MAGDALENA

LICEUL TEHNOLOGIC NR.1 SURDUC

J. A. Comenius în Didactica Magna notează: ”Nu numai copiii celor avuți sau ai
fruntașilor trebuie îndreptați spre școală, ci toți deopotrivă: de nobili și de nenobili, de bogați și
săraci, băieți și fete, din toate orașele și târgurile, din sate și așezări izolate (...), dacă noi
admitem pentru cultivarea spiritului numai pe unii, iar pe alții îi excludem, nu manifestăm
nedreptate numai față de cei ce sunt de aceeași natură cu noi, ci și față de Dumnezeu însuși (...).
Unii oameni apar greoi și proști de la natură (...), cu cât e cineva mai greoi sau mai puțin dotat
de la natură, cu atât mai mult are nevoie de ajutor spre a se elibera de mărginirea și de prostia
sa. Pentru că nu există niciun caz atât de nefericit de spirit care să nu fie prin cultivare
susceptibil de îmbunătățire (...) și cei cu mintea slabă, chiar dacă nu ajung prea departe în
știință, devin totuși mai cultivați în comportare și dau ascultare (...).” În descrierea marelui
pedagog ceh putem regăsi și copiii cu dizabilități integrați în învățământul de masă.

Este cunoscut faptul că persoane cu dizabilități au existat din toate timpurile. Modul în
care au fost abordate aceste persoane de-a lungul timpului reflectă cultura și gradul de
dezvoltare a societății din care fac parte, dar și credințele religioase. Din societățile primitive în
antichitate, copiii cu dizabilități congenitale erau abandonați sau uciși, dizabilitatea fiind
percepută ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Persoanele care dobândeau pe parcursul vieții o
deficiență sau un handicap beneficiau de îngrijiri (cazul celor provenite din familii înstărite),
legile scrise ale grecilor și romanilor prevăzând ulterior dispoziții prin care societatea se obliga
să ajute infirmii, în special pe aceia care dobândiseră handicapul în războaie. O dată cu
răspândirea creștinismului în timpul împăratului Constantin cel Mare, atitudinea față de
persoanele cu dizabilități s-a schimbat radical, în acea perioadă înființânduse și primele azile. În
epoca modernă apar cu adevărat preocupări față de educarea persoanelor cu dizabilități:
promovarea drepturilor acestor persoane; egalizarea șanselor de acces la educație (și nu numai)
prin eliminarea oricăror forme de discriminare și propunerea incluziunii ca principiu cu valoare
morală, socială și educațională; promovarea și implementarea ”școlii/ educației pentru toți”,
concept dezvoltat în cadrul Conferinței mondiale asupra educației speciale de la Salamanca
(1994); dezvoltarea de noi contexte de acțiune educativă psiho – pedagogică, și anume ”școala
incluzivă”. Școala incluzivă este unitatea de învățământ în care se asigură o educație pentru toți
copiii și reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare și
segregare.

Copiii/ elevii din aceste unități de învățământ beneficiază de toate drepturile și serviciile
educaționale, psihoterapeutice, medicale și sociale, conform principiilor incluziunii sociale,
echității și al asigurării egalității de șanse. (OMECTS nr. 5574/ 2011).

Integrarea copiilor cu dizabilități în învățământul de masă este o practică în sistemul

românesc de învățământ. Școala este mediul în care educația incluzivă și educația integrată se
întrepătrund, elevul cu dizabilități lărgindu-și orizontul de cunoaștere, formându-și deprinderi,
dezvoltându-și abilități și capacități, interacționând cu copiii de aceeași vârstă. Clasa incluzivă
oferă copiilor cu dizabilități modele de conduită dezirabile social și oportunitatea dezvoltării
abilităților sociale într-un mediu obișnuit sau cât mai apropiat de acesta. Specificul dizabilității,
prin capacitățile și limitele elevului integrat, trebuie făcut cunoscut colectivului de elevi și
părinților acestora. Cadrul didactic își desfășoară întreaga activitate urmărind evoluția școlară și
psiho – socială a tuturor elevilor clasei, dezvoltarea unui climat cu relații interpersonale
pozitive, implementarea egalității de șanse pentru toți copiii. De – asemenea, prin atitudinea sa,
acesta poate dezbina grupul – clasă, însă o atmosferă încărcată negativ nu facilitează activitatea
niciunuia din cei implicați în actul didactic. Relațiile intragrup și interpersonale pozitive – de
acceptare, de suport, îndrumare, colaborare – sunt o premisă a atingerii idealului educațional.
Rezultatele – achiziții ale copiilor aflați în dificultate sunt consecința muncii în echipă învățător/
profesor – elevi.

Abordarea dizabilității prin centrarea pe diagnosticul deficitului îi poate determina pe

cei responsabili de actul educativ să diminueze posibilitățile de dezvoltare și de adaptare a
copilului cu dizabilități; de asemenea, este posibilă îngustarea rețelei de relații sociale ale
acestuia, rămânând astfel limitat între incapacitățile sale. (Jaume, 1991). Această abordare
prevede doar instituții diferențiate sau izolate, previziunea dificultăților copilului de a-și
recupera resursele determină imposibilitatea adaptării la mediul școlar și social obișnuit,
favorizându-se cronicizarea dizabilității. Însă, orice copil cu dizabilități manifestă o oarecare
plasticitate a comportamentului și are un anumit potențial de învățare care trebuie valorizat, iar
strategiile educative nu se construiesc pe relevarea incapacităților, ci trebuie să se sprijine pe
potențialul restant al educabilului. Prin centrarea pe diagnosticul potențialităților persoanei este
posibilă stabilirea de relații pe baza schimburilor informaționale și comportamentale reciproce
dintre valizi și cei cu dizabilități. Inaptitudinea inițială se diminuează, dezvoltându-se
capacitățile subiectului de a descoperi și experimenta comportamente noi, adaptabile
exigențelor mediului. Conform teoriei ”zonei proximei dezvoltări” (Vîgotski, 1971), un copil
poate imita un mare număr de acțiuni care depășesc limita capacităților sale inițiale. Într-o
activitate colectivă, copilul poate face mult mai multe prin imitație, decât ar face în mod
autonom. Aplicarea acestei teorii pentru educația copiilor cu dizabilități are la bază principiul
conform căruia singurul învățământ convenabil este cel ce precede dezvoltarea. Prin urmare, se
va ține seama de potențialitățile copilului, de ceea ce știe să facă chiar și cu ajutorul adultului;
situația educațională trebuie astfel construită încât să sprijine evoluția psiho – socială a acestuia.

Într-o perioadă în care sistemul de învăţământ din România este marcat de schimbare în
ceea ce priveşte îmbunătăţirea conţinuturilor, a finalităţilor, a strategiilor de predare-învăţare şi
a modalităţilor de evaluare, schimbarea depinde de cadrele didactice, de capacitatea lor de a
face faţă cerinţelor rigorilor tranziţiei profesionale, de asumarea de noi roluri şi responsabilităţi
în relaţiile şi raporturile cu elevii şi cu comunitatea.(Dumitraşcu D, 2004, p. 12). Într-o astfel de
perioadă sunt foarte bine venite modelele de bune practici în educaţia incluzivă, oferind modele
pentru cadrele didactice care lucrează cu categoriile de elevi cu dizabilităţi.

Educaţia este procesul prin care indivizii învaţă să funcţioneze în mediul lor social, prin
transmiterea normelor sociale şi a regulilor explicite sau implicite ale culturii naţionale, este
procesul de socializare, definit în termeni sociologici ca fiind: „un proces interactiv de
comunicare, presupunând dubla considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale,
respectiv modul personal de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a
intensităţii şi a conţinutului influenţelor sociale”. (Vlăsceanu, L., 1993, p. 555)

Un exemplu de bună practică pe care doresc să-l prezint în cadrul acestei lucrări îl
reprezintă evenimentul organizat pentru a sărbători Ziua Persoanelor cu Dizabilități
materializat printr-un atelier de confecționare de produse/obiecte decorative specifice
sărbătorilor de iarnă. Elevii au fost încântați să participe la o astfel de activitate și au colaborat
în realizarea sarcinilor din cadrul celor trei ateliere: pictură de figurine din ipsos, confecționare
decorațiuni din materiale textile, fabricarea de lumânări și ornamente pentru pomul de Crăciun
din alte materiale reciclabile.
 De-a lungul carierei mele didactice, am desfășurat numeroase activități cu elevii cu
cerințe educative special. am organizat o acțiune privind integrarea elevilor cu C.E.S. în
activitățile școlare. Scopul l-a reprezentat integrarea elevilor cu C.E.S. și implicarea familiei în
activitățile extrașcolare. Titlul acțiunii a fost: ,,Cu primăvara la braț...”. Obiectivele urmărite au
vizat ca elevii să picteze cât mai frumos figurinele de gips și felicitările de Paști; să decupeze
corect, conform liniilor trasate; să colaboreze cu colegii, frații, părinții sau bunicii lor; să-și
dezvolte abilități de comunicare și relaționare emoțională pozitivă

Resursele umane: elevii din ciclul primar de la Liceul Tehnologic Nr.1 Surduc, jud.
Sălaj, frați mai mari, părinți, bunici. Resurse materiale: figurine gips de Paști, modele fișe cu
iepurași și ouă de Paști, acuarele, foarfece, lipici, carioci. Resurse procedurale: munca în
perechi și în echipă, cooperarea în realizarea produselor.

Descrierea activităţii: Primăvara este anotimpul în care natura renaște. Și ce motiv mai
potrivit pentru o activitate comună cu familia, pentru integrarea copiilor cu C.E.S., decât
apropierea Sfintelor Paști. Elevii Liceului Tehnologic Nr. 1 Surduc,, sub îndrumarea cadrelor
didactice au cântat, au recitat, apoi au colorat și au decupat... Au fost invitați și frații mai mari,
părinți și bunici, pentru a lucra împreună cu copiii, braț la braț cu...Primăvara! Fiecare
participant a fost antrenat într-un joc de rol: ,, Dacă tu ai fi mama / tata, ce ai face pentru copilul
tău?’’. Răspunsurile au adus zâmbete pe buzele noastre. In timpul activității, s-au stabilit relații
de prietenie, iar atmosfera creată a fost asemeni unei șezători, cu mult antren și voie bună,
îndeplinindu-ne obiectivele propuse.

Evaluarea activității s-a realizat prin: notarea impresiilor participanţilor pe florile lipite
pe flip-chart, observarea gradului de implicare activă a elevilor, precum și ilustrarea activităţii
în revista școlii

Un alt exemplu de bună practică este ideea de ARTelier, care are în vedere o mai bună
integrare a elevilor cu cerinte educative speciale în colectivul clasei. Dat fiind faptul că
imaginea de sine reprezintă pilonul personalităţii cu impact major asupra integrării oricărei
persoane, educarea unei imagini de sine favorabile la copiii cu CES se prezintă ca o condiţie de
bază a incluziunii şcolare. Încurajarea relaţiilor de prietenie, joc şi comunicare în cadrul
proiectului la care participă atât elevii cu CES, cât şi colegi ai acestora, elevi fără CES duce la
înlăturarea etichetării şi a barierelor afective.În al doilea rând, participarea la o activitate, care
nu are la bază învăţarea, ci jocul şi libera exprimare a sentimentelor prin intermediul
activitatilor practice duce la dezvoltarea imaginii de sine, la diminuarea sentimentelor de
inferioritate şi egelitate de şanse. Faptul că proiectul cuprinde si o expoziţie, precum şi activitati
extrascolare (ieşiri în localitate) –este un argument motivant, care de asemenea contribuie la o
autoapreciere adecvată. Apreciindu-se şi având stimă de sine, elevul cu CES va fi acceptat mai
uşor în colectivul clasei. Faptul că elevul normal are şansa de a participa la un proiect, invitat
fiind de un coleg de-al său cu CES, îl va face mult mai deschis, mai cooperant şi mai sensibil în
înţelegerea nevoilor celorlalţi, fără a se ajunge aşadar la prejudecăţi şi evitări apriori. În al
treilea rând, proiectul care are la bază o activitate artistică cum ar fi pictura, modelajul, colajul,
prezintă dincolo de cele enumerate mai sus, avantajul de a fi o activitate terapeutică. Art-terapia
vizează exprimarea emoţiilor – copilul învaţă să devină el însuşi, să se exprime liber, să devină
încrezător în forţele sale, să relaţioneze –într-un cuvânt, să fie fericit. Nu trebuie să exceleze în
pictură sau modelaj, ci doar să se simtă liber, să se exprime liber. Ideea de bază în ARTelier
este aceea că procesul creativ ajută oamenii în dezvoltarea abilităţilor personale şi
interpersonale (comunicare, relaţionare, inteligenţă emoţională), în creşterea stimei de sine şi a
autoconştientizării, în gestionarea comportamentului şi reducerea stresului, în dezvoltarea
capacităţilor cognitive prin stimularea atenţiei, imaginaţiei şi a gândirii.Aşadar, benefică atât
pentru elevul cu CES, cât şi pentru prietenul său fără CES – putem spune că activitatea are în
mod indirect, un impact pozitiv asupra întregii clase din care vin copiii. Fiind un colectiv în care
nu există situaţii de discriminare, de marginalizare se va crea acea coeziune la nivelul clasei şi
interrelaţionare necesare unui management eficient, dar şi unui proces educaţional optim.

Bibliografie:

1. Comenius, J. A., (1970), Didactica Magna, Traducere, note, comentarii și

studiu de prof. univ. dr. Iosif Antohi, București în
https://vesteabuna.files.wordpress.com/2010/08/jan-amoscomenius-didactica-
magna-public-pdf.pdf
2. Dumitraşcu D., Pascu R. V., (2004) - Managementul proiectului, Editura
Universităţii „L. Blaga”, p.12
3. Hava, L. M., (2015), Dinamica relațiilor interpersonale în clasa incluzivă.
Lucrare metodico - științifică pentru obținerea gradului didactic I
4. Jaume, J., (1991),L`enfant handicapé et le milieu scolaire ordinaire,
Université Aix en Provence 3.
5. Vîgotski, L. S.,Opere psihologice alese, Editura Didactică și Pedagogică,
București, vol. I , 1971
6. Vlăsceanu, L., Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1993
***Declarația de la Salamanca și direcțiile de acțiune în domeniul educației speciale,
Conferința mondială asupra educației speciale: acces și calitate, Salamanca, Spania,
iunie 1994 6.

***OMECTS nr. 5574/ 7 octombrie 2011