Discriminarea persoanelor cu dizabilitati

Dizabilitatea reprezinta afectarea uneia sau a mai multor functii

esentiale ale fiintei umane, de natura sa diminueze libertatea de expresie
sau de actiune a acesteia. Nu este vorba aici de liberul arbitru, ci de libertatea
de miscare si de actiune restrictionata de disfunctiile simturilor de distanta, ale
facultatilor de mobilitate si deplasare, precum si ale instantelor cognitive.
Din cauza discriminarii care aduce cu sine marginalizarea si
segregarea anumitor categorii de indivizi vizati de astfel de practici, societatea
actuala perpetueaza inegalitatea in drepturi a oamenilor, judecandu-i si
condamnandu-i pe cei carora nu le acorda nici macar sansa de a putea sa duca un
trai decent.
Dizabilitatea este doar o chestiune de perceptie. Fiecare om poate face
anumite lucruri lucruri pe care altii nu le pot face...Discriminarea persoanelor cu
diferite handicapuri se poate manifesta in mod direct prin:

limitarea sanselor egale de a participa la viata publica;

limitarea posibilitatilor de a avea o viata sociala obisnuita;
imposibiliatatea de a se angaja si a-si castiga existenta;
imposibilitatea de a avea acces la anumite institutii sau utilitati care intervin
in viata de zi cu zi.

Mai dureroasa insa, este acea discriminare subtila, pe care majoritatea

oamenilor care nu sufera de nici un handicap nu o constientizeaza, ci dimpotriva o
genereaza si o perpetueaza prin standardele si normele pe care direct/indirect sau
intentionat/neintentionat le impun asupra tuturor celorlalti. O asemenea
discriminare se regaseste spre exemplu in "etichetele" atribuite acestor persoane.
Termenii folositi pentru a le identifica nevoile sunt in sine disciminatorii deoarece de
exemplu prin insasi termenul de "dizabiliatate", analizat etimologic, li se neaga
absolut orice fel de abilitate. Aceasta falsa negare are un impact deosebit asupra
identitatii si demnitatii individului.
O alta terminologie interpretabila este cea a "handicapului", o persoana nu
poate fi in sine "handicapata". Handicapul nu este altceva decat o stare
consecutiva deficientei cu care persoana s-a nascut sau pe care a dobandit-o.
Societatea naste "handicapul" prin normele impuse, norme construite de o
majoritate care dicteaza o anumita stare de "normalitate".
Negarea anumitor drepturi fundamentale cum ar fi dreptul la o educatie
adaptata in functie de "diferitele abilitati", accesul la o ingrijire medicala adecvata,
posibilitatea de a invata o meserie in concordanta cu abilitatile individuale si
posibilitatea de a-si castiga propria existenta, dreptul de a isi exprima sexualitatea,

etc. Toate aceste aspecte reprezinta acte discriminatorii, iar privite in ansamblu au
un impact deosebit asupra individului si dezvoltarii sale armonioase.
Persoanele cu dizabilitati sunt excluse de la viata sociala (plimbandu-se
doar intre locuinta si institutii specializate), fiindu-le adesea ingradit dreptul de a
intra in contact cu un mediu care i-ar putea face sa simta realitatea care ii
inconjoara. Pentru subiectii dizabilitatii, barierele sunt exterioare, au caracter
mecanic, tehnologic sau administrativ. Independenta specific in plan social
inseamna, pentru acesti oameni, rampe si alte mijloace de acces si de deplasare pe
care le intelegge toata lumea pentru ca, daca nu sunt vizibile, pot deveni
vizualizabile. Dar, peste toate acestea, e nevoie de servicii specifice, de organizare,
de educatie adecvata, de profesionalizare onoranta si onorabila, de amenajarea
unor locuri de munca si, mai cu seama, de recunoasterea de catre autoritatea
publica a adevarului ingradirii sociale a libertatii unui important numar de cetateni
si purcesul la decizia politica reparatoare in spiritul imperativ al drepturilor omului.
Numai ca lumea e in asa fel facuta incat, prin adancul si pe fata ei, luneca unele
dizabilitati si disfunctii omenesti, care se vad si altele, care nu se vad. Odata cu
acestea mai de pe urma, sunt afectate constiinta, spiritul... Loviturile i le cara
omului deficientele mintale si cele psihice. Iar aici, precumpanitor, nu se cade sa
mai vina vorba despre libertate, ci despre handicap. In acest context, nu este de
mirare faptul ca persoanele cu handicap sunt foarte putin vizibile in societate,
neavand sustinere pentru a-si putea dezvolta atitudinea civica si pentru a putea
participa in diferite moduri la luarea anumitor decizii care le influenteaza prezentul
si viitoru

O poveste celebra
Cea mai veche exprimare artistica a ceea ce americanii numesc "self fulfilling
prophecy" - expectatia care are puterea sa determine de la sine fenomenul pe care
il are in vedere - este mitul antic al lui Pygmalion, un sculptor din Cipru. Fiind tanar
si frumos, era foarte curtat de tinere.
Insa el nu era interesat de nici una, fiindca toate uitasera vechea cuviinta, se
duceau la petreceri, purtau haine desucheate si vorbeau cu obraznicie.
Visand la femeia ideala, Pygmalion s-a inchis in casa si a inceput sa o sculpteze din
fildes. A creat o statuie reprezentand o tanara atat de frumoasa si de pura, incat s-a
indragostit de ea. A numit-o Galateea si i-a adus haine si bijuterii.
Indurerat ca statuia nu-i putea impartasi dragostea, cand a venit ziua zeitei iubirii,
Afrodita, Pygmalion s-a dus la altarul ei, a depus o ofranda si a rugat-o sa dea viata
statuii. A fugit repede acasa, dar Galateea era tot pe soclu, nemiscata.
Dar lui nu i-a pasat; a imbratisat-o si i-a jurat ca ea va fi sotia lui. Atunci, minunea sa intamplat si statuia a prins viata, iar Galateea s-a indragostit de el si i-a devenit
sotie.
Mitul Proserpinei
Povestea este cunoscuta atat in mitologia romana cat si in cea greceasca si, fie ca
vorbim de Persefona sau de Proserpina, vorbim despre Zeita Primaverii. In ambele
mitologii, povestea ei este aproximativ aceeasi. Proserpina era o fata frumoasa care
raspandea bunatate, frumusete, abundenta oriunde mergea; si era frumoasa fiica a
Zeitei Fertilitatii si a Agriculturii, Protectoarea Recoltelor Ceres sau Demetra.
Ceres isi iubea fata iar apropierea dintre cele doua era speciala; din relatia pe care
o avea cu fiica sa se spune ca se degaja toata abundenta pe care o oferea Ceres
pentru tot parcursul anului. Legenda spune ca nenumarate cereri de casatorie au
fost prezentate pentru Proserpina, dar toate au fost respinse, caci si fata isi iubea
mama la fel de mult si nu voia sa o paraseasca. Dar pe fata frumoasa o voia
intunecatul Pluton (Hades), unchi al Proserpinei prin ambii parinti.
Acesta, stiind ca Ceres nu ar fi niciodata de acord cu o casatorie a Proserpinei, a
indraznit si a cerut-o lui Jupiter (Zeus), insusi. Neputand sa-si refuze propriul frate,
Jupiter a consimtit, cu conditia ca Pluton insusi sa o poata lua in regatul sau pe fata,
toata lumea cunoscand faptul ca Proserpina este pazita cu mare atentie de mama
ei, Ceres. Si atunci Pluton a pus la cale un plan!
Intr-una din zilele insorite de primavara, ratacind in domeniile Nysian, Proserpina se
lasa cuprinsa de mirosul sutelor de narcise inflorite. Pe cand culegea flori impreuna
cu alte nimfe, in poiana a vazut un narcis care avea o suta de tulpini si fiecare avea
un miros foarte puternic. Indata ce a cules una dintre aceste flori minunate

pamantul s-a deschis si frumoasa fata a fost inghitita pe de-a intregul, rapita fiind
de unchiul ei, Pluton, ce a dus-o cu el in Infern.
Ceres a cautat-o indurerata, noua zile si noua nopti, cutreierand lumea in lung si-n
lat. Nimeni nu a vazut-o, nimeni nu stia unde este Proserpina. Cuprinsa de jale,
Ceres paraseste atunci Olimpul si jura sa nu-si reia indatoririle divine si locul in
randul zeilor decat in ziua cand ii va fi inapoiata fiica iubita, Proserpina. Fara
bunatatea si iubirea fetei, Ceres nu mai dorea sa protejeze culturile si vegetatia.
Timp de noua zile, atat cat a cautat-o, pamantul a fost lasat sa se vestejeasca,
intreaga vegetatie care era sub obladuirea lui Ceres a murit, caci in aceste zile zeita
a coborat printre muritori sa isi caute fiica! In durerea ei, ea a blestemat pamantul
astfel incat nimic sa nu creasca: nici plantele sa nu mai rasara, nici fructele sa nu
rodeasca; a abatut frigul asupra intregii omeniri.
Atunci muritorii s-au rugat la Jupiter pentru recolte, iar acesta a inteles suferinta
oamenilor. La randul sau, Zeus a incercat sa o imbuneze pe Ceres, dar ea a refuzat
sa asculte si sa arate orice mila fata de oameni pana cand fiica ei nu se va intoarce
inapoi la ea. Era de asteptat ca Zeus sa o roage sa se intoarca in Olimp si stia cu ce
conditie va accepta, asa ca a delegat pe mesagerul Mercur sa fie cel care sa
poarte tratativele cu Pluton, in locul sau! Si atunci Mesagerul a cerut lui Pluton
eliberarea fetei.
Trebuie spus ca nici Proserpina nu era mai fericita. Aflata pe teritoriile
subpamantene, ea a refuzat orice mancare sau bautura! In cele din urma, dupa o
mediere lunga si dureroasa, exasperat de incapatanarea fetei si indurerat de
tristetea acesteia, sau, poate mai degraba, sigur pe strategiile sale, Pluton i-a
permis fetei sa se intoarca la mama sa, nu inainte de a-i oferi un ultim omagiu:
cateva seminte de rodie, sa aiba la indemana daca ii va fi sete. Frumoasa fata a
mancat trei dintre acestea si a plecat, iar martor al acestui gest a fost Ascalaphus,
ce a vazut-o pe Proserpina infruptandu-se din acest fruct considerat simbol al
consumarii sexuale. In felul acesta, Proserpina s-a legat, odata pentru totdeauna,
de lumea subpamanteana, iar intoarcerea ei nu mai era posibila.
Cand fata s-a intors la suprafata, revedera dintre ea si mama a fost plina de
bucurie. Pamantul a inceput sa rodeasca, vegetatia sa se trezeasca la viata si insasi
Soarele era fericit de aceasta revedere. Insa, atunci cand Ceres a aflat ca fiica ei a
mancat semintele de rodie, a realizat ca fusese inselata, si prin acest simplu gest,
Proserpina putea fi considerata casatorita cu Pluton. Ceres nu mai putea face
altceva decat sa accepte un compromis: sa isi revada fata timp de 9 luni de zile si
pentru alte trei luni ea sa se intoarca in Infern, langa Pluton.