Carlos Castaneda

Darul vulturului
Eagle’s Gift
© 1981 by Carlos Castaneda
© Editura RAO Bucureşti 1998
Traducere din limba englezaă Gabriel Florentin Popa
 Prolog
Deşi sîînt antropolog, aceastaă lucrare nu este una de strictaă
antropologie; cu toate acestea, ea îîşi are raă daă cinile îîn
antropologia culturalaă , pentru caă a îînceput cu ani îîn urmaă , ca
cercetare pe teren îîn aceastaă disciplinaă . Atunci eram interesat de
studiul folosirii plantelor medicinale printre indienii din Mexicul
de sud-vest şi de nord.
Cercetarea mea s-a transformat îîn altceva de-a lungul anilor,
ca o consecinţaă a inerţiei ei proprii şi a propriei mele maturizaă ri.
Studiul plantelor medicinale a fost îînlocuit de studiul unui sistem
de credinţe, care paă rea saă traverseze graniţele a cel puţin douaă
culturi diferite.
Persoana responsabilaă de aceastaă modificare de direcţie a
muncii mele a fost un indian Yaqui din Mexicul de nord, don Juan
Matus, care mai tîîrziu mi l-a prezentat pe Genaro Flores, un
indian Mazatec din Mexicul central. Amîîndoi erau practicanţi ai
unor cunoştinţe vechi, care îîn zilele noastre sîînt cunoscute ca
vraă jitorie, magie, şi considerate a fi o formaă de ştiinţaă medicalaă
sau psihologicaă , dar care reprezintaă de fapt o tradiţie a unor
practicanţi extrem de autodisciplinaţi şi cu practici extrem de
rafinate.
Cei doi au devenit mai degrabaă profesorii mei decîît furnizorii
mei de informaţii, dar eu am continuat, îîntr-un mod aleatoriu, saă -
mi privesc sarcina ca pe o muncaă ţinîînd de domeniul
antropologiei; am petrecut ani îîntregi îîncercîînd saă construiesc
matricea culturalaă a acestui sistem, perfecţionîînd o taxonomie, o
schemaă de clasificare, o ipotezaă despre originea şi propagarea lui.
Toate au fost eforturi inutile, prin aceea caă , îîn final, forţele
interioare de constrîîngere ale acelui sistem m-au abaă tut de la
cercetarea mea, transformîîndu-maă îîntr-un participant.
Sub influenţa acestor doi oameni puternici, munca mea s-a
schimbat îîntr-o autobiografie, îîn sensul caă , din momentul îîn care
am devenit participant, am fost forţat saă relatez ceea ce mi se
îîntîîmplaă . Este o biografie aparte, pentru caă nu redau îîn paginile ei
ceea ce mi se îîntîîmplaă îîn viaţa de zi cu zi ca om obişnuit, nici nu
relatez despre staă rile subiective generate de o viaţaă obişnuitaă .
Mai degrabaă relatez evenimentele care au apaă rut îîn viaţa mea, ca
rezultat direct al faptului caă am adoptat un grup straă in de idei şi
proceduri îînrudite. Cu alte cuvinte, sistemul de credinţe pe care
am vrut saă -l studiez m-a îînvaă luit, iar pentru a-mi putea continua
cercetarea, trebuie saă plaă tesc un preţ teribil de mare îîn fiecare zi:
viaţa mea de om îîn aceastaă lume.
Datoritaă respectivelor circumstanţe, maă gaă sesc acum
confruntat cu o problemaă specialaă , şi anume sîînt nevoit saă explic
ceea ce fac. Sîînt foarte departe de punctul de plecare, ca om
obişnuit civilizat, sau ca antropolog, şi trebuie saă repet caă aceasta
nu este o lucrare de ficţiune. Ceea ce descriu aici ne este straă in;
de aceea pare ireal.
Pe maă suraă ce paă trund mai adîînc îîn misterele magiei, ceea ce
pare a fi la îînceput un sistem de credinţe şi practici primitive, s-a
transformat acum îîntr-o lume enorm de mare şi ciudataă . Pentru a
deveni familiar cu acea lume şi a relata despre ea, a trebuit saă maă
folosesc eu îînsumi de modalitaă ţi din ce îîn ce mai rafinate şi mai
complexe. Tot ceea ce mi se îîntîîmplaă nu mai este ceva previzibil,
nici altceva care saă se potriveascaă cu ceea ce antropologii
definesc drept sistemul de credinţe al indienilor din Mexic. Maă
aflu îîntr-o situaţie dificilaă ; tot ceea ce pot face îîn aceste condiţii
este saă prezint ceea ce mi s-a îîntîîmplat aşa cum s-a întîmplat. Nu
pot oferi o altaă asigurare a bunei mele credinţe decîît saă reafirm caă
nu duc o viaţaă dublaă şi caă am urmat eu îînsumi sfaturile lui don
Juan îîn existenţa mea cotidianaă .
Dupaă ce don Juan Matus şi don Genaro Flores, cei doi indieni
mexicani ce mi-au fost mentori, mi-au explicat cunoştinţele lor
aşa cum au crezut ei de cuviinţaă , şi-au luat la revedere şi au
plecat. Am îînţeles caă , din acel moment, sarcina mea era saă
asamblez de unul singur ceea ce îînvaă ţasem de la ei.
ÎÎn cursul realizaă rii acestei sarcini, m-am îîntors îîn Mexic şi am
aflat caă don Juan şi don Genaro aveau nouaă ucenici îîn ale magiei;
cinci femei şi patru baă rbaţi. Cea mai îîn vîîrstaă era dona Soledad;
urmaă toarea, Maria Elena, poreclitaă La Gorda; celelalte trei, Lidia,
Rosa şi Josephina, erau mai tinere şi li se spunea „surioarele”. Cei
patru baă rbaţi, îîn ordinea vîîrstei, erau Eligio, Benigno, Nestor şi
Pablito, ultimii trei fiind denumiţi „Genarii”, pentru caă erau foarte
apropiaţi de don Genarp.
Aflasem deja caă Nestor, Pablito şi Eligio, care nu mai erau prin
îîmprejurimi, erau ucenici, dar am fost laă sat saă cred caă cele patru
fete erau surorile lui Pablito, iar Soledad, mama lor. O
cunoscusem puţin, de-a lungul anilor, şi o numeam dona Soledad,
îîn semn de respect, deoarece era mai apropiataă ca vîîrstaă de don
Juan. Lidia şi Rosa mi-au fost prezentate şi ele, dar relaţiile dintre
noi au fost prea scurte şi îîntîîmplaă toare ca saă -mi pot da seama
cine erau cu adevaă rat. Pe La Gorda şi pe Josephina le ştiam doar
dupaă nume. Pe Benigno l-am îîntîîlnit, dar nu ştiam caă era legat de
don Juan şi de don Genaro.
Din motive neîînţelese de mine, paă reau saă maă fi aşteptat saă maă
îîntorc îîn Mexic. M-au îînştiinţat caă trebuia saî -i iau locul lui don
Juan şi saă devin conducaă torul lor, Nagualul lor. Mi-au spus caă don
Juan şi don Genaro dispaă ruseraă de pe faţa paă mîîntului, la fel şi
Eligio. Cu toţii credeau caă cei trei nu muriseraă , ci caă intraseraă îîntr-
o altaă lume, diferita de cea obişnuitaă şi totuşi la fel de realaă .
De la prima noastraă îîntîîlnire, femeile, îîn special dona Soledad,
s-au confruntat violent cu mine. Cu toate acestea, ele au avut o
contribuţie determinantaă la catharsis-ul prin care am trecut.
Contactul cu ele a produs o curioasaă efervescenţaă îîn viaţa mea.
Din momentul îîn care le-am îîntîîlnit, îîn gîîndirea şi îînţelegerea
mea au avut loc schimbaă ri drastice. Toate acestea nu s-au
îîntîîmplat îînsaă la un nivel conştient – dupaă prima mea vizitaă la ele
eram mai confuz, dar îîn mijlocul haosului am îîntîîlnit o bazaă
surprinzaă tor de solidaă . ÎÎn îîncleştarea noastraă , am gaă sit îîn mine
resurse pe care nu-mi imaginam saă le pot avea.
La Gorda şi cele trei surori erau „visaă toare” desaă vîîrşite; ele
mi-au dat, din proprie iniţiativaă , indicaţii şi mi-au demonstrat
propriile lor performanţe. Don Juan a descris arta „visatului” ca
fiind capacitatea cuiva de a utiliza visele obişnuite şi a le
transforma îîntr-o „conştientțaă controlataă ” prin intermediul unei
forme specializate de atenţie, pe care don Genaro o denumea „a
doua atenţie”.
Maă aşteptam ca cei trei Genari saă maă îînveţe realizaă rile lor îîntr-
un alt domeniu al îînvaă ţaă turilor lui don Juan şi don Genaro, şi
anume arta stalking-ului. Arta stalking-ului mi-a fost prezentataă
drept un set de proceduri şi de atitudini care permit cuiva saă iasaă
perfect din orice situaţie posibilaă . Dar ceea ce-mi spuneau cei trei
Genari despre stalking, nu avea coeziunea sau forţa pe care o
anticipasem. Am ajuns la concluzia caă ori ei nu erau adevaă raţi
practicanţi ai acestei arte, ori pur şi simplu nu voiau saă -mi arate.
Am îîncetat cu îîntrebaă rile, pentru a da fiecaă ruia şansa saă se
simtaă îîn largul saă u cu mine, dar atîît baă rbaţii cîît şi femeile au baă tut
îîn retragere crezîînd caă , deoarece nu le mai pusesem îîntrebaă ri, maă
purtam îîn sfîîrşit ca un Nagual. Fiecare dintre ei îîmi cerea sfatul şi
îîndrumarea.
Pentru a reuşi, am fost obligat saă recapitulez tot ceea ce maă
îînvaă ţaseraă don Juan şi don Genaro, adîîncindu-maă şi mai mult îîn
arta vraă jitoriei.
Partea întîi
Celălalt eu
 1. Fixarea celei de-a doua atenţii
Era mijlocul dupaă -amiezii cîînd am ajuns la locul unde traă iau
La Gorda şi surioarele. La Gorda era singuraă , stîînd îîn uşaă şi
privind la munţi. A fost foarte uimitaă cîînd m-a vaă zut. Mi-a spus caă
era total absorbitaă de o amintire şi caă , pentru o clipaă , a fost pe
cale saă -şi reaminteascaă ceva care avea vagaă legaă turaă cu mine.
Mai tîîrziu, dupaă cinaă , La Gorda, cele trei surioare, cei trei
Genari şi cu mine ne-am aşezat pe podeaua camerei La Gordei.
Femeile grupate.
Deşi petrecusem cu fiecare îîn parte cam tot atîîta timp, dintr-
un motiv oarecare am identificat-o pe La Gorda ca fiind
destinatara tuturor preocupaă rilor mele. Ca şi cum ceilalţi nici nu
ar fi existat pentru mine. M-am gîîndit caă acest lucru se datora
probabil faptului caă La Gorda mi-l reamintea pe don Juan, îîn timp
ce ceilalţi nu. Degaja o extrem de mare naturaleţe, care nu ţinea
atîît de acţiunile ei, cîît de sentimentele mele faţaă de ea.
Voiau saă ştie ce am mai faă cut Le-am povestit caă tocmai maă
îîntorsesem din oraşul Tula, îîn Hidalgo, unde vizitasem nişte
vestigii arheologice. Eram foarte impresionat de un ansamblu de
patru statui de piatraă colosale, de forma unor coloane, denumite
„Atlantizii”, situate pe vîîrful plat al piramidei.
Fiecare dintre acele figuri aproape cilindrice, maă surîînd cîîte
patru metri şi jumaă tate îînaă lţime şi nouaă zeci de centimetri
diametru, este formataă din patru bucaă ţi separate de bazalt cioplit
care reprezintaă ceea ce arheologii cred a fi luptaă tori tolteci cu
armura şi arsenalul de raă zboi. La şase metri îîn spatele fiecaă rei
statui din faţaă , existaă un alt şir de patru coloane dreptunghiulare
de aceeaşi maă rime cu primele, formate tot din patru bucaă ţi
separate de piatraă .
Veneraţia inspirataă de Atlantizi era sporitaă de ceea ce mi-a
povestit despre ei prietenul care m-a condus printre ruine. El
spunea caă un paznic al sitului i-a dezvaă luit caă auzise Atlantizii
plimbîîndu-se noaptea, faă cîînd saă tremure paă mîîntul.
 Le-am cerut Genarilor saă comenteze spusele prietenului meu.
Au chicotit timid. M-am îîntors spre La Gorda, care staă tea lîîngaă
mine, şi am îîntrebat-o ce paă rere avea.
– Nu am vaă zut niciodataă figurile acelea. Nu am fost îîn Tula. Maă
îînspaă imîîntaă pîînaă şi ideea de a merge acolo.
– De ce te îînspaă imîîntaă , La Gorda?
– Mi s-a îîntîîmplat ceva la ruinele din Monte Alban, din Oaxaca.
Obişnuiam saă maă plimb îîn jurul lor, chiar dupaă ce Nagualul Juan
Matus mi-a spus saă nu mai pun piciorul acolo. Nu ştiam de ce, dar
îîmi plaă cea locul. De cîîte ori eram îîn Oaxaca, maă duceam la ruine.
De obicei îîl luam cu mine pe Pablito, care este foarte bun,
deoarece femeile singure sîînt mereu haă rţuite. Dar o dataă , m-am
dus cu Nestor. El a „vaă zut” un licaă r pe paă mîînt. Am saă pat puţin şi
am gaă sit o piatraă ciudataă , cam cîît palma mea; îîn ea era atent
executat un orificiu. Am vrut saă -mi pun degetul îîn el, dar Nestor
m-a oprit. Piatra era netedaă şi maă îîncaă lzea. Nu ştiam ce saă fac cu
ea. Nestor a pus-o îîn paă laă ria lui şi am caă rat-o ca şi cum ar fi fost
un animal viu.
Au îînceput toţi saă rîîdaă . Ceea ce-mi spunea La Gorda paă rea saă
ascundaă o glumaă .
– Unde ai dus-o? am îîntrebat-o.
– Am adus-o aici, a raă spuns şi afirmaţia ei a declanşat un
hohot de rîîs. Se îînecau şi tuşeau de atîîta rîîs.
– Gluma o priveşte pe La Gorda, a spus Nestor. Trebuie saă
îînţelegi caă ea e mai îîncaă paă ţîînataă ca oricine. Nagualul îîi spusese
deja saă nu dea tîîrcoale pietrelor, sau oaselor, sau oricaă rui lucru pe
care îîl gaă sea îîngropat îîn paă mîînt. Dar ea obişnuia saă se plimbe îîn
lipsa lui şi culegea tot felul de prostii.
ÎÎn ziua aceea, îîn Oaxaca, ea a insistat saă care lucrul aă la
nenorocit. Ne-am urcat îîn autobuz şi l-am adus tot drumul pîînaă
aici, îîn oraş, chiar îîn camera asta.
Nagualul şi Genaro erau plecaţi îîntr-o excursie, a continuat La
Gorda. Am îîndraă znit saă -mi bag degetul îîn orificiu şi mi-am dat
seama caă fusese faă cut pentru ca saă o poţi ţine îîn mîînaă . Era o
piatraă a puterii. Mi s-a modificat starea. M-am îînspaă imîîntat. Ceva
ciudat a îînceput saă mişte îîn îîntuneric, ceva faă raă formaă şi culoare.
Nu maă puteam linişti. Maă trezeam urlîînd şi dupaă cîîteva zile nu
mai puteam dormi. Toţi au îînceput saă -mi ţinaă companie, zi şi
noapte.
– Cîînd s-au îîntors Nagualul şi Genaro, a spus Nestor, Nagualul
m-a trimis cu Genaro saă pun piatra îînapoi, exact îîn locul îîn care
fusese îîngropataă . Genaro a caă utat trei zile locul. Şi l-a gaă sit.
– Ce ţi s-a îîntîîmplat dupaă asta, La Gorda? am îîntrebat-o.
– Nagualul m-a îîngropat. Am stat nouaă zile dezbraă cataă îîntr-un
sicriu cu murdaă rie.
A urmat o altaă explozie de rîîs.
– Nagualul i-a explicat caă nu putea ieşi, a explicat Nestor.
Saă raca La Gorda a trebuit saă -şi facaă nevoile îîn sicriul ei. Nagualul
o pusese îîntr-o îîngraă dituraă pe care o faă cuse din ramuri şi paă mîînt.
Avea o uşiţaă îîntr-o parte, pentru mîîncare şi apaă . Restul era
îîngropat.
– De ce a îîngropat-o?
– Este singurul mod de a proteja pe cineva, a spus Nestor. Ea
trebuia aşezataă îîn paă mîînt, ca acesta s-o taă maă duiascaă . Nu existaă
taă maă duitori mai buni ca paă mîîntul; îîn afaraă de asta, Nagualul a
trebuit saă abataă atenţia acelei pietre, care era concentrataă pe La
Gorda. Paă mîîntul este un ecran, el nu lasaă nimic saă treacaă , îîn nici o
direcţie. Nagualul ştia, caă stîînd nouaă zile îîngropataă , ei nu putea
saă -i fie mai raă u, ci dimpotrivaă , mai bine. Şi aşa s-a şi îîntîîmplat.
– Cum le-ai simţit îîngropataă La Gorda?
– Eram gata saă îînnebunesc. Dar era doar raă sfaă ţul meu. Dacaă
Nagualul nu m-ar fi pus acolo, aş fi murit. Puterea pietrei era prea
mare pentru mine, proprietarul ei fusese un baă rbat foarte mare.
Puteam spune caă mîîna lui era de douaă ori cîît a mea. El se agaă ţase
de piatraă pentru a raă mîîne îîn viaţaă , iar îîn final cineva l-a ucis. Frica
lui maă îîngrozea. Simţeam cum venea ceva asupra mea, saă -mi
maă nîînce carnea. Asta era exact ce simţise acel baă rbat. El fusese
un om puternic, dar îîl omorîîse cineva şi mai puternic.
– Nagualul a spus caă , odataă ce ai un astfel de obiect, el îîţi
aduce nenorocire, pentru caă puterea lui intraă îîn interacţiune cu
alte obiecte de acest fel, iar posesorul lui devine fie urmaă ritor, fie
victimaă . Nagualul a adaă ugat caă aceste obiecte au caracter marţial,
pentru caă acea parte a atenţiei noastre care se focalizeazaă asupra
lor ca saă le dea putere e o parte foarte periculoasaă şi beligerantaă .
– La Gorda este foarte lacomaă , a spus Pablito. Ea s-a gîîndit caă
dacaă putea gaă si ceva care avea deja o mare putere, ea va fi un
cîîştigaă tor, pentru caă îîn zilele noastre nimeni nu mai este interesat
îîn contestarea puterii.
La Gorda a aprobat cu o mişcare a capului.
– Nu ştiam caă poţi culege alte lucruri îîn afara puterii pe care o
au obiectele, a spus ea. Cîînd mi-am baă gat prima dataă degetul îîn
orificiul pietrei, ţinîînd-o îîntr-o mîînaă , mîîna mi s-a îîncaă lzit şi braţul
a îînceput saă -mi vibreze. Maă simţeam cu adevaă rat mare şi
puternicaă . Eram ascunsaă , aşa caă nu ştia nimeni ce aveam îîn mîînaă .
Dupaă ce am ţinut-o cîîteva zile a îînceput adevaă rata nenorocire
Simţeam caă cineva îîl urmaă rea pe posesor. ÎÎi puteam simţi frica.
Fusese faă raă îîndoialaă un vraă jitor foarte puternic şi oricine ar fi fost
cel care îîl urmaă rea, acesta nu voia doar saă -l ucidaă , ci saă -i şi
maă nîînce carnea. Asta maă speria cu adevaă rat. Ar fi trebuit saă arunc
piatra atunci, dar sentimentul pe care-l traă iam era atîît de nou,
îîncîît am paă strat piatra îîn mîînaă , ca o nebunaă . Cîînd am aruncat-o
îîntr-un tîîrziu, era prea tîîrziu. Ceva din mine se prinsese. Aveam
viziuni despre nişte oameni care maă urmaă reau, erau oameni
îîmbraă caţi cu haine ciudate. Simţeam cum maă muşcaă , cum îîmi
sfîîşie pielea de pe picioare cu cuţite mici şi cu dinţii. Mi-am ieşit
din minţi.
– Cum a explicat don Juan aceste viziuni? am îîntrebat-o.
– El spunea caă La Gorda a raă mas faă raă apaă rare, a spus Nestor.
Îar din cauza asta, a preluat fixaţia baă rbatului, a doua atenţie a
lui, care fusese inoculataă pietrei. Cîînd el a fost ucis, o ţinea strîîns,
pentru a-şi aduna toataă concentrarea. Nagualul a spus caă puterea
baă rbatului i-a ieşit din corp şi a intrat îîn piatraă ; el ştia ce faă cea, nu
voia ca inamicii saă profite de pe urma devoraă rii caă rnii sale.
Nagualul a adaă ugat caă cei care l-au omorîît ştiau acest lucru, de
aceea îîl mîîncau de viu, pentru a obţine puterea care îîi mai
raă maă sese. Ei au îîngropat probabil piatra, pentru a evita
necazurile. Îar eu şi La Gorda, ca doi idioţi, am gaă sit-o şi am
dezgropat-o.
La Gorda a afirmat, dîînd din cap de trei, patru ori. Avea o
expresie foarte serioasaă .
– Nagualul mi-a povestit caă a doua atenţie este cel mai
periculos lucru posibil, a spus ea. Îar dacaă este focalizataă pe
obiecte, nu existaă nimic mai oribil.
– Ceea ce este oribil este caă noi ne agaă ţaă m, a intervenit Nestor.
Baă rbatul care avea piatra, se agaă ţa de viaţa şi de puterea lui, de
aceea a fost îîngrozit simţind cum îîi era mîîncataă carnea. Nagualul
a spus caă dacaă omul s-ar fi eliberat de spiritul saă u posesiv şi ar fi
cedat îîn faţa morţii sale, oricare ar fi fost ea, nu ar mai fi existat îîn
el nici o fricaă .
Conversaţia lîîncezea. Î-am îîntrebat pe ceilalţi dacaă aveau ceva
de spus. Surioarele maă priveau. Benigno a chicotit şi şi-a ascuns
faţa cu paă laă ria.
– Eu şi Pablito am fost la piramidele din Tula, a spus el îîn cele
din urmaă . Am fost la toate piramidele din Mexic. Ne plac.
– De ce aţi fost la toate piramidele?
– Nu ştiu sigur de ce am fost. Probabil pentru caă Nagualul Juan
Matus ne-a spus saă nu ne ducem.
– Dar tu, Pablito?
– Am fost acolo saă îînvaă ţ, a replicat el iritat şi a rîîs. Am stat îîn
Tula Cunosc acele piramide ca pe mine îînsumi. Nagualul mi-a
spus caă şi el obişnuia saă stea acolo. El ştia totul despre piramide.
El îînsuşi era un Toltec.
Atunci mi-am dat seama caă ceea ce m-a atras la ruinele
arheologice din Tula fusese mai mult decîît o simplaă curiozitate.
Motivul principal pentru care am acceptat invitaţia prietenului
meu a fost acela caă , la prima mea vizitaă faă cutaă La Gordei şi
celorlalţi, mi-au spus un lucru pe care don Juan nu mi-l pomenise
niciodataă , anume caă se considera un descendent al culturii
Toltecilor. Tula era vechiul epicentru al imperiului Toltec.
 – Ce crezi despre plimbarea nocturnaă a Atlantizilor? l-am
îîntrebat pe Pablito.
– Bineîînţeles caă se plimbaă noaptea. Lucrurile astea sîînt acolo
din vechime. Nimeni nu ştie cine a construit piramidele. Nagualul
Juan Matus îînsuşi mi-a relatat caă spaniolii nu sîînt primii care le-
au descoperit. Nagualul spunea caă au fost alţii îînaintea lor.
Dumnezeu ştie cîîţi.
– Ce crezi caă reprezintaă aceste patru figuri de piatraă ?
– Ele nu sîînt baă rbaţi, ci femei. Piramida aceea este centrul
ordinii şi stabilitaă ţii. Figurile sîînt cele patru colţuri ale ei; ele sîînt
cele patru vîînturi, cele patru direcţii. Ele sîînt fundaţia, baza
piramidei. Trebuie saă fie femei, femei baă rbaă toase, dacaă vrei saă le
spui aşa. Precum ştii, noi baă rbaţii nu sîîntem aşa calzi. Noi sîîntem
o legaă turaă bunaă , un liant pentru a ţine lucrurile îîmpreunaă , dar
asta e tot. Nagualul Juan Matus a spus caă misterul piramidei
constaă îîn structura ei. Cele patru colţuri au fost ridicate îîn vîîrful
piramidei. Piramida este baă rbatul, sprijinit de femeile sale
luptaă toare; un mascul care şi-a ridicat suporterii la cel mai îînalt
nivel. ÎÎnţelegeţi ce vreau saă spun?
Probabil caă aveam o figuraă perplexaă , pentru caă Pablito a rîîs.
Era un rîîs cuviincios.
– Nu. Nu îînţeleg ce vrei saă spui, Pablito. Şi asta pentru caă don
Juan nu mi-a vorbit niciodataă despre acest lucru. Subiectul e
complet nou pentru mine. Te rog, spune-mi tot ce ştii.
– Atlantizii sîînt „nagualul”; ei sîînt „visaă tori”. Reprezintaă
ordinea celei de-a doua atenţii reliefataă , de aceea sîînt atîît de
misterioşi şi de îînfricoşaă tori. Ei sîînt creaturi ale raă zboiului, dar
nu ale distrugerii. Celaă lalt şir de coloane, cele rectangulare,
reprezintaă ordinea primei atenţii, „tonalul”. Ele sîînt „stalkeri”, de
aceea sîînt acoperite cu inscripţii. Ele sîînt foarte liniştitoare şi
îînţelepte, opusul celuilalt şir.
Pablito s-a oprit şi m-a privit aproape sfidaă tor, apoi a îînceput
saă zîîmbeascaă .
Credeam caă va continua saă explice ceea ce tocmai spusese, dar
el a raă mas taă cut, ca şi cum mi-ar fi aşteptat comentariile.
 Î-am spus caă eram dezorientat, îîndemnîîndu-l saă continue
explicaţiile. El a paă rut nehotaă rîît, m-a privit staă ruitor o clipaă , apoi
a tras adîînc aer îîn piept. Abia îîncepuse saă vorbeascaă , cîînd vocile
celorlalţi l-au acoperit îîntr-un cor de protest.
– Nagualul ne-a explicat deja tuturor asta, a spus La Gorda
neraă bdaă toare. Ce rost mai are saă repetaă m?
Am îîncercat saî -i fac saă îînţeleagaă caă eu nu aveam îîntr-adevaă r
habar de lucrurile de care vorbea Pablito. Am insistat saă -şi
continue explicaţiile. A urmat un vacarm, vorbeam toţi îîn acelaşi
timp. Judecind dupaă felul îîn care maă priveau surioarele, ele se
enervaseraă foarte tare, îîn special Lidia.
– Nu ne place saă vorbim despre femeile acelea, a spus La
Gorda pe un ton îîmpaă ciuitor. Numai gîîndul la femeile piramidei
ne creeazaă o stare de nelinişte.
– Ce se îîntîîmplaă cu voi? De ce vaă purtaţi aşa?
– Nu ştiu, a replicat La Gorda. E doar un sentiment pe care îîl
avem toţi, un sentiment de nelinişte. Ne simţeam bine pîînaă cîînd
ai îînceput saă pui îîntrebaă ri despre acele femei.
Afirmaţiile La Gordei au fost ca un semnal de alarmaă . S-au
ridicat toţi şi au îînaintat ameninţaă tor spre mine, vorbind tare.
Mi-a trebuit mult timp saă -i calmez şi saă -i conving saă se aşeze.
Surioarele erau foarte supaă rate, iar starea lor paă rea s-o
influenţeze şi pe La Gorda. Cei trei baă rbaţi se araă tau mult mai
reţinuţi. M-am îîntors spre Nestor şi l-am rugat direct saă -mi
explice de ce erau atîît de agitate femeile. Era limpede caă faă ceam
ceva îîn mod involuntar care le agrava starea.
– Zaă u caă nu ştiu ce se îîntîîmplaă , a spus el. Sîînt sigur caă nu ştie
nici unul dintre noi ce se îîntîîmplaă , doar caă ne simţim toţi foarte
trişti şi agitaţi.
– Se poate saă fie aşa pentru caă vorbim despre piramide? l-am
îîntrebat.
– Probabil, a replicat el posomorit. Eu unul nu ştiam caă
figurile acelea sîînt femei.
– Bineîînţeles caă ştiai, prostule, a izbucnit Lidia. Nestor a paă rut
intimidat de izbucnirea ei. A baă tut îîn retragere, zîîmbind sfios.
 – Poate caă ştiam, a fost el de acord. Noi trecem printr-o
perioadaă foarte ciudataă din viaţa noastraă . Nici unul dintre noi nu
mai este sigur de ceea ce ştie. De cîînd ai apaă rut îîn vieţile noastre,
nu ne mai recunoaştem nici noi.
Atmosfera a devenit apaă saă toare. Am insistat spunîîndu-le caă
singurul mod de a ne destinde era saă vorbim despre acele
coloane misterioase de la piramide.
Femeile au protestat violent. Baă rbaţii au raă mas taă cuţi. Aveam
sentimentul caă , îîn principiu, erau de acord cu femeile, dar caă , îîn
sinea lor, doreau ca şi mine saă discutaă m subiectul.
– Don Juan ţi-a mai spus şi altceva despre piramide, Pablito?
am îîntrebat. Întenţia mea era saă evit subiectul Atlantizilor, dar saă
paă strez conversaţia îîn jurul lor.
– A spus caă o anume piramidaă din Tula este un ghid, a raă spuns
Pablito cu rîîvnaă .
Dupaă tonul vocii mi-am dat seama caă voia cu adevaă rat saă
vorbeascaă . Îar atenţia celorlalţi ucenici m-a convins caă , îîn sinea
lor, toţi voiau saă facaă schimb de opinii.
– Nagualul a spus caă este un ghid pentru a doua atenţie, a
continuat Pablito, dar a fost jefuitaă şi apoi distrusaă cu totul. El mi-
a spus caă unele dintre piramide erau „non-acţiuni” gigantice. Ele
nu erau adaă posturi, ci locuri îîn care luptaă torii exersau „visatul” şi
cea de-a doua atenţie. Tot ce faă ceau era îînregistrat îîn cifre şi
desene, care erau puse pe pereţi.
Apoi trebuie saă fi apaă rut un alt tip de luptaă tori, care nu au fost
de acord cu ceea ce faă ceau vraă jitorii cu a doua atenţie a lor şi au
distrus piramida precum şi tot ce se gaă sea îîn ea.
Nagualul credea caă noii luptaă tori trebuie saă fi fost luptaă tori ai
celei de-a treia atenţii, aşa cum era şi el; luptaă tori care erau
îîngroziţi de cîît de daă unaă toare era fixarea celei de-a doua atenţii.
Vraă jitorii erau prea preocupaţi de fixarea atenţiei pentru a
îînţelege ce se îîntîîmplaă . Cîînd şi-au dat seama, a fost prea tîîrziu,
Pablito avea auditoriu. Toţi cei din cameraă , inclusiv eu, eram
fascinaţi de cele povestite. ÎÎnţelegeam ideile expuse de el, pentru
caă don Juan mi le explicase.
 Don Juan spusese caă fiinţa noastraă este compusaă din douaă
segmente perceptibile. Primul este corpul fizic cu care sîîntem
obişnuiţi şi pe care îîl percepem toţi; al doilea este corpul luminos,
care este ca un cocon pe care îîl percep doar cei care „vaă d”, un
cocon care ne conferaă aparenţa unui ou luminos gigant. El a
adaă ugat caă unul dintre cele mai importante scopuri ale vraă jitoriei
este acela de a atinge starea de cocon luminos, scop ce poate fi
atins printr-o folosire sofisticataă a „visatului” şi printr-o activitate
riguroasaă şi sistematicaă pe care o denumea „non-acţiune”. El
definea non-acţiunea ca pe o operaţiune neobişnuitaă , care ne
angajeazaă îîntreaga fiinţaă , forţîînd-o saă devinaă conştientaă de
segmentul ei luminos.
Pentru a explica aceste concepte, don Juan a trecut la o
îîmpaă rţire îîn trei paă rţi inegale a conştiinţei. El numea cea mai
micaă parte dintre ele prima atenţie şi spunea caă este conştiinţa pe
care o dezvoltaă fiecare persoanaă normalaă , pentru a interacţiona
cu lumea obişnuitaă ; ea conţine conştiinţa corpului fizic. Altaă
parte, mai mare, era denumitaă a doua atenţie, fiind descrisaă drept
conştiinţa necesaraă pentru a putea percepe coconul nostru
luminos şi a acţiona ca fiinţe luminoase. El spunea caă a doua
atenţie raă mîîne îîn fundal pe toataă durata vieţii noastre, dacaă nu
este scoasaă îîn evidenţaă îîn mod deliberat, prin antrenament, sau
printr-un traumatism accidental, iar ea cuprinde conştiinţa
corpului luminos. El denumea ultima parte, care era cea mai
mare, a treia atenţie – o conştiinţaă incomensurabilaă , care
angajeazaă aspecte de neconceput ale conştiinţei corpurilor fizice
şi luminoase.
L-am îîntrebat dacaă el îînsuşi experimentase a treia atenţie. Mi-
a spus caă se aflaă la periferia ei, iar dacaă va intra vreodataă complet
îîn ea, eu voi afla imediat, pentru caă el va deveni îîn totalitate ceea
ce este îîn realitate, o explozie de energie. A adaă ugat caă , de fapt,
cîîmpul de luptaă al luptaă torilor îîl constituie a doua atenţie, care
este ceva similar cu un teren de antrenament pentru atingerea
celei de-a treia atenţii. Este o stare greu de atins, dar extrem de
plinaă de roade.
 – Piramidele sîînt nocive, a continuat Pablito. ÎÎn special pentru
vraă jitori neprotejaţi ca noi. Ele sîînt şi mai nocive pentru luptaă torii
faă raă formaă , ca La Gorda. Nagualul spunea caă nu existaă nimic mai
periculos ca fixarea raă uvoitoare a celei de-a doua atenţii. Cîînd
luptaă torii îînvaţaă saă se focalizeze pe partea slabaă a celei de-a doua
atenţii, nimic nu le poate sta îîn cale. Ei devin vîînaă tori de oameni,
fantome. Chiar dacaă nu mai sîînt îîn viaţaă , îîşi pot atinge prada ca şi
cum ar fi prezenţi aici şi acum; pradaă , pentru caă asta devenim
dacaă intraă m îîntr-una dintre aceste piramide. Nagualul le
denumea capcane ale celei de-a doua atenţii.
– Ce anume ţi-a spus caă s-ar îîntîîmpla? a îîntrebat La Gorda.
– Nagualul spunea caă am rezista poate la o vizitaă la piramide,
a explicat Pablito. La a doua vizitaă am simţi o tristeţe ciudataă . Ar
fi ca o brizaă rece care ne-ar dezorienta şi ne-ar obosi; o obosealaă
care s-ar transforma repede îîn ghinion. ÎÎn scurt timp, vom deveni
pieze-rele; ni se va putea îîntîîmpla orice. De fapt, Nagualul spunea
caă propriile noastre ghinioane se datorau îîncaă paă ţîînaă rii de a vizita
aceste ruine, îîn pofida recomandaă rilor sale.
De exemplu, Eligio nu a ieşit niciodataă din cuvîîntul
Nagualului. N-ar fi caă lcat nici mort pe acolo; nici Nagualul
prezent aci de faţaă nu îîi ieşea din cuvîînt şi ei au fost mai norocoşi,
îîn timp ce de noi ghinioanele s-au ţinut scai, îîn special de La
Gorda şi de mine. Oare nu noi am fost muşcaţi de acelaşi cîîine? Şi
nu s-au rupt de douaă ori aceleaşi grinzi ale acoperişului şi au
caă zut peste noi?
– Nagualul nu mi-a explicat niciodataă asta, a spus La Gorda.
– Ba bine caă nu, a insistat Pablito.
– Dacaă aş fi ştiut caă este atîît de raî u, nu mi-aş fi pus niciodataă
piciorul îîn locurile alea blestemate, a protestat La Gorda.
– Nagualul ne-a spus fiecaă ruia dintre noi aceleaşi lucruri, a
intervenit Nestor. Problema este caă nici unul dintre noi nu l-a
ascultat cu atenţie sau, mai degrabaă , fiecare dintre noi l-a ascultat
îîn felul lui şi a auzit ce a vrut saă audaă .
– Nagualul spunea caă fixarea celei de-a doua atenţii are douaă
faţete. Prima, şi cea mai uşoaraă , este cea daă unaă toare. Ea apare
cîînd „visaă torii” îîşi folosesc „visatul” pentru a-şi concentra a doua
atenţie pe detalii lumeşti, ca banii sau puterea asupra oamenilor.
Cealaltaă faţetaă e mai greu de atins şi apare cîînd „visaă torii” îîşi
concentreazaă a doua atenţie pe detalii care nu aparţin acestei
lumi, aşa cum este caă laă toria îîn necunoscut. Luptaă torii au nevoie
de o absolutaă perfecţiune pentru a atinge aceastaă faţetaă .
Le-am spus caă eram sigur caă don Juan a dezvaă luit selectiv
anumite lucruri unora dintre noi şi alte lucruri celorlalţi. Eu, de
exemplu, nu-mi aminteam saă fi discutat vreodataă cu don Juan
despre faţeta daă unaă toare a celei de-a doua atenţii. Apoi le-am
povestit ce mi-a spus don Juan despre fixarea atenţiei îîn general.
El insistase asupra faptului caă toate ruinele arheologice din
Mexic, dar mai ales piramidele, erau nocive pentrul omul modem,
descriind piramidele ca pe nişte expresii straă ine de gîînduri şi
acţiuni. El spunea caă fiecare detaliu, fiecare desen din ele,
reprezintaă un efort calculat de îînregistrare a unor aspecte ale
atenţiei complet straă ine pentru noi. Pentru don Juan nu numai
ruinele culturilor trecute conţineau un element periculos, ci tot
ceea ce constituie obiectul unei preocupaă ri obsesive conţine un
potenţial nociv.
Discutasem o dataă îîn detaliu despre asta îîn replicaă la unele
comentarii ale mele despre faptul caă nu ştiam unde saă -mi pun
îînsemnaă rile pentru a fi îîn siguranţaă . Maă interesau îîn modul cel
mai posesiv şi eram obsedat de securitatea lor.
– Ce aş putea face? l-am îîntrebat.
– Genaro ţi-a dat odataă soluţia, a raă spuns el. Atunci credeai caă
glumeşte, aşa cum faci îîntotdeauna. El nu glumeşte niciodataă . Ţi-a
spus caă ar trebui saă îînveţi saă scrii cu vîîrful degetului, îîn loc de
creion. Tu nu l-ai luat îîn serios, pentru caă nu-ţi poţi imagina caă
asta este „non-acţiunea” de a lua notiţe.
Am raă spuns caă ceea ce-mi propunea nu putea fi decîît o glumaă .
Îmaginea pe care mi-o faă urisem despre propria mea persoanaă era
aceea a unui om de ştiinţaă specializat îîn ştiinţe sociale, care avea
nevoie saă îînregistreze tot ce se spunea şi se faă cea, pentru a putea
trage concluzii verificabile. Pentru don Juan, îîntre cele douaă
lucruri era o legaă turaă . A fi un student serios nu depindea de
luatul notiţelor. Eu personal nu vedeam nici o soluţie; sugestia lui
don Genaro paă rea saă ţinaă de domeniul umoristic, nefiind o
posibilitate realaă .
Don Juan a continuat saă -şi suţinaă punctul de vedere. El spunea
caă a lua notiţe era o modalitate de a angaja prima atenţie, dîîndu-i
sarcina de a memora, şi caă eu luam notiţe pentru a-mi aminti ce
se spunea şi ce se faă cea Recomandarea lui don Genaro nu era o
glumaă , pentru caă a scrie cu vîîrful degetului pe hîîrtie, ca „non-
acţiunea” de a lua notiţe, îîmi va forţa a doua atenţie saă se
concentreze pe memorare, iar eu nu voi mai acumula foi de hîîrtie.
Don Juan era de paă rere caă rezultatul final ar fi mult mai concret şi
mai puternic decîît simpla consemnare a notiţelor. Dupaă cîît ştia el,
aşa ceva nu se realizase îîncaă , dar aă sta era principiul şi era solid.
M-a îîndemnat saă îîncerc o vreme. Lucrul acesta m-a tulburat.
Luarea notiţelor nu era numai un mecanism mnemotehnic, ci
ceva care maă şi calma. Era cel mai bun suport al meu. Acumularea
colilor de hîîrtie îîmi daă dea echilibru şi sens.
– Cîînd eşti îîngrijorat din cauza notiţelor tale, mi-a explicat
don Juan, îîţi concentrezi o parte foarte periculoasaă din tine
asupra lor. Toţi avem aceastaă parte periculoasaă , aceastaă fixare. Cu
cîît devenim mai puternici, cu atîît este aceasta parte mai mortalaă .
Pentru luptaă tori este recomandabil saă nu aibaă nici un lucru
material pe care saă -şi concentreze puterea, ci saă o concentreze pe
spirit, pe adevaă ratul zbor îîn necunoscut, nu pe scuturi lipsite de
îînsemnaă tate. ÎÎn cazul taă u, notiţele constituie scutul taă u. Ele nu te
vor laă sa saă traă ieşti îîn pace.
Aveam sentimentul caă nu exista nimic îîn lume care saă maă fi
putut separa de notiţele mele. Apoi don Juan a conceput o anume
sarcinaă pentru mine, îîn locul unei „non-acţiuni” propriu-zise. El
spunea caă pentru cineva care era atîît de posesiv ca mine, cel mai
potrivit mod de a maă elibera de carneţelele mele era saă le
dezvaă lui altora, saă le fac publice, scriind o carte. La vremea
respectivaă acest lucru mi s-a paă rut o glumaă mai mare decîît aceea
de a lua notiţe cu vîîrful degetului.
 – Nevoia ta de a poseda şi de a te agaă ţa de lucruri nu este
singularaă . Oricine vrea saă urmeze drumul luptaă torului, al
vraă jitorului, trebuie saă se elibereze de aceastaă fixaţie.
Binefaă caă torul meu îîmi povestea caă era o vreme cîînd luptaă torii
posedau obiecte materiale asupra caă rora îîşi plasau fixaţiile. Şi
astfel s-a pus problema al cui era obiectul cel mai puternic, sau
care era cel mai puternic dintre toate. Raă maă şiţe ale acestor
obiecte au raă mas îîn lume, reziduuri nefolosite ale acelei lupte
pentru putere. Nimeni nu poate spune ce fixaă ri s-au exercitat
asupra acelor obiecte. Oameni infinit mai puternici ca tine şi-au
imprimat îîn ele toate faţetele atenţiei lor. Tu ai îînceput saă
imprimi notiţelor neîînsemnata ta îîngrijorare. ÎÎncaă nu ai obţinut
alte nivele ale atenţiei. Gîîndeşte-te cîît de groaznic ar fi, dacaă , la
sfîîrşitul drumului taă u de luptaă tor, ţi-ai caă ra îîncaă sacii de notiţe îîn
spate. Atunci notiţele vor fi deja vii, îîn special dacaă ai îînvaă ţat saă
scrii cu vîîrful degetului şi îîncaă ar mai trebui saă aduni hîîrtii. ÎÎn
aceste condiţii, nu m-ar surprinde deloc dacaă cineva ar vedea
sacii taă i cu notiţe umblîînd singuri.
– Pentru mine este uşor saă îînţeleg de ce Nagualul Juan Matus
nu a vrut saă avem lucruri personale, a spus Nestor, dupaă ce am
terminat de vorbit. Noi toţi sîîntem „visaă tori”. El nu voia ca noi saă
ne concentraă m „partea visaă toare a corpului” nostru asupra faţetei
slabe a celei de-a doua atenţii.
– ÎÎn acea vreme nu-i îînţelegeam manevrele. ÎÎi luam îîn nume
de raă u faptul caă maă punea saă scap de tot ce aveam. Maă gîîndeam caă
nu e cinstit cu mine. Credeam caă îîn felul acesta îîncerca saă -i facaă
pe Pablito şi Benigno saă nu maă invidieze, pentru caă ei nu aveau
nimic. ÎÎn comparaţie cu ei, eu eram bine aşezat. Pe atunci nu-mi
daă deam seama caă el îîmi proteja „corpul din vis”.
Don Juan îîmi descrisese „visatul” îîn diferite feluri. Cel mai
nedesluşit dintre ele îîmi apare acum drept cel mai bun pentru a
descrie acţiunea respectivaă . El spunea caă „visatul” este îîn mod
intrinsec „non-acţiunea” de a dormi. ÎÎn acest mod, „visatul”
permite practicanţilor saă foloseascaă aceastaă parte a vieţii lor pe
care o petreceau dormind. Este ca şi cum „visaă torii” n-ar mai
dormi deloc. Totuşi, nu se ajunge la nici o îîmbolnaă vire din cauza
asta. „Visaă torii” nu îînceteazaă saă doarmaă , dar efectul „visatului”
pare saă fie o creştere a timpului de conştientțaă, prin folosirea unui
corp suplimentar – „corpul din vis”.
Don Juan mi-a explicat caă acest „corp din vis” este denumit
uneori „dublura” sau „celaă lalt” pentru caă este o replicaă perfectaă a
corpului fizic al „visaă torului”. Corpul acesta este inerent energia
unei fiinţe luminoase, o emanaţie alburie, fantomaticaă , fiind
proiectataă de fixarea celei de-a doua atenţii îîntr-o imagine
tridimensionalaă a corpului. Don Juan a explicat caă acest „corp din
vis” nu este o fantomaă , ci e la fel de real ca tot ceea ce observaă m
îîn lume. El spunea caă a doua atenţie este atrasaă inevitabil ca saă se
focalizeze asupra fiinţei noastre totale, ca un cîîmp de energie, iar
apoi ea transformaă aceastaă energie îîn orice doreşte. Bineîînţeles,
cel mai uşor lucru este imaginea corpului fizic, cu care sîîntem
familiarizaţi din viaţa obişnuitaă şi din folosirea primei atenţii.
Ceea ce canalizeazaă energia fiinţei noastre totale pentru a
produce lucruri ce se situeazaă îîn limitele posibilitaă ţii este
cunoscut drept „voinţaă ”. Don Juan nu putea spune care sîînt aceste
graniţe, doar caă la nivelul fiinţelor luminoase sfera este atîît de
mare, îîncîît este inutil saă îîncerci saă stabileşti limite – astfel,
energia unei fiinţe luminoase poate fi transformataă prin „voinţaă ”
îîn orice.
– Nagualul spunea despre „corpul din vis” caă se implicaă şi se
ataşeazaă de orice, a spus Benigno. El nu are un scop. Don Juan mi-
a spus caă baă rbaţii sîînt mai slabi decîît femeile, deoarece „corpul
din vis” al unui baă rbat este mai posesiv decîît al femeii.
Surioarele au îîncuviinţat la unison printr-o mişcare a capului.
La Gorda m-a privit şi a zîîmbit.
– Nagualul mi-a spus caă tu eşti regele posesivitaă ţii, mi s-a
adresat ea. Genaro zicea caă îîţi iei la revedere chiar şi de la
excremente, îînainte saă tragi apa.
Surioarele se praă paă deau de rîîs. Genarii faă ceau eforturi
disperate saă se abţinaă . Nestor, care staă tea lîîngaă mine, m-a baă tut
cu palma pe genunchi.
 – Nagualul şi Genaro obişnuiau saă istoriseascaă multe
ciudaă ţenii despre tine, a spus el. Ei ne-au îîntreţinut ani de zile cu
poveşti despre un tip ciudat pe care-l cunoşteau. Acum ştim caă tu
eşti acela.
Am îînceput saă simt o undaă de stingherealaă . Mi se paă rea caă don
Juan şi don Genaro m-au traă dat, faă cîînd haz de mine îîn faţa
ucenicilor. M-a cuprins o undaă de autocompaă timire. Am îînceput
saă maă plîîng. Am spus cu voce tare caă au fost influenţaţi saă fie
îîmpotriva mea, saă creadaă caă eram un nebun.
– Nu-i adevaă rat, a spus Benigno. Sîîntem îîncîîntaţi caă eşti cu noi.
– Oare aşa e? a izbucnit Lidia.
Au îînceput saă se contrazicaă vehement. Baă rbaţii şi femeile erau
îîn tabere diferite. La Gorda nu s-a alaă turat nici uneia. A raă mas
lîîngaă mine, îîn timp ce ceilalţi se ridicaseraă şi ţipau.
– Trecem printr-un moment foarte greu, mi-a spus La Gorda
pe un ton scaă zut. Noi am „visat” foarte mult, dar nu este totuşi de
ajuns pentru ceea ce ne trebuie.
– De ce aveţi nevoie, La Gorda?
– Nu ştim. Speram ca tu saă ne spui asta.
Surioarele şi Genarii s-au aşezat pentru a putea asculta ceea
ce-mi spunea La Gorda.
– Avem nevoie de un conducaă tor, a spus ea. Tu eşti Nagualul,
dar nu eşti un conducaă tor.
– ÎÎţi trebuie timp ca saă formezi un Nagual perfect, a spus
Pablito. Nagualul Juan Matus mi-a spus caă el îînsuşi era lipsit de
interes îîn tinereţe, pîînaă cîînd l-a scuturat ceva şi l-a scos din
aceastaă automulţumire.
– Nu cred, a ţipat Lidia. N-a afirmat niciodataă aşa ceva.
– El spunea caă era foarte îînstaă rit, a adaă ugat La Gorda cu voce
scaă zutaă .
– Nagualul mi-a povestit caă îîn tinereţe era o piazaă rea, exact ca
mine, a spus Pablito. Şi lui îîi spusese binefaă caă torul lui saă nu punaă
piciorul îîn acele piramide, şi de aceea el a locuit practic acolo,
pîînaă a fost scos din minţi de o hoardaă de fantome.
 Se pare caă nimeni nu ştia de povestea asta. Toţi au ciulit
urechile.
– Uitasem complet de asta, a explicat Pablito. Tocmai mi-am
amintit. A fost exact cum s-a îîntîîmplat şi cu La Gorda. ÎÎntr-o zi,
cîînd Nagualul a devenit un luptaă tor faă raă formaă , fixaă rile
raă uvoitoare ale acelor luptaă tori care şi-au exersat „visatul” şi alte
„non-acţiuni” îîn piramide au venit la el. L-au gaă sit lucrîînd pe
cîîmp. El mi-a povestit caă a vaă zut o mîînaă care a ieşit din paă mîîntul
unor brazde proaspete saă -l prindaă de pantaloni. A crezut caă era
un muncitor îîngropat accidental. A îîncercat saă -l scoataă din
paă mîînt. Apoi şi-a dat seama caă saă pa un mormîînt: acolo fusese
îîngropat un baă rbat. Nagualul a povestit caă baă rbatul era slab, cu
pielea tuciurie şi nu avea paă r. Nagualul a îîncercat saă acopere
repede mormîîntul. Nu voia saă -l vadaă ceilalţi muncitori şi nu voia
saă -l raă neascaă pe om, scoţîîndu-l îîn pofida voinţei lui. El lucra atîît
de adîîncit, îîncîît nici n-a baă gat de seamaă caă ceilalţi muncitori se
strîînseseraă îîn jurul lui. Nagualul spunea caă îîn momentul acela
sicriul s-a raă sturnat şi baă rbatul cu tenul îînchis s-a rostogolit, gol
puşcaă , pe paă mîînt. Nagualul a îîncercat saă -l ajute şi i-a rugat şi pe
ceilalţi saă -i dea o mîînaă de ajutor. Ei au rîîs de el. Credeau caă era
beat ori caă avea o crizaă de deliram tremens, pentru caă pe cîîmp nu
era nici un mort, sau sicriu, sau altceva de genul aă sta.
Nagualul a spus caă era speriat, dar n-a îîndraă znit saă -i
vorbeascaă binefaă caă torului saă u despre asta. Nu a contat, pentru caă
noaptea a venit la el o ceataă îîntreagaă de fantome. El s-a dus saă
deschidaă uşa din faţaă cîînd a baă tut cineva şi atunci a naă vaă lit o
hoardaă de oameni goi, cu ochii galbeni, straă lucitori. Aceştia l-au
aruncat la podea şi au îînceput saă joace tontoroiul pe el. Probabil
caă i-ar fi rupt toate oasele, dacaă nu ar fi apaă rut binefaă caă torul lui.
Acesta „vaă zuse” fantomele şi l-a luat pe Nagual cu el, aşezîîndu-l
îîntr-un loc sigur, o groapaă îîn paă mîînt, pe care o avea îîn spatele
casei. L-a îîngropat acolo pe Nagual, îîn vreme ce fantomele
staă teau pe vine îîn jurul lui, aşteptîîndu-şi şansa.
 Nagualul mi-a povestit caă era atîît de îînspaă imîîntat, îîncîît se
retraă gea de bunaă voie îîn coşciugul lui de paă mîînt saă doarmaă îîn
fiecare noapte, multaă vreme dupaă ce dispaă ruseraă fantomele.
Pablito s-a oprit. Toţi paă reau gata saă plece. Fremaă tau şi îîşi
schimbau poziţia, ca pentru a araă ta caă se saă turaseraă de stat jos.
Le-am spus caă m-am simţit foarte tulburat cîînd l-am auzit pe
prietenul meu povestind despre Atlantizii care se plimbau
noaptea îîn piramidele din Tula. Pîînaă îîn acea zi nu recunoscusem
profunzimea cu care acceptasem ceea ce maă îînvaă ţaseraă don Juan
şi don Genaro. Mi-am dat seama caă îîmi anulasem complet
judecata, deşi îîn mintea mea era foarte clar caă posibilitatea ca
acele statui colosale de piatraă saă se poataă plimba nici nu intra îîn
discuţie. Reacţia mea a fost o surprizaă totalaă pentru mine.
Le-am explicat pe larg caă ideea caă Atlantizii se plimbau
noaptea era un exemplu clar de fixare a celei de-a doua atenţii.
Ajunsesem la aceastaă concluzie folosind urmaă torul set de
premise: ÎÎntîîi, caă nu sîîntem exact ceea ce pretind simţurile
noastre caă sîîntem. De fapt, sîîntem fiinţe luminoase, capabile de a
deveni conştiente de luminozitatea noastraă . Doi, ca fiinţe
luminoase conştiente de luminozitatea noastraă , noi sîîntem
capabili saă scoatem la ivealaă diferite faţete ale conştiinţei noastre,
sau ale atenţiei noastre, cum o denumea don Juan. Trei,
dezvaă luirea poate fi realizataă printr-un efort deliberat, cum
îîncercam noi saă facem, sau accidental, prin traume fizice. Patru,
caă a fost o vreme cîînd vraă jitorii îîşi fixau îîn mod deliberat faţete
ale atenţiei lor pe obiectele materiale. Cinci, caă Atlantizii,
judecind dupaă forma lor îînfricoşaă toare trebuie saă fi fost obiecte
pe care şi-au fixat atenţia vraă jitorii dintr-un alt timp.
Am afirmat caă acel custode care îîi daă duse informaţia
prietenului meu descoperise cu certitudine o altaă faţetaă a atenţiei
lui; el a devenit involuntar, chiar dacaă numai pentru o clipaă , un
receptor al proiecţiilor celei de-a doua atenţii a vechilor vraă jitori.
Pentru mine nu mai paă rea atîît de imposibil ca omul saă fi
vizualizat fixaţia acelor vraă jitori.
 Dacaă aceşti vraă jitori aparţineau tradiţiei lui don Juan şi don
Genaro, ei trebuie saă fi fost practicanţi impecabili, caz îîn care n-ar
fi existat nici un fel de limite îîn ceea ce puteau îîndeplini prin
fixarea celei de-a doua atenţii. Dacaă intenţionau ca Atlantizii saă se
plimbe noaptea, atunci aceştia se plimbau noaptea.
Pe maă suraă ce vorbeam, cele trei surori au devenit foarte
furioase şi agitate din cauza mea. Cîînd am terminat, Lidia m-a
acuzat caă nu faă ceam altceva decîît saă vorbesc. Apoi s-au ridicat şi
au plecat faă raă saă spunaă maă car la revedere. Baă rbaţii le-au urmat,
dar s-au oprit la uşaă şi au dat mîîna cu mine. Eu şi La Gorda am
raă mas îîn cameraă .
– E ceva foarte ciudat la femeile astea, am spus.
– Nu. Sîînt doar plictisite de discuţii, a spus La Gorda. Ele
aşteptau de la tine o acţiune.
– Dar de ce Genarii nu erau plictisiţi de discuţii?
– Ei sîînt mai proşti decîît femeile, a replicat ea sec.
– Dar tu, La Gorda? Şi tu eşti plictisitaă de conversaţii?
– Nu ştiu ce se îîntîîmplaă , a spus ea solemn. Cîînd sîînt cu tine, nu
sîînt obositaă , dar cîînd sîînt cu surioarele sîînt extrem de obositaă ,
exact ca ele.

ÎÎn timpul urmaă toarelor zile lipsite de evenimente pe care le-

am petrecut cu ei, a fost evident caă surioarele erau extrem de
ostile faţaă de mine. Genarii maă tolerau cu dezinvolturaă . Doar La
Gorda paă rea saă fie de acord cu mine. ÎÎncepeam saă maă îîntreb de ce.
Am îîntrebat-o îînainte saă plec la Los Angeles.
– Nu ştiu de ce, dar sîînt obişnuitaă cu tine. Ca şi cum noi doi am
fi la fel, îîn timp ce surioarele şi Genarii ar aparţine unei lumi
diferite.
 2. „Văzutul” împreună
Dupaă ce m-am îîntors la Los Angeles, am avut timp de cîîteva
saă ptaă mîîni o stare de uşor disconfort, pe care am considerat-o a fi
o ameţealaă , sau o pierdere bruscaă a respiraţiei datorataă efortului
fizic. Raă ul a atins punctul culminant îîntr-o noapte, cîînd m-am
trezit îîngrozit, incapabil saă respir. Doctorul pe care l-am consultat
a pus diagnosticul de hiperventilaţie, provocataă probabil de
starea de tensiune. El nu mi-a prescris un tranchilizant şi a
sugerat saă respir îîntr-o pungaă de hîîrtie dacaă se îîntîîmplaă saă mai
am o crizaă .
Am decis saă maă îîntorc îîn Mexic, saă -i cer sfatul La Gordei. Dupaă
ce i-am spus diagnosticul doctorului, ea m-a asigurat caă nu era
nici o boalaă , caă îîncepeam saă -mi pierd scuturile şi ceea ce simţeam
de fapt era „pierderea formei umane” şi intrarea îîntr-o nouaă stare
de detaşare faţa de lucrurile omeneşti.
– Nu te lupta. Reacţia noastraă fireascaă este saă ne luptaă m
îîmpotriva ei. Faă cîînd asta, o risipim. Elibereazaă -te de fricaă şi
urmaă reşte pas cu pas pierderea formei umane.
Ea a adaă ugat caă dezintegrarea formei umane îîn cazul ei a
îînceput îîn pîîntec, cu o durere puternicaă şi cu o presiune
neobişnuitaă , care s-a deplasat uşor îîn douaă direcţii, îîn jos, îîn
picioare şi îîn sus, îîn gîît. Ea a adaă ugat caă efectele se simt imediat.
Voiam saă îînregistrez fiecare nuanţaă a intraă rii mele îîn aceastaă
stare nouaă . M-am pregaă tit saă fac o descriere detaliataă , dar spre
marea mea îîntristare, nu s-a mai îîntîîmplat nimic. Dupaă cîîteva zile
de aşteptaă ri zadarnice, am renunţat la explicaţia La Gordei şi am
ajuns la concluzia caă doctorul mi-a pus diagnosticul corect Mie mi
se paă rea absolut plauzibil. ÎÎmi asumasem o responsabilitate care
îîmi provoca o stare de îîncordare insuportabilaă . Acceptasem rolul
de şef care ucenicii credeau caă -mi aparţine, dar nu aveam nici o
idee cum saă conduc.
Tensiunea prezentaă îîn viaţa mea s-a manifestat îîntr-un mod şi
mai serios. Nivelul meu obişnuit de energie scaă dea necontenit.
Don Juan ar fi spus caă îîmi pierdeam puterea personalaă şi caă , îîn
cele din urmaă , îîmi voi pierde şi viaţa. El maă sfaă tuise saă traă iesc
exclusiv îîn termenii de putere personalaă , pe care-o îînţelegem ca
pe o stare de a fiinţa, o relaţie de ordine îîntre subiect şi univers, o
relaţie care nu poate fi îîntreruptaă faă raă a avea ca rezultat moartea
subiectului. ÎÎntrucîît nu se îîntrezaă rea nici o modalitate de a-mi
schimba starea, am ajuns la concluzia caă viaţa mea se apropia de
sfîîrşit. Faptul caă aveam senzaţia caă sîînt pierdut îîi îînfuria pe toţi
ucenicii. M-am decis saă maă despart de ei pentru cîîteva zile,
pentru a-mi îîmpraă ştia tristeţea şi furia lor.
Cîînd m-am îîntors, i-am gaă sit stîînd îîn faţa uşii surioarelor de
parcaă m-ar fi aşteptat. Nestor a alergat spre maşina mea, şi îîncaă
îînainte saă opresc motorul, a strigat anunţîîndu-maă caă Pablito
fugise. Se dusese saă moaraă îîn oraşul Tula, locul straă moşilor saă i.
Eram îîngrozit. Maă simţeam vinovat.
La Gorda nu era de acord cu mine. Ea radia, exprimîîndu-şi
mulţumirea.
– Acel mic codoş e mai bun mort. Acum o saă traă im cu toţii îîn
armonie, aşa cum ar fi trebuit s-o facem. Nagualul a spus caă o saă
ne schimbi vieţile. Ei bine, ai faă cut-o. Acum nu ne mai deranjeazaă
Pablito. Ai scaă pat de el. Priveşte cîît de fericiţi sîîntem. Sîîntem mai
buni faă raă el.
Eram revoltat de asprimea ei. Am afirmat cîît de categoric
puteam caă don Juan ne daă duse tuturor, îîn modul cel mai staă ruitor,
schema de viaţaă a luptaă torului. Am accentuat spunîîndu-le caă
impecabilitatea luptaă torului cerea ca eu saă nu-l las pe Pablito saă
moaraă aşa.
– Şi ce crezi caă ai de faă cut? a îîntrebat La Gorda.
– O saă iau pe unul dintre voi saă stea cu el, pîînaă îîn ziua îîn care
toţi, inclusiv Pablito, veţi pleca de aici.
Au rîîs de mine, chiar şi Nestor şi Benigno, despre care
credeam caă sîînt mai apropiaţi de Pablito. La Gorda a rîîs mai mult
decîît ceilalţi, provocîîndu-maă evident.
M-am îîntors spre Nestor şi Benigno, pentru a le solicita
ajutorul. Şi-au îîntors privirea îîn altaă parte.
 Am apelat la îînţelegerea La Gordei. Am rugat-o. Am folosit
toate argumentele care mi-au venit îîn minte. Maă privea cu un
dispreţ total.
– Saă mergem, le-a spus celorlalţi.
Mi-a aruncat cel mai neutru zîîmbet. A dat din umeri şi şi-a
ţuguiat buzele.
– Eşti binevenit dacaă vrei saă vii cu noi, mi-a spus ea, dar saă nu
pui îîntrebaă ri, ori saă discuţi despre praă paă ditul aă la.
– Eşti un luptaă tor faă raă formaă , La Gorda, am spus. Tu mi-ai spus
asta. Atunci de ce-l judeci pe Pablito?
La Gorda n-a raă spuns. Dar a îînregistrat lovitura. S-a îîncruntat
şi mi-a evitat privirea.
– La Gorda este cu noi! a urlat Josephina cu voce ridicataă . Cele
trei surori s-au strîîns îîn jurul La Gordei şi au tras-o îîn casaă . Le-am
urmat. Nestor şi Benigno au intrat şi ei.
– Ce-ai de gîînd saă faci, saă iei pe una dintre noi cu forţa? m-a
îîntrebat La Gorda.
Le-am spus tuturor caă este de datoria mea saă -l ajut pe Pablito
şi caă aş face acelaşi lucru pentru oricare dintre ei.
– Chiar crezi caă eşti îîn stare saă rezolvi problema asta? m-a
îîntrebat La Gorda cu ochii plini de mîînie.
Am vrut saă urlu de furie, aşa cum mai faă cusem îîn prezenţa lor,
dar circumstanţele erau diferite. Nu puteam s-o fac.
– O saă o iau pe Josefina cu mine. Eu sîînt Nagualul.
La Gorda a strîîns îîn jurul ei surioarele şi le-a protejat cu
propriul ei corp. Fetele erau gata saă -şi dea mîîinile. Ceva din mine
ştia caă dacaă o faă ceau, forţa lor comunaă ar fi fost îînfricoşaă toare şi
eforturile mele de a o lua pe Josefina ar fi fost inutile. Singura
mea şansaă era saă le despart îînainte de a ajunge saă se grupeze. Am
îîmpins-o pe Josefina cu palmele şi am trimis-o rostogolindu-se
spre centrul camerei. ÎÎnainte saă aibaă timp saă se regrupeze le-am
lovit pe Lidia şi pe Rosa. S-au claă tinat de durere. La Gorda s-a
repezit la mine, cu o furie pe care n-o mai vaă zusem niciodataă la
ea. Era ca atacul unei fiare saă lbatice. ÎÎşi adunase îîntreaga
concentrare pentru a-mi administra o singuraă lovituraă . Dacaă m-ar
fi lovit, m-ar fi omorîît. Mi-a ratat pieptul cu cîîţiva centimetri. Am
prins-o din spate îîntr-o îîmbraă ţişare ca de urs şi ne-am rostogolit.
M-am tot rostogolit pîînaă la epuizare. Corpul ei s-a relaxat şi a
îînceput saă maă mîîngîîie pe dosul mîîinilor, care erau prinse strîîns îîn
jurul stomacului ei.
Apoi am observat caă Benigno şi Nestor staă teau lîîngaă uşaă .
Amîîndoi paă reau gata saă leşine.
La Gorda a arborat un zîîmbet larg şi mi-a şoptit la ureche caă
era bucuroasaă caă o copleşisem.
Am luat-o pe Josefina la Pablito. Simţeam caă era singura dintre
ucenici care avea nevoie de cineva care saă aibaă grijaă de ea şi
Pablito ar fi fost ultima persoanaă care saă -i fi refuzat acest lucru.
Eram sigur caă simţul lui îîl va obliga saă aibaă grijaă de ea, deoarece
ea avea nevoie de ajutor.

Peste o lunaă , m-am îîntors îîncaă o dataă îîn Mexic. Pablito şi

Josefina se reîîntorseseraă . Locuiau îîmpreunaă îîn casa lui don
Genaro şi o îîmpaă rţeau cu Benigno şi Rosa. Nestor şi Lidia traă iau
îîn casa lui Soledad, iar La Gorda era singuraă îîn casa surioarelor.
– Te surprind noile noastre aranjamentele de viaţaă ? a îîntrebat
La Gorda.
Surpriza mea era mai mult decîît evidentaă . Voiam saă cunosc
toate implicaţiile acestor noi organizaă ri.
La Gorda mi-a replicat pe un ton sec caă nu cunoştea nici un fel
de implicaţii. Ei aleseseraă saă traă iascaă îîn cupluri, dar nu precum
cuplurile. A adaă ugat caă , îîn pofida a ceea ce aş fi putut crede, erau
luptaă tori impecabili.
Noul aranjament era mai degrabaă plaă cut. Toţi paă reau foarte
relaxaţi. Dispaă ruseraă murmuratul sau izbucnirile de agresivitate
dintre ei. Se deciseseraă saă se îîmbrace îîn ţinuta indianaă a acelei
regiuni. Femeile purtau fuste îîncreţite care atingeau aproape
paă mîîntul. Aveau şaluri îînchise la culoare şi paă rul aranjat îîn cosiţe,
cu excepţia Josefinei, care purta tot timpul o paă laă rie. Baă rbaţii
purtau caă maă şi şi pantaloni albi şi subţiri gen pijamale şi paă laă rii
de pai. ÎÎn picioare toţi aveau sandale faă cute de casaă .
 Am îîntrebat-o pe La Gorda care era motivul noului mod de a
se îîmbraă ca. Ea a spus caă era gata saă plece. Mai devreme sau mai
tîîrziu, cu ajutorul meu sau singuri, urmau saă paă raă seascaă valea
aceea. Vor intra îîntr-o lume şi o viaţaă nouaă . Cîînd vor fi faă cut asta,
vor cunoaşte schimbarea; cu cîît purtau mai mult hainele lor
indiene, cu atîît va fi mai drasticaă schimbarea cîînd îîşi vor pune
haine de oraş. Ea a adaă ugat caă au fost îînvaă ţaţi saă fie adaptabili, saă
se simtaă îîn largul lor îîn orice situaţie, şi eu fusesem îînvaă ţat la fel.
Misiunea mea era saă maă port cu ei firesc, indiferent de ce mi-ar fi
faă cut mie. ÎÎn schimb, provocarea lor era saă paă raă seascaă valea şi saă
se aşeze îîn altaă parte, pentru a afla dacaă erau sau nu destul de
fluizi, aşa cum trebuie saă fie luptaă torii.
Î-am cerut opinia despre şansele noastre de reuşitaă . Ea a
raă spuns caă pe feţele noastre era scrisaă nereuşita.
La Gorda a schimbat brusc subiectul şi mi-a spus caă , îîn
„visatul” ei, ea se vedea privind la o trecaă toare îîngustaă îîntre doi
munţi rotunzi, enormi; cei doi munţi îîi erau familiari şi voia s-o
conduc îîntr-un oraş din apropiere. Credea, faă raă saă ştie de ce, caă
cei doi munţi se aflau acolo, iar mesajul din „visul” ei era caă
trebuia saă mergem amîîndoi acolo.

Am plecat cîînd se craă pa de ziuaă . Mai trecusem cu maşina prin

oraşul acela. Era foarte mic şi nu observasem niciodataă nimic îîn
jurul lui care saă semene cu viziunea La Gordei. ÎÎn jurul lui erau
doar dealuri erodate. S-a adeverit caă cei doi munţi nu erau acolo
sau, dacaă erau, nu-i puteam gaă si.
ÎÎn timpul celor douaă ore pe care le-am petrecut îîn acel oraş,
am avut totuşi amîîndoi sentimentul caă ştiam ceva nedefinit, care
se transforma uneori îîn certitudine şi apoi se pierdea îîn
îîntuneric, ca saă devinaă doar frustrare şi enervare. Vizitarea
oraşului acelea ne-a tulburat îîn moduri misterioase; sau mai
exact, din motive necunoscute, am devenit foarte agitaţi. Maă
aflam îîn miezul unui conflict cîît se poate de ilogic. Nu-mi
aminteam saă maă fi oprit vreodataă îîn acel oraş, dar puteam jura nu
numai caă fusesem acolo, dar caă şi traă isem acolo o vreme. Nu era
vorba de o amintire claraă ; nu-mi aminteam straă zile sau casele.
Ceea ce simţeam era o nelinişte vagaă , dar puternicaă , caă se va
laă muri ceva îîn mintea mea. Nu eram sigur ce, probabil o amintire.
Uneori, aceastaă nelinişte devenea supremaă , îîn special cîînd am
vaă zut o anumitaă casaă . Am parcat îîn faţa ei. Eu şi La Gorda am
privit-o din maşinaă aproape o oraă , dar nici unul dintre noi nu a
sugerat saă coborîîm şi saă intraă m îîn ea.
Eram amîîndoi iritaţi. Am îînceput saă discutaă m despre viziunea
pe care o avusese îîn legaă turaă cu cei doi munţi; conversaţia
noastraă s-a transformat curîînd îîntr-o controversaă . Ea credea caă
nu luasem îîn serios „visul” ei. Am continuat saă discutaă m îîn
contradictoriu pîînaă cîînd ne-am trezit ţipîînd unul la altul, nu atîît
de supaă rare, cîît de nervozitate. M-am surprins îîn aceastaă stare şi
m-am oprit.
La îînapoiere am parcat maşina pe o laturaă a şoselei. Am
coborîît saă ne dezmorţim picioarele. Ne-am plimbat o vreme;
baă tea vîîntul, aşa caă nu era o plaă cere. La Gorda paă rea agitataă . Ne-
am îîntors la maşinaă şi ne-am urcat.
– Dacaă ţi-ai putea aduna cunoaşterea, a spus La Gorda pe un
ton rugaă tor. Ai şti caă pierderea formei umane…
S-a oprit îîn mijlocul frazei; îîncruntarea mea probabil caă o
oprise. Eram conştientaă de lupta mea interioaraă . Dacaă ar fi existat
îîn mine vreo urmaă de cunoaştere pe care saă o pot scoate la
suprafaţaă îîn mod conştient, aş fi faă cut-o imediat.
– Dar sîîntem fiinţe luminoase, a spus ea pe acelaşi ton
convingaă tor. Avem atîît de multe îîn faţa noastraă . Tu eşti Nagualul
nostru. Tu ştii şi mai multe.
– Ce crezi caă ar trebui saă fac?
– Trebuie saă te lepezi de dorinţa de a te agaă ţa. Exact acelaşi
lucru mi s-a îîntîîmplat şi mie. Maă agaă ţam de lucruri, de exemplu
de mîîncarea care-mi plaă cea, de munţii îîntre care traă iam, de
oamenii cu care îîmi plaă cea saă discut. Dar, cel mai mult maă agaă ţam
de dorinţa de a fi plaă cutaă .
Î-am spus caă sfatul ei nu avea nici un sens pentru mine, pentru
caă nu eram conştient saă maă fi ataşat de ceva. Ea a insistat spunîînd
caă , îîntr-un anume fel, ştiam caă puneam bariere îîn calea pierderii
formei mele umane.
– Atenţia noastraă este antrenataă saă se focalizeze cu
îîndaă raă tnicie, a continuat ea. Aşa menţinem noi lumea. Prima ta
atenţie a fost îînvaă ţataă saă se focalizeze pe ceva care este foarte
straniu pentru mine, dar este foarte familiar pentru tine.
Î-am spus atunci caă mintea mea se sprijinaă pe abstracţii – nu
abstracţii ca matematica, de exemplu, ci mai degrabaă propoziţii
de cumpaă tare.
– Acum este timpul saă laşi de-o parte toate astea. Pentru a-ţi
putea pierde forma umanaă , trebuie saă te eliberezi de tot acest
balast. Tu te echilibrezi atîît de tare, îîncîît te paralizezi de unul
singur.
Nu voiam saă discut îîn contradictoriu. Ceea ce numea ea
pierderea formei umane era un concept prea vag pentru a maă
ocupa de el imediat. Pe mine maă interesa cam ce se îîntîîmplase îîn
oraşul acela. La Gorda nu voia saă discutaă m despre asta.
– Singurul lucru care conteazaă este ca tu saă -ţi aduni
cunoştinţele. Dacaă vrei, poţi saă o faci, ca îîn ziua cîînd a fugit
Pablito, iar tu şi cu mine am ajuns saă ne batem.
La Gorda a spus caă ceea ce s-a îîntîîmplat îîn ziua aceea era un
exemplu de „reîîmprospaă tare a cunoştinţelor cuiva”. Faă raă saă fi fost
perfect conştient de ceea ce faă ceam, eu folosisem manevre
complexe, care necesitau „vederea”.
– Tu nu ne-ai atacat pur şi simplu. Tu ai „vaă zut”.
Avea dreptate, îîntr-un fel. Atunci avusese loc ceva ieşit din
comun. Am reconsiderat totul îîn mare detaliu, rezumîîndu-maă
totuşi, la o speculaţie personalaă . Nu aveam nici o explicaţie
adecvataă pentru ceea ce se îîntîîmplase, îîn afaraă de a spune caă
îîncaă rcarea emoţionalaă a momentului maă afectase îîn modalitaă ţi
incredibile.
Cîînd am paă şit îîn casaă şi le-am vaă zut pe cele patru femei, am
îînţeles îîntr-o fracţiune de secundaă caă eram îîn stare saă -mi schimb
modul de percepţie obişnuit. Vedeam patru pete amorfe de
luminaă chihlimbarie foarte intensaă , exact îîn faţa mea. Una dintre
ele era mai plaă cutaă . Celelalte trei erau nişte lumini taă ioase,
neprietenoase, de un alb-chihlimbariu. Cea mai blîîndaă era La
Gorda. Îar îîn acel moment, cele trei lumini neprietenoase se
profilau ameninţaă tor deasupra ei.
Pata de luminozitate cea mai apropiataă de mine, Josefina, era
un pic dezechilibrataă . Ea era aplecataă îîn faţaă , aşa caă i-am faă cut
vîînt. Le-am lovit pe celelalte douaă îîntr-o scobituraă pe care o
aveau îîn partea dreaptaă . Nu eram conştient caă acolo trebuia saă le
lovesc. Am gaă sit caă acea scobituraă era pur şi simplu convenabilaă –
maă invita parcaă saă o lovesc cu piciorul. Rezultatul a fost
devastator. Lidia şi Rosa au leşinat pe loc. Le lovisem îîn coapsa
dreaptaă . Nu era o lovituraă care saă poataă frîînge un os, eu am
îîmpins cu piciorul doar petele de luminaă din faţa mea. Oricum,
parcaă le daă dusem o lovituraă îîngrozitoare îîn cel mai vulnerabil
punct al corpului lor.
La Gorda avea dreptate, eu îîmi reaminteam de ceva ştiut şi de
care nu eram conştient. Dacaă asta îînsemna „a vedea”, concluzia
logicaă pentru intelectul meu era caă „a vedea” este o cunoaştere
corporalaă . Predominanţa simţului vizual din noi influenţeazaă
aceastaă cunoaştere corporalaă şi o face saă fie luataă drept vedere.
Ceea ce mi se îîntîîmplase nu era totuşi ceva vizual. Am „vaă zut”
petele de luminaă cu altceva decîît cu ochii, deoarece eram
conştient caă cele patru femei se gaă seau îîn raza mea vizualaă îîn
timpul îîn care am avut de-a face cu ele. Petele de luminaă nici
maă car nu se suprapuneau peste fizicul lor. Cele douaă seturi de
imagini erau separate. Ceea ce complica problema era timpul.
Totul se îîntîîmplase îîn cîîteva secunde. Dacaă eu treceam de la o
secundaă la cealaltaă , trecerea era atîît de rapidaă , îîncîît îîşi pierdea
sensul, de aceea nu-mi pot aminti decîît de percepţia simultanaă a
celor douaă scene.
Dupaă ce am lovit cele douaă puncte de luminaă , cea mai blîîndaă –
La Gorda – s-a îîndreptat îîn direcţia mea. Ea nu venea drept spre
mine, ci a pornit-o undeva spre stîînga mea din chiar momentul îîn
care a îînceput saă se mişte; ea intenţiona evident saă maă evite, aşa
caă atunci cîînd a trecut, am prins-o. ÎÎn timp ce ne tot rostogoleam
pe podea, simţeam cum maă dizolvam îîn ea. Atunci a fost singurul
moment îîn care mi-am pierdut fluenţa. Am redevenit conştient de
mine îînsumi îîn timp ce La Gorda îîmi mîîngîîia dosul mîîinilor.
– ÎÎn „visatul” nostru, surioarele şi cu mine am îînvaă ţat saă ne
unim mîîinile, a spus La Gorda. Ştim saă formaă m o linie. ÎÎn acea zi,
problema noastraă a fost caă nu mai formasem linia aceea îîn afara
camerei noastre. De aceea m-au tras ele îînaă untru. Corpul taă u ştia
ce îînsemna dacaă noi ne uneam mîîinile. Dacaă am fi faă cut-o, aş fi
fost sub controlul lor. Ele sîînt mai îîndîîrjite decîît mine. Corpurile
lor sîînt strîîns unite; ele nu sîînt preocupate de sex. Eu da. Asta maă
face mai slabaă . Sîînt siguraă caă legaă tura ta cu sexul este ceea ce face
saă -ţi fie foarte greu saă -ţi aduni cunoştinţele.
Ea a continuat saă vorbeascaă despre cîît de consumatoare sîînt
efectele actului sexual. Maă simţeam stingherit. Am îîncercat saă
îîndepaă rtez conversaţia de acest subiect, dar ea paă rea hotaă rîîtaă saă
revinaă asupra lui.
– Haide saă mergem îîn Mexico City, am spus disperat.
Credeam caă o voi şoca. Ea n-a raă spuns. Şi-a îîncreţit buzele şi a
mijit ochii. Şi-a contractat muşchii baă rbiei, îîmpingîîndu-şi buza de
sus, pîînaă i s-a umflat sub nas. Faţa ei s-a contractat atîît de mult,
îîncîît am fost luat prin surprindere. Ea a reacţionat la
surprinderea mea şi şi-a relaxat muşchii feţei.
– Haide, La Gorda. Saă mergem îîn Mexico City.
– Bineîînţeles, de ce nu? Ce îîmi trebuie?
Nu maă aşteptam la reacţia asta şi am fost şocat chiar eu.
– Nimic. O saă mergem aşa cum sîîntem.
Faă raă saă spunaă vreun cuvîînt, s-a suit îîn maşinaă şi am plecat
spre Mexico City. Era îîncaă devreme, nu era nici amiaza. Am
îîntrebat-o dacaă ar îîndraă zni saă meargaă cu mine la Los Angeles. O
clipaă a caă zut pe gîînduri.
– Tocmai mi-am îîntrebat corpul luminos.
– Şi ce a spus?
– A spus caă doar dacaă ne permite puterea.
ÎÎn vocea ei era atîîta caă lduraă , îîncîît am oprit maşina şi am
îîmbraă ţişat-o. Afecţiunea mea pentru ea îîn acel moment era atîît
de mare, îîncîît m-am speriat Nu avea nici o legaă turaă cu sexul sau
cu nevoia de îîmbaă rbaă tare psihologicaă ; era o senzaţie care
depaă şea tot ceea ce cunoşteam.
ÎÎmbraă ţişîînd-o pe La Gorda, mi-a revenit sentimentul de mai
devreme, caă ceva îîn mine, care era îînchis, ascuns îîntr-o nişaă la
care nu puteam ajunge, era gata saă erupaă . Aproape am ştiut
despre ce era vorba, dar am pierdut acel ceva imediat ce l-am
atins.

La Gorda şi cu mine am ajuns îîn oraşul Oaxaca la sfîîrşitul

dupaă -amiezii. Am parcat maşina pe o stradaă lateralaă şi apoi ne-
am dus îîn centrul oraşului, spre piaţaă . Caă utam o bancaă unde
obişnuiau saă stea don Juan şi don Genaro. Era liberaă . Am raă mas
acolo îîn taă cere. ÎÎn cele din urmaă , La Gorda a spus caă fusese acolo
cu don Juan de nenumaă rate ori şi, de asemenea, cu altaă persoanaă ,
pe care nu şi-o aminteşte. Nu era siguraă dacaă nu cumva visase.
– Ce faă ceai cu don Juan pe banca asta? am îîntrebat.
– Nimic. Doar staă team şi aşteptam autobuzul, sau camionul de
cherestea, care ne lua pîînaă îîn munţi.
Î-am spus caă , atunci cîînd staă team cu don Juan pe bancaă ,
discutam ore îîntregi.
Î-am povestit de marea preferinţaă pe care o avea pentru
poezie şi cum obişnuiam saă -i citesc cîînd nu aveam altceva de
faă cut. El asculta poeziile pornind de la ideea caă doar prima,
uneori a doua strofaă meritau saă fie citite; restul, spunea el, era
doar un raă sfaă ţ din partea poetului. Din sutele de poezii pe care i
le-am citit, a ascultat îîn îîntregime foarte puţine. La îînceput îîi
citeam ce îîmi plaă cea mie; preferinţele mele se îîndreptau spre
poezia abstractaă şi cerebralaă . Mai tîîrziu, el maă punea saă -i citesc
de multe ori ce-i plaă cea lui. Dupaă el, era de preferat ca o poezie saă
fie densaă , preferabil scurtaă şi saă fie formataă din imagini precise şi
zguduitoare, de mare simplitate.
Dupaă -amiaza tîîrziu, stîînd pe o bancaă din Oaxaca, o poezie de
Cesar Vallejo paă rea saă rezume pentru el mai ales un sentiment
special de dor. Î-am recitat-o La Gordei din memorie, nu atîît
pentru plaă cerea ei, cîît pentru a mea.
Mă întreb ce face ea la ora asta,
scumpa şi nepreţuita mea Rita
din trestii şi cireşi sălbatici.
Acum, cînd oboseala asta mă înabuşă şi sîngele moţăie
ca un coniac leneş în mine.
Mă întreb ce face ea cu mîinile acelea
care, într-o atitudine de căinţă
obişnuiau să calce albeaţa apretată după-amiezele.
Acum, cînd ploaia asta îmi şterge dorinţa de a pleca.
Mă întreb ce s-a întîmplat cu cămaşa ei de dantelă;
cu truda ei; cu mersul ei;
cu aroma ei de trestie de zahăr primăvăratică din acel loc.
Ea trebuie să fie la uşă,
privind mişcarea rapidă a unui nor.
O pasăre sălbatică îşi va slobozi chemarea de pe acoperişul
de ţiglă;
şi, în cele din urmă, ea va spune tremurînd: „Isuse, cît e de frig!”
Amintirea lui don Juan era extrem de vie. Nu era o amintire la
nivelul gîîndului, nici la nivelul sentimentelor conştiente. Era un
fel de amintire necunoscutaă , care maă faă cea saă plîîng. Lacrimile îîmi
curgeau din ochi, dar ele nu maă linişteau.
Pentru don Juan, ultima oraă a dupaă -amiezei avea o
semnificaţie specialaă . ÎÎi acceptasem ideea despre aceastaă oraă ca şi
convingerea lui caă dacaă urma saă mi se îîntîîmple ceva important,
atunci acest lucru avea saă se îîntîîmple la aceastaă oraă .
La Gorda şi-a pus capul pe umaă rul meu. Mi-am laă sat şi eu
capul pe capul ei. Am raă mas o vreme îîn poziţia asta. Maă simţeam
relaxat; agitaţia din mine dispaă ruse. Era ciudat caă simplul fapt de
a-mi odihni capul pe capul ei îîmi aducea atîîta linişte. Am vrut saă
fac o glumaă şi saă -i spun caă ar trebui saă ne legaă m capetele
îîmpreunaă . Apoi am ştiut caă m-ar fi luat îîn serios. Corpul mi s-a
cutremurat de rîîs şi am realizat caă dormeam, deşi aveam ochii
deschişi; dacaă voiam cu adevaă rat, maă puteam scula îîn picioare.
Nu doream saă maă mişc, aşa caă am raă mas acolo, pe deplin treaz şi
totuşi adormit. Vedeam oamenii care treceau şi se uitau la noi. Nu
maă interesa deloc lucrul acesta. ÎÎn mod obişnuit m-aş fi simţit
stingherit saă fiu privit astfel. Apoi, dintr-o dataă , oamenii din faţa
mea s-au transformat îîn nişte pete mari de luminaă albaă .
Observam pentru prima dataă îîn viaţaă ouaă le luminoase, îîntr-o
manieraă prelungitaă ! Don Juan îîmi spusese caă fiinţele umane îîi
apar celui ce le „vede” ca nişte ouaă luminoase. Percepusem şi
îînainte nişte straă fulgeraă ri, dar niciodataă nu-mi focalizasem
viziunea pe ele cum faă ceam îîn ziua aceea.
La îînceput, petele de luminaă erau destul de amorfe. Ca şi cum
focalizarea nu era reglataă . Dar apoi, la un moment dat, parcaă aş fi
reuşit îîn sfîîrşit saă îîmi potrivesc viziunea şi petele de luminaă s-au
transformat îîn nişte ouaă luminoase alungite. Ele erau mari, de
fapt enorme, probabil de vreo doi metri şi zece centimetri
îînaă lţime şi un metru douaă zeci de centimetri laă ţime, sau şi mai
largi.
La un moment dat am observat caă ouaă le nu se mai mişcaă .
Vedeam o masaă solidaă de luminozitate îîn faţa mea. Ouaă le maă
urmaă reau, aplecîîndu-se periculos deasupra mea. M-am mişcat
deliberat şi m-am ridicat. La Gorda adormise profund pe umaă rul
meu. ÎÎn jurul nostru era un grup de adolescenţi. Ei trebuie saă se fi
gîîndit caă eram beţi. Ne imitau. Cel mai îîndraă zneţ dintre ei îîi
atingea sîînii La Gordei. Am mişcat-o şi am trezit-o. Ne-am ridicat
îîn grabaă şi am plecat. Ei ne-au urmaă rit, strigîînd obscenitaă ţi şi
ironizîîndu-ne. Prezenţa unui poliţist la colţ i-a oprit saă -şi
continue haă rţuiala. Am mers îîn taă cere spre locul îîn care îîmi
laă sasem maşina. Era aproape searaă . Brusc, La Gorda m-a prins de
mîînaă . Ochii ei erau maă riţi, gura deschisaă . Araă ta ceva cu mîîna.
– Uite! Uite! a strigat ea. Nagualul şi Genaro!
Am vaă zut doi baă rbaţi dîînd colţul unui bloc, îîn faţa noastraă . La
Gorda a îînceput saă fugaă . Urmîînd-o, am îîntrebat-o dacaă era siguraă .
Ea era convinsaă . Spunea caă atunci cîînd s-a uitat îînainte, don Juan
şi don Genaro o fixau cu privirea. ÎÎn momentul îîn care ochii lor s-
au îîntîîlnit, ei au plecat.
Cîînd am dat şi noi colţul, cei doi baă rbaţi se gaă seau la aceeaşi
distanţaă îîn faţa noastraă . Erau îîmbraă caţi ca nişte ţaă rani mexicani.
Aveau paă laă rii de paie. Nu le puteam distinge traă saă turile. Unul era
viguros, ca don Juan, celaă lalt era subţire, ca don Genaro. Cei doi
baă rbaţi au dat iar un colţ, iar noi am alergat faă cîînd zgomot dupaă
ei. Strada pe care o luaseraă era pustie şi ducea la marginea
oraşului. Cotea uşor spre stîînga. Cei doi baă rbaţi se aflau exact îîn
curbaă . Chiar atunci, s-a îîntîîmplat ceva care m-a faă cut saă cred caă
nu era exclus ca cei doi saă fi fost don Juan şi don Genaro. A fost o
mişcare pe care a faă cut-o cel scund. El şi-a îîntors faţa trei sferturi
spre noi şi a dat din cap, parcaă spunîîndu-ne saă -i urmaă m, exact
cum faă cea don Genaro, cîînd umblam prin paă duri. El mergea
îîntotdeauna îîn faţa mea, cutezaă tor, invitîîndu-maă cu o mişcare a
capului saă -l ajung din urmaă .
La Gorda a îînceput saă ţipe „Nagualule! Genaro! Aşteptaţi!”
Ea alerga îîn faţa mea. Baă rbaţii mergeau repede spre nişte
cocioabe, care se zaă reau îîn amurg. Au intrat probabil îîntr-una
dintre ele, sau au luat-o pe unul din drumuri; brusc, au dispaă rut.
La Gorda staă tea acolo şi le striga numele faă raă nici cea mai micaă
timiditate. Oamenii au ieşit saă vadaă cine striga. Am ţinut-o pîînaă s-
a calmat.
– Erau chiar îîn faţa mea, a spus ea plîîngîînd. La nici trei metri.
Cîînd am ţipat şi ţi-am atras atenţia, au ajuns îîntr-o clipaă la o
stradaă depaă rtare.
Am îîncercat s-o calmez. Se gaă sea îîntr-o stare de mare
nervozitate. Atona de mine, tremurîînd. Dintr-un motiv
necunoscut, eram absolut sigur caă cei doi baă rbaţi nu erau don
Juan şi don Genaro; de aceea nu am putut îîmpaă rtaă şi agitaţia La
Gordei. Ea a spus caă trebuia saă ne îîntoarcem acasaă , caă puterea nu-
i va permite saă meargaă la Los Angeles, sau chiar la Mexico City cu
mine. ÎÎncaă nu era pregaă titaă saă caă laă toreascaă . Era convinsaă caă faptul
caă îîi vaă zusem era o prevestire. Ei au dispaă rut indicîînd direcţia est,
spre oraşul ei.
 Nu am avut nici o obiecţie saă plecaă m chiar îîn clipa aceea. Dupaă
tot ce se îîntîîmplase îîn ziua respectivaă , ar fi trebuit saă fiu foarte
obosit. ÎÎnsaă îîn loc de asta, simţeam o vigoare extraordinaraă , care
îîmi amintea de timpul cîînd eram cu don Juan şi simţeam caă pot
daă rîîma zidurile cu umerii mei.
Pe drumul nostru spre maşinaă , am simţit iar caă maă cuprinde o
afecţiune extraordinaraă pentru La Gorda. Nu puteam saă -i
mulţumesc destul pentru ajutorul ei. Maă gîîndeam caă ceea ce
faă cuse pentru a maă ajuta saă „vaă d” ouaă le luminoase reuşise. A fost
atîît de curajoasaă , riscîînd saă fie ridicolaă şi chiar raă nitaă fizic, stîînd
pe banca aceea, îîncîît am simţit nevoia de a-i exprima mulţumirile
mele. M-a privit, ca şi cum aş fi fost nebun, apoi a izbucnit îîn rîîs.
– Eu gîîndeam acelaşi lucru despre tine. Credeam caă tu ai
faă cut-o pentru mine. Şi eu am „vaă zut” ouaă le luminoase. Asta a fost
prima dataă şi pentru mine. Noi am „vaă zut îîmpreunaă ”! Aşa cum
obişnuiau Nagualul şi Genaro.
ÎÎn timp ce deschideam uşa maşinii pentru La Gorda, am simţit
îîn plin impactul a ceea ce faă cuseraă m îîmpreunaă . Pîînaă îîn acel punct,
fusesem complet amorţit, ceva din mine îîncetinise reacţia. Acum
euforia mea era la fel de intensaă ca cea a La Gordei, cu puţin timp
îînainte. ÎÎmi venea saă fug pe stradaă şi saă ţip. A fost rîîndul La
Gordei saă maă susţinaă . Ea s-a ghemuit şi mi-a frecat gambele.
Destul de ciudat, m-am calmat aproape imediat. Mi-am dat seama
caă -mi era greu saă vorbesc. Gîîndurile îîmi scaă pau de sub control şi
nu le puteam exprima. Nu am vrut saă pornesc imediat spre oraşul
ei. Paă rea caă mai sîînt multe de faă cut. Pentru caă nu puteam explica
exact ceea ce doream, am tîîrîît-o practic pe La Gorda, îîmpotriva
voinţei ei, îînapoi spre piaţaă , dar nu era nici o bancaă pustie la ora
aceea. Mi-era foame, aşa caă am tras-o spre un restaurant. Ea
credea caă n-o saă poataă saă maă nîînce, dar cîînd a sosit mîîncarea, şi-a
dat seama caă era la fel de îînfometataă ca şi mine. Mîîncarea ne-a
relaxat complet.
Mai tîîrziu, îîn seara aceea, ne-am aşezat pe bancaă . Evitasem saă
discutaă m despre ceea ce ni se îîntîîmplase, pîînaă am avut şansa de a
sta acolo. La îînceput, La Gorda nu voia saă spunaă nimic. Mintea
mea era îîntr-o dispoziţie specialaă de voioşie. Avusesem momente
similare şi cu don Juan, dar de regulaă asociate cu efectele
ulterioare folosirii plantelor halucinogene.
Am îînceput saă -i descriu La Gordei ceea ce „vaă zusem”.
Traă saă tura care maă impresionase cel mai mult la ouaă le luminoase
era mişcarea lor. Ele nu mergeau. Se mişcau parcaă ar fi plutit, deşi
atingeau paă mîîntul. Modul lor de deplasare nu era plaă cut.
Mişcaă rile lor nu erau naturale, ci rigide şi smucite. ÎÎn timpul
acesta, îîntreaga formaă de ou devenea mai micaă şi mai rotundaă ;
ele paă reau caă sar sau caă se smucesc, sau se agitau îîn sus şi îîn jos,
cu mare vitezaă . Rezultatul era un tremur nervos, foarte enervant.
Cred caă cea mai apropiataă descriere a disconfortului fizic
provocat de mişcarea lor ar fi comparaţia cu imaginile unui film
redate cu o vitezaă mai mare.
Un alt lucru care m-a intrigat a fost caă nu le puteam detecta
picioarele. Am vaă zut odataă un spectacol de balet îîn care
dansatorii imitau mişcaă rile soldaţilor pe patine; pentru acest
efect ei purtau tunici largi, care atîîrnau pe podea. Nu puteai
vedea picioarele; de aici iluzia caă ei alunecau pe gheaţaă . Ouaă le
luminoase care treceau prin faţa mea daă deau impresia caă
alunecau pe o suprafaţaă accidentataă . Luminozitatea lor se agita îîn
sus şi îîn jos aproape imperceptibil, totuşi destul pentru a maă
afecta. Cîînd ouaă le erau îîn repaus, ele se alungeau. Unele dintre
ele erau atîît de lungi şi de rigide, îîncîît îîmi laă sau impresia unei
icoane de lemn.
O altaă traă saă turaă şi mai deranjantaă a ouaă lor luminoase era lipsa
ochilor. Nu realizasem niciodataă atîît de acut cîît sîîntem de atraşi
de ochii fiinţelor vii. Ouaă le luminoase erau extrem de vii; ele maă
observau cu mare curiozitate. Puteam saă le vaă d saă rind îîn sus şi îîn
jos, aplecîîndu-se saă maă urmaă reascaă , dar faă raă nici un ochi.
Multe dintre aceste ouaă luminoase aveau pe ele puncte negre,
puncte mari, îîn zona de sub mijlocul lor. Altele nu aveau. La Gorda
îîmi spusese caă reproducerea afecteazaă corpurile luminoase ale
femeilor şi baă rbaţilor, determinîînd apariţia unei gaă uri sub
stomac, dar punctele de pe aceste ouaă luminoase nu-mi paă reau
nişte gaă uri. Ele erau zone faă raă luminozitate, dar nu aveau
adîîncime. Cele care aveau punctele negre, paă reau saă fie blîînde,
obosite; creasta formei lor de ou era ofilitaă , araă ta opacaă îîn
cornparaţie cu restul straă lucirii lor. Cele faă raă puncte, pe de altaă
parte, erau orbitor de straă lucitoare. Mi le-am îînchipuit
periculoase. Erau vibrante, pline de energie şi albeaţaă .
La Gorda a spus caă îîn clipa îîn care mi-am pus capul pe al ei, a
intrat şi ea îîntr-o stare care semaă na cu „visatul”. Era treazaă , dar
nu se putea mişca. Era conştientaă caă oamenii se mişcau îîn jurul
nostru. Apoi i-a „vaă zut” transformîîndu-se îîn pete luminoase, apoi,
îîn final, îîn creaturi îîn formaă de ou. Ea nu ştia caă şi eu „vedeam”. La
îînceput a crezut caă o urmaă ream pe ea, dar la un moment dat,
presiunea capului meu a devenit atîît de grea, îîncîît a dedus, destul
de conştient, caă şi eu „vedeam”. Doar dupaă ce m-am ridicat şi l-am
surprins pe tîînaă rul care o mîîngîîia, deoarece paă rea caă doarme, am
avut o baă nuialaă a ceea ce se îîntîîmpla cu ea.
Viziunile noastre se deosebeau prin faptul caă ea putea
distinge baă rbaţii de femei, dupaă forma unor filamente, pe care ea
le denumea „raă daă cini”. Ea spunea caă femeile aveau maă nunchiuri
groase de filamente, care semaă nau cu coada unui leu; ele creşteau
îînspre interior, din locul organelor genitale. Ea a explicat caă
aceste raă daă cini erau daă taă toare de viaţaă . Embrionul, pentru a-şi
putea realiza creşterea, se ataşeazaă de una din aceste raă daă cini
hraă nitoare şi o consumaă complet, laă sîînd doar o gauraă . Pe de altaă
parte, baă rbaţii aveau filamente scurte, care erau vii şi pluteau
aproape separat de masa luminoasaă a corpurilor lor.
Am îîntrebat-o care era opinia ei privind motivul pentru care
am „vaă zut” îîmpreunaă . Ea a evitat saă facaă vreo afirmaţie, dar m-a
îîncurajat saă continui. Î-am spus caă singurul lucru care îîmi venea
îîn minte era cel mai evident: emoţiile trebuie saă fi fost un factor.
Dupaă ce îîn seara aceea La Gorda şi cu mine ne aşezaseraă m pe
banca favoritaă a lui don Juan şi îîi recitasem din poezia care-i
plaă cea lui, m-am îîncaă rcat de emoţie. Probabil caă emoţiile mi-au
pregaă tit corpul. Dar trebuia saă iau îîn considerare şi faptul caă din
„visat” îînvaă ţasem saă intru îîntr-o stare de relaxare totalaă . ÎÎmi
puteam opri dialogul interior şi raă mîîneam parcaă îîn mijlocul unui
cocon, privind pe furiş îîn exterior, printr-o gauraă . ÎÎn aceastaă stare
puteam apoi ceda puţin din control, intrîînd îîn „visare”, sau îîmi
puteam paă stra acest control, raă mîînîînd pasiv, faă raă gîînduri şi faă raă
dorinţe. Totuşi, nu m-am gîîndit caă lucrurile astea saă fi fost factorii
semnificativi. Dupaă paă rerea mea, catalizatorul a fost La Gorda.
Credeam caă ceea ce simţeam pentru ea crease condiţiile pentru a
„vedea”.
Cîînd i-am spus ce gîîndeam, La Gorda a rîîs cu prudenţaă .
– Nu sîînt de acord cu tine. Cred caă ceea ce s-a îîntîîmplat este
faptul caă trupul a îînceput atunci saă -şi aminteascaă .
– Ce vrei saă spui, La Gorda?
A urmat o pauzaă lungaă . Paă rea caă ori se lupta saă spunaă ceva ce
nu voia, ori caă îîncerca cu disperare saă gaă seascaă cuvîîntul potrivit.
– Existaă atîîtea lucruri pe care le ştiu şi, totuşi, nu ştiu ce ştiu.
ÎÎmi amintesc atîîtea lucruri, îîncîît ajung saă nu-mi mai amintesc
nimic. Cred caă şi tu eşti îîn aceeaşi situaţie.
Am asigurat-o caă nu-mi daă deam seama de asta. Ea refuza saă
maă creadaă .
– Uneori cred cu adevaă rat caă nu ştii, a spus ea. Alteori cred caă
te joci cu mine. Nagualul mi-a spus caă nici el nu ştia. Acum îîmi
reamintesc o mulţime de lucruri pe care el mi le-a spus despre
tine.
– Ce îînseamnaă caă a îînceput corpul meu saă -şi aminteascaă ? am
insistat.
– Nu maă îîntreba asta, a spus ea cu un zîîmbet. Nu ştiu ce
trebuie saă -ţi reaminteşti sau cum este reamintirea asta. Eu nu am
trecut prin aşa ceva. Maă car atîîta lucru ştiu sigur.
– Existaă vreunul dintre ucenici care mi-ar putea spune?
– Nu. Cred caă eu îîndeplinesc rolul de curier pentru tine, un
curier care îîţi aduce doar jumaă tate de mesaj de data asta.
Ea s-a ridicat şi m-a rugat s-o conduc îînapoi la ea acasaă . Eram
prea bine dispus ca saă plec atunci. La sugestia mea, ne-am
plimbat îîn jurul pieţii. ÎÎn cele din urmaă , ne-am aşezat pe o altaă
bancaă .
 – Nu este ciudat caă noi doi putem „vedea îîmpreunaă ” cu atîîta
uşurinţaă ? a îîntrebat La Gorda.
Nu ştiam la ce se gîîndea. Ezitam saă -i raă spund.
– Ce-ai zice dacaă ţi-aş spune caă eu cred caă am mai „vaă zut
îîmpreunaă ”? a îîntrebat La Gorda, alegîîndu-şi cu atenţie cuvintele.
Nu îînţelegeam ce voia saă spunaă . Ea a repetat îîntrebarea şi
totuşi nu îînţelegeam.
– Cîînd puteam noi saă fi „vaă zut îîmpreunaă ” îînainte? ÎÎntrebarea
ta nu are nici un sens.
– Asta-i problema, a replicat ea. Nu are sens, totuşi am
sentimentul caă am mai „vaă zut îîmpreunaă ” şi îînainte.
Am simţit un fior şi m-am ridicat. Mi-am reamintit de senzaţia
pe care o avusesem îîn oraşul acela. La Gorda a deschis gura saă
spunaă ceva, dar s-a oprit îîn mijlocul frazei. M-a privit uimitaă , mi-a
pus mîîna pe buze şi apoi m-a tras, practic pîînaă la maşinaă .
Am condus toataă noaptea. Voiam saă discut, saă analizez, dar ea
a adormit, parcaă vrîînd saă evite orice discuţie. Avea dreptate,
fireşte. Dintre noi doi, ea era cea care cunoştea pericolul pe care îîl
reprezenta îînlaă turarea unei anumite staă ri prin analizarea
excesivaă a acesteia.
ÎÎn timp ce cobora din maşinaă îîn faţa casei sale, a spus caă nu
puteam vorbi deloc despre ceea ce ni se îîntîîmplase îîn Oaxaca.
– De ce, La Gorda?
– Nu vreau saă ne irosim puterea. Aşa procedeazaă vraă jitorul.
Nu irosi niciodataă ceea ce ai cîîştigat.
– Dar dacaă nu discutaă m despre asta, n-o saă ştim niciodataă ce s-
a îîntîîmplat cu adevaă rat îîntre noi, am protestat.
– Trebuie saă paă straă m taă cerea asupra acestui lucru, cel puţin
nouaă zile.
– Putem vorbi despre asta numai noi doi? am îîntrebat.
– Exact asta trebuie saă evitaă m. Sîîntem vulnerabili. Trebuie saă
ne acordaă m timp saă ne taă maă duim.
 3. Cvasiamintiri ale celuilalt eu
– Poţi saă ne spui ce se îîntîîmplaă ? m-a îîntrebat Nestor, cîînd ne-
am adunat cu toţii, îîn noaptea aceea. Unde aţi fost voi doi ieri?
Uitasem recomandarea La Gordei, saă nu discut despre ceea ce
se îîntîîmplase cu noi. Am îînceput saă le spun caă fuseseraă m îîntîîi îîn
oraşul din apropiere, unde gaă siseraă m o casaă care ne stîîrnise
interesul.
Toţi paă reau caă au fost atinşi de un tremur brusc. Şi-au ridicat
capetele, s-au privit unul pe altul şi apoi au fixat-o cu privirea pe
La Gorda, aşteptîînd parcaă laă muriri din partea ei.
– Ce fel de casaă era? a îîntrebat Nestor.
ÎÎnainte saă apuc saă raă spund, La Gorda m-a îîntrerupt. A îînceput
saă vorbeascaă precipitat, aproape incoerent. Pentru mine era
evident caă improviza. Folosea chiar cuvinte şi fraze din limbajul
Mazatec. ÎÎmi arunca pe furiş ocheade pline de rugaă mintea taă cutaă
de a nu spune nimic despre asta.
– Cum stai cu „visatul”, Nagualule? m-a îîntrebat ea, cu
uşurarea cuiva care gaă sise o cale de scaă pare. Ne-ar place saă ştim
tot ce faci. Cred caă e foarte important saă ne spui cum merge.
Ea s-a aplecat spre mine şi mi-a şoptit îîn modul cel mai firesc
cu putinţaă caă , datoritaă celor îîntîîmplate nouaă la Oaxaca, trebuia saă
le povestesc „visatul” meu.
– De ce ar fi atîît de important pentru tine? am îîntrebat cu glas
tare.
– Cred caă sîîntem foarte aproape de sfîîrşit, a spus La Gorda
solemn. Acum, tot ce ne spui sau faci e de extremaă importanţaă .
Le-am relatat evenimentele pe care le consideram cu adevaă rat
„visate”. Don Juan îîmi spusese caă nu avea sens saă accentuez
îîncercaă rile. El mi-a dat o regulaă empiricaă ; dacaă voi avea de trei ori
aceeaşi viziune, spunea el, trebuia saă -i acord o atenţie
extraordinaraă ; altfel, îîncercaă rile unui neofit erau doar un mijloc
de a constitui a doua atenţie.
 Odataă am „visat” caă m-am trezit şi am saă rit din pat, dar caă m-
am vaă zut pe mine îînsumi dormind îîncaă îîn pat. M-am urmaă rit cum
dorm şi autocontrolul m-a ajutat saă ştiu caă „visam”. Am urmat
apoi indicaţiile lui don Juan, şi anume saă evit surpriza sau
tresaă ririle bruşte şi saă consider totul ca atare. Don Juan spunea caă
„visaă torul” trebuie saă se angajeze îîn experimentaă ri lipsite de
patimaă . ÎÎn loc saă -şi examineze corpul care doarme, „visaă torul”
pleacaă din cameraă . Faă raă saă ştiu cum, m-am regaă sit brusc îîn afara
camerei mele. Am avut senzaţia extrem de claraă caă am fost aşezat
acolo instantaneu. Cîînd am ieşit prima dataă din camera mea,
holul şi scara mi s-au paă rut monumentale. Dacaă m-a speriat ceva
cu adevaă rat îîn noaptea aceea, a fost tocmai dimensiunea acelor
structuri, care îîn viaţa mea obişnuitaă erau nişte lucruri extrem de
comune; holul avea cincisprezece metri lungime, iar scara –
şaisprezece trepte.
Nu puteam concepe caă voi putea acoperi distanţele enorme pe
care le percepeam. Am ezitat, apoi ceva m-a pus îîn mişcare.
Brusc, maă sprijineam de balustradaă . ÎÎmi vedeam mîîinile, dar nu le
simţeam. Maă susţineam prin forţa a ceva care nu avea nimic
comun cu musculatura mea, aşa cum ştiam eu. Acelaşi lucru s-a
îîntîîmplat şi cîînd am îîncercat saă cobor scaă rile. Nu ştiam cum saă
merg. Nu puteam face nici un pas. Parcaă picioarele mele ar fi fost
sudate. ÎÎmi vedeam picioarele dacaă maă aplecam, dar nu le puteam
mişca îînainte sau lateral, nici nu le puteam ridica la piept. Paă ream
saă maă fi blocat îîn capul scaă rilor. Simţeam caă eram ca acele paă puşi
gonflabile, de plastic, care pot fi aplecate îîn orice poziţie, pîînaă la
orizontalaă şi apoi se îîndreaptaă iar, sub impulsul greutaă ţii bazei lor
rotunde.
Am faă cut un efort suprem ca saă merg şi am saă rit din treaptaă îîn
treaptaă ca o minge stîîngace. Ca saă ajung jos, mi-a trebuit un grad
de atenţie incredibil. Nu îîl puteam descrie îîn nici un fel. Era
nevoie de o anumitaă formaă de atenţie pentru a susţine salturile
viziunii mele, pentru a îîmpiedica saă se dezintegreze îîn imaginile
efemere ale unui vis obişnuit.
 Cîînd, îîn sfîîrşit, am ajuns la uşa din stradaă , nu am putut s-o
deschid. Am îîncercat cu disperare, dar cu nici un rezultat; apoi
mi-am amintit caă ieşisem din cameraă alunecîînd prin ea, de parcaă
ar fi fost deschisaă . Nu trebuia decîît saă -mi reamintesc sentimentul
acela de alunecare şi m-am trezit brusc îîn stradaă . Strada era
îîntunecataă , un îîntuneric de un gri-plumburiu aparte, care nu-mi
permitea saă percep alte culori. Îmediat, interesul mi-a fost atras
de o lagunaă imensaă de straă lucire, aflat chiar îîn faţa mea, la nivelul
ochilor. Am dedus, mai degrabaă decîît saă percep, caă era becul de
iluminat, deoarece ştiam caă era unul chiar la colţ, la şase metri
deasupra solului. Apoi mi-am dat seama caă nu puteam face
reglaă rile perceptuale necesare, pentru a judeca ce îînseamnaă sus,
jos, aici sau acolo. Totul paă rea saă fie extraordinar de prezent. Nu
aveam nici un mecanism, ca îîn viaţa obişnuitaă , pentru a-mi
orienta percepţiile. Totul era acolo, îîn prim plan, şi nu resimţeam
nici o voinţaă de a construi vreo proceduraă adecvataă de filtrare.
Staă team îîn stradaă , naă ucit, pîînaă am îînceput saă am senzaţia caă
pluteam. M-am agaă ţat la colţul straă zii de stîîlpul de metal care
susţinea becul şi numele straă zii. O adiere puternicaă maă ridica. Am
alunecat îîn susul stîîlpului de iluminat, pîînaă am putut vedea
limpede numele straă zii: Ashton.
Cîîteva luni mai tîîrziu, cîînd m-am regaă sit îîn „vis” privind la
corpul meu care dormea, dispuneam deja de un repertoriu de
lucruri pe care le aveam de faă cut. ÎÎn cursul „visurilor” mele
regulate, am îînvaă ţat caă ceea ce conteazaă îîn starea aceea este actul
voliţional, corporalitatea nu avea nici o semnificaţie. Este doar o
amintire care îîl îîncetineşte pe „visaă tor”. Am alunecat afaraă din
cameraă faă raă ezitare, îîntrucîît nu trebuia saă deschid o uşaă sau saă
merg pentru a maă putea mişca. Holul şi scara nu mai erau enorme
ca prima dataă . Am alunecat cu mare uşurinţaă şi am ajuns îîn
stradaă , unde mi-am dorit saă maă mişc pe o distanţaă de trei straă zi.
Apoi am devenit conştient caă luminile continuau saă fie nişte
imagini care maă deranjau foarte mult Dacaă îîmi focalizam atenţia
asupra lor, deveneau nişte pete de dimensiuni incomensurabile.
Celelalte elemente ale acelui „vis” erau uşor de controlat Claă dirile
erau extraordinar de mari, dar traă saă turile lor îîmi erau familiare.
M-am gîîndit ce saă fac. Apoi mi-am dat seama, destul de firesc, caă
dacaă nu priveam direct la obiecte, ci doar le aruncam cîîte o
privire, exact cum facem îîn viaţa obişnuitaă , îîmi puteam ordona
percepţia. Cu alte cuvinte, dacaă urmam sugestiile lui don Juan şi
luam „visatul” meu ca atare, maă puteam folosi de interferenţele
perceptuale din viaţa normalaă . Dupaă cîîteva momente, imaginea a
devenit dacaă nu complet familiaraă , cel puţin controlabilaă .
Data urmaă toare cîînd am avut un „vis” similar, m-am dus la
cafeneaua mea favoritaă din colţul straă zii. Motivul pentru care am
ales-o era caă maă duceam acolo îîn fiecare dis-de-dimineaţaă . ÎÎn
„visul” meu, le-am vaă zut pe chelneriţele cunoscute care lucrau îîn
schimbul de noapte; am vaă zut un şir de oameni care mîîncau la
tejghea, iar exact la capaă tul ei, am vaă zut un personaj ciudat, un
baă rbat pe care îîl îîntîîlneam aproape îîn fiecare zi plimbîîndu-se faă raă
rost pe lîîngaă campusul Universitaă ţii California din Los Angeles. El
a fost singurul care s-a uitat efectiv spre mine. ÎÎn clipa îîn care am
intrat, el a paă rut saă -mi simtaă prezenţa. S-a îîntors şi m-a fixat cu
privirea.
Am gaă sit acelaşi baă rbat, îîn orele mele de trezie, cîîteva zile mai
tîîrziu, îîn aceeaşi cafenea, dis-de-dimineaţaă . M-a privit şi a paă rut
caă maă recunoaşte. A paă rut îîngrozit şi a fugit faă raă saă -mi acorde
şansa saă discut cu el.
M-am mai îîntors o dataă îîn aceeaşi cafenea şi asta a fost atunci
cîînd s-a schimbat cursul „visului” meu. ÎÎn timp ce urmaă ream
restaurantul de peste stradaă , imaginea s-a modificat. ÎÎn locul ei
am vaă zut o imagine primitivaă . Nu mai era noapte. Era o zi
straă lucitoare şi priveam la o vale luxuriantaă . Peste tot creşteau
plante de apaă , ca trestia, de un verde crud. Lîîngaă mine era o
lespede de piatraă de doi metri şi jumaă tate – trei metri îînaă lţime.
Acolo staă tea un tigru imens, cu dinţi-sabie. Am îînlemnit. Ne-am
privit fix multaă vreme. Maă rimea animalului era izbitoare; cu toate
acestea, nu era grotesc sau lipsit de proporţii. Avea un cap
splendid, ochii mari de culoarea mierii îîntunecate, labe masive şi
o cutie toracicaă imensaă . Ceea ce maă impresiona cel mai mult era
culoarea blaă nii lui. Era un maro îînchis, uniform, aproape
ciocolatiu. Culoarea îîmi amintea de boabele de cafea praă jitaă , dar
lucioasaă ; avea o blanaă ciudat de lungaă , faă raă a fi îîncîîlcitaă sau
jalnicaă . Nu araă ta ca blana de puma, sau ca cea a lupului, ori a
ursului polar. Araă ta ca ceva nemaiîîntîîlnit pîînaă atunci.
De atunci, vederea tigrului a devenit ceva obişnuit. Uneori
scena era îînnorataă şi raă coroasaă . Vedeam ploaia îîn vale, o ploaie
puternicaă . Alteori, valea era îîmbaă iataă de lumina soarelui. Destul
de des, vedeam îîn valea aceea şi alţi tigri cu dinţi-sabie. Le
puteam auzi urletul care semaă na cu un guiţat inconfundabil –
respingaă tor pentru mine.
Tigrul nu m-a atins niciodataă . Ne priveam fix unul pe celaă lalt,
de la vreo trei-patru metri distanţaă . Dar îînţelegeam ce voia. ÎÎmi
araă ta cum saă respir îîntr-un fel anume. ÎÎn „visatul” meu, am ajuns
pîînaă îîn punctul îîn care puteam imita atîît de bine respiraţia
tigrului, îîncîît simţeam caă devin şi eu un tigru. Le-am spus
ucenicilor caă un rezultat palpabil al „visatului” meu era caă
îîntregul corp îîmi devenise mai muscular.
Dupaă ce mi-a ascultat povestea, Nestor s-a minunat cîît de
diferit era „visatul” meu de al lor. Ei aveau sarcini precise îîn
timpul „visatului”; el, de exemplu, trebuia saă gaă seascaă tratamente
pentru tot ce îîmbolnaă vea corpul uman. Sarcina lui Benigno era saă
prezicaă , saă prevadaă , saă gaă seascaă o soluţie la tot ce privea
domeniul uman. Sarcina lui Pablito era saă gaă seascaă moduri de a
construi. Nestor a spus caă acesta era motivul pentru care
cunoştea plantele medicinale. El a adaă ugat caă , totuşi, ei atinseseraă
doar suprafaţa „visatului” lor şi caă nu aveau nimic consistent de
povestit.
– Te poţi gîîndi caă am realizat multe, a continuat el, dar nu e
aşa. Genaro şi Nagualul au faă cut totul pentru noi şi pentru aceste
patru femei. Noi n-am realizat îîncaă nimic singuri.
– Mie mi se pare caă Nagualul te-a iniţiat altfel decîît pe noi, a
spus Benigno, vorbind rar şi cu grijaă . Tu trebuie saă fi fost un tigru
şi îîn mod sigur o saă te transformi iar îîntr-unui. Asta s-a îîntîîmplat
cu Nagualul, el fusese o cioaraă , iar dupaă ce a trecut prin viaţa asta
s-a transformat tot îîntr-o cioaraă .
 – Problema este caă acea specie de tigru nu mai existaă , a spus
Nestor Nu am auzit niciodataă ce se poate îîntîîmpla îîn acest caz.
El a indicat cu capul spre cei din faţaă .
– Eu ştiu ce se îîntîîmplaă , a spus La Gorda. ÎÎmi amintesc caă
Nagualul Juan Matus denumea asta „visatul fantomaă ”. El a spus caă
nici unul dintre noi nu a reuşit vreodataă saă realizeze „visatul
fantomaă ”, pentru caă nu sîîntem violenţi sau distructivi. Nici el n-a
reuşit vreodataă . Şi a mai adaă ugat caă cine poate face asta e
destinat de soartaă saă aibaă aliaţi şi ajutoare fantomaă .
– Ce îînseamnaă asta, La Gorda? am îîntrebat.
– ÎÎnseamnaă caă tu nu eşti la fel ca noi, a explicat ea posacaă . La
Gorda paă rea foarte agitataă . S-a ridicat şi a straă baă tut camera de
patru sau cinci ori, apoi s-a aşezat lîîngaă mine.
A urmat o pauzaă îîn conversaţie. Josefina a murmurat ceva
ininteligibil. Şi ea paă rea foarte nervoasaă . La Gorda a îîncercat s-o
calmeze, îîmbraă ţişîînd-o şi baă tîînd-o pe spate.
– Josefina are saă -ţi spunaă ceva despre Eligio, mi-a spus La
Gorda.
Toţi au privit-o pe Josefina faă raă saă scoataă vreun cuvîînt, doar cu
o îîntrebare nerostitaă îîn priviri.
– ÎÎn pofida faptului caă Eligio a dispaă rut de pe faţa paă mîîntului,
a continuat La Gorda, el este îîncaă unul dintre noi. Îar Josefina
vorbeşte cu el tot timpul.
Brusc, au devenit cu toţii atenţi. Se uitau unul la celaă lalt, apoi
s-au uitat toţi la mine.
– S-au îîntîîlnit îîn „vis”, a spus La Gorda teatral.
Josefina a respirat adîînc, ea paă rea saă fie emoţionataă la culme.
Corpul ei tremura convulsiv. Pablito s-a îîntins peste ea pe podea
şi a îînceput saă respire tare din diafragmaă , îîmpingîînd-o îînainte şi
îînapoi şi forţîînd-o pe Josephina saă respire o dataă cu el.
– Ce face? am îîntrebat-o pe La Gorda.
– Ce face! Nu vezi? a replicat ea taă ios.
Î-am raă spuns caă eram conştient caă el îîncerca s-o relaxeze, dar
caă procedura asta era nouaă pentru mine. Ea a spus caă Pablito îîi
transfera energie Josefinei aşezîîndu-şi mijlocul, unde baă rbaţii au
un surplus de energie, peste pîîntecul ei, locul îîn care acumuleazaă
femeile energia.
Josefina s-a ridicat îîn capul oaselor şi mi-a zîîmbit Paă rea
perfect relaxataă .
– ÎÎl îîntîîlnesc pe Eligio tot timpul, a spus ea. El maă aşteaptaă îîn
fiecare zi.
– Dar de ce nu ne-ai spus şi nouaă ? a îîntrebat Pablito pe un ton
arţaă gos.
– Mi-a spus mie, la îîntrerupt La Gorda şi s-a adîîncit îîntr-o
explicaţie lungaă despre ce îînsemna pentru noi faptul caă Eligio ne
era accesibil. Ea a adaă ugat caă aşteptase un semn de la mine
pentru a dezvaă lui cuvintele lui Eligio.
– Nu te îînvîîrti îîn jurul cozii, femeie! a ţipat Pablito. Spune-ne
cuvintele.
– Nu sîînt pentru tine! i-a îîntors ea ţipaă tul.
– Atunci, pentru cine sîînt? a îîntrebat Pablito.
– Sîînt pentru Nagual, a urlat La Gorda, araă tîînd spre mine. La
Gorda şi-a cerut scuze caă a ridicat vocea. Ea a spus caă tot ce
transmisese Eligio era complex şi misterios şi nu-i putea da de
capaă t.
– Doar l-am ascultat. Asta e tot ce am putut face, saă -l ascult, a
continuat ea.
– Vrei saă spui caă şi tu l-ai îîntîîlnit pe Eligio? a îîntrebat Pablito
pe un ton care era un amestec de furie şi de speranţaă .
– Da, a raă spuns La Gorda, aproape îîn şoaptaă . Nu am putut
vorbi despre asta, pentru caă a trebuit saă -l aştept pe el.
A araă tat spre mine şi apoi m-a îîmpins cu amîîndouaă mîîinile.
Mi-am pierdut echilibrul şi m-am rostogolit pe o parte.
– Ce e asta? Ce-i faci? a îîntrebat Pablito, pe un ton foarte
supaă rat. A fost cumva o manifestare de dragoste indianaă ?
M-am îîntors spre La Gorda. Ea mi-a faă cut semn cu buzele saă
fiu liniştit.
 – Eligio spune caă tu eşti Nagualul, dar nu eşti pentru noi, mi-a
spus Josefina.
ÎÎn cameraă s-a aşternut o taă cere mormîîntalaă . Nu ştiam cum saă
reacţionez la afirmaţiile Josefinei. A trebuit saă aştept pîînaă a vorbit
altcineva.
– Te simţi uşurat? m-a îînghiontit La Gorda.
Le-am spus tuturor caă nu aveam nici o paă rere. Ei araă tau ca
nişte copii tulburaţi. La Gorda avea aerul unei domnişoare de
onoare foarte jenataă .
Nestor s-a ridicat şi s-a îîntors spre La Gorda. El i-a spus ceva
îîn mazatecaă . Suna ca o comandaă , sau ca un reproş.
– Spune-mi tot ce ştii, La Gorda, a continuat el îîn spaniolaă . Nu
ai nici un drept saă te joci cu noi, saă paă strezi ceva atîît de important
doar pentru tine.
La Gorda a protestat vehement. Ea a explicat caă nu le spusese
nimic, pentru caă aşa se ruga Eligio. Josefina a îîncuviinţat dîînd din
cap.
– Ţi-a spus toate astea ţie sau Josefinei? a îîntrebat Pablito.
– Am fost îîmpreunaă , a spus La Gorda îîntr-o şoaptaă de-abia
auzitaă .
– Cu alte cuvinte tu şi Josefina „visaţi îîmpreunaă ”! a exclamat
Pablito cu sufletul la guraă .
Surpriza din vocea sa corespundea undei de şoc care paă rea caă
i-a atins şi pe ceilalţi.
– Ce v-a spus exact Eligio? a îîntrebat Nestor, cîînd şocul a
trecut.
– El a spus caă trebuie saă -l ajut pe Nagual saă -şi reaminteascaă
partea stingaă , a spus La Gorda.
– Ai idee ce vrea saă spunaă ? m-a îîntrebat Nestor.
Nu aveam cum saă ştiu. Le-am spus caă ar trebui saă gaă seascaă
raă spunsurile îîn ei. Dar nici unul dintre ei nu a formulat vreo
sugestie.
– El i-a mai spus Josefinei şi alte lucruri, pe care ea nu şi le
poate aminti, a spus La Gorda. Aşa caă ne gaă sim îîntr-o situaţie
grea. Eligio a spus caă tu eşti Nagualul şi caă trebuie saă ne ajuţi, dar
caă nu eşti pentru noi. Numai dupaă ce îîţi vei fi reamintit partea
stingaă , ne poţi duce acolo unde trebuie saă mergem.
Nestor i-a vorbit Josefinei pe un ton paă rintesc şi a îîndemnat-o
saă -şi reaminteascaă mai degrabaă ce a spus Eligio, decîît saă insiste
ca eu saă -mi amintesc ceva ce paă rea saă fie un fel de cod, nici unul
dintre noi nu-şi putea da seama despre ce era vorba.
Josefina tresaă rea şi se îîncrunta, de parcaă s-ar fi aflat sub o
greutate mare care o îîmpingea îîn jos. Araă ta efectiv ca o paă puşaă de
cîîrpaă presataă . O urmaă ream cuprins de fascinaţie.
– Nu pot, a spus ea îîn cele din urmaă . Ştiu despre ce vorbeşte el
cîînd discutaă cu mine, dar nu pot spune despre ce este vorba. Nu
reuşesc saă îîmi aduc aminte.
– ÎÎţi aminteşti vreun cuvîînt? a îîntrebat Nestor. Un singur
cuvîînt?
Ea a scos limba, a claă tinat din cap dintr-o parte îîn alta şi a
scîîncit îîn acelaşi timp.
– Nu. Nu pot, a spus ea dupaă o clipaă .
– Ce fel de „visat” practici, Josefina? am îîntrebat.
– Singurul pe care-l ştiu, a azvîîrlit ea raă spunsul.
– Ţi-am spus cum fac eu, am spus. Acum spune-mi cum faci tu.
– ÎÎnchid ochii şi vaă d zidul, a spus ea. E ca un zid de ceaţaă .
Acolo maă aşteaptaă Eligio. Maă trece prin el şi îîmi arataă lucruri,
cred. Apoi maă aduce îînapoi la zid şi maă lasaă saă plec. Îar eu maă
îîntorc şi uit ce am vaă zut.
– Cum s-a îîntîîmplat saă te duci cu La Gorda? am îîntrebat.
– Eligio mi-a spus s-o aduc şi pe ea, a raă spuns. Am aşteptat-o
amîîndoi pe La Gorda şi cîînd a îînceput saă „viseze”, am smuls-o şi
am îîmpins-o dincolo de zidul acela. Noi am faă cut asta de douaă ori.
– Cum aţi apucat-o? am îîntrebat.
– Nu ştiu! Dar am saă te aştept şi pe tine şi, cîînd o saă „visezi”, o
saă te smulg şi pe tine şi atunci o saă ştii.
– Poţi saă tragi pe oricine? am îîntrebat.
 – Bineîînţeles, a spus ea zîîmbind. Dar nu o fac pentru caă e o
risipaă . Am tras-o pe La Gorda, pentru caă Eligio mi-a spus caă voia
saă -i spunaă ceva ei, avîînd îîn vedere caă ea e mai echilibrataă decîît
mine.
– Atunci, probabil caă Eligio ţi-a spus aceleaşi lucruri, La Gorda,
a spus Nestor cu o fermitate cu care nu eram obişnuit.
La Gorda a faă cut un gest neobişnuit; şi-a plecat capul, a
deschis gura pe la colţuri, a dat din umeri şi şi-a ridicat braţele
deasupra capului.
– Josefina v-a spus ce s-a îîntîîmplat, a spus ea. Nu-mi pot
reaminti. Eligio vorbeşte cu o altaă vitezaă . El vorbeşte, dar corpul
meu nu-l îînţelege. Nu. Nu. Corpul meu nu-şi poate reaminti, asta
este. Ştiu caă a spus caă Nagualul acesta îîşi va reaminti şi ne va duce
acolo unde trebuie saă ne ducem. El nu a putut saă -mi comunice
mai mult, pentru caă erau atîîtea de spus şi atîît de puţin timp. El a
spus caă cineva, dar nu-mi amintesc cine, maă aşteaptaă mai ales pe
mine.
– Asta este tot ce a spus? a insistat Nestor.
– A doua oaraă cîînd l-am vaă zut, el mi-a spus caă toţi trebuie saă
ne reamintim de partea noastraă stingaă , mai devreme sau mai
tîîrziu, dacaă vrem saă mergem acolo unde trebuie saă mergem. Dar
el e cel care trebuie saă -şi reaminteascaă primul.
A araă tat spre mine şi m-a îîmpins iar, aşa cum faă cuse mai
devreme. Foiţa gestului m-a rostogolit ca pe o minge.
– De ce faci asta La Gorda? am îîntrebat-o, puţin supaă rat pe ea.
– ÎÎncerc saă te ajut saă -ţi reaminteşti, a spus ea. Nagualul Juan
Matus mi-a spus caă , din cîînd îîn cîînd, trebuie saă -ţi dau cîîte un
ghiont, pentru a te zdruncina.
La Gorda m-a îîmbraă ţişat, cu o mişcare foarte bruscaă .
– Ajutaă -ne, Nagualule, m-a rugat ea. Ne aşteaptaă ceva mai raă u
decîît moartea, dacaă n-o faci.
Era gata saă -mi dea lacrimile. Nu din cauza dilemei lor, ci
pentru caă simţeam ceva agitîîndu-se îînaă untrul meu. Era ceva care
îîşi tot caă uta un drum de ieşire, de cîînd vizitasem oraşul acela.
 Rugaă mintea La Gordei îîmi sfîîşia inima. Apoi am avut o nouaă
crizaă de hiperventilaţie. M-a îînvaă luit o transpiraţie rece, apoi mi
s-a faă cut raă u de la stomac. La Gorda m-a îîngrijit cu o bunaă tate
nemaă rginitaă .

Fidelaă stilului ei de a aştepta, îînainte de a dezvaă lui o

descoperire, La Gorda n-a vrut saă discute despre faptul caă noi am
„vaă zut îîmpreunaă ” îîn Oaxaca. Zile îîntregi s-a ţinut la distanţaă ,
araă tîîndu-se vaă dit neinteresataă . Nici maă car despre criza mea nu
voia saă discute. La fel au procedat şi celelalte femei. Don Juan
obişnuia saă accentueze necesitatea de a aştepta timpul potrivit
pentru a da drumul la ceva ce deţinem. ÎÎnţelegeam mecanica
acţiunilor La Gordei, deşi gaă seam insistenţa ei de a aştepta mai
degrabaă enervantaă şi îîn dezacord cu necesitaă ţile noastre. Nu
puteam sta cu ei mai mult, aşa caă am cerut saă ne adunaă m cu toţii
şi saă ne îîmpaă rtaă şim tot ce ştiam. Ea era inflexibilaă .
– Trebuie saă aşteptaă m, a spus. Trebuie saă daă m corpurilor
noastre şansa de a gaă si o soluţie. Sarcina noastraă este de a ne
reaminti, nu cu minţile, ci cu corpurile noastre. Toţi o îînţeleg aşa.
M-a privit îîntrebaă toare. Paă rea saă caute vreun semn care saă -i
spunaă caă şi eu îînţelesesem care era sarcina. Am recunoscut caă
eram complet dezorientat, deoarece eu eram cel din afaraă . Eu
eram singur, îîn timp ce ei se aveau, unul pe celaă lalt.
– Asta este taă cerea luptaă torilor, a spus ea rîîzîînd, adaă ugind pe
un ton conciliator: Taă cerea asta nu îînseamnaă caă nu putem discuta
despre altceva.
– Poate caă ar trebui saă ne îîntoarcem la vechea noastraă discuţie
despre pierderea formei umane, am spus.
ÎÎn ochii ei a apaă rut o undaă de enervare. Î-am explicat pe larg
caă , îîn special cîînd este vorba despre concepte straă ine, îînţelesul
lor trebuie saă ni se limpezeascaă îîn mod continuu.
– Ce vrei saă ştii exact? a îîntrebat.
– Tot ce mi-ai putea spune, am spus.
 – Nagualul mi-a relatat caă pierderea formei umane aduce
libertatea, a spus ea. Cred. Dar îîncaă n-am simţit acea libertate, nu
îîncaă .
A urmat un moment de taă cere. Ea evident îîmi studia reacţia.
– Ce fel de libertate este aceasta, La Gorda? am îîntrebat.
– Libertatea de a-ţi reaminti eul, a raă spuns ea. Nagualul a spus
caă pierderea formei umane este ca o spiralaă . ÎÎţi daă libertatea de a-
ţi aminti şi asta, la rîîndul ei, îîţi daă şi mai multaă libertate.
– De ce n-ai simţit îîncaă libertatea? am îîntrebat.
A plescaă it din limbaă şi a ridicat din umeri. Paă rea derutataă , sau
nu prea voia saă continue conversaţia.
– Sîînt legataă de tine. Pîînaă nu îîţi pierzi forma umanaă pentru a-
ţi reaminti, eu nu voi fi îîn stare saă aflu ce este libertatea. Dar
probabil caă nu vei fi îîn stare saă -ţi pierzi forma umanaă dacaă îîntîîi
nu-ţi aminteşti. Oricum n-ar trebui saă discutaă m despre asta. De ce
nu te duci saă vorbeşti cu Genarii?
Parcaă era o mamaă care îîşi trimite copilul afaraă , la joacaă . Nu m-
a deranjat deloc. Din partea altcuiva, aş fi luat acea atitudine
drept aroganţaă sau sfidare. ÎÎmi plaă cea saă fiu cu ea, asta era
diferenţa.
Î-am gaă sit pe Pablito, Nestor şi Benigno îîn casaă , jucîînd un joc
ciudat. Pablito era agaă ţat la vreun metru şi douaă zeci de
centimetri de sol, îîn ceva care paă rea saă fie un ham de piele, îînchis
la culoare, prins îîn curele de pieptul lui, pe sub braţe. Hamul
semaă na cu o vestaă groasaă de piele. Cîînd mi-am focalizat atenţia
pe el, am observat caă Pablito staă tea efectiv îîn picioare pe nişte
cureluşe groase care atîîrnau din ham, ca nişte scaă ri. El era
suspendat îîn centrul camerei de douaă frîînghii aruncate peste o
grindaă rotundaă şi groasaă a tavanului. Fiecare frîînghie era ataşataă
de ham, peste umerii lui Pablito, de un inel de metal.
Nestor şi Benigno ţineau fiecare cîîte o frîînghie. Ei staă teau îîn
picioare, faţaă îîn faţaă , ţinîîndu-l pe Pablito îîn aer doar prin forţa
tracţiunii lor. Pablito se ţinea cu toataă forţa de doi stîîlpi lungi şi
subţiri, care erau plantaţi îîn sol şi se potriveau bine îîn palmele
sale strîînse. Nestor era îîn stîînga lui şi Benigno îîn dreapta.
 Jocul paă rea saă fie o luptaă de tracţiune îîn trei, o baă taă lie feroce
îîntre cei care traă geau şi cel care era suspendat.
Cîînd am intrat îîn cameraă , nu se auzea decîît respiraţia greoaie
a lui Nestor şi Benigno. Muşchii de pe braţele şi gîîturile lor erau
umflaţi din cauza efortului.
Pablito se uita la amîîndoi, concentrîîndu-şi privirea, pe rîînd,
asupra fiecaă ruia îîn parte, cu cîîte o privire furişaă . Toţi trei erau atîît
de absorbiţi îîn jocul lor, îîncîît nici nu mi-au remarcat prezenţa
sau, dacaă au faă cut-o, nu-şi puteau permite saă -şi îîntrerupaă
concentrarea pentru a maă saluta.
Nestor şi Benigno s-au uitat unul la altul preţ de vreo
cincisprezece minute îîntr-o taă cere totalaă . Apoi Nestor s-a
prefaă cut caă daă drumul frîînghiei sale. Benigno n-a fost pe fazaă , dar
Pablito da. El şi-a îîntaă rit strîînsoarea cu mîîna stingaă şi şi-a
îîncolaă cit picioarele pe stîîlpi, pentru a-şi îîntaă ri poziţia. Benigno a
folosit acest moment pentru a ataca şi a tras puternic exact îîn
clipa îîn care Pablito a slaă bit priza.
Gestul lui Benigno i-a luat prin surprindere pe Pablito şi
Nestor. Benigno s-a agaă ţat de frîînghie cu toataă forţa şi greutatea
lui. Nestor a fost depaă şit de manevraă . Pablito s-a luptat cu
disperare saă se echilibreze. Era inutil. Benigno cîîştigase repriza.
Pablito a coborîît din ham şi a venit la mine. L-am îîntrebat
despre jocul lor extraordinar. Paă rea oarecum nehotaă rîît dacaă saă -
mi raă spundaă sau nu. Nestor şi Benigno ni s-au alaă turat dupaă ce şi-
au pus bine echipamentul. Nestor a spus caă jocul fusese conceput
de Pablito, care a gaă sit structura îîn „visatul” lui şi apoi a
construit-o ca pe un joc. La îînceput era un mecanism pentru
îîncordarea muşchilor a doi dintre ei deodataă . Ei faă ceau cu rîîndul
la ridicat. Dar apoi „visatul” lui Benigno le-a permis saă intre îîntr-
un joc îîn care îîşi îîncordau toţi trei muşchii şi îîşi îîmbunaă taă ţeau
acuitatea vizualaă , raă mîînîînd îîn stare de veghe uneori ore îîntregi.
– Acum Benigno crede caă asta ne ajutaă corpurile saă -şi
reaminteascaă , a continuat Nestor. De exemplu, La Gorda joacaă
îîntr-un mod foarte ciudat. Ea cîîştigaă de fiecare dataă , indiferent ce
poziţie adoptaă . Benigno crede caă asta se îîntîîmplaă pentru caă îîn
cazul ei corpul îîşi reaminteşte.
Î-am îîntrebat dacaă şi ei aveau legea taă cerii. Au rîîs. Pablito a
spus caă La Gorda voia mai presus de orice saă fie Nagualul Juan
Matus. Ea îîl imita îîn mod deliberat, pîînaă la cel mai absurd detaliu.
– Vreţi saă spuneţi caă putem discuta despre ce s-a îîntîîmplat îîn
noaptea aceea? am îîntrebat, aproape derutat, deoarece La Gorda
fusese atîît de categoric îîmpotrivaă .
– Nu ne pasaă , a spus Pablito. Tu eşti Nagualul!
– Benigno şi-a reamintit ceva cu adevaă rat foarte ciudat, a spus
Nestor faă raă saă se uite la mine.
– Eu, unul, cred caă a fost un vis amestecat, a spus Benigno.
Nestor crede caă nu a fost aşa.
Am aşteptat neraă bdaă tor. Î-am îîndemnat cu o mişcare a
capului, saă continuie.
– ÎÎn ziua aceea el şi-a reamintit caă tu îîl îînvaă ţai cum saă caute
urme îîn paă mîîntul moale, a spus Nestor.
– Trebuie saă fi fost un vis, am spus.
ÎÎmi venea saă rid de absurditatea asta, dar toţi trei maă priveau
cu ochi rugaă tori.
– E absurd, am spus.
– Oricum, mai bine îîţi spun acum caă şi eu am o amintire
similaraă , a spus Nestor. M-ai luat la nişte stîînci şi mi-ai araă tat cum
saă maă ascund. Visul meu era amestecat. Eram treaz. Mergeam
îîntr-o zi cu Benigno la caă utat de plante şi mi-am amintit brusc
cum maă îînvaă ţai, aşa caă m-am ascuns cum m-ai îînvaă ţat tu şi l-am
speriat groaznic pe Benigno.
– Te-am îînvaă ţat eu! Cum s-ar fi putut? Cîînd? am îîntrebat.
ÎÎncepeam saă maă enervez. Ei nu paă reau saă glumeascaă .
– Cîînd? Asta-i problema, a spus Nestor. Nu ne putem da seama
cîînd. Dar eu şi Benigno ştim caă ai fost tu.
Maă simţeam greoi, apaă sat. Respiraţia mi-a devenit dificilaă . Mi-
era teamaă caă o saă mi se facaă iar raă u. Am decis chiar atunci saă le
spun despre ce „vaă zusem îîmpreunaă ” eu şi La Gorda. Povestitul m-
a relaxat. La sfîîrşitul descrierii mele eram iar staă pîîn pe mine.
– Nagualul Juan Matus ne-a laă sat puţin deschişi, a spus Nestor.
Toţi putem „vedea” puţin. „Vedem” gaă uri îîn oamenii care au avut
copii şi, de asemenea, din cîînd îîn cîînd, „vedem” îîn oameni o micaă
straă lucire. Deoarece tu nu „vezi” deloc, se pare caă Nagualul te-a
laă sat complet deschis, astfel îîncîît saă te deschizi dinaă untru. Acum
ai ajutat-o pe La Gorda şi ea ori „vede” dinaă untru, ori doar
caă laă reşte pe spatele taă u.
Le-am spus caă ceea ce se îîntîîmplase îîn Oaxaca ar fi putut fi un
noroc.
Pablito s-a gîîndit caă ar trebui saă mergem la stîînca preferataă a
lui Genaro şi saă staă m acolo cu capetele lipite. Ceilalţi doi au gaă sit
ideea excelentaă . Nu aveam obiecţii. Deşi am stat acolo multaă
vreme, nu s-a îîntîîmplat nimic. Totuşi, ne-am relaxat foarte mult.
ÎÎn timp ce staă team îîncaă pe piatraă , le-am vorbit despre cei doi
baă rbaţi despre care La Gorda credea caă erau don Juan şi don
Genaro. Ei au coborîît de pe piatraă şi m-au tîîrîît pur şi simplu
îînapoi la casa La Gordei. Nestor era cel mai agitat. Devenise
aproape incoerent. Tot ce am putut scoate de la ei a fost caă ei
aşteptau un semn de felul acesta.
La Gorda ne aştepta la uşaă . Ştia ce le spusesem.
– Am vrut doar saă -i dau timp corpului meu, a spus ea îînainte
saă -i fi dezvaă luit ceva vreunul dintre noi. Trebuia saă fiu extrem de
siguraă şi sîînt. Erau Nagualul şi Genaro.
– Ce este îîn colibele alea? a îîntrebat Nestor.
– N-au intrat îîn ele, a spus La Gorda. Au mers spre cîîmpuri,
spre est. ÎÎn direcţia acestui oraş.
Ea paă rea caă vrea saă -i calmeze. Î-a rugat saă stea; ei n-au vrut. S-
au scuzat şi au plecat. Eram sigur caă se simţeau stîînjeniţi îîn
prezenţa ei. Ea paă rea saă fie foarte supaă rataă . Mie mai degrabaă îîmi
plaă cea cum îîşi ieşise din fire, iar asta era destul de contrar
reacţiilor mele obişnuite. Maă simţeam îîntotdeauna iritat îîn
prezenţa cuiva supaă rat, cu excepţia misterioasaă a La Gordei.
 Pe îînserate ne-am adunat cu toţii îîn camera La Gordei. Toţi
paă reau preocupaţi. Şedeau taă cuţi, fixîînd podeaua cu privirea. La
Gorda a îîncercat saă stîîrneascaă o conversaţie. Ea a spus caă nu
pierduse timpul, caă adunase doi şi cu doi şi gaă sise nişte soluţii.
– Nu e vorba de a aduna doi şi cu doi, a spus Nestor. E vorba
de a-ţi reaminti cu corpul.
Se paă rea caă ei discutaseraă despre asta, judecind dupaă
îîncuviinţaă rile din cap pe care Nestor le-a primit de la ceilalţi. Asta
ne-a laă sat pe mine şi pe La Gorda pe dinafaraă .
– Lidia îîşi aminteşte şi ea ceva, a continuat Nestor. Ea crede caă
a fost prostia ei, iar dupaă ce a ascultat ce mi-am amintit, ne-a
spus caă Nagualul acesta de aici a dus-o la un taă maă duitor şi a laă sat-
o acolo, ca saă -i fie vindecaţi ochii.
La Gorda şi cu mine ne-am îîntors spre Lidia. Ea şi-a plecat
jenataă capul. A murmurat ceva. Amintirea paă rea prea dureroasaă
pentru ea. A spus caă atunci cîînd a gaă sit-o don Juan, avea ochii
infectaţi şi nu putea vedea. Cineva a dus-o cu maşina o distanţaă
mare, la taă maă duitorul care a vindecat-o. Fusese convinsaă
îîntotdeauna caă don Juan faă cuse asta, dar dupaă ce-mi auzise vocea,
îîşi daă duse seama caă eu fusesem cel care o dusese acolo.
Înconsistenţa amintirii o laă sase pradaă suferinţei din prima zi îîn
care maă vaă zuse.
– Urechile mele nu maă mint, a adaă ugat Lidia dupaă o lungaă
taă cere. Tu ai fost cel care m-a dus acolo.
– Împosibil! Împosibil! am urlat.
Corpul meu a îînceput saă tremure necontrolat. Aveam un
sentiment de dualitate. Probabil caă ceea ce denumeam eul meu
raţional, incapabil saă controleze restul din mine, luase locul unui
spectator. O anumitaă parte din mine urmaă rea o altaă parte din
mine cum tremura.
 4. Trecerea graniţelor afecţiunii
– Ce se îîntîîmplaă cu noi, La Gorda? am îîntrebat dupaă ce ceilalţi
au plecat acasaă .
– Corpurile noastre îîşi amintesc, dar nu prea îîmi dau seama ce
anume, a spus ea.
– Crezi îîn amintirile lui Nestor, Benigno şi Lidia?
– Bineîînţeles. Sîînt oameni foarte serioşi. Ei nu spun lucruri de
genul aă sta doar de dragul de a le spune.
– Dar ce spun ei este imposibil. Maă crezi, nu-i aşa, La Gorda?
– Cred caă nu-ţi aminteşti, şi totuşi…
N-a terminat. A venit lîîngaă mine şi a îînceput saă -mi şopteascaă
îîn ureche. A spus caă era ceva ce Nagualul Juan Matus o pusese saă
promitaă caă o saă paă streze pentru ea, pîînaă cîînd va sosi momentul
potrivit, un atu de folosit doar atunci cîînd nu mai era nici o ieşire.
Ea a adaă ugat cu o şoaptaă foarte teatralaă caă Nagualul prevaă zuse
noul lor aranjament de viaţaă , care era rezultatul faptului caă o
luasem pe Josefina la Tula saă stea cu Pablito. A spus caă erau şanse
saă reuşim ca grup, dacaă urmam ordinea fireascaă a acelei
organizaă ri. La Gorda a explicat caă , deoarece eram îîmpaă rţiţi îîn
cupluri, formam un organism viu. Eram un şarpe, un şarpe cu
clopoţei. Şarpele avea patru secţiuni şi era îîmpaă rţit îîn douaă
jumaă taă ţi longitudinale, mascul şi femelaă . A spus caă ea şi cu mine
formaă m prima secţiune a şarpelui, capul. Era un cap otraă vitor,
calculat şi rece. A doua secţiune, formataă de Lidia şi Nestor, era
inima fermaă şi sinceraă a şarpelui. A treia era abdomenul – un
abdomen nedemn de îîncredere, posac şi viclean, alcaă tuit din
Pablito şi Josefina. Şi a patra secţiune, coada, unde erau localizaţi
clopoţeii, era formataă de cuplul care îîn viaţa obişnuitaă puteau
conversa îîn limba Tzotzil ore îîntregi, Benigno şi Rosa.
La Gorda s-a îîndreptat din poziţia pe care o adoptase pentru
a-mi şopti la ureche. Mi-a zîîmbit şi m-a baă tut pe spate.
 – Eligio a rostit un cuvîînt care mi-a venit îîn sfîîrşit îîn minte, a
continuat ea. Josefina este de acord cu mine caă el a repetat de
multe ori cuvîîntul „potecaă ”. Vom merge pe o potecaă !
Faă raă saă -mi lase timp saă pun vreo îîntrebare, a spus caă se va
culca şi apoi îîi va pregaă ti pe toţi pentru o excursie.

Am plecat îînainte de miezul nopţii, mergîînd sub lumina

straă lucitoare a lunii. La îînceput, toţi fuseseraă reticenţi faţaă de
plecare, dar La Gorda le prezentase foarte artistic presupusa
descriere faă cutaă de don Juan şarpelui. ÎÎnainte saă plecaă m, Lidia a
sugerat saă ne aprovizionaă m cu mîîncare pentru cazul îîn care
caă laă toria va fi lungaă . La Gorda i-a respins sugestia, motivîînd caă nu
aveam nici o idee despre natura caă laă toriei. Ea a spus caă Nagualul
Juan Matus îîi araă tase odataă un îînceput de potecaă şi îîi spusese caă
la momentul potrivit ne vom plasa pe acel loc şi vom laă sa puterea
potecii saă ni se dezvaă luie. La Gorda a adaă ugat caă nu era o potecaă
obişnuitaă a caprelor, ci o linie naturalaă a paă mîîntului, care, dupaă
spusele Nagualului, avea saă ne dea forţa şi cunoaşterea dacaă o
urmam şi deveneam una cu ea.
Ne-am deplasat sub o conducere mixtaă . La Gorda conducea
din imbold, iar Nestor cunoştea efectiv terenul. Ea ne-a dus la un
loc aflat îîn munţi. Nestor a luat apoi conducerea şi a localizat o
potecaă . Formaţiunea noastraă era evidentaă , capul fiind îîn frunte,
iar ceilalţi aranjîîndu-se conform modelului anatomic al unui
şarpe: inimaă , intestine şi coadaă . Baă rbaţii erau îîn dreapta femeilor.
Fiecare cuplu era la un metru şi jumaă tate de cel din faţa lui.
Mergeam pe cîît de rapid şi taă cut puteam. O vreme s-au auzit
laă traă turi de cîîini; pe maă suraă ce am ajuns mai sus îîn munţi, nu se
mai auzeau decîît greierii. Brusc, La Gorda s-a oprit şi mi-a prins
braţul, araă tîînd undeva îîn faţa noastraă . La vreo douaă zeci-treizeci
de metri, chiar îîn mijlocul potecii, se zaă rea silueta maă taă haă loasaă a
unui baă rbat enorm, de peste doi metri şi douaă zeci de centimetri
îînaă lţime, care ne bloca drumul. Ne-am adunat îîntr-un maă nunchi
strîîns. Ochii noştri erau fixaţi asupra formei îîntunecate. El nu se
mişca. Dupaă o vreme, Nestor a avansat singur cîîţiva paşi spre el.
De abia atunci s-a mişcat şi forma. A venit spre noi. Pe cîît de
gigantic era, pe atîît de suplu se mişca.
Nestor s-a îîntors îîn fugaă . ÎÎn momentul îîn care s-a lipit de noi,
baă rbatul s-a oprit. Curajoasaă , La Gorda a faă cut un pas spre el.
Omul a faă cut şi el un pas spre noi. Era clar caă dacaă continuam saă
ne mişcaă m îînainte, ne vom lovi de gigant. Nu eram pe maă sura lui.
Faă raă saă aştept s-o dovedeascaă , am luat iniţiativa şi i-am tras pe
toţi îînapoi, luîîndu-i îîn grabaă de acolo.
Ne-am îîntors la casa La Gordei îîntr-o taă cere totalaă . Ne-au
trebuit ore îîntregi ca saă ajungem acolo. Eram complet extenuaţi.
Cîînd am fost îîn siguranţa camerei sale, La Gorda a vorbit.
– Sîîntem prinşi, mi-a spus ea. N-ai vrut saă mergem mai
departe. Lucrul acela de acolo, de pe potecaă , era unul dintre aliaţii
taă i, nu-i aşa? Ei ies din ascunzişul lor cîînd îîi atragi afaraă .
N-am raă spuns. Nu avea rost saă protestez. Mi-am reamintit
nenumaă ratele daă ţi cîînd crezusem caă don Juan şi don Genaro erau
îînţeleşi. Credeam caă , îîn timp ce don Juan îîmi vorbea îîn îîntuneric,
don Genaro se deghiza pentru a maă speria, iar don Juan insista caă
era un aliat. Îdeea caă existau aliaţi, sau entitaă ţi libere, care scapaă
atenţiei noastre zilnice, fusese prea îîndepaă rtataă de mine. Dar apoi
ajunsesem saă constat caă aliaţii din descrierea lui don Juan
existau; erau, aşa cum spusese el, entitaă ţi libere îîn lume.
ÎÎntr-o ieşire autoritaraă , raraă pentru comportamentul meu
obişnuit, m-am ridicat şi i-am spus La Gordei şi celorlalţi caă
aveam pentru ei o propunere, pe care o puteau accepta sau o
puteau refuza. Dacaă erau gata saă plece de acolo, eram gata saă
preiau responsabilitatea de a-i duce îîn altaă parte. Dacaă nu erau
gata, maă declaram scutit de orice altaă obligaţie faţaă de ei.
Am simţit un impuls de optimism şi de certitudine. Nici unul
dintre ei n-a spus nimic. M-au privit taă cuţi, ca şi cum mi-ar fi
studiat profund afirmaţiile.
– Cîît vaă trebuie ca saă vaă strîîngeţi lucrurile? am îîntrebat.
– Nu avem nimic de strîîns, a spus La Gorda. Vom merge aşa
cum sîîntem. Şi putem pleca chiar îîn clipa asta, dacaă este nevoie.
Dar dacaă mai putem aştepta îîncaă trei zile, totul va fi mai bine
pentru noi.
– Dar casele pe care le aveţi? am îîntrebat.
– Soledad o saă aibaă grijaă de asta, a spus ea.
Era prima dataă cîînd era menţionat îîn prezenţa mea numele
donei Soledad de cîînd o vaă zusem ultima dataă . Eram atîît de
intrigat, îîncîît am uitat pentru o clipaă tensiunea momentului. M-
am aşezat. La Gorda ezita saă -mi raă spundaă la îîntrebaă rile despre
dona Soledad. Nestor a intervenit şi a spus caă dona Soledad era
pe acolo, dar caă nici unul dintre ei nu ştia cu ce se ocupaă . Venea şi
pleca faă raă saă bage pe vreunul îîn seamaă , îînţelegerea dintre ei fiind
caă ei vor avea grijaă de casa ei şi invers. Dona Soledad ştia caă ei
trebuiau saă plece mai devreme sau mai tîîrziu şi îîşi asuma
responsabilitatea de a face tot ce era necesar pentru a dispune de
proprietatea lor.
– Cum o s-o anunţaţi? am îîntrebat.
– Asta este treaba La Gordei, a spus Nestor. Noi nu ştim unde
este dona Soledad.
– Unde este dona Soledad, La Gorda? am îîntrebat.
– De unde dracu’ saă ştiu eu? m-a repezit ea.
– Dar tu eşti cea care o cheamaă , a spus Nestor.
La Gorda m-a privit. Era o privire obişnuitaă , care mi-a dat un
fior totuşi. Recunoşteam privirea aceea, dar de unde? Am simţit o
agitaţie îîn adîîncul corpului; plexul solar avea o soliditate pe care
nu o mai simţisem îînainte. Diafragma paă rea saă se îîmpingaă îîn sus
de una singuraă . Maă gîîndeam dacaă saă maă îîntind pe jos, cîînd, brusc,
m-am trezit îîn picioare.
– La Gorda nu ştie, am spus. Doar eu ştiu unde este.
Toţi au fost şocaţi – eu probabil mai mult decîît ceilalţi.
Faă cusem afirmaţia aceea faă raă nici un suport raţional. ÎÎn
momentul îîn care o faă cusem, avusesem îînsaă , convingerea deplinaă
caă ştiam unde este. A fost ca un fulger care mi-a traversat
conştiinţa. Am vaă zut o zonaă muntoasaă cu piscuri foarte aride şi
ascuţite; un teren uscat, pustiu şi rece. De îîndataă ce am vorbit,
urmaă torul gîînd conştient a fost caă probabil vaă zusem acel peisaj
îîntr-un film şi caă presiunea pe care mi-o provoca asocierea cu
acei oameni îîmi produsese o caă dere.
Le-am cerut scuze caă îîi derutam îîntr-o manieraă atîît de brutalaă
şi, totuşi, neintenţionataă . M-am aşezat iar.
– Vrei saă spui caă nu ştii de ce ai spus asta? m-a îîntrebat Nestor.
El îîşi alesese foarte atent cuvintele. Pentru mine, lucrul cel
mai firesc de spus ar fi fost „Deci chiar nu ştii unde este?” Le-am
spus caă mi se araă tase ceva necunoscut mie. Le-am descris terenul
pe care îîl vaă zusem şi certitudinea caă dona Soledad era acolo.
– Asta ni se îîntîîmplaă şi nouaă , destul de des, a spus Nestor. M-
am îîntors spre La Gorda şi ea a dat afirmativ din cap. Am cerut o
explicaţie.
– Chestiile astea amestecate ne vin îîn minte, a spus La Gorda.
îîntreab-o pe Lidia, sau pe Rosa, sau pe Josefina.
De cîînd îîncepuseraă noul lor aranjament, Lidia, Rosa şi Josefina
nu prea vorbiseraă cu mine. Ele se rezumaseraă la saluturi şi
comentarii obişnuite despre mîîncare sau vreme.
Lidia mi-a evitat privirea. Ea a murmurat caă uneori credea caă
îîşi amintea unele lucruri.
– Uneori chiar caă te uraă sc, mi-a spus ea. Cred caă te prefaci caă
eşti prost. Apoi îîmi amintesc caă ai fost foarte bolnav din cauza
noastraă . Tu ai fost?
– Bineîînţeles caă el a fost, a spus Rosa. Şi eu îîmi amintesc de
unele lucruri. ÎÎmi amintesc de o doamnaă care a fost bunaă cu mine.
Ea m-a îînvaă ţat cum saă fiu curataă şi Nagualul acesta mi-a taă iat
prima dataă paă rul, îîn timp ce doamna maă ţinea, pentru caă eram
speriataă . Doamna aceea maă iubea. Maă îîmbraă ţişa tot timpul. Era
foarte îînaltaă . ÎÎmi amintesc caă faţa mea era pe pieptul ei de cîîte ori
maă îîmbraă ţişa. Ea era singura persoanaă care a avut vreodataă grijaă
de mine. Aş fi mers bucuroasaă la moarte pentru ea.
– Cine era doamna aceea? a îîntrebat La Gorda cu raă suflarea
scaă zutaă .
Rosa a indicat spre mine cu o mişcare a baă rbiei, cu un gest
îîncaă rcat de deprimare şi dispreţ.
– El ştie, a spus ea.
 M-au fixat toţi cu privirea, aşteptîînd un raă spuns. M-am
supaă rat şi am ţipat la Rosa caă nu avea dreptul saă facaă afirmaţii
care erau adevaă rate acuzaţii. Nu îîi minţeam îîn nici un fel.
Rosa n-a fost tulburataă de ieşirea mea. Ea a explicat calm caă îîşi
amintea caă doamna spunea caă maă voi îîntoarce îîntr-o zi, dupaă ce
îîmi voi fi revenit din boalaă . Rosa a îînţeles caă doamna maă îîngrijea
ca saă maă fac bine; de aceea, trebuia saă ştiu cine era ea şi unde era,
pentru caă se paă rea caă îîmi revenisem.
– Ce fel de boalaă am avut, Rosa? am îîntrebat.
– Te-ai îîmbolnaă vit pentru caă nu-ţi puteai susţine lumea ta, a
spus ea cu convingere. Mi-a spus cineva, cred caă acum foarte
multaă vreme, caă tu nu eşti faă cut pentru noi, exact cum i-a spus
Eligio La Gordei îîn „visat”. Ne-ai paă raă sit din cauza asta şi Lidia nu
te-a iertat niciodataă . Ea o saă te urascaă pentru totdeauna.
Lidia a protestat caă sentimentele ei faţaă de mine nu aveau
nimic de-a face cu ceea ce spunea Rosa. Ea era mai degrabaă
ţîîfnoasaă şi se enerva uşor de prostiile mele.
Am îîntrebat-o pe Josefina dacaă şi ea îîşi amintea de mine.
– Bineîînţeles caă da, a spus ea cu o grimasaă . Dar ştii cum sîînt
eu, sîînt nebunaă . Nu poţi avea îîncredere îîn mine. Nu te poţi bizui
pe mine.
La Gorda a insistat saă audaă ce avea de spus Josefina despre
amintirile ei. Josefina nu avea chef saă spunaă ceva şi ele au
continuat saă discute îîn contradictoriu; îîn cele din urmaă , Josefina
mi-a vorbit.
– Ce sens are saă discutaă m atîîta despre amintire? E doar o
discuţie, a spus ea. Şi nu meritaă nici o atenţie.
Josefina a paă rut saă ne fi îînvins pe toţi. Nu mai era nimic de
spus. S-au sculat saă plece, dupaă ce au stat cîîteva minute îîntr-o
taă cere politicoasaă .
– ÎÎmi amintesc caă mi-ai cumpaă rat nişte haine minunate, mi-a
spus brusc Josefina. Nu-ţi aminteşti cîînd am caă zut pe scaă ri, îîntr-
un magazin? Aproape caă mi-am rupt piciorul şi a trebuit saă maă
cari de acolo.
Toţi s-au aşezat, privind-o ţintaă pe Josefina.
 – ÎÎmi amintesc, de asemenea, de o femeie nebunaă , a continuat
ea. Ea voia saă maă bataă şi obişnuia saă maă urmaă reascaă peste tot,
pîînaă cîînd te-ai supaă rat şi ai oprit-o.
Eram exasperat. Toţi paă reau caă se agaţaă de cuvintele Josefinei,
cîînd ea îînsaă şi ne spusese saă nu avem îîncredere îîn ea pentru caă
era nebunaă . Avea dreptate. Pentru mine, amintirile ei erau o
adevaă rataă aberaţie.
– Ştiu şi de ce te-ai îîmbolnaă vit, a continuat ea. Eram acolo. Dar
nu-mi pot aminti unde. Te-au luat dincolo de zidurile acelea de
ceaţaă ca s-o gaă siţi pe proasta asta de La Gorda. Cred caă se
pierduse. Tu nu ai reuşit saă te îîntorci. Cîînd te-au scos, erai
aproape mort.
Taă cerea ce a urmat dezvaă luirilor ei era apaă saă toare. Mi-era
fricaă saă îîntreb ceva.
– Nu-mi amintesc de ce s-a dus ea acolo, s-au cine te-a adus
îînapoi, a continuat Josefina. ÎÎmi amintesc caă erai bolnav şi nu m-
ai mai recunoscut. Proasta asta de La Gorda juraă caă nu te
cunoştea cîînd ai venit prima dataă îîn casa asta, acum cîîteva luni.
Te-am recunoscut imediat. Mi-am reamintit caă erai Nagualul care
s-a îîmbolnaă vit. Vrei saă ştii ceva? Cred caă femeile astea doar se
raă sfaţaă . Şi la fel şi baă rbaţii, îîn special prostul aă sta de Pablito.
Trebuie saă -şi aminteascaă , erau şi ei acolo.
– ÎÎţi aminteşti unde eram? am îîntrebat.
– Nu. Nu pot, a spus Josefina. Totuşi, o saă ştiu dacaă o saă maă
duci acolo. Cîînd eram toţi acolo, ei obişnuiau saă ne spunaă tuturor
beţivii, pentru caă eram ameţiţi. Eu eram cel mai puţin ameţitaă , aşa
caă îîmi amintesc destul de bine.
– Cine ne spunea beţivii? am îîntrebat.
– Nu ţie, doar nouaă , a raă spuns Josefina. Nu ştiu cine, Nagualul
Juan Matus probabil.
Î-am privit, dar fiecare dintre ei mi-a evitat privirea.
– Ajungem la un sfîîrşit, a murmurat Nestor, ca şi cum ar fi
vorbit singur. Sfîîrşitul nostru ne priveşte drept îîn ochi.
Paă rea gata saă izbucneascaă îîn plîîns.
 – Ar trebui saă fiu mîîndru şi fericit caă am ajuns la sfîîrşit, a
continuat el. Cu toate acestea, sîînt trist. Poţi explica asta,
Nagualule?
Brusc, s-au îîntristat cu toţii. Chiar şi sfîîdaă toarea Lidia era
tristaă .
– Ce se îîntîîmplaă cu voi? am îîntrebat pe un ton jovial. Despre ce
sfîîrşit vorbiţi?
– Cred caă toţi ştiu ce sfîîrşit este, a spus Nestor. ÎÎn ultimul timp
am sentimente ciudate. Ceva ne cheamaă . Îar nu ne daă m drumul
aşa cum ar trebui. Ne agaă ţaă m.
Pablito a avut un adevaă rat moment de galanterie şi a spus caă
La Gorda era singura dintre ei care nu se agaă ţa de nimic. Ceilalţi,
m-a asigurat el, erau egocentrici lipsiţi aproape de orice speranţaă .
– Nagualul Juan Matus a spus caă , atunci cîînd va veni timpul saă
plecaă m, vom primi un semn, a spus Nestor. Va apaă rea îîn prim
plan ceva care ne va plaă cea foarte mult şi ne va lua.
– El a spus caă nu e nevoie saă fie ceva mare, a adaă ugat Benigno.
Orice ne place va face asta.
– Pentru mine, semnul va veni sub forma soldaţilor de plumb
pe care nu i-am avut niciodataă , mi-a spus Nestor. Vor veni saă maă
ia nişte husari caă lare. Ce va fi îîn cazul taă u?
Mi-am amintit caă don Juan îîmi spusese odataă caă moartea ar
putea fi îîn spatele oricaă rui lucru imaginabil, chiar şi îîn spatele
unui punct de pe notesul meu. Apoi mi-a oferit metafora supremaă
a morţii mele. ÎÎi spusesem caă odataă , îîn timp ce maă plimbam pe
bulevardul Hollywood din Los Angeles, am auzit sunetul unei
trompete cîîntîînd o melodie popularaă , veche şi idioataă . Muzica
venea dinspre un magazin de discuri de peste drum. Am fost
îîncîîntat de ea. A trebuit saă maă aşez. Sunetul limpede al acelei
trompete îîmi paă trundea direct îîn creier. ÎÎl simţeam exact
deasupra tîîmplei drepte. M-a îînvaă luit pîînaă cîînd m-am simţit
îîmbaă tat de el. Cîînd s-a terminat, am ştiut caă experienţa aceea nu
se va mai putea repeta vreodataă şi am avut destulaă detaşare ca saă
nu raă bufnesc îîn acel magazin, saă cumpaă r discul şi un aparat
stereo pentru a-l asculta.
 Don Juan spusese caă acel sunet fusese un semn dat mie de
caă tre puterile care guverneazaă destinul oamenilor. Cîînd va veni
timpul ca eu saă paă raă sesc lumea, indiferent de felul îîn care se va
petrece acest lucru, voi auzi acelaşi sunet de trompetaă , aceeaşi
melodie idioataă , acelaşi trompetist faă raă pereche.

Ziua urmaă toare a fost o zi freneticaă pentru ei. Paă reau caă au de
faă cut nenumaă rate lucruri. La Gorda a spus caă toate maă runţişurile
lor erau personale şi trebuiau saă fie executate de fiecare dintre ei
faă raă nici un ajutor. Mi-a plaă cut caă am raă mas singur. Şi eu aveam
lucruri de faă cut. Am mers cu maşina îîn oraşul îînvecinat, care maă
tulburase atîît de profund. M-am dus direct la casa care ne
fascinase îîntr-atîît pe La Gorda şi pe mine; am baă tut la uşaă . Mi-a
deschis o doamnaă . Am inventat o poveste cum caă traă isem de copil
îîn casa aceea şi voiam s-o privesc iar. Era o femeie foarte amabilaă .
M-a laă sat saă merg prin toataă casa, cerîîndu-şi scuze pentru o
dezordine inexistentaă .
Era o abundenţaă de amintiri ascunse îîn casa aceea. Erau acolo,
le puteam simţi, dar nu-mi puteam aminti nimic.

ÎÎn ziua urmaă toare, La Gorda a plecat îîn zori; maă aşteptam saă
lipseascaă toataă ziua, dar s-a îîntors la prîînz. Paă rea foarte obositaă .
– Soledad s-a îîntors şi vrea saă te vadaă , a spus ea sec.
Faă raă nici o explicaţie, ea m-a luat la casa donei Soledad. Dona
Soledad staă tea lîîngaă uşaă . Araă ta mai tîînaă raă şi mai puternicaă decîît
ultima dataă cîînd o vaă zusem. Semaă na foarte puţin cu doamna pe
care o cunoscusem cu ani îînainte.
La Gorda paă rea gata saă plîîngaă . Tensiunea prin care treceam
maă faă cea saă îînţeleg starea ei. A plecat faă raă saă spunaă nici un cuvîînt.
Dona Soledad a spus caă avea la dispoziţie foarte puţin timp ca
saă stea de vorbaă cu mine şi caă va folosi fiecare clipaă pentru
aceasta. Era ciudat de respectuoasaă . Exista o notaă de politeţe îîn
tot ceea ce spunea.
Am faă cut un gest vrîînd s-o îîntrerup pentru a o îîntreba ceva.
Voiam saă ştiu unde fusese. M-a oprit îîn modul cel mai delicat. A
spus caă îîşi alesese foarte atent cuvintele şi caă lipsa de timp îîi va
permite saă spunaă doar ceea ce era esenţial.
M-a privit fix îîn ochi pentru o clipaă care a paă rut incredibil de
lungaă . Asta m-a enervat. Ar fi putut discuta cu mine şi ar fi putut
raă spunde la nişte îîntrebaă ri îîn acel timp. A spart taă cerea şi a spus
lucruri pe care le-am luat drept absurditaă ţi. A spus caă maă atacase
aşa cum îîi cerusem eu, îîn ziua îîn care am trecut liniile paralele
pentru prima dataă , şi caă ea spera caă atacul fusese eficient şi caă îîşi
atinsese scopul. Voiam saă strig caă n-o rugasem niciodataă aşa ceva.
Nu ştiam nimic despre liniile paralele şi ceea ce spunea ea era un
nonsens. Mi-a pus mîîna pe buze. Mi-am revenit automat. Paă rea
tristaă . A spus caă nu exista nici o posibilitate ca noi saă putem
discuta, pentru caă îîn acel moment eram amîîndoi pe douaă linii
paralele şi nici unul dintre noi nu avea energia de a le traversa;
doar ochii ei îîmi puteau vorbi despre starea ei.
Faă raă nici un motiv, am îînceput saă maă destind, ceva îîn mine se
simţea relaxat. Am remarcat caă îîmi curgeau lacrimile pe obraji. Şi
apoi, pentru o clipaă , a pus staă pîînire pe mine cea mai incredibilaă
senzaţie. A fost un moment scurt, dar îîndeajuns de lung pentru a-
mi scutura straă fundurile conştiinţei, sau ale persoanei mele, sau a
ceea ce credeam şi simţeam caă este eul meu. ÎÎn timpul acelei clipe
am realizat caă eram foarte aproape unul de altul ca scop şi
temperament. Condiţiile noastre erau asemaă naă toare. Am vrut saă
confirm caă avusese loc o luptaă aprigaă , dar lupta îîncaă nu se
terminase. Nu se va termina niciodataă . Ea îîşi lua raă mas bun,
deoarece fiind luptaă torul impecabil care era, ştia caă drumurile
noastre nu se vor mai intersecta niciodataă . Ajunsesem la sfîîrşitul
drumului. Atunci a izbucnit dintr-un inimaginabil ungher ascuns
al fiinţei mele o ultimaă undaă de îînrudire, de afiliaţie. Acea scîînteie
a fost ca o descaă rcare electricaă îîn corpul meu. Am îîmbraă ţişat-o;
gura mi se mişca, spunîînd lucruri care nu aveau nici un îînţeles
pentru mine. Ochii ei s-au aprins. Şi ea spunea lucruri pe care nu
le îînţelegeam. Singura senzaţie claraă pentru mine, anume caă
trecusem liniile paralele, nu avea nici o semnificaţie pragmaticaă .
Exista îîn mine o suferinţaă bine pecetluitaă , care îîncerca saă iasaă
afaraă . O oarecare forţaă inexplicabilaă maă desfaă cea îîn bucaă ţi. N-am
mai putut respira şi totul s-a îîntunecat.

Am simţit pe cineva mişcîîndu-maă , scuturîîndu-maă uşurel.

Chipul La Gordei a apaă rut îîn faţa ochilor mei. Eram îîntins îîn patul
donei Soledad şi La Gorda staă tea lîîngaă mine. Eram singuri.
– Unde este? am îîntrebat.
– Aplecat, a spus ea.
Am vrut saă -i relatez totul. Ea m-a oprit. A deschis uşa. Toţi
ucenicii erau afaraă şi maă aşteptau. Erau îîmbraă caţi cu hainele lor
cele mai obişnuite. La Gorda mi-a explicat caă distruseseraă tot ce
aveau. Era spre searaă . Dormisem ore îîntregi. Faă raă saă vorbesc, m-
am dus la casa La Gordei, unde îîmi laă sasem maşina. Ei s-au
ghemuit îînaă untru ca nişte copii care mergeau duminica la
plimbare cu maşina.
ÎÎnainte saă urc îîn maşinaă , am raă mas saă privesc valea. Corpul
meu s-a rotit îîncet şi a faă cut un cerc complet, ca şi cum ar fi avut o
voinţaă şi un scop propriu. Simţeam cum acaparam esenţa locului
acela, viind s-o iau cu mine pentru caă simţeam categoric caă nu-l
voi mai revedea niciodataă îîn aceastaă viaţaă .
Ceilalţi trebuie saă fi faă cut asta deja. Ei erau eliberaţi de
melancolie, rîîdeau tachinîîndu-se unul pe altul.
Am pornit motorul şi am plecat. Cîînd am ajuns la ultima curbaă
a drumului, soarele era la apus şi La Gorda mi-a strigat saă opresc.
A coborîît şi a alergat spre un deluşor de lîîngaă şosea. S-a urcat pe
el şi a aruncat o ultimaă privire îîn vale. Şi-a îîntins mîîinile spre ea şi
a respirat adîînc.

Coborîîrea prin munţii aceia a fost ciudat de scurtaă şi faă raă nici
un eveniment. Toţi erau liniştiţi. Am îîncercat s-o atrag pe La
Gorda îîntr-o conversaţie, dar ea a refuzat sec. A spus caă munţii,
fiind posesivi, pretindeau dreptul de proprietate asupra lor şi caă
dacaă nu-şi salvau energia, munţii nu le vor mai da drumul.
De îîndataă ce am ajuns îîn zonele mai joase, ei au devenit mai
animaţi, îîn special La Gorda. Paă rea caă exaltaă de energie. S-a oferit
chiar saă -mi dea informaţii faă raă ca eu s-o fi îîndemnat îîn vreun fel.
Una dintre afirmaţiile ei era caă Nagualul Juan Matus îîi spusese,
iar Soledad confirmase, caă exista şi o altaă parte a fiinţei noastre.
Dupaă ce au ascultat-o, ceilalţi au îînceput saă comenteze şi saă punaă
îîntrebaă ri. Erau dezorientaţi din cauza acelor amintiri ciudate
despre nişte evenimente care, îîn mod logic, nu putuseraă avea loc.
Deoarece unii dintre ei maă îîntîîlniseraă doar cu cîîteva luni îînainte,
existenţa unor relaţii anterioare ale lor cu mine era ceva care
sfida raţiunea.
Apoi le-am spus despre îîntîîlnirea mea cu dona Soledad. Am
descris senzaţia mea de a o fi cunoscut bine mai îînainte, ca şi
sentimentul caă am depaă şit ceea ce ea numea liniile paralele. Au
reacţionat îîn mod confuz la afirmaţia mea; paă reau saă fi auzit acest
termen, dar nu eram sigur caă -l şi îînţelegeau cu toţii. Pentru mine
era o metaforaă , dar nu puteam presupune caă era acelaşi lucru şi
pentru ei.
Cîînd intram îîn oraşul Oaxaca, şi-au exprimat dorinţa de a
vizita locul unde spusese La Gorda caă dispaă ruseraă don Juan şi don
Genaro. Am mers direct acolo. S-au graă bit saă coboare din maşinaă
şi paă reau caă se orienteazaă mirosind aerul, caă utîînd un indiciu. La
Gorda a indicat direcţia îîn care credea caă dispaă ruseraă cei doi.
– Ai faă cut o greşealaă teribilaă , La Gorda, a spus tare Nestor.
Acesta nu este estul, ci nordul.
La Gorda a protestat şi şi-a apaă rat punctul de vedere. Femeile
au susţinut-o, la fel şi Pablito. Benigno era imparţial; el continua
saă se uite la mine ca şi cum eu aş fi putut saă le furnizez raă spunsul,
ceea ce am şi faă cut. M-am uitat pe o hartaă a oraşului Oaxaca pe
care o aveam îîn maşinaă . Direcţia îîn care araă ta La Gorda era îîntr-
adevaă r nordul.
Nestor a faă cut observaţia caă el simţise tot timpul caă plecarea
din oraşul lor nu fusese deloc prematuraă sau forţataă ;
sincronizarea fusese perfectaă . Ceilalţi n-au avut aceeaşi impresie,
iar ezitarea lor decursese din greşala La Gordei. Ei crezuseraă , aşa
cum crezuse şi La Gorda, caă Nagualul indicase spre oraşul lor,
ceea ce îînsemna caă trebuiau saă raă mîînaă . Am admis, dupaă o
evaluare, caă pîînaă la urmaă eu eram cel vinovat, deoarece, deşi
avusesem harta, nu o folosisem la timpul potrivit.
Apoi am menţionat caă uitasem saă le spun caă unul dintre
baă rbaţi, cel care crezusem pe moment caă este don Genaro, ne
faă cuse semn cu o mişcare a capului. Ochii La Gordei s-au maă rit de
surprizaă , sau chiar de alarmaă . Ea a spus caă nu observase gestul.
Semnul cu capul fusese doar pentru mine.
– Aşa este! a exclamat Nestor. Soarta noastraă este pecetluitaă !
S-a îîntors saă se adreseze celorlalţi. Vorbeau toţi îîn acelaşi timp.
Nestor faă cea gesturi frenetice cu mîîinile pentru a-i potoli.
– Sper caă toţi aţi faă cut ce aţi avut de faă cut ca şi cum nu v-aţi
mai îîntoarce vreodataă , caă ci nu ne vom mai îîntoarce.
– Ne spui adevaă rul? m-a îîntrebat Lidia cu o privire fioroasaă , îîn
timp ce ceilalţi maă fixau îîntrebaă tor.
Î-am asigurat caă nu aveam nici un motiv saă -i mint. Faptul caă
vaă zusem baă rbatul faă cîîndu-mi un gest cu capul nu avusese nici o
semnificaţie pentru mine. Şi apoi, eu nici nu eram maă car convins
caă cei doi baă rbaţi fuseseraă don Juan şi don Genaro.
– Eşti foarte iscusit, a spus Lidia. Ai putea saă ne spui asta doar
ca saă te urmaă m liniştiţi.
– Ei, stai o clipaă , a intervenit La Gorda. Nagualul acesta poate
fi cîît de iscusit vrei, dar n-ar face niciodataă una ca asta.
Au îînceput saă vorbeascaă toţi îîn acelaşi timp. Am îîncercat saă
mediez şi am fost nevoit saă strig ca saă le acopaă r vocile, spunîîndu-
le caă lucrurile vaă zute, oricum, nu schimbau situaţia.
Nestor a explicat foarte politicos caă Genaro le spusese caă ,
atunci cîînd va sosi timpul ca ei saă paă raă seascaă valea, el le va da de
ştire, cu o mişcare a capului. S-au liniştit atunci cîînd am spus caă
dacaă sorţile lor erau pecetluite, la fel era şi a mea; cu toţii trebuia
saă mergem spre nord.
Apoi Nestor ne-a condus la o pensiune, unde staă tea el cîînd
avea treabaă îîn oraş. Starea lor sufleteascaă era foarte optimistaă , de
fapt prea exuberantaă pentru confortul meu. Chiar şi Lidia m-a
îîmbraă ţişat, cerîîndu-şi scuze pentru caă era atîît de dificilaă . Ea a
explicat caă o crezuse pe La Gorda şi nu s-a gîîndit saă -şi rupaă
legaă turile eficient. Josefina şi Rosa erau extrem de bine dispuse şi
maă baă teau tot timpul pe spate. Voiam saă discut cu La Gorda
despre modul nostru de acţiune. Dar nu exista nici o posibilitate
saă raă mîînem singuri îîn seara aceea.

Nestor, Pablito şi Benigno au plecat dis-de-dimineaţaă , saă

aranjeze nişte treburi. Lidia, Rosa şi Josefina au plecat şi ele la
cumpaă raă turi. La Gorda m-a rugat s-o ajut saă -şi cumpere nişte
haine noi. Voia saă -i aleg o rochie, una perfectaă , care saă -i dea
îîncrederea de care avea nevoie pentru a fi un luptaă tor fluid. Am
gaă sit nu numai o rochie, ci un set complet, pantofi, lenjerie şi
ciorapi de nailon.
Am luat-o la plimbare. Ne-am vîînturat prin centrul oraşului ca
doi turişti, privind la indienii îîmbraă caţi îîn hainele lor cu specific
regional. Fiind un luptaă tor faă raă formaă , ea se simţea deja îîn largul
ei îîn îîmbraă caă mintea ei elegantaă . Araă ta raă pitor. Ca şi cum nu s-ar fi
îîmbraă cat niciodataă altfel. Eu eram cel care nu era obişnuit cu asta.
ÎÎntrebaă rile pe care voiam saă i le pun La Gordei şi care ar fi
trebuit saă ţîîşneascaă din mine erau imposibil de formulat. Nu
aveam nici o idee ce saă îîntreb. Î-am spus cu aerul cel mai serios caă
noua ei îînfaă ţişare maă impresiona foarte mult. Foarte sobraă , ea a
declarat caă trecerea graniţelor afecţiunii era aceea care maă
afectase.
– Noaptea trecutaă am depaă şit nişte graniţe, a spus. Soledad
mi-a spus exact la ce saă maă aştept, aşa caă am fost pregaă titaă . Dar tu
nu ai fost.
A îînceput saă explice cu voce joasaă şi îîncet caă trecusem dincolo
de nişte graniţe ale afecţiunii cu o noapte îînainte. Ea enunţa
fiecare silabaă ca şi cum ar fi vorbit unui copil sau unui straă in. Dar
nu maă puteam concentra. Ne-am îîntors la pensiune. Simţeam
nevoia saă maă odihnesc şi totuşi a trebuit saă ies din nou. Lidia şi
Josefina nu fuseseraă capabile saă gaă seascaă nimic şi voiau ceva ca
La Gorda.
Pe la prîînz eram îînapoi la pensiune, admirîîndu-le pe surioare.
Rosa avea dificultaă ţi cu mersul pe tocuri. Glumeam îîn legaă turaă cu
picioarele ei, cîînd uşa s-a deschis uşor şi Nestor şi-a faă cut o
apariţie teatralaă . Purta un costum bleumarin, caă maşaă roz-deschis
şi cravataă bleu. Avea paă rul pieptaă nat frumos şi puţin îînfoiat, ca şi
cum ar fi fost uscat la cald. Le-a privit pe femei şi ele i-au îîntors
privirea. A intrat apoi Pablito, urmat de Benigno. Amîîndoi erau
eleganţi. Pantofii lor erau nou-nouţi şi costumele lor traă dau o
marcaă bunaă .
Nu puteam trece peste uşurinţa cu care se adaptaseraă la
hainele de oraş. ÎÎmi aminteau atîît de mult de don Juan. Eram
probabil tot atîît de şocat saă -i vaă d pe Genari îîn haine de oraş cum
fusesem cîînd îîl vaă zusem pe don Juan îîmbraă cat îîn costum; totuşi,
acceptasem schimbarea lor imediat. Pe de altaă parte, îîn timp ce
eu eram surprins de transformarea femeilor, dintr-un motiv
anume nu maă puteam obişnui cu ea.
Maă gîîndeam caă Genarii avuseseraă probabil un noroc
vraă jitoresc caă -şi gaă siseraă costume atîît de perfecte. Ei au rîîs cîînd
m-au auzit mirîîndu-maă de norocul lor. Nestor a spus caă un croitor
le faă cuse costumele cu luni îînainte.
– Avem fiecare îîncaă un costum, mi-a spus el. Avem chiar şi
valize de piele. Ştiam caă timpul nostru îîn munţii aceia era pe
terminate. Sîîntem gata saă mergem! Bineîînţeles, îîntîîi trebuie saă ne
spui unde. Şi, de asemenea, cîît timp vom sta aici.
El a explicat caă avea neîînţelegeri vechi de afaceri şi avea
nevoie de timp pentru a le rezolva. La Gorda a intervenit,
afirmîînd cu mare certitudine şi autoritate caă îîn noaptea aceea
vom merge atîît de departe cîît permitea puterea; prin urmare
aveau timp pîînaă la sfîîrşitul zilei saă -şi rezolve afacerile. Nestor şi
Pablito au ezitat la uşaă . M-au privit, aşteptîînd o confirmare. M-am
gîîndit caă tot ce puteam face era saă fiu onest cu ei, dar La Gorda m-
a îîntrerupt exact cîînd eram gata saă le spun caă nu ştiam ceea ce
vom face îîn continuare.
– Ne îîntîîlnim la banca Nagualului la asfinţit, a spus ea. Vom
pleca de acolo. Va trebui saă facem tot ce avem de faă cut sau ce
vrem saă facem pîînaă atunci, ştiind caă niciodataă îîn viaţa asta nu ne
vom mai îîntoarce aici.
 La Gorda şi cu mine am raă mas singuri dupaă ce toţi au plecat.
Brusc şi stîîngaci, ea mi s-a aşezat îîn poalaă . Era atîît de uşoaraă , îîncîît
îîi puteam face corpul subţire saă tremure doar prin contractarea
muşchilor gambei. Paă rul ei avea un parfum aparte. Am faă cut o
glumaă spunîîndu-i caă mirosul era insuportabil. Ea a rîîs şi s-a
scuturat, cîînd din senin am avut un sentiment – o amintire?
Dintr-o dataă aveam o altaă La Gorda îîn poala mea, de douaă ori mai
agresivaă decîît La Gorda pe care o cunoşteam. Faţa ei era rotundaă
şi eu o tachinam despre parfumul paă rului ei. Aveam senzaţia caă
aveam grijaă de ea.
Împactul acelei amintiri false m-a faă cut saă maă ridic îîn picioare.
La Gorda a caă zut zgomotos pe podea. Am descris ceea ce mi-am
„amintit”.
Î-am spus caă o vaă zusem grasaă doar o singuraă dataă şi atîît de
scurtaă vreme, îîncîît nu aveam idee de traă saă turile sale şi, totuşi,
avusesem o viziune a chipului saă u de atunci.
Ea n-a faă cut nici un comentariu. Şi-a scos rochia nouaă şi şi-a
pus iar hainele vechi.
– ÎÎncaă nu sîînt pregaă titaă pentru ea, a spus araă tîînd spre cea
nouaă . Mai avem îîncaă un lucru de faă cut îînainte saă fim liberi.
Conform instrucţiunilor Nagualului Juan Matus, trebuie saă staă m
toţi îîntr-un punct al puterii la alegerea sa.
– Unde este acel punct?
– Undeva îîn munţii din jur. Este ca o uşaă . Nagualul mi-a spus
caă pe acel punct era o craă paă turaă naturalaă . El a spus caă anumite
puncte ale puterii sîînt gaă uri îîn lumea asta; dacaă eşti faă raă formaă ,
poţi trece printr-una din aceste gaă uri îîn necunoscut, îîn altaă lume.
Lumea aceea şi lumea asta, îîn care traă im, se aflaă pe douaă linii
paralele. Sîînt şanse ca toţi saă fi trecut liniile acelea la un moment
dat, dar nu ne amintim. Eligio este îîn acea lume. Uneori ajungem
la el îîn „visat”. Bineîînţeles, Josefina, este cea mai bunaă „visaă toare”
dintre noi. Ea trece îîn fiecare zi liniile acelea, dar faptul caă este
nebunaă o face indiferentaă , chiar mutaă , aşa caă Eligio m-a ajutat saă
trec liniile acelea, crezîînd caă sîînt mai inteligentaă , dar şi eu m-am
dovedit a fi la fel de tembelaă . Eligio vrea saă ne amintim partea
noastraă stingaă . Soledad mi-a spus caă partea stingaă este linia
paralelaă cu cea pe care traă im noi. Aşa caă dacaă el vrea saă ne-o
amintim, trebuie saă fi fost acolo. Şi bineîînţeles caă nu îîn „visat”. De
aceea ne amintim toţi lucruri stranii ici şi colo.
Concluziile ei erau logice, avîînd îîn vedere premisele cu care
lucra. Ştiam despre ce vorbea; acele amintiri ocazionale
amestecate ţîîşneau din realitatea vieţii normale şi, totuşi, nu le
puteam stabili o succesiune temporalaă , nu exista nici o
deschidere îîn continuumul vieţilor noastre îîn care saă le potrivim.
La Gorda s-a îîntins pe spate pe pat Avea o privire îîngrijorataă .
– Ceea ce maă preocupaă este ce saă facem pentru a gaă si acel
punct al puterii, a spus. Faă raă el nu este posibilaă nici o caă laă torie
pentru noi.
– Ceea ce maă îîngrijoreazaă pe mine este unde o saă vaă duc pe voi
şi ce voi face cu voi, am spus.
– Soledad mi-a spus caă vom merge spre nord pîînaă la frontieraă ,
a spus La Gorda. Unii dintre noi vor merge chiar mai departe. Dar
tu nu vei face tot drumul cu noi. Tu ai altaă soartaă .
La Gorda a raă mas gîînditoare o clipaă . S-a îîncruntat îîn urma
efortului vizibil pe care îîl faă cea îîncercîînd saă -şi aranjeze gîîndurile.
– Soledad a spus caă tu o saă maă iei saă -mi îîndeplinesc destinul, a
continuat. Eu sîînt singura dintre noi care este îîn sarcina ta.
Probabil caă pe faţa mea se citea panica. A zîîmbit.
– Soledad mi-a spus caă tu eşti blocat. Totuşi, ai momente cîînd
eşti un Nagual. ÎÎn restul timpului, spune Soledad, eşti ca un om
nebun care este lucid doar pentru cîîteva clipe şi apoi revine la
nebunia lui.
Dona Soledad folosise o imagine adecvataă pentru ca eu saă pot
îînţelege. Trebuie saă fi avut un moment de luciditate pentru ea,
atunci cîînd am ştiut caă am trecut liniile paralele. Exact acelaşi
moment, dupaă standardele mele, era cel mai incongruent dintre
toate. Eu şi dona Soledad ne gaă seam îîn mod sigur pe douaă linii
diferite de gîîndire.
– Ce altceva ţi-a mai spus ea? am îîntrebat.
 – Mi-a mai spus caă ar trebui saă maă forţez saă -mi amintesc, a
spus La Gorda. Ea s-a extenuat îîncercîînd saă maă facaă saă -mi
amintesc; de aceea n-a mai putut saă discute cu tine.
La Gorda s-a ridicat; era gata saă plece. Am luat-o la o plimbare
prin oraş. Paă rea foarte fericitaă . Mergea dintr-un loc îîn altul,
urmaă rind totul, scaă ldîîndu-şi privirea îîn lumea îînconjuraă toare.
Don Juan vorbise de acest lucru. El spunea caă un luptaă tor ştie caă
aşteaptaă şi ştie ce aşteaptaă , el îîşi bucuraă ochii privind lumea. ÎÎn
ziua aceea îîn Oaxaca, La Gorda urma textual instrucţiunile lui don
Juan.

Spre searaă , îînainte de asfinţit, ne-am aşezat pe banca lui don

Juan. Benigno, Pablito şi Josefina au apaă rut primii. Dupaă cîîteva
minute, au apaă rut şi ceilalţi trei. Pablito s-a aşezat îîntre Josefina
şi Lidia şi şi-a pus braţele îîn jurul lor. Ei se schimbaseraă îîn hainele
lor vechi. La Gorda s-a ridicat şi a îînceput saă le vorbeascaă despre
punctul puterii.
Nestor a rîîs de ea şi ceilalţi i s-au alaă turat.
– Niciodataă n-o saă reuşeşti saă ne mai paă caă leşti cu şefia ta, a
spus Nestor. Sîîntem eliberaţi de tine. Noaptea trecutaă am trecut
graniţele.
La Gorda a raă mas nepaă saă toare, dar ceilalţi erau supaă raţi. Am
spus tare caă voiam saă ştiu mai mult despre graniţele pe care le
traversasem cu o noapte îînainte. Nestor a spus caă asta li se
potriveşte doar lor. La Gorda n-a fost de acord. Paă reau gata saă se
ia la baă taie. L-am tras deoparte pe Nestor şi i-am ordonat saă -mi
vorbeascaă despre graniţe.
– Sentimentele noastre formeazaă graniţe îîn jur, a spus el. Cu
cîît iubim mai mult, cu atîît este mai puternicaă graniţa. ÎÎn cazul
nostru, ne-am iubit caă minul; îînainte saă plecaă m, a trebuit saă ne
ridicaă m sentimentele. Sentimentele noastre faţaă de casa noastraă
se îîntindeau pîînaă pe vîîrful munţilor de la vest de valea noastraă .
Aceea era graniţa, şi cîînd am trecut-o, cîînd am depaă şit vîîrful
acelor munţi, ştiind caă nu ne vom mai îîntoarce niciodataă , am
rupt-o.
 – Dar şi eu ştiam caă nu maă voi mai îîntoarce, am spus.
– Tu n-ai iubit munţii aceia cum am faă cut-o noi, a replicat
Nestor.
– Asta raă mîîne de vaă zut, a spus enigmatic La Gorda.
– Noi eram sub influenţa ei, a spus Pablito, ridicîîndu-se şi
araă tîînd spre La Gorda. Ea ne ţinea de ceafaă . Acum vaă d cîît de
proşti am fost din cauza ei. Nu mai are rost saă ne plîîngem de ce a
fost, dar nu vom mai caă dea niciodataă îîn capcana ei.
Lidia şi Josefina sau alaă turat lui Nestor şi Pablito. Benigno şi
Rosa araă tau ca şi cum lupta aceasta nu-i mai interesa. Exact
atunci am avut un alt moment de certitudine şi de purtare
autoritaraă . M-am ridicat şi, faă raă nici-un act voliţional conştient, i-
am anunţat caă preluam eu conducerea şi caă o eliberam pe La
Gorda de orice altaă obligaţie de a face comentarii, sau de a-şi
prezenta ideile drept singurele soluţii. Cîînd am terminat de
vorbit, eram şocat de obraă znicia mea. Toţi, inclusiv La Gorda, erau
îîncîîntaţi.
Forţa ce se gaă sea îîn spatele izbucnirii mele fusese îîntîîi o
senzaţie fizicaă , caă mi se deschideau sinusurile, şi apoi
certitudinea caă ştiam ce voia saă spunaă don Juan. Cunoşteam cu
exactitate situarea acelui loc pe care trebuia saă -l vizitaă m îînainte
saă putem fi liberi. ÎÎn timp ce sinusurile mi se deschideau,
avusesem viziunea casei care maă intriga.
Le-am spus unde trebuia saă mergem. Au acceptat indicaţiile
mele faă raă alte comentarii sau argumente. Am plaă tit pensiunea şi
am mers saă luaă m masa. Dupaă aceea, ne-am plimbat prin piaţaă
pîînaă la ora unsprezece. Am adus maşina, ei s-au strecurat
zgomotoşi îînaă untru şi am plecat. La Gorda a raă mas treazaă ca saă -
mi ţinaă companie, îîn timp ce ceilalţi dormeau şi apoi a condus
Nestor îîn timp ce eu şi La Gorda am dormit.
 5. O hoardă de vrăjitori supăraţi
Am ajuns îîn oraş la craă patul zorilor. Acolo am trecut la volan şi
am luat-o spre casaă . Cu douaă cvartale îînainte de destinaţie, La
Gorda m-a rugat saă opresc. A ieşit din maşinaă şi a pornit-o pe
trotuarul larg. Unul cîîte unul, au ieşit cu toţii. Au luat-o pe urmele
La Gordei. Pablito a venit la mine şi a spus caă ar trebui saă parchez
îîn piaţaă , care se gaă sea la un cvartal depaă rtare. L-am ascultat.
ÎÎn momentul îîn care am vaă zut-o pe La Gorda dîînd colţul, am
ştiut caă era ceva îîn neregulaă cu ea. Era extraordinar de palidaă . A
venit lîîngaă mine şi mi-a spus îîn şoaptaă caă se va duce la slujba de
dimineaţaă . Lidia voia saă meargaă şi ea. Au traversat amîîndouaă
piaţa şi au intrat îîn bisericaă .
Pablito, Nestor şi Benigno erau la fel de sobri cum îîi vaă zusem
îîntotdeauna. Rosa era îînspaă imîîntataă , avea gura deschisaă , privirea
fixaă şi nu clipea, privind îîn direcţia casei. Doar Josefina radia. M-a
baă tut pe spate prietenos.
– Ai faă cut-o, pui de lele, a exclamat ea. Ai scos untul din
nenorociţii aă ştia.
A rîîs pîînaă aproape saă se îînece.
– Acesta este locul, Josefina? am îîntrebat.
– Bineîînţeles caă aă sta, a spus ea. La Gorda se ducea tot timpul
la bisericaă . Era pe vremuri o adevaă rataă credincioasaă .
– ÎÎţi aminteşti casa aceea de acolo? am îîntrebat, araă tîîndu-i-o.
– Asta este casa lui Silvio Manuel, a spus ea.
Toţi am tresaă rit la auzul acestui nume. Am simţit ceva
asemaă naă tor unui şoc electric puternic trecîîndu-mi prin genunchi.
Numele nu-mi era cunoscut, totuşi corpul meu a tresaă rit la auzul
lui. Silvio Manuel era un nume atîît de rar; un nume atîît de
curgaă tor.
Cei trei Genari şi Rosa erau tot atîît de tulburaţi ca şi mine. Am
observat caă erau foarte palizi. Judecind dupaă ceea ce simţeam eu,
probabil caă aveam aceeaşi îînfaă ţişare.
 – Cine este Silvio Manuel? am reuşit s-o îîntreb îîntr-un tîîrziu
pe Josefina.
– Aici m-ai prins, a spus ea. Nu ştiu.
Ea a accentuat caă era nebunaă şi caă nimic din ceea ce spunea
nu trebuia luat îîn serios. Nestor a rugat-o saă ne spunaă tot ce-şi
amintea.
Josefina a îîncercat saă se concentreze, dar nu era genul de
persoanaă care saă acţioneze bine sub presiune. Ştiam caă se va
descurca mai bine dacaă n-o pisa nimeni. Am propus saă caă utaă m o
brutaă rie, sau un loc unde saă mîîncaă m.
– Ea nu m-a laă sat saă fac prea mulţi purici îîn casa asta, asta-mi
amintesc, a spus brusc Josefina.
A privit îîn jur, ca şi cum ar fi caă utat ceva, sau ca şi cum ar fi
îîncercat saă se orienteze.
– Ceva lipseşte de aici! a exclamat ea. Nu prea era aşa pe aici.
Am îîncercat s-o ajut, punîîndu-i îîntrebaă ri care mi se paă reau
potrivite, de exemplu dacaă dispaă ruseraă din jur niscaiva claă diri noi
sau dacaă fuseseraă vopsite, sau dacaă fuseseraă construite altele noi.
Dar Josefina nu-şi putea da seama ce era schimbat.
Am mers la brutaă rie şi am cumpaă rat gogoşi. ÎÎn timp ce ne
îîndreptam spre piaţaă saă le aşteptaă m pe La Gorda şi Lidia, Josefina
şi-a lovit brusc fruntea, ca şi cum şi-ar fi adus brusc aminte de
ceva.
– Ştiu ce lipseşte! a urlat ea. Zidul aă la tîîmpit de ceaţaă ! Atunci
era aici. Acum nu mai este.
Au vorbit toţi dintr-o dataă , îîntrebîînd-o despre zid, dar Josefina
a continuat saă vorbeascaă faă raă a se laă sa perturbataă , ca şi cum n-am
fi fost acolo.
– Era un zid de ceaţaă îînalt pîînaă la cer, a spus. Era exact aici. De
cîîte ori îîmi îîntorceam capul, era acolo. Maă îînnebunea. Asta-i, fir-
ar saă fie. N-am fost nebunaă pîînaă cîînd nu m-a scos din minţi zidul
acela. ÎÎl vedeam şi cu ochii îînchişi şi cu ei deschişi. Credeam caă
zidul acela maă urmaă rea.
Pentru o clipaă Josefina şi-a pierdut vivacitatea ei naturalaă . Î-a
apaă rut îîn ochi o privire disperataă . Am vaă zut privirea aceasta la
oameni care treceau prin crize psihotice. Am sugerat îîn grabaă saă -
şi maă nîînce gogoaşa. Ea s-a calmat imediat şi a îînceput saă
maă nîînce.
– Ce crezi despre toate astea, Nestor? am îîntrebat.
– Sîînt speriat, a spus el îîncet.
– ÎÎţi aminteşti de ceva? l-am îîntrebat.
A negat cu un gest al capului. Î-am îîntrebat pe Pablito şi
Benigno, cu o mişcare din sprîîncene. Şi ei au dat negativ din cap.
– Dar tu, Rosa? am îîntrebat-o şi pe ea.
Rosa a tresaă rit cîînd a auzit caă maă adresez ei. Paă rea caă şi-a
pierdut graiul. Ţinea o gogoaşaă îîn mîînaă şi o privea ca şi cum nu s-
ar fi decis ce saă facaă cu ea.
– Bineîînţeles caă -şi aminteşte, a spus Josefina rîîzîînd, dar este
îînspaă imîîntataă de moarte. Nu vezi caă a faă cut pe ea de fricaă ?
Josefina paă rea convinsaă caă a faă cut o glumaă foarte bunaă . A
izbucnit îîn rîîs şi a scaă pat gogoaşa pe jos. A luat-o, a curaă ţat-o de
praf şi a mîîncat-o.
– Oamenii nebuni maă nîîncaă orice, a spus ea, dîîndu-mi o palmaă
pe spate.
Nestor şi Benigno erau cam stîînjeniţi din cauza
comportamentului Josefinei. Pablito era îîncîîntat. Avea îîn ochi o
privire de admiraţie. A dat din cap şi a plescaă it din limbaă ,
nevenindu-i saă creadaă îîn atîîta delicateţe.
– Hai saă mergem la casa aceea, ne-a îîndemnat Josefina. O saă vaă
spun tot felul de lucruri acolo.
Am fost de paă rere caă ar trebui saă le aşteptaă m îîn casaă şi pe
Lidia şi La Gorda: şi apoi, era prea devreme ca s-o deranjaă m pe
îîncîîntaă toarea doamnaă care locuia îîn casaă . Pablito a spus caă îîn
timpul lucraă rilor lui de dulgherie fusese îîn oraş şi cunoştea o casaă
îîn care o familie oferea de mîîncare unor oameni aflaţi îîn tranzit.
Josefina nu voia saă aştepte; dupaă ea, ori mergeam la casaă , ori
mergeam saă mîîncaă m. Am optat pentru micul dejun şi i-am spus
Rosei saă intre îîn bisericaă şi saă le scoataă de acolo pe La Gorda şi pe
Lidia, dar Benigno s-a oferit galant saă le aştepte şi saă le aducaă el la
locul mesei. Era clar caă şi el ştia unde era locul acela.
 Pablito nu ne-a dus direct acolo. A faă cut un lung ocol, la
cererea mea. Era un pod vechi la marginea oraşului, pe care
voiam saă -l examinez. ÎÎl vaă zusem din maşinaă îîn ziua îîn care
venisem cu La Gorda. Stilul paă rea saă fie colonial. Ne-am dus pe
pod şi apoi ne-am oprit brusc la mijlocul lui. Am îîntrebat un
baă rbat care staă tea acolo dacaă podul era foarte vechi. El a spus caă -l
vaă zuse toataă viaţa şi avea peste cincizeci de ani. Credeam caă
podul exercita o fascinaţie unicaă doar asupra mea, dar,
urmaă rindu-i şi pe ceilalţi, a trebuit saă trag concluzia caă şi ei erau
afectaţi de el. Nestor şi Rosa gîîfîîiau, respirîînd pe guraă . Pablito se
ţinea de Josefina; ea, la rîîndul ei, se ţinea de mine.
– Îţi aminteşti ceva, Josefina? am îîntrebat-o.
– Diavolul acela de Silvio Manuel se aflaă de partea cealaltaă a
podului, a spus ea, indicîînd spre celaă lalt capaă t, aflat la vreo
treizeci de metri.
Am privit-o îîn ochi pe Rosa. Ea a dat afirmativ din cap şi a
şoptit caă şi ea trecuse odataă podul tare îînfricoşataă , şi caă o aştepta
ceva la celaă lalt capaă t şi îîi era tare greaţaă .
Cei doi baă rbaţi nu erau de nici un ajutor. Maă priveau derutaţi.
Fiecare spunea caă îîi este fricaă , faă raă nici un motiv. A trebuit saă fiu
de acord cu ei. Simţeam caă pentru toţi banii din lume n-aş
îîndraă zni saă trec noaptea podul singur. Nu ştiam de ce.
– Ce altceva îîţi mai aminteşti, Josefina? am îîntrebat.
– Corpul meu este foarte îînspaă imîîntat acum, a spus ea. Nu-mi
pot aminti de nimic altceva. Diavolul acela de Silvio Manuel este
îîntotdeauna îîn îîntuneric. îîntreab-o pe Rosa.
Cu o mişcare a capului am invitat-o pe Rosa saă vorbeascaă . Ea a
dat din cap afirmativ de trei-patru ori, dar nu-şi gaă sea cuvintele.
Tensiunea pe care o resimţeam nu avea nici un motiv şi, totuşi,
era realaă . Staă team cu toţii la mijlocul podului acela, incapabili saă
facem vreun pas îîn direcţia pe care ne-o indicase Josefina. ÎÎn cele
din urmaă , aceasta a luat iniţiativa şi s-a îîntors. Am urmat-o cu
toţii îînapoi îîn centrul oraşului. Pablito ne-a condus la o casaă
foarte mare. La Gorda, Benigno şi Lidia mîîncau deja, ei
comandaseraă mîîncare chiar şi pentru noi. Nu-mi era foame.
Pablito, Nestor şi Rosa erau buimaci; Josefina mîînca cu poftaă . La
masaă era o taă cere apaă saă toare. Toţi mi-au evitat privirea, cîînd am
îîncercat saă deschid conversaţia.
Dupaă masaă ne-am dus la casa aceea. Nimeni n-a scos nici un
cuvîînt. Am baă tut şi cîînd a ieşit doamna, i-am explicat caă voiam saă -
i araă t casa ei prietenilor mei. A ezitat o clipaă . La Gorda i-a dat
nişte bani şi i-a cerut scuze pentru deranj.
Josefina ne-a condus direct îîn spatele casei. Cîînd fusesem
acolo, nu vaă zusem partea aceea. Era o curte pavataă , cu camerele
aranjate îîn jurul ei. Pe coridoarele acoperite era adunat
echipament masiv de fermaă . Aveam sentimentul caă vaă zusem
curtea aceea cîînd nu erau lucrurile acelea adunate acolo. Erau
opt camere, cîîte douaă de fiecare parte a curţii. Nestor, Pablito şi
Benigno paă reau îîn prag de leşin. La Gorda transpira puternic. S-a
aşezat cu Josefina îîntr-o nişaă aflataă îîntr-unui din pereţi, îîn timp ce
Lidia şi Rosa au intrat îîntr-una dintre camere. Brusc, Nestor a
paă rut saă fi recepţionat un îîndemn de a caă uta ceva şi a dispaă rut
îîntr-una dintre camere. La fel au faă cut şi Pablito şi Benigno.
Am raă mas singur cu doamna. Voiam saă discut cu ea, saă -i pun
îîntrebaă ri, saă vaă d dacaă îîl cunoştea pe Silvio Manuel, dar n-am
putut acumula atîîta energie îîncîît saă -i pot vorbi. Stomacul meu era
strîîns îîn noduri. Mîîinile îîmi transpirau puternic. Ceea ce maă
apaă sa era o tristeţe intangibilaă , un dor faţaă de ceva care nu era
prezent, ceva nedefinit.
N-am mai putut rezista. Eram gata saă -mi iau la revedere de la
doamnaă şi saă ies din casaă cîînd am vaă zut-o pe La Gorda venind
spre mine. Ea mi-a şoptit caă trebuia saă ne aşezaă m îîntr-o îîncaă pere
mare, despaă rţitaă de un hol, ce daă dea îîn curte. Camera era vizibilaă
de unde staă team. Ne-am dus acolo şi am intrat. Era o cameraă
foarte mare, goalaă , îîntunecataă dar aerisitaă , şi cu un acoperiş cu
traverse foarte îînalt.
La Gorda i-a chemat pe toţi îîn cameraă . Doamna s-a uitat la noi,
dar n-a intrat. Toţi paă reau saă ştie exact unde saă se aşeze. Genarii
s-au aşezat îîn dreapta uşii, pe o parte a îîncaă perii, iar La Gorda şi
surioarele s-au instalat îîn stîînga, de partea cealaltaă . Cu toţii se
aflau aproape de perete. Deşi mi-ar fi plaă cut saă maă aşez lîîngaă La
Gorda, m-am aşezat aproape de centrul camerei. Locul acela
paă rea caă mi se potrivea de minune. Nu ştiam de ce, dar o ordine
ascunsaă paă rea saă ne fi determinat locurile.
ÎÎn timp ce staă team acolo, m-a cuprins o undaă de sentimente
ciudate. Eram pasiv şi relaxat. ÎÎmi îînchipuiam caă sîînt un ecran pe
care se proiectau sentimente straă ine de dor şi de tristeţe. Dar nu
era nimic din ceea ce aş fi putut recunoaşte drept o amintire
exactaă . Am stat îîn camera aceea cam o oraă . Spre final am simţit caă
sîînt gata saă descopaă r sursa tristeţii nepaă mîînteşti care maă faă cea saă
plîîng aproape incontrolabil. Dar apoi, la fel de involuntar cum ne
aşezaseraă m acolo, ne-am ridicat şi am paă raă sit casa. Nici maă car n-
am mulţumit doamnei şi nici nu ne-am luat raă mas-bun de la ea.
Ne-am adunat îîn piaţaă . La Gorda a declarat imediat caă ,
deoarece ea era lipsitaă de formaă era îîncaă la conducere. Ea a spus
caă lua poziţia aceasta din cauza concluziilor la care ajunsese îîn
casa lui Silvio Manuel. La Gorda paă rea caă aşteaptaă replicile.
Taă cerea celorlalţi era insuportabilaă pentru mine. ÎÎn final, a trebuit
saă spunaă ceva.
– Care sîînt concluziile la care ai ajuns îîn casa aceea, La Gorda?
am îîntrebat.
– Cred caă le cunoaştem cu toţii, a replicat ea pe un ton semeţ.
– Nu ştiam asta, am spus. Nimeni n-a spus îîncaă nimic.
– Nu trebuie saă vorbim, ştim, a spus La Gorda.
Am insistat caă nu puteam lua un eveniment atîît de important
de-a gata. Trebuia saă discutaă m despre sentimentele noastre. ÎÎn
ceea ce maă privea, tot ce aflasem îîn urma îîntîîmplaă rii era un
sentiment devastator de disperare şi de tristeţe.
– Nagualul Juan Matus avea dreptate, a spus La Gorda. Trebuie
saă staă m pe un punct al puterii pentru a fi liberi. Acum sîînt liberaă .
Nu ştiu cum s-a îîntîîmplat, dar ceva a fost ridicat de pe mine cîît
am stat acolo.
Cele trei femei au fost de acord cu ea. Baă rbaţii, nu. Nestor a
spus caă el fusese gata saă -şi aminteascaă efectiv anumite chipuri,
dar indiferent cîît de tare a îîncercat saă -şi limpezeascaă viziunea,
ceva l-a îîmpiedicat. Tot ce a simţit a fost un sentiment de dor şi
de tristeţe pentru faptul caă se mai afla îîncaă îîn lume. Pablito şi
Benigno au spus mai mult sau mai puţin acelaşi lucru.
– Vezi ce vreau saă spun, La Gorda? am spus.
Ea paă rea nemulţumitaă ; pufaă ia aşa cum n-o mai vaă zusem
niciodataă . Sau o mai vaă zusem pufnind îînainte, undeva? Ţinea un
discurs grupului, dar n-o puteam urmaă ri. Eram cufundat îîntr-o
amintire care nu avea formaă , dar era aproape la îîndemîîna mea.
Pentru a o putea paă stra, aveam nevoie de un flux continuu de la
La Gorda. Eram prins de sunetul vocii ei, de furia ei. La un
moment dat, cîînd ea se mai liniştise, i-am urlat caă era despoticaă .
Ea s-a supaă rat cu adevaă rat. Am urmaă rit-o o vreme. ÎÎmi aminteam
de o altaă La Gorda, de un alt timp; o La Gorda supaă rataă , grasaă ,
baă tîîndu-mi cu pumnii îîn piept. Mi-am amintit cum rîîdeam cîînd o
vedeam supaă rataă , tachinîînd-o ca pe un copil. Amintirea s-a sfîîrşit
îîn clipa îîn care sunetul vocii La Gordei s-a oprit. Paă rea saă -şi fi dat
seama de ceea ce faă ceam.
M-am adresat tuturor şi le-am spus caă ne gaă seam îîntr-o
poziţie precaraă , caă ceva necunoscut ne daă dea tîîrcoale.
– Nu ne daă tîîrcoale nimic, a spus sec La Gorda. Ne-a lovit deja.
Şi cred caă ştii ce anume.
– Eu nu ştiu şi cred caă vorbesc şi îîn numele celorlalţi baă rbaţi,
am spus.
Cei trei Genari şi-au manifestat acordul cu o mişcare a capului.
– Am locuit îîn casa aceea, îîn timp ce eram îîn partea stîîngaă , a
explicat La Gorda. Obişnuiam saă stau îîn nişa aceea şi saă plîîng,
pentru caă nu-mi puteam da seama ce saă fac. Cred caă dacaă astaă zi aş
fi putut raă mîîne îîn camera aceea mai mult, mi-aş fi amintit de tot.
Dar ceva m-a îîmpins afaraă de acolo. Tot aşa mai staă team îîn
îîncaă perea aceea cîînd erau mai mulţi oameni acolo. Totuşi nu-mi
pot aminti de chipurile lor. Şi cu toate acestea, alte lucruri mi-au
devenit mai limpezi îîn timp ce şedeam îîn casa aceea astaă zi. Sîînt
lipsitaă de formaă . ÎÎmi apar lucruri, bune şi rele. De exemplu, mi-am
reluat vechea mea aroganţaă şi dorinţa mea de a deprima. Dar am
cules şi alte lucruri, lucruri bune.
 – Şi eu la fel, a spus Lidia cu glasul spart.
– Care sîînt lucrurile bune? am îîntrebat.
– Cred caă greşesc cîînd te uraă sc, a spus Lidia. Ura mea maă va
opri saă zbor. Asta mi-au spus îîn camera aceea, baă rbaţii şi femeile.
– Ce baă rbaţi şi ce femei? a îîntrebat Nestor cu o umbraă de fricaă .
– Eram acolo cîînd erau şi ei acolo, asta-i tot ce ştiu, a repetat.
– Dar tu, La Gorda? am îîntrebat.
– Ţi-am spus deja caă nu-mi pot aminti de nici un chip, figuraă
sau de ceva anume, a spus ea. Dar ştiu un lucru; tot ce am faă cut îîn
casa aceea a fost îîn partea stîîngaă . Am trecut, sau cineva ne-a faă cut
saă trecem peste liniile paralele. Amintirile stranii pe care le avem
vin de atunci, din lumea aceea.
Faă raă nici un acord verbal, am paă raă sit piaţa şi ne-am îîndreptat
spre pod. La Gorda şi Lidia alergau îîn faţa noastraă . Cîînd am ajuns
acolo, le-am gaă sit pe amîîndouaă stîînd exact unde ne oprisem şi noi
mai devreme.
– Silvio Manuel e îîntunericul, mi-a şoptit La Gorda, cu ochii
fixaţi pe celaă lalt cap al podului.
Lidia tremura. A îîncercat şi ea saă -mi vorbeascaă . N-am putut
îînţelege ce îîncerca saă -mi spunaă .
Î-am tras pe toţi îînapoi de pe pod. Maă gîîndeam caă poate dacaă
puteam aduna îîmpreunaă tot ce ştiam despre acel loc, am fi putut
forma un tot care saă ne ajute saă elucidaă m dilema.
Ne-am aşezat pe jos, la cîîţiva metri de pod. Erau mulţi oameni
care treceau pe lîîngaă noi, dar nu ne daă deau atenţie.
– Cine-i Silvio Manuel? am îîntrebat-o pe La Gorda.
– N-am mai auzit numele acesta pîînaă acum, a spus ea. Nu-l
ştiu pe baă rbat şi, totuşi, îîl cunosc. M-a cuprins ceva ca nişte valuri
cîînd am auzit numele acela. Josefina i-a rostit numele cîînd eram
îîn acea casaă . Din momentul acela, au îînceput saă -mi aparaă lucruri
diverse îîn minte şi pe limbaă , exact ca Josefinei. Nu m-am gîîndit
niciodataă caă voi ajunge saă procedez ca Josefina.
– De ce ai spus caă Silvio Manuel este îîntunericul, am îîntrebat.
 – N-am nici o idee, a spus. Totuşi, ştim cu toţii caă acesta este
adevaă rul.
Ea a îîndrumat femeile saă vorbeascaă . N-a murmurat nici una
vreun cuvîînt. Am ales-o pe Rosa. Ea fusese gata saă spunaă ceva de
trei, patru ori. Am acuzat-o caă ne ascunde ceva. Trupul ei mic s-a
cutremurat.
– Am trecut podul acesta şi Silvio Manuel ne-a aşteptat la
celaă lalt capaă t, a spus ea cu o voce foarte joasaă . Eu am trecut
ultima. Cîînd îîi devora pe ceilalţi, le auzeam ţipetele. Am vrut saă
fug, dar diavolul de Silvio Manuel era la ambele capete ale
podului. Nu exista nici o posibilitate de a scaă pa.
La Gorda, Lidia şi Josefina au fost de acord. Am îîntrebat dacaă e
doar un sentiment ceea ce ştiau, sau o amintire instantanee
despre ceva. La Gorda a spus caă pentru ea fusese exact cum
descrisese Rosa, o amintire instantanee. Celelalte au fost de acord
cu ea.
M-am îîntrebat cu glas tare ce se îîntîîmplase cu oamenii care
traă iau pe lîîngaă pod. Dacaă femeile ţipau, aşa cum spunea Rosa caă
faă ceau, trecaă torii trebuie saă le fi auzit; ţipetele ar fi produs o
agitaţie. Pentru o clipaă m-am gîîndit caă îîntregul oraş trebuie saă fi
luat parte la un fel de complot. Mi-a trecut un fior prin corp. M-
am îîntors spre Nestor şi i-am spus direct motivul temerii mele.
Nestor a spus caă Nagualul Juan Matus şi Genaro erau îîntr-
adevaă r luptaă tori de o facturaă supremaă şi, ca atare, erau fiinţe
solitare. Contactele lor cu oamenii erau de la persoanaă la
persoanaă . Nu exista nici o posibilitate Ca îîntregul oraş, sau maă car
oamenii care locuiau îîn jurul podului, saă fi fost îîn îînţelegere cu ei.
Ca saă se îîntîîmple asta, spunea Nestor, toţi oamenii aceia ar fi
trebuit saă fie luptaă tori, o posibilitate foarte improbabilaă .
Josefina a îînceput saă -mi dea roataă , privindu-maă de sus pîînaă
jos cu un surîîs batjocoritor.
– Eşti îîntr-adevaă r neruşinat, a spus ea. Saă pretinzi caă nu ştii
nimic, cîînd ai fost aici chiar tu. Tu ne-ai adus aici! Tu ne-ai îîmpins
pe podul acesta!
 Ochii femeilor au devenit ameninţaă tori. M-am îîntors spre
Nestor pentru ajutor.
– Nu-mi amintesc nimic, a spus el. Locul acesta maă sperie,
asta-i tot ce ştiu.
ÎÎntorcerea spre Nestor a fost o manevraă excelentaă din partea
mea. Femeile s-au dezlaă nţuit asupra lui.
– Bineîînţeles caă -ţi aminteşti! a urlat Josefina. Toţi eram aici. Ce
fel de maă gar prost eşti tu?
Ancheta mea necesita un oarecare simţ al ordinii. Î-am luat de
la pod. M-am gîîndit caă , fiind nişte fiinţe active, va fi mai relaxant
pentru ei saă se plimbe şi saă disece lucrurile, mai degrabaă decîît saă
stea aşezaţi, aşa cum aş fi preferat eu.
Pe maă suraă ce mergeam, furia femeilor s-a evaporat tot aşa de
repede cum apaă ruse. Lidia şi Josefina au devenit şi mai vorbaă reţe.
Ele repetau iar şi iar faptul caă sentimentul pe care l-au avut
despre Silvio Manuel era îînfricoşaă tor. Oricum, nici una dintre ele
nu-şi amintea saă fi fost raă nitaă fizic; îîşi amintea doar caă erau
paralizate de fricaă . Rosa nu spunea nici un cuvîînt, dar îîşi exprima
acordul prin gesturi la tot ce spuneau celelalte. Le-am îîntrebat
dacaă fusese noapte cîînd au îîncercat saă treacaă podul. Şi Lidia şi
Josefina au spus caă era ziuaă . Rosa şi-a dres glasul şi a şoptit caă era
noapte. La Gorda a laă murit neconcordanţa, spunîînd caă fusese
raă saă ritul, sau chiar îînainte.
Am ajuns la capaă tul unei straă zi scurte şi ne-am îîntors automat
spre pod.
– Este simplitatea îînsaă şi, a spus brusc La Gorda, ca şi cum
tocmai i-ar fi trecut prin cap. Treceam, sau mai exact, Silvio
Manuel ne faă cea saă traversaă m liniile paralele. Podul acela este un
punct al puterii, o gauraă îîn lumea asta, o uşaă spre cealaltaă . Noi am
trecut prin ea. Probabil caă ne-a durut cîînd am trecut, deoarece
corpul meu este speriat. Silvio Manuel ne aştepta pe partea
cealaltaă . Nici unul dintre noi nu-şi aminteşte faţa lui, pentru caă
Silvio Manuel este îîntunericul şi nu-şi araă ta niciodataă faţa. ÎÎi
puteam vedea doar ochii.
– Un ochi, a spus Rosa liniştitaă şi a privit îîntr-o parte.
 – Toţi de aici, inclusiv tu, mi-a spus La Gorda, ştim caă faţa lui
Silvio Manuel este îîn îîntuneric. Poţi saă -i auzi doar vocea – moale,
ca o tuse îîn surdinaă .
La Gorda s-a oprit din vorbaă şi a îînceput saă maă scruteze cu
privirea îîntr-un mod care m-a faă cut saă maă simt complexat Ochii ei
erau evazivi; îîmi daă dea impresia caă ascundea ceva ce ştia. Am
îîntrebat-o. Ea a negat, dar a admis caă avea multe sentimente faă raă
nici o bazaă , pe care nu se chinuia saă le explice. Le-am îîndemnat şi
apoi am insistat ca femeile saă facaă un efort saă -şi aminteascaă ce li
se îîntîîmplase pe partea cealaltaă a podului. Fiecare dintre ele
putea saă -şi aminteascaă doar caă auzise ţipetele celorlalţi.
Cei trei Genari au raă mas îîn afara discuţiei. L-am îîntrebat pe
Nestor dacaă avea vreo idee despre ce se îîntîîmplase. Raă spunsul lui
morocaă nos a fost caă totul era dincolo de capacitatea lui de
îînţelegere.
Apoi am ajuns la o decizie rapidaă . Mi se paă rea caă singurul
drum deschis nouaă era saă trecem podul acela. Baă rbaţii au fost de
acord pe loc, femeile nu. Dupaă ce mi-am terminat toate
argumentele, îîn cele din urmaă a trebuit saă le îîmping şi saă le trag
pe Lidia, Rosa şi Josefina. La Gorda paă rea caă ezitaă saă meargaă , fiind
chiar intrigataă de idee. Ea ne urma, faă raă saă maă ajute cu femeile şi
la fel şi Generii; ei chicoteau nervoşi de eforturile mele de a le
duce pe surioare, dar n-au mişcat nici un deget pentru a maă ajuta.
Am mers pîînaă la punctul îîn care ne opriseraă m mai devreme.
Acolo am simţit caă eram prea slab pentru a le ţine pe cele trei
femei. Am urlat la La Gorda saă maă ajute. Ea a faă cut o îîncercare
faă raă tragere de inimaă saă o prindaă pe Lidia, îîn timp ce grupul şi-a
pierdut coeziunea şi a tulit-o pe brîînci, cu excepţia La Gordei,
spre siguranţa straă zii, şontîîcaă ind şi pufnind. Eu şi La Gorda am
raă mas pironiţi pe acel pod, incapabili saă mergem îînainte şi
paă rîîndu-ne raă u caă trebuia saă ne retragem.
La Gorda mi-a şoptit îîn ureche caă nu trebuia saă -mi fie fricaă ,
pentru caă , de fapt, eu fusesem cel care îîi aşteptase efectiv de
cealaltaă parte a podului. Ea a adaă ugat caă era convinsaă caă ştiam caă
am fost ajutorul lui Silvio Manuel, dar caă nu îîndraă zneam saă
dezvaă lui acest lucru nimaă nui.
Chiar atunci, o furie de dincolo de controlul meu mi-a
cutremurat corpul. Maă gîîndeam caă La Gorda n-avea nici un motiv
saă facaă acele remarci sau saă aibaă sentimentele acelea. Am prins-o
de paă r şi am îînvîîrtit-o. M-am surprins îîn momentul maxim al
furiei mele şi m-am oprit. Î-am cerut scuze şi am îîmbraă ţişat-o. Mi-
a venit îîn ajutor un gîînd aşezat. Î-am spus caă faptul caă eram un
conducaă tor maă apaă sa nervos; tensiunea devenea din ce îîn ce mai
acutaă pe maă suraă ce trecea timpul. Ea n-a fost de acord cu mine. S-
a menţinut ferm îîn a susţine caă eu şi Silvio Manuel eram foarte
apropiaţi şi caă , dupaă ce mi se amintise de staă pîînul meu, am
reacţionat cu furie. Era un noroc caă ea fusese dataă îîn grija mea, a
spus, altfel probabil caă aş fi aruncat-o de pe pod. Ne-am îîntors.
Eram îîn siguranţaă departe de pod, privindu-ne cu o fricaă vaă ditaă .
Paă rea caă prevaleazaă o stare particularaă de lipsa noţiunii de timp.
Nu erau oameni îîn jur. Fusesem pe pod de cel puţin cinci minute
şi nu-l traversase nici maă car o persoanaă , dar nici nu apaă ruse
vreuna îîn cîîmpul nostru vizual. Apoi, dintr-o dataă , oamenii
mişunau îîn jurul nostru, ca pe oricare stradaă îîn timpul orelor de
vîîrf.
Faă raă nici un cuvîînt, ne-am îîntors îîn piaţaă . Eram periculos de
slaă biţi. Aveam o dorinţaă vagaă de a raă mîîne îîn oraş mai mult, dar
ne-am urcat îîn maşinaă şi am luat-o spre est, spre coasta
Atlanticului. Eu şi Nestor am faă cut cu schimbul la volan, oprind
doar pentru a lua benzinaă şi ca saă mîîncaă m, pîînaă am ajuns la
Veracruz. Oraşul acela era un teren neutru pentru noi. Eu
fusesem acolo o dataă ; nici unul dintre ceilalţi îînsaă nu fusese
vreodataă . La Gorda se gîîndea caă un astfel de oraş necunoscut e
locul potrivit pentru a-şi lepaă da vechile haine. Au tras la un hotel
şi acolo au îînceput saă -şi rupaă hainele vechi îîn bucaă ţi. Emoţia unui
oraş nou faă cea minuni pentru moralul lor şi pentru sentimentul
lor de bunaă stare.
 Urmaă toarea noastraă oprire a fost Mexico City. Am tras la un
hotel lîîngaă parcul Alameda, unde staă tusem o dataă cu don Juan.
Douaă zile am fost ca nişte turişti perfecţi. Am faă cut cumpaă raă turi şi
am vizitat atîît de multe locuri turistice cîîte am putut. Femeile
araă tau pur şi simplu ameţitor. Benigno a cumpaă rat un aparat foto
dintr-un magazin de amanet. A faă cut patra sute douaă zeci şi cinci
de instantanee faă raă nici un film. ÎÎntr-un loc, îîn timp ce admiram
mozaicurile uimitoare de pe pereţi, un paznic m-a îîntrebat de
unde erau straă inele acelea uluitoare. El presupunea caă eram un
ghid turistic. Î-am spus caă erau din Sri Lanca. El m-a crezut şi s-a
minunat de faptul caă araă tau aproape a mexicane.
ÎÎn ziua urmaă toare, la ora zece dimineaţa, eram îîn biroul
companiei aeriene îîn care maă îîmpinsese o dataă don Juan. Cîînd maă
îîmpinsese, intrasem printr-o uşaă şi ieşisem prin alta, nu pe
stradaă , aşa cum ar fi trebuit, ci îîntr-o piaţaă aflataă la cel puţin doi
kilometri depaă rtare, unde am urmaă rit activitatea oamenilor.
La Gorda a emis ipoteza caă şi biroul, ca şi podul, ar fi cîîte un
punct al puterii, o uşaă de trecut de pe o linie paralelaă pe alta Ea a
spus caă , îîn mod evident, Nagualul maă îîmpinsese prin deschiderea
aceea, dar caă am fost prins la mijloc îîntre douaă lumi, îîntre linii;
astfel, am urmaă rit activitatea din piaţaă , faă raă a fi o parte din ea. Ea
a spus caă , bineîînţeles, Nagualul intenţionase saă maă îîmpingaă peste
îîntregul drum, dar caă îîndaă raă tnicia mea i-a dejucat planul şi am
ajuns îînapoi pe linia din care veneam îîn lumea aceasta.
Am mers din biroul acela îîn piaţaă şi de acolo îîn parcul
Alameda, unde don Juan şi cu mine ne-am aşezat, dupaă
experienţa noastraă , de la compania de aviaţie. Fusesem îîn parcul
acela cu don Juan de multe ori. Simţeam caă era cel mai potrivit loc
de a discuta despre cursul viitoarelor noastre acţiuni.
Întenţia mea era saă trag o concluzie la tot ce faă cusem, pentru a
laă sa ca puterea locului acela saă decidaă care saă fie urmaă torul
nostru pas. Dupaă renunţarea noastraă deliberataă de a mai trece
podul, îîncercasem faă raă succes saă maă gîîndesc la un mod de a-mi
manevra tovaraă şii ca pe un grup. Ne-am aşezat pe nişte trepte de
piatraă şi am îînceput cu ideea caă , pentru mine, cunoaşterea era
legataă de cuvinte. Le-am spus caă eram convins foarte serios caă
dacaă un eveniment sau o experienţaă nu erau formulate îîntr-un
concept, ele erau condamnate pieirii, de aceea i-am rugat saă -şi
redea propriile evaluaă ri asupra situaţiei.
Pablito a fost primul care a vorbit. Am gaă sit asta ciudat,
deoarece el fusese extraordinar de taă cut pîînaă atunci. Şi-a cerut
scuze pentru caă ceea ce urma saă spunaă nu era ceva ce-şi amintise,
sau ceva ce simţise ci era o concluzie bazataă pe tot ce ştia. A spus
caă el nu vedea nici o problemaă îîn a îînţelege ceea ce au spus
femeile caă se îîntîîmplase pe pod. Fusese, a susţinut Pablito,
problema de a trece din partea dreaptaă , „tonalul”, îîn partea
stîîngaă , „nagualul”. Ceea ce îîi speriase pe toţi fusese faptul caă
altcineva deţinea controlul, forţîînd trecerea. El nu vedea nici o
problemaă nici îîn a accepta faptul caă eu fusesem cel care-l ajutase
pe Silvio Manuel. Şi-a îîncheiat spusele cu afirmaţia caă doar cu
douaă zile mai îînainte el maă vaă zuse faă cîînd acelaşi lucru, traă gîîndu-i
pe toţi pe podul acela. De data aceea nu avusesem nici un ajutor
pe partea cealaltaă , nici un Silvio Manuel care saă -i tragaă .
Am îîncercat saă schimb subiectul conversaţiei şi am îînceput saă
le explic caă a uita îîn modul îîn care uitaseraă m noi se numea
amnezie. Puţinele lucruri pe care le cunoşteam despre amnezie
nu erau de ajuns pentru a arunca vreo luminaă asupra cazului
nostru, dar erau suficiente pentru a maă face saă cred caă nu puteam
uita pur şi simplu, ca la o comandaă . Le-am spus caă cineva,
probabil don Juan, trebuie saă ne fi faă cut ceva inexplorabil. Voiam
saă aflu exact despre ce era vorba.
Pablito a insistat caă era important pentru mine saă îînţeleg caă
eu fusesem acela care era asociat cu Silvio Manuel. El a adaă ugat
apoi caă Lidia şi Josefina discutaseraă cu el despre rolul pe care l-
am jucat pentru a-i forţa saă treacaă liniile paralele.
Nu maă simţeam confortabil saă discut acest subiect. Le-am
comunicat faptul caă nu auzisem niciodataă despre liniile paralele,
pîînaă îîn ziua îîn care vorbisem cu dona Soledad; şi totuşi, nu
avusesem nici o reţinere îîn a adopta imediat ideea. Le-am spus caă
am ştiut îîntr-o clipaă ce voia saă -mi spunaă . Am devenit chiar
convins caă le trecusem şi eu, cîînd am avut impresia caă mi-am
amintit de ea. Toţi ceilalţi, cu excepţia La Gordei, ştiau caă prima
dataă cîînd au auzit despre liniile paralele fusese cîînd le-am spus
eu. La Gorda a spus caă ea auzise prima dataă despre ele la dona
Soledad, exact îînaintea mea.
Pablito a faă cut o îîncercare de a vorbi despre relaţia mea cu
Silvio Manuel. L-am îîntrerupt. Am spus caă , îîn timp ce toţi eram la
pod şi îîncercam saă -l traversaă m, n-am reuşit saă recunosc caă eu – şi
probabil ei toţi – intrasem îîntr-o stare de realitate neobişnuitaă .
Am devenit conştient de schimbare doar cîînd mi-am dat seama
caă nu erau atîîţia oameni pe pod. Acolo staă team doar noi opt.
Fusese o zi limpede, dar, brusc, cerul s-a îînnorat şi lumina
soarelui se transformase îîn asfinţit. Fusesem atîît de preocupat de
temerile şi interpretaă rile mele personale atunci, îîncîît nu
reuşisem saă remarc schimbarea stranie. Cîînd ne-am retras de pe
pod, am perceput caă îîn jurul nostru mergeau iar oamenii. Dar ce
se îîntîîmplase cu ei cîînd îîncercasem saă trecem?
La Gorda şi ceilalţi nu remarcaseraă nimic – de fapt, ei nu
fuseseraă conştienţi de schimbaă ri pîînaă îîn momentul îîn care le-am
spus eu. M-au privit toţi cu un amestec de enervare şi de fricaă .
Pablito a luat iar conducerea şi m-a acuzat caă îîncerc saă -i îîndrept
caă tre ceva nedorit de ei. El n-a fost concret îîn legaă turaă cu mobilul
respectiv, dar elocvenţa lui a fost suficientaă pentru a şi-i ralia pe
ceilalţi. Dintr-o dataă aveam îîmpotriva mea o hoardaă de vraă jitori
supaă raţi. Mi-a trebuit multaă vreme saă -mi explic necesitatea de a
amîîna din orice punct de vedere posibil ceva atîît de ciudat şi
îînvaă luitor cum fusese experienţa noastraă de pe pod. S-au calmat
îîn cele din urmaă , nu atîît pentru caă erau convinşi, ci de oboseala
produsaă de emoţiile traă ite. Toţi, inclusiv La Gorda, susţinuseraă
vehement afirmaţia lui Pablito.
Nestor a avansat o altaă linie de raţionament. El a sugerat caă eu
eram un posibil sol, care nu-şi daă dea seama complet de ţinta
acţiunilor sale. A adaă ugat caă nu se putea laă sa convins, ca ceilalţi,
caă mi se laă sase sarcina de a-i direcţiona greşit. El simţea caă eu nu
ştiam cu adevaă rat caă îîi conduceam spre distrugerea lor, totuşi
faă ceam exact asta. Se gîîndea caă erau douaă modalitaă ţi de a trece
liniile paralele, una cu ajutorul puterii altcuiva, iar cealaltaă prin
propria putere. Concluzia lui a fost caă Silvio Manuel îîi faă cuse saă
treacaă îînspaă imîîntîîndu-i atîît de tare, îîncîît unii dintre ei nici maă car
nu-şi aminteau caă au faă cut-o. Sarcina lor de a trece liniile trebuia
îîndeplinitaă prin propria lor putere; a mea era saă le zaă daă rnicesc
eforturile.
Apoi a vorbit Benigno. El a spus caă , dupaă opinia lui, ultimul
lucru pe care l-a faă cut don Juan ucenicilor lui de sex masculin nu
a fost saă -i determine saă treacaă liniile paralele punîîndu-ne saă
saă rim îîn abis. Benigno credea caă noi ştiam deja destul de multe
despre liniile paralele şi trecerea lor, dar caă nu era îîncaă timpul saă
repetaă m acest lucru. La pod erau incapabili saă mai facaă un pas,
deoarece nu sosise îîncaă timpul. Ei aveau dreptate, atunci cîînd
credeau caă eu îîncercasem saă -i distrug, forţîîndu-i saă treacaă liniile.
El gîîndea caă trecerea liniilor paralele îîn deplinaă conştienţaă
îînsemna un pas final pentru ei toţi, un pas pe care trebuia saă -l fi
faă cut doar cîînd erau gata pregaă tiţi saă disparaă de pe acest paă mîînt.
Apoi Lidia m-a îînfruntat N-a faă cut nici o afirmaţie, dar m-a
provocat saă -mi amintesc cum o atraă sesem prima spre pod. Ea a
declarat scurt caă eu nu eram ucenicul lui don Juan, ci al lui Silvio
Manuel, caă eu şi Silvio Manuel devorasem corpurile celorlalţi.
Am avut o altaă crizaă de furie similaraă cu cea avutaă cu La Gorda
pe pod. M-am reţinut la timp. M-a calmat un gîînd logic. Mi-am tot
repetat caă eram interesat îîn a analiza situaţia.
Î-am explicat Lidiei caă era inutil saă maă îîmpungaă aşa. N-a vrut
saă se opreascaă . A urlat caă Silvio Manuel era maestrul meu şi caă
aă sta era motivul pentru care nu faă ceam parte dintre ei. Rosa a
adaă ugat caă Silvio Manuel îîmi daă duse tot ceea ce eram.
Am pus la îîndoialaă corectitudinea cuvintelor pronunţate de
Rosa. Î-am spus caă ar fi trebuit saă spunaă caă Silvio Manuel mi-a dat
tot ce aveam. Ea şi-a apaă rat exprimarea anterioaraă . Silvio Manuel
îîmi daă duse tot ce „eram”. Chiar şi La Gorda a susţinut-o şi a spus
caă -şi amintea o vreme cîînd maă îîmbolnaă visem aşa de raî u, îîncîît nu-
mi mai raă maă seseraă resurse, totul îîn mine era terminat; atunci
fusese momentul îîn care Silvio Manuel luase conducerea şi
insuflase o viaţaă nouaă îîn corpul meu. La Gorda a spus caă eram
îîntr-adevaă r mai bine plasat acum caă -mi cunoşteam adevaă ratele
origini, îîn loc saă continuu saă presupun caă Nagualul Juan Matus maă
ajutase, aşa cum faă cusem mereu pîînaă acum. Ea a insistat caă eram
fixat de Nagual datoritaă preferinţei mele pentru cuvinte. Pe de
altaă parte, Silvio Manuel era îîntunericul cel taă cut. Ea a explicat caă
pentru a-l urma, trebuia saă traversez liniile paralele. Dar pentru
a-l urma pe Nagualul Juan Matus, tot ce trebuia era saă vorbesc cu
el.
Ceea ce spuneau ele nu avea nici o noimaă pentru mine. Tocmai
eram pe cale saă trag o concluzie care, dupaă mine, era foarte bunaă ,
cîînd firul raţionamentului meu a fost efectiv spulberat. Nu maă
puteam gîîndi care fusese ideea mea, deşi, doar cu o secundaă
îînainte, era limpede ca lumina zilei. ÎÎn loc de asta, m-a copleşit o
amintire foarte curioasaă . Nu era sentimentul a ceva, ci efectiv
amintirea duraă a unui eveniment. Mi-am amintit caă odataă eram cu
don Juan şi cu un alt baă rbat, a caă rui faţaă nu o mai reţineam. Noi
trei vorbeam despre ceva ce eu percepeam a fi ca o traă saă turaă a
lumii. La vreo trei; patru metri îîn dreapta mea era un banc de
ceaţaă gaă lbuie inimaginabil şi care, atîît cîît îîmi puteam da seama,
îîmpaă rţea lumea îîn douaă . Se ridica de la sol spre cer, spre infinit.
ÎÎn timp ce discutam cu cei doi, jumaă tatea de lume din stîînga mea
era intactaă şi jumaă tatea din dreapta era îînvaă luitaă îîn ceaţaă . Mi-am
reamintit caă maă orientam cu ajutorul semnelor de teren şi mi-am
dat seama caă direcţia bancului de ceaţaă era de la est la vest. Tot
ceea ce se afla la nord de linia aceea era lumea pe care o cunosc.
Mi-am amintit caă l-am îîntrebat pe don Juan ce se îîntîîmplase cu
lumea aflataă la sud de linia aceea. Don Juan m-a pus saă maă îîntorc
cîîteva grade spre dreapta şi am vaă zut cum zidul de ceaţaă se mişca
o dataă cu gestul meu de a-mi îîntoarce capul. Lumea era îîmpaă rţitaă
îîn douaă la un nivel pe care intelectul meu nu-l putea îînţelege.
Divizarea paă rea realaă , dar graniţa nu era un plan fizic; paă rea saă
existe cumva îîn mine. Sau era acolo?
Mai exista îîncaă o faţetaă a acestei amintiri. Celaă lalt baă rbat a
spus caă era o mare realizare saă îîmparţi lumea îîn douaă , dar caă era
o realizare şi mai mare cîînd un luptaă tor avea calmul şi controlul
de a opri rotaţia zidului. El a spus caă zidul nu era îînaă untrul
nostru; era îîn mod sigur îîn afaraă , îîn lume, îîmpaă rţind-o îîn douaă şi
rotindu-se cîînd ne mişcaă m capetele ca şi cum ar fi lipit de tîîmpla
noastraă dreaptaă . Marea realizare de a opri zidul din mişcare
permitea luptaă torului saă stea cu faţa la zid şi îîi daă dea puterea de a
trece prin el oricîînd dorea.
Cîînd le-am spus ucenicilor ceea ce tocmai îîmi amintisem,
femeile au fost convinse caă celaă lalt baă rbat era Silvio Manuel.
Josefina, ca un cunoscaă tor al zidului de ceaţaă , a explicat caă
avantajul pe care îîl avea Eligio asupra celorlalţi era capacitatea
lui de a face zidul saă se opreascaă , astfel îîncîît saă treacaă prin el. El a
adaă ugat caă este mai uşor saă paă trunzi zidul de ceaţaă îîn „visat”,
pentru caă atunci ei nu se mişcaă .
La Gorda paă rea saă fie atinsaă de o serie de amintiri, probabil
dureroase. Corpul ei tresaă rea involuntar, pîînaă cîînd îîn final a
explodat îîn cuvinte. A spus caă nu mai putea nega faptul caă eram
ajutorul lui Silvio Manuel. Nagualul îînsuşi o avertizase caă o voi
subjuga dacaă nu este atentaă . Chiar Soledad i-a spus saă fie atentaă
cu mine, pentru caă spiritul meu lua prizonieri şi îîi paă stra ca
servitori, un lucru pe care l-ar putea face doar Silvio Manuel. El
maă subjugase, iar eu, la rîîndul meu, voi subjuga pe oricine venea
aproape de mine. Ea a declarat caă traă ise sub vraja mea pîînaă îîn
momentul îîn care s-a aşezat îîn camera aceea din casa lui Silvio
Manuel, cîînd ceva i-a fost ridicat brusc de pe umeri.
M-am ridicat şi efectiv m-am claă tinat sub impactul cuvintelor
La Gordei. Aveam un gol imens îîn stomac. Fusesem convins caă maă
puteam sprijini pe ajutorul ei îîn orice condiţii. Maă simţeam
traă dat. M-am gîîndit caă ar fi mai potrivit saă -i las saă afle
sentimentele mele, dar mi-a venit îîn ajutor un simţ al sobrietaă ţii.
Le-am spus îîn loc de asta caă imparţiala mea concluzie ca luptaă tor
era caă don Juan schimbase cursul vieţii mele îîn mai bine.
Evaluasem iar şi iar ceea ce faă cuse el pentru mine şi concluzia
fusese îîntotdeauna aceeaşi. El îîmi adusese libertatea. Libertatea
era tot ce ştiam, tot ce puteam aduce cuiva care ar putea merge
alaă turi de mine.
Nestor a faă cut un gest de solidaritate. El le-a sfaă tuit pe femei
saă -şi abandoneze resentimentele faţaă de mine. M-a privit cu ochii
cuiva care nu îînţelege, dar vrea s-o facaă . A spus caă îîntr-adevaă r nu
faă ceam parte dintre ei, ci eram o pasaă re solitaraă . Ei avuseseraă
nevoie de mine pentru un moment, ca saă poataă rupe graniţele
afecţiunii şi ale rutinelor lor. Acum, caă erau liberi, cerul era limita
lor. Pentru ei ar fi fost plaă cut saă raă mîînaă cu mine, dacaă nu ar fi fost
şi mortal îîn acelaşi timp.
Paă rea adîînc mişcat A venit lîîngaă mine şi mi-a pus mîîna pe
umaă r. A spus caă avea sentimentul caă nu ne vom mai vedea
niciodataă pe faţa acestui paă mîînt. Regreta caă ne despaă rţeam ca
oamenii meschini, acuzîînd, plîîngîînd, bîîrfind. El a spus caă , vorbind
din partea celorlalţi dar nu şi a lui, maă va ruga saă plec, pentru caă
nu mai exista posibilitatea saă raă mîînem îîmpreunaă . A adaă ugat caă
rîîsese de La Gorda cîînd a descris şarpele pe care îîl formam ca
grup. ÎÎşi schimbase ideea şi nu mai gaă sea ridicol lucrul acesta.
Fusese ultima noastraă ocazie de a reuşi îîmpreunaă .
Don Juan maă îînvaă ţase saă -mi accept soarta cu modestie.
– Cursul destinului unui luptaă tor este imuabil, îîmi spusese el
odataă . Provocarea consta îîn a vedea cîît de departe poate merge el
îîntre aceste graniţe rigide, cîît de impecabil poate fi el îîn aceste
condiţii. Dacaă sîînt obstacole îîn drumul saă u, luptaă torul se forţeazaă ,
impecabil, saă le depaă şeascaă . Dacaă aflaă pe drumul saă u durere şi
chin insuportabil, el plîînge, dar nici toate lacrimile sale adunate
n-ar putea mişca linia destinului nici maă car cu un fir de paă r.
Decizia mea iniţialaă de a laă sa puterea acelui loc saă ne indice
urmaă torul pas fusese corectaă . M-am ridicat. Ceilalţi şi-au îîntors
capetele. La Gorda a venit lîîngaă mine şi a spus, ca şi cum nimic nu
s-ar fi îîntîîmplat, caă trebuia saă plec, iar ea maă va ajunge din urmaă
şi mi se va alaă tura mai tîîrziu. Am vrut saă raă spund caă nu vedeam
nici un motiv ca ea saă vinaă cu mine. Doar alesese saă meargaă cu
ceilalţi. Paă rea caă -mi citeşte sentimentul de a fi fost traă dat. M-a
asigurat caă trebuia saă ne îîndeplinim soarta îîmpreunaă ca luptaă tori
şi nu ca nişte oameni meschini cum eram.
Partea a doua
Arta „visatului”
 6. Pierderea formei umane
Cîîteva luni mai tîîrziu, dupaă ce i-a ajutat pe toţi saă se aşeze îîn
diferite paă rţi ale Mexicului, La Gorda s-a stabilit îîn Arizona. Apoi
am îînceput saă desluşim partea cea mai ciudataă şi mai devorantaă a
uceniciei noastre. La îînceput, relaţia noastraă a fost puţin
tensionataă . Pentru mine era dificil saă trec peste sentimentele
mele legate de modul îîn care ne despaă rţiseraă m îîn parcul
Alameda. Deşi La Gorda ştia ce faă ceau ceilalţi, ea nu mi-a spus
niciodataă nimic. Credea caă nu mi-ar fi fost de folos dacaă aş ştiut
activitaă ţile lor.
La suprafaţaă totul paă rea saă fie perfect îîntre mine şi La Gorda.
Oricum, aveam un resentiment amar faţaă de ea pentru caă se
raliase cu ceilalţi îîmpotriva mea. Nu-i daă deam glas, dar era tot
timpul prezent. O ajutam şi faă ceam totul pentru ea, ca şi cum nu
s-ar fi îîntîîmplat nimic, dar asta ţinea de ideea de impecabilitate.
Era datoria mea; ca s-o duc la bun sfîîrşit, aş fi mers bucuros şi la
moarte. M-am laă sat absorbit îîn a o ghida şi instrui îîn
complexitatea vieţii modeme de la oraş; îînvaă ţa chiar şi englezaă .
Progresele ei erau fenomenale.
Au trecut trei luni aproape pe neobservate. Dar îîntr-o zi, îîn
timp ce eram îîn Los Angeles, m-am trezit îîn zori cu o presiune
insuportabilaă îîn cap. Nu era ca o durere de cap; era mai degrabaă o
greutate foarte intensaă îîn urechi. O simţeam, de asemenea, şi pe
gene şi îîn cerul gurii. Ştiam caă am febraă , dar febra exista doar îîn
capul meu. Am faă cut o îîncercare timidaă de a maă aşeza îîn capul
oaselor. Mi-a trecut prin cap caă faă ceam o comoţie. Prima mea
reacţie a fost saă strig dupaă ajutor, dar m-am liniştit cumva şi am
îîncercat saă maă eliberez de teamaă . Dupaă o vreme, presiunea din
cap a îînceput saă se diminueze, dar s-a mutat îîn gîît. Am respirat
convulsiv dupaă aer, sufocîîndu-maă şi îînecîîndu-maă o vreme; apoi
presiunea s-a mutat îîncet îîn piept, apoi spre stomac, spre vintre,
picioare şi taă lpi, îînainte de a-mi paă raă si corpul.
 Ceea ce mi s-a îîntîîmplat, s-a derulat cam îîn douaă ore. ÎÎn
timpul acestor douaă ore istovitoare era ca şi cum ceva din corpul
meu s-ar fi mişcat îîn jos, ieşind din mine. Mi l-am îînchipuit ca
rularea unui covor. O altaă imagine care mi-a trecut prin cap era
aceea a unei pete mişcîîndu-se îîn cavitatea corpului meu. Am
îînlaă turat imaginea, îîn favoarea primeia, deoarece sentimentul era
de ceva care se ghemuia îîn el îînsuşi. Exact ca un covor care este
rulat, devenind mai greu, deci mai dureros, pe maă suraă ce cobora.
Cele douaă zone îîn care durerea a devenit insuportabilaă au fost
taă lpile şi genunchii, îîn special talpa dreaptaă , care a raă mas
fierbinte treizeci şi nouaă de minute, dupaă ce a dispaă rut toataă
durerea şi presiunea.

Dupaă ce a ascultat relatarea mea, La Gorda a spus caă de data

asta îîmi pierdusem îîn mod sigur forma umanaă , caă îîmi coborîîsem
toate scuturile protectoare, toate sau majoritatea lor. Avea
dreptate. Faă raă saă ştiu cum, sau saă -mi dau maă car seama ce se
îîntîîmpla, m-am aflat îîntr-o stare total straă inaă mie. Maă simţeam
detaşat, imparţial. Nu conta ce îîmi faă cuse La Gorda. Nu caă aş fi
iertat-o pentru purtarea ei reproşabilaă faţaă de mine; parcaă n-ar fi
fost niciodataă o traă dare. Nu exista nici o ranchiunaă deschisaă sau
ascunsaă îîn mine, nici faţaă de La Gorda, nici faţaă de oricine
altcineva. Ceea ce simţeam nu era o indiferenţaă voitaă , sau o
neglijenţaă de a acţiona, nu era nici un soi de alienare, sau maă car
dorinţa de a fi singur. Era mai degrabaă un sentiment straă in de
rezervaă , o capacitate de a maă cufunda îîn mine îîntr-o clipaă şi de a
nu avea gîînduri despre nimic. Acţiunile oamenilor nu maă mai
afectau, deoarece nu mai aveam nici un fel de perspective. O pace
ciudataă devenise forţa conducaă toare îîn viaţa mea. Simţeam caă
adoptasem cumva unul dintre conceptele vieţii unui luptaă tor –
detaşarea. La Gorda a spus caă am faă cut mai mult decîît saă -l adopt;
îîl îîncorporasem efectiv.
Eu şi don Juan avuseseraă m discuţii lungi asupra posibilitaă ţii
ca îîntr-o zi saă fac şi eu aşa ceva. El spusese caă detaşarea nu
îînseamnaă îîn mod automat îînţelepciune, dar caă era oricum un
avantaj, deoarece permite luptaă torului o pauzaă de moment,
pentru a evalua situaţiile, pentru a reconsidera poziţiile. Pentru a
folosi acel moment îîn mod corect şi consecvent, el spunea caă
luptaă torul trebuie saă se lupte faă raă reţinere o viaţaă îîntreagaă .
Pierdusem orice naă dejde caă voi simţi vreodataă acel sentiment.
Atîît cîît îîmi puteam da seama, nu exista nici o posibilitate de a-l
improviza. Pentru mine fusese inutil saă maă gîîndesc la beneficiile
sale, sau saă fac prezumţii legate de posibilitatea apariţiei sale. ÎÎn
timpul anilor îîn care îîl cunoscusem pe don Juan, avusesem de-a
face cu o slaă bire continuaă a legaă turilor mele cu lumea, dar asta
avusese loc la un nivel intelectual; îîn viaţa de zi cu zi eram
neschimbat pîînaă îîn momentul îîn care mi-am pierdut forma
umanaă .
Am disecat problema cu La Gorda, îîntrucîît conceptul pierderii
formei umane se referaă la o condiţie corporalaă care intervine îîn
viaţa ucenicului îîn momentul îîn care acesta atinge un anumit
prag îîn cursul antrenamentului. Oricum ar fi fost, rezultatul
pierderii formei umane pentru mine şi La Gorda, destul de ciudat,
era nu numai mult caă utatul şi rîîvnitul sentiment de detaşare, ci şi
îîndeplinirea sarcinii noastre de a ne aminti. Şi din nou îîn acest
caz, intelectul juca un rol minim.
ÎÎntr-o noapte, eu şi La Gorda discutam despre un film. Ea
fusese saă vadaă un film porno şi eu eram neraă bdaă tor saă aud
descrierea ei. Nu mi-a plaă cut deloc. Susţinea caă a fost o
experienţaă care slaă beşte, pentru caă a fi un luptaă tor îînseamnaă saă
duci o viaţaă austeraă îîn celibat total, ca Nagualul Juan Matus.
Î-am spus caă ştiam sigur caă lui don Juan îîi plaă ceau femeile şi
caă nu era un ascet şi caă eu gaă seam asta îîncîîntaă tor.
– Eşti nebun! a exclamat ea cu o umbraă de amuzament îîn glas.
Nagualul era un luptaă tor perfect. El nu era prins de iţele
senzualitaă ţii.
Voia saă ştie de ce credeam caă don Juan nu era un ascet. Î-am
povestit despre un incident care avusese loc îîn Arizona la
îînceputul uceniciei mele. Maă odihneam îîn casa lui don Juan, îîntr-
o zi, dupaă o plimbare extenuantaă . Don Juan paă rea saă fie ciudat de
nervos. Se uita tot timpul la uşaă . Paă rea caă aşteaptaă pe cineva.
Apoi, destul de brusc, mi-a spus caă tocmai cotise pe drum o
maşinaă şi caă se îîndrepta spre casaă . M-a anunţat caă era o prietenaă
de-a lui, care îîi aducea nişte paă turi. Nu-l vaă zusem niciodataă pe
don Juan jenat şi maă simţeam teribil de trist saă -l vaă d atîît de
mîîhnit caă nu ştia ce saă facaă . Maă gîîndeam caă nu voia ca eu s-o
îîntîîlnesc pe fataă . Am sugerat saă maă ascund, dar nu era îîn cameraă
nici un ascunziş, aşa caă m-a pus saă maă îîntind pe podea şi m-a
acoperit cu o rogojinaă . Am auzit sunetul unui motor de maşinaă
oprit şi apoi, prin craă paă turile rogojinei, am vaă zut o fataă care
staă tea îîn uşaă . Era îînaltaă , zveltaă şi foarte tîînaă raă . M-am gîîndit caă era
frumoasaă . Don Juan i-a spus ceva pe un ton scaă zut, intim. Apoi s-a
îîntors şi a indicat spre mine.
– Carlos se ascunde sub rogojinaă , i-a spus el fetei cu voce tare
şi limpede. Salutaă -l!
Fata mi-a faă cut cu mîîna şi m-a salutat cu un zîîmbet prietenesc.
Eu m-am simţit stupid şi m-am supaă rat pe don Juan caă m-a pus
îîntr-o situaţie atîît de jenantaă . Pentru nune era evident caă el
îîncerca saă -şi domoleascaă nervozitatea sau, şi mai raă u, caă îîncerca
saă -şi dea aere îîn faţa mea.
Cîînd a plecat fata, i-am cerut supaă rat o explicaţie. El a spus
candid caă n-avea ce face, deoarece mi se vedeau taă lpile. Cîînd am
auzit asta, îîntreaga manevraă a devenit claraă : se daă duse „mare”
faţaă de mine. Era imposibil saă -mi fi raă mas taă lpile afaraă , deoarece
le ţineam strîînse sub coapse. Am rîîs cu un aer ştiutor şi don Juan
s-a simţit obligat saă -mi explice caă îîi plaă ceau femeile, îîn special
acea fataă .
N-am uitat niciodataă incidentul. Don Juan nu-l discutase
niciodataă . De cîîte ori îîl pomeneam, el maă oprea mereu. Maă
gîîndeam aproape obsesiv la tîînaă ra aceea. Aveam speranţe caă îîntr-
o zi s-ar putea saă cresc îîn ochii ei, dupaă ce-mi va citi caă rţile.
La Gorda a devenit foarte agitataă . Mergea îîncolo şi îîncoace
prin cameraă îîn timp ce vorbeam. Era gata saă plîîngaă . Mi-am
imaginat tot felul de reţele complicate de legaă turi care ar fi putut
fi la mijloc. Maă gîîndeam caă La Gorda era posesivaă şi reacţiona ca o
femeie ameninţataă de altaă femeie.
– Eşti geloasaă , La Gorda? am îîntrebat.
– Nu fi prost, a spus ea supaă rataă . Sîînt un luptaă tor faă raă formaă .
Nu existaă invidie sau gelozie îîn mine.
Am adus vorba despre ceva ce ştiam de la Genari, anume caă La
Gorda era femeia Nagualului. Vocea ei a devenit şoptitaă .
– Cred caă am fost, a spus ea şi s-a aşezat pe pat cu privirea
tulbure. Am sentimentul caă am fost. Totuşi, nu ştiu cum. ÎÎn viaţa
asta, Nagualul Juan Matus a fost pentru mine ce a fost şi pentru
tine. El nu era un baă rbat. Era Nagualul. Nu-l interesa sexul.
Am asigurat-o caă îîl auzisem pe don Juan exprimîîndu-şi
admiraţia pentru fata aceea.
– A spus caă a îîntreţinut relaţii sexuale cu ea? a îîntrebat La
Gorda.
– Nu, n-a spus, dar era evident din modul îîn care vorbea, am
spus.
– Ţi-ar plaă cea ca Nagualul saă fie ca tine, nu-i aşa? m-a îîntrebat
ea cu un zîîmbet raă utaă cios. Nagualul era un luptaă tor impecabil.
Maă gîîndeam caă aveam dreptate şi caă nu era nevoie saă -mi
revizuiesc paă rerea. Doar ca saă rîîd de La Gorda, am spus caă ,
probabil, tîînaă ra femeie era ucenicul lui don Juan, dacaă nu amanta
lui.
A urmat o pauzaă lungaă . Ceea ce spusesem a avut un efect
tulburaă tor asupra mea.
Pîînaă îîn acel moment nu maă gîîndisem deloc la aceastaă
posibilitate. Maă laă sasem prins de o prejudecataă , nelaă sîînd loc
pentru nici o revizuire.
La Gorda m-a rugat saă o descriu pe tîînaă ra femeie. N-am putut
s-o fac. Nu prea îîi privisem traă saă turile. Fusesem prea enervat,
prea jenat ca s-o examinez îîn detaliu. Şi ea paă rea saă fi fost afectataă
de ciudaă ţenia situaţiei şi se graă bise saă plece.
La Gorda a spus caă ea simţea caă femeia aceea era o figuraă
cheie îîn viaţa Nagualului, faă raă a avea îînsaă nici un motiv logic
pentru susţinerea acestei senzaţii. Afirmaţia ei ne-a faă cut saă
discutaă m despre prietenii cunoscuţi ai lui don Juan. Ne-am luptat
ore îîntregi saă adunaă m informaţiile pe care le aveam despre
asociaţii lui. Î-am povestit despre vremurile cîînd maă luase saă
particip la ceremonii ale peyotei. Î-am descris pe toţi cei care
erau acolo. Apoi mi-am dat seama caă puteam cunoaşte oameni
asociaţi cu don Juan mai mulţi decîît ea. Dar ceva din ceea ce am
spus i-a trezit o amintire despre o tîînaă raă pe care o vaă zuse
ducîîndu-i cu maşina pe Nagual şi pe Genaro. Era o maşinaă albaă şi
micaă . Femeia i-a laă sat pe cei doi la uşa casei La Gordei şi a privit-o
pe La Gorda îînainte saă plece. La Gorda crezuse caă era cineva care
îîi luase cu maşina pe Genaro şi pe Nagual. Apoi mi-am reamintit
caă ieşisem de sub rogojinaă îîn casa lui don Juan la timp ca saă vaă d
un Volkswagen alb plecîînd.
Am mai menţionat un incident îîn care apaă ruse un alt prieten
al lui don Juan, un baă rbat care îîmi daă duse o dataă nişte peyote îîn
piaţa unui oraş din Mexicul de Nord. Şi el maă obsedase ani de zile.
Numele lui era Vicente. La auzul acelui nume, corpul La Gordei a
reacţionat ca şi cum i-ar fi fost atins un nerv. Vocea ei a devenit
stridentaă . M-a rugat saă repet numele şi saă -i descriu omul. Din
nou, n-am putut saă fac nici o descriere. Vaă zusem omul doar o
dataă , preţ de cîîteva minute, cu mai mult de zece ani îînainte.

La Gorda şi cu mine am trecut printr-o perioadaă îîn care eram

aproape supaă raţi, nu unul pe altul, ci pe ceea ce ne ţinea prinşi ca
îîntr-o capcanaă .
Încidentul final care a precipitat amintirea completaă , a venit
îîntr-o zi cîînd eram raă cit şi aveam febraă . Staă team îîn pat aţipind
cîînd şi cîînd, gîîndurile umblîîndu-mi faă raă ţintaă îîn minte. Toataă ziua
maă obsedase un vechi cîîntec mexican. La un moment dat, visam
caă îîl cîînta cineva la ghitaraă . Maă plîîngeam de monotonia lui, iar cel
la care protestam a aruncat ghitara spre stomacul meu. Am saă rit
îînapoi saă maă feresc, am dat cu capul de perete şi m-am trezit. Nu
fusese un coşmar, doar melodia era obsedantaă . Nu puteam scaă pa
de sunetul ghitarei; continua saă -mi zumzaă ie prin cap.
 Am raă mas pe jumaă tate treaz, ascultîînd melodia. Se paă rea caă aş
fi intrat îîntr-o stare de „visat”. Mi-a apaă rut îîn faţa ochilor o scenaă
completaă şi detaliataă de „visat”. ÎÎn scena aceea era o tîînaă raă care
staă tea lîîngaă mine. ÎÎi distingeam fiecare detaliu al figurii. Nu ştiam
cine era, dar vederea ei m-a şocat. Am fost complet treaz îîntr-o
clipaă . Neliniştea pe care acea faţaă a creat-o îîn mine a fost atîît de
intensaă , îîncîît m-am ridicat şi aproape automat am îînceput saă maă
plimb prin cameraă . Transpiram profund şi mi-era fricaă saă -mi
paă raă sesc camera. N-o puteam chema pe La Gorda îîn ajutor.
Plecase îînapoi îîn Mexic pentru cîîteva zile saă o vadaă pe Josefina.
Mi-am pus o paă turaă îîn jurul taliei ca saă -mi apaă r partea medianaă a
corpului. Asta m-a ajutat saă liniştesc nişte valuri de energie
nervoasaă care îîmi treceau prin corp.
ÎÎn timp ce umblam de colo-colo, imaginea din mintea mea a
îînceput saă se dizolve, nu îîntr-o uitare liniştitoare, cum aş fi vrut,
ci îîntr-o amintire complexaă şi completaă . Staă tusem cîîndva pe nişte
saci de grîîu sau de orz, adunaţi îîntr-o ladaă de seminţe. Tîînaă ra
femeie cîînta cîîntecul mexican vechi care îîmi alergase prin minte,
îîn timp ce se acompania la ghitaraă . Cîînd am glumit despre
cîîntatul ei, ea m-a îîmpuns îîn coaste cu gîîtul ghitarei. Mai erau şi
alţi oameni care staă teau cu mine, La Gorda şi doi baă rbaţi. ÎÎi ştiam
foarte bine pe cei doi, totuşi nu-mi puteam aminti cine era tîînaă ra
femeie. Am îîncercat, dar paă rea faă raă nici o şansaă .
M-am îîntins iar, scaă ldat îîntr-o transpiraţie rece. Voiam saă maă
odihnesc pentru o clipaă , îînainte saă -mi schimb pijamaua udaă .
Odihnindu-mi capul pe o pernaă mare, amintirea s-a limpezit şi
mai mult şi apoi am ştiut cine era cîîntaă reaţa de la ghitaraă . Era
femeia Nagual; cea mai importantaă fiinţaă de pe paă mîînt pentru La
Gorda şi pentru mine. Ea era varianta femininaă de Nagual; nu
nevasta lui, sau femeia lui, ci duplicatul lui. Ea avea seninaă tatea şi
autoritatea unui adevaă rat lider. Fiind o femeie, ea ne-a educat.
N-am îîndraă znit saă îîmping rememorarea prea departe. Ştiam
intuitiv caă nu aveam forţa de a rezista unei amintiri complete. M-
am oprit la nivelul sentimentelor abstracte. Ştiam caă ea era
îîntruchiparea afecţiunii celei mai profunde, imparţiale şi pure. Ar
fi fost mai potrivit saă spun caă eu şi La Gorda o iubeam pe femeia
Nagual mai mult decîît viaţa îînsaă şi. Oare ce se îîntîîmplase cu noi de
o uitaseraă m?
ÎÎn noaptea aceea, stîînd îîntins îîn pat, am fost atîît de agitat îîncîît
m-am temut pentru viaţa mea. Am îînceput saă murmur nişte
cuvinte care au devenit pentru mine o forţaă caă laă uzitoare. Şi doar
cîînd m-am calmat mi-am reamintit cuvintele pe care le
pronunţasem iar şi iar şi mi-am dat seama caă şi ele erau o
amintire care îîmi revenise îîn noaptea aceea; memoria unei
formule, a unei incantaţii care saă maă treacaă printr-o crizaă , ca cea
pe care o avusesem.
Sînt deja dăruit puterii care-mi stăpîneşte destinul.
Şi nu mă agăţ de nimic, aşa că nu voi avea nimic de apărat.
Nu am gînduri, deci voi vedea.
Nu mă tem de nimic, deci îmi voi aminti de mine însumi.
Formula mai avea un vers, care atunci nu avusese nici un sens
pentru mine.
Detaşat şi nestingherit,
Voi ţîşni pe lîngă Vultur şi voi fi liber.
Faptul caă eram slaă bit şi aveam febraă a servit probabil drept un
fel de amortizare; poate caă a fost destul pentru a devia impactul
principal a ceea ce faă cusem, sau poate a ceea ce se abaă tuse
asupra mea, deoarece nu faă cusem nimic îîn mod intenţionat.
Pîînaă îîn noaptea aceea, dacaă inventarul experienţei mele ar fi
fost examinat, aş fi putut saă -mi justific continuitatea existenţei
mele. Memoriile nebuloase pe care le aveam despre La Gorda, sau
presentimentul caă am traă it îîn casa aceea din munţii Mexicului
central erau îîntr-un fel adevaă rate ameninţaă ri ale ideii mele de
continuitate, dar nu erau nimic îîn comparaţie cu amintirea
despre femeia Nagual. Nu atîît de mult datoritaă emoţiilor pe care
le adusese pe tapet amintirea îînsaă şi, ci pentru caă o uitasem; şi nu
aşa cum uiţi un nume sau o melodie. Nu fusese nimic despre ea îîn
mintea mea pîînaă îîn acel moment de revelaţie. Nimic! Apoi a venit
ceva asupra mea, sau ceva a caă zut de pe mine şi m-am aflat
amintindu-mi de o fiinţaă foarte importantaă , pe care, din punctul
de vedere al eului meu existenţial, nu o îîntîîlnisem niciodataă .
A trebuit saă mai aştept îîncaă douaă zile pîînaă s-a îîntors La Gorda
şi saă -i pot spune despre amintirea mea. ÎÎn clipa îîn care i-am
descris-o pe femeia Nagual, La Gorda şi-a amintit-o; conştiinţa ei
era cumva dependentaă de a mea.
– Fata pe care am vaă zut-o îîn maşina albaă era femeia Nagual! a
exclamat La Gorda. Ea s-a îîntors la mine şi nu mi-am putut-o
aminti.
Am auzit cuvintele şi le-am îînţeles sensul, dar minţii mele i-a
trebuit multaă vreme ca saă se poataă concentra pe cele spuse de ea.
Atenţia mea fluctua; era ca şi cum îîn faţa ochilor mei ar fi fost
plasataă o luminaă care, poetic, o umbrea. Aveam sentimentul caă
dacaă nu opream umbrirea, voi muri. Dintr-o dataă , am avut o
convulsie şi am ştiut caă am pus la un loc cele douaă bucaă ţi din
mine care fuseseraă separate; mi-am dat seama caă tîînaă ra femeie
pe care o vaă zusem la casa lui don Juan era femeia Nagual.
ÎÎn acel moment de crizaă emoţionalaă , La Gorda nu-mi era de
nici un ajutor. Starea ei era contagioasaă . Plîîngea faă raă reţinere.
Şocul emoţional de a-şi reaminti de femeia Nagual fusese
traumatic pentru ea.
– Cum am putut s-o uit? a oftat La Gorda.
Am surprins o umbraă de suspiciune îîn ochii ei cîînd s-a îîntors
spre mine.
– N-ai nici o idee caă a existat, nu-i aşa? a îîntrebat ea.
ÎÎn orice alte condiţii m-aş fi gîîndit caă îîntrebarea ei era o
impertinenţaă insultaă toare, dar şi eu maă îîntrebam acelaşi lucru
despre ea. Maă gîîndisem caă ea s-ar fi putut saă ştie mai mult decîît
ceea ce-mi dezvaă luia.
– Nu, nu ştiam, am spus. Dar tu, La Gorda? Ştiai caă a existat?
Pe chipul ei se citea atîîta inocenţaă şi perplexitate, îîncîît îîndoielile
mele au fost îîmpraă ştiate.
– Nu, a raă spuns. Nu pîînaă astaă zi. Acum ştiu sigur caă obişnuiam
saă stau cu ea şi cu Nagualul Juan Matus pe banca îîn piaţa din
Oaxaca. ÎÎntotdeauna mi-am amintit caă faă ceam asta şi mi-am
amintit şi de traă saă turile ei, dar maă gîîndeam caă visam totul. Ştiam
totul, şi totuşi, nu ştiam nimic. Dar de ce m-am gîîndit caă era un
vis?
Am trecut printr-un moment de panicaă . Apoi am avut
certitudinea fizicaă caă , pe maă suraă ce vorbea, se deschidea un canal
undeva îîn corpul meu. Brusc, am ştiut caă şi eu obişnuiam saă stau
pe banca aceea cu don Juan şi femeia Nagual. Apoi mi-am
reamintit de o senzaţie pe care o simţisem de fiecare dataă îîn acele
ocazii. Era un sentiment de plenitudine, de fericire, de satisfacţie
fizicaă , care ar fi imposibil de exprimat Maă gîîndeam caă don Juan şi
femeia Nagual erau fiinţe perfecte şi caă faptul de a fi îîn compania
lor era un mare noroc. Stîînd pe banca aceea, flancat de cele mai
desaă vîîrşite fiinţe de pe paă mîînt, probabil caă am simţit sumumul
sentimentelor mele umane. Odataă i-am spus lui don Juan, şi
vorbeam serios, caă voiam saă mor atunci, astfel îîncîît saă paă strez
sentimentul acela intact, pur, liber de alte dezagregaă ri.
Î-am vorbit La Gordei despre amintirea mea. Ea a spus caă
îînţelegea ce voiam saă spun. Am raă mas taă cuţi pentru o clipaă şi apoi
şocul amintirii noastre ne-a îîndreptat periculos spre tristeţe,
chiar disperare. A trebuit chiar saă menţin controlul cel mai strict
asupra mea pentru a nu plîînge. La Gorda suspina, acoperindu-şi
faţa cu antebraţul.
Dupaă o vreme, am devenit mai calmi. La Gorda maă fixa cu
privirea. Ştiam la ce se gîîndea. Ca şi cum i-aş fi putut citi
îîntrebaă rile îîn ochi. Erau aceleaşi îîntrebaă ri care maă obsedaseraă
zile îîntregi. Cine era femeia Nagual? Unde o îîntîîlniseraă m? Unde
apaă rea ea? O cunoşteau şi ceilalţi?
Eram gata saă dau glas îîntrebaă rilor, cîînd La Gorda m-a
îîntrerupt:
– Zaă u caă nu ştiu, a spus ea repede, luîîndu-mi-o îînainte.
Contam pe tine saă -mi spui. Nu ştiu de ce, dar simt caă îîmi poţi
spune ce şi cum.
Ea conta pe mine şi eu contam pe ea. Am rîîs amîîndoi de ironia
situaţiei. Am rugat-o saă -mi spunaă tot ce-şi amintea despre femeia
Nagual. La Gorda a faă cut eforturi saă spunaă ceva de douaă -trei ori,
dar paă rea incapabilaă saă îîşi organizeze gîîndurile.
– Zaă u caă nu ştiu de unde saă îîncep, a spus ea. Ştiu doar caă am
iubit-o.
Î-am spus caă aveam acelaşi sentiment. O tristeţe
nepaă mîînteascaă maă cuprindea ori de cîîte ori maă gîîndeam la
femeia Nagual. ÎÎn timp ce vorbeam, corpul a îînceput saă -mi
tremure.
– Noi doi am iubit-o, a spus La Gorda. Nu ştiu de ce spun asta,
dar ştiu caă eram ai ei.
Am pus-o saă -şi explice afirmaţia. Ea n-a putut stabili de ce o
spusese. Vorbea nervos, elaborîînd asupra sentimentelor sale. Nu-
i mai puteam da atenţie. Simţeam îîn plexul solar o agitaţie. A
îînceput saă se îînfiripeze o amintire vagaă despre femeia Nagual.
Am îîndemnat-o pe La Gorda saă continue saă vorbeascaă , saă se
repete dacaă nu avea ce spune altceva, dar saă nu se opreascaă .
Sunetul vocii ei paă rea saă acţioneze asupra mea ca un vehicul caă tre
o altaă dimensiune, un alt fel de timp. Ca şi cum mi-ar fi alergat
sîîngele prin vine cu o presiune neobişnuitaă . Simţeam peste tot
furnicaă turi şi apoi am avut o rememorare fizicaă stranie. Ştiam îîn
corpul meu caă femeia Nagual era fiinţa care îîl completa pe
Nagual. Ea aducea Nagualului pace, plenitudine, un sentiment de
a fi protejat, eliberat.
Î-am spus La Gordei caă am avut viziunea caă femeia Nagual era
partenera lui don Juan. La Gorda m-a privit îînspaă imîîntataă . A dat
îîncet din cap dintr-o parte îîn alta.
– Ea n-avea nimic de-a face cu Nagualul Juan Matus, prostule,
a spus cu un ton de autoritate supremaă . Ea era pentru tine. De
aceea tu şi cu mine i-am aparţinut.
Ne-am privit îîn ochi. Eram sigur caă ea daă dea involuntar glas
unor gîînduri care nu îînsemnau nimic raţional pentru ea.
– Ce vrei saă spui caă era pentru mine, La Gorda? am spus dupaă
o taă cere lungaă .
– Ea era partenera ta, a spus. Voi doi eraţi o echipaă . Şi eu eram
straja ei. Şi ea avea îîncredere îîn tine caă o saă maă duci la ea îîntr-o zi.
 Am rugat-o pe La Gorda saă -mi spunaă tot ce ştia, dar ea nu
paă rea saă mai ştie ceva. Maă simţeam extenuat.
– Unde s-a dus? a spus brusc La Gorda. Nu pot saă -mi dau
seama. Era cu tine, nu cu Nagualul. Ar fi trebuit saă fie cu noi acum.
Apoi a avut un alt atac de teamaă şi de neîîncredere. M-a acuzat
caă o ascundeam pe femeia Nagual îîn Los Angeles. Am îîncercat saă -
i îîndepaă rtez temerile. M-am surprins vorbindu-i La Gordei ca
unui copil. Ea maă asculta cu toate semnele exterioare ale unei
atenţii depline; totuşi, ochii ei erau tulburi, defocalizaţi. Apoi m-
am gîîndit caă şi ea folosea sunetul vocii mele aşa cum îîl folosisem
şi eu, drept un vehicul. Am ştiut caă şi ea era conştientaă de asta.
Am continuat saă vorbesc pîînaă cîînd am raă mas faă raă gîînduri care saă
se îînscrie îîn graniţele subiectului nostru. Apoi s-a îîntîîmplat
altceva şi m-am surprins ascultîînd pe jumaă tate sunetul vocii
mele. Vorbeam cu La Gorda faă raă nici un act voliţional din partea
mea. Cuvinte care paă reau saă fi fost îînchise îîn mine, acum libere,
atingeau nivele incredibile de absurditate. Am vorbit şi am vorbit,
pîînaă cîînd ceva m-a oprit. Mi-am reamintit caă don Juan ne-a vorbit
femeii Nagual şi mie pe acea bancaă din Oaxaca despre o fiinţaă
umanaă specialaă , a caă rei prezenţaă sintetiza pentru el maximum de
aspiraţie sau aşteptare de la tovaă raă şia umanaă . Era o femeie care
fusese pentru el ceea ce era femeia Nagual pentru mine, un
partener, un duplicat. Ea l-a paă raă sit, exact aşa cum femeia Nagual
m-a paă raă sit pe mine. Sentimentele lui pentru ea erau
neschimbate şi erau reîînnoite de melancolia pe care o evocau îîn
el anumite poezii.
Mi-am reamintit, de asemenea, caă femeia Nagual era cea care
îîmi daă dea caă rţi de poezii. Ea avea îîntotdeauna graă mezi de caă rţi îîn
portbagajul maşinii. Tot ea era cea care m-a îîndemnat saă -i citesc
poezii lui don Juan. Dintr-o dataă , amintirea femeii Nagual stîînd cu
mine pe banca aceea era atîît de limpede, îîncîît am luat o guraă de
aer îîn mod involuntar şi mi s-a umflat pieptul. A pus staă pîînire pe
mine un sentiment apaă saă tor de pierdere, mai puternic decîît orice
alt sentiment pe care l-am avut vreodataă . M-am îînclinat cu o
durere vie îîn umaă rul drept. Era altceva ce ştiam, o amintire pe
care o parte din mine nu voia saă o elibereze.
M-am cufundat îîn ceea ce mai raă maă sese din scutul meu
intelectual ca singura maă suraă de a-mi restabili echilibrul
sufletesc. Mi-am spus iar şi iar caă La Gorda şi cu mine operam tot
timpul la douaă nivele absolut diferite. Ea îîşi reamintea mult mai
mult decîît mine, dar nu era cercetaă toare. Ea nu fusese antrenataă
saă punaă îîntrebaă ri despre alţii sau despre ea îînsaă şi. Apoi îînsaă m-a
izbit gîîndul caă nici eu nu eram mai bine plasat, eram îîncaă la fel de
alunecos cum spusese don Juan caă fusesem odataă . Nu uitasem
niciodataă saă -i citesc lui don Juan poezii, totuşi nu-mi trecuse
deloc prin cap saă examinez faptul caă nu avusesem niciodataă o
carte de poezie spaniolaă şi nici nu aveam vreuna îîn maşina mea.
La Gorda m-a scos din fraă mîîntaă rile mele. Era aproape
isterizataă . Ea ţipa caă tocmai s-a gîîndit caă femeia Nagual trebuia saă
fie undeva foarte aproape de noi. Exact cum fusesem laă saţi saă ne
gaă sim unul pe altul, femeia Nagual fusese laă sataă şi ea saă ne
gaă seascaă . Forţa motivaă rii sale m-a convins aproape. Oricum, ceva
din mine ştia caă nu era aşa. Asta era amintirea care era îîn mine,
pe care nu îîndraă zneam s-o aduc la luminaă .
Am vrut saă îîncep o dezbatere cu La Gorda, dar nu aveam nici o
posibilitate, scuturile mele verbale şi intelectuale erau
insuficiente pentru a absorbi impactul amintirii femeii Nagual.
Efectul ei era îînnebunitor pentru mine, mai devastator chiar decîît
frica de moarte.
– Femeia Nagual este prinsaă undeva, a spus La Gorda cu
blîîndeţe. Probabil caă este laă sataă îîn izolare, iar noi nu facem nimic
pentru a o ajuta.
– Nu! Nu! am urlat. Ea nu mai este aici.
Nu ştiam exact de ce am spus asta, totuşi ştiam caă era
adevaă rat. Ne-am cufundat pentru o clipaă îîn valurile unei
melancolii care ar fi imposibil de maă surat îîn mod raţional. Pentru
prima dataă îîn memoria eului meu pe care îîl cunosc, simţeam o
tristeţe adevaă rataă , faă raă margini, o lipsaă de plenitudine
îîngrozitoare. Exista o ranaă undeva îîn mine care fusese iar
deschisaă . De data asta nu-mi puteam gaă si refugiu, aşa cum
faă cusem de atîîtea ori îîn trecut, îîn umbra misterului şi neştiinţei.
Faptul caă nu ştiam fusese pentru mine o bucurie. Pentru o clipaă ,
alunecam periculos îîn descurajare. La Gorda m-a oprit.
– Un luptaă tor este cineva care cautaă libertatea, mi-a spus ea la
ureche. Tristeţea nu este libertatea. Trebuie s-o depaă şim.
A avea sentimentul de detaşare, aşa cum spunea don Juan,
presupune saă ai un moment de pauzaă pentru a reevalua situaţia.
ÎÎn adîîncurile tristeţii mele îînţelegeam ce spunea el. Aveam
detaşarea; depindea de mine saă maă straă duiesc saă folosesc îîn mod
corect pauza aceea.
Nu puteam fi sigur dacaă actul meu voliţional jucase sau nu
vreun rol, dar dintr-o dataă tristeţea mea s-a risipit; ca şi cum n-ar
fi existat niciodataă . Viteza schimbaă rii staă rii mele şi
promptitudinea ei m-au alarmat.
– Acum eşti şi tu ca mine! a exclamat La Gorda, cîînd i-am
descris ce s-a îîntîîmplat. Dupaă toţi anii aceştia îîncaă n-am îînvaă ţat
cum saă manevrez lipsa formei umane. Trec îîntr-o clipaă de la un
sentiment la altul faă raă nici un ajutor. Datoritaă lipsei formei am
putut saă le ajut pe surioare, dar am fost, de asemenea, şi la mîîna
lor. Oricare dintre ele era destul de puternicaă pentru a maă face saă
trec dintr-o extremaă îîn cealaltaă .
Problema este caă mi-am pierdut forma umanaă îînaintea ta.
Dacaă am fi pierdut-o îîmpreunaă , ne-am fi putut ajuta unul pe
celaă lalt; aşa îînsaă , am zburdat dintr-o extremaă îîn cealaltaă prea
repede pentru a-mi conveni saă -mi mai amintesc.
A trebuit saă admit caă pretenţia ei de a fi lipsitaă de formaă mi se
paă ruse îîntotdeauna falsaă . Dupaă îînţelegerea mea, pierderea formei
umane includea o consecvenţaă de caracter, care, îîn lumina
caă derilor şi ridicaă rilor ei emoţionale, nu-i staă tea la îîndemîînaă . Pe
baza acestui lucru, o judecasem aspru şi nejust. Pierzîîndu-mi
forma umanaă , eram acum îîn poziţia de a îînţelege caă lipsa formei
era, dacaă nu altceva, o atingere adusaă sobrietaă ţii şi cumpaă taă rii. Nu
existaă nici o forţaă emoţionalaă automataă inclusaă îîn ea. Un aspect al
detaşaă rii, capacitatea de a te laă sa cufundat îîn ceea ce faci, se
extinde îîn mod natural la tot ce faci, inclusiv inconsecvenţa şi
meschinaă ria pe faţaă . Avantajul faptului caă eşti faă raă formaă constaă
îîn faptul caă îîţi permite un moment de pauzaă , avîînd îîn vedere caă
avem autodisciplina şi curajul de a o utiliza.
ÎÎn sfîîrşit, purtarea La Gordei mi-a devenit de îînţeles. Ea fusese
ani de zile faă raă formaă , dar şi faă raă autodisciplina necesaraă . Astfel
caă ea fusese la îîndemîîna unor schimbaă ri de stare drastice şi
discrepanţe incredibile îîntre acţiunile şi scopurile ei.

Dupaă amintirea noastraă iniţialaă despre femeia Nagual, eu şi La

Gorda ne-am adunat toate forţele şi am îîncercat zile îîntregi saă
smulgem mai multe amintiri, dar se pare caă nu mai era nici una.
Eu îînsumi eram din nou acolo unde fusesem îînainte saă îîncep saă -
mi amintesc. Întuiam caă este mult mai mult îîngropat îîn mine, dar
nu puteam ajunge acolo. Mintea mea era golitaă pîînaă şi de cea mai
micaă licaă rire a vreunei amintiri.
Eu şi La Gorda am trecut printr-o perioadaă de confuzie şi
îîndoialaă colosale. ÎÎn cazul nostru, fiind lipsiţi de formaă , îînsemna
saă fim zdruncinaţi de cea mai rea neîîncredere imaginabilaă .
Simţeam caă am fost nişte cobai îîn mîîinile lui don Juan, o fiinţaă
presupusaă a fi fost familiaraă nouaă , dar despre care îîn realitate nu
ştiam nimic. Ne alimentam unul pe altul cu temeri şi îîndoieli.
Bineîînţeles, cea mai serioasaă problemaă era femeia Nagual. Cîînd
ne puteam focaliza atenţia asupra ei, amintirea noastraă devenea
atîît de vie, îîncîît depaă şea îînţelegerea faptului caă o putusem uita.
Asta daă dea naştere iar şi iar la speculaţii despre ceea ce ne faă cuse
cu adevaă rat don Juan. Aceste conjuncturi conduceau foarte uşor
la sentimentul caă fuseseraă m folosiţi. Am ajuns saă fim îînfuriaţi de
concluzia inevitabilaă caă el ne manipulase, laă sîîndu-ne faă raă apaă rare
şi necunoscuţi nouaă îînşine.
Cîînd furia noastraă se risipea, îîncepea saă ne dea tîîrcoale teama
– deoarece eram confruntaţi cu posibilitatea îîngrozitoare ca don
Juan saă fi faă cut şi mai multe lucruri daă unaă toare cu noi.
 7. „Visatul” împreună
îîntr-o zi, pentru a ne îînlaă tura pentru moment deprimarea, am
sugerat saă ne cufundaă m îîn „visat”. Îmediat ce am dat glas
sugestiei, am devenit conştient caă o deprimare care maă obsedase
zile îîntregi putea fi drastic alterataă dorind schimbarea. Atunci am
îînţeles limpede caă problema cu mine şi cu La Gorda fusese caă ne
focalizasem faă raă voie pe fricaă şi neîîncredere, ca şi cum acestea ar
fi fost singurele opţiuni posibile pentru noi, îîn timp ce avusesem
tot timpul la îîndemîînaă , faă raă s-o ştim, alternativa de a ne centra
deliberat atenţia asupra contrariului, minunea a ceea ce se
îîntîîmplase cu noi.
Î-am vorbit La Gordei despre ideea mea. Ea a fost imediat de
acord. A devenit instantaneu animataă , umbra deprimaă rii sale s-a
risipit îîn cîîteva secunde.
– Ce fel de „visat” propui saă facem? a îîntrebat ea.
– Cîîte tipuri sîînt? am îîntrebat.
– Am putea „visa îîmpreunaă ”, a raă spuns. Corpul meu îîmi spune
caă am mai faă cut asta deja. Am intrat îîn „visat” ca o echipaă . Va fi o
banalitate pentru noi, aşa cum a fost şi saă „vedem îîmpreunaă ”.
– Dar nu cunoaştem procedura pentru a „visa îîmpreunaă ”, am
spus.
– Nu ştiam cum saă „vedem îîmpreunaă ” şi totuşi am „vaă zut”, a
spus ea. Sîînt siguraă caă dacaă îîncercaă m putem s-o facem, deoarece
nu existaă nişte paşi cunoscuţi pentru nimic din ceea ce face un
luptaă tor. Existaă doar putere personalaă . Şi îîn aceastaă clipaă noi o
avem.
– Ar trebui saă îîncepem „visatul” din douaă locuri diferite, pe cîît
de departe posibil unul de altul. Cel care intraă primul îîn „visat” îîl
aşteaptaă pe celaă lalt. Odataă ce ne gaă sim, ne luaă m de braţe şi ne
adîîncim îîn „vis”.
Î-am spus caă nu aveam idee cum s-o aştept, dacaă intram
îînaintea ei îîn „visat”. Ea îînsaă şi nu putea explica despre ce era
vorba, dar a spus caă a aştepta pe celaă lalt „visaă tor” era ceea ce
Josefina descrisese drept a „îînhaă ţa”. La Gorda fusese îînhaă ţataă de
douaă ori de Josefina.
– Motivul pentru care Josefina îîi spunea „îînhaă ţare” este acela
caă una dintre noi trebuia s-o prindaă pe cealaltaă de braţ, a explicat
ea.
Apoi ea a demonstrat o proceduraă de îîncrucişare a
antebraţului ei stîîng cu antebraţul meu drept, prinzîîndu-ne unul
pe celaă lalt de zona de sub cot.
– Cum putem face asta îîn „visat”? am îîntrebat.
Eu personal consideram „visatul” una dintre cele mai private
staă ri imaginabile.
– Nu ştiu cum, dar o saă te prind, a spus La Gorda. Cred caă ştie
corpul meu cum. Totuşi, cu cîît discutaă m mai mult despre asta, cu
atîît mai dificil pare saă fie.
Am îînceput „visatul” nostru din douaă locuri aflate la o
oarecare distanţaă . Am caă zut de acord doar cu timpul cîît saă staă m
îîntinşi, deoarece intrarea îîn „visat” era ceva imposibil de
prestabilit. Posibilitatea previzibilaă caă eu aş fi putut s-o aştept pe
La Gorda mi-a provocat o mare nelinişte şi, de aceea, n-am putut
intra îîn „visat” cu uşurinţa mea obişnuitaă . Dupaă vreo zece-
cincisprezece minute de neraă bdare, am reuşit saă intru îîntr-o stare
pe care o denumesc „veghe liniştitaă ”.
Cu ani îînainte, cîînd acumulasem un grad de experienţaă îîn ale
„visatului”, îîl îîntrebasem pe don Juan dacaă existau nişte paşi
cunoscuţi care saă fie comuni tuturor. El îîmi spusese caă , pîînaă la
urmaă , fiecare „visaă tor” este diferit. Dar discutîînd cu La Gorda, am
descoperit atîîtea similitudini îîn experienţele noastre de „visat”,
îîncîît am riscat o posibilaă schemaă de clasificare a diferitelor etape.
„Veghea liniştitaă ” este o stare preliminaraă , o stare îîn care
simţurile devin latente şi, totuşi, eşti conştient. ÎÎn cazul meu, îîn
aceastaă stare percepusem îîntotdeauna un flux de luminaă
roşiaticaă , o luminaă exact ca cea pe care o percepi cîînd eşti cu faţa
la soare şi cu pleoapele îînchise strîîns.
A doua stare a „visatului” am denumit-o „veghe dinamicaă ”. ÎÎn
starea aceasta, lumina roşiaticaă se îîmpraă ştie precum ceaţa şi
raă mîîi saă priveşti o scenaă , un tablou oarecare, care este static. Vezi
o pozaă tridimensionalaă oarecare – un peisaj, o stradaă , o casaă , o
persoanaă , o faţaă , orice.
A treia stare am denumit-o „asistare pasivaă ”. ÎÎn ea, „visaă torul”
nu mai vede un fragment de lume îîngheţat, ci este martor ocular
al unui eveniment pe maă suraă ce acesta se desfaă şoaraă . Este ca şi
cum îîntîîietatea simţurilor vizuale şi auditive transformaă aceastaă
stare de „visat” îîntr-o problemaă mai ales a ochilor şi a urechilor.
A patra stare era cea îîn care eram atras îîn acţiune. ÎÎn ea eşti
constrîîns saă acţionezi, saă te mişti, saă foloseşti timpul la maximum.
Am denumit aceastaă stare „iniţiativa dinamicaă ”.
Propunerea La Gordei de a maă aştepta era legataă de cea de-a
doua şi a treia stare a „visatului îîmpreunaă ”. Cîînd am intrat îîn a
doua stare, cea de „veghe dinamicaă ”, am „vaă zut” o scenaă cu don
Juan şi alte personaje, inclusiv o La Gorda grasaă . ÎÎnainte saă fi avut
timp saă analizez ceea ce vedeam, am simţit o smucituraă puternicaă
de braţ şi mi-am dat seama caă „adevaă rata” La Gorda era lîîngaă
mine. Ea era îîn stîînga mea şi îîmi prinsese antebraţul drept cu
mîîna ei stîîngaă . Am simţit îîn mod clar cum îîmi ridica mîîna la
antebraţul ei, astfel îîncîît saă ne prindem de antebraţe. Apoi m-am
aflat îîn a treia stare de „visat”, cea de „asistare pasivaă ”. Don Juan
îîmi spunea caă trebuia saă am grijaă de La Gorda şi saă fiu atent cu ea
îîn cea mai egoistaă manieraă – adicaă , de parcaă ar fi fost propriul
meu eu.
Jocul lui de cuvinte m-a îîncîîntat. Simţeam o fericire
nepaă mîînteanaă caă eram acolo, cu el şi cu ceilalţi. Don Juan a
continuat saă explice caă egoismul meu putea fi pus serios la
îîncercare şi caă nu era imposibil saă -l staă pîînesc.
Era un sentiment general de camaraderie printre toţi oamenii
adunaţi acolo. Ei rîîdeau la ceea ce îîmi spunea don Juan, dar faă raă
saă -l ia peste picior. Don Juan a spus caă cel mai sigur mod de a
îînfrîîna egoismul era prin activitaă ţile zilnice ale vieţilor noastre,
caă nu eram eficient îîn tot ceea ce faă ceam pentru caă nu aveam pe
nimeni care saă scoataă untul din mine şi caă pentru mine nu era nici
o provocare saă planez singur ca o saă geataă . Dacaă maă dedicam
sarcinii de a avea grijaă de La Gorda, eficienţa mea independentaă
avea saă se sfaă rîîme îîn bucaă ţi şi, pentru aî supravieţui, trebuia saă -mi
extind grija egoistaă pentru mine astfel îîncîît s-o includaă şi pe ea.
Doar ajutîînd-o pe ea, spunea don Juan pe cel mai accentuat ton,
voi gaă si indicaţiile pentru îîndeplinirea adevaă ratei mele sarcini.
La Gorda şi-a pus braţele ei graă suţe îîn jurul gîîtului meu. Don
Juan a trebuit saă se opreascaă din vorbaă . Rîîdea atîît de tare, îîncîît nu
putea saă mai continue. Toţi rîîdeau îîn hohote.
M-am simţit jenat şi enervat pe La Gorda. Am îîncercat saă maă
smulg din îîmbraă ţişarea ei, dar braţele erau strîîns legate îîn jurul
gîîtului meu. Don Juan a faă cut un semn din mîîini saă maă opresc. El a
spus caă jena banalaă pe care o resimţeam atunci nu era nimic îîn
comparaţie cu ceea ce era pus de o parte pentru mine.
Sunetul rîîsului era asurzitor. Maă simţeam foarte fericit, deşi
eram îîngrijorat caă voi avea de-a face cu La Gorda, deoarece nu
ştiam ce presupune asta.
ÎÎn acel moment îîn „visatul” meu mi-am schimbat unghiul de
vedere sau, mai exact, ceva m-a tras din scena aceea şi am îînceput
saă privesc îîn jur ca un spectator. Eram îîntr-o casaă din Mexicul de
Nord; puteam deduce acest lucru dupaă îîmprejurimi, parţial
vizibile de unde staă team. ÎÎn zare se vedeau munţii. ÎÎmi
reaminteam, de asemenea, şi locurile din casaă . Eram îîn spate, sub
un acoperiş, pe o verandaă deschisaă . Unii dintre cei prezenţi erau
aşezaţi pe scaune voluminoase; totuşi, majoritatea staă teau ori îîn
picioare, ori pe jos. Î-am recunoscut pe fiecare dintre ei. Erau
şaisprezece oameni. La Gorda staă tea îîn picioare lîîngaă mine, cu
faţa la don Juan.
Am devenit conştient caă puteam avea douaă sentimente îîn
acelaşi timp. Puteam ori saă intru îîn scena din „visat” şi saă simt caă
refaă ceam un vechi sentiment pierdut, sau puteam fi martor la
scenaă cu starea mea de spirit din viaţa curentaă . Cîînd plonjam îîn
scena din „visat”, maă simţeam îîn siguranţaă şi protejat; cîînd eram
martor la ea cu starea mea curentaă , maă simţeam pierdut, nesigur,
chinuit. Nu-mi plaă cea starea mea curentaă , aşa caă am plonjat îîn
scena din „visat”.
 O La Gorda grasaă îîl îîntreba pe don Juan, cu o voce care putea fi
auzitaă peste rîîsul celorlalţi, dacaă voi fi baă rbatul ei. A urmat un
moment de taă cere. Don Juan paă rea caă ar calcula ce saă spunaă . A
mîîngîîiat-o pe cap şi a spus caă putea vorbi îîn numele meu şi caă aş
fi îîncîîntat saă fiu baă rbatul ei. Oamenii rîîdeau cu poftaă . Am rîîs cu ei.
Corpul meu era convulsionat de o bucurie puraă , totuşi nu
simţeam caă rid de La Gorda. N-o priveam ca pe un clovn, sau o
proastaă . Era un copil. Don Juan s-a îîntors spre mine şi a spus caă
trebuia s-o onorez pe La Gorda îîn pofida celor faă cute mie şi caă
trebuia saă -mi antrenez corpul, prin interacţiunea cu ea, saă se
simtaă lejer îîn faţa situaţiilor cele mai dure. Don Juan s-a adresat
îîntregului grup şi a spus caă era mult mai uşor saă te comporţi bine
îîn situaţii de stres maxim, decîît saă fii impecabil îîn condiţii
normale, de exemplu îîn legaă turaă cu cineva ca La Gorda. Don Juan
a adaă ugat caă nu puteam saă maă supaă r pe La Gorda îîn nici o
circumstanţaă , pentru caă ea era îîntr-adevaă r binefaă caă toarea mea;
doar prin ea voi putea fi îîn stare saă -mi staă pîînesc egoismul.
Eram aşa de cufundat îîn scena din „visat”, îîncîît uitasem caă
eram un „visaă tor”. O presiune bruscaă pe braţul meu mi-a
reamintit caă „visam”. Am simţit lîîngaă mine prezenţa La Gordei,
dar faă raă s-o vaă d. Ea era doar ca o atingere, o senzaţie tactilaă pe
braţul meu. Mi-am concentrat atenţia asupra ei; o simţeam ca pe
o strîînsoare puternicaă asupra mea şi apoi s-a materializat La
Gorda, ca şi cum ar fi fost compusaă din fotograme suprapuse. Era
ca un truc fotografic din filme. Scena din „visat” s-a dizolvat. ÎÎn
locul ei, eu şi La Gorda ne priveam, cu braţele îîncrucişate.
La unison, ne-am focalizat din nou atenţia asupra scenei la
care eram martori. ÎÎn acel moment am ştiut cu siguranţaă , caă
amîîndoi vizionam acelaşi lucru. Acum don Juan îîi spunea ceva La
Gordei, dar nu-l puteam auzi. Atenţia mea era atrasaă îînainte şi
îînapoi, îîntre a treia stare de „visat”, „asistare pasivaă ”, şi a doua,
„veghea dinamicaă ”. Pentru o clipaă eram cu don Juan, o La Gorda
grasaă şi alţi şaisprezece oameni, iar îîn clipa urmaă toare eram cu
La Gorda din prezent şi urmaă ream o scenaă staticaă .
 Apoi un şoc puternic din corpul meu m-a condus la un alt
nivel de atenţie; am simţit ceva ca scîîrţîîitul unei bucaă ţi uscate de
lemn. A fost o explozie minoraă , totuşi suna mai mult ca un trosnet
extraordinar de tare din degete. M-am regaă sit îîn prima stare de
„visat”, cea de „veghe liniştitaă ”. Dormeam şi totuşi eram complet
conştient. Voiam saă stau cîît de mult puteam îîn aceastaă stare
liniştitaă , dar un alt şoc m-a faă cut saă maă trezesc instantaneu. Mi-
am dat seama brusc caă eu şi La Gorda „visaseraă m îîmpreunaă ”.
Eram mai mult decîît neraă bdaă tor saă discut cu ea. Ea simţea la
fel. Ne-am graă bit saă discutaă m unul cu altul. Cîînd ne-am calmat,
am rugat-o saă -mi descrie tot ce i se îîntîîmplase îîn acest „visat
îîmpreunaă ”.
– Te-am aşteptat multaă vreme, a spus ea. O parte din mine
credea caă te-am pierdut, dar o altaă parte se gîîndea caă eşti agitat şi
probabil caă ai probleme, aşa caă am aşteptat.
– Unde ai aşteptat, La Gorda?
– Nu ştiu, a raă spuns. Ştiu caă eram ieşitaă din lumina roşiaticaă ,
dar nu vedeam nimic. Dacaă stau saă maă gîîndesc, nu vedeam, îîmi
pipaă iam drumul. Poate caă eram îîncaă îîn lumina roşiaticaă ; totuşi, nu
era roşie. Locul unde eram avea culoarea piersicii deschise. Apoi
mi-am deschis ochii şi te-am vaă zut. Paă reai gata saă pleci, aşa caă te-
am prins de braţ. Apoi am privit şi l-am vaă zut pe Nagualul Juan
Matus, pe tine, pe mine şi alţi semeni, îîn casa lui Vicente. Erai mai
tîînaă r, iar eu eram mai grasaă .
Menţionarea casei lui Vicente mi-a produs o amintire bruscaă .
Î-am spus La Gordei caă mergeam odataă cu maşina prin Zacatecas,
îîn Mexicul de Nord, şi caă am simţit îîndemnul brusc de a-l vizita
pe un prieten al lui don Juan, Vicente, neîînţelegîînd caă , faă cîînd aşa,
treceam faă raă voie îîntr-un domeniu exclus, deoarece don Juan nu
maă prezentase niciodataă lui Vicente, care, ca şi femeia Nagual,
aparţinea de o altaă zonaă , de o altaă lume. Nu era de mirare caă La
Gorda a fost atîît de cutremurataă cîînd i-am povestit despre vizitaă .
ÎÎl ştiam amîîndoi atîît de bine; el era la fel de apropiat de noi ca
don Genaro, poate chiar şi mai apropiat. Totuşi, îîl uitasem, exact
aşa cum o uitasem pe femeia Nagual.
 ÎÎn acel moment, eu şi La Gorda am faă cut o mare digresiune.
Ne-am reamintit îîmpreunaă caă Vicente, Genaro şi Silvio Manuel
erau prietenii lui don Juan, tovaraă şii lui. Eu erau legaţi îîmpreunaă
de un fel de juraă mîînt. Eu şi La Gorda nu ne puteam aminti ce
anume îîi lega. Vicente nu era indian. ÎÎn tinereţe fusese farmacist.
El era savantul grupului şi adevaă ratul taă maă duitor care îîi paă stra pe
toţi saă naă toşi. Avea pasiune pentru botanicaă . Eram convins, faă raă
umbraă de îîndoialaă , caă ştia despre plante mai mult decîît orice
fiinţaă umanaă . Eu şi La Gorda mi-am reamintit caă Vicente era cel
care îîi îînvaă ţase pe toţi, inclusiv pe don Juan, despre plantele
medicinale. El avea un interes special pentru Nestor şi toţi ne
gîîndeam caă Nestor va fi ca el.
– Amintirea lui Vicente maă face saă maă gîîndesc la mine, a spus
La Gorda. Maă face saă maă gîîndesc ce femeie insuportabilaă am fost.
Cel mai raă u lucru care i se poate îîntîîmpla unei femei este saă aibaă
copii, saă aibaă gaă uri îîn trupul ei şi saă acţioneze tot ca o fetiţaă . Asta
era problema mea. Voiam saă fiu simpaticaă şi eram incompleta Îar
ei maă laă sau saă fiu o proastaă , maă îîncurajau saă fiu o fraieraă .
– Cine sîînt ei, La Gorda?
– Nagualul şi Vicente şi toţi ceilalţi oameni care erau îîn casa
lui Vicente cîînd m-am purtat atîît de idiot cu tine.
Eu şi La Gorda am avut la unison o amintire. Ei o laă saseraă saă
fie insuportabilaă doar cu mine. Nimeni altcineva nu se punea cu
prostiile ei, deşi ea îîi îîncerca pe toţi.
– Vicente se punea cu mine, a spus La Gorda. El se ruga cu
mine. ÎÎi spuneam chiar şi unchi. Cîînd am îîncercat saă -i spun lui
Silvio Manuel unchi, el aproape mi-a luat pielea de pe mîîini cu
palmele lui ca nişte gheare.
Am îîncercat saă ne concentraă m atenţia asupra lui Silvio
Manuel, dar nu ne puteam aminti cum araă ta. ÎÎi puteam simţi doar
prezenţa îîn amintirile noastre, dar el nu era o persoanaă , era un
sentiment.
ÎÎn privinţa scenei din „visat”, am constatat caă fusese o
repetare perfectaă a ceea ce ni se îîntîîmplase îîn viaţaă la un moment
dat şi îîntr-un anumit loc; totuşi, nu era posibil saă ne amintim
cîînd. Ştiam îînsaă caă aveam grijaă de La Gorda pentru a maă antrena
îîn vederea interacţiunii dure cu oamenii. Era imperativ saă -mi
interiorizez o stare de relaxare îîn faţa situaţiilor sociale dificile şi
nimeni n-ar fi. putut fi un antrenor mai bun decîît La Gorda.
Sclipirile de amintiri slabe pe care le avusesem despre o La Gorda
grasaă izvorau din acele circumstanţe, deoarece urmasem ad
litteram ordinele lui don Juan.
La Gorda a spus caă ei nu-i plaă cea starea din scena din „visat”.
Ea ar fi preferat doar s-o urmaă reascaă , dar eu am tras-o saă traă iascaă
vechile sentimente, care erau aberante pentru ea. Jena ei fusese
atîît de acutaă , îîncîît îîmi strîînsese îîn mod deliberat braţul, pentru a
maă forţa saă termin participarea noastraă la ceva atîît de odios
pentru ea.

ÎÎn ziua urmaă toare am aranjat un timp pentru altaă sesiune de

„visat îîmpreunaă ”. Ea a îînceput din dormitorul ei şi eu din birou,
dar nu s-a îîntîîmplat nimic. Am devenit extenuaţi de atîîtea
îîncercaă ri de intrat îîn „visat”. Saă ptaă mîîni îîntregi dupaă asta am
îîncercat saă obţinem eficienţa acelei prime îîncercaă ri performante,
dar faă raă nici un succes. Cu fiecare eşec deveneam mai disperaţi şi
mai îînsetaţi.
ÎÎn faţa impasului nostru, am decis caă trebuia saă amîînaă m
„visatul îîmpreunaă ” pentru o vreme şi caă trebuia saă aruncaă m o
privire mai apropiataă procesului „visatului” şi saă -i analizaă m
conceptele şi procedurile. La îînceput La Gorda n-a fost de acord
cu mine. Pentru ea, ideea de a revedea ceea ce ştiam despre
„visat” era un alt mod de a caă dea îîn disperare şi laă comie. Ea
prefera saă continue saă îîncerce, chiar dacaă nu reuşeam. Eu am
insistat şi, îîn final, ea mi-a acceptat punctul de vedere doar de
teama de a nu ne simţi pierduţi.
ÎÎntr-o noapte ne-am aşezat şi am îînceput saă discutaă m despre
„visat” pe cîît de normal puteam. A devenit de îîndataă limpede caă
existau nişte subiecte-cheie pe care don Juan le accentuase, îîn
mod deosebit.
 ÎÎntîîi era actul îîn sine. Paă rea caă îîncepe ca o stare unicaă de
conştiinţaă la care se ajunge prin focalizarea restului de conştiinţaă ,
pe care tot îîl mai deţii cîînd eşti adormit, pe elementele sau
traă saă turile viselor.
Reziduul de conştiinţaă , pe care don Juan îîl denumea a doua
atenţie, era adus îîn acţiune, sau era staă pîînit, prin exerciţii de
„non-acţiune”. Noi credeam caă esenţial îîn „visat” era saă ai o stare
mentalaă de linişte, pe care don Juan o denumise „oprirea
dialogului interior”, sau „non-acţiunea de a vorbi cu tine îînsuţi”.
Pentru a maă îînvaă ţa cum saă îîl staă pîînesc, el maă lua la plimbaă ri lungi
şi maă punea saă -mi menţin privirea fixaă şi nefocalizataă , la un nivel
exact deasupra orizontului, astfel îîncîît saă -mi accentuez vederea
perifericaă . Metoda lui era eficientaă îîn douaă privinţe. ÎÎmi permitea
saă -mi opresc dialogul interior dupaă ani de antrenament şi îîmi
antrena şi atenţia. Forţîîndu-maă saă maă concentrez asupra vederii
periferice, don Juan a reîîntaă rit capacitatea mea de a maă
concentra pe o perioadaă lungaă de timp asupra unei singure
activitaă ţi. Mai tîîrziu, cîînd am ajuns saă -mi controlez atenţia şi
puteam lucra la o treabaă ore îîntregi faă raă a fi distras – un lucru pe
care îînainte nu fusesem îîn stare saă -l fac – el mi-a spus caă cel mai
bun mod de a intra îîn „visat” era saă te concentrezi exact pe zona
din capul pieptului, îîn vîîrful stomacului. El a spus caă atenţia
necesaraă pentru „visat” se trage din zona aceea. Energia necesaraă
pentru a te mişca şi a caă uta îîn „visat” se trage din zona aceea
aflataă la trei-patru centimetri sub buric. El denumea energia acea
„voinţaă ”, sau puterea de a selecta, de a asambla. La femeie,
ambele, atenţia şi energia, sîînt generate din pîîntec.
– „Visatul” unei femei trebuie saă vinaă din pîîntec, pentru caă
acesta este centrul ei, a spus La Gorda. Pentru ca eu saă îîncep saă
„visez” sau ca saă -l opresc, tot ce am de faă cut este saă -mi plasez
atenţia asupra pîîntecului. Am îînvaă ţat saă simt interiorul lui. Vaă d
pentru o clipaă lumina roşiaticaă şi apoi îîncep.
– Cîît timp îîţi trebuie ca saă vezi lumina aceea roşie? am
îîntrebat.
 – Cîîteva secunde. ÎÎn clipa îîn care atenţia mea este îîn pîîntec,
deja intru îîn „visat”, a continuat ea. Nu maă chinuiesc niciodataă .
Aşa sîînt femeile. Partea cea mai dificilaă pentru o femeie este cum
saă îînveţe saă îînceapaă ; mi-au trebuit ani de zile ca saă -mi opresc
dialogul interior, concentrîîndu-mi atenţia asupra pîîntecului meu.
Poate caă de aceea o femeie are nevoie de altcineva pentru a o
stimula.
Nagualul Juan Matus obişnuia saă -mi punaă pe zona aceea
pietre de rîîu reci şi ude, ca saă îînvaă ţ s-o simt. Sau punea o greutate
pe ea; aveam o graă madaă de plumb, pe care mi-l aducea. Maă punea
saă -mi îînchid ochii şi saă -mi concentrez atenţia asupra punctului
unde era greutatea. Adormeam de fiecare dataă . Dar asta nu-l
deranja. Nu conteazaă cu adevaă rat ce faci, atîît timp cîît atenţia este
îîn pîîntec. ÎÎn cele din urmaă , am îînvaă ţat saă maă concentrez pe
punctul acela faă raă saă fie ceva plasat pe el. îîntr-o zi, am intrat îîn
„visat” singuraă . ÎÎmi simţeam abdomenul, îîn punctul îîn care
plasase de atîîtea ori Nagualul greutatea aceea, cîînd, dintr-o dataă ,
am adormit ca de obicei, doar caă ceva m-a tras direct îîn abdomen.
Am vaă zut o luminaă roşiaticaă şi apoi am avut un vis foarte frumos.
Dar de îîndataă ce am îîncercat saă -l spun Nagualului, am ştiut caă nu
fusese un vis obişnuit. Nu aveam nici o posibilitate de a-i spune
cum a fost visul; maă simţisem doar foarte puternicaă . El a spus caă a
fost „visat”.
De atunci îîncolo, el nu mi-a mai pus niciodataă o greutate pe
burtaă . Maă laă sa saă intru îîn „visat” faă raă saă se amestece. Maă îîntreba
din timp îîn timp cum merge, apoi îîmi daă dea indicaţii. Aşa trebuie
condusaă instrucţia îîn „visat”.
La Gorda a spus caă don Juan îîi spusese caă orice poate fi de
ajuns ca „non-acţiune” pentru a ajuta „visatul”, dacaă forţeazaă
atenţia saă raă mîînaă fixataă . De exemplu, el a pus-o pe ea şi pe toţi
ucenicii saă contemple frunzele şi pietrele şi l-a îîncurajat pe
Pablito saă -şi construiascaă propriul stil de „non-acţiune”. Pablito a
îînceput cu „non-acţiunea” inversaă . El se mişca aruncîînd îîn lateral
priviri scurte, pentru a-şi direcţiona drumul şi pentru a evita
obstacolele din drum. Î-am dat ideea de a folosi o oglindaă de
spate, iar el a extins-o şi a construit un coif de lemn cu un
ataşament care ţinea douaă oglinzi mici, la vreo treisprezece
centimetri de faţa lui şi la cinci centimetri sub nivelul ochilor.
Cele douaă oglinzi nu se interferau cu vederea lui frontalaă şi,
datoritaă unghiului lateral îîn care erau puse, acopereau îîntreaga
razaă din spatele lui. Pablito se laă uda caă avea o vedere asupra
lumii de trei sute şaizeci de grade. Ajutat de mecanismul saă u,
Pablito putea merge cu spatele pe orice distanţaă , sau perioadaă de
timp.
Poziţia pe care ţi-o asumi pentru a face „visatul” era de
asemenea un subiect foarte interesant.
– Nu ştiu de ce Nagualul nu mi-a spus şi mie de la îînceput caă
cea mai bunaă poziţie pentru o femeie ca saă îînceapaă este saă stea cu
picioarele îîncrucişate şi apoi saă -şi lase corpul saă cadaă , aşa cum
poate s-o facaă odataă ce atenţia este plasataă pe „visat”. Nagualul
mi-a vorbit de asta cam la vreun an dupaă ce îîncepusem. Acum
stau îîn poziţia asta o clipaă , îîmi simt pîîntecul şi imediat intru îîn
„visat”.
La îînceput, exact ca La Gorda, o faă cusem şi eu îîn timp ce
staă team îîntins pe spate, pîînaă îîntr-o zi, cîînd don Juan mi-a spus caă
cele mai bune rezultate le-aş obţine dacaă aş sta pe o rogojinaă , cu
taă lpile picioarelor unite şi coapsele atingîînd rogojina. El a araă tat
caă , deoarece, aveam îîncheieturi elastice, puteam saă le exersez
complet, ţintind saă am coapsele complet lipite de rogojinaă . El a
adaă ugat caă dacaă intram îîn poziţia aceea îîn „visat”, corpul meu nu
va caă dea pe o parte, ci trunchiul se va îînclina îîn faţaă şi fruntea îîmi
va caă dea pe taă lpi.
Un alt subiect de mare importanţaă era timpul cîînd se face
„visatul”. Don Juan ne spusese caă noaptea tîîrziu sau orele mici ale
dimineţii erau, de departe, cele mai bune. Motivul pentru care
prefera aceste ore era ceea ce el numea aplicarea practicaă a
cunoaşterii vraă jitorilor. El spunea caă , deoarece trebuie saă faci
„visatul” îîntr-un mediu social, trebuie saă cauţi cele mai bune
condiţii de solitudine şi lipsaă de interferenţaă . Înterferenţa la care
se referea el era atenţia oamenilor şi nu prezenţa lor fizicaă .
Pentru don Juan era inutil saă te retragi de lume şi saă te ascunzi,
pentru caă fie şi izolat, singur, îîntr-un loc pustiu, interferenţa
semenilor noştri este prevalentaă , pentru caă fixarea primei lor
atenţii nu poate fi opritaă . Doar tangenţial, la orele cîînd
majoritatea oamenilor dorm, te poţi feri de o parte din acea
atenţie fixataă , pentru o scurtaă perioadaă de timp. ÎÎn aceste
momente, prima atenţie a celor din jurul nostru dormiteazaă .
Asta a dus la descrierea de caă tre el a celei de-a doua atenţii.
Don Juan ne-a explicat caă atenţia de care ai nevoie pentru a „visa”
trebuie saă fie faă cutaă saă stea forţat pe orice subiect al visului. Doar
prin imobilizarea atenţiei noastre poţi transforma visatul
obişnuit îîn „visat”.
El a explicat mai departe caă îîn „visat” trebuie saă foloseşti
aceleaşi mecanisme ale atenţiei ca îîn viaţa normalaă , caă prima
noastraă atenţie a fost îînvaă ţataă saă se focalizeze pe obiecte ale lumii
cu mare forţaă , pentru a transforma zona aceasta amorfaă de
percepţie îîntr-o lume ordonataă a conştiinţei.
Don Juan ne-a mai spus caă a doua atenţie serveşte la
atragerea, la chemarea şanselor. Cu cîît este exersataă mai mult, cu
atîît este mai mare posibilitatea de a obţine rezultatul dorit. Dar
asta era de asemenea şi funcţia atenţiei îîn general, o funcţie atîît
de luataă de-a gata îîn viaţa noastraă normalaă , îîncîît a devenit de
neobservat; dacaă îîntîîlnim o îîmprejurare fortuitaă , discutaă m despre
ea îîn termeni de accident sau de coincidenţaă , îîn loc de termeni ai
atenţiei care a atras evenimentul.
Discuţia noastraă despre a doua atenţie a pregaă tit terenul
pentru un alt subiect-cheie, „corpul din vis”. Ca mecanism de a o
ghida pe La Gorda spre el, don Juan i-a dat sarcina de a-şi
imobiliza a doua atenţie pe cîît de ferm putea asupra
sentimentului de zburat îîn „visat”.
– Cum ai îînvaă ţat saă zbori îîn „visat”? am îîntrebat-o. Te-a îînvaă ţat
cineva?
– Nagualul Juan Matus m-a îînvaă ţat pe acest paă mîînt, a raă spuns
ea, iar îîn „visat” maă îînvaă ţa cineva pe care nu l-am vaă zut. Era pur şi
simplu o voce care îîmi spunea ce saă fac. Nagualul mi-a dat apoi
sarcina de a îînvaă ţa saă zbor îîn „visat”, iar vocea m-a îînvaă ţat cum s-
o fac. Apoi mi-a luat ani de zile ca saă îînvaă ţ singuraă saă trec de la
corpul meu obişnuit, cel pe care îîl poţi atinge, la „corpul meu din
vis”.
– Trebuie saă -mi explici asta, La Gorda, am spus.
– Tu îînvaă ţai saă intri îîn „corpul taă u din vis” cîînd „visai” caă ai
ieşit din corp, a continuat ea. Dar, aşa cum vaă d eu lucrurile,
Nagualul nu ţi-a dat vreo sarcinaă concretaă , aşa caă ai luat-o pe
orice dram îînvechit pe care l-ai gaă sit. Pe de altaă parte, am primit
sarcina de a-mi folosi „corpul din vis”. Surioarele aveau aceeaşi
sarcinaă . ÎÎn cazul meu, am avut o dataă un vis îîn care zburam ca un
zmeu. Î-am vorbit Nagualului despre el, pentru caă mi-a plaă cut
foarte mult senzaţia de alunecare. El a luat-o foarte îîn serios şi a
transformat-o îîntr-o sarcinaă . Spunea caă imediat ce îînveţi saă
„visezi”, orice vis pe care ţi-l poţi aminti nu mai este un vis, este
„visat”.
Apoi am îînceput saă caut saă zbor îîn „visat”. Dar nu m-am putut
lansa, cu cîît îîncercam saă -mi influenţez mai mult „visatul”, cu atîît
mai dificil era. ÎÎn cele din urmaă , Nagualul mi-a spus saă maă opresc
din îîncercaă ri şi saă las zborul saă vinaă de la sine cîînd va dori.
ÎÎncetul cu îîncetul am îînceput saă zbor îîn „visat”. Asta a fost atunci
cîînd o anumitaă voce a îînceput saă -mi spunaă ce saă fac. Am simţit
îîntotdeauna caă era vocea unei femei.
Cîînd am îînvaă ţat saă zbor perfect, Nagualul mi-a spus caă fiecare
moment al zborului pe care-l faă ceam îîn „visat” trebuia saă -l repet
cîînd eram treazaă . Tu ai avut aceeaşi şansaă cîînd tigrul cu colţii
sabie ţi-a araă tat cum saă respiri. Dar tu nu te-ai preschimbat
niciodataă îîntr-un tigru îîn „visat”, aşa caă nu ai putea s-o faci cîînd
eşti treaz. Dar eu am îînvaă ţat saă zbor îîn „visat”. Mutîîndu-mi atenţia
la „corpul meu din vis”, am putut zbura ca un zmeu cîînd eram
treazaă . Ţi-am araă tat o dataă zborul acesta, pentru caă tu ai vrut saă
vezi caă am îînvaă ţat saă -mi folosesc „corpul din vis”, dar tu nu ştiai
ce se îîntîîmpla.
Se referea la o vreme cîînd maă speriase cu acţiunea sa de
neîînţeles pentru mine de a pluti îîn sus şi îîn jos îîn aer ca un zmeu.
Lucrul mi s-a paă rut atîît de ieşit din comun, îîncîît nu-l puteam
îînţelege îîn nici un mod logic. Ca de obicei, cîînd maă confruntam cu
lucruri de asemenea naturaă , le adunam îîntr-o categorie amorfaă
de „percepţii apaă rute îîn condiţii severe de stres”. Am argumentat
caă îîn cazuri severe de stres, percepţia putea fi distorsionataă
foarte mult de simţuri. Explicaţia mea nu laă murea nimic, dar
paă rea saă -mi paă streze liniştea raţiunii.
Î-am spus La Gordei caă trebuia saă existe mai mult îîn ceea ce
denumea ea trecerea îîn „corpul din vis” decîît simpla repetare a
zborului.
S-a gîîndit o vreme îînainte saă raă spundaă .
– Cred caă Nagualul trebuie saă -ţi fi spus şi ţie, a spus ea, caă
singurul lucru care conteazaă cu adevaă rat pentru a face acea
trecere este saă -ţi ancorezi a doua atenţie. Nagualul a spus caă
atenţia este cea care formeazaă lumea; el avea absolutaă dreptate.
Avea motive saă spunaă asta El era maestrul atenţiei. Presupun caă
el m-a laă sat saă aflu singuraă caă tot ce îîmi trebuia ca saă trec îîn
„corpul din vis” era saă -mi focalizez atenţia asupra zborului.
Împortant era saă -mi adun atenţia îîn cursul „visatului” ca saă
observ tot ce faă ceam îîn zbor. Acesta era singurul mod de a-mi
genera a doua atenţie. Odataă ce devenea solidaă , simpla focalizare
pe detaliile şi sentimentul de a zbura mi-a adus mai mult „visat”
despre zbor, pîînaă cîînd a devenit o rutinaă pentru mine saă „visez”
caă plutesc prin aer.
Apoi, îîn materie de zbor, a doua mea atenţie era ascuţitaă . Cîînd
Nagualul mi-a dat sarcina de a trece la „corpul meu din vis”, el
voia ca eu saă -mi adun a doua atenţie îîn timp ce eram conştientaă .
Aşa o îînţeleg eu. Prima atenţie, atenţia care formeazaă lumea, nu
poate fi niciodataă depaă şitaă ; ea poate fi opritaă doar pentru o clipaă
şi îînlocuitaă cu a doua atenţie, dacaă corpul a adunat destul din ea.
„Visatul” este un mod natural pentru a o aduna. Aşa caă aş spune
caă pentru a trece îîn „corpul din vis” cîînd eşti treaz, trebuie saă
practici „visatul” pîînaă cîînd îîţi iese şi pe nas.
– Poţi trece îîn „corpul din vis” oricîînd doreşti? am îîntrebat.
 – Nu. Nu este aşa uşor, a raă spuns La Gonda. Am îînvaă ţat saă
repet mişcaă rile şi senzaţiile de zbor cîînd sîînt treazaă şi, totuşi, nu
pot zbura oricîînd vreau. Existaă îîntotdeauna o barieraă îîn direcţia
„corpului din vis”. Uneori simt caă bariera se ridicaă ; îîn aceste
momente, corpul meu este liber şi poate zbura ca şi cum aş fi îîn
„visat”.
Î-am spus La Gordei caă , îîn cazul meu, don Juan îîmi daă duse trei
sarcini pentru a-mi antrena a doua atenţie. Prima era saă -mi
gaă sesc mîîinile îîn cursul „visatului”. Apoi, mi-a recomandat saă
folosesc şi saă aleg un lucru local, saă -mi fixez atenţia asupra lui şi,
apoi, îîn timpul zilei saă „visez” şi saă vaă d dacaă puteam merge acolo.
El a sugerat caă ar trebui saă aleg o persoanaă cunoscutaă şi saă o
plasez acolo, de preferinţaă o femeie, pentru a face douaă lucruri:
îîntîîi saă verific schimbaă rile subtile care saă indice caă maă aflu îîn
„visat” şi, al doilea, saă izolez detalii discrete, care ar fi exact cele
pe care s-ar centra a doua atenţie.
Cea mai serioasaă problemaă pe care o are „visaă torul” îîn aceastaă
privinţaă este fixarea neabaă tutaă a celei de-a doua atenţii pe detalii
care ar fi complet nedetectabile de atenţia normalaă , creîînd îîn
aceastaă manieraă un obstacol aproape de nedepaă şit spre validare.
Ceea ce cauţi îîn „visat” nu este ceva caă ruia i-ai da atenţie îîn viaţa
normalaă .
Don Juan spunea caă te forţezi saă imobilizezi a doua atenţie
doar îîn perioada de pregaă tire. Dupaă asta, trebuie saă te lupţi cu
atracţia aproape invincibilaă a celei de-a doua atenţii şi saă arunci
doar ocheade scurte la orice lucru. ÎÎn „visat”, trebuie saă te
mulţumeşti cu cele mai scurte viziuni posibile ale fiecaă rui lucru.
Îmediat ce te focalizezi asupra unui lucru, pierzi controlul.
Ultima sarcinaă generalizataă pe care mi-a dat-o el a fost saă ies
din corp. Am reuşit parţial şi tot timpul considerasem caă era
singura mea realizare adevaă rataă îîn „visat”. Don Juan a plecat
îînainte saă pot perfecţiona îîn „visat” sentimentul caă pot manevra
lumea obişnuitaă îîn timp ce „visez”. Plecarea lui a îîntrerupt ceea ce
eu credeam a fi o îîntrepaă trundere inevitabilaă a timpului meu din
„visat” cu lumea mea normalaă .
 Pentru a elucida controlul celei de-a doua atenţii, don Juan
prezentase ideea de „voinţaă ”. El a spus caă „voinţa” poate fi
descrisaă drept controlul maxim al luminozitaă ţii corpului ca un
cîîmp de energie; sau poate fi descrisaă ca un nivel de abilitate, sau
o stare de a fi care apare brusc îîn viaţa normalaă a unui luptaă tor
îîntr-un anumit moment. Ea este simţitaă ca o forţaă care radiazaă
din partea mijlocie a corpului, precedataă de un moment de cea
mai absolutaă taă cere, sau un moment de adevaă rataă spaimaă sau de
profundaă tristeţe; dar nu dupaă un moment de bucurie, deoarece
bucuria este disjunctivaă şi nu poate permite luptaă torului
concentrarea necesaraă pentru a folosi luminozitatea corpului şi a
o transforma îîn taă cere.
– Nagualul mi-a spus caă pentru o fiinţaă umanaă , tristeţea este la
fel de puternicaă ca şi spaima, a spus La Gorda. Tristeţea îîl face pe
luptaă tor saă verse lacrimi de sîînge. Amîîndouaă pot aduce
momentul de linişte. Sau taă cerea vine singuraă , deoarece
luptaă torul o îîncearcaă de-a lungul îîntregii sale vieţi.
– Ai simţit vreodataă şi tu acel moment de taă cere? am îîntrebat.
– Da, cu siguranţaă , dar nu-mi amintesc cum este, a spus ea.
Noi amîîndoi l-am simţit îînainte şi nici unul dintre noi nu-şi poate
aminti nimic despre el. Nagualul a spus caă este un moment de
obscuritate, un moment îîncaă şi mai taă cut decîît oprirea dialogului
interior. Aceastaă obscuritate, aceastaă taă cere, daă naştere „intenţiei”
de a direcţiona a doua atenţie, de a o domina, de a o pune saă facaă
tot felul de lucruri. De aceea este denumitaă „voinţaă ”. „Întenţia” şi
efectul sîînt „voinţa”; Nagualul spune caă ele sîînt legate îîntre ele. El
mi-a spus toate astea cîînd îînvaă ţam saă zbor îîn „visat”. „Întenţia”
zborului produce efectul de a zbura.
Î-am spus caă aproape eliminasem posibilitatea ca eu saă simt
vreodataă „voinţa”.
– O s-o simţi, a spus La Gorda. Problema este caă noi doi nu
sîîntem destul de paă trunzaă tori pentru a şti ce se îîntîîmplaă cu noi.
Noi nu simţim „voinţa” noastraă pentru caă ne gîîndim caă ar trebui
saă fie un lucru pe care saă ştim sigur caă îîl facem, sau îîl gîîndim, ca
de exemplu saă ne supaă raă m. „Voinţa” este de neobservat. „Voinţa”
aparţine celuilalt eu.
– Care alt eu, La Gorda? am îîntrebat.
– Ştii despre ce vorbesc, a raă spuns ea iute. Cîînd „visaă m”
sîîntem îîn celaă lalt sine. Am intrat îîn celaă lalt eu de nenumaă rate ori
pîînaă acum, dar îîncaă nu sîîntem compleţi.
A urmat o taă cere lungaă . Am recunoscut caă avea dreptate saă
spunaă caă îîncaă nu eram compleţi. ÎÎnţelegeam asta îîn sensul caă
eram doar nişte ucenici ai unei arte inepuizabile. Dar apoi mi-a
trecut prin cap caă poate se referea la altceva. Nu era un gîînd
raţional. La îînceput am simţit ceva ca o gîîdilaă turaă îîn plexul solar
şi apoi m-am gîîndit caă poate caă ea vorbea despre altceva. Apoi am
simţit raă spunsul. Mi-a apaă rut ca un bloc, un fel de maă nunchi. Am
ştiut caă totul era acolo, la îînceput îîn capul sternului şi apoi îîn
minte. Problema mea era caă nu puteam descîîlci ceea ce ştiam
pentru a putea transmite prin cuvinte.
La Gorda nu mi-a îîntrerupt procesele de gîîndire cu alte
comentarii sau gesturi. Era taă cutaă , îîn aşteptare. Paă rea cuplataă
intern de mine îîntr-o asemenea maă suraă , îîncîît nu aveam nevoie saă
ne mai spunem ceva.
Am susţinut momentul de comuniune unul cu celaă lalt mai
mult timp şi apoi ne-a copleşit pe amîîndoi. Ne-am calmat treptat.
ÎÎn final, am îînceput saă vorbesc. Nu caă aş fi vrut saă accentuez ceea
ce simţisem şi ştiam amîîndoi, dar pentru a restabili terenul de
discuţie, i-am spus caă ştiam îîn ce mod eram incompleţi, dar caă nu
puteam pune îîn cuvinte aceastaă cunoaştere.
– Sîînt foarte multe lucruri pe care le cunoaştem, a spus ea. Şi
totuşi, nu le putem face saă acţioneze pentru noi, deoarece nu prea
ştim cum saă le scoatem din noi. Tocmai ai îînceput saă simţi
presiunea aceea. Mai tot timpul maă analizez şi araă t ca o imbecilaă
cîînd îîncerc saă spun ce ştiu.
Am îînţeles ce voia saă spunaă şi am îînţeles-o la un nivel fizic.
Ştiam ceva complet practic şi autoevident despre „voinţaă ” şi ceea
ce La Gorda denumea celaă lalt eu şi, totuşi, nu puteam scoate nici
un cuvîînt despre ceea ce ştiam, nu pentru caă eram reticent sau
sfios, ci pentru caă nu ştiam cum saă îîncep sau cum saă -mi organizez
cunoaşterea.
– „Voinţa” este un control atîît de complet al celei de-a doua
atenţii, îîncîît este denumitaă celaă lalt eu, a spus La Gorda dupaă o
pauzaă lungaă . ÎÎn pofida a tot ceea ce am faă cut, cunoaştem doar o
micaă parte din celaă lalt eu. Nagualul ne-a laă sat saă ne completaă m
cunoaşterea. Asta este sarcina noastraă de a ne aminti.
Şi-a lovit fruntea cu palma, ca şi cum tocmai i-ar fi venit un
gîînd îîn minte.
– Sfinte Îisuse! Ne amintim de celaă lalt eu! a exclamat ea, cu
vocea îîn pragul isteriei. Apoi s-a calmat şi a continuat saă
vorbeascaă pe un ton staă pîînit. Evident caă am fost deja acolo şi
singurul mod de a ne aminti este ceea ce facem acum, ne
descaă rcaă m „corpurile din vis” ca pe o armaă îîn timp ce „visaă m
îîmpreunaă ”.
– Ce vrei saă spui prin ne descaă rcaă m „corpurile din vis”? am
îîntrebat.
– Tu îînsuţi ai fost martor cîînd Genaro obişnuia saă îîmpuşte cu
„corpul din vis”, a spus ea. Pocneşte ca un glonţ; el se lipeşte şi se
dezlipeşte efectiv de corpul fizic cu un trosnet puternic. Nagualul
îîmi spunea caă „corpul din vis” al lui Genaro putea face foarte
multe din lucrurile pe care le facem noi îîn mod normal; el
obişnuia saă ţi se arate astfel ca saă te şocheze. Acum ştiu ce
urmaă reau Nagualul şi Genaro. Ei voiau ca tu saă -ţi aminteşti, dar,
pentru a obţine acest efect, Genaro obişnuia saă realizeze fapte
incredibile îîn faţa ochilor taă i, lansîîndu-şi „corpul din vis”. Dar îîn
zadar.
– N-am ştiut niciodataă caă era îîn „corpul din vis”, am spus.
– N-ai ştiut niciodataă , pentru caă nu-l urmaă reai, a spus ea.
Genaro a îîncercat saă te determine saă ştii, îîncercîînd saă facaă lucruri
pe care „corpul din vis” nu le poate face, de exemplu saă maă nîînce,
saă bea şi altele. Nagualul mi-a spus caă Genaro obişnuia saă -ţi
spunaă îîn glumaă caă se va duce saă -şi facaă nevoile şi caă munţii se vor
cutremura.
– Dar de ce „corpul din vis” nu poate face astfel de lucruri?
 – Deoarece „corpul din vis” nu poate manevra „intenţia” de a
mîînca sau de a bea, a raă spuns ea.
– Ce vrei saă spui cu asta, La Gorda? am îîntrebat.
– Marea realizare a lui Genaro era caă el îînvaă ţase îîn „vis”
intenţiile corpului, a explicat ea. El a terminat ceea ce tu ai
îînceput. El putea saă „viseze” îîntregul saă u corp, la fel de perfect
cum era el. Dar „corpul din vis” are o „intenţie” diferitaă de
„intenţia” corpului fizic. De exemplu, „corpul din vis” poate trece
printr-un zid, deoarece cunoaşte „intenţia” de a dispaă rea îîn aer.
Corpul fizic cunoaşte „intenţia” de a mîînca, dar nu pe cea de a
dispaă rea. Pentru corpul fizic al lui Genaro ca saă treacaă prin zid ar
fi fost la fel de imposibil ca pentru „corpul lui din vis” saă maă nîînce.
La Gorda a raă mas taă cutaă o vreme, ca şi cum ar fi maă surat ceea
ce tocmai spusese. Am vrut saă aştept îînainte saă o mai îîntreb ceva.
– Genaro era maestru doar îîn ce priveşte „intenţia” „corpului
din vis”, a spus ea cu voce îînceataă . Pe de altaă parte, Silvio Manuel
era maestrul total al „intenţiei”. Acum ştiu caă motivul pentru care
nu ne putem aminti chipul lui este pentru caă el nu este ca toţi
ceilalţi.
– Ce te face saă spui asta, La Gorda? am îîntrebat.
Ea a îînceput saă explice ce voia saă spunaă , dar era incapabilaă saă
vorbeascaă coerent. Dintr-o dataă a zîîmbit. Î s-au aprins ochii.
– M-am prins! a exclamat ea. Nagualul mi-a spus caă Silvio
Manuel era maestrul „intenţiei”, pentru caă el era îîn permanenţaă îîn
celaă lalt eu. El era adevaă ratul şef. El era îîn spatele a tot ceea caă
faă cea Nagualul. De fapt, el era cel care l-a pus pe Nagual saă aibaă
grijaă de tine.
Auzind ceea ce spusese La Gorda, am simţit o mare jenaă fizicaă .
Aproape mi s-a faă cut raî u de la stomac şi am faă cut eforturi
extraordinare s-o disimulez. Î-am îîntors spatele şi am îînceput saă
alerg pe loc. Ea s-a oprit pentru o clipaă din vorbaă şi apoi a
continuat ca şi cum şi-ar fi pus îîn minte saă nu ia îîn seamaă starea
mea. ÎÎn loc de asta, a îînceput saă urle la mine. A spus caă era timpul
saă ne exprimaă m plîîngerile. M-a confruntat cu sentimentele mele
de indignare dupaă ceea ce se îîntîîmplase îîn Mexico City. A adaă ugat
caă ranchiuna mea nu se datora faptului caă ea se alaă turase
celorlalţi ucenici îîmpotriva mea, ci pentru caă ea luase parte la
demascarea mea. Î-am explicat caă toate acele sentimente
dispaă ruseraă din mine. Era de neclintit. Susţinea caă dacaă nu le voi
face faţaă , se vor îîntoarce îîntr-un fel la mine. A insistat caă
asocierea mea cu Silvio Manuel era centrul problemei.
Nu puteam crede schimbaă rile de stare prin care am trecut
auzind aceastaă afirmaţie. Am devenit doi oameni – unul îînfuriat,
cu spume la guraă , celaă lalt calm, observator. ÎÎn final, am resimţit
un spasm dureros îîn stomac şi mi s-a faă cut raă u. Dar ceea ce-mi
provocase acest spasm nu era un sentiment de greaţaă . Era mai
degrabaă o furie de nereţinut.
Cîînd m-am calmat îîn cele din urmaă , eram stingherit de
purtarea mea şi îîngrijorat caă un astfel de incident se va putea
îîntîîmpla şi altaă dataă .
– ÎÎndataă ce îîţi vei accepta adevaă rata ta naturaă , vei fi eliberat de
furie, a spus La Gorda pe un ton nonşalant.
Am vrut saă dezbat problema cu ea, dar am sesizat inutilitatea
acestui lucru. Şi apoi, criza mea de furie maă storsese de energie.
Am rîîs de faptul caă nu ştiam ce saă fac dacaă ea avea dreptate. Apoi
mi-a venit ideea caă dacaă puteam uita de femeia Nagual, totul era
posibil. Am avut o senzaţie ciudataă de caă lduraă sau de iritaţie îîn
gîît, ca şi cum aş fi mîîncat mîîncare fierbinte condimentataă . Am
simţit o alarmaă corporalaă , exact ca şi cum aş fi vaă zut pe cineva
dîîndu-mi tîîrcoale pe la spate şi am ştiut îîn acel moment ceva
despre care nu avusesem nici o idee cu o clipaă mai îînainte. La
Gorda avea dreptate. Silvio Manuel era cel care maă avusese îîn
sarcinaă .
La Gorda a rîîs zgomotos cîînd i-am spus. Mi-a spus caă şi ea îîşi
amintise ceva despre Silvio Manuel.
– Nu mi-l amintesc ca pe o persoanaă , aşa cum mi-o amintesc
pe femeia Nagual, a continuat ea, dar îîmi amintesc ce mi-a spus
Nagualul despre el.
– Ce ţi-a spus?
 – A spus caă , îîn timp ce Silvio Manuel se afla îîncaă pe acest
paă mîînt, era exact ca Eligio. El a dispaă rut faă raă saă lase vreo urmaă şi
a intrat îîn lumea cealaltaă . A fost plecat ani de zile; îîntr-o zi s-a
îîntors, şi Nagualul a spus caă Silvio Manuel nu-şi amintea unde
fusese şi ce faă cuse, dar corpul lui se schimbase. El se îîntorsese
îînapoi îîn lume, dar se îîntorsese îîn celaă lalt eu.
– Ce altceva a mai spus, La Gorda?
– Nu-mi mai pot aminti de altceva, a raă spuns ea. E ca şi cum aş
privi printr-o ceaţaă .
Am ştiut caă dacaă ne straă duiam îîndeajuns, vom afla chiar
atunci ce era Silvio Manuel. Î-am spus asta.
– Nagualul a spus caă „intenţia” este prezentaă peste tot, a
afirmat La Gorda dintr-o dataă .
– Ce îînseamnaă asta? am îîntrebat.
– Nu ştiu, a spus ea. Nu fac decîît saă dau glas unor lucruri care
îîmi vin îîn minte. Nagualul a mai spus caă „intenţia” este cea care
creeazaă lumea.
Am ştiut caă am mai auzit undeva cuvintele astea. M-am gîîndit
caă don Juan trebuie saă -mi fi spus acelaşi lucru şi eu am uitat.
– Cîînd ţi-a spus don Juan asta? am îîntrebat.
– Nu-mi amintesc cîînd, a spus ea. Dar mi-a spus caă oamenii şi
toate celelalte creaturi sîînt sclavi ai „intenţiei”. Noi sîîntem îîn
ghearele ei. Ea ne pune saă facem ceea ce doreşte. Ne face saă
acţionaă m îîn lume. Ne face chiar saă murim.
El a spus caă , totuşi, cîînd devenim luptaă tori, „intenţia” devine
prietenul nostru. Ne lasaă saă fim liberi pentru o clipaă ; uneori vine
chiar la noi, ca şi cum ne-ar fi aşteptat. Mi-a spus caă el îînsuşi nu
era decîît un prieten al „intenţiei” – nu ca Silvio Manuel, care era
maestrul ei.
Era îîn mine un baraj de amintiri uitate, care se luptau saă iasaă
afaraă . Paă reau gata saă ţîîşneascaă . Am simţit pentru o clipaă o
frustrare colosalaă , şi apoi ceva din mine a cedat. Nu mai eram
interesat saă aflu despre Silvio Manuel.
 La Gorda a interpretat schimbarea mea de atitudine ca pe un
semn caă nu eram pregaă tiţi saă refacem amintirea despre Silvio
Manuel.
– Nagualul ne-a araă tat tuturor ce putea face cu „intenţia” lui, a
spus ea brusc. El putea face saă aparaă lucruri, apelîînd la „intenţie”.
El mi-a spus caă dacaă voiam saă zbor, trebuia saă chem „intenţia”
de a zbura. Apoi mi-a araă tat cum faă cea el asta şi a saă rit îîn aer şi a
plutit îîn cerc, ca un zmeu gigantic. Sau faă cea saă aparaă lucruri îîn
mîîna lui. El spunea caă deţinea „intenţia” multor lucruri şi putea saă
cheme acele lucruri „intenţionîîndu-le”. Deosebirea dintre el şi
Silvio Manuel era caă Silvio Manuel, fiind maestru al „intenţiei”,
ştia „intenţia” oricaă rui lucru.
Î-am spus caă explicaţia ei avea nevoie de mai multe laă muriri.
Ea paă rea caă se luptaă saă -şi ordoneze îîn minte cuvintele.
– Am îînvaă ţat „intenţia” zborului, a spus ea, repetîînd toate
sentimentele pe care le-am avut îîn timp ce zburam îîn „visat”.
Acesta era doar un lucra. Nagualul a îînvaă ţat îîn viaţa lui „intenţia”
a sute de lucruri. Dar Silvio Manuel s-a dus direct la sursaă . A
atins-o. El nu mai trebuia saă îînveţe „intenţia” vreunui lucru. El era
una cu „intenţia”. Problema era caă el nu mai avea dorinţe,
deoarece „intenţia” nu are dorinţe proprii, aşa caă trebuia saă se
bazeze pe Nagual pentru actul voliţional. Cu alte cuvinte, Silvio
Manuel putea face tot ce dorea Nagualul. Nagualul direcţiona
„intenţia” lui Silvio Manuel. Dar îîntrucîît Nagualul nu avea nici el
dorinţe, cea mai mare parte a timpului ei nu faă ceau nimic.
 8. Conştiinţa dreaptă şl stîngă
Discuţia noastraă despre „visat” a fost foarte folositoare, nu
numai pentru caă ne-a scos din impasul nostru îîn „visatul
îîmpreunaă ”, ci pentru caă şi-a impus conceptele sale la nivel
intelectual Discuţia despre el ne-a ţinut ocupaţi; ne-a permis saă
avem un moment de pauzaă , pentru a ne atenua starea de agitaţie.
ÎÎntr-o noapte, îîn timp ce faă ceam un comision, am sunat-o pe
La Gorda de la o cabinaă telefonicaă . Ea mi-a spus caă fusese îîntr-un
magazin universal şi avusese senzaţia caă maă ascundeam acolo îîn
spatele unor manechine de vitrinaă . Era siguraă caă voiam s-o
tachinez şi s-a îînfuriat pe mine. S-a repezit prin magazin saă maă
prindaă , saă -mi arate cîît de supaă rataă era. Apoi şi-a dat seama caă îîşi
amintea de ceva ce faă cuse destul de des cu mine, anume caă ne
hîîrjoneam.
Apoi am ajuns de comun acord la concluzia caă era timpul saă
îîncercaă m iar saă „visaă m îîmpreunaă ”. Pe maă suraă ce vorbeam,
simţeam un optimism nou. Am plecat acasaă imediat.
Am intrat foarte uşor îîn prima stare de „visat”, aceea de
„veghe liniştitaă ”. Am avut o senzaţie de plaă cere fizicaă , un ţiuit ce
radia din plexul solar s-a transformat îîn gîîndul caă vom avea
rezultate maă reţe. Gîîndul acesta s-a transformat îîntr-o anticipare
plinaă de emoţie. Am devenit conştient caă gîîndurile mele emanau
din ţiuitul din mijlocul pieptului meu. ÎÎn clipa îîn care mi-am
îîntors atenţia asupra lui, îînsaă , tiuitul s-a oprit. Era ca un curent
electric pe care îîl puteam opri şi porni.
Ţiuitul s-a declanşat din nou, chiar şi mai pronunţat decîît
îînainte, şi brusc m-am aflat faţaă îîn faţaă cu La Gorda. Ca şi cum aş
fi dat un colţ şi aş fi dat nas îîn nas cu ea. Am îînceput s-o studiez.
Era atîît de realaă , atîît de ea îînsaă şi, îîncîît am avut un îîndemn s-o
ating. ÎÎn acel moment a ţîîşnit din mine cea mai puraă şi mai
nepaă mîînteanaă afecţiune pentru ea. Am îînceput saă suspin
incontrolabil.
 La Gorda a îîncercat repede saă ne îîncolaă cim braţele, pentru a
maă opri din raă sfaă ţ, dar nu se putea mişca deloc. Am privit
amîîndoi îîn jur. ÎÎn faţa ochilor noştri nu se afla nici un tablou fix,
nici o scenaă staticaă de vreun fel sau altul. Brusc, m-a straă fulgerat
un gîînd şi i-am spus La Gordei caă asta era deoarece ne urmaă risem
unul pe altul şi de aceea pierdusem apariţia scenei din „visat”.
Doar dupaă ce am vorbit mi-am dat seama caă eram îîntr-o situaţie
nouaă . Sunetul vocii mele m-a speriat. Era o voce stranie, aspraă ,
neatraă gaă toare. ÎÎmi daă dea un sentiment de repulsie fizicaă .
La Gorda a replicat caă nu pierdusem nimic, caă a doua atenţie a
noastraă fusese captataă de altceva. A zîîmbit şi a faă cut un gest de
îîncreţirea buzelor, un amestec de surprizaă şi de enervare la auzul
propriei sale voci.
Am gaă sit noutatea de a vorbi îîn „visat” uluitoare, deoarece nu
„visam” o scenaă îîn care vorbeam, ci vorbeam cu adevaă rat. Şi
aceasta necesita un efort unic, similar efortului meu iniţial de a
coborîî o scaraă îîn „visat”.
Am îîntrebat-o dacaă i se paă rea caă vocea mea suna ciudat. Ea a
dat din cap şi a rîîs zgomotos. Sunetul rîîsului ei era şocant Mi-am
amintit caă don Genaro obişnuia saă emitaă cele mai ciudate şi mai
îînspaă imîîntaă toare zgomote; rîîsul La Gordei faă cea parte din aceeaşi
categorie. Apoi m-a straă fulgerat gîîndul caă eu şi La Gorda
intraseraă m destul de spontan îîn „corpurile noastre din vis”.
Am vrut s-o ţin de mîînaă . Am îîncercat, dar nu mi-am putut
mişca braţul. Deoarece aveam o oarecare experienţaă îîn materie
de mişcare îîn starea aceea, mi-am dorit saă ajung lîîngaă La Gorda.
Dorinţa mea era s-o îîmbraă ţişez, dar îîn loc de asta m-am mişcat
atîît de aproape, îîncîît ne-am îîngemaă nat. Eram conştient de eul
meu ca de o fiinţaă individualaă , dar îîn acelaşi timp simţeam caă
eram o parte din La Gorda. Mi-a plaă cut imens acel sentiment.
Am stat uniţi, pîînaă cîînd ceva ne-a îîntrerupt. Am simţit un fel
de comandaă saă examinez îîmprejurimile. ÎÎn timp ce priveam, mi-
am amintit clar caă mai vaă zusem îînainte asta. Eram îînconjuraţi de
mici dîîmburi, care araă tau exact ca nişte dune de nisip. Erau peste
tot îîn jurul nostru, îîn toate direcţiile, cîît de departe puteam
vedea. Paă reau saă fie faă cute din ceva care araă ta ca o gresie pal-
gaă lbuie, sau ca nişte granule brute de sulfuraă . Cerul era de aceeaşi
culoare, foarte jos şi apaă saă tor. Existau bancuri de ceaţaă gaă lbuie,
sau un fel de vapori gaă lbui, care atîîrnau de anumite puncte din
cer.
Am observat caă La Gorda şi cu mine respiram oarecum
normal. Nu-mi puteam simţi pieptul cu mîîinile, dar eram capabil
saă -l simt umflîîndu-se îîn timp ce inspiram. Vaporii galbeni erau îîn
mod evident inofensivi pentru noi.
Am îînceput saă ne mişcaă m la unison, îîncet, atenţi, aproape ca şi
cum am fi mers. Dupaă o scurtaă distanţaă am devenit foarte obosit
şi la fel şi La Gorda. Alunecam peste sol şi aparent ne mişcam
îîntr-un mod care era foarte obositor pentru a doua noastraă
atenţie; necesita un grad de concentrare excesivaă . Noi nu imitam
îîn mod deliberat mersul nostru obişnuit, dar efectul era acelaşi.
Pentru a te mişca era nevoie de izbucniri de energie, ceva ce
semaă na cu nişte mici explozii, cu pauze îîntre ele. Nu aveam nici
un obiectiv îîn mişcarea noastraă , îîn afaraă de mişcarea îînsaă şi, aşa
caă îîntr-un final a trebuit saă ne oprim.
La Gorda mi-a vorbit, vocea ei fiind atîît de slabaă , îîncîît abia se
auzea. Ea a spus caă mergeam absenţi spre regiunile mai dificile şi
caă dacaă am fi continuat saă mergem îîn direcţia aceea, presiunea ar
fi devenit atîît de mare, îîncîît am fi murit.
Ne-am îîntors îîn mod automat şi ne-am îîndreptat spre direcţia
din care veniseraă m, dar sentimentul de obosealaă nu ne-a paă raă sit
Amîîndoi eram atîît de obosiţi, îîncîît nu ne mai puteam menţine
poziţia dreaptaă . Am caă zut la paă mîînt şi aproape automat am
adoptat poziţia de „visat”.
M-am trezit instantaneu îîn biroul meu. La Gorda s-a trezit îîn
dormitorul ei.
Primul lucru pe care i l-am spus cîînd m-am trezit a fost caă mai
fusesem îîn peisajul acela pustiu de cîîteva ori îînainte. Vaă zusem cel
puţin douaă aspecte ale sale, unul perfect plat, celaă lalt acoperit de
dîîmburi mici ca nişte dune de nisip. Pe maă suraă ce vorbeam, mi-
am dat seama caă nici maă car nu maă sinchisisem saă confirm caă
avusesem aceeaşi viziune. M-am oprit şi i-am spus caă maă
ambalasem de starea mea de emoţie; procedasem ca şi cum ne-
am fi comparat notiţele despre o excursie de vacanţaă .
– Este prea tîîrziu pentru acest tip de discuţii îîntre noi, a spus
ea cu un oftat, dar, dacaă te face fericit, o saă -ţi spun ce am vaă zut.
A descris calm ceea ce vaă zusem, spusesem şi faă cusem. A
adaă ugat caă şi ea mai fusese îîn locul acela pustiu îînainte şi caă ştia
sigur caă este o ţaraă a nimaă nui, spaţiul dintre lumea pe care o
cunoaştem şi lumea cealaltaă .
– Este zona dintre liniile paralele, a continuat ea. Putem saă
mergem îîn ea îîn „visat”. Dar pentru a paă raă si lumea asta şi pentru
a ajunge îîn cealaltaă , trebuie saă trecem prin zona aceea cu
corpurile noastre.
Am simţit un fior la gîîndul de a intra îîn locul acela pustiu cu
îîntregul corp.
– Noi doi am fost acolo îîmpreunaă , cu corpurile noastre, a
continuat La Gorda. Nu-ţi aminteşti?
Î-am spus caă tot ce-mi aminteam, era caă am vaă zut de douaă ori
peisajul acela, sub îîndrumarea lui don Juan. De fiecare dataă
scrisesem experienţa, pentru caă fusese produsaă sub influenţa
ingeraă rii plantelor halucinogene. Urmîînd indicaţiile intelectului
meu, le privisem drept nişte viziuni private şi nu ca experienţe
unanime. Nu-mi aminteam saă fi vaă zut peisajul acela îîn alte
circumstanţe.
– Cîînd am ajuns noi doi acolo cu corpurile noastre? am
îîntrebat.
– Nu ştiu, a raă spuns. Tocmai mi-a apaă rut îîn cap amintirea vagaă
a acestui lucru, cîînd ai pomenit caă ai mai fost acolo. Cred caă acum
este rîîndul taă u saă maă ajuţi saă termin ceea ce am îînceput saă ne
amintim. Nu maă pot focaliza pe asta îîncaă , dar îîmi aduc aminte caă
Silvio Manuel a luat-o pe femeia Nagual, pe tine şi pe mine îîn acel
loc pustiu. Totuşi, nu ştiu de ce ne-a dus acolo. Nu eram îîn „visat”.
Nu am mai auzit ce a mai spus. Mintea mea îîncepuse saă se
centreze pe ceva îîncaă nearticulat. M-am luptat saă -mi aşez
gîîndurile îîn ordine. Ele zburdau faă raă ţintaă . O clipaă , am simţit ca şi
cum m-aş fi îîntors îînapoi cu ani îînainte, la o vreme cîînd nu-mi
puteam opri dialogul interior. Apoi ceaţa a îînceput saă se
limpezeascaă . Gîîndurile mele s-au aranjat singure, faă raă a le
direcţiona conştient, şi rezultatul a fost amintirea completaă a
unui eveniment pe care mi-l amintisem deja parţial îîntr-una din
acele sclipiri de amintire pe care obişnuiam saă le am. La Gorda
avea dreptate, fuseseraă m luaţi odataă îîntr-o regiune pe care don
Juan o denumea „pragul iadului”, extraă gîînd, aparent, termenul din
dogmele religioase. Am ştiut caă La Gorda avea dreptate saă spunaă
caă nu fusesem îîn „visat”.
Cu acea ocazie, la cererea lui Silvio Manuel, don Juan ne-a
adunat, pe femeia Nagual, pe mine şi pe La Gorda. Don Juan mi-a
spus caă motivul pentru îîntîîlnirea noastraă era faptul caă , faă raă saă ştiu
cum, dar prin propriile mele metode, intrasem îîntr-un domeniu
special al conştiinţei, care era domeniul formei cele mai acute de
atenţie. Atinsesem şi mai îînainte starea aceea, pe care don Juan o
denumea a „paă rţii stingi”, dar mereu prea scurt şi tot timpul
ajutat de el. Una dintre traă saă turile ei, cea care avea cea mai mare
valoare pentru noi toţi care eram cu don Juan, era caă îîn starea
aceea eram capabili saă percepem un banc de ceaţaă colosal, din
vapori gaă lbui, ceva pe care don Juan îîl denumea „zidul de ceaţaă ”.
Oricîînd eram capabil saă -l percep, era mereu îîn dreapta mea,
extinzîîndu-se îînainte pîînaă la orizont şi îîn sus, infinit, îîmpaă rţind
astfel lumea îîn douaă . Zidul de ceaţaă se îîntorcea la stîînga sau la
dreapta cîînd îîntorceam capul, astfel caă nu exista nici un mod
pentru mine saă maă îîntorc cu faţa la el.
ÎÎn ziua aceea, îîmi vorbiseraă despre zidul de ceaţaă şi don Juan
şi Silvio Manuel. Mi-am reamintit caă dupaă ce Silvio Manuel
terminase de vorbit, a apucat-o de ceafaă pe La Gorda, ca pe un pui
de pisicaă , şi a dispaă rut cu ea îîn bancul de ceaţaă . Am avut doar o
secundaă pentru a observa dispariţia lor, deoarece don Juan
reuşise cumva saă maă facaă saă realizez caă staă team şi eu cu faţa la
zid. El nu m-a prins de gîît, ci m-a îîmpins îîn ceaţaă ; iar urmaă torul
lucru pe care l-am ştiut a fost caă priveam la locul acela pustiu.
Don Juan, Silvio Manuel, femeia Nagual şi La Gorda erau, de
asemenea, acolo. Nu m-a interesat ce faă ceau. Eram preocupat de
un sentiment foarte neplaă cut şi ameninţaă tor de apaă sare – o
obosealaă , o dificultate îînnebunitoare îîn respiraţie. Percepeam caă
staă team îîn picioare îîntr-o cavernaă joasaă , gaă lbuie şi sufocantaă .
Senzaţia fizicaă de presiune a devenit atîît de copleşitoare, îîncîît n-
am mai putut respira. Se paă rea caă toate funcţiile mele fizice se
opriseraă ; nu-mi mai simţeam nici o parte a corpului. Totuşi, maă
puteam mişca, mergeam, îîmi îîntindeam braţele, îîmi roteam capul.
Mi-am pus mîîinile pe coapse; nu aveam nici un sentiment îîn
coapse şi nici pe palme. Picioarele şi braţele erau vizibile acolo,
dar nu erau palpabile.
Mişcat de o fricaă faă raă margini pe care o simţeam, am prins-o
pe femeia Nagual şi i-am stricat echilibrul. Dar cea care o
îîmpinsese nu era forţa mea fizicaă . Era o forţaă care era acumulataă
nu îîn muşchi, sau îîn oase, ci chiar îîn centrul corpului meu.
Vrîînd saă mai activez o dataă acea forţaă , am prins-o pe La Gorda.
Ea a fost zguduitaă de forţa acţiunii mele. Apoi mi-am dat seama
caă energia care le mişcase venea dintr-o protuberanţaă , care
acţiona asupra lor ca un tentacul. ÎÎşi avea centrul îîn punctul
median al corpului meu.
Toate astea duraseraă doar o clipaă . ÎÎn momentul urmaă tor, eram
îînapoi îîn acelaşi punct de teamaă şi de chin fizic. Am privit la Silvio
Manuel îîntr-o rugaă minte taă cutaă pentru ajutor. Modul îîn care el
mi-a îîntors privirea m-a convins caă eram pierdut. Ochii lui erau
reci şi indiferenţi. Don Juan şi-a îîntors spatele la mine şi m-am
cutremurat cuprins de o spaimaă fizicaă dincolo de orice îînţelegere.
Credeam caă sîîngele îîmi fierbe îîn corp, nu pentru caă simţeam
caă ldura, ci pentru caă o presiune internaă creştea spre punctul de
izbucnire.
Don Juan mi-a comandat saă maă relaxez şi saă maă abandonez
morţii mele. El a spus caă trebuia saă raă mîîn acolo pîînaă cîînd
muream şi caă aveam şansa fie de a muri îîn pace, dacaă puteam face
un efort suprem saă las spaima saă maă cuprindaă , fie puteam muri îîn
chinuri, dacaă alegeam saă lupt.
Silvio Manuel mi-a vorbit, un lucru pe care-l faă cea rar. El a
spus caă energia de care aveam nevoie pentru a accepta spaima se
gaă sea îîn punctul median şi caă singurul mod de a reuşi era saă
consimt, saă cedez faă raă a maă preda.
Femeia Nagual şi La Gorda erau perfect calme. Eu eram
singurul care murea acolo. Silvio Manuel a spus caă ţinîînd cont de
felul îîn care îîmi iroseam energia, sfîîrşitul era doar la cîîteva clipe
depaă rtare şi caă trebuia saă maă consider deja mort. Don Juan le-a
faă cut un semn La Gordei şi femeii Nagual saă -l urmeze. Ele mi-au
îîntors spatele. N-am mai vaă zut ce au mai faă cut. Simţeam o
vibraţie puternicaă trecîînd prin mine. M-am gîîndit caă era moartea
mea; lupta era terminataă . Nu m-a mai interesat. Am cedat îîn faţa
spaimei de netrecut care maă ucidea. Corpul meu, sau configuraţia
pe care o priveau drept corpul meu, s-a relaxat, s-a abandonat
morţii sale. Pe maă suraă ce laă sam spaima saă intre, sau poate saă iasaă
din mine, am simţit şi am vaă zut un abur rarefiat paă raă sindu-mi
corpul. Era ca o pataă alburie pe fundalul îîmprejurimilor galben-
sulfuriu.
Don Juan s-a îîntors lîîngaă mine şi m-a examinat cu curiozitate.
Silvio Manuel s-a îîndreptat şi a prins-o iar pe La Gorda de gîît. Am
vaă zut limpede cum a azvîîrlit-o, ca pe o paă puşaă giganticaă , îîn
bancul de ceaţaă . Apoi a paă şit şi el acolo şi a dispaă rut.
Femeia Nagual m-a invitat cu un gest saă intru îîn ceaţaă . M-am
mişcat spre ea, dar îînainte s-o ating, don Juan mi-a dat un ghiont
puternic, care m-a propulsat prin bancul gros de ceaţaă . Nu m-am
îîmpiedicat, ci am alunecat prin ea şi am ajuns saă cad îîn cap pe jos,
îîn lumea normalaă .
La Gorda şi-a reamintit de îîntreaga situaţie pe maă suraă ce i-am
descris-o. Apoi a mai adaă ugat şi alte detalii.
– Eu şi femeia Nagual nu ne temeam pentru viaţa ta, a spus ea.
Nagualul ne spusese caă trebuia saă fii forţat saă renunţi la
proprietaă ţile tale, dar asta nu era nimic nou. Fiecare luptaă tor
mascul trebuie saă fie forţat prin fricaă .
Silvio Manuel maă luase deja dincolo de zidul acela de trei ori,
aşa caă îînvaă ţasem saă maă relaxez. El spunea caă dacaă maă vezi caă sîînt
liniştitaă , o saă fii afectat de asta şi ai fost. Ai cedat şi te-ai relaxat.
– Şi tu ai avut probleme îîn a te relaxa? am îîntrebat.
 – Nu. Pentru o femeie este o banalitate, a spus. Acesta este
avantajul nostru. Singura problemaă este caă trebuie saă fim
transportate prin ceaţaă . Nu putem s-o facem singure.
– De ce nu, La Gorda?
– Trebuie saă fii foarte greu ca saă treci prin ceaţaă şi o femeie
este uşoaraă , a spus ea. De fapt, prea uşoaraă .
– Dar femeia Nagual? N-am vaă zut pe nimeni s-o transporte,
am spus.
– Femeia Nagual era specialaă , a spus La Gorda. Ea putea face
totul singuraă . Ea putea saă maă ia acolo, sau pe tine. Putea chiar
trece prin cîîmpia aceea pustie, un lucru despre care Nagualul a
spus caă este obligatoriu pentru toţi caă laă torii care caă laă toresc îîn
necunoscut.
– De ce a mers femeia Nagual acolo cu mine? am îîntrebat.
– Silvio Manuel ne-a luat acolo ca saă te sprijinim, a spus ea. El
se gîîndea caă ai nevoie de protecţia a douaă femei şi doi baă rbaţi,
care saă te flancheze. Silvio Manuel se gîîndea caă va trebui saă fii
protejat de entitaă ţile care se vîînturaă şi dau tîîrcoale pe acolo.
Aliaţii vin din cîîmpia aceea pustie. Şi alte lucruri chiar şi mai
îîngrozitoare.
– Erai şi tu protejataă ? am îîntrebat.
– Eu nu am nevoie de protecţie, a spus. Eu sîînt femeie. Sîînt
eliberataă de toate astea. Dar ne gîîndeam toţi caă tu erai îîntr-o
poziţie fixaă . Erai Nagualul şi îîncaă unul foarte prost. Ne gîîndeam caă
oricare dintre aliaţii aceia îînspaă imîîntaă tori – sau, dacaă vrei, spune-
le demoni – ar fi putut saă te distrugaă ori saă te dezmembreze. Asta
a spus Silvio Manuel. El ne-a luat saă -ţi flancaă m cele patru colţuri.
Dar partea simpaticaă a fost caă nici Nagualul, nici Silvio Manuel nu
ştiau caă nu aveai nevoie de noi. Noi trebuia saă mergem o vreme,
pîînaă îîţi pierdeai energia. Apoi Silvio Manuel urma saă te
îînspaă imîînte, araă tîîndu-ţi aliaţii şi punîîndu-i saă vinaă dupaă tine. El şi
Nagualul plaă nuiau saă te ajute puţin cîîte puţin. Asta este regula.
Dar ceva a mers prost. ÎÎn clipa îîn care ai ajuns acolo, ai îînnebunit.
Nu te mişcaseşi nici un centimetru şi mureai deja. Erai
îînspaă imîîntat de moarte şi nici maă car nu vaă zuseşi aliaţii.
 Silvio Manuel mi-a spus caă nu ştia ce saă facaă , aşa caă ţi-a spus la
ureche ultimul lucru pe care ar fi trebuit saă ţi-l spunaă , saă cedezi,
saă cedezi faă raă saă te predai. Tu te-ai calmat dintr-o dataă singur şi ei
n-au mai trebuit saă facaă vreun lucru din cele plaă nuite. Nu le-a mai
raă mas decîît ca Nagualul şi Silvio Manuel saă ne scoataă de acolo.
Î-am spus La Gordei caă atunci cîînd m-am aflat îînapoi îîn lume,
era cineva care staă tea îîn picioare lîîngaă mine şi care m-a ajutat saă
maă ridic. Asta era tot ce-mi puteam aminti.
– Eram îîn casa lui Silvio Manuel, a spus ea. Acum îîmi pot
aminti multe despre casa aceea. Mi-a spus cineva, nu ştiu cine, caă
Silvio Manuel a gaă sit casa aceea şi a cumpaă rat-o, pentru caă era
construitaă pe un punct al puterii. Dar altcineva a spus caă Silvio
Manuel a gaă sit casa, i-a plaă cut, a cumpaă rat-o şi apoi a adus pe ea
punctul puterii. Eu personal simt caă Silvio Manuel a adus puterea.
Simt caă impecabilitatea lui a ţinut punctul puterii pe acea casaă
atîît timp cîît el şi tovaraă şii lui au locuit acolo.
– Cîînd le-a venit timpul saă se mute, puterea acelui punct a
dispaă rut cu ei, iar casa a devenit ceea ce fusese îînainte ca Silvio
Manuel s-o gaă seascaă , o casaă obişnuitaă .
Pe maă suraă ce La Gorda vorbea, mintea mea paă rea saă se
limpezeascaă şi mai departe, dar nu destul pentru a dezvaă lui ceea
ce ni se îîntîîmplase îîn casa aceea, de maă umpluse de atîîta tristeţe.
Faă raă saă ştiu de ce, eram sigur caă avea de-a face cu femeia Nagual.
Unde era ea?
La Gorda n-a raă spuns cîînd am îîntrebat-o. A urmat o taă cere
lungaă . Ea s-a scuzat, spunîînd caă trebuia saă facaă de mîîncare, era
deja dimineaţaă . M-a laă sat singur, cu inima grea, îîndurerat. Am
chemat-o îînapoi. Ea s-a supaă rat şi a aruncat pe podea oalele. Am
îînţeles de ce.

ÎÎntr-o altaă şedinţaă de „visat îîmpreunaă ” am mers şi mai adîînc

îîn complicaţiile celei de-a doua atenţii. Asta a avut loc cîîteva zile
mai tîîrziu. Eu şi La Gorda, faă raă nici un efort, ne-am aflat stîînd
amîîndoi îîn picioare. Ea a îîncercat de trei-patru ori îîn van saă -şi
prindaă braţul de al meu. Mi-a vorbit, dar ceea ce spunea era de
neîînţeles. Totuşi, am ştiut caă spunea caă eram iar îîn „corpurile din
vis”. Ea maă avertiza caă orice mişcare izvora din partea medianaă a
corpului.
Ca şi îîn ultima noastraă îîncercare, nu s-a prezentat nici o scenaă
de „visat”, dar mi s-a paă rut caă recunosc îîmprejurimile pe care le-
am vaă zut îîn „visat” aproape zi de zi vreme de peste un an de zile:
era valea tigrului cu colţii sabie.
Am mers cîîţiva paşi; de data asta, mişcarea noastraă nu era
explozivaă sau îîn salturi. Mergeam efectiv din buric, faă raă nici o
acţiune muscularaă . Partea grea consta îîn lipsa practicii mele, era
ca prima dataă cîînd mersesem cu bicicleta. Oboseam uşor şi mi-
am pierdut ritmul, am devenit ezitant şi nesigur pe mine. Ne-am
oprit. Şi La Gorda era o desincronizataă .
Apoi am îînceput saă examinaă m ceea ce era îîn jurul nostru.
Totul paă rea de o realitate indiscutabilaă , cel puţin pentru ochi.
Eram îîntr-o zonaă accidentataă , cu o vegetaţie ciudataă . Nu puteam
identifica tufişurile ciudate pe care le vedeam. Ele paă reau ca nişte
copaci mici, de vreo doi metri îînaă lţime. Aveau frunze puţine, plate
şi groase, verzui, şi flori imense, splendide, de culoare maro-
îînchis şi pictate cu auriu. Tulpinile nu erau lemnoase, ci paă reau saă
fie uşoare şi flexibile, ca trestia; erau acoperite cu ţepi lungi,
semaă nîînd formidabil cu nişte ace. Nişte plante vechi şi moarte se
uscaseraă şi caă zuseraă pe sol şi îîmi daă deau impresia caă tulpinile
erau goale.
Solul era foarte îîntunecat şi paă rea umed. Am îîncercat saă maă
aplec saă -l pipaă i şi n-am reuşit. La Gorda mi-a faă cut semn saă -mi
folosesc jumaă tatea corpului. Cîînd am faă cut-o, n-a trebuit saă maă
aplec ca saă pipaă i solul; era îîn mine ceva, ca un tentacul, care
simţea. Dar nu puteam spune ce anume simţea. Nu existau calitaă ţi
tactile particulare pe care saă -mi bazez distincţiile. Solul pe care l-
am atins paă rea saă fie paă mîînt, nu pentru simţul meu tactil, ci
pentru ceea ce paă rea saă fie un miez vizual îîn mine. Apoi am
plonjat îîntr-o dilemaă intelectualaă . De ce paă rea „visatul” saă fie
produsul facultaă ţilor mele vizuale? Se datora oare predominaă rii
vederii din viaţa normalaă ? ÎÎntrebaă rile erau faă raă sens. Nu eram îîn
maă suraă saă le dau un raă spuns şi toate problemele mele nu faă ceau
decîît saă -mi slaă beascaă a doua atenţie.
La Gorda m-a smuls din deliberaă rile mele, dîîndu-mi un ghiont.
Am avut o senzaţie ca o lovituraă ; a trecut prin mine un tremur. Ea
a araă tat ceva îîn faţa noastraă . Ca de obicei, tigrul cu colţii sabie
staă tea îîntins pe lespedea unde îîl vaă zusem mereu. Ne-am apropiat
pîînaă cîînd eram doar la vreo doi metri de lespede şi a trebuit saă ne
ridicaă m capetele pentru a-l vedea pe tigru. Ne-am oprit. El s-a
ridicat. Maă rimea lui era uluitoare, îîn special laă ţimea.
Am ştiut caă La Gorda voia saă trecem pe lîîngaă tigru, îîn partea
cealaltaă a dealului. Am vrut saă -i spun caă asta ar putea saă fie
periculos, dar n-am putut gaă si un mod de a-i transmite mesajul.
Tigrul paă rea saă fie supaă rat, îîntaă rîîtat. S-a ghemuit pe labele sale
din spate, ca şi cum s-ar fi pregaă tit saă saraă la noi. Asta m-a
îînspaă imîîntat.
La Gorda s-a îîntors spre mine, zîîmbind. Am îînţeles caă ea îîmi
spunea saă nu cedez îîn faţa fricii, deoarece tigrul era doar o
imagine fantomaă . Cu o mişcare a capului saă u, ea m-a îîndemnat saă
continuu. Totuşi, la un nivel nedefinit, ştiam caă tigrul era o
entitate, poate nu îîn sensul real al lumii noastre, dar oricum real.
Îar, deoarece eu şi La Gorda „visam”, ne pierduseraă m propria
noastraă realitate din lume. ÎÎn acel moment eram la egalitate cu
tigrul: existenţa noastraă era, de asemenea, de tip fantomaă .
Am mai faă cut un pas, la insistenţa enervantaă a La Gordei.
Tigrul a saă rit de pe lespede. Î-am vaă zut corpul enorm plutind prin
aer, venind direct spre mine. Mi-am pierdut simţul caă „visam” –
pentru mine, tigrul era real şi urma saă fiu rupt îîn bucaă ţi. ÎÎn jurul
meu a izbucnit un baraj de lumini, imagini şi cele mai intense
culori primare pe care le-am vaă zut vreodataă . M-am trezit îîn
biroul meu.

Dupaă aceea am devenit extrem de prolifici îîn „visatul

îîmpreunaă ”. Apoi am avut certitudinea caă reuşiseraă m saă ne
asiguraă m detaşarea şi nu mai eram graă biţi. Nu rezultatul
eforturilor noastre era ceea ce ne punea îîn mişcare. Mai degrabaă
era o constrîîngere secretaă care ne daă dea impulsul de a acţiona
impecabil, faă raă a aştepta vreo recompensaă . Şedinţele noastre
ulterioare au fost ca şi prima, cu excepţia vitezei şi uşurinţei cu
care am intrat îîn a doua stare de „visat”, aceea de „veghe
dinamicaă ”.
ÎÎndemîînarea noastraă îîn „visatul îîmpreunaă ” era atîît de bunaă ,
îîncîît l-am repetat cu succes îîn fiecare noapte. Faă raă nici o intenţie
din partea noastraă , „visatul îîmpreunaă ” s-a focalizat la îîntîîmplare
pe trei zone: pe dunele de nisip, pe taă rîîmul tigrului cu colţii sabie
şi, cel mai important, pe evenimente trecute şi uitate.
Cîînd scenele care ne confruntau aveau de-a face cu
evenimente uitate, îîn care eu şi La Gorda jucaseraă m un rol
important, ea nu avea nici o dificultate de a-şi îîncolaă ci mîîinile cu
ale mele. Acţiunea asta îîmi daă dea un sentiment iraţional de
securitate. La Gorda mi-a explicat caă îîndeplinea o necesitate de a
îînlaă tura singuraă tatea totalaă pe care o producea a doua atenţie. Ea
spunea caă îîncolaă citul braţelor promova o stare de obiectivitate,
iar, ca rezultat, puteam urmaă ri acţiunea care avea loc îîn fiecare
scenaă . Uneori, eram obligaţi saă luaă m parte la activitate. Alteori
eram complet obiectivi şi urmaă ream scena ca şi cum am fi fost la
cinema.
Cîînd vizitam dunele de nisip, sau taă rîîmul tigrului, eram
incapabili saă ne legaă m braţele. ÎÎn acele clipe, activitatea noastraă
nu era niciodataă de douaă ori aceeaşi. Acţiunile noastre nu erau
niciodataă premeditate, dar paă reau saă fie reacţii spontane la
situaţii noi.
Conform La Gordei, majoritatea din „visatul îîmpreunaă ” pe
care-l faă ceam se grupa îîn trei categorii. Prima, şi de departe cea
mai mare, era amintirea unor evenimente pe care le traă iseraă m
îîmpreunaă . A doua era o revedere, pe care o faă ceam amîîndoi, a
unor evenimente pe care le „traă isem” doar eu singur – taă rîîmul
tigrului cu colţii sabie faă cea parte din aceastaă categorie. A treia
era o vizitaă efectivaă îîntr-o zonaă care exista aşa cum o vedeam îîn
momentul vizitei noastre. Ea pretindea caă acele dîîmburi gaă lbui
sîînt prezente ici şi colo şi caă acesta este modul îîn care arataă şi
stau îîntotdeauna îîn calea luptaă torului care caă laă toreşte printre ele.
Am vrut saă discut o problemaă cu ea. Avusesem interacţiuni
misterioase cu oameni pe care-i uitaseraă m, din motive de
neîînţeles pentru noi, dar pe care, practic, îîi cunoscuseraă m. Pe de
altaă parte, tigrul cu colţii sabie, era o creaturaă din „visatul” meu.
Nu puteam concepe caă amîîndouaă faă ceau parte din aceeaşi
categorie.
ÎÎnainte saă fi avut timp saă dau glas gîîndurilor mele, am obţinut
raă spunsul ei. Ca şi cum ar fi intrat direct îîn mintea mea, citind-o
ca pe o carte.
– Sîînt îîn aceeaşi clasaă , a spus ea şi a rîîs nervos. Nu putem
explica de ce am uitat, sau cum de ne amintim acum. Nu putem
explica nimic. Tigrul cu colţii sabie este aici, undeva. N-o saă ştim
niciodataă unde. Dar de ce saă ne îîngrijoraă m pentru o
inconsecvenţaă oarecare? Saă spui caă una este un fapt, iar cealaltaă
este doar un „vis” nu are nici un sens pentru celaă lalt eu.

Eu şi La Gorda am folosit „visatul îîmpreunaă ” ca o modalitate

de a atinge o lume inimaginabilaă cu amintiri ascunse. „Visatul
îîmpreunaă ” ne-a permis saă refacem evenimente care erau
imposibil de restabilit cu viaţa noastraă zilnicaă . Cîînd am reluat
evenimentele acelea îîn orele zilei, acestea au declanşat şi alte
detalii. ÎÎn aceastaă manieraă am scos la ivealaă , ca saă spun aşa, mase
de amintiri care fuseseraă îîngropate îîn noi. Ne-a luat aproape doi
ani de eforturi şi concentrare prodigioase pentru a ajunge la un
mod de îînţelegere a ceea ce se îîntîîmplase cu noi.
Don Juan ne spusese caă fiinţele umane sîînt îîmpaă rţite îîn douaă .
Partea dreaptaă , pe care el o denumea „tonalul”, cuprindea tot ce
poate concepe intelectul. Partea stîîngaă , denumitaă „nagualul”, este
o zonaă cu traă saă turi indescriptibile; un domeniu imposibil de
cuprins îîn cuvinte. Partea stingaă poate fi îînţeleasaă , eventual, dacaă
îînţelegerea se face cu tot corpul; de aici şi rezistenţa ei la
conceptualizare.
 Don Juan ne spusese, de asemenea, caă toate facultaă ţile,
posibilitaă ţile şi realizaă rile vraă jitoriei, de la cele mai simple la cele
mai uluitoare, se aflaă îîn corpul uman îînsuşi.
Luîînd drept bazaă conceptele caă sîîntem îîmpaă rţiţi îîn douaă şi caă
totul este îîn corpul uman îînsuşi, La Gorda a propus o explicaţie a
amintirilor noastre. Ea credea caă îîn timpul anilor de asociaţie a
noastraă cu Nagualul Juan Matus, timpul nostru era îîmpaă rţit îîntre
staă rile de conştiinţaă normalaă , „tonalul”, unde prevaleazaă prima
atenţie, şi staă rile de conştiinţaă avansataă , „nagualul”, sau locul celei
de-a doua atenţii îîn partea stingaă .
La Gorda se gîîndea caă eforturile Nagualului Juan Matus erau
saă ne conducaă spre celaă lalt eu, cu ajutorul controlului celei de-a
doua atenţii, prin „visat”. El ne-a pus îîn legaă turaă directaă cu a doua
atenţie, prin manevrare corporalaă . La Gorda şi-a reamintit caă el
obişnuia saă ne treacaă dintr-o parte îîn cealaltaă , îîmpingîîndu-ne sau
masîîndu-ne spatele. Ea a spus caă uneori el îîi daă dea o lovituraă
puternicaă pe sau lîîngaă omoplatul drept. Rezultatul era intrarea ei
îîntr-o stare extraordinaraă de claritate. Pentru La Gorda, se paă rea
caă totul îîn starea aceea era mai rapid, totuşi nimic din lume nu
era schimbat.
La saă ptaă mîîni îîntregi dupaă ce La Gorda mi-a spus asta, mi-am
reamintit caă acelaşi lucru se îîntîîmplase şi cu mine. La un moment
dat, don Juan mi-a dat o lovituraă îîn spate. Simţeam îîntotdeauna
lovitura pe coloanaă , sus îîntre omoplaţi. Urma o claritate
extraordinaraă . Lumea era aceeaşi, dar mai contrastantaă . Totul
rezista prin el îînsuşi. Poate caă facultaă ţile raţionale erau ameţite
de lovitura lui don Juan, astfel permiţîîndu-mi saă percep faă raă
intervenţia lor.
Reuşeam saă raă mîîn îîn starea aceea îîn mod nedefinit, sau pîînaă
cîînd don Juan îîmi daă dea o altaă lovituraă îîn acelaşi punct, ca saă maă
facaă saă revin la starea de conştiinţaă normalaă . El nu m-a îîmpins
sau masat niciodataă . ÎÎntotdeauna era vorba de o lovituraă directaă –
nu ca lovitura unui pumn, ci mai degrabaă o palmaă care îîmi lua
pentru o clipaă toataă respiraţia. Trebuia saă respir adîînc şi saă iau
guri de aer rapide şi adîînci, pîînaă puteam respira iar normal.
 La Gorda raportase acelaşi efect; tot aerul din plaă mîîni era scos
de lovitura Nagualului şi ea trebuia saă respire mai tare pentru a-i
umple iar. La Gorda credea caă respiraţia era factorul important.
Dupaă opinia ei, gurile de aer pe care trebuia saă le ia dupaă ce era
lovitaă erau cele mai importante, deşi, ea nu putea explica îîn ce
mod îîi putea afecta respiraţia conştiinţa şi percepţia. Ea mai
spunea, de asemenea, caă nu fusese niciodataă lovitaă pentru a
reveni îîn conştiinţa normalaă ; revenea singuraă , dar faă raă saă ştie
cum.
Remarcile ei paă reau relevante pentru mine. Cîînd eram copil şi
chiar adult, ocazional îîmi fusese scos tot aerul din plaă mîîni, cîînd
caă zusem pe spate. Dar efectul loviturii lui don Juan, deşi maă laă sa
saă respir, nu era deloc la fel. Nu exista nici o durere; îîn locul ei
apaă rea o senzaţie imposibil de descris. Cel mai apropiat lucru pe
care-l pot spune este caă ea crea un sentiment de uscaă ciune îîn
mine. Loviturile îîn spate paă reau caă -mi usucaă plaă mîînii şi îînceţoşau
totul îîn jur. Apoi, aşa cum observase La Gorda, tot ce devenise
ceţos dupaă lovitura Nagualului devenea limpede ca lumina zilei
pe maă suraă ce respiram, ca şi cum respiraţia ar fi fost un
catalizator, un factor important.
Acelaşi lucru se îîntîîmpla cu mine pe drumul îînapoi spre
conştiinţa de zi cu zi. Aerul era scos din mine, lumea pe care o
urmaă ream se îînceţoşa şi apoi devenea limpede, pe maă suraă ce-mi
umpleam plaă mîînii cu aer.
O altaă traă saă turaă a acelor staă ri de conştiinţaă avansataă era
bogaă ţia incomparabilaă a interacţiunii personale, o bogaă ţie pe care
corpurile noastre o îînţelegeau ca pe o senzaţie de accelerare.
Mişcaă rile noastre îînainte şi îînapoi îîntre partea stîîngaă şi dreaptaă
ne faă ceau saă îînţelegem mai uşor caă îîn partea dreaptaă se consumaă
mult timp şi energie îîn acţiunile şi interacţiunile vieţii normale.
Pe de altaă parte, îîn partea stingaă , exista o necesitate inerentaă
pentru economie şi vitezaă .
La Gorda nu putea saă descrie cum era cu adevaă rat viteza asta
şi nici eu. Tot ce puteam face era saă spun caă îîn partea stîîngaă
puteam prinde îînţelesul lucrurilor cu precizie şi îîn mod direct.
Fiecare faţetaă a activitaă ţii era eliberataă de preliminarii şi
introduceri. Acţionam şi maă odihneam; mergeam îînainte şi maă
retraă geam faă raă vreunul din procesele uzuale de gîîndire cu care
sîînt obişnuit. Asta era ceea ce eu şi La Gorda îînţelegeam prin
vitezaă .
Eu şi La Gorda ne-am dat seama la un moment dat caă bogaă ţia
percepţiei noastre din partea stingaă era o îînţelegere post-facto.
Înteracţiunea noastraă paă rea saă fie bogataă îîn lumina capacitaă ţii
noastre de a ne aminti de ea. Apoi am ajuns saă aflaă m caă îîn acele
staă ri de conştiinţaă percepuseraă m totul îîntr-un maldaă r, o masaă
voluminoasaă de detalii îîncîîlcite. Noi denumiseraă m acea abilitate
de a percepe totul dintr-o dataă „intensitate”. Ani de zile am gaă sit
imposibil saă examinez paă rţile constituente ale acelor stocuri de
experienţe; fusesem îînsaă abili saă sintetizaă m paă rţile acelea dintr-o
secvenţaă care saă aibaă sens pentru intelect. Deoarece eram
incapabili saă sintetizaă m, nu ne puteam aminti. Încapacitatea
noastraă de a ne aminti era îîn realitate o incapacitate de a pune
memoria percepţiei noastre pe o bazaă liniaraă . Nu ne puteam lua
experienţele una cîîte una şi saă le aranjaă m îîntr-o ordine
secvenţialaă . Experienţele ne erau accesibile, dar îîn acelaşi timp
era imposibil saă le refacem, pentru caă erau blocate de un zid de
„intensitate”.
Deci, sarcina de a ne aminti era mai exact sarcina de a ne uni
partea dreaptaă cu cea stingaă , de a reconcilia acele douaă forme
distincte de percepţie îîntr-un îîntreg unificat. Era sarcina de a
consolida totalitatea eului, rearanjîînd „intensitatea” îîntr-o
secvenţaă liniaraă .
Ne-am gîîndit caă acţiunile pe care ni le aminteam îîn acest sens
s-ar fi putut saă nu fi durat mult timp, luîînd ca unitate de maă suraă a
timpului ceasul. Prin capacitatea noastraă de a percepe îîn termeni
de „intensitate”, am fi putut avea doar o senzaţie minimaă a
lungimii pasajelor de timp. La Gorda simţea caă dacaă ne-am putea
aranja „intensitatea” îîntr-o secvenţaă liniaraă , ar putea crede cu
onestitate caă am traă it o mie de ani.
 Pasul pragmatic pe care l-a faă cut don Juan pentru a ne ajuta îîn
sarcina noastraă de a ne aminti era saă ne ia saă interacţionaă m cu
anumiţi oameni cîînd eram îîn stare de conştiinţaă avansataă . El a
fost foarte atent saă nu ne lase saă -i vedem pe acei oameni îîn stare
de conştiinţaă normalaă . ÎÎn acest mod, el a creat condiţiile potrivite
pentru amintire.
Dupaă ce ne-am completat amintirile, La Gorda şi cu mine am
intrat îîntr-o stare ciudataă . Cunoşteam îîn detaliu interacţiunile
sociale pe care le avuseseraă m cu don Juan şi tovaraă şii saă i. Acestea
nu erau amintiri îîn sensul îîn care îîţi aminteşti un episod din
copilaă rie; erau nişte amintiri acute, de clipaă cu clipaă , ale unor
evenimente. Am reconstituit conversaţii care paă reau saă
reverbereze îîn urechile noastre de parcaă le-am fi ascultat.
Amîîndoi simţeam caă era îîn zadar saă îîncercaă m saă disecaă m ceea ce
ni se îîntîîmpla. Ceea ce ne-am amintit, din punctul de vedere al
eurilor noastre experimentale, avea loc acum. Acesta era
caracterul amintirilor noastre.
ÎÎn final, eu şi La Gorda am fost capabili saă raă spundem la
îîntrebaă rile care ne staă pîîniseraă atîît de acut. Ne-am reamintit cine
era femeia Nagual, unde apaă rea îîn mijlocul nostru, care fusese
rolul ei. Am dedus, mai mult decîît saă ne amintim, caă
petrecuseraă m perioade de timp egale cu don Juan şi don Genaro
îîn staă rile normale de conştiinţaă şi cu don Juan şi tovaraă şii saă i îîn
staă rile de conştiinţaă avansataă . Am refaă cut fiecare nuanţaă a acelor
interacţiuni, care fuseseraă ascunse de „intensitate”.
Dupaă o revedere completaă a ceea ce aflaseraă m, ne-am dat
seama caă uniseraă m cele douaă paă rţi ale eurilor noastre îîntr-o
manieraă minimaă . Apoi am recurs la alte subiecte, îîntrebaă ri noi
care ajunseseraă saă le îînlocuiascaă pe cele vechi. Erau trei subiecte,
trei îîntrebaă ri, care raă maă seseraă toate îîn grija noastraă . Cine erau
don Juan şi tovaraă şii saă i? Ce anume ne faă cuseraă cu adevaă rat? Şi
unde plecaseraă ei cu toţii?
Partea a treia
Darul vulturului
 9. Regula Nagualului
Don Juan fusese extrem de reţinut cu informaţia despre
trecutul şi viaţa lui personalaă . Reticenţa lui era îîn mod
fundamental un mecanism didactic; atîît cîît îîl privea, timpul lui
îîncepuse cîînd devenise un luptaă tor, tot ce i se îîntîîmplase îînainte
era de foarte puţinaă importanţaă .
Tot ce ştiam eu şi La Gorda despre viaţa lui de dinainte era caă
fusese naă scut îîn Arizona, din paă rinţi indieni Yaqui şi Yuma. Cîînd
era îîncaă mic, paă rinţii lui l-au luat saă traă iascaă cu indienii Yaqui din
Mexicul de Nord. La 10 ani a fost prins îîn valul de raă zboaie Yaqui.
Atunci a fost ucisaă mama lui, iar tataă l lui a fost prins de armata
mexicanaă . Şi don Juan şi tataă l lui au fost straă mutaţi îîn cel mai
îîndepaă rtat stat din Yucatan. El a crescut acolo.
Ceea ce i s-a îîntîîmplat îîn aceastaă perioadaă nu ne-a dezvaă luit
niciodataă . Don Juan credea caă nu era nevoie saă ne spunaă . Eu
credeam altfel Împortanţa pe care o daă deam acelui segment din
viaţa lui izvora din convingerea mea caă traă saă turile distinctive şi
autoritatea lui de conducaă tor au apaă rut din inventarul personal
de experienţaă .
Dar bagajul acela de experienţaă , oricîît de important ar fi fost,
nu era cel ce i-a atribuit semnificaţia extraordinaraă pe care o avea
îîn ochii noştri şi îîn ochii celorlalţi tovaraă şi ai saă i. Superioritatea
lui totalaă consta îîn acţiunea îîntîîmplaă toare de a fi fost implicat îîn
„regulaă ”.
A fi cuprins de regulaă poate fi descris ca o viaţaă traă itaă ca un
mit. Don Juan traă ia un mit, un mit care-l prinsese şi îîl faă cuse
Nagual.
Don Juan a spus caă atunci cîînd l-a prins regula, era un om
agresiv şi indisciplinat care traă ia îîn exil, aşa cum traă iau atîîtea mii
de indieni Yaqui îîn acele vremuri. El lucra pe plantaţiile de tutun
din Mexicul de Sud. îîntr-o zi, dupaă muncaă , îîntr-o altercaţie
aproape fatalaă cu un alt muncitor, îîn probleme de bani, el a fost
îîmpuşcat îîn piept. Cîînd şi-a recaă paă tat cunoştinţa, un indian baă trîîn
era aplecat asupra lui, îîngrijindu-i rana din piept cu degetele.
Glonţul nu paă trunsese îîn piept, ci era prins îîn muşchiul de pe o
coastaă . Don Juan a leşinat de douaă -trei ori de şoc, pierdere de
sîînge şi, din propriile sale cuvinte, de teama de a muri. Baă trîînul i-
a scos glonţul şi, deoarece don Juan nu avea unde saă stea, l-a luat
la casa lui şi l-a îîngrijit timp de mai mult de o lunaă .
Baă trîînul indian era bun, dar sever. ÎÎntr-o zi, cîînd don Juan era
destul de puternic, aproape refaă cut, baă trîînul i-a dat o lovituraă
puternicaă îîn spate şi l-a forţat saă treacaă îîntr-o stare de conştiinţaă
avansataă . Apoi, faă raă alte pregaă tiri, el i-a dezvaă luit lui don Juan
fragmentul din regulaă care se referea la Nagual şi rolul saă u.
Don Juan a faă cut exact acelaşi lucru cu mine şi cu La Gorda;
ne-a schimbat nivelele de conştiinţaă şi ne-a expus regula
Nagualului îîn urmaă torul mod:

Puterea care guverneazaă destinul tuturor fiinţelor vii este

denumitaă Vultur, nu pentru caă este un vultur, sau pentru caă are
ceva de-a face cu un vultur, ci pentru caă apare unui vaă zaă tor ca un
vultur incomensurabil, negru ca taă ciunele, stîînd drept, aşa cum
staă un vultur, îînaă lţimea lui atingîînd infinitul.
Cîînd privitorul contemplaă negreala care este Vulturul, patru
izbucniri de luminaă vie dezvaă luie cum este Vulturul. Prima
luminaă , care este ca un fulger, îîl ajutaă pe acesta saă perceapaă
contururile Vulturului. Existaă pete de albeaţaă , care arataă ca
ghearele şi penele Vulturului. O a doua straă lucire de luminaă
dezvaă luie negreala fîîlfîîitoare, generatoare de vîînt, care arataă ca
aripile unui vultur. Cu a treia izbucnire de luminaă , vaă zaă torul
priveşte la un ochi paă trunzaă tor, inuman. Îar a patra şi ultima
luminaă vie dezvaă luie ceea ce face Vulturul.
Vulturul devoreazaă conştiinţa tuturor fiinţelor care erau vii cu
o clipaă îînainte pe acest paă mîînt, au murit şi acum zboaraă spre
ciocul Vulturului, ca un flux neîîncetat de licurici, saă -şi îîntîîlneascaă
proprietarul, raţiunea lor de a fi definit viaţa. Vulturul desface
aceste mici flame, le aplatizeazaă , aşa cum desface un taă baă car
pielea, şi apoi le consumaă , deoarece conştiinţa este hrana
Vulturului.
Vulturul, acea putere care guverneazaă destinele tuturor
fiinţelor vii, reflecta egal şi îîn acelaşi timp acele fiinţe vii. De
aceea, omul nu are nici o posibilitate de a se ruga Vulturului, de a-
i cere favoruri, de a spera îîn mila lui. Partea umanaă a Vulturului
este prea nesemnificativaă pentru a mişca îîntregul.
Un vaă zaă tor îîşi poate da seama ce doreşte Vulturul numai din
acţiunile sale. Vulturul, deşi nu este mişcat de situaţia vreunei
fiinţe vii, a daă ruit un cadou fiecaă reia dintre ele. ÎÎn felul saă u
propriu şi corect, oricare dintre ele, dacaă aşa doreşte, are puterea
de a paă stra flama conştiinţei, puterea de a se opune chemaă rii de a
muri şi de a fi consumataă . Fiecare fiinţaă vie a fost daă ruitaă cu
puterea, dacaă o doreşte, de a caă uta o deschidere spre libertate şi
de a trece prin ea. Este evident pentru vaă zaă torul care vede acea
deschidere şi pentru creaturile care trec prin ea caă Vulturul a
daă ruit acest cadou pentru a perpetua conştiinţa.
ÎÎn scopul de a ghida fiinţele vii spre acea deschidere, Vulturul
a creat Nagualul. Nagualul este o fiinţaă dublaă , caă reia i-a fost
dezvaă luitaă regula. Îndiferent caă este sub forma unei fiinţe umane,
a unui animal, plantaă , sau orice altceva care traă ieşte, Nagualul,
prin virtutea dualitaă ţii sale, este îîndemnat saă caute acel pasaj
ascuns.
Nagualul apare îîn perechi, mascul şi femelaă . Un baă rbat dublu
şi o femeie dublaă devin Nagual dupaă ce le-a fost destaă inuitaă
regula fiecaă ruia îîn parte şi fiecare dintre ei a îînţeles-o şi a
acceptat-o îîn îîntregime.
Pentru ochiul vaă zaă torului, un baă rbat Nagual, sau o femeie
Nagual, apare ca un ou luminos cu patru compartimente. Spre
deosebire de fiinţa umanaă normalaă , care are doar douaă paă rţi, o
parte dreaptaă şi una stîîngaă , Nagualul are o parte stîîngaă îîmpaă rţitaă
îîn douaă secţiuni lungi şi o parte dreaptaă identicaă .
Vulturul a creat primul baă rbat Nagual şi prima femeie Nagual
ca vaă zaă tori şi i-a adus imediat îîn lume ca saă vadaă . Le-a dat patru
luptaă tori femele, care erau „stalkeri”, trei luptaă tori masculi şi un
curier mascul, pe care trebuiau saă -i menţinaă , saă -i intensifice şi saă -
i conducaă spre libertate.
Femelele luptaă tori sîînt denumite cele patru direcţii, cele patru
colţuri ale unui paă trat, cele patru staă ri, patru puncte cardinale,
cele patru personalitaă ţi femele diferite care existaă îîn rasa umanaă .
Prima este estul. Ea este denumitaă ordinea. Este optimistaă , cu
inima uşoaraă , liniştitaă , persistentaă ca o brizaă constantaă .
A doua este nordul. Ea este denumitaă forţa. Este plinaă de
resurse, sinceraă , directaă , tenace ca un vîînt puternic.
A treia este vestul. Ea este denumitaă sentimentul. Este
introspectivaă , miloasaă , isteaţaă , ascunsaă , ca o palaă rece de vîînt.
A patra este sudul. Este denumitaă creşterea. Este educatoare,
vehementaă , timidaă , caldaă , ca un vîînt fierbinte.
Cei trei masculi luptaă tori şi curierul sîînt reprezentanţii celor
patru tipuri de temperamente şi de activitate masculinaă .
Primul tip este omul cunoscaă tor, savantul; un baă rbat nobil,
acela pe care te poţi baza, complet dedicat realizaă rii sarcinii sale,
oricare ar fi ea.
Al doilea tip este omul de acţiune, extrem de volatil, un
tovaraă ş schimbaă tor, mare glumeţ.
Al treilea tip este organizatorul din umbraă , baă rbatul misterios,
de necunoscut. Nu poate fi spus nimic despre el, pentru caă nu
permite nimic saă scape despre el.
Curierul este al patrulea tip. El este asistentul, un baă rbat
taciturn, sumbru, care lucreazaă foarte bine dacaă este direcţionat
corect, dar care nu poate rezista de unul singur.
Pentru a face lucrurile mai uşoare, Vulturul le-a araă tat
baă rbatului Nagual şi femeii Nagual caă fiecare dintre tipurile
acestea de oameni, de baă rbaţi şi femei, au traă saă turi specifice îîn
corpurile luminoase.
Savantul are un fel de semn superficial la suprafaţaă , o
depresiune luminoasaă îîn dreptul plexului solar. ÎÎn unii baă rbaţi, ea
apare ca o zonaă de luminozitate intensaă , uneori linaă şi
straă lucitoare ca o oglindaă faă raă reflexii.
 Omul de acţiune are nişte fibre care emanaă din zona voinţei.
Numaă rul fibrelor variazaă de la una la cinci, maă rimea lor variind
de la o simplaă sfoaraă , la un tentacul gros, ca un bici, de pîînaă la doi
metri şi jumaă tate lungime. Unii au trei astfel de fibre, dezvoltate
îîn tentacule.
Baă rbatul din umbraă este recunoscut nu dupaă o traă saă turaă , ci
dupaă abilitatea sa de a crea, aproape involuntar, o izbucnire de
energie care blocheazaă efectiv atenţia vaă zaă torului. Cîînd este îîn
prezenţa unui astfel de baă rbat, vaă zaă torul se aflaă mai degrabaă
cufundat îîn detalii extreme, decîît îîn vedere.
Asistentul nu are o configuraţie evidentaă . Vaă zaă torilor el le
apare ca o straă lucire limpede, îîntr-un container intact de
luminozitate.
ÎÎn zona femininaă , estul este recunoscut dupaă petele aproape
imperceptibile din luminozitatea ei, ceva ca nişte zone mici
decolorate.
Nordul are o radiaţie completaă ; emanaă o luminaă roşiaticaă ,
aproape ca o caniculaă .
Vestul are un film subţire ce îîl îînfaă şoaraă , un film care face
femeia saă aparaă mai îîntunecataă decîît celelalte.
Sudul are o straă lucire intermitentaă ; straă luceşte pentru o clipaă
şi apoi se opacizeazaă , ca saă straă luceascaă iar.
Baă rbatul şi femeia Nagual au douaă mişcaă ri diferite îîn
corpurile lor luminoase. Paă rţile lor drepte unduiesc, îîn timp ce
paă rţile stîîngi se rotesc.
ÎÎn termeni de personalitate, baă rbatul Nagual este constant,
susţinaă tor, de neschimbat. Femeia Nagual este o fiinţaă raă zboinicaă
şi totuşi relaxataă , conştientaă mereu, dar faă raă a fi stresataă . Amîîndoi
reflectaă cele patru tipuri ale sexului lor, ca patru moduri de
comportament.
Prima comandaă pe care Vulturul a dat-o baă rbatului şi femeii
Nagual a fost saă gaă seascaă singuri un alt grup de patru femele
luptaă tori, patru direcţii, care saă fie replica exactaă a „stalkerilor”,
dar care saă fie visaă toare.
 Visaă torii apar vaă zaă torului ca avîînd un şorţ de filamente ca
firele de paă r îîn secţiunea lor mijlocie. „Stalkerii” au o traă saă turaă
similaraă de şorţ, dar îîn loc de fibre, şorţul constaă din nenumaă rate
protuberanţe rotunde şi mici.
Cele opt femele luptaă tori sîînt îîmpaă rţite îîn douaă grupuri, care
Sîînt denumite planetele dreaptaă şi stîîngaă . Planeta dreaptaă este
formataă din patru „stalkeri”, planeta stîîngaă din patru visaă toare.
Luptaă toarele din fiecare planetaă sîînt îînvaă ţate de Vultur regula
sarcinii lor specifice: „stalkerii” sîînt îînvaă ţate „stalkingul”;
visaă toarele sîînt îînvaă ţate „visatul”.
Cele douaă luptaă toare femele ale fiecaă rei direcţii traă iesc
îîmpreunaă . Ele sîînt atîît de asemaă naă toare, îîncîît se reflectaă una pe
alta şi doar prin impecabilitate pot gaă si linişte şi provocare îîn
reflexia celeilalte.
Singura dataă cîînd cele patru visaă toare sau cele patru „stalkeri”
se adunaă îîmpreunaă este cîînd au de îîndeplinit o sarcinaă duraă ; dar
numai îîn circumstanţe extraordinare trebuie saă -şi uneascaă
mîîinile, deoarece atingerea lor le fuzioneazaă îîntr-o singuraă fiinţaă
şi trebuie folosit doar îîn cazuri de extremaă necesitate sau îîn
momentul paă raă sirii lumii.
Cele douaă femele luptaă tori ale fiecaă rei direcţii sîînt ataşate de
unul dintre luptaă tori, îîn orice combinaţie care este necesaraă .
Astfel, ele pot forma un set de patru case, care sîînt capabile saă
îîncorporeze oricîîţi luptaă tori este nevoie.
Luptaă torii masculi şi curierul pot forma, de asemenea, o
unitate independentaă de patru baă rbaţi, sau fiecare poate
funcţiona ca o fiinţaă solitaraă , cum este dictat de necesitate.
Apoi Nagualul şi grupul saă u au primit comanda saă gaă seascaă
îîncaă trei curieri. Aceştia puteau fi toţi baă rbaţi, sau toţi femei, sau
un grup mixt, dar curierii masculi trebuiau saă fie din al patrulea
tip de baă rbat, asistentul, iar femelele trebuiau saă fie de genul
sudic.
Pentru a fi sigur caă primul Nagual baă rbat îîşi va conduce
grupul spre libertate şi nu va devia din drumul saă u, ori saă devinaă
corupt, Vulturul a luat femeia Nagual îîn cealaltaă lume, pentru a
servi drept gaj, ghidîînd grupul spre deschidere.
Nagualul şi luptaă torii saă i primeau apoi comanda saă uite. Ei
erau plonjaţi îîn îîntuneric şi li se daă deau sarcini noi: sarcina de a-
şi aminti de ei îînşişi şi sarcina de a-şi aminti de Vultur.
Comanda de a uita era atîît de mare, îîncîît toţi erau separaţi. Ei
nu-şi aminteau cine erau. Vulturul intenţiona ca dacaă ei erau
capabili saă -şi aminteascaă de ei, saă -şi gaă seascaă totalitatea lor. Doar
atunci vor avea forţa şi rezistenţa necesaraă pentru a caă uta şi a
face faţaă caă laă toriei lor definitive.
Ultima lor sarcinaă dupaă ce şi-au recîîştigat totalitatea sinelui
era saă gaă seascaă o nouaă pereche de fiinţe duble şi saă le transforme
îîntr-un baă rbat Nagual şi femeia Nagual, dezvaă luindu-le regula. Şi
exact aşa cum primul baă rbat Nagual şi prima femeie Nagual
primiseraă un grup minim, ei trebuiau saă le ofere noii perechi de
Naguali patru femei luptaă toare „stalkeri”, trei masculi luptaă tori şi
un mascul curier.
Cîînd primul Nagual baă rbat şi grupul saă u erau gata saă treacaă
prin deschidere, prima femeie Nagual venea saă -i ghideze. Apoi ei
primeau sarcina de a lua cu ei pe noua femeie Nagual îîn cealaltaă
lume, pentru a servi de gaj pentru ai ei, laă sîînd îîn lume pe noul
Nagual ca saă repete ciclul.
ÎÎn timp ce erau îîn lume, numaă rul minim sub conducerea
Nagualului era şaisprezece: opt femei luptaă toare, patru baă rbaţi
luptaă tori, socotind Nagualul, şi patru curieri. ÎÎn momentul
paă raă sirii lumii, cîînd noua femeie Nagual este cu ei, numaă rul
Nagualului este şaptesprezece. Dacaă puterea lui personalaă îîi
permite saă aibaă mai mulţi luptaă tori, atunci trebuie adaă ugaţi îîn
multipli de patru.

ÎÎl rugasem pe don Juan saă -mi explice cum a devenit regula
cunoscutaă prima dataă omului. El a explicat caă regula era nesfîîrşitaă
şi caă acoperea fiecare faţetaă a comportamentului luptaă torului.
Înterpretarea şi acumularea regulii este munca vaă zaă torilor, a
caă ror singuraă sarcinaă de-a lungul veacurilor a fost saă „vadaă ”
Vulturul, saă -i observe fluxul neîîncetat Din observaţiile lor,
vaă zaă torii trebuie saă fi ajuns la concluzia caă , avîînd îîn vedere caă
acel container luminos care cuprinde umanitatea omului a fost
rupt, este posibil saă afli îîn Vultur o reflectare slabaă a omului.
Dictoanele irevocabile ale Vulturului pot fi apoi îînţelese de
vaă zaă tori, interpretate potrivit de ei şi acumulate sub forma unui
corp de conducaă tor.
Don Juan a explicat caă regula nu era o poveste şi caă a trece
spre libertate nu îînsemna viaţaă eternaă , aşa cum este îînţeleasaă
eternitatea îîn mod comun – adicaă , saă traă ieşti la infinit. Ceea ce
spunea regula era caă poţi paă stra conştiinţa, care îîn mod normal
este preluataă îîn momentul morţii. Don Juan nu putea explica ce
îînsemna saă paă strezi acea conştiinţaă , sau poate nu putea concepe
asta. Binefaă caă torul lui îîi spusese caă , îîn momentul trecerii, intri îîn
a treia atenţie, iar corpul îîn îîntreaga sa entitate este daă ruit cu
cunoaştere. Fiecare celulaă devine instantaneu conştientaă de ea
îînsaă şi şi de totalitatea îîntregului corp.
Binefaă caă torul lui îîi mai spusese caă acest tip de conştiinţaă este
lipsitaă de îînţeles pentru minţile noastre compartimentate. De
aceea, dificultatea luptei luptaă torului era nu atîît saă îînţeleagaă caă
trecerea menţinutaă îîn regulaă era o trecere spre a treia atenţie, ci
mai degrabaă saă conceapaă caă existaă o asemenea conştiinţaă .
Don Juan a spus caă la îînceput, regula ţinea pentru el doar de
domeniul cuvintelor. El nu putea concepe cum putea ea saă intre îîn
domeniul lumii normale şi îîn modurile ei. Totuşi, sub conducerea
eficientaă a binefaă caă torului saă u şi dupaă un mare volum de muncaă ,
el a reuşit, îîn final, saă simtaă adevaă rata naturaă a regulii şi a
acceptat-o total, mai degrabaă ca pe un set pragmatic de directive,
decîît ca pe un mit. De atunci îîncolo, el nu a mai avut probleme cu
realitatea celei de-a treia atenţii. Singurul obstacol îîn drumul saă u
a apaă rut din faptul caă era extrem de convins caă regula era o hartaă
cu care el credea caă trebuia saă caute o deschidere fizicaă îîn lume, o
trecaă toare. Cumva, se laă sase prins inutil la primul nivel al
dezvoltaă rii unui luptaă tor.
 Munca lui don Juan ca şef şi profesor, avea drept scop de a-i
ajuta pe ucenici, şi îîn special pe mine, saă evit greşeala lui. Ceea ce
reuşise saă facaă el cu noi era saă ne conducaă prin cele trei faze ale
dezvoltaă rii unui luptaă tor, faă raă a accentua vreunul dintre ele. ÎÎntîîi
ne-a spus saă luaă m regula ca pe o hartaă ; apoi, ne-a faă cut saă
îînţelegem caă poţi obţine o conştiinţaă extraordinaraă deoarece
existaă aşa ceva; iar îîn final, el ne-a ghidat spre o trecere efectivaă
îîn acea cealaltaă lume ascunsaă a conştiinţei.
Pentru a ne conduce prin prima fazaă , acceptarea regulii ca o
hartaă , don Juan luase secţiunea care se referea la Nagual şi rolul
saă u şi ne araă tase caă ea corespunde unor fapte precise. El a
realizat asta îîn timp ce eram îîn stare de conştiinţaă avansataă ,
permiţîîndu-ne saă avem o interacţiune largaă cu membrii grupului
saă u, care erau personificaă rile vii ale celor opt tipuri de oameni
descrise de regulaă . Înteracţionîînd cu ei, ne-au fost dezvaă luite
aspecte mai complexe şi inclusive ale regulii, pîînaă cîînd am fost
capabili saă ne daă m seama caă eram prinşi îîn reţeaua a ceva care la
îînceput paă rea saă fie un mit, dar care îîn esenţaă era o hartaă .
Don Juan ne-a spus caă îîn aceastaă privinţaă , cazul lui fusese
identic cu al nostru. Binefaă caă torul lui îîl ajutase saă treacaă prin acea
primaă stare, permiţîîndu-i saă aibaă acelaşi tip de interacţiune.
Pentru acest efect, el l-a trecut pe don Juan îînainte şi îînapoi din
partea dreaptaă îîn cea stingaă , exact aşa cum faă cuse el cu noi. ÎÎn
partea stîîngaă , el l-a introdus îîntre membrii grupului saă u, cele opt
luptaă toare şi cei trei luptaă tori şi patru curieri, care erau, aşa cum
trebuia, exemplele cele mai stricte ale tipurilor descrise de
regulaă . Împactul cunoaşterii lor şi a relaţiei cu ei a fost uluitor
pentru don Juan. Nu numai caă l-a forţat saă priveascaă regula ca pe
o hartaă , dar l-a faă cut saă -şi dea seama de magnitudinea
posibilitaă ţilor noastre necunoscute.
El a spus caă atunci cîînd toţi membrii grupului saă u au fost
adunaţi, el era adîînc îînraă daă cinat pe drumul luptaă torului şi luase
de-a gata faptul caă , faă raă nici un efort deschis din partea vreunuia,
ei se dovediseraă a fi copii perfecte ale luptaă torilor din grupul
binefaă caă torului saă u. Similaritatea afiliaţiilor, plaă cerilor şi
neplaă cerilor lor personale şi altele, nu era un rezultat al imitaţiei;
don Juan spunea caă ei aparţineau, aşa cum declara regula, unor
genuri specifice de oameni, care aveau acelaşi sistem de intrare şi
de ieşire a informaţiilor. Singurele diferenţe dintre ei constau îîn
tonul vocilor şi îîn sunetul rîîsului lor.
ÎÎncercîînd saă -mi explice efectele pe care le avusese
interacţiunea cu luptaă torii din grupul binefaă caă torului saă u asupra
sa, don Juan a atins subiectul deosebirii foarte semnificative
dintre el şi binefaă caă torul saă u îîn modul îîn care au interpretat
regula şi, de asemenea, îîn modul îîn care au condus şi i-au îînvaă ţat
pe luptaă tori saă o accepte ca pe o hartaă . El spunea caă existaă douaă
tipuri de interacţiune – universalaă şi individualaă . Înterpretaă rile
universale iau afirmaţiile care formeazaă corpul regulii la
adevaă rata lor valoare. Un exemplu ar fi saă spui caă Vulturul nu este
interesat de acţiunile omului şi, totuşi, i-a daă ruit omului o trecere
spre libertate.
Pe de altaă parte, o interpretare individualaă este o concluzie
curentaă la care ajung vaă zaă torii, folosind ca premize interpretaă rile
universale. Un exemplu ar fi saă spui caă datoritaă lipsei de grijaă a
Vulturului, ar trebui saă maă asigur caă şansele mele de a atinge
libertatea sîînt intensificate, poate chiar de propria mea
consacrare.
Potrivit lui don Juan, el şi binefaă caă torul saă u se deosebeau
destul de mult îîn privinţa metodelor folosite pentru a-şi conduce
oamenii. Don Juan spunea caă starea binefaă caă torului saă u era
severitatea; el conducea cu o mîînaă de fier şi urmîîndu-şi
convingerea caă , îîn cazul Vulturului, pomenile erau excluse, el n-a
faă cut niciodataă ceva cuiva îîn vreun mod direct. ÎÎn loc de asta, el
ajuta activ pe oricine saă se ajute singur. El considera caă darul de
libertate al Vulturului nu era o raă splataă , ci norocul de a avea o
şansaă .
Don Juan, deşi aprecia meritele binefaă caă torului saă u îîn metodaă ,
nu era de acord cu el Mai tîîrziu, cîînd a fost singur, el îînsuşi a
„vaă zut” caă pierdea foarte mult timp preţios. Pentru el era mai
expeditiv saă prezinte fiecaă ruia o situaţie dataă şi saă -l forţeze s-o
accepte, decîît saă aştepte pîînaă cîînd era gata saă îîi facaă faţaă singur.
Asta a fost metoda lui cu mine şi cu ceilalţi ucenici.
Momentul îîn care aceastaă deosebire de conducere a avut cea
mai mare greutate pentru don Juan a fost cîînd a apaă rut
interacţiunea obligatorie pe care el a avut-o cu luptaă torii
binefaă caă torului saă u. Comanda regulii era ca binefaă caă torul lui saă
gaă seascaă pentru don Juan îîntîîi o femeie Nagual şi apoi un grup de
patru femei şi de patru baă rbaţi pentru a forma grupul saă u de
luptaă tori. Binefaă caă torul lui a „vaă zut” caă don Juan nu avea destulaă
putere personalaă pentru a-şi asuma responsabilitatea unei femei
Nagual şi, astfel, a inversat succesiunea şi a cerut femeilor din
grupul saă u saă gaă seascaă pentru don Juan îîntîîi cele patru femei şi
apoi pe cei patru baă rbaţi.
Don Juan s-a confesat caă a fost naă ucit de ideea unei astfel de
inversaă ri. El îînţelesese caă acele femei erau pentru folosul lui, iar
îîn mintea sa asta îînsemna sexul. Totuşi, scaă parea lui a fost saă -i
destaă inuie binefaă caă torului saă u ideile sale, iar acesta l-a pus
imediat îîn contact cu baă rbaţii şi femeile din propriul saă u grup şi l-
a laă sat singur saă interacţioneze cu ei.
Pentru don Juan, saă îîntîîlneascaă acei luptaă tori a fost o
adevaă rataă corvoadaă , nu numai pentru caă ei erau, îîn mod
deliberat, dificili cu el, ci, deoarece natura acelei îîntîîlniri a fost
destinataă a fi o breşaă .
Don Juan a spus caă interacţiunea îîn conştiinţa de parte stingaă
poate avea loc numai dacaă toţi participanţii îîmpaă rtaă şesc aceeaşi
stare. De aceea, el nu ne laă sa saă intraă m îîn conştiinţa de parte
stîîngaă decîît pentru a ne stabili interacţiunea cu luptaă torii saă i.
Asta era procedura pe care a urmat-o binefaă caă torul lui cu el.
Don Juan mi-a faă cut o scurtaă descriere a ceea ce avusese loc îîn
timpul primei îîntîîlniri a lui cu membrii grupului binefaă caă torului
sau. Îdeea lui era caă , dacaă eu puteam folosi experienţa lui, poate
caă aceasta putea fi un exemplu referitor la ce maă putea aştepta. El
a spus caă lumea binefaă caă torului saă u avea o regularitate magnificaă .
Membrii grupului saă u erau indieni din tot Mexicul. Atunci cîînd i-a
îîntîîlnit, ei traă iau îîntr-o zonaă montanaă izolataă din Mexicul de Sud.
 Dupaă ce au ajuns la casa lor, don Juan a fost confruntat cu
douaă femei identice, cele mai mari indience pe care le vaă zuse
vreodataă . Ele erau posace şi rele, dar aveau traă saă turi foarte
plaă cute. Cîînd el a îîncercat saă treacaă printre ele, l-au prins îîntre
abdomenele lor imense, l-au prins de braţe şi au îînceput saă -l
bataă . L-au aruncat la paă mîînt şi s-au aşezat pe el, aproape saă -i
rupaă cutia toracicaă . L-au ţinut imobilizat peste douaă sprezece ore,
îîn timp ce au condus o negociere pe loc cu binefaă caă torul lui, care
a trebuit saă vorbeascaă non-stop de-a lungul nopţii, pîînaă cîînd l-au
laă sat pe don Juan saă se ridice îîn cele din urmaă , pe la mijlocul
dimineţii. El spunea caă ceea ce l-a speriat cel mai mult a fost
hotaă rîîrea care se citea îîn ochii acelor femei. Se gîîndea caă era
terminat, caă ele o saă stea pe el pîînaă cîînd o saă moaraă , aşa cum
spuneau caă au de gîînd.
ÎÎn mod normal, ar fi trebuit saă fie o perioadaă de cîîteva
saă ptaă mîîni îînainte saă îîntîîlneascaă un alt grup de luptaă tori, dar
datoritaă faptului caă binefaă caă torul lui plaă nuia saă -l lase îîn mijlocul
lor, don Juan s-a dus imediat saă -i îîntîîlneascaă pe ceilalţi. Î-a îîntîîlnit
pe toţi îîntr-o zi şi toţi l-au tratat ca pe un rahat. Ei argumentau caă
nu era omul pentru sarcina lor, caă era prea grosolan şi prea
tîîmpit; tîînaă r, dar deja senil îîn acţiunile sale. Binefacaă torul a
pledat straă lucitor îîn apaă rarea lui; le-a spus caă ei puteau schimba
aceste condiţii şi caă ar trebui saă fie o adevaă rataă îîncîîntare pentru
ei şi pentru don Juan saă preia acea provocare.
Don Juan a spus caă prima lui impresie a fost adevaă rataă . Pentru
el era doar muncaă şi chin de atunci îîncolo. Femeile au „vaă zut” caă
el era indisciplinat şi nu putea fi crezut caă este îîn stare saă
realizeze sarcina complexaă şi delicataă de a conduce patru femei.
Deoarece erau şi ele vaă zaă toare, ele şi-au faă cut propria lor
interpretare asupra rezultatelor şi au decis caă ar fi de ajutor
pentru don Juan saă aibaă îîntîîi cei patru baă rbaţi luptaă tori şi apoi
cele patru femele. Don Juan a spus caă „vederea” lor fusese
corectaă , deoarece pentru a lucra cu femei luptaă toare, un Nagual
trebuie saă fie îîntr-o stare de putere totalaă , o stare de seninaă tate şi
de control, îîn care sentimentele omeneşti saă joace o parte
minimaă , o stare care pe acea vreme era de neconceput pentru el.
 Binefaă caă torul lui îîi pusese sub directa supraveghere a celor
douaă femei vestice ale sale, cele mai dure şi mai intransigente
luptaă toare dintre ai lui. Don Juan spunea caă toate femeile vestice,
conform regulii, îînnebunesc şi trebuie avut grijaă de ele. Sub
silnicia „visatului” şi „stalkingului”, ele îîşi pierd paă rţile drepte,
minţile lor. Raţiunea lor arde uşor datoritaă faptului caă conştiinţa
lor de parte stîîngaă este extraordinar de acutaă . Odataă ce-şi pierd
partea raţionalaă , ele devin „visaă toare” şi „stalkeri” faă raă egal,
deoarece nu mai au nici un balast raţional pentru a le reţine.
Don Juan a spus caă acele femei l-au vindecat de poftele sale
trupeşti. Aşa îîncîît a petrecut aproape tot timpul suspendat îîntr-
un harnaşament de tavanul bucaă taă riei lor rurale, ca o şuncaă pusaă
la afumat, pîînaă cîînd a fost complet purificat de gîînduri de
cîîştiguri şi gratificaţii personale.
Don Juan a explicat caă un harnaşament de piele este un
mecanism superb pentru a trata anumite maladii care nu sîînt
fizice. Îdeea este caă o persoanaă cu cîît este suspendataă mai sus şi
cu cîît este mai mult apaă rataă saă nu atingaă paă mîîntul, atîîrnîînd îîn aer,
cu atîît sîînt mai bune posibilitaă ţile de curaă ţire.
ÎÎn timp ce era curaă ţit de luptaă toarele vestice, celelalte femei
erau angajate îîn procesul gaă sirii baă rbaţilor şi femeilor pentru
grupul lui. Le-au trebuit ani de zile pentru a realiza acest lucru. ÎÎn
acest timp, don Juan era forţat saă interacţioneze cu toţi luptaă torii
binefaă caă torului saă u singur. Prezenţa acelor luptaă tori şi contactul
saă u cu ei erau atîît de copleşitoare pentru don Juan, îîncîît el credea
caă nu va mai scaă pa de ei. Rezultatul a fost adeziunea lui totalaă şi
literalaă la corpul regulii. Don Juan a spus caă a petrecut un timp de
neîînlocuit gîîndindu-se la existenţa unui pasaj efectiv spre
cealaltaă lume. El privea o astfel de grijaă ca pe o pierdere care
trebuia evitataă cu orice preţ. Pentru a maă proteja de asta, el a
permis ca interacţiunea necesaraă cu membrii grupului saă u saă
aibaă loc îîn timp ce eram protejat de prezenţa La Gordei, sau a
oricaă rui altuia dintre ucenici.
ÎÎn cazul meu, îîntîîlnirea cu luptaă torii lui don Juan era
rezultatul final al unui proces lung. ÎÎn conversaţiile cu don Juan
nu era nici o menţiune asupra lor. Ştiam despre existenţa lor doar
din interferenţa expusaă la regulaă , pe care mi-o dezvaă luia treptat.
Mai tîîrziu, el a admis caă au existat şi caă ulterior va trebui saă -i
îîntîîlnesc. El m-a pregaă tit pentru îîntîîlnire, dîîndu-mi indicaţii şi
instrucţiuni generale.
Don Juan m-a avertizat despre o greşealaă comunaă , aceea de a
supraestima conştiinţa de parte stîîngaă , de a fi ameţit de claritatea
şi puterea ei. El a spus caă a fi îîn partea stingaă nu îînseamnaă caă eşti
imediat eliberat de nebunie – îînseamnaă doar o capacitate extinsaă
pentru percepţie, o facilitate mai mare de a îînţelege şi a îînvaă ţa şi
mai presus de toate, o abilitate mai mare de a uita.
Pe maă suraă ce se apropia timpul pentru a maă îîntîîlni cu
luptaă torii lui don Juan, el mi-a faă cut o descriere limitataă a
grupului binefaă caă torului saă u, tot ca un ghid pentru folosul meu. El
a spus caă pentru un privitor, lumea binefaă caă torului saă u ar fi putut
apare uneori ca formataă din patru case. Prima era formataă din
femeile sudice şi din curierul Nagualului; a doua de femeile
estice, savantul şi un curier mascul; a treia de femeile nordice,
omul de acţiune şi un alt mascul curier, şi a patra de femeile
vestice, omul din umbraă şi un al treilea curier mascul.
Alteori lumea aceea putea apare ca fiind formataă din grupuri.
Era un grup de patru baă rbaţi mai baă trîîni şi diferiţi care erau
binefaă caă torul lui don Juan şi cei trei luptaă tori baă rbaţi ai saă i. Apoi
un grup de patru baă rbaţi foarte asemaă naă tori unul cu altul care
erau curierii. Un grup compus din douaă seturi de femei aparent
gemene identice, care traă iau îîmpreunaă şi erau femeile sudice şi
vestice. Şi alte douaă seturi de femei aparent surori, care erau
femeile vestice şi nordice.
Nici una dintre aceste femei nu erau rude – ele araă tau aşa
doar datoritaă imensei puteri personale pe care o avea
binefaă caă torul lui don Juan. Don Juan descria femeile sudice ca
fiind doi mastodonţi, îînfricoşaă toare îîn aparenţaă , dar foarte calde
şi prietenoase. Femeile estice erau foarte frumoase, proaspete şi
simpatice, o adevaă rataă îîncîîntare pentru ochi şi urechi. Femeile
nordice erau complet feminine, vanitoase, cochete, îîngrijorate de
îîmbaă trîînire dar, de asemenea, teribil de directe şi neraă bdaă toare.
Uneori, femeile vestice erau nebune, iar alteori erau
personificarea severitaă ţii şi scopului. Ele erau cele care l-au
tulburat cel mai mult pe don Juan, pentru caă nu putea asocia
faptul caă ele erau atîît de sobre, bune şi ajutaă toare, cu faptul caă îîn
orice moment îîşi puteau pierde acea stare şi deveneau nebune.
Pe de altaă parte, baă rbaţii nu erau îîn nici un mod memorabili
pentru don Juan. El se gîîndea caă nu era nimic remarcabil la ei.
Paă reau saă fi fost complet absorbiţi de forţa şocantaă a determinaă rii
femeilor şi de personalitatea copleşitoare a binefaă caă torului lor.
ÎÎn ce priveşte trezirea sa, don Juan a spus caă , dupaă ce a fost
aruncat îîn lumea binefaă caă torului saă u, şi-a dat seama cîît de uşor şi
convenabil fusese pentru el saă treacaă prin viaţaă faă raă nici o
constrîîngere. El a îînţeles caă greşeala lui fusese credinţa caă ţintele
sale erau singurele pe care merita saă le aibaă un baă rbat. Toataă
viaţa lui fusese saă rac; de aceea, ambiţia lui consumatoare era saă
aibaă posesiuni materiale, saă fie „cineva”. El fusese atîît de
preocupat de dorinţa de a ajunge îîn frunte, îîncîît nu avusese timp
saă examineze ceva. Trecuse bucuros de partea binefaă caă torului
saă u, deoarece îîşi daă duse seama caă i se oferea şansa de a face ceva
din el. Dacaă nu altceva, se gîîndea caă ar putea îînvaă ţa saă fie un
vraă jitor. El credea caă imersiunea îîn lumea binefaă caă torului saă u ar
putea avea acelaşi efect cu cel al Cuceririi Spaniole asupra culturii
indiene. Ea a distrus totul, dar a şi forţat o autoexaminare
zguduitoare.

Raă spunsul meu la pregaă tirile de a îîntîîlni grupul lui don Juan
nu a fost, lucra ciudat, generat de teamaă sau de veneraţie, ci de o
grijaă meschinaă intelectualaă asupra a douaă subiecte. Primul a fost
afirmaţia caă existaă doar patru tipuri de baă rbaţi şi de femei îîn
lume. M-am contrazis cu don Juan caă gama de variaţie individualaă
îîn oameni era prea mare pentru a o clasifica atîît de simplu. El n-a
fost de acord cu mine. A spus caă regula era definitivaă , şi caă nu
permitea un numaă r nedefinit de tipuri de oameni.
 Al doilea subiect era contextul cultural al cunoaşterii lui don
Juan. El nu ştia asta. Se privea ca pe un produs al unui fel de Pan-
Îndianism. Presupunerea lui despre originile ei era caă , la un
moment dat, îîn lumea de dinainte de Cucerire, manipularea celei
de-a doua atenţii a devenit viciataă . S-a dezvoltat faă raă nici o
reţinere poate mai mult de o mie de ani, pîînaă îîn punctul îîn care
şi-a pierdut forţa. Practicanţii acelor vremuri, nu aveau probabil
nevoie de control şi, astfel, faă raă reţinere, a doua atenţie, îîn loc saă
devinaă mai puternicaă , a devenit mai slabaă , îîn virtutea
complexitaă ţii sale maă rite. Apoi au sosit invadatorii spanioli şi, cu
tehnologia lor superioaraă , au distrus lumea indianaă . Don Juan
spunea caă binefaă caă torul lui era convins caă o mîînaă din acei
luptaă tori au supravieţuit şi au fost capabili saă -şi reasambleze
cunoaşterea şi saă -şi direcţioneze drumul. Ceea ce cunoşteau don
Juan şi binefaă caă torul saă u despre a doua atenţie era versiunea
restructurataă , o versiune nouaă , care avea constrîîngeri interne,
deoarece fusese forjataă îîn condiţii dure de oprimare.
 10. Grupul de luptători al Nagualului
Cîînd don Juan a considerat caă era timpul ca eu saă am prima
îîntîîlnire cu luptaă torii saă i, mi-a schimbat nivelurile de conştiinţaă .
Apoi el mi-a spus clar caă nu va avea nimic de-a face cu modul lor
de a maă primi. M-a avertizat caă dacaă ei se decideau saă maă bataă , el
nu-i va putea opri. Puteau face orice cu mine, îîn afaraă de a maă
ucide. A accentuat de mai multe ori caă luptaă torii din grupul saă u
erau o replicaă perfectaă a celor din grupul binefaă caă torului saă u,
exceptîînd doar faptul caă unele dintre femei erau mai dure şi caă
toţi baă rbaţii erau unici şi puternici. De aceea, prima mea îîntîîlnire
cu ei ar putea semaă na cu o coliziune frontalaă .
Eram nervos şi neliniştit, pe de o parte, şi curios, pe de altaă
parte. Mintea mea faă cea nenumaă rate speculaţii, majoritatea
referindu-se la modul îîn care ar fi araă tat luptaă torii.
Don Juan a spus caă avea de ales îîntre a maă îînvaă ţa saă memorez
un ritual complicat, aşa cum fusese el pus saă facaă , sau a face din
acea îîntîîlnire cea mai normalaă îîntîîlnire posibilaă . El aştepta o
indicaţie care saă -i arate ce alternativaă saă aleagaă . Binefaă caă torul lui
faă cuse ceva similar, doar caă el insistase ca don Juan saă îînveţe îîntîîi
ritualul, îînainte saă i se prezinte indicaţia. Cîînd don Juan şi-a
dezvaă luit visele lui sexuale, binefaă caă torul lui le-a interpretat
drept o indicaţie, a verificat ritualul şi a ajuns saă se roage ca un
nebun pentru viaţa lui don Juan.
ÎÎn cazul meu, don Juan voia o indicaţie îînainte saă maă îînveţe
ritualul. Îndicaţia a apaă rut cîînd don Juan şi cu mine mergeam cu
maşina printr-un oraş de frontieraă şi m-a oprit un poliţist. El
credea caă sîînt un straă in intrat ilegal îîn ţaraă . Doar dupaă ce i-am
araă tat paşaportul, despre care a crezut caă era fals, şi alte
documente, m-a laă sat saă plec. Don Juan fusese tot timpul pe locul
din faţaă , cu mine, dar poliţistul nici nu-l baă gase îîn seamaă . Se
focalizase doar asupra mea. Don Juan s-a gîîndit caă era indicaţia
pe care o aşteptase. Înterpretarea lui era caă ar fi foarte periculos
pentru mine saă atrag atenţia asupra mea şi a ajuns la concluzia caă
lumea mea trebuia saă fie o lume de candoare şi de absolutaă
simplitate- ritualul elaborat şi forţarea nu se potriveau
caracterului meu. Totuşi, el a hotaă rîît caă o îînregistrare minimaă a
distribuţiilor ritualistice era necesaraă pentru a face cunoştinţaă cu
luptaă torii saă i. Trebuia saă îîncep prin a maă apropia de ei prin sud,
deoarece asta este direcţia din care vine puterea îîn flux neîîncetat.
Forţa vieţii zboaraă spre noi dinspre sud şi ne paă raă seşte plutind
spre nord. El a spus caă singura deschidere spre lumea Nagualului
era prin sud şi caă poarta era faă cutaă din douaă fete luptaă toare, care
vor trebui saă maă salute şi saă maă lase saă trec prin ea, dacaă aşa
decideau.
M-a luat îîntr-un oraş din Mexicul Central, la o casaă la ţaraă .
Apropiindu-ne de ea pe jos, din direcţie sudicaă , am vaă zut douaă
indience masive, stîînd îîn picioare, la vreun metru şi douaă zeci una
de alta, faţaă îîn faţaă . Erau la vreo nouaă -zece metri de uşa casei,
îîntr-o zonaă unde ţaă rîîna era baă taă toritaă . Cele douaă femei erau
extraordinar de musculoase şi rigide. Amîîndouaă aveau paă rul
negru şi lung, prins cu o bandaă groasaă . Araă tau ca nişte surori.
Aveau cam aceeaşi îînaă lţime şi greutate – m-am gîîndit caă araă tau
cam de un metru şaizeci îînaă lţime şi cam şaizeci şi opt de
kilograme. Una dintre ele avea tenul extrem de îînchis la culoare,
aproape negru, cealaltaă era mai deschisaă la faţaă . Erau îîmbraă cate
asemeni femeilor din Mexicul Central – rochii lungi şi pline, cu
şaluri şi sandale de casaă .
Don Juan m-a oprit la un metru de ele. M-a îîntors spre femeia
din stîînga noastraă şi m-a pus cu faţa spre ea. A spus caă numele ei
era Cecilia şi caă era o „visaă toare”. Apoi s-a îîntors brusc, faă raă saă -mi
dea timp saă spun ceva şi m-a îîntors cu faţa spre cea mai îînchisaă la
ten, spre dreapta noastraă . A spus caă numele ei era Delia şi caă era
un „stalker”. Femeile au dat din cap a salut. N-au zîîmbit, n-au dat
mîîna cu mine şi n-au faă cut nici un alt gest de bun-venit.
Don Juan a trecut printre ele, ca şi cum ar fi fost douaă coloane
care marcau o poartaă . Apoi a faă cut doi paşi şi s-a îîntors, ca şi cum
ar fi aşteptat ca femeile saă maă invite saă trec şi eu. Ele m-au privit
calm pentru o clipaă . Apoi Cecilia m-a rugat saă intru, ca şi cum aş fi
fost chiar îîn faţa unei uşi.
Don Juan ne-a condus spre casaă . La uşa din faţaă era un baă rbat.
Era foarte zvelt. La prima vedere araă ta extrem de tîînaă r, dar la o
examinare mai atentaă araă ta de vreo şaizeci de ani. Mi-a dat
impresia de a fi un copil îîmbaă trîînit; mic, vîînos, cu ochi îîntunecaţi
şi paă trunzaă tori. Era ca o apariţie fermecataă , o umbraă . Don Juan mi
l-a prezentat drept Emilito şi a spus caă era curierul lui şi ajutor la
toate, şi caă îîmi va ura bun-venit din partea lui.
Mi se paă rea caă Emilito era îîntr-adevaă r fiinţa cea mai potrivitaă
pentru a ura cuiva bun-venit. Zîîmbetul lui era radiant; dinţii saă i
mici erau perfect egali. A dat mîîinile cu mine, sau mai exact şi-a
îîncrucişat antebraţele şi mi-a strîîns ambele mîîini. Paă rea caă
emanaă voioşie; oricine ar fi jurat caă era entuziasmat saă maă
îîntîîlneascaă . Vocea lui era foarte moale şi ochii îîi aruncau scîîntei.
Am intrat îîntr-o cameraă foarte mare. Acolo mai era o femeie.
Don Juan a spus caă numele ei era Teresa şi caă era curierul Ceciliei
şi a Deliei. Era, probabil, uşor trecutaă de treizeci de ani şi araă ta îîn
mod clar ca fiind sora Ceciliei. Era foarte taă cutaă , dar foarte
prietenoasaă . L-am urmat pe don Juan îîn spatele casei, unde era o
verandaă acoperitaă . Era o zi caldaă . Ne-am aşezat acolo la o masaă şi,
dupaă o cinaă frugalaă , am discutat pîînaă dupaă miezul nopţii.
Emilito era gazda. El a fermecat şi a îîncîîntat pe toţi cu
poveştile lui exotice. Femeile s-au relaxat. Ele erau un auditoriu
perfect pentru el. Saă auzi rîîsul femeilor era o plaă cere desaă vîîrşitaă .
Erau extraordinar de musculoase, sigure pe ele şi materiale. La
un moment dat, cîînd Emilito a spus caă Cecilia şi Delia erau ca
douaă mame pentru el şi Teresa ca o fiicaă , ele l-au luat şi l-au
aruncat îîn aer ca pe un copil.
Dintre cele douaă femei, Delia paă rea mai raţionalaă , mai cu
capul pe umeri. Cecilia era, probabil, mai rezervataă , dar paă rea saă
aibaă mai multaă forţaă interioaraă . Ea îîmi daă dea impresia caă era mai
intolerantaă sau mai neraă bdaă toare; paă rea puţin enervataă de unele
dintre poveştile lui Emilito. Oricum, ea era pe marginea
scaunului, cîînd el spunea ceea ce denumea „poveşti ale
eternitaă ţii”, fiecare poveste fiind prefaţataă cu fraza, „Ştiţi, dragi
prieteni, caă …?” Povestea care m-a impresionat cel mai mult a fost
cea despre nişte creaturi care, spunea el, existaă îîn univers, şi sîînt
cele mai apropiate de fiinţele umane, faă raă a fi umane; creaturi
care erau obsedate de mişcare şi erau capabile saă detecteze cea
mai micaă fluctuaţie îîn interiorul lor şi îîn jurul lor. Creaturile erau
atîît de sensibile la mişcare, îîncîît era un blestem pentru ele.
Mişcarea le provoca atîîta durere, îîncîît ambiţia lor supremaă era saă
gaă seascaă liniştea. Emilito îîşi presaă ra spaţiul dintre poveştile
eternitaă ţii cu cele mai exagerate glume faă raă perdea. Datoritaă
talentelor lui incredibile de povestitor, am îînţeles fiecare dintre
poveştile lui ca pe o metaforaă , o parabolaă cu care voia saă ne îînveţe
cîîte ceva.
Don Juan a spus caă Emilito nu faă cea decîît saă redea ceea ce
vedea el îîn caă laă toriile sale îîn necunoscut. Rolul unui curier este saă
caă laă toreascaă îînaintea Nagualului, ca o avangardaă îîntr-o
operaţiune militaraă . Mergea pîînaă la limitele celei de-a doua
atenţii şi tot ceea ce vedea el spunea şi celorlalţi.

A doua mea îîntîîlnire cu luptaă torii lui don Juan a fost tot
aranjataă ca şi prima. îîntr-o zi, don Juan mi-a schimbat nivelurile
de conştiinţaă şi mi-a spus caă aveam a doua îîntîîlnire. Am plecat cu
maşina la Zacatecas, îîn Mexicul de Nord. Am ajuns acolo
dimineaţa foarte devreme. Don Juan a spus caă asta era doar o
oprire şi caă trebuia saă ne odihnim pîînaă a doua zi, îînainte saă maă
angajez îîn a doua îîntîîlnire oficialaă cu femeile estice şi cu
luptaă torul savant din grupul saă u. Apoi el mi-a explicat gîîndirea pe
care a avut-o îîn alegerea îîntîîlnirilor, gîîndire delicataă şi complexaă .
A spus caă îîntîîlnisem sudul şi curierul la prîînz, deoarece el a faă cut
o interpretare individualaă a regulii şi a ales ora aceea ca saă
reprezinte noaptea. Sudul era îîntr-adevaă r noaptea – o noapte
prietenoasaă , caldaă şi plaă cutaă – şi caă îîn mod normal ar fi trebuit saă
mergem saă îîntîîlnim cele douaă femei sudice dupaă miezul nopţii.
Totuşi, asta ar fi fost de raă u augur pentru mine, deoarece direcţia
mea generalaă era spre luminaă , spre optimism, un optimism care
lucreazaă armonios îîn misterul nopţii. A spus caă exact asta era
ceea ce faă cuse el îîn ziua aceea; ne distraseraă m unii îîn compania
altora pîînaă cîînd afaraă se laă sase îîntunericul. Maă îîntrebasem de ce
ei nu aprinseseraă luminile.
Don Juan a spus caă estul, pe de altaă parte, era dimineaţa,
lumina, şi caă vom îîntîîlni femeile estice îîn ziua urmaă toare,
dimineaţa.
ÎÎnainte de micul dejun am mers îîn piaţaă şi ne-am aşezat pe o
bancaă . Don Juan mi-a spus caă voia saă raă mîîn acolo şi saă -l aştept,
deoarece avea nişte treburi de rezolvat. A plecat şi, la scurt timp
dupaă aceea, a venit o femeie şi s-a aşezat la celaă lalt capaă t al
baă ncii. Nu i-am dat atenţie şi am îînceput saă citesc un ziar. O clipaă
mai tîîrziu i s-a alaă turat o altaă femeie. Am vrut saă maă aşez pe o altaă
bancaă , dar mi-am amintit caă don Juan spusese îîn mod special caă
trebuia saă -l aştept acolo. Am îîntors spatele femeilor şi aş fi uitat
caă ele sîînt acolo, deoarece erau foarte taă cute, cîînd a apaă rut un
baă rbat care le-a salutat şi a raă mas îîn picioare cu faţa la mine. Am
îînţeles din conversaţia lor caă femeile îîl aşteptau. Baă rbatul şi-a
cerut scuze caă a îîntîîrziat. El voia îîn mod evident saă se aşeze. M-
am dat la o parte, ca saă -i fac loc, mi-a mulţumit şi şi-a cerut scuze
caă maă deranjase. A spus caă erau complet pierduţi îîn oraş, pentru
caă erau oameni de la ţaraă , şi caă au fost o dataă îîn Mexico City şi
aproape au murit îîn trafic. M-a îîntrebat dacaă locuiam îîn
Zavatecas. Am spus nu şi eram gata saă termin conversaţia cu asta,
dar îîn zîîmbetul lui era ceva foarte atraă gaă tor. Era un baă trîîn
remarcabil de bine faă cut pentru vîîrsta lui. Nu era indian. Paă rea saă
fie un domn-fermier dintr-un mic oraă şel. Purta costum şi avea
paă laă rie de pai. Traă saă turile lui erau foarte delicate. Avea pielea
aproape transparentaă . Avea nasul cu puntea îînaltaă , o guraă micaă şi
o barbaă albaă , perfect îîntreţinutaă . Araă ta extraordinar de saă naă tos şi
totuşi paă rea fragil. Era de îînaă lţime medie şi bine faă cut, dar îîn
acelaşi timp daă dea impresia caă este zvelt, aproape vlaă guit.
S-a ridicat şi s-a prezentat. Mi-a spus caă numele lui era
Vicente Medrano şi caă venise îîn ziua aceea îîn oraş cu afaceri. Apoi
a araă tat spre cele douaă femei şi a spus caă erau surorile lui.
Femeile s-au ridicat şi au venit îîn faţa noastraă . Erau foarte suple
şi cu tenul mai îînchis decîît fratele lor. Erau, de asemenea, mult
mai tinere. Una dintre ele ar fi putut saă -i fie fiicaă . Am remarcat caă
pielea lor nu era ca a lui; a lor era uscataă . Cele douaă femei araă tau
foarte bine. Ca şi baă rbatul, aveau traă saă turi fine şi ochii foarte
limpezi şi calmi. Aveau cam un metru şi şaizeci de centimetri
îînaă lţime. Purtau rochii frumos lucrate, dar cu şalurile, pantofii
faă raă tocuri şi ciorapii din bumbac îînchis, araă tau ca nişte fermiere
îînstaă rite. Cea mai baă trîînaă paă rea trecutaă de cincizeci şi cinci de
ani, cealaltaă araă ta cu vreo zece ani mai tîînaă raă .
Baă rbatul mi le-a prezentat. Cea mai baă trîînaă se numea Carmela
şi cea mai tîînaă raă Hermelinda. M-am ridicat şi am dat scurt mîîinile
cu ele. Le-am îîntrebat dacaă aveau copii. ÎÎntrebarea asta era un
îînceput sigur de conversaţie pentru mine. Femeile au rîîs la
unison, şi-au trecut mîîinile peste stomac, ca saă -mi arate cîît de
neted era. Baă rbatul a explicat calm caă surorile lui erau fete
baă trîîne şi caă el îînsuşi era un baă trîîn celibatar. Mi-a maă rturisit,
jumaă tate îîn glumaă , caă , din nefericire, surorile lui erau prea
baă rbaă toase, le lipsea feminitatea care o face pe o femeie saă fie
doritaă , astfel caă fuseseraă incapabile saă -şi gaă seascaă baă rbaţi.
Am spus caă ele araă tau foarte bine, avîînd îîn vedere rolul servil
al femeilor îîn societatea noastraă . Femeile n-au fost de acord cu
mine; ele au spus caă n-ar fi fost deranjate deloc saă fie servitoare,
dacaă ar fi gaă sit baă rbaţii care saă vrea saă le fie staă pîîni. Cea mai
tîînaă raă a spus caă problema era caă tataă l lor nu reuşise saă le îînveţe
saă se poarte ca nişte femei. Baă rbatul a comentat cu un oftat caă
tataă l lor era atîît de autoritar, îîncîît îîl oprise şi pe el saă se
caă saă toreascaă , neglijîînd îîn mod deliberat saă -l îînveţe cum saă fie un
baă rbat adevaă rat. Au oftat toţi trei şi araă tau trişti. ÎÎmi venea saă rîîd.
Dupaă o taă cere lungaă , ne-am aşezat iar şi baă rbatul a spus caă ,
dacaă mai staă team pe bancaă , voi avea şansa saă -l îîntîîlnesc pe tataă l
lor, care araă ta îîncaă foarte bine pentru vîîrsta lui avansataă . El a
adaă ugat pe un ton timid caă tataă l lor îîi va lua saă maă nîînce, pentru caă
ei nu aveau niciodataă bani asupra lor. Tataă l se ocupa îîntotdeauna
de aceste probleme.
 Eram consternat. Baă trîînii aceştia care araă tau atîît de puternici
erau îîn realitate ca nişte copii slabi şi dependenţi. Le-am spus la
revedere şi m-am ridicat saă plec. Baă rbatul şi surorile lui au
insistat saă mai stau. M-au asigurat caă tataă l lor s-ar bucura dacaă aş
mîînca cu ei. Nu voiam saă -l îîntîîlnesc pe tataă l lor, şi totuşi, eram
curios. Le-am spus caă şi eu aşteptam pe cineva. Atunci, femeile au
îînceput saă chicoteascaă şi apoi au izbucnit îîntr-un rîîs tumultuos.
Baă rbatul a cedat şi el unui acces de rîîs. Maă simţeam prost. Am
vrut saă o şterg de acolo. ÎÎn acel moment s-a araă tat don Juan şi am
devenit conştient de manevra lor. Nu m-am gîîndit caă era
amuzant.
Ne-am ridicat cu toţii. Ei îîncaă mai rîîdeau, îîn timp ce don Juan
îîmi spunea caă aceste femei sîînt estul, Carmela era „stalker” şi
Hermelinda „visaă toare” şi caă Vicente era luptaă torul savant şi cel
mai vechi tovaraă ş al saă u.
ÎÎn timp ce paă raă seam piaţa, un alt baă rbat ni s-a alaă turat, un
indian îînalt, cu tenul îîntunecat, trecut de patruzeci de ani. Purta
blugi şi paă laă rie de cowboy. Paă rea teribil de puternic şi era posac.
Don Juan mi l-a prezentat drept Juan Turna, curierul lui Vicente şi
asistent cercetaă tor.
Am mers la un restaurant aflat la cîîteva case. Femeile maă
flancau din paă rţi. Carmela a spus caă spera saă nu maă fi ofensat cu
gluma lor, caă ei avuseseraă ocazia saă mi se prezinte, sau saă
glumeascaă cu mine. Ceea ce le faă cuse saă rîîdaă de mine era
atitudinea mea de snob, cîînd le-am îîntors spatele şi am vrut saă
maă mut pe o altaă bancaă . Hermelinda a adaă ugat caă trebuie saă fii
extrem de modest şi saă nu ai nimic de apaă rat, nici maă car
persoana ta: caă persoana trebuie protejataă , dar nu apaă rataă . Cîînd
maă purtasem ca un snob, nu maă protejam, ci mai degrabaă maă
apaă ram.
Maă simţeam pus pe ceartaă . Eram îîn mod cert enervat de
mascarada lor. Am îînceput saă argumentez, dar, îînainte saă -mi
expun punctul de vedere, don Juan a venit lîîngaă mine. El le-a spus
celor douaă femei caă uitaseraă de beligeranţa mea, caă trebuie foarte
mult timp pentru a curaă ţa o fiinţaă luminoasaă de gunoiul pe care-l
culege îîn lume.
Proprietarul restaurantului îîl cunoştea pe Vicente şi a pregaă tit
pentru noi un mic-dejun copios. Toţi erau bine dispuşi, dar eu
eram incapabil saă trec peste îîmbufnarea mea. Apoi, la cererea lui
don Juan, Juan Turna a îînceput saă vorbeascaă despre caă laă toriile lui.
Era un baă rbat adevaă rat. Am fost captivat de descrierile sale seci
despre lucruri care îîmi depaă şeau îînţelegerea. Pentru mine, cea
mai fascinantaă era descrierea unor raze de luminaă sau energie
care traverseazaă paă mîîntul, ca saă spun aşa. El a povestit caă aceste
raze nu fluctueazaă , aşa cum se îîntîîmplaă cu toate îîn univers, ci sîînt
fixate îîntr-o distribuţie. Aceasta coincide cu sutele de puncte din
corpul luminos. Hermelinda a îînţeles caă toate punctele erau îîn
corpul fizic, dar Juan Turna a explicat caă , deoarece corpul
luminos este destul de mare, unele puncte sîînt chiar la vreo
nouaă zeci de centimetri de corpul fizic. ÎÎntr-un sens ele sîînt îîn
afara noastraă şi, totuşi, nu sîînt; ele sîînt la periferia luminozitaă ţii
noastre şi, de aceea, ele aparţin corpului total. Cel mai important
dintre aceste puncte este localizat la treizeci de centimetri de
stomac, şi la patruzeci de grade la dreapta unei linii imaginare,
care ar fi perpendicularaă pe el. Juan Turna ne-a spus caă acesta
este centrul de asamblare pentru a doua atenţie şi caă este posibil
saă -l manipulaă m mîîngîîind uşor aerul cu palmele. Ascultîîndu-l pe
Juan Tuma, am uitat de furia mea.

Urmaă toarea mea îîntîîlnire cu lumea lui don Juan a fost cu

vestul. El m-a avertizat serios caă primul contact cu vestul era un
eveniment foarte important, deoarece putea decide, îîntr-un fel
sau altul, ce ar trebui saă fac îîn continuare. El mi-a atras, de
asemenea, atenţia caă va fi un moment de îîncercare, îîn special
pentru mine, deoarece eram aşa scorţos şi maă simţeam atîît de
important. A mai spus caă , îîn mod natural, vestul trebuie abordat
la asfinţit, un moment al zilei care este dificil prin el îînsuşi, şi caă
luptaă torii vestici erau foarte puternici, îîndraă zneţi şi de-a dreptul
îînnebunitori. ÎÎn acelaşi timp, urma saă -l îîntîîlnesc şi pe luptaă torul
mascul care era omul din umbraă . Don Juan m-a avertizat saă
folosesc cea mai mare atenţie şi raă bdare; nu numai caă femeile
erau nebune, dar ele şi baă rbatul erau cei mai puternici luptaă tori
pe care-i cunoştea. Dupaă opinia lui, erau autoritaă ţi supreme îîn a
doua atenţie. Apoi don Juan n-a mai insistat.
ÎÎntr-o zi, ca şi cum tocmai i-ar fi venit ideea, el a decis brusc caă
era timpul saă plecaă m îîn caă laă toria noastraă spre femeile vestice. Am
mers cu maşina spre un oraş din Mexicul de Nord. Exact la amurg,
don Juan m-a pus saă opresc îîn faţa unei case mari, neluminataă , la
marginea oraşului. Am ieşit din maşinaă şi am mers la uşa
principalaă . Don Juan a baă tut de cîîteva ori. N-a raă spuns nimeni.
Aveam sentimentul caă greşisem casa. Paă rea pustie.
Don Juan a continuat saă bataă pîînaă cîînd a îînceput saă dea semne
de obosealaă . Mi-a faă cut semn saă bat şi eu, şi-a spus saă continuu saă
bat faă raă îîncetare, pentru caă oamenii de acolo auzeau foarte greu.
L-am îîntrebat dacaă n-ar fi mai bine saă ne îîntoarcem îîn ziua
urmaă toare. El mi-a spus saă continuu saă bat.
Dupaă o aşteptare nesfîîrşitaă , uşa a îînceput saă se deschidaă îîncet.
O femeie ciudataă a scos capul şi m-a îîntrebat dacaă aveam intenţia
saă sparg uşa, sau dacaă voiam saă deranjez vecinii şi cîîinii lor.
Don Juan a faă cut un pas îînainte saă spunaă ceva. Femeia a ieşit şi
l-a îîmpins brutal deoparte. A îînceput saă ţipe araă tîîndu-maă cu
degetul, spunîînd caă maă purtam de parcaă aş fi fost proprietarul
lumii, de parcaă n-ar mai fi existat pe lumea asta altcineva îîn afaraă
de mine. Am protestat spunîînd caă faă ceam doar ce-mi spusese don
Juan. Femeia l-a îîntrebat dacaă îîmi spusese saă sparg uşa Don Juan
a îîncercat saă intervinaă , dar a fost iar dat deoparte.
Femeia araă ta ca şi cum tocmai s-ar fi sculat din pat. Era tare
dezordonataă . Probabil caă baă tutul îîn uşaă o trezise şi îîşi pusese pe
ea o rochie din coşul de rufe murdare. Era îîn picioarele goale;
avea paă rul îîncaă runţit şi îîncîîlcit şi ochi roşii, ca maă rgeanul. Era o
femeie casnicaă , dar foarte impresionantaă : destul de îînaltaă , cam de
un metru şi şaptezeci, cu tenul îînchis şi extrem de musculoasaă ;
braţele ei goale erau umflate de muşchi puternici şi am remarcat
caă avea coapse frumos modelate.
 Ea m-a privit de sus pîînaă jos, aplecîîndu-se peste mine, şi a
urlat caă nu-mi auzea scuzele. Don Juan mi-a şoptit caă trebuia saă -
mi cer scuze cu glas tare.
Odataă ce am faă cut asta, femeia a zîîmbit, s-a îîntors spre don
Juan şi l-a îîmbraă ţişat ca pe un copil. A mormaă it caă n-ar fi trebuit
saă maă punaă saă bat, pentru caă baă taia mea era prea evazivaă şi
tulburaă toare. L-a ţinut de braţ pe don Juan şi l-a condus îînaă untru,
peste pragul îînalt. Ea îîi spunea „scumpul meu baă trîîn”. Don Juan
rîîdea. Eram uluit saă -l vaă d comportîîndu-se ca şi cum ar fi fost
îîncîîntat de absurditaă ţile debitate de femeia aceea
cutremuraă toare. Odataă ce l-a ajutat pe „scumpul baă trîînel” saă intre
îîn casaă , ea s-a îîntors spre mine şi a faă cut un gest cu mîîna saă maă
alunge ca şi cum aş fi fost un cîîine. A rîîs de faptul caă araă tam
surprins; avea dinţii mari, inegali şi murdari. Apoi a paă rut caă -şi
schimbaă gîîndul şi mi-a spus saă intru.
Don Juan s-a îîndreptat spre o uşaă pe care de-abia o puteam
vedea îîn holul îîntunecat. Femeia l-a tachinat caă nu ştia unde se
ducea. Ne-a luat prin alt hol îîntunecat. Casa paă rea saă fie enormaă
şi nu era nici o luminaă îîn ea. Femeia a deschis o uşaă spre o cameraă
foarte mare, aproape goalaă , cu excepţia a douaă fotolii vechi îîn
mijlocul ei, sub singurul şi cel mai mic bec pe care-l vaă zusem
vreodataă . Era un bec vechi, de formaă lunguiaţaă .
ÎÎntr-unui dintre fotolii staă tea o altaă femeie. Prima femeie s-a
aşezat pe o micaă rogojinaă pe podea şi şi-a sprijinit spatele de
celaă lalt fotoliu. Apoi şi-a ridicat genunchii la piept, expunîîndu-se
complet. Nu purta chiloţi. Am ţintit-o cu privirea, îînlemnit.
Pe un ton mîîrîîit şi urîît, femeia m-a îîntrebat de ce maă holbam
la sexul ei. N-am ştiut ce saă spun, doar caă am negat. Ea s-a ridicat
şi paă rea gata saă maă loveascaă . Mi-a cerut saă spun caă maă holbam la
ea, pentru caă nu mai vaă zusem îîn viaţa mea un sex de femeie. Maă
simţeam vinovat. Eram complet jenat şi enervat caă fusesem
surprins îîntr-o asemenea situaţie.
Femeia l-a îîntrebat pe don Juan ce fel de Nagual eram eu, dacaă
nu vaă zusem niciodataă un vagin. A îînceput saă repete asta
îîncontinuu, urlîînd cu toataă forţa. A alergat îîn jurul camerei şi s-a
oprit lîîngaă celaă lalt fotoliu, unde staă tea cealaltaă femeie. A zgîîlţîîit-o
de umeri şi, araă tîînd spre mine, a spus caă eram un baă rbat care nu
vaă zuse îîn viaţa lui un vagin. Rîîdea şi maă tachina cu asta.
Eram îîncremenit. Simţeam caă don Juan ar fi trebuit saă facaă
ceva ca saă maă salveze din situaţia asta umilitoare. Mi-am amintit
caă el îîmi spusese caă femeile acestea erau aproape nebune.
Subapreciase îînsaă situaţia; femeia asta era coaptaă pentru o
internare. Am privit la don Juan pentru ajutor şi sfat. El mi-a
ocolit privirea. Paă rea saă fie la fel de jenat, deşi mi s-a paă rut caă
surprind pe chipul lui un zîîmbet maliţios, pe care şi l-a ascuns
repede, îîntorcîînd capul.
Femeia s-a îîntins pe spate şi-a ridicat rochia şi mi-a ordonat
saă maă uit dupaă pofta inimii, îîn loc saă arunc ocheade pe furiş.
Probabil caă aveam faţa roşie, judecind dupaă caă ldura pe care o
simţeam îîn cap şi pe gîît. Eram atîît de enervat, îîncîît mi-am pierdut
controlul. ÎÎmi venea saă -i sparg capul.
Femeia care staă tea pe celaă lalt fotoliu s-a ridicat brusc, a prins-
o pe cealaltaă de paă r şi a ridicat-o dintr-o singuraă mişcare, aparent
faă raă nici un efort. M-a privit cu ochii îîntredeschişi, apropiindu-şi
faţa la cel mult şapte centimetri de a mea. Mirosea surprinzaă tor
de proaspaă t.
Ea a spus cu o voce ascuţitaă caă trebuia saă trecem la treabaă .
Amîîndouaă femeile s-au oprit lîîngaă mine, sub bec. Nu semaă nau. A
doua femeie era mai baă trîînaă şi faţa ei era acoperitaă de o pudraă
cosmeticaă îîn strat gros, fapt care îîi daă dea o îînfaă ţişare comicaă .
Avea paă rul frumos aranjat cu o agrafaă de paă r. Paă rea calmaă , cu
excepţia unui tremur continuu îîn baă rbie şi buza inferioaraă .
Amîîndouaă femeile erau la fel de îînalte şi araă tau la fel de bine;
ele s-au aplecat ameninţaă tor asupra mea şi m-au fixat multaă
vreme cu privirea. Don Juan n-a faă cut nimic ca saă le îîntrerupaă .
Cea mai baă trîînaă a dat din cap şi don Juan mi-a spus caă numele ei
era Zuleica şi caă era o „visaă toare”. Cea care ne deschisese uşa era
Zoila şi era „stalker”.
Zuleica s-a îîntors spre mine şi m-a îîntrebat pe un glas de
papagal dacaă era adevaă rat caă nu vaă zusem un vagin. Don Juan nu
şi-a putut paă stra calmul şi a îînceput saă ridaă . Cu un gest, i-am faă cut
semn caă nu ştiam ce saă raă spund. El mi-a şoptit îîn ureche caă ar fi
fost mai bine pentru mine saă raă spund negativ; altfel, ar fi trebuit
saă maă pregaă tesc saă descriu un vagin, deoarece asta maă va îîntreba
îîn continuare Zuleica.
Am raă spuns aşa cum am fost sfaă tuit, şi Zuleica a spus caă îîi
paă rea raă u pentru mine. Apoi i-a ordonat lui Zoila saă -mi arate
vaginul ei. Zoila s-a îîntins pe spate sub bec şi şi-a desfaă cut
picioarele.
Don Juan rîîdea de se îînneca. L-am rugat saă maă scoataă din casa
aceea de nebuni. El mi-a şoptit iar îîn ureche caă mai bine saă maă uit
atent şi saă par interesat, pentru caă altfel ar fi trebuit saă staă m acolo
pîînaă la ziua de apoi.
Dupaă examinarea atentaă , Zuleica a spus caă de acum îîncolo
puteam pretinde caă eram un cunoscaă tor şi caă dacaă mai daă deam
vreodataă peste vreo femeie faă raă chiloţi, nu voi fi aşa de obscen
îîncîît saă -mi las ochii saă -mi iasaă din orbite, pentru caă acum
vaă zusem un vagin.
Zuleica ne-a condus liniştitaă spre curtea interioaraă , şi mi-a
şoptit caă era acolo cineva care aştepta saă maă îîntîîlneascaă . Curtea
era îîntr-un îîntuneric total. De-abia puteam distinge siluetele
celorlalţi. Apoi am vaă zut silueta îîntunecataă a unui baă rbat stîînd îîn
picioare la cîîţiva paşi de mine. Corpul meu a avut o tresaă rire
involuntaraă .
Don Juan i-a vorbit baă rbatului cu voce moale, spunîînd caă maă
adusese saă -l îîntîîlnesc. Apoi i-a spus cum maă cheamaă . Dupaă un
moment de taă cere, don Juan a spus caă numele baă rbatului era
Silvio Manuel şi caă el era luptaă torul din îîntuneric şi adevaă ratul
conducaă tor al grupului Nagualului.
Apoi Silvio Manuel mi-a vorbit. M-am gîîndit caă , probabil, avea
un defect de vorbire – vocea lui era camuflataă şi cuvintele ieşeau
din el ca nişte rafale de tuse îînceataă .
Mi-a ordonat saă vin mai aproape. Cîînd am îîncercat saă maă
apropii, el s-a îîndepaă rtat, de parcaă ar fi plutit M-a condus îîntr-un
hol şi mai îîntunecat, mergîînd, se pare, faă raă zgomot, cu spatele.
Mi-a murmurat ceva ce n-am îînţeles. Am vrut saă vorbesc; gîîtul
mi-era uscat şi maă ustura. Apoi a repetat ceva de douaă -trei ori,
pîînaă cîînd am îînţeles caă -mi ordona saă maă dezbrac. Era ceva
copleşitor îîn vocea lui şi îîn îîntunericul care îîl îînconjura. Am fost
incapabil saă refuz. Mi-am scos hainele şi am raă mas îîn picioare,
gol, tremurîînd de frig şi de teamaă .
Era atîît de îîntuneric, îîncîît nu puteam distinge dacaă don Juan şi
femeile erau pe aproape. Am auzit un sîîsîîit moale şi prelungit,
dintr-o sursaă aflataă la cîîţiva paşi de mine; apoi am simţit o brizaă
rece. Mi-am dat seama caă Silvio Manuel îîşi plimba respiraţia pe
tot corpul meu.
Apoi mi-a spus saă stau pe hainele mele şi saă privesc la un
punct straă lucitor pe care îîl puteam distinge uşor îîn îîntuneric, un
punct care paă rea caă emanaă o luminaă de culoarea chihlimbarului.
L-am privit, probabil, ore îîntregi, pîînaă cîînd mi-am dat seama
brusc caă punctul luminos era ochiul stîîng al lui Silvio Manuel.
Apoi am putut distinge conturul feţei şi al corpului saă u. Silvio
Manuel a avansat spre mine şi m-a ajutat saă maă ridic. Faptul caă
vedeam îîn îîntuneric cu atîîta claritate m-a uluit. Nici maă car nu-mi
trecuse prin cap caă eram gol sau caă , aşa cum am vaă zut dupaă
aceea, cele douaă femei maă urmaă reau. Aparent şi ele puteau vedea
îîn îîntuneric; maă fixau cu privirea. Am vrut saă -mi pun pantalonii,
dar Zoila mi i-a smuls din mîînaă .
Cele douaă femei şi Silvio Manuel m-au fixat cu privirea multaă
vreme. Apoi don Juan a apaă rut de undeva, mi-a dat pantofii şi
Zoila ne-a condus printr-un coridor spre o curte deschisaă , cu
copaci. Am distins silueta îîntunecataă a unei femei stîînd îîn
picioare îîn mijlocul curţii. Don Juan i-a vorbit şi ea i-a murmurat
ceva ca raă spuns. El mi-a spus caă era o femeie sudicaă , o chema
Marta şi caă era un curier pentru cele douaă femei vestice. Marta a
spus caă putea pune pariu caă nu fusesem niciodataă prezentat unei
femei complet gol; procedura normalaă era saă faci îîntîîi
prezentaă rile şi apoi saă te dezbraci. A rîîs tare. Rîîsul ei era atîît de
plaă cut, atîît de limpede şi de tineresc, îîncîît m-au trecut fiori şi a
reverberat prin toataă casa, amplificat de îîntunericul şi taă cerea de
acolo. Am privit la don Juan pentru ajutor. El plecase, la fel şi
Silvio Manuel. Eram singur cu cele trei femei. Am devenit foarte
nervos şi am îîntrebat-o pe Marta dacaă ştia unde plecase don Juan.
Exact îîn acel moment, cineva m-a prins de pielea antebraţelor.
Am urlat de durere. Ştiam caă era Silvio Manuel. El m-a ridicat ca
şi cum n-aş fi avut nici o greutate şi mi-a scuturat pantofii. Apoi
m-a pus îîn picioare îîntr-o cadaă joasaă , cu apaă rece care îîmi ajungea
pîînaă la genunchi.
Am raă mas îîn cada aceea multaă vreme, îîn timp ce ei toţi maă
scrutau cu privirea. Apoi Silvio Manuel m-a ridicat iar şi m-a pus
jos, lîîngaă pantofi, pe care cineva îîi pusese lîîngaă cadaă .
Don Juan a apaă rut iar de undeva şi mi-a dat hainele, şoptindu-
mi caă trebuia saă maă îîmbrac şi saă stau atîît cîît era politicos. Marta
mi-a dat un prosop saă maă şterg. Am privit îîn jur, dupaă Silvio
Manuel şi celelalte douaă femei, dar nu se vedeau.
Eu, Marta şi don Juan am stat o vreme şi am discutat îîn
îîntuneric. Ea paă rea caă vorbeşte, îîn principal, cu don Juan, dar cred
caă eu eram principala sa ţintaă . Am aşteptat o indicaţie de la don
Juan cîînd saă plecaă m, dar paă rea caă lui îîi place saă susţinaă
conversaţia agilaă a Martei. Ea i-a spus caă Zoila şi Zuleica fuseseraă
îîn ziua aceea la maximul nebuniei lor. Apoi a adaă ugat pentru
mine, caă mai tot timpul ele erau extrem de raţionale.
Ca si cum ar fi dezvaă luit un secret, Marta ne-a spus caă motivul
pentru care paă rul Zoilei araă ta aşa de neîîngrijit era pentru caă cel
puţin o treime din el era al lui Zuleica, Ceea ce se îîntîîmplase era
caă ele avuseseraă un moment de camaraderie intensaă şi s-au ajutat
una pe alta la aranjat paă rul. Zuleica a pieptaă nat paă rul Zoilei, aşa
cum faă cuse de sute de ori, doar caă , pierzîînd control, ea pieptaă nase
porţiuni din paă rul ei îîmpreunaă cu cel al Zoilei. Marta a spus caă
atunci cîînd s-au sculat din scaune au avut o crizaă . Ea a alergat îîn
ajutorul lor, dar cîînd a intrat îîn cameraă , Zuleica era îîn avantaj şi,
deoarece era mai lucidaă decîît Zoila îîn ziua aceea, a decis saă taie
porţiunea de paă r a Zoilei care fusese pieptaă nataă cu al ei. Dar ea a
fost prinsaă îîn vîîrtejul care a urmat şi şi-a taă iat paî rul ei.
 Don Juan rîîdea de parcaă ar fi fost cel mai comic lucru din
lume. ÎÎi auzeam hohotele, ca nişte accese de tuse, venind din
îîntunericul din partea îîndepaă rtataă a curţii.
Marta a spus caă a trebuit saă improvizeze o meşaă , pîînaă cîînd îîi
creştea paă rul Zuleicaă i.
Am rîîs îîmpreunaă cu don Juan. ÎÎmi plaă cea Marta. Celelalte douaă
femei erau aberante pentru mine; îîmi daă deau o senzaţie de
greaţaă . Pe de altaă parte, Marta paă rea un monument de calm şi de
scop precis. Nu-i puteam vedea traă saă turile, dar mi-am imaginat
caă era foarte frumoasaă . Sunetul vocii ei era obsedant.
Ea l-a îîntrebat foarte politicoasaă pe don Juan dacaă acceptam
ceva de mîîncare. El a raă spuns caă nu maă simţeam la largul meu cu
Zoila şi Zuleica şi caă , probabil, mi se va face raă u de la stomac.
Marta m-a asigurat caă cele douaă femei erau plecate, m-a luat de
braţ şi ne-a condus prin cel mai îîntunecat hol îîntr-o bucaă taă rie
luminataă . Contrastul era prea mare pentru ochii mei. Am raă mas
îîn uşaă , îîncercîînd saă maă obişnuiesc cu lumina.
Bucaă taă ria avea un tavan foarte îînalt şi era mobilataă destul de
modern şi adecvat. Ne-am aşezat îîntr-un fel de zonaă de masaă .
Marta era tîînaă raă şi foarte puternicaă ; avea o figuraă voluptoasaă ,
plinaă , o faţaă rotundaă cu nasul şi gura mici. Paă rul ei era negru şi
era pieptaă nat şi îîncolaă cit îîn jurul capului.
M-am gîîndit caă trebuia saă fie la fel de curioasaă saă maă
examineze, cum fusesem eu s-o vaă d. Ne-am aşezat, am mîîncat şi
am discutat ore îîntregi. Eram fascinat de ea. Era o femeie
needucataă , dar maă naă ucea cu dialogul ei. Ea ne-a dat şi detalii
despre lucrurile uluitoare pe care le faă ceau Zoila şi Zuleica cîînd
erau nebune.
ÎÎn timp ce mergeam cu maşina, dupaă aceea, don Juan şi-a
exprimat admiraţia faţaă de Marta. El a spus caă , probabil, ea era
exemplul cel mai clar despre cum poate afecta determinarea o
fiinţaă omeneascaă . Faă raă o pregaă tire, cu excepţia intenţiei sale
intransigente, Marta reuşise saă realizeze cu succes cea mai grea
sarcinaă imaginabilaă , aceea de a avea grijaă de Zoila, Zuleica şi
Silvio Manuel.
 L-am îîntrebat pe don Juan de ce refuzase Silvio Manuel saă -l
privesc la luminaă . El a replicat caă Silvio Manuel era îîn elementul
lui îîn îîntuneric şi caă voi avea nenumaă rate ocazii saă -l vaă d. Oricum,
pentru prima noastraă îîntîîlnire, era necesar ca el saă se menţinaă îîn
hotarele puterii sale, îîntunericul nopţii. Silvio Manuel şi cele douaă
femei locuiau îîmpreunaă , deoarece erau o echipaă de formidabili
„vraă jitori”.
Don Juan m-a sfaă tuit saă nu judec dur femeile vestice. Le
îîntîîlnisem îîntr-un moment îîn care erau lipsite de control, dar
acesta se manifesta doar la suprafaţa comportamentului lor. Ele
aveau un conţinut interior care nu era alterabil; astfel, chiar şi
atunci cîînd nebunia lor era la maximum, ele erau capabile saă rîîdaă
de aberaţiile lor, ca şi cum ar fi fost o comportare expusaă de
altcineva.
Cazul lui Silvio Manuel era diferit. El nu era deloc nebun; de
fapt, sobrietatea lui profundaă era cea care îîl faă cea capabil saă
interacţioneze atîît de eficient cu cele douaă femei, deoarece el şi
ele erau douaă extreme opuse. Don Juan a spus caă Silvio Manuel se
naă scuse aşa şi caă toţi cei din jurul lui îîi remarcaseraă indiferenţa.
Chiar şi binefaă caă torul lui, care era sever şi necruţaă tor cu toţi, şi-a
consacrat o mare parte de atenţie asupra lui Silvio Manuel. Î-au
trebuit lui don Juan ani de zile pentru a-şi da seama de motivul
preferinţei sale. Datorat unui lucru inexplicabil din natura lui,
odataă ce intrase îîn conştiinţa de parte stîîngaă , Silvio Manuel n-a
mai ieşit din ea. ÎÎnclinaţia lui de a raă mîîne îîntr-o stare de
conştiinţaă avansataă , cuplataă cu faptul caă a fost magistral ghidat de
binefaă caă torul saă u, i-a permis saă ajungaă îînaintea tuturor nu numai
la concluzia caă regula era ca o hartaă şi caă existaă de fapt un alt tip
de conştiinţaă , dar şi la trecaă toarea efectivaă îîn acea lume de
conştiinţaă . Don Juan a spus caă Silvio Manuel, îîntr-o manieraă
absolut impecabilaă , şi-a echilibrat cîîştigurile sale excesive,
punîîndu-le îîn serviciul scopului lor comun. El a devenit forţa
taă cutaă din umbra lui don Juan.
 Ultima mea îîntîîlnire introductivaă cu luptaă torii lui don Juan a
fost cu nordul. Don Juan m-a luat îîn oraşul Guadalajara pentru a
realiza aceastaă îîntîîlnire. El a spus caă îîntîîlnirea noastraă era doar la
micaă distanţaă de centrul oraşului şi trebuia saă fie la prîînz,
deoarece nordul era miezul zilei. Am paă raă sit hotelul pe la orele
unsprezece şi am pornit la plimbare spre zona centralaă a
oraşului.
Mergeam faă raă saă urmaă resc pe unde treceam, îîngrijorat de
acea îîntîîlnire, şi m-am ciocnit cu o doamnaă care ieşea graă bitaă
dintr-un magazin. Ea caă ra pachete, care s-au îîmpraă ştiat peste tot.
Mi-am cerut scuze şi am îînceput saă le adun. Don Juan maă
îîndemna saă maă graă besc, deoarece îîntîîrziam. Doamna paă rea saă fie
buimaă citaă . Am susţinut-o de braţ. Era foarte zveltaă , îînaltaă ,
probabil trecutaă de şaizeci de ani şi îîmbraă cataă foarte elegant.
Paă rea saă fie o doamnaă de condiţie socialaă foarte bunaă . Era extrem
de politicoasaă şi şi-a asumat vina, spunîînd caă fusese distrataă ,
caă utîîndu-l pe servitorul ei. M-a rugat, dacaă puteam, saă -l localizez
îîn mulţime. M-am îîntors spre don Juan; el a spus caă maă car asta
puteam face dupaă ce aproape am omorîît-o.
Am luat pachetele şi ne-am îîntors îîn magazin. La o micaă
distanţaă , am remarcat un indian jalnic, care paă rea complet îîn
afara locului acela. Doamna l-a strigat şi el a venit lîîngaă ea, ca o
paă puşaă pierdutaă . Araă ta de parcaă ar fi fost gata saă -i lingaă mîîna.
Don Juan ne aştepta îîn afara magazinului. El i-a explicat
doamnei caă ne graă beam şi apoi i-a spus numele meu. Doamna a
zîîmbit graţios şi mi-a îîntins mîîna. M-am gîîndit caă îîn tinereţea ei
trebuia saă fi fost raă pitoare, dupaă cîît de frumoasaă şi atraă gaă toare
era îîncaă .
Don Juan s-a îîntors spre mine şi mi-a spus brusc caă numele ei
era Nelida, caă ea era nordicaă şi caă era o „visaă toare”. Apoi m-a
îîntors spre servitorul ei şi a spus caă numele lui era Genaro Flores
şi caă el era omul de acţiune, luptaă torul de acţiune din grupul lui.
Surprinderea mea era totalaă . Toţi trei au izbucnit îîn rîîs; cu cîît era
uimirea mea mai mare, cu atîît paă reau saă se bucure mai mult.
 Don Genaro a dat pachetele unui grup de copii, spunîîndu-le caă
staă pîîna lui, doamna bunaă care vorbea, le adusese lucrurile acelea
drept cadou; era fapta ei bunaă pe ziua aceea. Apoi am mers îîn
taă cere cam un cvartal şi jumaă tate. Eram faă raă glas. Dintr-o dataă ,
Nelida a araă tat un magazin şi ne-a rugat saă aşteptaă m o clipaă ,
pentru caă trebuia saă ia o cutie cu ciorapi de nailon, pe care o
ţineau acolo pentru ea. M-a privit zîîmbind, cu ochii straă lucitori, şi
mi-a spus caă , laă sîînd gluma la o parte, vraă jitorie sau nu, trebuia saă
poarte ciorapi de nailon şi chiloţi cu dantele. Don Juan şi don
Genaro rîîdeau ca nişte idioţi. M-am holbat la Nelida, pentru caă nu
puteam face altceva. Era ceva la ea extrem de paă mîîntesc şi, totuşi,
era aproape etericaă .
Ea i-a spus îîn glumaă lui don Juan saă aibaă grijaă de mine, pentru
caă eram gata saă leşin. Apoi l-a rugat politicos pe don Genaro saă
fugaă îînaă untru şi saă ia de la un vîînzaă tor pachetul ei. Cîînd el intra,
Nelida paă rea caă şi-a schimbat gîîndul şi l-a chemat îînapoi, dar se
pare n-a auzit-o şi a dispaă rut îîn magazin. Ea s-a scuzat şi a alergat
dupaă el. Don Juan mi-a masat spatele, pentru a maă scoate din
fraă mîîntare. El a spus caă o voi îîntîîlni pe Florinda, cealaltaă femeie
nordicaă , altaă dataă , singuraă , deoarece ea va fi legaă tura mea îîntr-un
alt ciclu, altaă stare. El a descris-o pe Florinda ca o copie la indigo
a Nelidei, sau invers.
Am faă cut remarca caă Nelida era atîît de sofisticataă şi de stilataă ,
caă mi-o puteam imagina îîntr-un magazin de modaă . Faptul caă era
frumoasaă şi atîît de blondaă , probabil de provenienţaă francezaă sau
nord-italianaă , maă surprinsese. Deşi nici Vicente nu era indian,
aparenţa lui ruralaă îîl faă cea saă fie mai puţin ieşit din comun. L-am
îîntrebat pe don Juan de ce îîn lumea lui erau şi neindieni. El a spus
caă puterea alege luptaă torii din grupul Nagualului şi caă este
imposibil de a-i prevedea proiectele.
Am aşteptat îîn fata magazinului, probabil vreo jumaă tate de
oraă . Don Juan paă rea saă devinaă neraă bdaă tor şi m-a rugat saă intru saă
le spun saă se graă beascaă . Am intrat îîn magazin. Nu era mare, nu
avea uşaă îîn spate şi, totuşi, ei nu se vedeau. Am îîntrebat pe
vîînzaă tori, dar ei nu m-au putut ajuta.
 L-am îînfruntat pe don Juan şi am cerut saă ştiu ce se
îîntîîmplase. El a spus caă ori dispaă ruseraă îîn aer, ori s-au strecurat
îîn timp ce-mi masa spatele.
Am urlat la el caă majoritatea oamenilor lui erau şarlatani. El a
rîîs pîînaă cîînd i se rostogoleau lacrimile pe obraji. A spus caă eram
un gaă gaă uţaă ideal. Împortanta pe care mi-o daă deam maă faă cea un
subiect plaă cut. Rîîdea atîît de tare de enervarea mea, îîncîît a trebuit
saă se sprijine de un perete.

La Gorda mi-a faă cut o descriere a primei ei îîntîîlniri cu

membrii grupului lui don Juan. Versiunea ei diferea doar îîn
conţinut; forma era aceeaşi. Luptaă torii au fost poate puţin mai
violenţi cu ea, dar ea a îînţeles asta ca pe o îîncercare a lor de a o
scoate din somnolenţaă şi, de asemenea, ca pe o reacţie fireascaă la
ceea ce ea considera a fi personalitatea ei urîîtaă .
Pe maă suraă ce am revaă zut lumea lui don Juan, ne-am dat seama
caă ea era o replicaă a lumii binefaă caă torului saă u. Putea fi vaă zutaă ca
fiind formataă ori din grupuri, ori din case. Era un grup de patru
perechi independente de femei, aparent surori, care traă iau şi
munceau îîmpreunaă ; un alt grup de trei baă rbaţi care erau cam de
vîîrsta lui don Juan şi îîi erau foarte apropiaţi; o pereche de baă rbaţi
oarecum mai tineri, curierii Emilito şi Juan Turna; şi îîn fine, o
pereche de femei sudice, mai tinere, care paă reau îînrudite una cu
cealaltaă , Marta şi Teresa. Alteori putea fi vaă zutaă ca fiind formataă
din patru case separate, localizate relativ departe una de alta, îîn
zone diferite ale Mexicului. Una era formataă din cele douaă femei
vestice, Zuleica şi Zoila, Silvio Manuel şi curierul Marta.
Urmaă toarea era compusaă din femeile sudice, Cecilia şi Delia,
curierul lui don Juan, Emilito şi curierul Teresa. O altaă casaă era
formataă de femeile estice, Carmela şi Hermelinda, Vicente şi
curierul Juan Turna; şi ultima, din femeile nordice, Nelida şi
Florinda, şi don Genaro.
Dupaă don Juan, lumea lui nu avea armonia şi echilibrul lumii
binefaă caă torului saă u. Singurele douaă femei care erau perfect
echilibrate una cu cealaltaă şi care araă tau ca douaă gemene erau
luptaă toarele nordice, Nelida şi Florinda. Nelida mi-a spus odataă ,
îîntr-o conversaţie obişnuitaă , caă erau atîît de asemaă naă toare, îîncîît
aveau chiar aceeaşi grupaă de sîînge.
Pentru mine, una dintre cele mai plaă cute surprize îîn
interacţiunea noastraă a fost transformarea Zuleicaă i şi Zoilei, care
fuseseraă atîît de aberante. Ele s-au araă tat a fi, aşa cum spunea don
Juan, cei mai sobri şi mai conştiincioşi luptaă tori imaginabili. Nu
mi-am putut crede ochilor cîînd le-am vaă zut iar. Nebunia lor
trecuse şi acum araă tau ca douaă doamne mexicane bine îîmbraă cate,
îînalte, musculoase şi cu ochii negri straă lucitori, ca bucaă ţile de
obsidian negru straă lucitor. Ele rîîdeau şi glumeau cu mine despre
ce se îîntîîmplase îîn noaptea primei noastre îîntîîlniri, ca şi cum
altcineva şi nu ele ar fi fost participante la ea. Puteam îînţelege
uşor fraă mîîntarea lui don Juan cu luptaă toarele vestice din grupul
binefaă caă torului saă u. Pentru mine era imposibil saă accept caă
Zuleica şi Zoila s-ar putea transforma vreodataă îîn acele creaturi
nesuferite şi greţoase pe care le îîntîîlniseraă m prima dataă . Urma saă
fiu martor la metamorfoza lor de multe ori, totuşi n-am fost
niciodataă îîn stare saă le judec aşa de aspru ca la prima noastraă
îîntîîlnire. Mai mult ca orice, ofensele lor maă faă ceau saă maă simt
trist.
Dar pentru mine, cea mai mare surprizaă a fost Silvio Manuel.
ÎÎn îîntunericul primei noastre îîntîîlniri mi-l imaginam ca pe un
baă rbat impozant, un gigant copleşitor. De fapt, el era scund, dar
nu cu oase mici. Corpul lui era ca cel al unui jocheu – mic şi totuşi
perfect proporţionat. El îîmi apaă rea ca un gimnast. Controlul saă u
fizic era atîît de remarcabil, îîncîît se putea umfla ca o anvelopaă ,
aproape de douaă ori cîît normal, contractîîndu-şi toţi muşchii
corpului saă u. Silvio Manuel obişnuia saă -mi facaă demonstraţii
uluitoare despre cum putea saă -şi disloce îîncheieturile şi saă le
punaă la loc, faă raă nici un semn de durere. Privindu-l, simţeam
îîntotdeauna un sentiment straniu de fricaă . Pentru mine, el paă rea
un vizitator dintr-un alt timp. Era palid, îîntunecat, ca o statuie de
bronz. Traă saă turile sale erau ascuţite; nasul saă u acvilin, buzele
pline şi ochii îînclinaţi şi depaă rtaţi îîl faă ceau saă arate ca o figuraă
stilizataă de pe o frescaă mayaşaă . Era prietenos şi cald îîn timpul
zilei, dar imediat ce se laă sa îînserarea devenea impenetrabil.
Vocea lui se schimba. Se aşeza îîntr-un colţ îîntunecat şi laă sa
îîntunericul saă -l cuprindaă . Tot ce era vizibil din el era ochiul saă u
stîîng, care raă mîînea deschis şi acumula o straă lucire stranie, o
reminiscenţaă a ochilor unei feline.
O a doua problemaă care a apaă rut îîn cursul interacţiunii
noastre cu luptaă torii lui don Juan a fost subiectul „nebuniei
controlate”. Don Juan mi-a oferit o dataă o explicaţie succintaă , cîînd
discuta cele douaă categorii îîn care sîînt îîmpaă rţite îîn mod
obligatoriu luptaă toarele, „visaă toare” şi „stalkeri”. El spunea caă toţi
membrii grupului saă u practicau „visatul” şi „stalkingul” ca pe o
parte a activitaă ţilor lor zilnice, dar caă femeile care formau planeta
„visaă toarelor” şi planeta „stalkerilor” erau cele mai competente
autoritaă ţi îîn activitaă ţile lor.
„Stalkerii” sîînt cei care îînfruntaă duritatea lumii normale. Ei
sîînt managerii de afaceri, cei care au de-a face cu oamenii. Tot ce
are de-a face cu lumea afacerilor normale trece prin ei. „Stalkerii”
sîînt practicanţi ai „nebuniei controlate”, exact aşa cum „visaă torii”
sîînt practicanţi ai „visatului”. Cu alte cuvinte, „nebunia controlataă ”
este baza pentru „stalking”, exact aşa cum visele sîînt baza pentru
„visat”. Don Juan spunea caă , vorbind îîn general, cea mai mare
realizare a unui luptaă tor îîn cea de-a doua atenţie este „visatul”,
iar îîn prima atenţie cea mai mare realizare a lui este „stalkingul”.
ÎÎnţelesesem greşit ceea ce îîmi faă ceau îîn prima noastraă
îîntîîlnire luptaă torii. Luasem acţiunile lor drept momente de
îînşelaă ciune – şi tot asta ar fi şi astaă zi impresia mea, dacaă n-ar fi
fost ideea „nebuniei controlate”. Don Juan spunea caă acţiunile lor
cu mine fuseseraă lecţii excepţionale de „stalking”. El a spus caă arta
„stalkingului” a fost cea pe care binefaă caă torul lui l-a pus saă o
îînveţe îîn primul rîînd. Pentru a putea supravieţui printre
luptaă torii binefaă caă torului saă u, el trebuia saă îînveţe repede arta
asta. ÎÎn capul meu, spunea el, deoarece nu trebuia saă discut îîn
contradictoriu cu luptaă torii lui, a trebuit îîntîîi saă îînvaă ţ „visatul”.
Cîînd va veni timpul, Florinda va apaă rea pentru a maă ghida îîn
complexitaă ţile „stalkingului”. Nimeni altcineva nu putea discuta
deliberat cu mine despre asta; ei îîmi puteau face doar
demonstraţii directe, aşa cum faă cuseraă deja îîn prima noastraă
îîntîîlnire.
Don Juan mi-a explicat pe larg caă Florinda era unul dintre cei
mai avizaţi practicanţi ai „stalkingului”, deoarece ea fusese
antrenataă îîn fiecare complicaţie a artei de caă tre binefaă caă torul saă u
şi de cele patru luptaă toare „stalkeri” ale lui. Florinda era prima
luptaă toare care apaă ruse îîn lumea lui don Juan şi, din cauza asta,
ea urma saă fie ghidul meu personal – nu numai îîn arta
„stalkingului”, dar de asemenea şi îîn misterul celei de-a treia
atenţii, dacaă ajungeam vreodataă acolo. Don Juan n-a mers cu
afirmaţiile sale mai departe. El a spus caă trebuia aşteptat pîînaă
cîînd voi fi gata, îîntîîi pentru a îînvaă ţa „stalkingul” şi apoi saă intru îîn
a treia atenţie.
Don Juan a spus caă binefaă caă torul saă u îîşi asumase un timp şi o
grijaă suplimentaraă cu tot ceea ce ţinea de maă iestria lor îîn arta
„stalkingului”. El folosea aranjamente complexe pentru a crea un
context potrivit pentru un contrapunct îîntre dictoanele regulii şi
comportarea luptaă torilor îîn lumea obişnuitaă , pe maă suraă ce ei
interacţionau cu oamenii. El credea caă acesta era felul îîn care îîi
putea convinge caă , îîn absenţa importanţei de sine, singurul mod
de a avea de-a face cu oamenii al unui luptaă tor era îîn termeni de
„nebunie controlataă ”.
ÎÎn cursul prelucraă rii aranjamentelor sale, binefaă caă torul lui
don Juan punea acţiunile oamenilor şi acţiunile luptaă torilor faţaă
îîn faţaă cu comenzile regulii şi apoi se daă dea deoparte şi laă sa
drama naturalaă saă se desfaă şoare. Nebunia oamenilor lua
conducerea pentru o vreme şi îîi atraă gea îîn ea şi pe luptaă tori, aşa
cum pare a fi cursul natural, doar pentru a fi cuceritaă îîn final de
indicaţiile mult mai cuprinzaă toare ale regulii.
Don Juan ne-a spus caă , la îînceput, el a luat îîn nume de raă u
controlul binefaă caă torului saă u asupra jucaă torilor. El i-a spus asta
chiar îîn faţaă . Binefaă caă torul lui n-a fost impresionat. A argumentat
caă acel control al saă u era mai degrabaă o iluzie creataă de Vultur. El
era doar un luptaă tor impecabil şi acţiunile lui erau o îîncercare
modestaă de a oglindi Vulturul.
Don Juan a spus caă forţa cu care binefaă caă torul lui îîşi
îîndeplinea proiectele se traă gea din cunoaşterea faptului caă
Vulturul este real şi final şi caă ceea ce fac oamenii este doar o
nebunie. Acestea douaă la un loc dau naştere la „nebunia
controlataă ”, pe care binefaă caă torul lui don Juan o descria ca fiind
singura punte îîntre nebunia oamenilor şi finalitatea dictoanelor
Vulturului.
 11. Femeia Nagual
Don Juan a spus caă atunci cîînd a fost dat îîn grija femeilor
vestice pentru a fi curaă ţat, a fost pus, de asemenea, şi sub
îîndrumarea femeii nordice care era comparabilaă cu Florinda,
„stalkerul” numaă rul unu, care l-a îînvaă ţat principiile acelei arte. Ea
şi binefaă caă torul lui i-au dat metodele efective pentru a-i asigura
pe cei trei baă rbaţi, curierul şi cele patru femei-„stalkeri” care
urmau saă formeze grupul saă u.
Cele opt femei „vaă zaă toare” din grupul binefaă caă torului saă u au
caă utat configuraţiile de luminozitate distinctive şi n-au avut nici o
dificultate saă gaă seascaă tipurile potrivite de baă rbaţi şi femei
pentru grupul lui don Juan. Totuşi, binefaă caă torul saă u nu le-a
permis vaă zaă toarelor saă adune luptaă torii pe care îîi gaă siseraă .
Trebuia ca don Juan saă aplice principiile „stalkingului” şi saă -i
asigure.
Primul luptaă tor care a apaă rut a fost Vicente. Don Juan nu avea
destulaă pricepere îîn „stalking” pentru a fi capabil saă -l racoleze.
Treaba asta a trebuit saă fie faă cutaă de binefaă caă torul lui şi
„stalkerul” nordic. Apoi a apaă rut Silvio Manuel, mai tîîrziu don
Genaro şi, îîn final, Emilito, curierul.
Florinda a fost prima femeie luptaă tor. A fost urmataă de Zoila,
apoi Delia şi apoi Carmela. Don Juan a spus caă binefaă caă torul lui
insistase neîîncetat ca ei saă aibaă de-a face cu lumea exclusiv îîn
termeni de „nebunie controlataă ”. Rezultatul final a fost o echipaă
uluitoare de practicanţi, care naă scoceau şi executau cele mai
complicate scheme.
Cîînd au acumulat toţi un grad de eficientaă îîn arta
„stalkingului”, binefaă caă torul lor s-a gîîndit caă era timpul ca el saă
gaă seascaă pentru ei femeia Nagual. Conform politicii sale de a
ajuta pe fiecare saă se ajute singur, el a aşteptat s-o introducaă îîn
lumea lor, nu pîînaă cîînd toţi erau experţi „stalkeri”, ci pîînaă cîînd
don Juan îînvaă ţa saă „vadaă ”. Deşi don Juan regreta enorm timpul
pierdut cu aşteptarea, el a recunoscut caă efortul lor unit pentru
asigurarea evenimentului a creat o legaă turaă mai puternicaă îîntre
ei. Le-a revitalizat hotaă rîîrea de a-şi caă uta libertatea.
Binefaă caă torul lui a îînceput saă -şi dezvaă luie strategia pentru a
atrage pe femeia Nagual, devenind brusc un devotat practicant
catolic. El a cerut ca don Juan, fiind un moştenitor al cunoaşterii
sale, saă se poarte ca un fiu şi saă meargaă cu el la bisericaă , şi l-a tras
la slujbaă aproape îîn fiecare zi. Don Juan a spus caă binefaă caă torul
lui, care era o persoanaă îîncîîntaă toare şi volubilaă , îîl prezenta
fiecaă ruia la bisericaă ca pe fiul lui, ca urmaş.
Don Juan, care era, dupaă propria sa descriere, un ţaă ran
necivilizat la acea vreme, era îîncremenit cîînd se afla îîn medii
sociale unde trebuia saă discute şi saă se prezinte. El s-a consolat
îînsaă la ideea caă binefaă caă torul lui avea un motiv ascuns pentru tot
ce faă cea. A îîncercat saă deducaă motivele sale, urmaă rind ceea ce
faă cea. Acţiunile binefaă caă torului saă u erau consecvente şi paă reau
deschise. Ca un catolic exemplar, el a cîîştigat îîncrederea a
nenumaă raţi oameni, îîn special a preotului parohiei, care îîl ţinea la
mare rang, considerîîndu-l un prieten şi un confident. Don Juan
nu-şi putea da seama ce voia saă facaă . Î-a trecut prin cap caă
binefaă caă torul lui s-ar fi putut saă treacaă sincer la catolicism, sau caă
îînnebunise. El îîncaă nu îînţelesese caă un luptaă tor nu-şi pierde
niciodataă minţile, îîn nici o circumstanţaă .
Problemele lui don Juan legate de motivele mersului la
bisericaă au dispaă rut cîînd binefaă caă torul lui a îînceput saă -l prezinte
fiicelor oamenilor pe care îîi cunoştea. L-a bucurat asta, deşi se
simţea jenat. Don Juan se gîîndea caă binefaă caă torul lui îîl ajuta saă şi
dezlege limba. El nu era nici volubil, nici îîncîîntaă tor şi
binefaă caă torul saă u spusese caă un Nagual, îîn mod obligatoriu,
trebuie saă fie şi una şi alta.
ÎÎntr-o duminicaă , îîn timpul slujbei, aproape dupaă un an de
vizite aproape zilnice, don Juan a aflat adevaă ratul motiv al
mersului la bisericaă . El îîngenunchea lîîngaă o fataă pe nume Olinda,
fiica uneia dintre cunoştinţele binefaă caă torului saă u. Cîînd s-a îîntors
saă schimbe o privire cu ea, aşa cum devenise obişnuit dupaă luni
îîntregi de contact, ochii lor s-au îîntîîlnit şi, brusc, don Juan a
„vaă zut”-o pe Olinda ca pe o fiinţaă luminoasaă – şi apoi el a „vaă zut”
caă era o fiinţaă dublaă . Olinda era o femeie dublaă . Binefaă caă torul lui
ştiuse asta tot timpul şi o luase pe drumul cel mai greu pentru a o
pune îîn contact cu don Juan, care ne-a maă rturisit caă momentul
acela a fost copleşitor pentru el.
Binefaă caă torul a „ştiut” caă don Juan „vaă zuse”. Misiunea lui de a
uni cele douaă fiinţe duble fusese îîndeplinitaă cu succes şi
impecabil. Apoi s-a ridicat şi ochii lui au maă turat fiecare colţ al
bisericii, şi a ieşit faă raă saă se mai uite îînapoi. Nu mai avea nimic de
faă cut acolo.
Don Juan a spus caă atunci cîînd binefaă caă torul lui a ieşit îîn
mijlocul slujbei, toţi au îîntors capetele. Don Juan a vrut saă -l
urmeze, dar Olinda i-a prins mîîna cu curaj şi l-a îîntors. Apoi el a
ştiut caă puterea „vederii” nu se exercitase doar asupra lui. Ceva
trecuse prin ei amîîndoi şi erau prinşi. Don Juan şi-a dat seama,
dintr-o dataă , nu numai caă slujba s-a terminat, dar caă ei erau deja
afaraă din bisericaă . Binefaă caă torul lui îîncerca saă o calmeze pe mama
Olindei, care era iritataă şi ruşinataă de afişarea afecţiunii lor
neaşteptataă şi inadmisibilaă .
Don Juan nu ştia ce saă facaă îîn continuare. Ştia caă depindea de
el saă punaă la cale un plan. Avea resursele, dar importanţa
evenimentului îîl faă cuse saă -şi piardaă îîncrederea îîn abilitatea lui. El
a renunţat la antrenamentul lui ca „stalker” şi s-a pierdut îîn
dilema intelectualaă dacaă s-o trateze sau nu pe Olinda conform
„nebuniei controlate”.
Binefaă caă torul i-a spus caă nu-l putea ajuta. Datoria lui fusese
doar saă -i punaă îîn contact, şi, acolo i se termina responsabilitatea.
Depindea de don Juan saă facaă paşii necesari pentru a o asigura. El
a sugerat ca don Juan chiar saă se caă saă toreascaă cu ea, dacaă asta era
necesar. Doar dupaă ce ea accepta saă vinaă la el, putea binefaă caă torul
saă -l ajute direct pe don Juan, intervenind ca un Nagual.
Don Juan a îîncercat saă -i facaă o curte formalaă . El n-a fost bine
primit de paă rinţii ei, care nu puteau concepe ca cineva de o clasaă
socialaă inferioaraă saă fie peţitor pentru fiica lor. Olinda nu era o
indiancaă ; familia ei faă cea parte dintr-o clasaă socialaă urbanaă
medie, proprietaraă a unei mici afaceri. Tataă l avea alte planuri
pentru fiica sa. El a ameninţat s-o trimitaă îîn altaă parte, dacaă don
Juan persista îîn intenţia de a se caă saă tori cu ea.
Don Juan a spus caă fiinţele duble, îîn special femeile, sîînt
extraordinar de conservatoare, chiar timide. Olinda nu faă cea nici
ea excepţie. Dupaă expunerea lor iniţialaă din bisericaă , ea a fost
cuprinsaă de precauţie şi apoi de teamaă . Propriile ei reacţii o
speriau.
Ca o manevraă strategicaă , binefaă caă torul l-a pus pe don Juan saă
se retragaă , laă sîînd saă se creadaă caă acceptase refuzul tataă lui fetei,
care nu fusese de acord cu fiica sa – aşa cum presupuneau cei
care fuseseraă prezenţi la bisericaă . Oamenii vorbeau caă afişarea lor
l-a nemulţumit atîît de tare pe tataă l ei, care era un catolic devotat,
îîncîît el nu s-a mai îîntors la bisericaă .
Binefaă caă torul i-a spus lui don Juan caă un luptaă tor nu este
niciodataă asediat. Saă fii asediat implicaă saă ai posesiuni personale
care saă poataă fi blocate. Un luptaă tor nu are nimic îîn lume cu
excepţia impecabilitaă ţii sale, iar impecabilitatea nu poate fi
ameninţataă . Oricum, îîntr-o baă taă lie pentru viaţaă , ca cea pe care o
angajase don Juan pentru a o asigura pe femeia Nagual, un
luptaă tor trebuia saă foloseascaă îîn mod strategic fiecare mijloc aflat
la îîndemîînaă .
Acţionîînd aşa cum fusese sfaă tuit, don Juan a ajuns la concluzia
caă trebuie saă foloseascaă fiecare noţiune de „stalking” necesaraă
pentru a obţine fata. ÎÎn aceastaă idee, el l-a angajat pe Silvio
Manuel saă -şi exerseze capacitaă ţile sale îîn vraă jitorie, care erau
formidabile chiar şi la acea dataă timpurie. Silvio Manuel şi
Genaro, care era un adevaă rat diavol îîndraă zneţ, s-au strecurat îîn
casa fetei deghizaţi îîn baă trîîne spaă laă torese. Era prîînzul şi toţi cei
din casaă erau ocupaţi saă pregaă teascaă de mîîncare pentru un grup
mare de rude şi prieteni care veneau la masaă . Ei daă deau o
petrecere pentru Olinda. Silvio Manuel se baza pe faptul caă
oamenii care vedeau cele douaă spaă laă torese ciudate vor
presupune caă sîînt acolo pentru petrecerea Olindei, şi nu vor fi
suspicioşi. Don Juan le daă duse dinainte toataă informaţiile privind
obiceiurile membrilor casei. El le-a spus caă spaă laă toresele îîşi
caă rau, de obicei, legaă turile cu haine îîn casaă şi le laă sau îîntr-o
cameraă -debara saă fie caă lcate. Caă rîînd nişte legaă turi mari de haine,
Silvio Manuel şi Genaro au intrat direct îîn camera aceea, ştiind caă
Olinda va fi acolo.
Don Juan a spus caă Silvio Manuel s-a dus la Olinda şi şi-a
folosit puterile sale hipnotice, faă cîînd-o saă leşine. Au pus-o îîntr-un
sac, l-au legat la guraă cu cearşafurile ei de pat şi au plecat, laă sîînd
îîn urmaă legaă turile pe care le aduseseraă . La uşaă au dat peste tataă l
ei. El nici maă car nu le-a aruncat vreo privire.
Binefaă caă torul lui don Juan a fost pur şi simplu depaă şit de
manevra lor. Î-a ordonat lui don Juan saă ducaă imediat fata îînapoi
la casa ei. Era imperativ, spunea el, ca femeia dublaă saă vinaă la casa
binefaă caă torului de bunaă voie, poate nu chiar cu ideea de a li se
alaă tura, dar maă car saă fie interesataă de ei.
Don Juan simţea caă totul este pierdut – şansele de a o duce
îînapoi faă raă saă se observe erau foarte reduse – dar Silvio Manuel a
gaă sit o soluţie. El a propus saă lase pe cele patru femei din grupul
lui don Juan saă ia fata pe un drum pustiu, unde don Juan putea s-o
salveze.
Silvio Manuel voia ca femeile saă simuleze caă o raă peau. La un
punct pe drum, cineva le va vedea şi va îîncepe saă le urmaă reascaă .
Urmaă ritorul le va prinde, iar ele vor laă sa sacul, cu oarecare
îîmpotrivire, astfel îîncîît saă fie convingaă toare. Bineîînţeles
urmaă ritorul va fi don Juan, care se îîntîîmpla saă fie îîn mod
miraculos exact la locul şi la momentul potrivit.
Silvio Manuel a cerut ca acţiunea saă fie realizataă viguros. El le-
a spus femeilor saă -i punaă fetei caă luş, deoarece deja va fi treazaă la
acel moment şi va ţipa îîn sac, şi dupaă aceea saă alerge mile îîntregi
cu sacul. Le-a spus saă se ascundaă de urmaă ritorul lor. ÎÎn final, ele
trebuiau saă lase sacul îîn aşa mod, îîncîît fata saă fie martoraă la lupta
dintre don Juan şi cele patru femei. Silvio Manuel le-a spus
femeilor caă asta trebuia saă paraă extrem de real. Le-a dat beţe şi le-
a spus saă -l loveascaă pe don Juan convingaă tor, îînainte saă fugaă .
 Dintre femei, Zoila era cea mai uşor purtataă de isterie; imediat
ce au îînceput saă -l atingaă pe don Juan, ea a devenit posedataă de
rolul ei şi a dat un spectacol cutremuraă tor, lovindu-l pe don Juan
atîît de tare, îîncîît i-a luat pielea de pe spate şi umeri. Pentru o
clipaă , se paă rea caă raă pitoarele vor îînvinge. Silvio Manuel a trebuit
saă iasaă din locul îîn care se ascunsese şi saă pretindaă a fi un
trecaă tor, amintindu-le caă era un aranjament şi caă era timpul saă
fugaă .
Astfel, don Juan a devenit salvatorul şi protectorul Olindei. El
i-a spus caă nu putea s-o ducaă îînapoi acasaă , pentru caă fusese raă nit,
dar o putea trimite îînapoi cu piosul saă u tataă .
Ea l-a ajutat saă meargaă pîînaă la casa binefaă caă torului saă u. Don
Juan a spus caă nu trebuia saă pretindaă caă este raă nit; sîîngera
profund şi de-abia a ajuns pîînaă la uşaă . Cîînd Olinda i-a spus
binefaă caă torului lui ce se îîntîîmplase, dorinţa lui de a rîîde a fost atîît
de chinuitoare, îîncîît a trebuit s-o camufleze sub lacrimi.
Don Juan şi-a bandajat raă nile şi apoi s-a dus îîn pat. Olinda a
îînceput saă -i explice de ce se opunea tataă l ei, dar n-a terminat.
Binefaă caă torul lui a intrat îîn cameraă şi i-a spus caă pentru el era
evident, observîîndu-i mersul, caă raă pitoarele îîi raă niseraă spatele, şi
s-a oferit saă îîndrepte situaţia îînainte saă devinaă criticaă .
Olinda a ezitat. Binefaă caă torul lui don Juan i-a reamintit caă
raă pitoarele nu se jucaseraă – ele aproape i-au ucis fiul, îîn definitiv.
Comentariul acesta a fost de ajuns; ea a venit lîîngaă el şi l-a laă sat
saă îîi dea o lovituraă puternicaă pe omoplat. A produs un trosnit
puternic şi Olinda a intrat îîntr-o stare de conştiinţaă avansataă . El i-
a dezvaă luit regula şi, exact ca şi don Juan, ea a acceptat-o deplin.
Faă raă nici un dubiu sau ezitare.
Femeia Nagual şi don Juan şi-au gaă sit plenitudinea şi taă cerea
unul îîn compania celuilalt. Don Juan spunea caă sentimentul pe
care îîl aveau unul pentru celaă lalt nu avea nimic de-a face cu
dorinţa sau afecţiunea; era mai degrabaă un sentiment fizic
îîmpaă rtaă şit de amîîndoi; o barieraă ameninţaă toare fusese ruptaă îîn ei
şi erau una şi aceeaşi fiinţaă .
 Don Juan şi femeia lui Nagual, aşa cum prescria regula, au
lucrat ani îîntregi îîmpreunaă pentru a gaă si un grup de patru femei
„visaă toare”, care s-au dovedit a fi Nelida, Zuleica, Cecilia şi
Hermelinda şi cei trei curieri, Juan Tuma, Teresa şi Marta. Gaă sirea
lor a fost o altaă ocazie cîînd natura pragmaticaă a regulii s-a
dovedit limpede pentru don Juan. Toate erau exact aşa cum
descria regula caă trebuie saă fie. Sosirea lor a introdus un nou ciclu
pentru fiecare, inclusiv pentru binefaă caă torul lui don Juan şi
grupul saă u. Pentru don Juan şi luptaă torii saă i îînsemna ciclul
„visatului”, iar pentru binefaă caă torul saă u şi grupul lui îînsemna o
perioadaă de impecabilitate inegalabilaă îîn acţiunile lor.
Binefaă caă torul lui i-a explicat lui don Juan caă atunci cîînd era
tîînaă r şi i-a fost prezentataă prima dataă ideea caă regula este o
metodaă de a gaă si libertatea fusese entuziasmat, paralizat de
bucurie. Pentru el, libertatea era o realitate aflataă îîn apropiere.
Cîînd a ajuns saă îînţeleagaă natura regulii ca pe o hartaă , speranţele
şi optimismul lui au renaă scut. Mai tîîrziu, sobrietatea a pus
staă pîînire pe viaţa lui; cu cîît îîmbaă trîînea mai mult, cu atîît vedea
mai puţin şansa pentru succesul lui şi al grupului saă u. ÎÎn final a
devenit convins caă , indiferent ce faă ceau, şansele erau prea mici ca
conştiinţa lor umanaă tenace saă zburde vreodataă liberaă . S-a
îîmpaă cat cu el îînsuşi şi cu soarta, şi s-a abandonat eşecului. Î-a
spus Vulturului din eul saă u interior caă era bucuros şi mîîndru caă
şi-a dezvoltat conştiinţa. Vulturul era binevenit pentru ea.
Don Juan ne-a spus caă aceeaşi stare era îîmpaă rtaă şitaă de toţi
membrii din grupul binefaă caă torului saă u. Libertatea propusaă de
regulaă era ceva pe care o considerau de neatins. Ei surprinseseraă
sclipiri ale forţei anihilante care era Vulturul şi simţeau caă nu
aveau nici o şansaă de a-i rezista. Oricum, toţi fuseseraă de acord caă
îîşi vor traă i vieţile impecabil, pentru nici un alt motiv decîît acela
de a fi impecabil.
Don Juan spunea caă binefaă caă torul lui şi grupul saă u, îîn pofida
sentimentelor lor de inadvertenţaă , sau poate datoritaă acelor
sentimente, şi-au gaă sit libertatea. Ei au intrat îîn a treia atenţie nu
ca un grup, ci unul cîîte unul. Faptul caă ei au gaă sit pasajul, era
coroborarea finalaă a adevaă rului conţinut de regulaă . Ultimul care a
paă raă sit lumea obişnuitaă a fost binefaă caă torul saă u. El s-a supus
regulii şi a luat-o cu el pe femeia Nagual. ÎÎn timp ce el şi femeia
Nagual se dizolvau îîn conştiinţa totalaă , don Juan şi toţi luptaă torii
din grupul lui au fost faă cuţi saă explodeze din interior – el nu
putea gaă si un alt mod de a descrie sentimentul de a fi fost forţat
saă uite tot ce vaă zuseraă ei din lumea binefaă caă torului lui.
Cel care n-a uitat niciodataă a fost Silvio Manuel. El a fost cel
care l-a angajat pe don Juan îîn efortul extenuant de a aduna iar pe
toţi membrii grupului lor, care fuseseraă toţi îîmpraă ştiaţi. Apoi i-a
plonjat îîn sarcina de a-şi gaă si totalitatea eurilor lor. Le-au trebuit
ani de zile pentru a realiza sarcina asta.
Don Juan discutase pe îîndelete subiectul uitaă rii, dar numai îîn
legaă turaă cu marea lor dificultate de a se aduna iar şi a porni la
drum faă raă binefaă caă torul lor. El nu ne-a spus niciodataă exact ce
îînsemna saă uiţi sau saă cîîştigi totalitatea eului. ÎÎn aceastaă idee, el
mergea exact pe calea îînvaă ţaă mintelor binefaă caă torului saă u, doar saă
ne ajute saă ajutaă m.
ÎÎn acest scop, el ne-a antrenat pe mine şi pe La Gorda saă
„vedem îîmpreunaă ” şi a fost capabil saă ne arate caă deşi fiinţele
umane apar unui vaă zaă tor ca nişte ouaă luminoase, forma aceea de
ou este un cocon extern, un cartuş de luminozitate care
gaă zduieşte o inimaă extrem de intrigantaă , obsedantaă şi
hipnotizantaă , formataă din cercuri concentrice de luminozitate
gaă lbuie, de culoarea flaă caă rii de luminare. ÎÎn timpul sesiunii
noastre finale, el ne dusese saă „vedem” oamenii mişunîînd îîn jurul
unei biserici. Era spre searaă , aproape îîntuneric, totuşi creaturile
din coconii lor rigizi şi luminoşi radiau destulaă luminaă pentru a
face totul îîn jurul lor perfect vizibil. Viziunea era fermecaă toare.
Don Juan a explicat caă formele de ou care ne paă reau atîît de
straă lucitoare erau de fapt palide. Luminozitatea emana din inima
lor straă lucitoare; de fapt, cartuşul îîi ştergea din radiaţie. Don Juan
ne-a dezvaă luit caă , pentru a putea elibera fiinţa, trebuie ruptaă
carcasa. Ea trebuie ruptaă dinaă untru exact la momentul oportun,
exact cum îîşi sparg carapacele creaturile care se nasc din ouaă .
Dacaă nu se realizeazaă acest lucru, ele se sufocaă şi mor. Asemeni
creaturilor care se nasc din ouaă , nu existaă nici un mod pentru un
luptaă tor de a-şi sparge carcasa de luminozitate pîînaă cîînd nu vine
momentul oportun.
Don Juan ne-a spus caă pierderea formei umane era singura
metodaă de a rupe carcasa aceea, singura metodaă de a elibera acel
conţinut obsedant, conţinut care este hrana Vulturului. A sparge
acea carcasaă îînseamnaă saă -ţi aminteşti de celaă lalt eu şi saă ajungi la
totalitatea eului.
Don Juan şi luptaă torii saă i au ajuns la totalitatea eului lor şi
apoi s-au apucat de ultima sarcinaă , care era saă gaă seascaă o nouaă
pereche de fiinţe duble. Don Juan spunea caă ei se gîîndeau caă va fi
o problemaă simplaă – tot ceea ce faă cuseraă fusese relativ uşor
pentru ei. Ei nu aveau nici o idee caă aparenta lipsaă de efort a
realizaă rilor lor ca luptaă tori era o consecinţaă a puterii personale şi
a maă iestriei binefaă caă torului lor.
Cercetarea lor pentru gaă sirea unei noi perechi de fiinţe duble
a fost zadarnicaă . ÎÎn toate caă utaă rile lor, n-au dat deloc peste vreo
femeie dublaă . Au gaă sit cîîţiva baă rbaţi dubli, dar erau toţi bine
situaţi, ocupaţi, prolifici şi atîît de satisfaă cuţi cu viaţa lor, îîncîît ar fi
fost inutil saă intre îîn relaţie cu ei. Ei nu aveau nevoie saă -şi
gaă seascaă un scop îîn viaţaă . Se gîîndeau caă deja l-au gaă sit.
Don Juan a spus caă îîntr-o zi şi-a dat seama caă el şi grupul lui
îîmbaă trîîneau şi paă rea saă nu fie vreo speranţaă de a-şi realiza
vreodataă sarcina lor. Asta a fost prima dataă cîînd au simţit
sentimentul disperaă rii şi al neputinţei.
Silvio Manuel insista ca ei saă se resemneze şi saă traă iascaă
impecabil, faă raă speranţa de a-şi gaă si vreodataă libertatea. Paă rea
plauzibil pentru don Juan caă asta ar putea fi îîntr-adevaă r cheia
pentru toate. ÎÎn aceastaă idee, el s-a aflat urmîînd exact situaţia
binefaă caă torului saă u. El ajunsese saă accepte caă la un moment dat,
îîn drumul saă u, un pesimism de neîînvins pune staă pîînire asupra
luptaă torului. Un sentiment de îînfrîîngere, sau poate, mai exact
spus, un sentiment de nevrednicie pune staă pîînire pe el aproape
pe nesimţite. Don Juan spunea caă îînainte, el obişnuia saă rîîdaă de
dubiile binefaă caă torului sau şi caă nu putea saă fie convins caă acesta
se îîndoia îîn vreun fel. ÎÎn pofida protestelor şi avertizaă rilor lui
Silvio Manuel, don Juan se gîîndea caă era doar un aranjament
gigantic pentru a-i îînvaă ţa ceva anume.
Deoarece nu putea crede caă dubiile binefaă caă torului saă u erau
reale, nici nu putea crede caă hotaă rîîrea binefaă caă torului lui de a traă i
impecabil, faă raă speranţa de a-şi gaă si libertatea era sinceraă . Cîînd a
ajuns, îîn final, saă îîşi dea seama caă binefaă caă torul saă u, cu toataă
seriozitatea, se resemnase cu eşecul, i-a venit de asemenea şi
ideea caă decizia luptaă torului de a traă i impecabil îîn pofida oricaă ror
nerealizaă ri nu poate fi declarataă drept o strategie care saă asigure
succesul. Don Juan şi grupul saă u au dovedit acest adevaă r pentru
ei îînşişi, cîînd şi-au dat seama caă sorţii erau îîmpotriva lor. Don
Juan a spus caă , îîn aceste momente, antrenamentul de o viaţaă ia
conducerea şi luptaă torul intraă îîntr-o stare de umilinţaă de
nedepaă şit; cîînd adevaă rata saă raă cie a resurselor sale umane devine
de netaă gaă duit, luptaă torul nu are altaă resursaă decîît de a da îînapoi
şi a-şi pleca capul.
Don Juan se minuna caă aceastaă idee paă rea caă nu are nici un
efect asupra femeilor din grupul saă u; dezordinea paă rea saă le lase
neatinse. El ne-a spus caă remarcase acelaşi lucru îîn grupul
binefaă caă torului saă u: femeile nu erau niciodataă îîngrijorate şi
mohorîîte îîn legaă turaă cu soarta lor, aşa cum erau baă rbaţii. Ele
paă reau pur şi simplu saă aprobe judecata binefaă caă torului lui don
Juan şi saă -l urmeze, faă raă a araă ta semne de comportare emoţionalaă
şi teamaă . Dacaă femeile erau agasate la un anumit nivel, erau
indiferente la asta. Tot ce conta pentru ele era saă fie ocupate. Ca şi
cum doar baă rbaţii ar fi caă utat libertatea şi ar fi simţit impactul
unei opoziţii.
ÎÎn propriul saă u grup, don Juan observase acelaşi contrast.
Femeile au fost repede de acord cu el cîînd a spus caă resursele sale
erau neadecvate. El putea trage doar concluzia caă femeile, deşi n-
o menţionaseraă , nu crezuseraă niciodataă caă aveau vreo resursaă
anume. De aceea, nu era nici un mod de a se simţi dezamaă gite sau
descurajate faţaă de constatarea caă erau neajutoraţi. Ele o ştiuseraă
tot timpul.
Don Juan ne-a spus caă raţiunea pentru care Vulturul cerea de
douaă ori mai multe femei decîît baă rbaţi luptaă tori era exact pentru
caă femeile aveau un echilibru inerent, care lipsea baă rbaţilor. La
momentul crucial, baă rbaţii erau cei care deveneau isterici şi se
sinucideau, dacaă judecau caă totul este pierdut. O femeie se poate
sinucide datoritaă lipsei de scop şi direcţie, dar nu din cauza
eşecului unui sistem la care se îîntîîmplaă saă fi aderat.
Dupaă ce don Juan şi grupul saă u de luptaă tori renunţaseraă la
speranţe – sau mai exact, aşa cum spunea don Juan, dupaă ce el şi
baă rbaţii saă i luptaă tori atinseseraă fundul praă pastiei şi femeile
gaă siseraă moduri potrivite de a rîîde de ei – don Juan a dat îîn final
peste un baă rbat dublu de care se putea apropia. Eu eram acela. El
a spus caă deoarece nimeni îîn toate minţile nu s-ar angaja
voluntar la un asemenea proiect ca lupta pentru libertate, el a
trebuit saă urmeze îînvaă ţaă mintele binefaă caă torului saă u şi, îîntr-o
adevaă rataă manieraă de „stalker”, saă maă angajeze îîn joc, aşa cum îîi
angajase şi pe membrii grupului saă u. El avea nevoie saă maă aibaă
singur îîntr-un loc unde saă poataă aplica o presiune fizicaă asupra
corpului meu şi era necesar ca eu saă merg acolo de comun acord.
El m-a atras cu mare uşurinţaă îîn casa lui – aşa cum spunea,
asigurarea unui baă rbat dublu nu este niciodataă o mare problemaă .
Dificultatea este saă gaă seşti unul disponibil.
Acea primaă vizitaă la casa lui era, din punctul de vedere al
conştiinţei mele normale, o sesiune faă raă evenimente. Don Juan
era îîncîîntaă tor şi glumea cu mine. El a condus conversaţia spre
oboseala pe care o suportaă corpul dupaă drumuri lungi cu maşina,
un subiect care paă rea complet inadecvat pentru mine, un student
îîn antropologie. Apoi el a spus caă spatele meu paă rea saă fie
deranjat şi, faă raă nici un alt cuvîînt, el mi-a pus o mîînaă îîn piept, m-a
îîndreptat şi mi-a dat o palmaă puternicaă îîn spate. M-a prins atîît de
nepregaă tit, îîncîît am leşinat Cîînd am deschis iar ochii, maă simţeam
de parcaă mi-ar fi rupt şira spinaă rii, dar simţeam şi caă eram deja
diferit. Eram altcineva decîît cel pe care-l cunoscuse pîînaă atunci.
De atunci îîncolo, ori de cîîte ori îîl vedeam, maă trecea îîn conştiinţa
stingaă şi apoi îîmi dezvaă luia regula.
Aproape imediat dupaă ce m-a gaă sit, don Juan a gaă sit şi o
femeie dublaă . El nu m-a pus îîn contact cu ea cu ajutorul unei
scheme, aşa cum faă cuse cu el binefaă caă torul saă u, ci a pregaă tit un
aranjament, la fel de eficient şi elaborat ca oricare dintre cele ale
binefaă caă torului lui, prin care el îînsuşi a asigurat femeia dublaă . El
şi-a asumat aceastaă sarcinaă , deoarece credea caă era de datoria
binefaă caă torului de a asigura ambele fiinţe duble imediat ce le-a
gaă sit şi apoi saă le alaă ture ca parteneri îîntr-o îîntreprindere de
neconceput.
El mi-a povestit caă îîntr-o zi, cîînd traă ia îîn Arizona, se dusese la
un birou de guvernaă mîînt pentru a depune o cerere. Doamna de la
birou i-a spus saă o dea unui angajat de la secţia adiacentaă şi, faă raă
saă se uite, i-a faă cut semn spre stîînga ei. Don Juan a urmaă rit
direcţia braţului ei îîntins şi a „vaă zut” o femeie dublaă stîînd la un
birou. Cîînd i-a prezentat cererea a vaă zut caă era o femeie tîînaă raă . Ea
i-a spus caă nu avea nimic de-a face cu cererile. Oricum, din
simpatie pentru un baă trîîn indian, ea şi-a faă cut timp pentru a-l
ajuta.
Era nevoie de oarecare documente legale, pe care don Juan le
avea îîn buzunar, dar s-a prefaă cut ignorant şi neajutorat complet,
laă sîînd saă se îînţeleagaă caă pentru el, organizarea birocraticaă era o
enigmaă absolutaă . N-a fost deloc dificil saă afişeze o indiferenţaă
totalaă , spunea don Juan; tot ce avea de faă cut, era saă revinaă la ceea
ce fusese odataă starea lui normalaă de conştiinţaă . Era îîn interesul
saă u saă prelungeascaă interacţiunea lui cu fata atîît cîît putea de
mult. Mentorul saă u îîi spusese, iar el verificase îîn cercetaă rile sale,
caă femeile duble sîînt destul de rare. El îîl avertizase, de asemenea,
caă ele au resurse interne care le fac extrem de volatile. Lui don
Juan îîi era fricaă caă dacaă nu-şi juca la perfecţie caă rţile, o va pierde.
A mizat pe simpatia ei pentru a cîîştiga timp. A creat îîntîîrzieri
ulterioare, pretinzîînd caă erau pierdute documentele necesare. El
aducea aproape îîn fiecare zi altul. Ea îîl citea şi îîi spunea cu regret
caă nu era cel necesar. Fata era atîît de mişcataă de condiţia lui
saă racaă , îîncîît s-a oferit chiar saă -i plaă teascaă un avocat, pentru a-i
face o atestare sub juraă mîînt îîn locul hîîrtiilor.
Dupaă trei luni de joc, don Juan s-a gîîndit caă era timpul saă
producaă documentele. Dar atunci, ea se obişnuise deja cu el şi
aproape se aştepta saă -l vadaă îîn fiecare zi. Don Juan a venit pentru
ultima dataă ca saă -şi exprime mulţumirile şi saă -i spunaă la
revedere. El i-a spus caă ar fi vrut saă -i aducaă un cadou pentru a-şi
exprima aprecierea faţaă de ea, dar caă nu avea bani nici pentru a
mîînca. Ea fost mişcataă de candoarea lui şi l-a luat la masaă . ÎÎn timp
ce mîîncau, el i-a spus caă un cadou nu trebuia saă fie îîn mod
necesar un obiect de cumpaă rat. Putea fi ceva doar pentru ochi.
Ceva de care saă -ţi aminteşti, nu saă posezi.
Ea a fost intrigataă de cuvintele sale. Don Juan i-a reamintit caă
ea îîşi exprimase compasiunea pentru indieni şi starea lor de
saă raă cie. El a îîntrebat-o dacaă ar vrea saă vadaă indienii îîntr-o luminaă
diferitaă – nu ca pauperi, ci ca artişti, şi i-a spus caă ştia un baă trîîn
care era ultimul din linia sa de dansatori ai puterii. A asigurat-o
caă omul ar dansa pentru ea la cererea lui; şi mai mult, i-a promis
caă niciodataă îîn viaţa ei nu vaă zuse aşa ceva şi nici nu va mai vedea.
Era ceva la care participau doar indienii.
Fata a fost îîncîîntataă de aceastaă idee. L-a luat dupaă orele de
lucru şi s-au îîndreptat spre dealurile unde i-a spus el caă locuia
indianul. Don Juan a luat-o la casa lui. A pus-o saă opreascaă maşina
la oarecare distanţaă şi apoi au mers pe jos restul drumului.
ÎÎnainte saă ajungaă la casaă , el s-a oprit şi a tras o linie pe paă mîînt cu
piciorul. Î-a spus caă linia era o graniţaă şi a îîndemnat-o saă treacaă
peste ea.
Femeia Nagual mi-a spus dupaă aceea caă pîînaă îîn acel moment
ea fusese foarte intrigataă de posibilitatea de a fi spectatorul unui
dansator indian, dar cîînd baă trîînul a tras o linie pe paă mîînt şi a
denumit-o graniţaă , ea a îînceput saă ezite. Apoi a devenit de-a
dreptul alarmataă cîînd el i-a spus caă graniţa era doar pentru ea şi
caă , odataă ce o va trece nu va mai exista mod de îîntoarcere.
Îndianul a remarcat se pare consternarea ei şi a îîncercat s-o
linişteascaă . El a mîîngîîiat-o politicos pe braţ şi i-a garantat caă , atîîta
timp cîît era el pe acolo, nu i se va îîntîîmpla nimic. Graniţa putea fi
explicataă , i-a spus el, ca o formaă de plataă simbolicaă pentru
dansator, pentru caă el nu voia bani. ÎÎn locul banilor era ritualul,
iar acesta cerea ca ea saă treacaă graniţa de comun acord.
Îndianul a trecut voios peste linie şi i-a spus caă pentru ea totul
era doar o nebunie indianaă , dar caă dansatorul, care-i urmaă rea din
casaă , trebuia saă fie mulţumit dacaă ea voia saă -l vadaă dansîînd.
Femeia Nagual a spus caă a cuprins-o brusc o fricaă atîît de mare,
îîncîît nu se putea mişca saă treacaă peste graniţa aceea. Baă trîînul a
faă cut un efort pentru a o convinge, spunîînd caă trecerea peste acea
graniţaă era beneficaă pentru îîntreg corpul. Trecerea ei nu numai
caă îîl faă cea saă se simtaă mai tîînaă r, îîl „faă cea” efectiv mai tîînaă r, aşa
putere avea graniţa. Pentru a-şi demonstra punctul de vedere, el
a trecut iar graniţa şi imediat umerii i s-au laă sat, i-au caă zut
colţurile gurii şi ochii şi-au pierdut straă lucirea. Femeia Nagual nu
putea nega diferenţa pe care o faă cea trecerea.
Don Juan a trecut linia pentru a treia oaraă . El a respirat adîînc,
laă rgindu-şi pieptul, mişcaă rile i-au devenit mai vioaie şi mai
sigure. Femeia Nagual mi-a spus chiar caă i-a trecut prin cap caă ar
putea saă -i facaă avansuri sexuale. Maşina ei era prea departe
pentru a îîncerca saă fugaă spre ea. Singurul lucru pe care-l putea
face, era saă -şi spunaă caă era o prostie saă se teamaă de un baă trîîn
indian.
Apoi baă trîînul a faă cut apel la raţiunea ei şi la simţul umorului.
Pe un ton conspirativ, ca şi cum i-ar fi dezvaă luit un secret, i-a spus
caă se prefaă cea doar caă araă ta tîînaă r, pentru a-l mulţumi pe dansator
şi caă dacaă ea nu-l va ajuta trecîînd linia, el va leşina îîn orice clipaă
de stresul de a merge faă raă a se gîîrbovi. El a trecut linia şi îînapoi
pentru a-i demonstra greutatea enormaă pe care i-o impunea
pantomima.
Femeia Nagual a spus caă ochii saă i rugaă tori dezvaă luiau durerea
prin care trecea corpul saă u baă trîîn pentru a mima tinereţea. Ea a
trecut linia ca saă -l ajute şi saă termine; voia saă plece acasaă .
ÎÎn clipa îîn care a trecut linia, don Juan a faă cut un salt fantastic
peste acoperişul casei. Femeia Nagual spunea caă a zburat ca un
imens bumerang. Cîînd a aterizat lîîngaă ea, ea a caă zut pe spate.
Frica depaă şea tot ce simţise vreodataă , dar la fel era şi emoţia ei ca
martoraă la o asemenea minune. Nici maă car n-a îîntrebat cum a
realizat el o faptaă atîît de magnificaă . Voia saă fugaă îînapoi la maşinaă
şi saă plece acasaă .
Baă trîînul a ajutat-o saă se ridice şi şi-a cerut scuze caă a trebuit s-
o paă caă leascaă . De fapt, a trebuit saă recunoascaă , el îînsuşi fusese
dansatorul şi zborul peste casaă fusese dansul saă u. El a îîntrebat-o
dacaă a dat atenţie direcţiei zborului saă u. Femeia Nagual a faă cut cu
mîîna un cerc îîn sensul invers acelor de ceas. El a mîîngîîiat-o
patern şi i-a spus caă era foarte bine caă fusese atentaă . Apoi el a
spus caă s-ar putea saă -şi fi raă nit spatele îîn caă dere şi caă nu ar putea
s-o lase saă plece faă raă saă fie sigur caă era bine. ÎÎndraă zneţ, el i-a
îîndreptat umerii, i-a ridicat baă rbia şi ceafa, ca şi cum ar fi pus-o
saă -şi îîndrepte spatele. Apoi i-a dat o lovituraă zgomotoasaă îîntre
omoplaţi, laă sîînd-o efectiv faă raă aer îîn plaă mîîni. Pentru o clipaă , a fost
incapabilaă saă raă sufle şi a leşinat.
Cîînd şi-a revenit, era îîn casa lui. ÎÎi sîîngera nasul, iar urechile îîi
vîîjîîiau, respiraţia i se accelerase şi nu-şi putea focaliza privirea. El
a sfaă tuit-o saă respire adîînc pîînaă la opt. Cu cîît respira mai adîînc, cu
atîît devenea totul mai limpede. La un moment dat, mi-a spus ea,
îîntreaga cameraă a devenit incandescentaă ; totul straă lucea îîntr-o
luminaă chihlimbarie. Ea a fost stupefiataă şi n-a mai putut respira
adîînc. Deja, lumina chihlimbarie era atîît de deasaă , îîncîît semaă na
cu o ceaţaă . Apoi ceaţa s-a transformat îîntr-o pîînzaă de paă ianjen
chihlimbarie. ÎÎn final s-a risipit, dar lumea a raă mas uniform
chihlimbarie pentru o vreme.
Apoi don Juan a îînceput saă -i vorbeascaă . El a luat-o afaraă din
casaă şi i-a araă tat caă lumea era îîmpaă rţitaă îîn douaă jumaă taă ţii Partea
stîîngaă era limpede, dar partea dreaptaă era îînvaă luitaă îîn ceaţaă
chihlimbarie. ÎÎn continuare i-a spus caă este monstruos saă te
gîîndeşti caă lumea este de îînţeles sau caă noi îînşine sîîntem de
îînţeles, şi caă ceea ce percepea ea era o enigmaă , un mister pe care
îîl poţi accepta doar cu modestie şi veneraţie.
 Apoi i-a dezvaă luit regula. Limpezimea minţii ei era atîît de
acutaă , îîncîît a îînţeles tot ce i-a spus el. Regula îîi paă rea potrivitaă şi
evidentaă . El i-a explicat caă cele douaă paă rţi ale unei fiinţe umane
sîînt complet separate şi caă este nevoie de o mare disciplinaă şi
determinare pentru a rupe sigiliul şi a trece dintr-o parte îîn
cealaltaă . O fiinţaă dublaă are un mare avantaj: condiţia dublurii sale
îîi permite o mişcare relativ uşoaraă îîntre compartimentele din
partea dreaptaă . Marele dezavantaj al fiinţelor duble este caă , îîn
virtutea faptului caă ele au douaă compartimente, sîînt sedentare,
conservatoare, cu fricaă de schimbare.
Don Juan i-a spus caă intenţia lui fusese s-o facaă saă treacaă din
compartimentul de extremaă dreaptaă , îîn partea stîîngaă din
compartimentul drept, parte care este mai lucidaă şi mai acutaă ,
dar îîn loc de asta, printr-un subterfugiu inexplicabil, lovitura lui o
trimisese de-a lungul dublurii sale, din extrema ei normalaă
dreaptaă , îîn extrema ei stîîngaă . A îîncercat de patru ori s-o facaă saă
revinaă la o stare normalaă de conştiinţaă , dar îîn van. Totuşi,
loviturile sale au ajutat-o saă -şi îîntoarcaă percepţia asupra zidului
de ceaţaă şi saă -l facaă saă aparaă şi saă disparaă la dorinţaă . Deşi nu
intenţionase asta, don Juan avusese dreptate saă spunaă caă linia era
o graniţaă cu sens unic pentru ea. Odataă ce-a trecut-o, exact ca şi
Sivio Manuel, ea nu s-a mai îîntors.
Cîînd don Juan ne-a pus faţaă îîn faţaă , nici unul dintre noi nu
ştiuse de existenţa celuilalt, totuşi ne-am simţit instantaneu bine
îîmpreunaă . Don Juan ştia din propria lui experienţaă caă mîîngîîierea
pe care o simt fiinţele duble îîn compania celuilalt este
indescriptibilaă şi mult prea scurtaă . El ne-a spus caă fuseseraă m
alaă turaţi de forţe incomprehensibile pentru raţiunea noastraă şi caă
singurul lucru pe care nu-l aveam era timpul. Fiecare minut putea
fi ultimul; de aceea, el trebuia traă it cu spiritul.
Odataă ce don Juan ne-a pus îîmpreunaă , tot ce a raă mas pentru el
şi luptaă torii lui a fost saă ne gaă seascaă patru femei „stalkeri”, trei
luptaă tori baă rbaţi şi un baă rbat curier, pentru a forma grupul
nostru. ÎÎn acest scop, don Juan a gaă sit pe Lidia, Josefina, La Gorda,
Rosa, Benigno, Nestor, Pablito şi curierul Eligio. Fiecare dintre ei
era replica îîntr-o formaă nedezvoltataă a membrilor din grupul lui
don Juan.
 12. „Non-acţiunile” lui Silvio Manuel
Don Juan şi luptaă torii saă i s-au dat deoparte, pentru a-mi
permite mie şi femeii Nagual saă punem îîn aplicare regula – adicaă ,
saă menţinem, saă intensificaă m şi saă conducem pe cei opt luptaă tori
pe drumul spre libertate. Totul paă rea perfect, dar, ceva nu mergea
totuşi. Primul grup de luptaă toare pe care l-a gaă sit don Juan erau
„visaă toare”, cîînd ar fi trebuit saă fie „stalkeri”. El nu ştia cum saă
explice aceastaă anomalie. Singura concluzie pe care o putea trage
era caă puterea îîi pusese aceste femei îîn drumul saă u îîntr-o
manieraă îîn care nu putea saă le refuze.
Mai era o altaă anomalie uluitoare, care îîi îîncurca şi mai mult
pe luptaă torii din grupul lui don Juan; trei dintre femei şi trei
dintre baă rbaţi erau incapabili saă intre îîntr-o stare de conştiinţaă
avansataă , îîn pofida eforturilor titanice ale lui don Juan. Ei erau
ameţiţi, dezorientaţi şi nu puteau rupe sigiliul, membrana care îîi
despaă rţea de cealaltaă parte a conştiinţei. Erau porecliţi beţivii,
pentru caă viermuiau îîn jur, faă raă coordonare muscularaă . Curierul
Eligio şi La Gorda erau singurii cu un grad extraordinar de
conştiinţaă , îîn special Eligio, care era la egalitate cu oricare dintre
oamenii lui don Juan.
Cele trei fete se adunaseraă şi formaseraă o unitate de
nezdruncinat. La fel erau şi cei trei baă rbaţi. Grupuri de cîîte trei,
cîînd regula prescria cîîte patru, era ceva îîngrijoraă tor. Numaă rul trei
este un simbol al dinamicii, al schimbaă rii, al mişcaă rii şi mai
presus de toate, un simbol al revitalizaă rii.
Regula nu mai servea drept hartaă . Şi totuşi, era de neconceput
ca saă fi apaă rut vreo eroare. Don Juan şi luptaă torii saă i susţineau caă
puterea nu greşeşte. Ei au dat vina pe „visatul” şi „vederea” lor. Se
îîntrebau dacaă nu fuseseraă prea pripiţi şi pur şi simplu nu
„vaă zuseraă ” caă cele trei femei şi cei trei baă rbaţi erau inapţi.
Don Juan m-a maă rturisit caă el a sesizat trei îîntrebaă ri relevante.
Una era problema pragmaticaă a prezenţei noastre îîn mijlocul lor.
Cealaltaă era problema validitaă ţii regulii. Binefaă caă torul lor îîi
ghidase spre certitudinea caă regula cuprindea tot ce ar putea
privi un luptaă tor. El nu-i pregaă tise pentru eventualitatea ca regula
saă se dovedeascaă inaplicabilaă .
La Gorda spunea caă femeile din grupul lui don Juan nu
avuseseraă nici o problemaă cu mine; baă rbaţii erau dezavantajaţi.
Pentru baă rbaţi, era de neîînţeles şi de neacceptat caă regula era
incongruentaă îîn cazul meu. Totuşi, femeile erau sigure caă , mai
devreme sau mai tîîrziu, raţiunea pentru prezenţa mea printre ei
va deveni claraă . Observasem cum femeile se paă straseraă detaşate
de fraă mîîntarea emoţionalaă , paă rîînd complet de neatins de orice ar
fi urmat. Ele paă reau caă ştiu faă raă nici un dubiu raţional caă , îîn cazul
meu, eu trebuia saă fiu inclus îîn regulaă . ÎÎn definitiv, îîi ajutasem îîn
mod clar, acceptîîndu-mi rolul. Mulţumitaă mie şi femeii Nagual,
don Juan şi grupul saă u îîşi completaseraă ciclul şi erau aproape
liberi.
Raă spunsul le-a venit îîntr-un tîîrziu prin Silvio Manuel.
„Vederea” lui a dezvaă luit caă surioarele şi Genarii nu erau inapţi;
mai degrabaă eu nu eram Nagualul potrivit pentru ei. Eram
incapabil saă -i conduc, pentru caă aveam o configuraţie
neaşteptataă , care nu se potrivea cu distribuţia presupusaă de
regulaă , o configuraţie pe care don Juan, ca vaă zaă tor, o trecuse cu
vederea. Corpul meu luminos daă dea aparenţa de a avea patru
compartimente, cîînd de fapt avea doar trei. Era o altaă regulaă
pentru ceea ce ei denumeau „Nagualul cu trei protuberanţe”. Eu
aparţineam acelei reguli. Silvio Manuel a spus caă eram ca o
pasaă re ocrotitaă de grija şi caă ldura unor paă saă ri din altaă specie. Şi
toţi trebuiau saă maă ajute, aşa cum eu îînsumi îîi ajutam pe ei, dar
nu le aparţineam.
Don Juan şi-a asumat responsabilitatea pentru mine, pentru
caă el maă adusese îîn mijlocul lor, dar prezenţa mea printre ei îîi
forţa saă se exerseze la maximum, îîn caă utarea a douaă lucruri: o
explicaţie a faptului caă maă aflam printre ei şi o soluţie la
problema ce saă facaă cu mine.
Silvio Manuel a dat foarte repede peste un mod de a maă
disloca din mijlocul lor. El a preluat sarcina de a direcţiona
proiectul, dar, deoarece îîi lipseau raă bdarea şi energia necesare
îîntr-o relaţie cu mine personal, el i-a dat acest comision lui don
Juan ca un surogat. Ţinta lui Silvio Manuel era saă maă pregaă teascaă
pentru un moment cîînd va apare un curier care saă aducaă regula
pertinentaă unui Nagual tripartit. El spunea caă nu era rolul lui saă
dezvaă luie acea porţiune a regulii. A trebuit saă aştept exact aşa
cum toţi trebuiau saă aştepte timpul potrivit.
Mai era şi o altaă problemaă serioasaă care adaă uga mai multaă
confuzie. Avea de-a face cu La Gorda, iar îîn viitor cu mine. La
Gorda fusese acceptataă îîn grupul meu ca femeie sudicaă . Don Juan
şi restul vaă zaă torilor atestaseraă aceasta. Ea paă rea saă fie îîn aceeaşi
categorie cu Cecilia, şi cu cele douaă femei curieri. Similitudinile
nu puteau fi negate. Aici La Gorda şi-a pierdut greutatea jenantaă
şi a ajuns la jumaă tate din greutatea ei. Schimbarea a fost atîît de
radicalaă şi de profundaă , îîncîît ea a devenit altcineva.
A fost trecutaă cu vederea mult timp, pur şi simplu pentru caă
toţi luptaă torii erau prea preocupaţi cu dificultaă ţile mele, pentru a-
i da atenţie ei. Totuşi, schimbarea ei a fost atîît de drasticaă , îîncîît au
fost forţaţi saă se focalizeze asupra ei şi ceea ce au „vaă zut” era
faptul caă ea nu era deloc o femeie sudicaă . Corpolenţa ei le îînşelase
fosta „vedere”. Apoi ei şi-au reamintit caă , din primul moment îîn
care ea venise îîn mijlocul lor, La Gorda nu se prea îînţelegea cu
Cecilia, Delia şi celelalte femei sudice. Pe de altaă parte, ea era
foarte îîncîîntataă şi degajataă cu Nelida şi Florinda, pentru caă , de
fapt, ea fusese îîntotdeauna ca ele. Asta îînsemna caă îîn grupul meu
existau douaă „visaă toare” nordice, La Gorda şi Rosa – o
discrepanţaă frapantaă cu regula.
Don Juan şi luptaă torii saă i erau mai mult decîît uluiţi. Ei
îînţelegeau tot ce se îîntîîmpla ca pe o prevestire, o indicaţie caă
lucrurile luaseraă o turnuraă neprevaă zutaă . Deoarece ei nu puteau
accepta ideea unei erori umane care saă depaă şeascaă regula, au
presupus caă fuseseraă faă cuţi saă greşeascaă de caă tre o comandaă
superioaraă , pentru un motiv care era dificil de îînţeles, dar real.
Ei s-au sfaă tuit ce saă facaă îîn continuare, dar îînainte ca vreunul
dintre ei saă gaă seascaă vreun raă spuns, o adevaă rataă femeie sudicaă ,
dona Soledad, a apaă rut îîn faţaă cu o asemenea forţaă , îîncîît era
imposibil ca ei s-o refuze. Ea era conform regulii. Era un „stalker”.
Prezenţa ei ne-a distrat pentru o vreme. Atunci paă rea caă ea ne
va atrage pe un alt platou. Ea a creat o mişcare viguroasaă .
Florinda a luat-o sub aripa ei, pentru a o instrui îîn arta
„stalkingului”. Dar oricîît de bine o faă cea, nu era de ajuns pentru a
remedia o pierdere ciudataă de energie pe care o simţeam, o
apatie care paă rea caă e îîn creştere.
Apoi îîntr-o zi, Silvio Manuel a spus caă a primit îîn „visatul” lui
un plan maestru. Era voios şi a plecat saă discute detaliile lui cu
don Juan şi cu ceilalţi luptaă tori. Femeia Nagual a fost inclusaă îîn
discuţiile lor, dar nu şi eu. Asta m-a faă cut saă suspectez caă ei nu
voiau saă aflu ce anume descoperise despre mine Silvio Manuel.
Î-am confruntat pe fiecare dintre ei cu suspiciunile mele. Ei au
rîîs, cu excepţia femeii Nagual, care mi-a spus caă aveam dreptate.
„Visatul” lui Silvio Manuel le dezvaă luise raţiunea prezentei mele
printre ei, dar trebuia saă maă predau sorţii, care era saă nu cunosc
natura sarcinii mele pîînaă cîînd nu eram pregaă tit pentru ea.
Avea un ton atîît de categoric, îîncîît am putut accepta totul faă raă
a pune vreo îîntrebare. Cred caă dacaă Silvio Manuel sau don Juan
mi-ar fi spus acelaşi lucru, n-aş fi acceptat atîît de uşor. Ea a
adaă ugat caă nu ar fi de acord cu don Juan şi cu ceilalţi – ea credea
caă trebuia saă fiu informat de ţinta generalaă a acţiunilor lor, dacaă
nu dintr-un alt motiv maă car pentru a evita fricţiunea şi
raă zvraă tirea.
Silvio Manuel intenţiona saă maă pregaă teascaă pentru sarcina
mea, luîîndu-maă direct îîn a doua atenţie. El plaă nuise o serie de
acţiuni îîndraă zneţe, care saă -mi galvanizeze conştiinţa.
ÎÎn prezenţa tuturor, el mi-a spus caă maă va lua sub aripa lui şi
maă va muta îîn zona lui de putere, noaptea. Explicaţia pe care a
dat-o era caă i-au fost prezentate o serie de „non-acţiuni” îîn
„visatul” lui. Ele erau prevaă zute pentru o echipaă formataă din mine
şi La Gorda ca practicanţi şi femeia Nagual ca spectator.
Silvio Manuel era pus la respect de femeia Nagual şi avea doar
cuvinte de admiraţie pentru ea. Spunea caă ea avea clasaă . Putea
realiza orice la egalitate cu el, sau cu oricare altul dintre
luptaă torii din grupul saă u. Nu avea experienţaă , dar îîşi putea
direcţiona atenţia îîn modul îîn care o dorea. El a declarat caă
abilitatea ei era un mister la fel de mare precum prezenţa mea
printre ei şi caă simţul ei asupra scopului şi convingerea ei erau
atîît de acute, îîncîît nu eram potrivit pentru ea. De fapt, el a rugat-o
pe La Gorda saă -mi dea un suport special, pentru a putea rezista
contactului cu femeia Nagual.
Pentru prima noastraă „non-acţiune”, Silvio Manuel a construit
o ladaă de lemn destul de mare pentru mine şi La Gorda, dacaă
staă team spate îîn spate, cu genunchii ridicaţi. Lada avea o fantaă
pentru a laă sa saă intre aerul. Eu şi La Gorda trebuia saă ne urcaă m îîn
ea şi saă staă m îîn îîntuneric şi taă cere totalaă , faă raă saă adormim. El a
îînceput prin a ne laă sa saă staă m îîn ladaă scurte perioade de timp,
apoi a maă rit timpul pe maă suraă ce ne-am obişnuit cu procedura,
pîînaă cîînd am ajuns saă ne petrecem toataă noaptea îîn ea, faă raă saă ne
mişcaă m, sau saă aţipim.
Femeia Nagual staă tea cu noi saă fie siguraă caă nu ne schimbaă m
nivelele de conştiinţaă datoritaă oboselii. Silvio Manuel spunea caă
tendinţa noastraă naturalaă îîn condiţii de stres neobişnuit este saă
trecem din conştiinţa avansataă la cea normalaă şi invers.
Efectul general al acestei „non-acţiuni” de fiecare dataă cîînd o
realizam era saă ne dea un sentiment inegalabil de odihnaă , care
pentru mine era o adevaă rataă mirare, deoarece nu am adormit
niciodataă îîn timpul veghii noastre nocturne. Am atribuit senzaţia
de odihnaă faptului caă eram îîntr-o stare de conştiinţaă avansataă ,
dar Silvio Manuel spunea caă una nu are nimic de-a face cu alta, caă
sentimentul de odihnaă era rezultatul faptului caă staă team cu
genunchii ridicaţi.
A doua „non-acţiune” consta din a ne face saă staă m pe sol ca
nişte cîîini ghemuiţi, aproape îîntr-o poziţie fetalaă , odihnindu-ne
pe partea stingaă , cu fruntea pe braţele îîndoite. Silvio Manuel a
insistat saă ne ţinem ochii îînchişi cîît de mult posibil, saă -i
deschidem doar cîînd ne spunea el saă ne schimbaă m poziţia şi saă
staă m pe partea dreaptaă . El ne-a spus caă scopul acestei „non-
acţiuni” era saă permitaă simţului nostru auditiv de a se separa de
vedere. Ca şi îînainte, el a maă rit gradat timpul petrecut, pîînaă cîînd
puteam sta toataă noaptea îîn veghe auditivaă .
Apoi Silvio Manuel a fost gata saă ne mute îîn altaă zonaă de
activitate. El a explicat caă îîn primele „non-acţiuni” rupsesem o
anumitaă barieraă perceptualaă îîn timp ce eram legaţi de paă mîînt.
Prin analogie, el compara fiinţele umane cu copacii. Sîîntem ca
nişte copaci mobili. Sîîntem oarecum legaţi de sol; raă daă cinile
noastre sîînt transportabile, dar asta nu ne elibereazaă de sol. El a
spus caă pentru a stabili echilibrul, trebuia saă realizaă m a treia
„non-acţiune” îîn timp ce eram suspendaţi îîn aer. Dacaă reuşeam saă
ne canalizaă m „intenţia” îîn timp ce eram suspendaţi de copac, îîntr-
un harnaşament de piele, puteam face un triunghi cu „intenţia”
noastraă , un triunghi a caă rui bazaă era pe sol şi vîîrful îîn aer. Silvio
Manuel se gîîndea caă acumulasem atenţia cu primele noastre
„non-acţiuni” pîînaă îîn punctul îîn care îîl puteam realiza perfect pe
al treilea de la îînceput.
ÎÎntr-o noapte, el ne-a suspendat pe mine şi pe La Gorda îîn
douaă harnaşamente separate, ca nişte scaune de piele. Staă team îîn
ele şi ne ridica la cele mai îînalte ramuri ale unui copac îînalt. El
voia saă daă m atenţie conştiinţei copacului, care, spunea el, ne va
da semnale, deoarece eram oaspeţii saă i. El a pus-o pe femeia
Nagual saă stea jos şi saă ne strige pe nume pe tot parcursul nopţii.
ÎÎn timp ce eram suspendaţi de copac, de nenumaă ratele ori
cîînd am executat aceastaă „non-acţiune”, am simţit un potop maă reţ
de senzaţii fizice, ca nişte îîncaă rcaă turi uşoare de impulsuri
electrice. ÎÎn timpul primelor trei sau patru îîncercaă ri, era ca şi
cum copacul ar fi protestat îîmpotriva amestecului nostru; dupaă
aceea, impulsurile au devenit semnale de pace şi de echilibru.
Silvio Manuel ne-a spus caă conştiinţa unui copac îîşi trage hrana
din adîîncimile paă mîîntului, îîn timp ce conştiinţa fiinţelor mobile
şi-o trage de la suprafaţaă . ÎÎntr-un copac nu existaă simţul disputei,
îîn timp ce fiinţele mişcaă toare sîînt pline pîînaă la refuz cu el.
El afirma caă percepţia noastraă suferaă un şoc profund cîînd
sîîntem plasaţi îîn staă ri de linişte şi îîntuneric. Atunci, auzul nostru
preia conducerea şi pot fi detectate semnalele de la toate fiinţele
şi entitaă ţile existente – nu numai cu auzul nostru, ci cu o
combinaţie de simţuri auditive şi vizuale, îîn aceastaă ordine. El
spunea caă îîn îîntuneric, îîn special îîn timp ce eşti suspendat, ochii
devin auxiliari urechilor.
Avea dreptate, aşa ceva am descoperit şi eu şi La Gorda. Prin
exerciţiul celei de-a treia „non-acţiuni”, Silvio Manuel a dat o nouaă
dimensiune percepţiei noastre asupra lumii din jurul nostru.
Apoi ne-a spus mie şi La Gordei caă urmaă torul set de trei „non-
acţiuni” va fi total diferit şi mai complex. Acestea aveau saă ne
îînveţe cum saă manipulaă m cealaltaă lume. Era obligatoriu saă maă rim
efectul lor, mutîînd timpul de acţiune seara sau chiar îînainte de
asfinţit. El ne-a spus caă prima „non-acţiune” din al doilea set avea
douaă momente. ÎÎn primul, trebuia saă ne aducem la cea mai acutaă
stare de conştiinţaă avansataă , astfel îîncîît saă detectaă m zidul de
ceaţaă . Odataă ce faă ceam asta, momentul doi consta din a opri
rotirea zidului de ceaţaă , pentru a ne aventura îîn lumea dintre
liniile paralele.
El ne-a avertizat caă ceea ce urmaă rea el, era saă saă ne plaseze
direct îîn a doua atenţie, faă raă nici o pregaă tire intelectualaă . El voia
saă -i îînvaă ţaă m complexitaă ţile faă raă a îînţelege îîn mod raţional ceea ce
faă ceam. Îdeea lui era caă o caă prioaraă sau un coiot magic nu
manipuleazaă a doua conştiinţaă cu vreun intelect. Prin practica
forţataă a caă laă toriei dincolo de zidul de ceaţaă , mai devreme sau
mai tîîrziu, urma saă suferim o alterare permanentaă îîn fiinţa
noastraă totalaă , o alterare care ne va face saă acceptaă m lumea
dintre liniile paralele ca fiind realaă , pentru caă este o parte din
lumea totalaă , aşa cum corpul luminos este o parte din fiinţa
noastraă totalaă .
Silvio Manuel a spus, de asemenea, caă el o folosea pe La Gorda
şi pe mine pentru a proba posibilitatea ca îîntr-o zi saă -i ajutaă m pe
ceilalţi ucenici, plasîîndu-i îîn cealaltaă lume, caz îîn care ei îîl vor
îînsoţi pe Nagualul Juan Matus şi grupul saă u îîn caă laă toria lor
definitivaă . El se gîîndea caă , deoarece femeia Nagual trebuia saă
paă raă seascaă lumea asta cu Nagualul Juan Matus şi luptaă torii saă i,
ucenicii trebuiau s-o urmeze, pentru caă ea era singurul lor
conducaă tor, îîn absenţa unui Nagual masculin. El ne-a asigurat caă
ea conta pe noi, caă acesta era motivul pentru care ea ne
supraveghea munca.
Silvio Manuel ne-a pus pe mine şi pe La Gorda saă ne aşezaă m
pe sol, îîn zona din spatele casei sale, unde realizaseraă m toate
„non-acţiunile”. N-am avut nevoie de ajutorul lui don Juan pentru
a intra îîn starea cea mai acutaă de conştiinţaă avansataă . Aproape
imediat, am „vaă zut” zidul de ceaţaă . La Gorda l-a vaă zut şi ea; totuşi,
oricîît am îîncercat, n-am putut saă -i oprim rotaţia. De fiecare dataă
cîînd îîmi mişcam capul, zidul se mişca cu el.
Femeia Nagual era capabilaă saă -l opreascaă şi saă treacaă prin el
singuraă , dar cu toate eforturile sale, n-a putut saă ne ia pe amîîndoi
cu ea. ÎÎn final, don Juan şi Silvio Manuel au trebuit saă opreascaă ei
zidul îîn locul nostru şi ne-au îîmpins fizic îîn el. Senzaţia pe care
am avut-o intrîînd îîn el a fost caă mi se raă sucea corpul ca fibrele
unei frîînghii.
De cealaltaă parte era cîîmpia aceea oribilaă şi pustie cu dunele
rotunde de nisip. ÎÎn jurul nostru erau nori foarte joşi şi gaă lbui,
dar nici un cer sau orizont; bancuri de vapori pal-gaă lbui
îîmpiedicau vizibilitatea. Presiunea paă rea mult mai mare decîît cea
cu care era obişnuit corpul meu. Eu şi La Gorda mergeam faă raă
ţintaă , dar femeia Nagual paă rea saă ştie îîncotro ne mişcaă m. Eu şi La
Gorda nu mai puteam merge drept. A trebuit saă ne tîîrîîm. Mi-am
pierdut forţa şi la fel şi La Gorda; femeia Nagual a trebuit saă ne
tragaă îînapoi la zid şi apoi afaraă de acolo.
Am repetat caă laă toria noastraă de nenumaă rate ori. La îînceput
eram ajutaţi de don Juan şi Silvio Manuel saă oprim zidul de ceaţaă ,
dar apoi eu şi La Gorda am devenit aproape la fel de eficienţi ca
femeia Nagual. Am îînvaă ţat saă oprim rotaţia zidului. Se îîntîîmpla
relativ natural. ÎÎn cazul meu, la un moment anume, mi-am dat
seama caă „intenţia” mea era cheia, un aspect special al „intenţiei”,
deoarece nu era vorba de actul meu voliţional, aşa cum îîl cunosc.
Era o dorinţaă intensaă , care se focaliza îîn punctul median al
corpului meu. Era o nervozitate particularaă care maă faă cea saă
tremur şi apoi se transforma îîntr-o forţaă care nu oprea cu
adevaă rat zidul, dar faă cea o parte din corpul meu saă se îîntoarcaă
involuntar cu nouaă zeci de grade spre dreapta. Rezultatul era caă
pentru o clipaă aveam douaă viziuni. Priveam la o lume îîmpaă rţitaă îîn
douaă de zidul de ceaţaă şi îîn acelaşi timp priveam direct la un banc
de vapori gaă lbui. Ultima viziune cîîştiga predominanţaă şi ceva maă
traă gea îîn ceaţaă şi dincolo de ea.
Un alt lucru pe care l-am îînvaă ţat era saă privim locul ca pe ceva
real; caă laă toriile noastre atingeau pentru noi realitatea unei
excursii îîn munţi, sau a unui voiaj pe mare, îîntr-o barcaă . Cîîmpia
pustie cu dune de nisip era la fel de realaă pentru noi ca orice altaă
parte a lumii.
Eu şi La Gorda am avut sentimentul raţional caă noi trei am
petrecut o eternitate îîn lumea dintre liniile paralele, totuşi, eram
incapabili saă ne amintim exact ce se îîntîîmpla acolo. Ne puteam
aminti doar momentele îînspaă imîîntaă toare cîînd trebuia saă o
paă raă sim, pentru a ne îîntoarce îîn lumea obişnuitaă . Era
îîntotdeauna un moment de chin şi de nesiguranţaă chinuitoare.
Don Juan şi toţi luptaă torii saă i urmaă reau cu interes faptele
noastre, dar cel care era ciudat de absent de la toate activitaă ţile
noastre era Eligio. Deşi el îînsuşi era un luptaă tor faă raă egal,
comparabil cu luptaă torii din grupul lui don Juan, el nu a luat parte
niciodataă la lupta noastraă , nici nu ne-a ajutat îîn vreun fel.
La Gorda a spus caă Eligio reuşise saă se ataşeze de Emilio şi,
astfel, direct de Nagualul Juan Matus. El nu era niciodataă o parte
din problema noastraă , pentru caă putea intra îîn a doua atenţie cîît
ai zice peşte. Pentru el, caă laă toria îîn domeniile celei de-a doua
atenţii era la fel de uşoaraă ca şi pocnitul din degete.
La Gorda mi-a reamintit de ziua cîînd talentele neobişnuite ale
lui Eligio i-au permis saă -şi dea seama caă nu eram omul lor, cu
mult îînainte ca altcineva saă îîntrezaă reascaă ceva din acest adevaă r.
Staă team pe veranda din spatele casei lui Vicente îîn Mexicul de
Nord cîînd s-au araă tat brusc Eligio şi Emilio. Toţi ştiau caă Emilio
trebuia saă disparaă pentru lungi perioade de timp; cîînd se araă ta
iar, toţi ştiau, de asemenea, caă se reîîntorsese dintr-un voiaj.
Nimeni nu-l îîntreba nimic. El îîi relata îîntîîi lui don Juan
descoperirile şi apoi oricui voia saă le asculte.
ÎÎn ziua aceea se paă rea caă Emilio şi Eligio tocmai se îîntorseseraă
şi au intrat brusc pe uşa din spate. Emilio era voios ca
îîntotdeauna. Eligio era de felul lui sobru. Maă gîîndisem
îîntotdeauna, cîînd erau îîmpreunaă , caă personalitatea desaă vîîrşitaă a
lui Emilio îîl copleşea pe Eligio şi îîl faă cea saă fie şi mai mohorîît.
Emilio a intrat saă -l caute pe don Juan şi Eligio mi s-a
destaă inuit. El a zîîmbit şi a venit lîîngaă mine. Şi-a pus braţele îîn
jurul umerilor mei şi mi-a şoptit la ureche caă rupsese sigiliul
liniilor paralele şi caă putea intra îîn ceea ce Emilio denumea
gloria.
Eligio a continuat saă explice anumite lucruri despre glorie pe
care nu eram capabil saă le îînţeleg. Ca şi cum mintea mea nu se
putea focaliza decîît pe periferia acelui eveniment. Dupaă ce mi-a
explicat, Eligio m-a luat de mîînaă şi m-a pus saă stau îîn mijlocul
curţii interioare, privind la cer cu baă rbia uşor îînclinataă . El era îîn
dreapta mea, stîînd îîn picioare îîn aceeaşi poziţie. Mi-a spus saă -mi
dau drumul şi saă cad pe spate, tras de greutatea din creştetul
capului. Ceva m-a prins din spate şi m-a tras îîn jos. ÎÎn spatele meu
era un abis. Şi apoi brusc, eram pe cîîmpia cu movile ca dunele de
nisip.
Eligio m-a îîndemnat saă -l urmez. Mi-a spus caă marginea gloriei
era peste dealuri. Am mers cu el pîînaă cîînd nu m-am mai putut
mişca. El alerga îîn faţa mea faă raă nici un efort, de parcaă ar fi fost
faă cut din aer. S-a oprit pe vîîrful unei movile şi a araă tat dincolo de
ea A alergat îînapoi la mine şi m-a rugat saă maă tîîraă sc pîînaă la dealul
acela, care, spunea el, era marginea gloriei. Probabil caă era doar
treizeci de metri de mine, dar nu maă mai puteam mişca nici un
centimetru.
El a îîncercat saă maă tragaă spre deal; dar nu m-a putut urni.
Greutatea mea paă rea saă fi crescut de o sutaă de ori. ÎÎn final, Eligio a
trebuit saă recurgaă la don Juan şi grupul saă u. Cecilia m-a ridicat pe
umeri şi m-a luat de acolo.
 La Gorda a adaă ugat caă Emilio îîl pusese pe Eligio saă facaă asta.
Emilio proceda conform regulii. Curierul meu caă laă torise îîn glorie.
Era obligatoriu ca el saă mi-o arate.
ÎÎmi puteam aminti zelul de pa faţa lui Eligio cîînd maă îîndemna
saă mai fac un ultim efort ca saă vaă d gloria. ÎÎmi puteam aminti, de
asemenea, de tristeţea şi dezamaă girea lui cîînd n-am putut s-o fac.
El nu mi-a mai vorbit.
La Gorda şi cu mine am fost atîît de prinşi de caă laă toriile
noastre dincolo de zidul de ceaţaă , îîncîît am uitat caă trebuia saă
îîncepem urmaă toarea „non-acţiune” din seriile lui Silvio Manuel.
El ne-a spus caă putea fi devastator şi caă el consta din trecerea
liniilor paralele cu cele trei surori şi cu Genarii direct îîn intrarea
îîn lumea conştiinţei totale. El n-a inclus-o pe dona Soledad,
deoarece „non-acţiunile” lui erau doar pentru „visaă tori” şi ea era
un „stalker”.
Silvio Manuel a adaă ugat caă el se aştepta ca noi saă devenim
familiari cu a treia atenţie, plasîîndu-ne de multe ori la piciorul
Vulturului. El ne-a pregaă tit pentru şoc; a explicat caă îîn caă laă toriile
unui luptaă tor îîn dunele pustii de nisip el face un pas pregaă titor
pentru adevaă rata trecere a graniţelor. Saă te aventurezi dincolo de
zidul de ceaţaă cîînd eşti îîn conştiinţa avansataă sau cîînd „visezi”
angajeazaă doar o micaă porţiune a conştiinţei noastre totale, îîn
timp ce trecerea corporalaă îîn lumea cealaltaă angajeazaă îîntreaga
noastraă fiinţaă .
Silvio Manuel concepuse ideea de a folosi podul ca simbol al
unei adevaă rate treceri. El se gîîndea caă podul este adiacent unui
punct al puterii; iar punctele puterii sîînt spaă rturi, pasaje spre
lumea cealaltaă . El se gîîndea caă era posibil ca eu şi La Gorda saă fi
acumulat destulaă putere pentru a rezista unei sclipiri a
Vulturului.
Apoi a anunţat caă era datoria mea personalaă saă adun cele trei
femei şi pe cei trei baă rbaţi şi saă -i ajut saă intre îîn cea mai acutaă
stare de conştiinţaă . Era tot ce puteam face pentru ei, deoarece
eram, probabil, un instrument îîn distrugerea şanselor lor de a
obţine libertatea.
 El a plasat momentul acţiunii exact la momentul dinaintea
zorilor de zi. Am îîncercat, aşa cum mi s-a spus, saă -i trec îîn acea
conştiinţaă , aşa cum faă cuse don Juan cu mine. Deoarece nu aveam
nici o idee cum saă le manipulez corpurile, sau ce anume trebuia
saă le fac, am ajuns saă -i bat pe spate. Dupaă cîîteva îîncercaă ri
istovitoare din partea mea, a intervenit îîn final don Juan. El i-a
pregaă tit atîît cîît puteau fi pregaă tiţi şi mi i-a predat saă -i duc ca pe o
turmaă la pod. Sarcina mea era saă -i trec unul cîîte unul peste acel
pod. Punctul puterii era pe partea sudicaă , o prevestire foarte
bunaă . Silvio Manuel plaă nuia saă treacaă primul, aşteptîînd saă îîi dau
pe rîînd cîîte unul şi apoi saă ne arunce ca un grup îîn necunoscut.
Silvio Manuel a trecut peste pod, urmat de Eligio, care nu mi-a
aruncat nici maă car o privire. ÎÎi ţineam pe cei şase ucenici îîn grup
strîîns pe partea nordicaă a podului. Erau îînspaă imîîntaţi; au scaă pat
din strîînsoarea mea şi au îînceput saă alerge îîn toate direcţiile. Am
prins pe cele trei femei una cîîte una şi am reuşit saă le dau lui
Silvio Manuel. El le-a ţinut la intrarea spaă rturii dintre lumi. Cei
trei baă rbaţi erau prea rapizi pentru mine. Eram prea obosit saă
alerg dupaă ei.
Am privit peste pod, la don Juan, pentru un sfat. El şi restul
grupului şi femeia Nagual erau adunaţi şi maă urmaă reau; maă
îîndemnau cu gesturi saă alerg dupaă femei sau baă rbaţi, rîîzîînd de
îîncercaă rile mele timide. Don Juan a faă cut un gest cu capul saă -i las
pe cei trei baă rbaţi şi saă trec la Silvio Manuel cu La Gorda.
Am trecut. Silvio Manuel şi Eligio paă reau caă ţin marginile unei
taă ieturi verticale de maă rimea unui om. Femeile au alergat şi s-au
ascuns dupaă La Gorda. Silvio Manuel ne-a îîndemnat saă trecem
prin deschidere. L-am ascultat. Femeile nu. Dincolo de acea
intrare nu era nimic. Totuşi, era plinaă pîînaă la refuz cu ceva care
era nimic. Ochii mei erau deschişi; toate simţurile mele erau
alerte. M-am forţat saă îîncerc saă vaă d îîn faţa mea Dar nu era nimic
îîn faţa mea. Sau, dacaă era ceva, nu puteam saă percep. Simţurile
mele nu aveau acea comportare cu care maă obişnuisem, ceea ce
era de îînţeles. Totul îîmi venea dintr-o dataă sau, mai exact, nimicul
venea spre mine îîntr-un grad pe care nu-l mai simţisem îînainte
sau dupaă aceea. Simţeam cum corpul meu era raă sucit. O forţaă din
mine îîmpingea îîn afaraă . Explodam, şi nu îîntr-un sens figurativ.
Brusc, am simţit o mîînaă umanaă smulgîîndu-maă de acolo îînainte saă
maă dezintegrez.
Femeia Nagual trecuse podul şi maă salvase. Eligio nu fusese îîn
stare saă se mişte, deoarece ţinea deschiderea, iar Silvio Manuel le
ţinea de paă r pe cele patru femei, douaă îîn fiecare mîînaă , gata saă le
azvîîrle.
Am presupus caă îîntregul eveniment trebuia saă fi luat doar un
sfert de oraă , dar la acea vreme nu m-am gîîndit saă fiu îîngrijorat de
oamenii care circulau pe pod. Timpul paă rea saă fi fost cumva
suspendat. Exact cum fusese suspendat cîînd ne-am reîîntors la
pod îîn drumul nostru spre Mexico City.
Silvio Manuel a spus caă , deşi îîncercarea a paă rut saă fie un eşec,
ea a fost un succes total Cele patru femei au vaă zut deschiderea şi,
prin ea, cealaltaă lume; iar ceea ce simţisem eu acolo era
adevaă ratul sentiment al morţii.
– Nu existaă nimic minunat sau maă reţ îîn el, a spus Silvio
Manuel. Deoarece adevaă rata spaimaă îîncepe dupaă ce mori. Cu
forţa aceea incalculabilaă pe care ai simţit-o acolo, Vulturul va
smulge din tine orice licaă rire de conştiinţaă pe care ai avut-o
vreodataă .
Silvio Manuel ne-a pregaă tit pe mine şi pe La Gorda pentru o
altaă îîncercare. El a explicat caă punctele puterii erau gaă uri efective
îîntr-un fel de coviltir care opreşte lumea saă -şi piardaă forma. Un
punct al puterii poate fi utilizat atîîta timp cîît ai adunat destulaă
forţaă îîn a doua atenţie. El ne-a spus caă forţa din „intenţia”
fiecaă ruia era cheia de a rezista prezenţei Vulturului. Faă raă
„intenţie” nu existaă nimic. El mi-a spus caă , deoarece eram
singurul care paă şise îîn cealaltaă lume, ceea ce aproape maă ucisese
era incapacitatea mea de a-mi schimba „intenţia”. Totuşi, el era
sigur caă prin practica forţataă , toţi vom reuşi saă ne prelungim
„intenţia”. Cu toate acestea, el nu putea explica ce anume era
„intenţia”. El glumea caă doar Nagualul Juan Matus ar putea s-o
explice – dar el nu era pe acolo.
 Din nefericire, urmaă toarea noastraă tentativaă n-a avut loc,
deoarece am îînceput saă pierd din energie. Era o pierdere rapidaă
şi devastatoare de vitalitate. Eram brusc atîît de slaă bit, îîncîît am
leşinat îîn casa lui Silvio Manuel.
Am îîntrebat-o pe La Gorda dacaă ştia ce mi s-a îîntîîmplat îîn
continuare; eu nu aveam nici o idee. La Gorda a spus caă Silvio
Manuel a povestit tuturor caă Vulturul maă dislocase de grupul lor
şi caă eram îîn sfîîrşit gata ca ei saă maă pregaă teascaă pentru a-mi
urma indicaţiile soiţii mele. Planul lui era saă maă ia îîn lumea dintre
liniile paralele îîn timp ce eram inconştient şi saă lase lumea aceea
saă -mi dreneze toataă energia raă masaă şi inutilaă din corpul meu.
Îdeea iui era bine gîînditaă , dupaă paă rerea tuturor tovaraă şilor saă i,
deoarece regula spune caă poţi intra acolo doar cu conştiinţa. Saă
intri faă raă ea îîţi aduce moartea, deoarece, faă raă conştiinţaă , forţa
vieţii este exterminataă de presiunea fizicaă din lumea aceea.
La Gorda a adaă ugat caă nu au luat-o cu mine. Dar Nagualul Juan
Matus i-a spus caă o dataă am fost golit de energia vitalaă , practic
mort, şi ei toţi mi-au suflat o energie nouaă îîn corp, cu rîîndul. ÎÎn
lumea aceea, oricine are forţa vieţii poate s-o dea altora, suflîînd-o
asupra lor. Ei şi-au plasat respiraţia îîn toate punctele îîn care
existaă un loc de acumulare. Silvio Manuel a suflat primul, apoi
femeia Nagual. Restul din mine a fost format de ceilalţi membri ai
grupului Nagualului Juan Matus.
Dupaă ce şi-au suflat energia îîn mine, femeia Nagual m-a scos
din ceaţaă la casa lui Silvio Manuel. M-a îîntins pe paă mîînt, cu capul
spre sud-est. La Gorda spunea caă araă tam ca şi mort. Erau acolo
ea, cele trei surioare şi Genarii. Femeia Nagual le-a explicat caă
eram bolnav, dar caă maă voi îîntoarce îîntr-o zi ca saă -i ajut saă -şi
recapete libertatea, pentru caă nu voi fi liber pîînaă cîînd nu voi face
asta. Apoi Silvio Manuel mi-a dat respiraţia lui şi m-a readus la
viaţaă . De aceea ea şi surioarele îîşi aminteau caă el era maestrul
meu. El m-a dus la pat şi m-a laă sat saă dorm ca şi cum nu s-ar fi
îîntîîmplat nimic. Dupaă ce m-am trezit, am plecat şi nu m-am mai
îîntors. Şi apoi ea a uitat, pentru caă n-a mai trecut-o nimeni iar îîn
partea stingaă . S-a dus saă locuiascaă îîn oraşul îîn care am gaă sit-o mai
tîîrziu cu ceilalţi. Nagualul Juan Matus şi Genaro aranjaseraă douaă
case diferite. Genaro avea grijaă de baă rbaţi; Nagualul Juan Matus
avea grijaă de femei.
Maă culcasem simţindu-maă slaă bit, deprimat. Cîînd m-am trezit,
aveam control perfect asupra mea, eram voios, copleşit de o
energie extraordinaraă . Bunaă starea mea era slaă bitaă doar de faptul
caă don Juan îîmi spunea caă trebuia s-o paă raă sesc pe La Gorda şi caă
trebuia saă raă mîîn singur pentru a-mi perfecţiona atenţia, pîînaă
îîntr-o zi, cîînd voi fi capabil saă maă îîntorc şi s-o ajut. El mi-a mai
spus saă nu maă descurajez şi saă nu maă fraă mîînt, deoarece
purtaă torul regulii îîmi va apaă rea la un moment dat pentru a-mi
dezvaă lui adevaă rata mea sarcinaă .
Dupaă aceea nu l-am mai vaă zut pe don Juan multaă vreme. Cîînd
m-am îîntors, el a continuat saă maă treacaă îîn conştiinţa de parte
stingaă , din douaă motive; îîntîîi, pentru a-mi continua relaţia cu
luptaă torii lui şi femeia Nagual şi, îîn al doilea rîînd, ca saă maă punaă
sub directa supraveghere a Zuleicaă i, cu care am avut o
interacţiune constantaă de-a lungul anilor asocierii mele cu don
Juan.
El mi-a spus caă maă îîncredinţase Zuleicaă i din cauza planului
original al lui Silvio Manuel, conform caă ruia trebuia saă fie douaă
tipuri de instrucţiuni pentru mine, una pentru partea dreaptaă şi
cealaltaă pentru partea stingaă . Înstrucţiunea pentru partea
dreaptaă avea de-a face cu starea de conştiinţaă normalaă şi trebuia
saă maă convingaă caă existaă un alt tip de conştiinţaă ascuns îîn fiinţele
umane. Don Juan avea grijaă de aceastaă instrucţiune. Înstrucţiunea
pentru partea stîîngaă fusese desemnataă lui Zuleica; era legataă de
starea de conştiinţaă avansataă şi avea de-a face exclusiv cu
manipularea celei de-a doua atenţii. Astfel, de fiecare dataă cîînd
mergeam îîn Mexic, îîmi petreceam jumaă tate din timpul meu cu
Zuleica, iar cealaltaă jumaă tate cu don Juan.
 13. Complexităţile „visatului”
Don Juan şi-a îînceput sarcina de a maă introduce îîn a doua
atenţie spunîîndu-mi caă aveam deja mare experienţaă îîn a intra îîn
ea. Silvio Manuel maă dusese chiar pîînaă la poarta ei. Problema era
caă eu nu primisem explicaţiile potrivite. Baă rbaţii luptaă tori trebuie
saă primeascaă motive serioase îînainte de a se aventura îîn
necunoscut îîn siguranţaă . Luptaă toarele nu sîînt supuse aceluiaşi
tratament şi pot intra îîn ea faă raă nici un fel de ezitare, avîînd îîn
vedere caă au îîncredere totalaă îîn cel care le conduce.
El mi-a spus caă trebuia saă îîncep prin a îînvaă ţa îîntîîi
complexitaă ţile „visatului”. Apoi m-a pus sub supravegherea
Zuleicaă i. Dupaă aceea m-a avertizat saă fiu impecabil şi saă practic
meticulos tot ceea ce îînvaă ţ şi, mai presus de toate, saă fiu atent şi
saă procedez îîn mod deliberat îîn acţiunile mele, astfel îîncîît saă nu-
mi irosesc îîn van forţa vieţii. El a spus caă necesitatea pentru a
intra îîn oricare dintre cele trei staă ri de atenţie este posedarea
forţei vitale, deoarece faă raă ea luptaă torii nu mai pot avea reacţie şi
scop. El a explicat caă , dupaă moarte, conştiinţa noastraă intraă de
asemenea îîn a treia atenţie; dar numai pentru o clipaă , ca o
acţiune purificatoare, exact îînainte ca Vulturul s-o devoreze.
La Gorda a spus caă Nagualul Juan Matus i-a faă cut pe toţi
ucenicii saă îînveţe „visatul”. Ea credea caă toţi au primit sarcina
aceasta îîn acelaşi timp cu mine. Înstrucţiunea lor era, de
asemenea, îîmpaă rţitaă îîn partea stîîngaă şi dreaptaă . Ea spunea caă
Nagualul şi Genaro aveau grijaă de instrucţiunea pentru starea
normalaă de conştiinţaă . Cîînd ei au considerat caă ucenicii erau gata,
Nagualul i-a trecut îîn conştiinţa avansataă şi i-a laă sat cu oponenţii
lor din grupul lui. Vicente l-a îînvaă ţat pe Nestor, Silvio Manuel pe
Benigno, Genaro pe Pablito. Lidia era îînvaă ţataă de Hermelinda şi
Rosa de Nelida. La Gorda a adaă ugat caă ea şi Josefina au fost puse
sub directa supraveghere a Zuleicaă i, pentru a îînvaă ţa îîmpreunaă
punctele importante ale „visatului”, astfel îîncîît saă fie îîn stare saă -
mi vinaă îîn ajutor îîntr-o zi.
 Mai mult, La Gorda a dedus din propria observaţie caă şi
baă rbaţii au trecut pe la Florinda, pentru a îînvaă ţa „stalkingul”.
Dovada acestui lucru era schimbarea drasticaă a purtaă rii lor. Ea
pretindea caă ştia, îînainte saă -şi fi amintit ceva, caă fusese îînvaă ţataă
principiile „stalkingului”, dar îîntr-o manieraă foarte superficialaă ;
nu fusese pusaă saă practice, îîn timp ce baă rbaţii au primit
cunoaştere practicaă şi sarcini. Schimbarea purtaă rii lor era
dovada. Ei au devenit joviali şi cu inima deschisaă . Se bucurau de
vieţile lor, îîn timp ce ea şi celelalte femei, din cauza „visatului” lor,
au devenit progresiv mai mohorîîte şi posomorite.
La Gorda credea caă baă rbaţii erau incapabili saă -şi aminteascaă
instrucţiunea lor cîînd le-am cerut saă -şi dezvaă luie îîn faţa mea
cunoaşterea îîn „stalking”, pentru caă ei practicau aceasta faă raă saă
ştie ce faă ceau. Totuşi, antrenamentul lor era dezvaă luit îîn relaţiile
cu oamenii. Ei erau artişti mari îîn ai conving pe oameni saă le
satisfacaă dorinţele. Prin practica lor de „stalking”, baă rbaţii
îînvaă ţaseraă chiar şi „nebunia controlataă ”. De exemplu, ei se purtau
ca şi cum Soledad ar fi fost mama lui Pablito. Pentru orice
privitor, se paă rea caă ei erau mamaă şi fiu aţîîţaţi unul îîmpotriva
celuilalt, cîînd de fapt ei doar mimau. Au convins pe toataă lumea.
Uneori, Pablito daă dea aşa un spectacol, îîncîît se convingea chiar şi
pe el îînsuşi.
La Gorda a declarat caă toţi erau mai mult decîît uimiţi de
comportarea mea. Ei nu ştiau dacaă eram nebun, sau dacaă eram
chiar şi eu un maestru îîn „nebunia controlataă ”. Daă deam impresia
caă le credeam mascarada. Soledad le-a spus saă nu se lase îînşelaţi,
pentru caă eram îîntr-adevaă r nebun. Paă ream caă maă aflu sub
control, dar eram aşa de aberant, îîncîît nu maă puteam comporta
ca un Nagual. Ea a angajat pe fiecare dintre femei saă -mi dea o
lovituraă mortalaă . Le-a spus caă asta îîi cerusem ei îîntr-un moment
cîînd fusesem perfect lucid.
La Gorda a spus caă i-au trebuit cîîţiva ani de zile, sub ghidarea
Zuleicaă i, pentru a îînvaă ţa „visatul”. Cîînd Nagualul Juan Matus a
judecat caă era eficientaă , a luat-o îîn sfîîrşit la oponenta ei, Nelida.
Nelida a fost cea care i-a araă tat cum saă se poarte îîn lume. Ea a
îînvaă ţat-o nu numai saă se simtaă îîn largul ei cu hainele vestice, dar
saă aibaă şi bun gust. De aceea, cîînd s-a îîmbraă cat îîn hainele de oraş
îîn Oaxaca şi m-a uimit cu şarmul şi tactul ei, ea exersase deja
aceastaă transformare.
Zuleica era foarte eficientaă ca ghid al meu îîn a doua atenţie. Ea
a insistat ca interacţiunea noastraă saă aibaă loc noaptea şi îîn
îîntuneric total. Pentru mine, Zuleica era doar o voce îîn îîntuneric,
o voce care pornea fiecare îîntîîlnire pe care o aveam, spunîîndu-mi
saă -mi focalizez atenţia doar pe cuvintele ei şi pe nimic altceva.
Vocea ei era vocea femeii pe care credea La Gorda caă a auzit-o îîn
„visat”.
Zuleica mi-a spus caă dacaă „visatul” trebuie faă cut îîntr-o
îîncaă pere, cel mai bine este saă fie îîntuneric beznaă , îîn timp ce stai
îîn capul oaselor sau îîntins pe un pat îîngust sau, şi mai bine, stîînd
îîntr-o îîngraă dire ca un coşciug. Ea se gîîndea caă îîn aer liber,
„visatul” trebuie efectuat la protecţia unei hrube, îîn zonele
nisipoase ale baă lţilor, sau stîînd cu spatele sprijinit de o piatraă îîn
munţi; niciodataă pe platoul unei vaă i, sau lîîngaă rîîuri, sau lacuri, sau
maă ri, deoarece zonele plate precum şi apa sîînt antitetice cu a
doua atenţie.
Fiecare dintre îîntîîlnirile mele cu ea era copleşitaă de armonii
muzicale misterioase. Ea a explicat caă cel mai sigur mod de a
atrage direct a doua atenţie este prin intermediul actelor rituale,
a unor incantaţii monotone, a unor mişcaă ri repetitive complexe.
ÎÎnvaă ţaă mintele ei nu se refereau la preliminariile „visatului”, pe
care le îînvaă ţasem deja de la don Juan. Presupunerea ei era caă
oricine venea la ea ştia deja cum saă „viseze”, astfel caă ea explica
doar ideile ezoterice ale conştiinţei de parte stingaă .
Înstrucţiunile Zuleicaă i au îînceput îîntr-o zi cîînd don Juan m-a
dus la casa ei. Am ajuns acolo dupaă -masaă tîîrziu. Locul paă rea
pustiu, deşi uşa din faţaă s-a deschis cîînd ne apropiam. Maă
aşteptam saă aparaă Marta sau Zoila, dar nu era nimeni la intrare.
Simţeam caă cel care deschisese uşa se îîndepaă rtase deja foarte
repede din drumul nostru. Don Juan m-a dus îîn curtea interioaraă
şi m-a pus saă maă aşez pe un coş acoperit cu o cuverturaă care era
îîntors îîn chip de scaun. Locul pe coş era neregulat, dur şi foarte
neconfortabil. Mi-am plimbat mîîna pe sub cuvertura subţire şi
am gaă sit pietre ascuţite. Don Juan a spus caă situaţia mea era
neconvenţionalaă , deoarece trebuia saă îînvaă ţ îîn grabaă ideile
importante ale „visatului”. Statul pe o suprafaţaă duraă era un
ajutor pentru a-mi opri corpul saă simtaă caă era îîntr-o poziţie
normalaă de şezut. Doar cu cîîteva minute îînainte de a ajunge la
casaă , don Juan îîmi schimbase nivelurile de conştiinţaă . El a spus caă
instrucţiunea Zuleicaă i trebuia faă cutaă îîn acea stare pentru a avea
viteza de care aveam nevoie. El m-a avertizat saă maă abandonez şi
saă am implicit îîncredere îîn Zuleica. Apoi mi-a ordonat saă -mi
focalizez privirea cu toataă concentrarea de care eram capabil şi saă
memorez fiecare detaliu al curţii, care era îîn cîîmpul meu vizual. A
insistat caă trebuia saă memorez detaliile şi sentimentul de a sta
acolo. El şi-a repetat instrucţiunile ca saă fie sigur caă le-am îînţeles.
Apoi a plecat.
S-a îîntunecat foarte repede şi am îînceput saă maă fraă mîînt. Nu
avusesem destul timp saă maă concentrez asupra detaliilor curţii.
Am auzit un zgomot fîîşîîit îîn spatele meu şi apoi vocea Zuleicaă i m-
a faă cut saă tresar. Cu o şoaptaă forţataă , ea mi-a spus saă maă ridic şi s-
o urmez. Am ascultat-o automat. Nu-i puteam vedea faţa, era
doar o formaă îîntunecataă care mergea la doi paşi îîn faţa mea. M-a
condus la un alcov îîn cel mai îîntunecat hol din casa ei. Deşi ochii
mei erau obişnuiţi cu îîntunericul, eram totuşi incapabil saă vaă d
ceva. Am dat peste ceva pe care mi-a comandat saă maă aşez, îîntr-o
îîngraă dire îîngustaă , şi saă -mi sprijin spatele de ceva care am crezut
caă era o paă turaă groasaă .
Apoi am simţit caă s-a dat cîîţiva paşi îîn spatele meu, lucru care
m-a uimit foarte tare, deoarece credeam caă spatele meu era doar
la cîîţiva centimetri de zid. Vorbind din spatele meu, ea mi-a
ordonat cu voce moale saă -mi focalizez atenţia pe cuvintele ei şi saă
le las saă maă ghideze. Mi-a spus saă -mi paă strez ochii deschişi şi
fixaţi pe un punct din faţa mea, la nivelul ochilor şi caă acel punct
se va transforma din îîntunecat îîntr-un roşu-oranj plaă cut şi
straă lucitor.
 Zuleica vorbea foarte moale şi cu o intonaţie egalaă . Auzeam
fiecare cuvîînt pe care-l spunea. ÎÎntunericul din jurul meu paă rea
saă fi taă iat efectiv orice stimul extern deranjant. Auzeam cuvintele
Zuleicaă i ca îîntr-un vacuum şi apoi mi-am dat seama caă taă cerea se
potrivea cu taă cerea mea internaă .
Zuleica a explicat caă un „visaă tor” trebuie saă îînceapaă de la un
punct de culoare; limita intensaă , sau îîntunericul neatenuat sîînt
inutile pentru un „visaă tor” îîn lecţiile iniţiale. Culorile, precum
purpuriu sau verde-deschis sau galben sîînt, pe de altaă parte,
puncte de plecare excepţionale. Totuşi ea prefera roşu-oranj,
deoarece din experienţa ei se dovedise a fi cel care-i daă dea cea
mai mare senzaţie de odihnaă . Ea m-a asigurat caă , odataă ce am
reuşit saă intru îîn culoarea roşu-oranj, puteam saă -mi adun
permanent a doua atenţie, avîînd îîn vedere faptul caă voi putea fi
conştient de secvenţa evenimentelor fizice.
Mi-au trebuit cîîteva şedinţe cu Zuleica şi vocea ei pentru a-mi
da seama cu corpul meu ceea ce voia ea. Avantajul de a fi îîntr-o
stare de conştiinţaă avansataă era caă puteam urmaă ri tranziţia mea
de la o stare de veghe la o stare de „visat”. ÎÎn condiţii normale,
tranziţia aceea este estompataă , dar îîn aceste circumstanţe
speciale, simţeam efectiv îîn cursul unei şedinţe cum a doua
atenţie a mea a preluat controlul. Primul pas îîl constituia o
dificultate neobişnuitaă îîn respiraţie. Nu era o dificultate îîn
inspiraţie sau expiraţie; nu mi se oprea respiraţia – sau mai exact
respiraţia mea îîşi schimba dintr-o dataă ritmul. Diafragma îîncepea
saă se contracte şi forţa plaă mîînii saă se mişte cu mare vitezaă .
Rezultatul era caă aveam cele mai rapide respiraţii scurte pe care
le simţisem vreodataă . Respiram cu partea inferioaraă a plaă mîînilor
şi simţeam îîn intestine o mare presiune. Am îîncercat faă raă succes
saă îîntrerup spasmele diafragmei. Cu cîît îîncercam mai tare, cu atîît
era mai dureros.
Zuleica mi-a ordonat saă -mi las corpul saă facaă ceea ce era
necesar şi saă uit de controlul sau direcţionarea lui. Voiam s-o
ascult, dar nu ştiam cum. Spasmele, care au durat vreo zece
minute, au îîncetat tot aşa de brusc cum îîncepuseraă şi au fost
urmate de o altaă senzaţie ciudataă , şocantaă . La îînceput o simţeam
ca pe o mîîncaă rime foarte ciudataă , un sentiment fizic care nu era
plaă cut sau neplaă cut; era ceva ca un tremur nervos. A devenit apoi
foarte intens, pîînaă îîn punctul îîn care m-a forţat saă -mi focalizez
atenţia asupra lui, pentru a determina unde se petrecea îîn corp.
Am fost uluit de faptul caă nu avea loc nicaă ieri îîn corpul meu fizic,
ci îîn afara lui şi totuşi o simţeam.
Am renunţat la ordinul Zuleicaă i saă intru îîn pata de culoare
care se forma la nivelul ochilor şi m-am dedat complet exploraă rii
acelei senzaţii ciudate din afara mea. Zuleica trebuie saă fi „vaă zut”
ceea ce faă ceam; ea a îînceput brusc saă explice caă a doua atenţie
aparţine corpului luminos, aşa cum prima atenţie aparţine
corpului fizic. Ea spunea caă punctul unde se asambleazaă a doua
atenţie era situat exact unde îîl descrisese prima dataă cîînd ne-am
vaă zut, Juam Turna – aproximativ la patruzeci şi cinci de
centimetri îîn faţa punctului median dintre stomac şi buric şi la
zece centimetri spre dreapta.
Zuleica mi-a ordonat saă -mi masez locul acela, saă -l manipulez,
mişcîîndu-mi degetele ambelor mîîini exact pe acel punct ca şi cum
aş fi cîîntat la o harpaă . Ea m-a asigurat caă mai devreme sau mai
tîîrziu, voi ajunge saă simt cum degetele mele trec prin ceva la fel
de vîîscos ca apa şi caă îîn final îîmi voi simţi carcasa luminoasaă .
Pe maă suraă ce continuam saă -mi mişc degetele, aerul a îînceput
saă devinaă vîîscos, pîînaă am simţit o masaă oarecare. ÎÎn corpul meu
s-a raă spîîndit o plaă cere fizicaă nedefinitaă . Maă gîîndeam caă am atins
un nerv din corp şi m-am simţit prost de aceastaă absurditate. M-
am oprit.
Zuleica m-a avertizat caă dacaă nu-mi voi mişca degetele ea maă
va lovi îîn cap. Cu cîît continuam mai mult mişcarea unduitaă , cu atîît
simţeam mîîncaă rimea mai aproape. ÎÎn final, a ajuns cam la vreo
treisprezece-cincisprezece centimetri de corp. Era ca şi cum ceva
din mine s-ar fi contractat. Puteam simţi efectiv o îîmpunsaă turaă .
Apoi am avut altaă senzaţie stranie. Adormeam şi totuşi eram
conştient. Aveam un bîîzîîit îîn urechi care îîmi amintea de sunetul
mugetului de taur; apoi am simţit o forţaă care maă rostogolea pe
partea stîîngaă faă raă saă maă trezeascaă . Eram rostogolit foarte apaă sat,
ca o ţigaraă , şi am fost strîîns îîn depresiunea care maă îîmpungea.
Conştiinţa mea a raă mas suspendataă acolo, incapabilaă saă se
trezeascaă , dar atîît de tare pliataă îîn ea îînsaă şi, îîncîît nici nu puteam
adormi.
Am auzit vocea Zuleicaă i spunîîndu-mi saă privesc îîn jur. Nu-mi
puteam deschide ochii, dar simţul meu tactil îîmi spunea caă maă
aflam îîntr-un canal, îîntins pe spate. Maă simţeam confortabil, îîn
siguranţaă . Era aşa o strîînsoare îîn corpul meu, aşa o compactizare
îîncîît nu voiam saă maă mai trezesc. Vocea Zuleicaă i mi-a ordonat saă
maă ridic îîn picioare şi saă -mi deschid ochii. N-am putut s-o fac. Ea
a spus caă trebuie saă -mi intenţionez mişcaă rile, caă nu mai era o
problemaă de a-mi contracta muşchii pentru a maă scula.
M-am gîîndit caă era supaă rataă de îîncetineala mişcaă rilor mele.
Apoi mi-am dat seama caă eram complet conştient, poate mai
conştient decîît fusesem vreodataă îîn viaţaă . Puteam gîîndi raţional
şi totuşi, mi se paă rea caă dorm vîîrtos. M-am gîîndit caă Zuleica maă
baă gase îîntr-o stare adîîncaă de hipnozaă . M-a deranjat pentru o
clipaă , apoi n-a mai contat. M-am abandonat sentimentului de a fi
liber, de a pluti liber.
N-am mai putut auzi ce altceva spunea. Ori nu-mi mai vorbea,
ori oprisem eu sunetul vocii ei. Nu voiam saă paă raă sesc acest rai. Nu
fusesem niciodataă atîît de liniştit şi complet. Staă team acolo îîntins,
nevrîînd saă maă ridic sau saă schimb ceva. ÎÎmi puteam simţi ritmul
respiraţiei. Brusc, m-am trezit.
ÎÎn urmaă toarea sesiune cu Zuleica, ea mi-a spus caă reuşisem
saă -mi creez singur o crestaă turaă îîn corpul meu luminos şi caă acea
crestaă turaă îînsemna saă aduci un punct distant din corpul luminos
mai aproape de control. Ea a declarat îîn mod repetat caă , din
momentul îîn care corpul îînvaţaă saă creeze aceastaă crestaă turaă , este
mai uşor saă intri îîn „visat”. Am fost de acord cu ea. Acumulasem
un impuls, o senzaţie pe care corpul meu îînvaă ţase instantaneu s-
o producaă . Era un amestec de sentimente de siguranţaă , tihnaă ,
somnolenţaă , suspendare, faă raă simţ tactil şi îîn acelaşi timp
complet treaz, conştient de tot ce maă -nconjoaraă .
 La Gorda a spus caă Nagualul Juan Matus se luptase ani de zile
saă creeze îîn ea acea crestaă turaă , îîn cele trei surioare şi îîn Genari,
astfel îîncîît saă le dea abilitatea permanentaă de a-şi focaliza a doua
atenţie. El le spusese caă , de obicei, acea crestaă turaă este creataă pe
moment de „visaă tor” cîînd este necesaraă , apoi corpul luminos
revine la forma iniţialaă . Dar îîn cazul ucenicilor, deoarece ei nu
aveau un conducaă tor Nagual, depresiunea era creataă din afaraă şi
era doar o traă saă turaă permanentaă îîn corpul lor, un mare ajutor,
dar, de asemenea, şi o hibaă . ÎÎi faă cea pe toţi vulnerabili şi
morocaă noşi.
Apoi mi-am reamintit caă o dataă „vaă zusem” acea crestaă turaă şi
lovisem o depresiune îîn corpurile luminoase ale Lidiei şi Rosei.
Mi se paă ruse caă acea crestaă turaă era cam la îînaă lţimea paă rţii
superioare din exteriorul coapsei lor drepte, sau poate exact la
nivelul osului iliac. La Gorda a explicat caă le lovisem îîn crestaă tura
celei de-a doua atenţii şi aproape le ucisesem.
La Gorda a spus caă ea şi Josefina au traă it îîn casa Zuleicaă i cîîteva
luni. Nagualul Juan Matus le dusese acolo îîntr-o zi, dupaă ce le
schimbase nivelurile de conştiinţaă . El nu le-a spus exact unde
mergeau şi nici ce urmau saă facaă acolo, pur şi simplu le-a laă sat îîn
holul casei şi a plecat. Au stat acolo pîînaă s-a îîntunecat. Apoi a
venit Zuleica. Ele n-au vaă zut-o niciodataă , au auzit doar vocea ei,
de parcaă le-ar fi vorbit dintr-un punct de pe perete.
Zuleica a fost foarte duraă din momentul îîn care i-au fost
îîncredinţate. Ea le-a spus saă se dezbrace şi le-a spus saă intre
amîîndouaă îîn nişte saci groşi de bumbac pufos, nişte haine ca nişte
poncho-uri, care erau pe podea şi le acoperea de la gîît pîînaă la
taă lpi. Apoi le-a spus saă stea spate îîn spate pe o rogojinaă îîn acelaşi
alcov unde staă team şi eu. Le-a spus caă sarcina lor era saă
contempleze îîntunericul pîînaă cîînd îîncepea saă prindaă o nuanţaă .
Dupaă multe sesiuni, ele au îînceput îîntr-adevaă r saă vadaă culori îîn
îîntuneric, moment îîn care Zuleica le-a spus saă stea una lîîngaă alta
şi saă contempleze acelaşi punct.
La Gorda a spus caă Josefina a îînvaă ţat foarte repede şi caă îîntr-o
noapte ea a intrat dramatic îîntr-o pataă de culoare roşu-oranj,
fîîşîîind fizic din poncho. La Gorda se gîîndea caă Josefina ieşise spre
pata de culoare, ori pata o atraă sese. Rezultatul a fost caă îîntr-o
clipaă , Josefina a dispaă rut din poncho. De atunci îîncolo, Zuleica le-
a separat şi La Gorda şi-a îînceput îînvaă ţaă tura îînceataă şi solitaraă .
Descrierea La Gordei m-a faă cut saă -mi amintesc caă Zuleica maă
pusese şi pe mine saă intru îîn nişte haine pufoase. De fapt,
comenzile pe care mi le daă dea pentru a intra îîn ele, mi-au
dezvaă luit motivul folosirii lor. Ea maă dirija saă simt cu pielea
contactul pufos, îîn special cu pielea gambelor. Mi-a repetat de
multe ori caă fiinţele umane au un centru de percepţie superb pe
exteriorul gambelor şi caă dacaă pielea din zona aceea poate fi
relaxataă sau liniştitaă , proporţiile percepţiei noastre ar fi laă rgite îîn
moduri imposibil de prevaă zut îîn mod raţional. Haina era foarte
moale şi caldaă şi inducea o senzaţie extraordinaraă de relaxare
plaă cutaă îîn picioare. Nervii gambelor erau extrem de stimulaţi.
La Gorda a relatat aceeaşi senzaţie de plaă cere fizicaă . Ea a ajuns
saă spunaă caă era puterea ponchoului cea care o ghida saă gaă seascaă
pata de culoare roşu-oranj. Ea era atîît de impresionataă de acea
îîmbraă caă minte, îîncîît şi-a faă cut şi ea una, copiind originalul, dar
efectul nu era acelaşi, deşi îîi daă dea tot alinare şi o stare de bine.
Mai spunea caă ea şi Josefina au ajuns saă -şi petreacaă tot timpul
disponibil îîn acele ponchouri pe care ea le cususe pentru
amîîndouaă .
Lidia şi Rosa fuseseraă şi ele puse îîn acea îîmbraă caă minte, dar
ele nu erau aşa atrase de ele. Nici eu.
La Gorda a explicat caă ataşamentul ei şi al Josefinei erau o
consecinţaă directaă a faptului caă ele fuseseraă puse saă -şi gaă seascaă
„culoarea din vis” îîn acele îîmbraă caă minţi. Mi-a mai explicat caă
indiferenţa mea se datora faptului caă eu nu intrasem deloc îîn
zona de colorit – mai exact, nuanţa venise la mine. Avea dreptate.
Altceva îîn afara vocii Zuleicaă i dictase viitorul acestei faze
preparatorii. Dupaă toate indicaţiile, Zuleica maă conducea şi pe
mine prin aceleaşi faze prin care trecuseraă La Gorda şi Josefina.
Privisem multe sesiuni la îîntuneric şi eram gata saă vizualizez
punctul de coloraţie. De fapt, fusesem martor la îîntreaga lui
metamorfozaă , de la îîntuneric deplin la o straă lucire intensaă precis
delimitataă , apoi fusesem legaă nat de mîîncaă rimea externaă , pe care
mi-am focalizat atenţia, pîînaă cîînd am ajuns saă intru îîntr-o stare
de „veghe liniştitaă ”. Atunci m-am cufundat prima dataă îîn coloraţia
roşu-oranj.
Dupaă ce am îînvaă ţat saă raă mîîn suspendat îîntre somn şi veghe,
Zuleica paă ru caă relaxeazaă pasul. Credeam chiar caă ea nu se mai
graă bea saă maă scoataă din starea aceea. Maă laă sa saă raă mîîn îîn ea faă raă
saă se interfereze şi nu maă îîntreba niciodataă despre ea, poate
pentru caă vocea ei era doar pentru comenzi şi nu pentru pus
îîntrebaă ri. N-am vorbit niciodataă cu adevaă rat, cel puţin nu îîn
modul îîn care discutam cu don Juan.
ÎÎn timp ce eram îîn starea de „veghe liniştitaă ”, mi-am dat seama
la un moment dat caă era inutil saă raă mîîn acolo, caă , indiferent cîît de
plaă cutaă era, limitaă rile ei erau evidente. Apoi am simţit un tremur
îîn corp şi mi-am deschis ochii, sau mai exact ochii mei s-au
deschis singuri. Zuleica maă fixa cu privirea. Am avut un moment
de uluire. Credeam caă m-am trezit şi faptul caă maă aflam îîn fata
Zuleicaă i îîn carne şi oase era ceva la care nu maă aşteptam. Maă
obişnuisem doar saă -i aud vocea. M-a surprins, de asemenea, caă
nu mai era noapte. Am privit îîn jur. Eram îîn casa Zuleicaă i. Apoi m-
a lovit ideea caă eram îîn „visat” şi m-am trezit.
Apoi Zuleica a îînceput o altaă fazaă a îînvaă ţaă mintelor sale. Ea m-a
îînvaă ţat cum saă maă mişc. Şi-a îînceput instrucţiunea comandîîndu-
mi saă -mi plasez atenţia pe punctul median al corpului. ÎÎn cazul
meu, punctul median este sub marginea inferioaraă a buricului. Ea
mi-a spus saă maă tur podeaua cu el, adicaă saă fac o mişcare oscilantaă
cu abdomenul ca şi cum aş fi avut o maă turaă prinsaă de el. De-a
lungul nenumaă ratelor sesiuni am îîncercat saă realizez ceea ce îîmi
spunea vocea ei saă fac. Ea nu mi-a permis saă intru îîn stare de
„veghe liniştitaă ”. Întenţia ei era saă maă facaă saă formez percepţia
mişcaă rii de maă turare a podelei cu partea medianaă îîn timp ce
eram îîn stare de trezie. Mai spunea caă faptul caă eram îîn conştiinţa
de parte stîîngaă era un avantaj suficient pentru a realiza bine
exerciţiul.
 ÎÎntr-o zi, faă raă vreun motiv anume, am reuşit saă am o vagaă
senzaţie îîn zona stomacului. Nu era ceva definit şi cîînd mi-am
focalizat atenţia pe el, mi-am dat seama caă era o senzaţie de
îînţepaă turi îîn cavitatea corpului meu, nu chiar îîn zona stomacului
ci deasupra lui. Cu cîît o examinam mai atent, cu atîît observam
mai multe detalii. Caracterul vag al senzaţiei s-a transformat
curîînd îîn certitudine. Era o legaă turaă nervoasaă stranie, sau o
senzaţie de furnicaă turi îîntre plexul solar şi gamba dreaptaă .
Pe maă suraă ce senzaţia devenea mai acutaă , mi-am ridicat
involuntar coapsa dreaptaă la piept. Astfel, cele douaă puncte erau
atîît de aproape unul de altul cîît îîmi permitea anatomia. Am
tremurat pentru o clipaă cu o nervozitate neobişnuitaă şi apoi am
simţit clar caă maă turam podeaua cu partea medianaă ; era o
senzaţie tactilaă care apaă rea de fiecare dataă cîînd îîmi oscilam
corpul îîn poziţie şezîînd.
ÎÎn urmaă toarea îîntîîlnire, Zuleica mi-a permis saă intru îîn stare
de „veghe liniştitaă ”. Dar de data asta starea nu mai era aşa cum
fusese îînainte. Paă rea saă fie îîn mine un fel de control care maă
îîmpiedica saă maă bucur liber de ea, aşa cum faă cusem îîn trecut – un
control care maă faă cea de asemenea saă maă focalizez pe paşii pe
care-i faă cusem ca saă intru îîn ea. ÎÎntîîi am remarcat mîîncaă rimea din
punctul celei de-a doua atenţii îîn corpul meu luminos. Am masat
acel punct, plimbîîndu-mi degetele pe el ca şi cum aş fi cîîntat la o
harpaă şi punctul s-a contractat spre stomac.
ÎÎl simţeam aproape pe piele. Am avut o senzaţie de îînţepaă turi
pe exteriorul gambei drepte. Era un amestec de plaă cere şi durere.
Senzaţia a radiat îîn tot piciorul şi apoi pe spate. Simţeam caă îîmi
tremurau fesele. ÎÎntregul meu corp era cuprins de o undaă
nervoasaă . Simţeam cum corpul meu fusese prins îîntr-o plasaă , cu
faţa îîn jos. Fruntea şi taă lpile paă reau caă se ating. Eram ca o formaă
de „U” îînchisaă . Apoi am simţit caă sîînt pliat îîn douaă şi îînchis îîntr-o
folie. Spasmele nervoase erau cele care faă ceau folia saă se ruleze îîn
ea îînsaă şi, cu mine îîn centru. Cîînd s-a terminat rularea, nu-mi mai
puteam simţi corpul. Eram doar o conştiinţaă amorfaă , un spasm
nervos îînfaă şurat îîn el îînsuşi. Conştiinţa aceea a ajuns saă se
odihneascaă îîntr-un şanţ, îîntr-o depresiune a ei îînsaă şi.
Apoi am îînţeles imposibilitatea de a descrie ce se îîntîîmplaă îîn
„visat”. Zuleica spunea caă era din cauza îînfaă şuraă rii celor douaă
conştiinţe, cea dreaptaă şi cea stingaă . Amîîndouaă se odihneau îîntr-
un singur maă nunchi îîn crestaă turaă , centrul contractat al celei de-a
doua atenţii. Pentru a „visa” ai nevoie saă manipulezi şi corpul fizic
şi cel luminos. ÎÎntîîi, centrul de asamblare pentru a doua atenţie
trebuie saă fie faă cut accesibil, îîmpingîîndu-l îînapoi din afaraă de
caă tre o altaă persoanaă , sau prin contractarea lui dinaă untru de
caă tre un „visaă tor”. ÎÎn al doilea rîînd, pentru a disloca prima
atenţie, centrii corpului fizic localizaţi îîn secţiunea medianaă şi pe
gambaă îîn special cea dreaptaă , trebuie saă fie stimulaţi şi plasaţi cîît
de aproape se poate unul de altul, pîînaă cîînd par saă se uneascaă .
Apoi are loc senzaţia de a fi îîmpachetat, şi, îîn mod automat, a
doua atenţie preia conducerea.
Explicaţia Zuleicaă i, dataă prin comenzi, era modul cel mai
concludent de a descrie ce anume se îîntîîmplaă , deoarece nici una
dintre experienţele senzoriale care apar îîn „visat” nu este o parte
a inventarului nostru de date senzoriale. Toate erau uimitoare
pentru mine. Senzaţia de mîîncaă rime, un ţiuit îîn afara mea, erau
localizate şi datoritaă acestui lucru, fraă mîîntarea corpului meu era
minimaă . Pe de altaă parte, senzaţia de a fi rulat ca un preş era de
departe cea care maă intriga cel mai tare. Încludea un domeniu de
senzaţii care laă sau corpul meu îîntr-o stare de şoc. Eram convins
caă la un moment dat taă lpile îîmi atingeau fruntea, o poziţie pe care
nu sîînt capabil s-o ating. Şi totuşi, ştiam faă raă umbra nici unui
dubiu caă eram îîntr-o plasaă , atîîrnîînd cu capul îîn jos sub formaă de
paraă , cu taă lpile atingîîndu-mi fruntea. ÎÎn plan fizic, staă team îîn
capul oaselor şi coapsele mele erau la piept.
Zuleica a mai spus caă sentimentul de a fi rulat ca o ţigaraă şi
plasat îîn crestaă tura celei de-a doua atenţii era rezultatul
contopirii celor douaă conştiinţe îîntr-una singuraă , îîn care ordinea
de predominanţaă fusese schimbataă şi cea stingaă cîîştigase
supremaţia. Ea m-a somat saă fiu destul de atent, pentru a
surprinde mişcarea inversaă , cele douaă atenţii devenind iar ceea
ce sîînt îîn mod normal, cu cea dreaptaă la cîîrmaă .
N-am surprins deloc sentimentele presupuse, dar provocarea
ei m-a obsedat pîînaă îîn punctul îîn care m-am laă sat prins îîn
controverse mortale îîn efortul meu de a surprinde totul. Ea a
trebuit saă -şi retragaă provocarea, ordonîîndu-mi saă -mi opresc
cercetaă rile, pentru caă aveam alte lucruri de faă cut.
Zuleica a spus caă îîntîîi trebuia saă -mi perfecţionez comanda de
a maă mişca la dorinţaă . Ea a îînceput instrucţiunea, îîndemnîîndu-
maă de nenumaă rate ori saă -mi deschid ochii cîînd eram îîn starea de
„veghe liniştitaă ”. Mi-a trebuit un efort foarte mare pentru a face
asta La un moment dat, am deschis brusc ochii şi am vaă zut-o pe
Zuleica aplecataă asupra mea. Eram îîntins pe jos, dar nu puteam
spune unde. Lumina era extrem de straă lucitoare, ca şi cum am fi
fost exact sub un bec foarte puternic, dar lumina nu straă lucea
direct îîn ochii mei. O puteam vedea faă raă nici un efort pe Zuleica.
Ea mi-a ordonat saă maă ridic, intenţionîîndu-mi mişcarea.
Spunea caă trebuia saă maă trag îîn sus cu secţiunea medianaă , caă
aveam acolo trei tentacule groase pe care le puteam folosi pentru
a-mi ridica corpul.
Am îîncercat orice mod imaginabil pentru a maă ridica. Am
eşuat. Aveam o senzaţie de disperare şi de chin fizic, reminiscenţe
ale coşmarurilor pe care le aveam copil fiind şi îîn care eram
incapabil saă maă trezesc şi, totuşi, eram complet treaz şi îîncercam
cu disperare saă ţip.
ÎÎn final, Zuleica mi-a vorbit. Ea a spus caă trebuia saă urmez o
secvenţaă şi caă era de-a dreptul o prostie şi o inutilitate saă maă
fraă mîînt şi saă maă agit ca şi cum aş fi avut de-a face cu lumea
obişnuitaă . Fraă mîîntarea era potrivitaă doar pentru prima atenţie; a
doua atenţie este calmul îînsuşi. Ea voia saă repet senzaţia pe care
o avusesem de a maă tura podeaua cu partea medianaă . M-am gîîndit
caă pentru a o face ar trebui saă fiu aşezat. Faă raă nici o deliberare din
partea mea, am luat poziţia de aşezat adoptîînd metoda pe care o
folosisem cîînd corpul meu a furnizat prima dataă acea senzaţie.
Ceva îîn mine s-a îîntaă rit şi brusc eram îîn picioare. Nu puteam saă -
mi dau seama ce faă cusem ca saă maă mişc. Maă gîîndeam caă dacaă o
voi lua de la îînceput, voi putea prinde secvenţa. Îmediat ce am
avut acest gîînd, m-am aflat îîntins pe jos. Dupaă ce m-am ridicat iar
mi-am dat seama caă nu era vorba despre nici o proceduraă , caă
pentru a te mişca trebuie saă -ţi intenţionezi mişcarea la un nivel
foarte adîînc. Cu alte cuvinte, trebuia saă fiu complet convins caă
voiam saă maă mişc, sau poate caă ar fi mai bine spus caă trebuia saă
fiu convins caă era nevoie saă maă mişc.
Odataă ce am îînţeles acest principiu, Zuleica m-a pus saă practic
fiecare aspect previzibil al mişcaă rii voliţionale. Cu cîît practicam
mai mult, cu atîît devenea mai limpede pentru mine caă „visatul”
era de fapt o stare raţionalaă . Zuleica a explicat-o. Ea a spus caă îîn
„visat”, partea dreaptaă , conştiinţa raţionalaă , este îînfaă şurataă îîn
conştiinţa stîîngaă , pentru a da „visaă torului” un sentiment de
sobrietate şi raţiune, dar caă influenţa raţionalitaă ţii trebuie saă fie
minimaă şi folositaă doar ca un mecanism inhibitor, pentru a
proteja „visaă torul” de fapte şi excese bizare.
Urmaă torul pas a fost saă îînvaă ţ saă -mi direcţionez „corpul din
vis”. Don Juan propusese, de prima dataă cîînd am îîntîîlnit-o pe
Zuleica, sarcina de a contempla curtea stîînd pe coş. M-am angajat
îîn mod consecvent, uneori ore îîntregi, la contemplarea ei. Eram
singur îîn casa Zuleicaă i. Parcaă îîn zilele cîînd mergeam acolo, toţi ar
fi fost plecaţi sau s-ar fi ascuns. Taă cerea şi solitudinea lucrau îîn
favoarea mea şi am reuşit saă memorez toate detaliile curţii,
Zuleica mi-a prezentat, drept urmare, sarcina de a deschide ochii
din starea de „veghe liniştitaă ”, saă vaă d curtea. Mi-au trebuit multe
sesiuni pentru a reuşi. La îînceput îîmi deschideam ochii şi o
vedeam pe ea, iar ea, cu un zvîîcnet al corpului, maă faă cea saă
plonjez îînapoi îîn starea de „veghe liniştitaă ”. La unul dintre aceste
zvîîcnete am simţit un tremur intens; ceva care era localizat îîn
picioarele mele şi-a faă cut drum spre piept şi m-am îînecat; scena
curţii noaptea a ţîîşnit din mine, de parcaă ar fi apaă rut din bronhii.
Era ceva ca urletul unui animal.
Am auzit vocea Zuleicaă i ajungîînd la mine ca un murmur slab.
Nu puteam îînţelege ce spune. Am remarcat vag caă staă team pe coş.
Am vrut saă maă ridic, dar simţeam caă nu sîînt solid. Ca şi cum m-ar
fi suflat vîîntul. Apoi am auzit foarte limpede vocea Zuleicaă i
spunîîndu-mi saă nu maă mişc. Am îîncercat saă raă mîîn nemişcat, dar o
forţaă m-a tras şi m-am trezit îîn nişa din hol. Silvio Manuel era cu
faţa la mine.
Dupaă fiecare sesiune îîn casa Zuleicaă i, don Juan maă aştepta îîn
holul îîn beznaă . Maă scotea din casaă şi îîmi schimba nivelurile de
conştiinţaă . De data asta acolo era Silvio Manuel. Faă raă saă -mi spunaă
un cuvîînt, el m-a pus îîntr-un harnaşament şi m-a agaă ţat de
bîîrnele acoperişului. M-a ţinut acolo pîînaă la prîînz, cîînd a venit
don Juan şi m-a dat jos. El a explicat caă dacaă eşti ţinut faă raă saă
atingi solul o perioadaă de timp, corpul se regleazaă , iar asta este
esenţial de faă cut îînainte de a te îîmbarca îîntr-o caă laă torie aşa de
periculoasaă ca cea pe care eram gata s-o fac.
Mi-au trebuit mult mai multe sesiuni de „visat” pentru a
îînvaă ţa îîn sfîîrşit saă deschid ochii şi s-o vaă d ori pe Zuleica, ori
curtea îîntunecataă . Apoi mi-am dat seama caă şi ea visase tot
timpul. Ea nu fusese niciodataă îîn persoanaă îîn alcovul din hol.
Avusesem dreptate îîn prima noapte cîînd m-am gîîndit caă aveam
spatele lîîngaă perete. Zuleica era doar o voce din „visat”.
ÎÎn timpul unei sesiuni de „visat”, cîînd am deschis deliberat
ochii s-o vaă d pe Zuleica, am fost şocat saă constat caă asupra mea se
aplecau şi La Gorda şi Josefina. Apoi a îînceput partea finalaă a
îînvaă ţaă mintelor ei. Zuleica ne-a îînvaă ţat pe toţi trei saă caă laă torim cu
ea. Ea a spus caă prima noastraă atenţie este agaă ţataă de emanaţiile
paă mîîntului, îîn timp ce a doua atenţie este agaă ţataă de emanaţiile
universului. Ceea ce voia saă spunaă era caă un „visaă tor”, prin
definiţie, este îîn afara graniţelor problemelor vieţii normale. Deci
ca un caă laă tor îîn „visat”, ultima sarcinaă a Zuleicaă i era saă ne îînveţe
pe toţi trei saă ne canalizaă m a doua atenţie pentru a o urmaă ri îîn
voiajele ei îîn necunoscut.
ÎÎn sesiuni succesive, vocea Zuleicaă i mi-a spus caă „obsesia” ei
maă conduce la îîntîîlnire, caă îîn probleme de a doua atenţie obsesia
„visaă torului” serveşte drept ghid şi caă a ei era focalizataă pe un loc
anumit dincolo de acest paă mîînt. Ea maă va chema de acolo şi eu
trebuia saă folosesc vocea ca pe o linie care saă maă tragaă acolo.
Nu s-a îîntîîmplat nimic timp de douaă sesiuni; vocea Zuleicaă i
devenea din ce îîn ce mai slabaă pe maă suraă ce vorbea, iar eu eram
îîngrijorat caă n-o puteam urma. Nu-mi spusese ce saă fac. Simţeam,
de asemenea, şi o greutate ciudataă . Nu puteam straă punge o forţaă
din jurul meu care maă oprea saă ies din starea de „veghe liniştitaă ”.
ÎÎn timpul celei de-a treia sesiuni, mi-am deschis ochii faă raă maă car
saă îîncerc. Zuleica, La Gorda şi Josefina maă fixau cu privirea. Eram
cu ele îîn picioare. Mi-am dat imediat seama caă eram îîntr-un loc
complet necunoscut mie. Traă saă tura cea mai evidentaă era o luminaă
straă lucitoare indirectaă . ÎÎntreaga scenaă era inundataă de o luminaă
puternicaă , albaă , ca de neon. Zuleica ne zîîmbea, invitîîndu-ne saă
privim îîn jur. La Gorda şi Josefina paă reau la fel de prudente ca şi
mine. Ele ne aruncau mie şi Zuleicaă i priviri furişe. Zuleica ne-a
faă cut semn saă ne plimbaă m îîn jur. Eram îîn cîîmp deschis, stîînd îîn
picioare îîn mijlocul unui cerc straă lucitor. Solul paă rea saă fie din
rocaă duraă , îîntunecataă , totuşi reflecta mult din lumina albaă ,
orbitoare, care venea de deasupra. Lucrul ciudat era caă deşi ştiam
caă lumina era prea intensaă pentru ochii mei, nu eram deloc orbit
cîînd priveam îîn sus şi cîînd am identificat sursa. Era soarele.
Priveam direct la soare, care, probabil, datoritaă faptului caă eram
îîn „visat”, era alb intens.
La Gorda şi Josefina priveau şi ele la soare, aparent faă raă saă le
deranjeze vreun pic. Brusc, m-am simţit îînspaă imîîntat. Lumina
mi-era straă inaă . Era nemiloasaă ; paă rea caă ne atacaă , creîînd un vîînt
pe care-l puteam simţi. Totuşi, nu simţeam nici o caă lduraă . M-am
gîîndit caă era duşmaă noasaă . La unison, eu, La Gorda şi Josefina ne-
am strîîns îîn jurul Zuleicaă i, ca nişte copii îînspaî imîîntaţi. Ea ne-a
ţinut şi apoi lumina straă lucitoare a îînceput saă se diminueze
gradat, pîînaă cîînd a dispaă rut complet. ÎÎn locul ei a apaă rut o luminaă
galbenaă , slabaă şi foarte odihnitoare.
Apoi am devenit conştient caă nu eram îîn lumea asta. Solul era
de culoarea teracotei. Nu eram îîn munţi, dar acolo unde staă team
nu era plat. Solul era uscat şi craă pat. Araă ta ca o mare uscataă de
teracotaă . O puteam vedea peste tot îîn jurul meu, ca şi cum aş fi
fost îîn mijlocul unui ocean. Am privit îîn sus; cerul îîşi pierduse
sclipirea îînnebunitoare. Era îîntunecat, dar nu albastru. Aproape
de orizont era o stea incandescentaă , straă lucitoare. ÎÎn acel moment
mi-a trecut prin cap caă eram îîntr-o lume cu doi sori, douaă stele.
Una era enormaă şi trecuse de orizont, cealaltaă era mai micaă sau
poate mai depaă rtataă .
Am vrut saă pun îîntrebaă ri, saă merg îîn jur şi saă caut lucruri.
Zuleica ne-a faă cut semn saă ne relaxaă m, saă aşteptaă m liniştiţi. Dar
ceva paă rea caă ne trage. Brusc, La Gorda şi Josefina au dispaă rut. Şi
eu m-am trezit.
De atunci îîncolo nu m-am mai îîntors la casa Zuleicaă i. Don Juan
îîmi schimba nivelurile de conştiinţaă îîn casa lui sau oriunde eram
şi intram îîn „visat”. Zuleica, La Gorda şi Josefina maă aşteptau
mereu. Am revenit de multe ori la scena aceea, pîînaă cîînd am
devenit familiari cu ea. Ori de cîîte ori o faă ceam, treceam peste
timpul straă lucirii ziua, şi mergeam acolo noaptea, exact la timp ca
saă urmaă rim ridicarea peste orizont a unui corp celest colosal:
ceva de asemenea dimensiune, îîncîît cîînd trecea peste linia
orizontului acoperea cel puţin jumaă tate din cele o sutaă optzeci de
grade din faţa noastraă . Corpul celest era minunat, iar ascensiunea
lui deasupra orizontului era atîît de magnificaă , îîncîît aş fi stat acolo
o eternitate, doar ca saă fiu martor la viziunea aceea.
Corpul celest acoperea aproape tot firmamentul cîînd era la
zenit. ÎÎn mod invariabil, ne îîntindeam pe spate pentru a-l
contempla. Avea configuraţii constante, pe care Zuleica ne
îînvaă ţase saă le recunoaştem. Mi-am dat seama caă nu era o stea.
Lumina ei era reflectataă , trebuie saă fi fost un corp opac, deoarece
lumina reflectataă era slabaă îîn comparaţie cu maă rimea lui
monumentalaă . Pe suprafaţa galben-şofran erau puncte maro
enorme, neschimbaă toare.
Zuleica ne-a luat îîn mod sistematic îîn voiaje care erau dincolo
de orice descriere. La Gorda spunea caă Zuleica o lua pe Josefina
chiar şi mai departe şi mai adîînc îîn necunoscut, pentru caă ea era,
ca şi Zuleica îînsaă şi, puţin cam nebunaă ; nici una dintre ele nu avea
miezul de raţionalitate care alimenteazaă pe „visaă tor” cu
sobrietate – de aceea, ele nu aveau bariere şi interese îîn a gaă si
cauze raţionale sau motive pentru orice lucru.
Singurul lucru pe care mi l-a spus Zuleica despre caă laă toriile
noastre, ceva care suna ca o explicaţie, era caă puterea
„visaă torului” de a se focaliza pe a doua atenţie îîl transformaă îîntr-o
praştie vie. Cu cîît mai puternic şi mai impecabil este „vistaă torul”,
cu atîît mai departe îîşi poate proiecta a doua atenţie îîn
necunoscut şi cu atîît va dura mai mult proiecţia „visatului” saă u.
Don Juan spunea caă nici caă laă toriile mele cu Zuleica nu sîînt
iluzii şi caă tot ceea ce faă cusem cu ea era un pas spre controlul
celei de-a doua atenţii; cu alte cuvinte, Zuleica maă îînvaă ţa tendinţa
perceptualaă a celuilalt domeniu. Totuşi, el nu putea explica
natura exactaă a acestor caă laă torii. Sau poate nu voia saă se implice.
El spunea caă dacaă îîncerca saă explice tendinţa perceptualaă a celei
de-a doua atenţii îîn termenii tendinţei perceptuale a primei
atenţii, nu faă cea decîît saă se lase prins inutil îîn capcana cuvintelor.
El voia ca eu saă trag propriile mele concluzii şi cu cîît maă gîîndeam
mai mult la îîntreaga problemaă , cu atîît devenea mai clar pentru
mine caă reţinerea lui era funcţionalaă .
Sub ghidarea Zuleicaă i, îîn timpul instrucţiunii ei pentru a douaă
atenţie am faă cut caă laă torii efective îîn mistere care nu erau îîn mod
sigur de domeniul raţiunii mele, dar erau evident îîn posibilitaă ţile
conştiinţei mele totale. Am îînvaă ţat saă caă laă toresc îîn ceva
incomprehensibil şi am ajuns, ca Emilio şi Juan Turna, saă am
propriile mele poveşti ale eternitaă ţii.
 14. Florinda
La Gorda şi cu mine am fost de acord caă atunci cîînd Zuleica a
terminat cu predarea complexitaă ţilor „visatului”, acceptasem
faptul incontestabil caă regula era ca o hartaă , caă existaă o altaă
conştiinţaă ascunsaă îîn noi şi caă este posibil saă intri îîn acea
conştiinţaă . Don Juan realizase ceea ce prescria regula.
Regula hotaă ra ca urmaă toarea mişcare saă fie prezentarea mea
Florindei, singura dintre luptaă torii saă i pe care n-o îîntîîlnisem. Don
Juan mi-a spus caă trebuia saă merg singur la casa ei, deoarece tot
ceea ce se îîntîîmpla îîntre mine şi ea nu era o problemaă a celorlalţi.
El a spus caă Florinda urma saă fie ghidul meu personal, exact ca şi
cum aş fi fost un Nagual ca el. El avusese acelaşi tip de relaţie cu
luptaă toarea din grupul binefaă caă torului saă u care era comparabilaă
cu ea.
Don Juan m-a laă sat îîntr-o zi la uşa casei Nelindei. Mi-a spus saă
intru, caă Florinda maă aştepta îînaă untru.
– Este o onoare saă vaă cunosc, am spus femeii care era îîn faţa
mea îîn hol.
– Eu sîînt Florinda, a spus ea.
Ne-am privit îîn taă cere. Eram impresionat. Starea mea de
conştiinţaă era mai acutaă ca niciodataă . N-am mai simţit aşa o
senzaţie.
– Este un nume frumos, am reuşit saă spun, dar intenţionam
mai mult de atîît.
Enunţarea moale şi lungaă a vocalelor spaniole faă ceau numele
sonor şi fluid; îîn special i-ul dupaă r. Numele nu era rar; pur şi
simplu, nu mai îîntîîlnisem pe nimeni pîînaă îîn ziua aceea care saă fie
esenţa lui. Femeii din faţa mea i se potrivea ca şi cum ar fi fost
faă cutaă pentru el, sau poate ca şi cum ea îînsaă şi ar fi aranjat ca
persoana saă i se potriveascaă .
Fizic, araă ta exact ca Nelinda, doar caă paă rea mai îîncrezaă toare îîn
sine, mai puternicaă . Avea pielea maă slinie a tipului mediteranean.
Spaniolaă , sau poate franţuzoaicaă . Era baă trîînaă şi totuşi nu era
slaă bitaă sau îîmbaă trîînitaă . Corpul ei era suplu şi slab. Picioare lungi,
traă saă turi unghiulare, gura micaă , un nas minunat cizelat, ochii
îîntunecaţi şi paă r alb îîmpletit Nu avea guşaă şi nici riduri pe faţaă
sau pe gîît Era baă trîînaă de parcaă ar fi fost faă cutaă saă arate aşa.
Amintindu-mi retrospectiv prima mea îîntîîlnire cu ea, mi-
apare îîn minte ceva complet faă raă legaă turaă , dar apropiat. Am
vaă zut, odataă , îîntr-o revistaă saă ptaă mîînalaă , o retipaă rire a unei poze
vechi de douaă zeci de ani a unei actriţe atunci tinere a Hollywood-
ului, care fusese machiataă saă arate cu douaă zeci de ani mai baă trîînaă ,
pentru un rol de baă trîînaă . Lîîngaă ea, revista publicase poza
aceleiaşi actriţe, aşa cum araă ta dupaă douaă zeci de ani de viaţaă .
Dupaă judecata mea subiectivaă , Florinda era ca prima pozaă a
actriţei, o fataă tîînaă raă faă cutaă saă arate baă trîînaă .
– Ce-avem aici? a spus ea, ciupindu-maă . Nu prea araă ţi cine ştie
ce. Moale. Faă raă îîndoialaă caă te complaci pîînaă îîn maă duva oaselor.
Stilul ei direct îîmi amintea de al lui don Juan; la fel şi viaţa
interioaraă a ochilor ei. Privind la viaţa mea cu don Juan, m-am
gîîndit caă ochii ei erau mereu îîn repaus. Nu puteai vedea îîn ei nici
o agitaţie. Nu caă ochii lui don Juan n-ar fi fost frumoşi la privit.
Vaă zusem ochi superbi, dar nu constatasem niciodataă caă vor saă
spunaă ceva. Ochii Florindei, ca şi ai lui don Juan, îîmi daă deau
sentimentul caă au vaă zut tot ce este de vaă zut; erau calmi, dar nu
inexpresivi. Excitaţia fusese retrasaă îîn interior şi se transformase
îîn ceva ce puteam descrie doar ca viaţaă interioaraă .
Florinda m-a luat prin sufragerie îîntr-o curte interioaraă
acoperitaă . Ne-am aşezat pe nişte scaune confortabile, ca nişte
canapele. Ochii ei paă reau caă ar caă uta ceva pe faţa mea.
– Ştii cine sîînt şi ce ar trebui saă te îînvaă ţ? a îîntrebat.
Am spus caă tot ce ştiam despre ea şi relaţia ei cu mine era
ceea ce schiţase don Juan. ÎÎn cursul explicaţiei mele am denumit-
o dona Florinda.
– Nu-mi spune dona Florinda, a spus cu un gest copilaă resc de
enervare şi jenaă . ÎÎncaă nu sîînt atîît de baă trîînaă şi nici atîît de
respectabilaă .
Am îîntrebat-o cum voia saă -i spun.
 – Doar Florinda va fi destul, a spus. Cîît despre cine sîînt, îîţi pot
spune chiar acum caă sîînt o luptaă toare care cunoaşte secretele
„stalkingului”. Şi cîît priveşte ceea ce ar trebui saă fac cu tine, pot
saă -ţi spun caă te voi îînvaă ţa primele şapte principii ale
„stalkingului”, primele trei principii ale regulii pentru „stalkeri” şi
primele trei manevre de „stalking”.
A adaă ugat caă este normal ca fiecare luptaă tor saă uite ceea ce
aflaă cîînd este îîn interacţiune îîn partea stingaă şi caă îîmi vor trebui
ani de zile saă ajung saă prind ceea ce maă va îînvaă ţa. Ea a spus caă
interacţiunea cu ea era doar un îînceput şi caă îîntr-o zi va termina
saă maă îînveţe, dar îîn circumstanţe diferite.
Am îîntrebat-o dacaă o deranja saă -i pun îîntrebaă ri.
– Faă cum îîţi place, a spus. Tot ce se aşteaptaă de la tine este
dorinţa de a practica. ÎÎn definitiv, tu ştii îîntr-un mod sau altul ce
vom discuta. Deficienţele tale sîînt caă nu ai îîncredere îîn tine şi nu
doreşti saă -ţi arogi cunoaşterea drept putere. Nagualul, fiind un
baă rbat, te-a fermecat. Nu poţi acţiona singur. Doar o femeie te
poate elibera de asta.
Voi îîncepe prin a-ţi povesti viaţa mea şi faă cîînd asta, lucrurile
vor deveni limpezi pentru tine. O saă -ţi povestesc cîîte puţin, aşa caă
o saă vii aici destul de des.
Dorinţa ei de a-mi spune despre viaţa ei m-a izbit ca fiind ceva
ciudat faţaă de reticenţa celorlalţi de a-mi dezvaă lui ceva personal
despre ei. Dupaă ani de zile îîn mijlocul lor, le acceptasem
comportamentul atîît de mult, îîncîît intenţia ei voluntaraă de a-mi
dezvaă lui propria-i viaţaă mi se paă rea bizaraă . Afirmaţia ei m-a pus
imediat îîn gardaă .
– Poftim? am spus. Ai zis caă o saă -mi dezvaă lui viaţa personalaă ?
– De ce nu? a îîntrebat.
Î-am raă spuns cu o lungaă explicaţie despre relatarea lui don
Juan privind forţa stîînjenitoare a istoriei personale şi necesitatea
ca un luptaă tor s-o şteargaă . Am terminat spunîîndu-i caă don Juan
îîmi interzisese saă vorbesc vreodataă despre viaţa mea.
Ea a rîîs cu voce ascuţitaă . Paă rea îîncîîntataă .
 – Asta se aplicaă baă rbaţilor, a spus. Non-acţiunea vieţii tale
personale este saă spui istorii lungi, dar nici un singur lucra
despre adevaă ratul eu. Vezi, faptul caă eşti baă rbat, îînseamnaă caă ai îîn
spatele taă u o istorie solidaă . Ai familie, prieteni, cunoştinţe şi
fiecare dintre ei are o idee claraă despre tine. Faptul caă eşti baă rbat
îînseamnaă caă eşti responsabil. Nu poţi dispaă rea aşa uşor. Pentru a
te şterge, ai nevoie de multaă muncaă .
Cazul meu este diferit Eu sîînt femeie şi asta îîmi daă un avantaj
splendid. Nu sîînt responsabilaă . Nu ştii caă femeile nu sîînt
responsabile?
– Nu ştiu ce îînţelegi prin responsabil, am spus.
– Vreau saă spun caă o femeie poate dispaă rea uşor, a raă spuns. O
femeie poate, dacaă nu altceva, saă se maă rite. O femeie aparţine
baă rbatului. îîntr-o familie cu mulţi copii, fetele sîînt date foarte
devreme. Nimeni nu conteazaă pe ele şi sîînt şanse ca unele saă
disparaă faă raă urmaă . Dispariţia lor va fi uşor acceptataă .
Pe de altaă parte, un fiu este ceva pe care te bazezi. Nu este
uşor pentru un fiu saă disparaă . Şi chiar dacaă o va face, va laă sa
urme. Un fiu se simte vinovat pentru dispariţie. O fataă nu.
Cîînd Nagualul te-a sfaă tuit saă -ţi ţii gura despre viaţa ta
personalaă , voia saă te ajute saă treci peste sentimentul caă ai faă cut
ceva raă u familiei şi prietenilor care contau pe tine îîntr-un fel sau
altul.
Dupaă o luptaă de-o viaţaă , luptaă torul masculin ajunge,
bineîînţeles, saă se şteargaă , dar lupta aceea îîşi pune amprenta
asupra lui. El devine secretos, îîn gardaă permanentaă asupra lui. O
femeie nu trebuie saă se lupte cu aceastaă greutate. Femeia este
deja pregaă titaă saă se dezintegreze îîn vîînt. De fapt, asta se aşteaptaă
de la ea.
Fiind femeie, nu sîînt forţataă saă am secrete. Nu dau nici un ban
pe ele. Secretul este preţul pe care voi, baă rbaţii, trebuie saă -l plaă tiţi
pentru a fi importanţi îîn societate. Lupta este doar pentru
baă rbaţi, pentru caă ei sîînt iritaţi de dispariţie şi gaă sesc moduri
curioase de a apaă rea cumva, undeva. Saă te luaă m pe tine, de
exemplu; te agiţi pe aici şi ţii prelegeri.
 Florinda maă faă cea saă fiu nervos îîntr-un anumit mod. Maă
simţeam ciudat de iritat îîn prezenţa ei. Aş admite faă raă ezitare caă
şi don Juan şi Silvio Manuel maă faă ceau saă maă simt agitat şi
neliniştit, dar era un sentiment diferit. Mi-era efectiv fricaă de ei,
îîn special de Silvio Manuel. El maă îînspaă imîînta şi, totuşi,
îînvaă ţasem saă traă iesc cu spaima mea. Florinda nu maă îînspaă imîînta
deloc. Nervozitatea mea era mai degrabaă rezultatul enervaă rii,
ameninţaă rii atotştiinţei ei.
Ea nu maă fixa cu privirea aşa cum obişnuiau don Juan şi Silvio
Manuel. Ei îîşi fixau mereu privirea îîn mine pîînaă cîînd îîmi mişcam
faţa îîntr-un gest de evitare. Florinda îîmi arunca doar ocheade.
Ochii ei se mişcau continuu de la un lucru la un altul. Paă rea caă
examineazaă nu numai ochii mei, ci şi fiecare centimetru din faţa
şi corpul meu. Pe maă suraă ce vorbea, îîşi schimba privirea îîn
ocheade scurte de la mîîinile mele la picioarele ei, sau la acoperiş.
– Te intimidez, nu-i aşa? a îîntrebat.
ÎÎntrebarea ei m-a prins complet lipsit de apaă rare. Am rîîs.
Tonul ei nu era deloc ameninţaă tor.
– Da, am spus.
– Oh, este perfect de îînţeles, a continuat ea. Eşti obişnuit saă fii
un baă rbat. Pentru tine, o femeie este ceva faă cut saă -l foloseşti. O
femeie este proastaă pentru tine. Îar faptul caă eşti baă rbat şi Nagual
face lucrurile şi mai grele.
M-am simţit obligat saă maă apaă r. Maă gîîndeam caă era o doamnaă
foarte siguraă de sine şi voiam saă i-o spun. Am îînceput îîn mare
formaă , dar am ajuns foarte repede saă maă bîîlbîîi auzind rîîsul ei. Era
un rîîs voios, tineresc. Don Juan şi don Genaro obişnuiau saă rîîdaă
tot timpul de mine şi rîîsul lor era de asemenea, tineresc, dar cel
al Florindei avea o vibraţie diferitaă . Nu era nici o grabaă îîn rîîsul ei,
nici o presiune.
– Cred caă mai bine mergem îînaă untru, a spus. Nu trebuie saă fie
nimic care saă distragaă atenţia. Nagualul Juan Matus te-a plimbat
deja, araă tîîndu-ţi lumea; asta era important pentru ceea ce avea
saă -ţi spunaă . Eu am alte lucruri despre care saă discut, care vor cere
alt aranjament.
 Ne-am aşezat pe o canapea de piele îîntr-o despaă rţituraă a
curţii. Maă simţeam mai relaxat îînaă untru. Ea a intrat direct îîn
povestea vieţii ei.
A spus caă se naă scuse îîntr-un oraş mexican destul de mare,
îîntr-o familie bine situataă . Deoarece era singurul copil, paă rinţii ei
au raă zgîîiat-o de la naştere. Faă raă nici o umbraă de falsaă modestie,
Florinda a admis caă fusese îîntotdeauna conştientaă caă este
frumoasaă . Spunea caă frumuseţea este un demon care creşte şi
prolifereazaă cîînd este admirataă . M-a asigurat caă putea spune faă raă
umbra vreunui dubiu caă acel demon este cel mai greu de depaă şit
şi caă , dacaă voi privi îîn jur saă -i vaă d pe cei care sîînt frumoşi, voi afla
cele mai nenorocite fiinţe imaginabile.
N-am vrut saă maă contrazic cu ea, deşi aveam cea mai mare
dorinţaă saă -i spun caă era oarecum dogmaticaă . Ea probabil caă mi-a
surprins sentimentele; mi-a aruncat o privire.
– Sîînt mizerabile, mai bine m-ai crede, a continuat. ÎÎncearcaă -
le. ÎÎncearcaă saă nu fii de acord cu ideea lor caă sîînt frumoase, şi de
aceea, importante. 0 saă vezi ce vreau saă spun.
A spus caă nu putea saă -i blameze pe paă rinţi sau pe ea îînsaă şi
pentru orgoliul ei. Toţi cei din jurul ei conspirau de cîînd era micaă
s-o facaă saă se simtaă unicaă şi importantaă .
– Cîînd aveam cincisprezece ani, a continuat, maă credeam cel
mai mare lucru apaă rut pe paă mîînt. Toţi spuneau aşa, îîn special
baă rbaţii.
Mi-a maă rturisit caă de-a lungul anilor de adolescenţaă s-a
complaă cut îîn atenţia şi adulaţia nenumaă raţilor admiratori. La
optsprezece ani, ea şi-a ales îîn mod judicios cel mai bun baă rbat
posibil din nu mai puţin de unsprezece peţitori serioşi. S-a
caă saă torit cu Celestino, un baă rbat aranjat, cu cincisprezece ani mai
baă trîîn.
Florinda a descris viaţa de caă saă toritaă ca fiind raiul pe paă mîînt.
La enormul cerc de prieteni pe care deja îîi avea, a adaă ugat şi
prietenii lui Celestino. Efectul total era acela al unei vacanţe
perpetue.
 Totuşi, fericirea ei a durat doar şase luni, care au trecut
aproape pe neobservate. Totul a ajuns la un final brutal şi brusc,
cîînd a contractat o boalaă misterioasaă paralizantaă . Piciorul ei
stîîng, gamba, glezna şi talpa au îînceput saă se umfle. Linia
piciorului ei minunat a îînceput saă se strice; procesul inflamator a
devenit atîît de intens, îîncîît ţesuturile cutanate au îînceput saă se
transforme îîn baă şici şi saă se spargaă . Partea inferioaraă a piciorului
de la genunchi îîn jos a îînceput saă facaă coajaă şi saă secrete ceva
pestilenţial. Pielea s-a îîntaă rit. Boala a fost diagnosticataă drept
elefantiazis. îîncercaă rile doctorilor de a vindeca aceastaă boalaă au
fost neîîndemîînatice şi dureroase, iar concluzia lor finalaă a fost caă
doar îîn Europa erau centre medicale avansate pentru a îîncerca o
curaă .
ÎÎn doar trei luni, paradisul Florindei s-a transformat îîn iadul
pe paă mîînt. Disperataă şi îîn suferinţaă , ea ar fi vrut saă moaraă decîît saă
continue aşa. Suferinţa ei era aşa de pateticaă , îîncîît, îîntr-o zi, o
servitoare, nemaifiind îîn stare s-o audaă , i-a maă rturisit caă fusese
plaă titaă de fosta amantaă a lui Celestino pentru a-i pune îîn mîîncare
un preparat – o otravaă pregaă titaă de vraă jitori. Servitoarea, chinuitaă
de remuşcaă ri, a promis s-o ducaă la o taă maă duitoare, o femeie care
se ştia caă ar fi fost singura îîn stare saă contracareze o astfel de
otravaă .
Florinda a chicotit amintindu-şi dilema ei. Fusese crescutaă ca
o catolicaă devotataă . Nu credea îîn vraă ji şi taă maă duitori indieni. Dar
durerea ei era aşa de mare şi starea ei atîît de gravaă , îîncîît dorea saă
îîncerce orice. Celestino s-a opus cu îînverşunare. El voia s-o dea
pe servitoare pe mîîna autoritaă ţilor. Florinda s-a opus, nu atîît din
compasiune, dar din teama caă nu va mai gaă si taă maă duitoarea,
singuraă .
Florinda s-a ridicat brusc. Mi-a spus caă trebuia saă plec. M-a
ţinut de braţ şi m-a condus pîînaă la uşaă de parcaă aş fi fost baă trîînul
şi dragul ei prieten. A explicat caă eram extenuat, deoarece cîînd
eşti îîn partea stingaă , eşti îîntr-o condiţie specialaă şi fragilaă , care
trebuie folositaă doar uneori. Nu era îîn mod sigur o stare de
putere. Dovada era caă aproape murisem cîînd Silvio Manuel
îîncercase saă -mi alieze a doua atenţie, forţîîndu-maă saă intru direct
îîn ea. Ea a spus caă nu existaă nici un mod pe paă mîînt îîn care saă
putem ordona cuiva sau nouaă îînşine saă regrupaă m a doua atenţie.
Este mai degrabaă o afacere îînceataă ; corpul, la momentul oportun
şi îîn circumstanţe potrivite de impecabilitate, regrupeazaă
cunoaşterea lui faă raă intervenţia actului voliţional.
Am stat o vreme îîn faţa uşii, schimbîînd amabilitaă ţi şi
banalitaă ţi. Ea a spus brusc caă motivul pentru care Nagualul Juan
Matus maă adusese la ea îîn ziua aceea era faptul caă ştia caă timpul
lui pe paă mîînt se apropia de sfîîrşit. Cele douaă forme de instrucţie
pe care le primisem conform planului lui Silvio Manuel fuseseraă
deja desaă vîîrşite. Tot ce era de faă cut era ceea ce avea ea saă -mi
spunaă . A accentuat caă ea nu avea chiar o instrucţie claraă , ci mai
degrabaă stabilirea unei legaă turi cu mine.

Data urmaă toare cîînd don Juan m-a dus s-o vaă d pe Florinda,
exact îînainte saă maă lase la uşaă , a repetat ceea ce-mi spusese ea, caă
se apropia timpul ca el şi luptaă torii saă i saă intre îîn a treia atenţie.
ÎÎnainte saă -l pot îîntreba ceva, el m-a îîmpins îîn casaă . ÎÎmpingerea lui
m-a trimis nu numai îîn casaă , ci şi îîn cea mai acutaă stare de
conştiinţaă . Am vaă zut zidul de ceaţaă .
Florinda staă tea îîn hol, ca şi cum ar fi aşteptat ca don Juan saă
maă îîmpingaă . Ea m-a ţinut de braţ şi m-a condus taă cutaă îîn
sufragerie. Ne-am aşezat. Am îînceput o conversaţie, dar nu
puteam vorbi. Ea a explicat caă o îîmpingere de la un luptaă tor
impecabil, ca Nagualul Juan Matus, poate cauza o trecere îîn altaă
zonaă de conştiinţaă . A spus caă greşeala mea fusese saă cred tot
timpul caă procedurile sîînt importante. Procedura de a îîmpinge
un luptaă tor îîntr-o altaă stare de conştiinţaă este utilizabilaă doar
dacaă ambii participanţi, îîn special cel care îîmpinge, sîînt
impecabili şi plini de putere personalaă .
Faptul caă vedeam zidul de ceaţaă maă faă cea saă fiu complet
nervos, pe plan fizic. Corpul îîmi tremura incontrolabil. Florinda
spunea despre corpul meu caă tremura pentru caă îînvaă ţase saă
tîînjeascaă dupaă activitate îîn timp ce raă mîînea îîn starea aceea de
conştiinţaă şi caă el putea îînvaă ţa, de asemenea, saă -şi focalizeze cea
mai acutaă atenţie pe tot ceea ce se spunea, mai degrabaă decîît pe
ceea ce se faă cea.
Apoi mi-a spus caă eram plasat îîn conştiinţa de parte stîîngaă ca
din necesitate. Forţîîndu-maă saă intru îîn starea de conştiinţaă
avansataă şi permiţîîndu-mi saă intru îîn interacţiune cu luptaă torii
saă i îîn timp ce eram îîn aceastaă stare, Nagualul Juan Matus se
asigura caă voi avea o lespede pe care saă stau. Florinda a spus caă
strategia lui era saă cultive o micaă parte a celuilalt eu, umplîînd-o
deliberat cu amintiri de interacţiune. Amintirile sîînt uitate doar
pentru ca îîntr-o zi saă iasaă la ivealaă , pentru a servi drept un
avanpost raţional de unde saă plec îîn vastitatea incomensurabilaă a
celuilalt eu.
Deoarece eram nervos, ea a propus saă maă calmez continuîînd
cu povestea vieţii ei, care, a subliniat ea, nu era exact povestea ei
ca femeie îîn lume, ci povestea unei femei apetisante care a fost
ajutataă saă devinaă luptaă toare.
A spus caă , odataă ce s-a hotaă rîît saă se ducaă la taă maă duitoare, nu a
mai fost nici un mod de a o opri. Aplecat, caă rataă pe o targaă de
servitoare şi patru baă rbaţi, îîntr-o caă laă torie de douaă zile care i-a
schimbat cursul vieţii. Nu existau drumuri. Era o zonaă muntoasaă
şi uneori baă rbaţii trebuiau saă o care pe spate.
Au ajuns la casa taă maă duitoarei spre asfinţit. Locul era bine
luminat şi erau mulţi oameni îîn casaă . Florinda a povestit caă un
baă trîîn politicos i-a spus caă taă maă duitoarea era plecataă saă trateze
un pacient. Baă rbatul paă rea foarte bine informat despre acţiunile
femeii şi Florinda a constatat caă era plaă cut saă discuţi cu el. Era
îîngrijorat şi a spus caă şi el era un pacient. Şi-a descris suferinţa ca
pe o boalaă incurabilaă care îîl faă cea saă uite de lume. Au discutat
amical pîînaă tîîrziu. Baă trîînul a fost atîît de amabil îîncîît i-a dat patul
lui Florindei, saă se poataă odihni pîînaă îîn ziua urmaă toare cîînd va
veni femeia.
Dimineaţa, Florinda a spus caă a fost trezitaă brusc de o durere
ascuţitaă îîn picior. O femeie îîi mişca piciorul, presîîndu-l cu o
bucataă de lemn straă lucitor.
 – Taă maă duitoarea era o femeie foarte frumoasaă , a continuat
Florinda. A aruncat o privire la piciorul meu şi a dat din cap. „Ştiu
cine ţi-a faă cut asta! a spus. El trebuie saă fi fost foarte bine plaă tit,
sau probabil caă a fost convins caă eşti o fiinţaă umanaă inutilaă . Ce
crezi caă a fost?”
Florinda a rîîs. A spus caă ea credea caă taă maă duitoarea era ori
nebunaă , ori prost crescutaă . Nu se putea gîîndi caă ar putea exista
cineva îîn lume care saă creadaă caă ea este o fiinţaă inutilaă . Deşi avea
o durere groaznicaă , a faă cut-o pe femeie saă îînţeleagaă , îîn destule
cuvinte, caă ea era o persoanaă bogataă şi cu merite şi caă nu era
batjocura nimaă nui.
Florinda şi-a amintit caă taă maă duitoarea şi-a schimbat imediat
atitudinea. Paă rea caă s-a speriat. Î s-a adresat respectuos cu
„domniţaă ”, s-a ridicat de pe scaun şi i-a pus pe toţi saă iasaă . Cîînd au
raă mas singure, taă maă duitoarea i s-a aşezat pe piept şi i-a îîmpins
capul peste marginea patului. Florinda spunea caă s-a luptat cu ea.
Se gîîndea caă va fi ucisaă . A îîncercat saă ţipe, saă -şi alerteze servitorii,
dar taă maă duitoarea i-a acoperit iute capul cu o paă turaă şi i-a
astupat nasul. Florinda a îînceput saă respire pe guraă . Cu cîît presa
mai mult taă maă duitoarea pe pieptul ei şi cu cîît o strîîngea mai tare
de nas, cu atîît deschidea mai larg gura. Cîînd şi-a dat seama ce
faă cea de fapt taă maă duitoarea, ea deja baă use îîntregul conţinut
lichid al unei sticle mari pe care o ţinea femeia la gura ei. Florinda
a explicat caă taă maă duitoarea o manevrase atîît de bine, îîncîît nici
maă car nu se îînecase, îîn pofida faptului caă îîn acest timp capul ei
atîîrna peste marginea patului.
– Am baă ut atîît de mult lichid caă era gata saă mi se facaă raă u, a
continuat Florinda. Ea m-a ridicat şi m-a privit drept îîn ochi faă raă
saă clipeascaă . Am vrut saă -mi bag degetul îîn gîît şi saă vomit.
Taă maă duitoarea m-a paă lmuit pîînaă cîînd au îînceput saă -mi sîîngereze
buzele. Un indian saă maă paă lmuiascaă ! Saă -mi îînsîîngereze buzele!
Nici tata nici mama nu puseseraă vreodataă mîîna pe mine. Surpriza
mea a fost atîît de mare, îîncîît am uitat de jena din stomac.
Dupaă aceea i-a chemat pe oamenii mei şi le-a spus saă maă ia
acasaă . Apoi s-a aplecat peste mine şi şi-a pus gura la urechea mea,
ca saă n-o audaă nimeni. „Dacaă nu te îîntorci îîn nouaă zile,
nenorocita”, a şoptit ea, „o saă te umfli ca o broascaă rîîioasaă şi o saă
te rogi lui Dumnezeu saă fii moartaă .”
Florinda a spus caă lichidul îîi iritase gîîtul şi coardele vocale. Nu
putea scoate nici un cuvîînt. Totuşi, asta era ultima ei grijaă . Cîînd a
ajuns acasaă , Celestino era îîn furios. Încapabilaă saă vorbeascaă ,
Florinda era totuşi îîn stare saă -l observe. A remarcat caă furia lui n-
avea nimic de-a face cu saă naă tatea ei, ci cu grija poziţiei lui ca om
bogat şi cu statut social. Nu putea suporta saă fie vaă zut de prietenii
saă i influenţi recurgîînd la taă maă duitori indieni. Era îînnebunit, ţipa
caă îîşi va duce plîîngerea la comandamentul armatei, va pune
soldaţii saă captureze pe taă maă duitoare şi o va aduce îîn oraş saă fie
baă tutaă şi aruncataă îîn îînchisoare. Nu erau ameninţaă ri îîn vîînt;
efectiv a presat un comandant militar saă trimitaă o patrulaă dupaă
taă maă duitoare. Soldaţii s-au îîntors cîîteva zile mai tîîrziu cu ştirea
caă femeia fugise.
Florinda a fost liniştitaă de servitoarea ei, care i-a spus caă
femeia o va aştepta dacaă o intereseazaă saă se îîntoarcaă . Deşi
inflamaţia gîîtului persista îîntr-atîît îîncîît nu putea mîînca mîîncare
solidaă şi de-abia putea bea lichide, Florinda aştepta neraă bdaă toare
ziua cîînd trebuia saă se îîntoarcaă la taă maă duitoare. Doctoria îîi
cauzase durere îîn picior.
Cîînd l-a laă sat pe Celestino saă afle intenţiile ei, acesta s-a
îînfuriat atîît de tare îîncîît a hotaă rîît saă adune nişte ajutoare care saă
o determine saă termine cu prostiile. El şi alţi trei baă rbaţi de
îîncredere au mers îînaintea ei caă lare.
Florinda a spus caă atunci cîînd a sosit la casa taă maă duitoarei, ea
aştepta s-o gaă seascaă poate moartaă , dar l-a gaă sit doar pe Celestino
singur. El îîşi trimisese cei trei oameni îîn locuri diferite îîn
vecinaă tate, cu ordine s-o aducaă îînapoi pe taă maă duitoare, cu forţa
dacaă era necesar. Florinda l-a vaă zut pe baă trîînul pe care îîl îîntîîlnise
şi data trecutaă ; el îîncerca saă -l calmeze pe baă rbatul ei, asigurîîndu-l
caă oricare dintre oamenii saă i se va îîntoarce cu femeia.
Îmediat ce Florinda a fost instalataă pe un pat de campanie îîn
faţa verandei, taă maă duitoarea a ieşit din casaă . Ea a îînceput saă -l
insulte pe Celestino, punîîndu-i porecle, strigîînd obscenitaă ţi, pîînaă
cîînd el s-a enervat atîît de tare, îîncîît s-a repezit s-o loveascaă .
Baă trîînul l-a ţinut şi l-a rugat saă n-o loveascaă . L-a implorat îîn
genunchi, araă tîînd caă este o femeie baă trîînaă . Celestino a raă mas
nemişcat. A spus caă o va bate cu biciul îîn pofida vîîrstei ei. A
îînaintat un pic s-o prindaă , dar s-a oprit brusc. Şase baă rbaţi
groaznici au apaă rut din nişte tufişuri, agitîîndu-şi macetele.
Florinda a spus caă frica l-a blocat pe Celestino pe loc. Era palid.
Taă maă duitoarea a venit la el şi i-a spus caă ori o lasaă liniştitaă saă -l
biciuiascaă peste fese, ori ajutoarele îîl vor taă ia îîn bucaă ţi. Cîît de
mîîndra era, s-a aplecat şi s-a laă sat biciuit. Taă maă duitoarea l-a
redus îîn cîîteva clipe la taă cere. Ea i-a rîîs îîn faţaă . Ştia caă el era prins
şi îîl laă sa saă se scuture. Întrase îîn capcana ei, ca un nebun neatent,
îîmbaă tat de propria sa idee despre merite.
Florinda m-a privit zîîmbind. A raă mas taă cutaă o vreme.
– Primul principiu al artei „stalkingului” este caă luptaă torul îîşi
alege terenul de luptaă , a spus. Un luptaă tor nu intraă niciodataă îîn
luptaă faă raă saă cunoascaă îîmprejurimile. Femeia taă maă duitoare îîmi
araă tase prin lupta ei cu Celestino primul principiu al
„stalkingului”.
Apoi a venit unde eram îîntinsaă . Plîîngeam. Era singurul lucru
pe care-l puteam face. Ea paă rea îîngrijorataă . Mi-a pus paă tura îîn
jurul umerilor, mi-a zîîmbit şi mi-a faă cut cu ochiul.
„ÎÎnţelegerea continuaă saă fie valabilaă , nenorocito, a spus.
ÎÎntoarce-te imediat ce poţi, dacaă vrei saă traă ieşti. Dar nu-l mai
aduce pe staă pîînul taă u cu tine, micaă curvaă . Vino doar cu cei care îîţi
sîînt necesari.”
Florinda m-a fixat pentru o clipaă cu privirea. Din taă cerea ei am
presupus caă voia saă -mi audaă comentariile.
– Saă laşi de-o parte tot ce nu este necesar este al doilea
principiu al artei „stalkingului”, a spus faă raă saă -mi dea timp saă
spun ceva.
Descrierea ei maă absorbise atîît de intens îîncîît nu remarcasem
caă zidul de ceaţaă dispaă ruse – sau cîînd. Pur şi simplu mi-am dat
seama caă nu mai era acolo. Florinda s-a ridicat din scaunul ei şi
m-a condus la uşaă . Am stat acolo o vreme aşa cum faă cusem şi la
sfîîrşitul primei îîntîîlniri.
Florinda a spus caă furia lui Celestino i-a permis, de asemenea,
taă maă duitoarei saă -i indice, nu raţiunii sale, ci corpului ei, primele
trei prevederi ale regulii pentru „stalkeri”. Deşi mintea ei era
focalizataă doar pe ea îînsaă şi, deoarece nu exista nimic altceva îîn
afaraă de durerea fizicaă şi chinul de a-şi pierde frumuseţea, corpul
ei îînregistrase ceea ce se îîntîîmplase şi ulterior a avut nevoie doar
de o amintire pentru a pune totul la loc.
Luptaă torii nu au lumea pentru a-i proteja, aşa caă trebuie saă
aibaă regula, a continuat. Totuşi, regula „stalkerilor” se aplicaă
tuturor.
Aroganţa lui Celestino era ruina şi îînceputul instrucţiei şi
eliberaă rii mele. Împortanţa lui de sine, care era şi a mea, ne forţa
pe amîîndoi saă credem caă eram practic deasupra oricui.
Taă maă duitoarea ne-a adus îînsaă la ceea ce sîîntem de fapt – nimic.
Prima prevedere a regulii este caă tot ceea ce ne îînconjoaraă
este un mister impenetrabil.
A doua prevedere a regulii este caă noi trebuie saă îîncercaă m saă
dezlegaă m aceste mistere, dar faă raă a spera saă reuşim vreodataă
asta.
A treia, caă un luptaă tor, conştient de misterul impenetrabil care
îîl îînconjoaraă şi conştient de datoria lui de a-l dezlega, îîşi ia locul
corect printre mistere şi se priveşte pe sine îînsuşi drept un
mister. Consecvent, pentru un luptaă tor nu existaă final la misterul
de a fi, indiferent caă a fi îînseamnaă a fi o pietricicaă , sau o furnicaă ,
sau el îînsuşi. Asta este modestia luptaă torului. Eşti egal cu tot ceea
ce te îînconjoaraă .
A urmat o pauzaă lungaă şi forţataă . Florinda a zîîmbit, jucîîndu-se
cu vîîrful cozii ei. A spus caă -mi ajungea deocamdataă .

A treia oaraă cîînd am mers s-o vizitez pe Florinda, don Juan nu

m-a laă sat la uşaă , ci a intrat cu mine. ÎÎn casaă erau adunaţi toţi
membrii grupului şi m-au salutat ca şi cum maă îîntorceam acasaă
dintr-o caă laă torie lungaă . Era un eveniment desaă vîîrşit: o integra pe
Florinda cu restul grupului îîn sentimentele mele, deoarece asta
era prima dataă cîînd ea li se alaă turase de cîînd eram eu prezent
printre ei.

Data urmaă toare cîînd am mers la casa Florindei, don Juan m-a
îîmpins pe neaşteptate, aşa cum faă cuse îînainte. Şocul a fost imens.
Florinda maă aştepta îîn hol. Întrasem instantaneu îîn starea îîn care
era vizibil zidul de ceaţaă .
– Ţi-am spus cum mi-au fost araă tate principiile artei
„stalkingului”, a spus ea imediat ce ne-am aşezat pe canapeaua
din sufragerie. Acum trebuie saă faci acelaşi lucru pentru mine.
Cum ţi le-a araă tat Nagualul Juan Matus?
Î-am spus caă nu-mi aminteam pe moment. Trebuia saă maă
gîîndesc la asta şi nu puteam gîîndi. Corpul meu era îînspaă imîîntat.
– Nu complica lucrurile, a spus ea pe un ton de comandaă .
ÎÎncearcaă saă fii simplu. Aplicaă toataă concentrarea pe care o ai ca saă
decizi dacaă saă intri sau nu îîn luptaă , pentru caă orice baă taă lie este o
baă taă lie pentru viaţaă . Acesta este al treilea principiu al artei
„stalkingului”. Un luptaă tor trebuie saă fie dornic şi gata saă -şi spunaă
ultima rezistenţaă aici şi acum. Dar nu îîntr-un mod descreierat.
Pur şi simplu nu-mi puteam organiza gîîndurile. Mi-am îîntins
picioarele şi m-am culcat pe canapea Am respirat adîînc ca saă -mi
uşurez partea medianaă , care paă rea saă fie prinsaă de noduri.
– Bun, a spus Florinda. Vaă d caă aplici al patrulea principiu al
artei „stalkingului”. Relaxeazaă -te, abandoneazaă -te ţie îînsuţi, nu-ţi
fie teamaă de nimic. Doar atunci, puterile care ne ghideazaă vor
deschide drumul şi ne vor ajuta. Doar atunci.
M-am luptat saă -mi amintesc cum îîmi araă tase don Juan
principiile artei „stalkingului”. Dintr-un motiv inexplicabil, mintea
mea refuza saă se focalizeze pe experienţa trecutaă . Don Juan era o
amintire atîît de vagaă . M-am ridicat şi am îînceput saă maă plimb îîn
jur.
Camera îîn care eram era aranjataă minunat. Podeaua era faă cutaă
din ţigle lustruite, aranjate cu o îîndemîînare excelentaă . Eram gata
saă examinez mobila. M-am deplasat spre o masaă minunataă , maro-
îînchis. Florinda a saă rit lîîngaă mine şi m-a tras cu putere.
– Ai aplicat corect al cincilea principiu al artei „stalkingului”, a
spus. Nu te laă sa saă o iei aiurea.
– Care este al cincilea principiu? am îîntrebat.
– Cîînd este faţaă îîn faţaă cu probleme pe care nu le poate
rezolva, luptaă torul se retrage pentru o clipaă , a spus. ÎÎşi lasaă
mintea saă raă taă ceascaă . ÎÎşi ocupaă timpul cu altceva Orice altceva.
Tocmai ai faă cut asta. Dar acum, caă ai realizat-o, trebuie saă
aplici al şaselea principiu: Luptaă torii comprimaă timpul; chiar şi o
secundaă conteazaă . îîntr-o luptaă pentru viaţa ta, o secundaă este o
eternitate; o eternitate care poate decide viitorul. Luptaă torii tind
saă reuşeascaă , de aceea ei comprimaă timpul. Luptaă torii nu risipesc
nici o clipaă .
Dintr-o dataă , îîn conştiinţa mea a erupt un stoc de amintiri. Î-
am spus emoţionat Florindei caă îîmi puteam aminti cu certitudine
prima dataă cîînd don Juan îîmi faă cuse cunoscute aceste principii.
Florinda mi-a pus degetele la buze, îîntr-un gest care cerea taă cere.
Ea a spus caă fusese doar interesataă saă maă punaă faţaă îîn fataă cu
acele principii, dar ea nu voia saă -i relatez experienţele.
Florinda a continuat cu povestea ei. A spus caă îîn timp ce
taă maă duitoarea îîi spunea saă se îîntoarcaă faă raă Celestino, a pus-o saă
bea o licoare care i-a ameliorat imediat durerea şi i-a şoptit îîn
ureche caă ea, Florinda, trebuia saă ia îîndataă o decizie îîn ce o
privea, caă trebuia saă -şi uşureze mintea faă cîînd altceva, dar caă nu
trebuia saă risipeascaă nici un moment odataă ce lua decizia.
Acasaă , şi-a declarat decizia de a se îîntoarce. Celestino n-a
vaă zut nici un motiv de a se opune, deoarece convingerea ei era de
neschimbat.
– Aproape imediat m-am îîntors s-o vaă d pe taă maă duitoare, a
continuat Florinda. De data asta am mers caă lare. Mi-am luat cu
mine servitorii cei mai de îîncredere, fata care îîmi daă duse otrava
şi unul saă mîîne caii. Am avut un drum greu la trecerea peste acei
munţi; caii erau foarte nervoşi din cauza duhorii de la piciorul
meu, dar am reuşit. Faă raă saă ştiu, folosisem al treilea principiu al
artei „stalkingului”. ÎÎmi pusesem viaţa, sau ce mai raă maă sese din
ea, îîn luptaă . Oricum muream. Este un fapt, caă atunci cîînd cineva
este pe moarte, ca îîn cazul meu, nu cu dureri mari, dar cu mare
jenaă , tendinţa este saă devinaă atîît de leneş şi de slab, îîncîît nu este
posibil nici un efort.
Am stat îîn casa taă maă duitoarei şase zile. De a doua zi m-am
simţit deja mai bine. Umflaă tura s-a mai diminuat. Scurgerea din
picior se oprise. Nu mai era nici o durere. Eram doar puţin slaă bitaă
şi tremuram din genunchi cîînd îîncercam saă merg.
– ÎÎn cursul celei de-a şasea zi, taă maă duitoarea m-a luat îîn
camera ei. Era foarte atentaă cu mine, araă tîîndu-mi multaă
consideraţie, m-a pus saă stau pe patul ei şi mi-a dat cafea. Ea s-a
aşezat pe podea, la picioarele mele, cu faţa la mine. ÎÎmi pot aminti
exact cuvintele ei.
– Eşti foarte, foarte bolnavaă şi doar eu te pot vindeca, a spus.
Dacaă eu nu pot, o saă mori de o moarte de necrezut. Deoarece eşti
o imbecilaă , o saă rezişti pîînaă îîn finalul cel amar. Pe de altaă parte, te-
aş putea vindeca îîntr-o singuraă zi, dar n-o voi face. O saă continui
saă vii aici pîînaă vei îînţelege ceea ce o saă -ţi araă t. Doar atunci te voi
vindeca complet; altfel, fiind aşa imbecilaă cum eşti, n-o saă te mai
îîntorci niciodataă .
Florinda a spus caă taă maă duitoarea, cu mare raă bdare, i-a
explicat problemele foarte delicate ale deciziei ei de a o ajuta. Ea
n-a îînţeles nici un cuvîînt. Explicaţia a faă cut-o saă creadaă mai mult
ca niciodataă caă taă maă duitoarea era puţin deranjataă la cap.
Cîînd aceasta şi-a dat seama caă nu reuşea saă se descurce cu
Florinda, a devenit mai duraă şi a pus-o saă repete iar şi iar, ca şi
cum Florinda ar fi fost un copil, caă faă raă ajutorul ei era terminataă şi
caă taă maă duitoarea putea alege saă anuleze cura şi s-o lase saă moaraă
faă raă speranţe. ÎÎn final, femeia şi-a pierdut raă bdarea, cîînd Florinda
a rugat-o saă o vindece şi s-o trimitaă acasaă la familie; ea a luat o
sticlaă cu doctorie şi a zdrobit-o de podea şi i-a spus Florindei caă
terminase cu ea.
Florinda a povestit caă atunci a plîîns – singurele lacrimi reale
din viaţa ei. Î-a spus taă maă duitoarei caă tot ce voia era saă fie
vindecataă şi caă era mai mult decîît dornicaă de a-i plaă ti pentru asta.
Femeia a raă spuns caă era prea tîîrziu pentru plata îîn bani, caă ceea
ce voia ea de la Florinda era atenţia ei, nu banii ei.
Florinda a admis faţaă de mine caă îînvaă ţase îîn cursul vieţii sale
cum saă obţinaă tot ce voia. Ştia saă fie refractaraă cîînd voia şi i-a
spus atunci caă probabil erau mii de pacienţi care veneau la
taă maă duitoare, pe jumaă tate morţi, ca şi ea îînsaă şi, şi caă
taă maă duitoarea le lua banii – de ce atunci saă fie darul ei diferit?
Raă spunsul taă maă duitoarei, care nu avea nici un îînţeles pentru
Florinda, era caă fiind o „vaă zaă toare”, vaă zuse corpul luminos al
Florindei şi caă ea şi taă maă duitoarea erau exact la fel. Florinda
socotea caă femeia trebuia saă fi fost nebunaă saă nu-şi dea seama caă
era o diferenţaă enormaă îîntre ele. Taă maă duitoarea era o indiancaă
ignorantaă , primitivaă şi needucataă , îîn timp ce Florinda era bogataă
şi frumoasaă şi albaă .
Florinda a îîntrebat-o pe femeie ce plaă nuia saă facaă cu ea.
Aceasta i-a raă spuns caă primise misiunea s-o taă maă duiascaă şi apoi
s-o îînveţe ceva de mare importanţaă . Florinda voia saă ştie cine îîi
adusese misiunea. Femeia a raă spuns caă era Vulturul – un raă spuns
care a convins-o pe Florinda caă femeia era absolut nebunaă . Şi
totuşi, Florinda nu vedea nici o alternativaă la supunerea cererilor
femeii. Ea i-a spus caă era dornicaă saă facaă orice.
Femeia şi-a schimbat instantaneu atitudinea beligerantaă . Ea i-
a dat Florindei o doctorie s-o ia acasaă şi i-a spus saă se îîntoarcaă cîît
de curîînd putea.
– Aşa cum ştii şi tu, a continuat Florinda, un profesor trebuie
saă -şi paă caă leascaă ucenicul. Ea m-a paă caă lit cu tratamentul meu.
Avea dreptate. Eram atîît de proastaă , îîncîît dacaă m-ar fi vindecat
imediat, m-aş fi îîntors îînapoi la viaţa mea stupidaă , ca şi cum nu
mi s-ar fi îîntîîmplat nimic. Nu facem toţi la fel?
Florinda s-a îîntors saă ptaă mîîna urmaă toare. La sosire a fost
salutataă de baă trîînul pe care-l îîntîîlnise îînainte. El i-a vorbit de
parcaă ar fi fost cei mai buni prieteni. Î-a spus caă taă maă duitoarea
era plecataă pentru cîîteva zile, şi caă îîi laă sase nişte medicamente
pentru ea îîn caz caă va apaă rea. El i-a spus Florindei pe un ton
foarte prietenos, dar de comandaă caă absenţa taă maă duitoarei îîi
oferea doar douaă alternative; putea ori saă se îîntoarcaă acasaă îîntr-o
formaă fizicaă mai rea decîît îînainte, datorataă caă laă toriei grele, sau
putea urma atentaă prescripţiile taă maă duitoarei. A mai adaă ugat caă
dacaă se decidea saă raă mîînaă şi saă îînceapaă imediat tratamentul, îîn
trei-patru luni va fi la fel de bunaă ca nouaă . Exista totuşi, o
condiţie: dacaă se decidea saă raă mîînaă , ea trebuia saă raă mîînaă îîn casa
taă maă duitoarei opt zile consecutiv şi, de aceea, trebuia saă -şi
trimitaă acasaă slujitorii.
Florinda a spus caă nu era nimic de decis, caă trebuia saă stea.
Baă trîînul i-a dat imediat poţiunea pe care taă maă duitoarea o laă sase
pentru ea. El a stat cu ea aproape toataă noaptea. Era de îîncredere,
iar vorba lui simplaă a maă rit optimismul şi îîncrederea Florindei.
Cei doi servitori ai ei au plecat îîn zori, dupaă micul dejun.
Florindei nu-i era deloc teamaă . Avea îîncredere faă raă reticenţe îîn
baă trîîn. El i-a spus caă trebuia saă construiascaă o cuşcaă pentru
tratamentul ei, conform instrucţiunilor taă maă duitoarei. Apoi a
pus-o saă stea jos pe un scaun, care fusese plasat îîn centrul unei
zone circulare faă raă vegetaţie. ÎÎn timp ce staă tea acolo, baă trîînul i-a
prezentat trei tineri care spunea caă sîînt asistenţii lui. Doi erau
indieni şi unul alb.
Celor patru le-a luat mai puţin de o oraă pentru a construi o
cuşcaă îîn jurul scaunului pe care staă tea Florinda. Cîînd au terminat,
Florinda era îînchisaă ferm îîntr-o cuşcaă , prevaă zutaă îîn vîîrf cu o
ferestruicaă pentru ventilaţie. Unul dintre pereţii laterali era
pivotant, pentru a servi drept uşaă .
Baă trîînul a deschis uşa şi a ajutat-o pe Florinda saă iasaă . El a
dus-o îîn casaă şi a rugat-o saă -l ajute saă pregaă teascaă doctoria
pentru ea, aşa îîncîît saă o aibaă la îîndemîînaă cîînd va apaă rea
taă maă duitoarea.
Florinda era fascinataă de modul îîn care lucra el. A faă cut o
poţiune din plante cu un miros îînţepaă tor şi a pregaă tit o gaă leataă cu
lichid fierbinte. Apoi i-a explicat caă , pentru confortul ei, trebuia
saă -şi cufunde piciorul îîn gaă leataă , iar dacaă -i plaă cea, putea saă bea
poţiunea pe care o pregaă tise, îînainte de a-şi pierde puterea.
Florinda s-a executat faă raă rezerve. Uşurarea pe care a simţit-o a
fost remarcabilaă .
Apoi baă trîînul i-a ales o cameraă şi i-a pus pe tineri saă -i ducaă
cuşca acolo. Î-a spus caă s-ar putea saă treacaă cîîteva zile pîînaă saă
aparaă taă maă duitoarea; îîntre timp ea trebuia saă urmeze meticulos
instrucţiunile laă sate pentru ea. Florinda a fost de acord cu el şi
atunci el a îîntocmit o listaă de sarcini. Ele includeau plimbaă ri lungi
pentru a colecta plante medicinale pentru poţiunile ei şi o punea
saă şi asiste la pregaă tirea lor.
Florinda a spus caă a petrecut acolo douaă sprezece zile îîn loc de
opt, deoarece servitorii ei au îîntîîrziat datoritaă ploilor torenţiale.
De abia îîn ziua a zecea a descoperit caă femeia nu plecase deloc şi
caă , de fapt, adevaă ratul taă maă duitor era baă trîînul.
Florinda a rîîs, descriind şocul pe care l-a traă it. Baă trîînul o
paă caă lise saă participe activ la propria ei curaă . Mai mult, sub
pretextul caă aşa a pretins taă maă duitoarea, el a pus-o zilnic îîn cuşcaă
cel puţin cîîteva ore, pentru a realiza o sarcinaă specificaă pe care el
o denumea „recapitulare”.
ÎÎn acel moment al descrierii sale, Florinda m-a scrutat cu
privirea şi a ajuns la concluzia caă îîmi fusese suficient şi caă era
timpul saă plec.

La urmaă toarea noastraă îîntîîlnire, ea a explicat caă baă trîînul era

binefaă caă torul ei şi caă ea era primul „stalker” pe care o gaă siseraă
femeile din grupul binefaă caă torului saă u pentru Nagualul Juan
Matus. Dar atunci, ea nu ştia nimic din toate acestea. Deşi
binefaă caă torul ei o faă cuse saă schimbe nivelurile de conştiinţaă şi-i
dezvaă luise aceste lucruri, era îîn zadar. Ea fusese crescutaă saă fie
frumoasaă şi asta crease îîn jurul ei un ecran atîît de impenetrabil,
îîncîît era inaccesibilaă la schimbare.
Binefaă caă torul ei a ajuns la concluzia caă avea nevoie de timp. El
a prevaă zut un plan pentru a-l atrage pe Celestino pe terenul de
luptaă al Florindei, şi a faă cut-o saă vadaă îîn personalitatea lui
Celestino lucruri pe care ea îînsaă şi le ştia caă sîînt adevaă rate, dar nu
avusese curajul saă le facaă faţaă . Celestino era foarte posesiv cu tot
ce deţinea; averea lui şi Florinda aveau un loc foarte bine plasat
printre posesiunile sale. El fusese forţat saă -şi îînghitaă mîîndria
atunci cîînd a fost umilit de mîîinile taă maă duitoarei, pentru caă
aceasta era o persoanaă total neîînsemnataă , şi îîn plus, Florinda îîşi
revenea. El nu mai aştepta decîît saă treacaă timpul, iar îîn momentul
îîn care cura va fi completaă , va caă uta raă zbunarea.
Florinda a povestit caă binefaă caă torul ei i-a spus caă pericolul era
ca recuperarea ei completaă saă fie prea rapidaă şi Celestino saă
decidaă , deoarece el lua toate deciziile îîn casaă , caă nu mai era
nevoie ca Florinda saă meargaă la taă maă duitoare. Atunci,
binefaă caă torul ei i-a dat o poţiune pe care s-o punaă pe celaă lalt
picior. Unguentul era teribil de raă u mirositor şi producea o
iritaţie a pielii care semaă na cu îîntinderea bolii. Binefaă caă torul a
sfaă tuit-o saă foloseascaă de fiecare dataă unguentul cîînd voia saă vinaă
saă -l vadaă , deşi ea nu avea nevoie de tratament.
Florinda a povestit caă i-a luat un an ca saă fie vindecataă . ÎÎn
cursul acestui timp, binefaă caă torul i-a faă cut cunoştinţaă cu regula şi
a îînvaă ţat-o ca pe un soldat arta „stalkingului”. A pus-o saă aplice
principiile „stalkingului” la tot ce faă cea ea zilnic; la îînceput îîn
lucruri mici, ajungîînd apoi la problemele majore ale vieţii ei.
ÎÎn cursul acelui an, binefaă caă torul ei i-a faă cut cunoştinţaă şi cu
Nagualul Juan Matus, pe care ea îîl descria ca foarte ingenios şi
profund, dar şi cel mai nesupus şi îînspaă imîîntaă tor baă rbat pe care
îîl îîntîîlnise vreodataă .
A spus caă Nagualul Juan Matus a ajutat-o saă scape de
Celestino. El şi Silvio Manuel au scos-o din oraş straă pungîînd
blocaje de poliţie şi armataă . Celestino a faă cut o plîîngere oficialaă
pentru paă raă sirea domiciliului şi, fiind un om influent, el folosise
fiecare din resursele sale pentru a o opri.
Din cauza asta, binefaă caă torul ei a trebuit saă se mute îîn altaă
parte a Mexicului şi ea a trebuit saă raă mîînaă ascunsaă ani de zile;
situaţia asta i se potrivea, deoarece ea trebuia saă definitiveze
sarcina de a „recapitula” şi pentru asta avea nevoie de deplinaă
linişte şi solitudine.
 Florinda a explicat caă „recapitularea” era punctul forte al
„stalkerilor”, aşa cum „corpul din vis” este punctul forte al
„visaă torilor”. Ea constaă din a-ţi recapitula viaţa pîînaă îîn cele mai
mici detalii. De aceea, binefaă caă torul ei îîi daă duse cuşca îîn chip de
unealtaă şi de simbol. Era o unealtaă care îîi permitea saă îînveţe
concentrarea, deoarece a trebuit saă stea îîn ea ani de zile, pîînaă
cîînd viaţa ei îîntreagaă i-a trecut prin faţa ochilor. Şi era un simbol
al graniţelor îînguste ale persoanei. Binefaă caă torul i-a spus caă
oricîînd îîşi va termina recapitularea, va rupe cuşca pentru a
simboliza caă nu mai aparţinea de limitaă rile persoanei.
Ea a spus caă „stalkerii” folosesc cuşti sau coşciuge de paă mîînt
pentru a se îînchide îîn ele îîn timp ce traă iesc, mai degrabaă decîît saă
îîşi aminteascaă fiecare moment din vieţile lor. Raţiunea pentru
care „stalkerii” trebuie saă recapituleze vieţile lor îîntr-o manieraă
atîît de completaă este caă darul Vulturului pentru om include
dorinţa lui de a accepta un surogat îîn loc de conştiinţa originalaă ,
dacaă un astfel de surogat este o replicaă perfectaă . Florinda a
explicat caă deoarece conştiinţa este hrana Vulturului, el poate fi
satisfaă cut cu o recapitulare perfectaă îîn locul conştiinţei.
Florinda mi-a dat fundamentele recapitulaă rii. A spus caă
primul pas este o refacere scurtaă a tuturor incidentelor din vieţile
noastre care vor fi supuse examinaă rii preliminare.
Al doilea pas este o recapitulare mai detaliataă , care îîncepe la
un moment care poate fi momentul precedent clipei cîînd
„stalkerul” s-a aşezat îîn cuşcaă şi teoretic se poate îîntinde pîînaă la
momentul naşterii.
Ea m-a asigurat caă o recapitulare perfectaă poate schimba un
luptaă tor la fel de mult, dacaă nu chiar mai mult decîît controlul
total al „corpului din vis”. ÎÎn aceastaă idee, „visatul” şi „stalkingul”
te duc la acelaşi rezultat, intrarea îîn a treia atenţie. Totuşi, este
important pentru un luptaă tor saă le ştie şi saă le practice pe
amîîndouaă . A continuat caă pentru femei existaă configuraţii diferite
îîn corpul luminos pentru a practica pe una sau pe cealaltaă îîn
drumul spre maă iestrie. Pe de altaă parte, baă rbaţii le pot face pe
amîîndouaă cu un grad mai mare de uşurinţaă , şi totuşi ei nu pot
atinge nivelul de eficienţaă pe care îîl ating femeile îîn fiecare artaă .
Florinda a explicat caă elementul-cheie îîn recapitulare este
respiraţia. Pentru ea, respiraţia era magicaă , deoarece este o
funcţie daă taă toare de viaţaă . Ea spunea caă recapitularea este mai
uşoaraă dacaă poţi reduce zona de stimulare din jurul corpului.
Acesta-i motivul pentru care existaă cuşca; apoi respiraţia produce
amintiri din ce îîn ce mai adîînci. Teoretic, „stalkerii” trebuie saă -şi
aminteascaă fiecare sentiment pe care l-au avut îîn vieţile lor, iar
acest proces îîncepe cu o respiraţie. Ea m-a avertizat caă lucrurile
despre care maă îînvaă ţa erau doar preliminarii, caă , la un moment
ulterior, ea maă va îînvaă ţa complexitaă ţile îîntr-un aranjament
diferit.
Florinda a spus caă binefaă caă torul ei o pusese saă scrie o listaă de
evenimente care saă fie retraă ite. Î-a spus caă procedura îîncepe cu o
respiraţie iniţialaă . „Stalkerii” îîncep cu baă rbia pe umaă rul drept şi
inhaleazaă îîncet îîn timp ce îîşi rotesc capul îîntr-un arc de o sutaă
optzeci de grade. Respiraţia se terminaă pe umaă rul stîîng. Odataă ce
se terminaă inhalaţia, capul se reîîntoarce la o poziţie relaxata. Ei
expiraă privind drept îîn faţaă .
Apoi „stalkerul” ia evenimentul din capul listei şi raă mîîne pe el
pîînaă cîînd au fost refaă cute toate sentimentele incluse îîn ele. Pe
maă suraă ce „stalkerul” îîşi aminteşte sentimentele investite îîn
evenimentele pe care le reface, el inspiraă îîncet, mişcîîndu-şi capul
de pe umaă rul drept pe cel stîîng. Funcţia acestei respiraţii este saă
acumuleze energie. Florinda a declarat caă corpul luminos creeazaă
îîn mod constant filamente subţiri ca o pîînzaă de paă ianjen, care
sîînt proiectate îîn afara masei luminoase, filamente produse de
orice fel de emoţii. De aceea, orice situaţie de interacţiune, sau
orice situaţie îîn care se investesc sentimente, este potenţial
drenantaă pentru corpul luminos. Respirîînd de la dreapta spre
stîînga îîn timp ce-şi amintesc un eveniment, „stalkerii”, prin magia
respiraţiei, adunaă filamentele laă sate îîn urmaă . Urmaă toarea
respiraţie este de la stîînga la dreapta şi este e expiraţie. Cu ea,
„stalkerii” ejecteazaă filamentele laă sate îîn ei de alte corpuri
luminoase incluse îîn, evenimentul care este refaă cut.
Ea a declarat caă acestea erau preliminariile necesare ale
„stalkingului”, prin care au trecut toţi membrii grupului saă u, ca o
introducere la exerciţiile mult mai revendicative ale artei. Dacaă
„stalkerii” nu au trecut prin aceste preliminarii pentru a retrage
filamentele pe care le-au laă sat îîn lume şi, îîn mod particular,
pentru a rejecta pe cele pe care le-au laă sat alţii îîn ei, nu existaă nici
o posibilitate de a manipula „nebunia controlataă ”, deoarece acele
filamente straă ine sîînt baza capacitaă ţii nelimitate a persoanei
pentru importanţa de sine. Pentru a practica „nebunia
controlataă ”, deoarece nu este un mod de a îînşela sau pedepsi
aspru pe oameni, sau a te simţi superior lor, trebuie saă fii capabil
saă rîîzi de tine îînsuţi. Florinda a spus caă unul dintre rezultatele
unei recapitulaă ri detaliate este rîîsul sincer cîînd eşti faţaă îîn faţaă cu
repetiţia plictisitoare a îînfumuraă rii, care este miezul îîntregii
interacţiuni umane.
Florinda a accentuat caă regula definea „stalkingul” şi „visatul”
drept arte; de aceea, ele sîînt ceva pe care le realizezi. Ea a spus caă
natura daă taă toare de viaţaă a respiraţiei este, de asemenea, şi aceea
ce îîi conferaă capacitatea de curaă ţare. Aceastaă capacitate este ceea
ce transformaă o recapitulare îîntr-o problemaă practicaă .

La urmaă toarea noastraă îîntîîlnire, Florinda a faă cut sumarul a

ceea ce denumea ea instrucţiunile sale de ultim minut. A declarat
caă , deoarece concluzia comunaă a Nagualului Juan Matus şi a
grupului saă u de luptaă tori fusese caă nu aveam nevoie saă am de-a
face cu lumea normalaă , ei m-au îînvaă ţat „visatul” îîn loc de
„stalking”. A explicat caă aceastaă evaluare fusese radical modificataă
şi caă se aflau îîntr-o poziţie ciudataă ; ei nu mai aveau timp saă maă
îînveţe „stalkingul”. Ea trebuia saă raă mîînaă îîn urmaă , la periferia celei
de-a treia atenţii, pentru a-şi îîndeplini sarcina la un moment
ulterior, cîînd voi fi gata. Pe de altaă parte, dacaă paă raă seam lumea cu
ei, ea era eliberataă de aceastaă responsabilitate.
 Florinda a spus caă binefaă caă torul ei considera cele trei tehnici
de bazaă ale „stalkingului” – cuşca, lista de evenimente ce trebuie
recapitulate şi respiraţia „stalkerului” – ca fiind cele mai
importante sarcini pe care le poate realiza un luptaă tor.
Binefaă caă torul o îînvaă ţase caă o recapitulare profundaă este cea mai
rapidaă metodaă de a pierde forma umanaă . De aceea, este mai uşor
pentru „stalkeri”, dupaă ce şi-au recapitulat vieţile, saă se foloseascaă
de toate „non-acţiunile” persoanei, ca ştergerea istoriei
personale, pierderea importanţei de sine, ruperea obiceiurilor şi
altele.
Florinda a spus caă binefaă caă torul ei le-a dat tuturor exemple
despre ce îînseamnaă asta, îîntîîi acţionîînd pe premisele proprii şi
apoi dîîndu-le motivele luptaă torului pentru acţiunile sale. ÎÎn
propriul ei caz, el, fiind un maestru îîn arta „stalkingului”, a aranjat
totul îîn legaă turaă cu boala şi vindecarea ei, care nu numai caă erau
congruente cu comportamentul luptaă torului, dar era o
introducere maă iastraă a celor şapte principii de bazaă ale artei
„stalkingului”. El a atras-o îîntîîi pe Florinda pe cîîmpul lui de luptaă ,
unde ea era la îîndemîîna lui; a forţat-o saă lase ceea ce nu era
esenţial; a îînvaă ţat-o saă -şi punaă viaţa îîn luptaă cu o decizie; a
îînvaă ţat-o cum saă se relaxeze; pentru a o ajuta saă -şi regrupeze
resursele, a faă cut-o saă intre îîntr-o stare nouaă şi diferitaă de
optimism şi îîncredere de sine; a îînvaă ţat-o saă comprime timpul; şi,
îîn final, i-a araă tat caă un „stalker” nu se arataă niciodataă îîn prim
plan.
Florinda era foarte impresionataă de ultimul principiu. Pentru
ea îînsuma tot ce voia saă -mi spunaă îîn instrucţiunile ei ultime.
– Binefaă caă torul meu era şeful, a spus Florinda. Şi totuşi,
privind la el, nimeni n-ar fi crezut-o. El avea îîntotdeauna una
dintre femeile sale luptaă toare îîn faţaă , îîn timp ce se plimba liber
printre pacienţi, pretinzîînd saă fie unul dintre ei, sau se daă dea
drept un baă trîîn nebun care maă tura constant frunzele uscate cu o
maă turaă faă cutaă de mîînaă .
Florinda a explicat caă pentru a aplica al şaptelea principiu al
artei „stalkingului”, trebuie saă le aplici pe celelalte şase. De aceea
binefaă caă torul ei privea îîntotdeauna din fundal. Mulţumitaă acestui
lucru, el era capabil saă evite sau saă pareze anumite conflicte. Dacaă
era o disputaă , nu era niciodataă îîndreptataă asupra lui direct, ci
spre faţada sa, femeia luptaă tor.
– Cred caă ţi-ai dat seama de acum, a continuat ea, caă doar un
maestru „stalker” poate fi un maestru al „nebuniei controlate”.
„Nebunia controlataă ” nu îînseamnaă saă tragi oamenii pe sfoaraă .
ÎÎnseamnaă , aşa cum a explicat-o binefaă caă torul meu, caă luptaă torii
aplicaă cele şapte principii de bazaă ale artei „stalkingului” la tot
ceea ce fac, de la cele mai neîînsemnate noţiuni ale vieţii, la
situaţii mortale.
Aplicarea acestor principii aducea trei rezultate. Primul este
caă „stalkerii” îînvaţaă saă nu se ia niciodataă îîn serios; ei îînvaţaă saă
rîîdaă de ei îînşişi. Dacaă nu ţi-e fricaă saă fii un nebun, poţi îînşela pe
oricine. Al doilea este caă „stalkerii” îînvaţaă saă aibaă o raă bdare
nelimitataă . „Stalkerii” nu se graă besc niciodataă ; ei nu freamaă taă
niciodataă . Şi al treilea este caă un „stalker” îînvaţaă saă aibaă o
capacitate nelimitataă de improvizaţie.
Florinda s-a ridicat. Staă tuseraă m, ca de obicei, îîn sufrageria ei.
Am presupus imediat caă s-a terminat conversaţia noastraă . Ea a
spus caă mai era un subiect pe care voia saă mi-l prezinte îînainte de
a-mi spune la revedere. M-a luat îîn altaă curte interioaraă din casaă .
Nu fusesem niciodataă îîn partea aceea a casei ei. A strigat uşor pe
cineva şi dintr-o cameraă a ieşit o femeie. La îînceput, n-am
recunoscut-o. Femeia m-a strigat pe nume şi apoi mi-am dat
seama caă era dona Soledad. Schimbarea ei era uluitoare. Era mai
tîînaă raă şi mai puternicaă .
Florinda a spus caă Soledad fusese îîntr-o cuşcaă de recapitulare
cinci ani de zile, caă Vulturul îîi acceptase recapitularea îîn locul
conştiinţei sale şi o laă sase saă fie liberaă . Dona Soledad a îîncuviinţat
cu o mişcare din cap. Florinda a terminat brusc îîntîîlnirea şi mi-a
spus caă era timpul saă plec, deoarece nu mai aveam destulaă
energie.
 Dupaă aceea am fost de multe ori la casa Florindei. Am vaă zut-o
de fiecare dataă , dar numai cîîteva momente. Ea mi-a spus caă se
decisese saă nu maă mai îînveţe, pentru caă era îîn avantajul meu saă
am de-a face doar cu dona Soledad.
Eu şi dona Soledad ne-am îîntîîlnit de cîîteva ori, dar tot ceea ce
a avut loc îîn timpul acestor îîntîîlniri este ceva de neîînţeles pentru
mine. De fiecare dataă cîînd eram îîmpreunaă , ea maă punea saă stau
jos, cu faţa spre est. Ea staă tea îîn dreapta mea, atingîîndu-maă ; apoi
oprea rotirea zidului de ceaţaă şi raă mîîneam amîîndoi cu faţa spre
sud, îîn camera ei.
ÎÎnvaă ţasem deja cu La Gorda saă oprim rotaţia zidului de ceaţaă ;
se paă rea caă ceea ce maă ajuta dona Soledad saă fac era un alt aspect
al acestei capacitaă ţi perceptuale. Detectasem corect cu La Gorda
caă doar o porţiune din noi oprea zidul. Ca şi cum am fi fost brusc
îîmpaă rţiţi îîn douaă . O porţiune din eul meu total privea drept îîn
faţaă şi „vedea” un zid imobil îîn dreapta mea; îîn timp ce altaă
porţiune mai mare din eul meu total se îîntorcea cu nouaă zeci de
grade spre dreapta şi privea drept la zid.
De fiecare dataă cîînd eu şi dona Soledad opream zidul,
raă mîîneam privind la el; nu am intrat niciodataă îîn zona dintre
liniile paralele aşa cum faă cusem de nenumaă rate ori cu femeia
Nagual şi cu La Gorda. Dona Soledad maă punea de fiecare dataă saă
privesc îîn ceaţaă ca şi cum ar fi fost un geam reflectant. Apoi
simţeam cea mai extravagantaă disociere. Ca şi cum aş fi alergat cu
vitezaă enormaă . Vedeam formîîndu-se îîn ceaţaă porţiuni de peisaje
şi brusc, eram îîn altaă realitate; era o zonaă montanaă , accidentataă şi
inospitalieraă . Dona Soledad era acolo tot timpul îîn compania unei
femei minunate, care rîîdea la mine zgomotos.
Încapacitatea mea de a-mi reaminti ce faă ceam dincolo de
acest punct era chiar mai acutaă decîît incapacitatea de a-mi aminti
ce faă ceam îîn zona dintre liniile paralele cu La Gorda şi cu femeia
Nagual. Se paă rea caă eu şi dona Soledad intraseraă m îîn altaă zonaă de
conştiinţaă , care-mi era necunoscutaă . Eram deja îîn ceea ce
consideram a fi cea mai acutaă stare a mea de conştiinţaă , şi totuşi
era ceva chiar şi mai acut. Aspectul celei de-a doua atenţii pe care
mi-l araă ta îîn mod evident dona Soledad era mai complex şi mai
inaccesibil decîît tot ce simţisem pîînaă atunci. Tot ce-mi puteam
aminti era sentimentul caă maă mişcasem foarte mult, o senzaţie
fizicaă comparabilaă cu plimbaă ri foarte lungi sau cu caă ţaă raă ri pe
poteci de munte neregulate. Aveam, de asemenea, şi o certitudine
corporalaă limpede, deşi nu-mi pot îînchipui de ce, caă eu, dona
Soledad şi femeia am schimbat cuvinte, gîînduri, sentimente; dar
nu le puteam surprinde.
Dupaă fiecare îîntîîlnire cu dona Soledad, Florinda maă punea
imediat saă plec. Dona Soledad îîmi acorda doar un minim de
cuvinte. Se paă rea caă starea aceea atîît de avansataă de conştiinţaă o
afecta atîît de profund, îîncîît nu putea vorbi. Era ceva ce vedeam îîn
peisajul acela aspru, îîn afaraă de femeia aceea minunataă , sau ceva
ce faă ceam îîmpreunaă care ne laă sa cu sufletul la guraă . Ea nu-şi
putea aminti nimic, deşi îîncercase.
Am rugat-o pe Florinda saă -mi explice natura caă laă toriilor mele
cu dona Soledad. Ea a spus caă o parte a instrucţiunilor ei ultime
era saă maă facaă saă intru îîn a doua atenţie aşa cum o fac „stalkerii”,
şi dona Soledad era mai capabilaă decîît ea îînsaă şi saă maă introducaă
îîn dimensiunea „stalkerului”.
ÎÎn îîntîîlnirea care urma saă fie ultima, Florinda, aşa cum faă cuse
la îînceputul instrucţiei mele, maă aştepta îîn hol. M-a luat de braţ şi
m-a condus îîn sufragerie. Ne-am aşezat. M-a avertizat saă nu
îîncerc saă dau un sens caă laă toriilor mele cu dona Soledad. Ea a
explicat caă „stalkerii” sîînt inerent diferiţi de „visaă tori” îîn modul îîn
care folosesc lumea din jurul lor şi caă ceea ce faă cea dona Soledad
era caă îîncerca saă -mi îîntoarcaă capul.
Cîînd don Juan mi-a descris termenul de îîntoarcere a feţei
luptaă torului spre o nouaă direcţie, o îînţelesesem ca pe o metaforaă
care presupunea o schimbare de comportament. Florinda a spus
caă descrierea aceea era adevaă rataă , dar caă nu era o metaforaă . Este
adevaă rat caă „stalkerii” îîşi îîntorc capetele; totuşi, nu le îîntorc spre
o nouaă direcţie, ci ca saă facaă faţaă timpului îîntr-un mod diferit.
„Stalkerii” fac faţaă timpului care vine. ÎÎn mod normal, noi facem
faţaă timpului care se depaă rteazaă de noi. Doar „stalkerii” pot
schimba asta şi pot privi timpul pe maă suraă ce avanseazaă spre ei.
Florinda a explicat caă îîntoarcerea capului nu îînseamnaă saă
priveşti îîn viitor, ci saă vezi timpul ca pe ceva concret şi totuşi
incomprehensibil. De aceea, era superfluu pentru mine saă îîncerc
saă -mi dau seama ce anume faă ceam cu dona Soledad. Totul va avea
sens pentru mine cîînd voi percepe totalitatea eului şi apoi voi
avea energia necesaraă pentru a dezlega acest mister.
Florinda mi-a spus, cu aerul cuiva care daă un bonus, caă dona
Soledad era un „stalker” suprem; ea o declara cea mai bunaă
dintre ei toţi. Spunea caă dona Soledad putea trece oricîînd liniile
paralele. Mai mult, nici unul dintre luptaă torii grupului lui don
Juan Matus nu fusese capabil saă facaă ceea ce faă cuse ea. Dona
Soledad, prin tehnicile ei impecabile de „stalking”, îîşi gaă sise fiinţa
paralelaă .
Florinda a explicat caă tot ceea ce experimentasem cu Silvio
Manuel, Nagualul Juan Matus, sau Genaro, sau Zuleica erau doar
mici porţiuni din a doua atenţie; ceea ce maă ajuta dona Soledad
saă percep era o altaă micaă porţiune, dar diferitaă .
Dona Soledad maă faă cuse nu numai saă fac faţaă timpului care
vine, dar maă luase şi la fiinţa ei paralelaă . Florinda definea fiinţa
paralelaă ca un contraechilibru pe care-l au creaturile vii prin
faptul caă sîînt fiinţe luminoase pline de o energie inexplicabilaă . O
fiinţaă paralelaă a unei persoane este o altaă persoanaă de acelaşi sex
care este legataă intim de prima. Ele coexistaă îîn acelaşi timp îîn
lume. Cele douaă fiinţe paralele sîînt ca cele douaă capete ale
aceluiaşi baă ţ.
Este aproape imposibil pentru luptaă tori saă -şi gaă seascaă fiinţa
paralelaă , deoarece existaă prea mulţi factori deranjanţi îîn viaţa
unui luptaă tor, alte prioritaă ţi. Dar oricine este capabil saă realizeze
aceastaă sarcinaă îîşi va gaă si îîn fiinţa sa paralelaă , exact cum faă cuse şi
dona Soledad, o sursaă nesfîîrşitaă de tinereţe şi energie.
Florinda s-a ridicat brusc şi m-a luat îîn camera donei Soledad.
Poate pentru caă ştiam caă urma saă fie ultima îîntîîlnire, am fost
cuprins de o stranie nelinişte. Dona Soledad mi-a zîîmbit cîînd i-
am spus ceea ce tocmai auzisem de la Florinda. Ea a spus, cu ceea
ce eu socoteam a fi o adevaă rataă modestie de luptaă tor, caă nu maă
îînvaă ţa nimic, caă tot ce voia saă -mi arate ea era fiinţa ei paralelaă ,
deoarece acolo se va retrage cîînd Nagualul Juan Matus şi
luptaă torii saă i vor paă raă si lumea asta. Totuşi, s-a mai îîntîîmplat ceva
care-i depaă şea îînţelegerea. Florinda i-a explicat caă ne
amestecaseraă m energiile şi caă asta ne determinase saă facem faţaă
timpului care vine nu îîn doze mici cum ar fi vrut Florinda, ci îîn
haă lci incomprehensibile, aşa cum voise natura mea
neascultaă toare.
Rezultatul ultimei noastre îîntîîlniri a fost şi mai derutant. Dona
Soledad, fiinţa ei paralelaă şi cu mine am raă mas un timp extrem de
lung dupaă cîît am simţit eu. Am vaă zut fiecare traă saă turaă a feţei
fiinţei ei paralele. Simţeam caă îîncerca saă -mi spunaă cine era. Şi ea
paă rea saă ştie caă era ultima noastraă îîntîîlnire. Era un sentiment
copleşitor de fragilitate îîn ochii ei. Apoi o forţaă ca un vîînt ne-a
suflat de acolo îîn ceva care nu avea nici un îînţeles pentru mine.
Florinda m-a ajutat brusc saă maă ridic. Ea m-a luat de braţ şi
m-a condus la uşaă . Dona Soledad a mers cu noi. Florinda a spus caă
voi avea mari greutaă ţi saă -mi amintesc tot ce aflasem, deoarece
raţionalitatea mea se complaă cea, o condiţie care nu putea decîît saă
se îînraă utaă ţeascaă , pentru caă ei urmau saă plece din lume şi nu va
mai fi nimeni saă -mi schimbe nivelele de conştiinţaă . Ea a adaă ugat
caă dona Soledad şi cu mine ne vom îîntîîlni iar îîn lumea obişnuitaă .
Atunci a fost momentul îîn care m-am îîntors spre dona
Soledad şi am rugat-o saă maă facaă saă renunţ la acel raă sfaă ţ; i-am
spus caă dacaă eşua, saă maă ucidaă . Nu voiam saă traă iesc îîn saă raă cia
raţionalitaă ţii mele.
– Nu e bine saă spui asta, a spus Florinda. Sîîntem luptaă tori, iar
luptaă torii au un singur lucru îîn minte – libertatea lor. Saă mori şi
saă fii mîîncat de Vultur nu este nici o provocare. Pe de altaă parte,
saă dai tîîrcoale Vulturului şi saă fii liber este o îîndraă znealaă
supremaă .
 15. Şarpele cu pene
Terminîîndu-şi fiecare dintre sarcinile specificate de regulaă ,
don Juan şi grupul saă u de luptaă tori erau pregaă tiţi pentru
problema finalaă , saă paă raă seascaă lumea obişnuitaă . Tot ce raă maă sese
pentru La Gorda şi pentru mine era saă fim martori. Mai era doar o
problemaă nerezolvataă : Ce era de faă cut cu ucenicii? Don Juan a
spus caă cel mai bine era saă plece cu el, devenind îîncorporaţi îîn
propriul saă u grup; totuşi ei nu erau gata. Reacţiile pe care le-au
avut îîn îîncercarea de a trece podul au demonstrat care erau
slaă biciunile lor.
Don Juan a continuat, spunîînd caă alegerea binefaă caă torului saă u
de a aştepta mulţi ani îînainte de a aduna un grup pentru el a fost
o alegere îînţeleaptaă şi a produs rezultate pozitive, îîn timp ce
propria sa decizie de a-mi face repede cunoştinţaă cu femeia
Nagual şi propriul meu grup a fost aproape fatalaă pentru noi.
Am îînţeles caă spunea asta nu ca un regret, ci ca o afirmare a
libertaă ţii luptaă torului de a alege şi a accepta alegerea sa. El a spus
caă s-a gîîndit îîn mod serios saă urmeze exemplul binefaă caă torului
saă u şi, dacaă ar fi faă cut aşa, ar fi aflat destul de repede caă nu eram
un Nagual ca el, astfel caă nu ar mai fi fost angajat nimeni dupaă
mine. Aşa cum se prezenta situaţia, Lidia, Rosa, Benigno, Nestor
şi Pablito erau serios handicapaţi; La Gorda şi Josefina aveau
nevoie de timp saă se perfecţioneze; doar Soledad şi Eligio erau îîn
siguranţaă , poate pentru caă ei erau mai eficienţi decîît luptaă torii
din propriul saă u grup. Don Juan a adaă ugat caă depindea de ei nouaă
saă -şi admitaă circumstanţele favorabile, sau defavorabile, şi faă raă
regret sau disperare, sau îîncurajare reciprocaă , saă -şi transforme
cursa îîntr-o îîntrecere de-o viaţaă .
Don Juan a araă tat caă nu tot ce faă cuseraă m fusese un eşec – mica
parte pe care am desfaă şurat-o îîn mijlocul lor a fost un triumf
total, atîît cîît se potrivea regula pentru fiecare din grupul meu, îîn
afaraă de mine. Am fost complet de acord cu el. Femeia Nagual era
tot ce descria regula. Ea avea siguranţaă , control; era o fiinţaă aflataă
îîn luptaă şi totuşi extrem de degajataă . Faă raă nici o pregaă tire
preliminaraă , ea i-a mîînuit şi i-a condus pe toţi luptaă torii lui don
Juan deşi ei aveau mai mult decîît dublul vîîrstei ei. Aceşti baă rbaţi
şi femei au fost de acord caă ea era o copie fidelaă a celeilalte femei
Nagual pe care o ştia fiecare. Ea reflecta perfect pe fiecare dintre
luptaă toarele femei; ea putea, de asemenea, reflecta şi cele cinci
femei pe care don Juan le-a ales pentru grupul meu, pentru caă ele
erau replici perfecte ale celor mai baă trîîne. Lidia era ca
Hermelinda, Josefina era ca Zuleica, Rosa şi La Gorda erau
precum Nelida, şi Soledad ca Delia.
Baă rbaţii erau, de asemenea, replica luptaă torilor din grupul lui
don Juan: Nestor copia lui Vicente, Pablito a lui Genaro, Benigno
copia lui Silvio Manuel şi Eligio a lui Juan Turna. Regula era îîntr-
adevaă r vocea unei forţe atotcuprinzaă toare, care modelase aceşti
oameni îîntr-un îîntreg omogen. Era doar o ciudataă îîngemaă nare a
sorţii caă ei au fost abandonaţi, laă saţi faă raă conducaă torul care saă
gaă seascaă pentru ei trecerea îîn cealaltaă conştiinţaă .
Don Juan a spus caă toţi membrii grupului meu trebuie saă
treacaă îîn cealaltaă conştiinţaă singuri şi el nu ştia care erau şansele
lor, pentru caă era îîn funcţie de fiecare, individual. El a ajutat pe
fiecare îîn mod impecabil; astfel, spiritul saă u era eliberat de orice
grijaă şi mintea sa era liberaă de orice speculaţii. Tot ce îîi raă maă sese
de faă cut era saă ne arate, pragmatic, ce îînsemna saă treci liniile
paralele îîn totalitatea eului.
Don Juan mi-a spus caă tot ce puteam face era saă ajut pe unul
dintre ucenici şi a ales-o pe La Gorda, datoritaă bravurii ei şi
pentru caă eram deja familiar cu ea. El a completat caă nu aveam
energie pentru ceilalţi, datoritaă faptului caă aveam alte sarcini de
îîndeplinit, alte drumuri de acţiune, care erau conforme sarcinii
mele. Don Juan mi-a explicat caă fiecare dintre luptaă torii saă i
cunoştea aceastaă sarcinaă , dar nu mi-a destaă inuit-o, deoarece
trebuia saă demonstrez caă eram capabil s-o îîndeplinesc. Dat fiind
faptul caă ei erau la sfîîrşitul drumului şi caă eu le-am urmat
instrucţiunile, era imperativ ca eu saă aflu sarcina, deşi îîntr-o
formaă parţialaă .
 Cîînd a sosit timpul ca don Juan saă plece, m-a laă sat s-o aflu îîn
starea normalaă de conştiinţaă . Nu am prins semnificaţia spuselor
sale. Don Juan a îîncercat, pîînaă îîn final, saă maă facaă saă devin
conştient de cele douaă staă ri de conştiinţaă . Totul ar fi fost atîît de
simplu, aş fi reuşit acest lucru. Cum n-am reuşit, fiind influenţat
doar raţional de revelaţia sa, mi-a schimbat nivelurile de
conştiinţaă pentru a-mi permite saă percep evenimentul îîn termeni
mai concişi.
El m-a avertizat îîn mod repetat caă faptul caă eram îîn conştiinţa
stîîngaă era un avantaj doar îîn sensul caă ritmul normal era mai
accelerat. E un dezavantaj, pentru caă ne permite saă ne focalizaă m
cu o luciditate incredibilaă doar asupra unui singur lucru îîn acelaşi
timp; asta ne face dependenţi şi vulnerabili. Nu putem fi îîn eul
normal îîn timp ce sîîntem îîn conştiinţa stîîngaă şi trebuie saă fim
potoliţi de luptaă torii care şi-au cîîştigat totalitatea eului şi ştiu şi
cum saă se manevreze îîn acea stare.
La Gorda a spus caă , îîntr-o zi, Nagualul Juan Matus şi Genaro i-
au adunat la casa ei pe toţi ucenicii. Nagualul le-a schimbat
nivelele de conştiinţaă şi le-a spus caă timpul lui pe Paă mîînt a ajuns
la final.
Ea nu l-a crezut la îînceput. Ea credea caă el îîncearcaă saă -i
convingaă saă se poarte ca nişte luptaă tori. Dar apoi şi-a dat seama
caă exista o straă lucire îîn ochii saă i pe care n-o mai vaă zuse.
Schimbîîndu-le nivelele de conştiinţaă , el a vorbit cu fiecare îîn
parte şi i-a faă cut saă treacaă printr-o reculegere, pentru a
reîîmprospaă ta toate conceptele şi procedurile pe care le expusese.
El a faă cut la fel şi cu mine. ÎÎntîîlnirea a avut loc cu o zi îînainte saă -l
vaă d pentru ultima oaraă . ÎÎn cazul meu, el a condus recapitularea îîn
ambele staă ri de conştiinţaă . De fapt, m-a trecut de nenumaă rate ori
dintr-una îîn alta, parcaă pentru a fi sigur caă sîînt saturat cu
amîîndouaă .
La îînceput n-am fost îîn stare saă -mi aduc aminte ceea ce s-a
îîntîîmplat dupaă aceastaă reculegere. ÎÎntr-o zi, La Gorda a reuşit
îîntr-un tîîrziu saă -mi spargaă barierele memoriei. Ea mi-a spus caă
era îîn mintea mea ca şi cum m-ar fi citit. Credinţa ei era caă ceea
ce-mi ţinea memoria blocataă era faptul caă mi-era fricaă saă -mi
amintesc durerea. Ceea ce se îîntîîmplase cu o noapte îînainte ca ei
saă plece, la casa lui Silvio Manuel, era legat de frica mea. Ea a spus
caă avea cea mai limpede senzaţie caă mi-era fricaă , dar nu putea
afla motivul. Nici nu putea saă -şi aminteascaă ce se îîntîîmplase exact
îîn casa aceea, mai exact îîn camera unde staă team aşezaţi.
ÎÎn timp ce La Gorda vorbea, am simţit caă plonjez îîntr-un abis.
Mi-am dat seama caă ceva din mine îîncerca saă facaă o legaă turaă îîntre
douaă evenimente separate, la care fusesem martor îîn cele douaă
staă ri de conştiinţaă . ÎÎn partea stîîngaă aveam îînchise amintirile
despre don Juan şi grupul saă u de luptaă tori îîn ultima lor zi pe
paă mîînt, iar îîn partea dreaptaă aveam amintirea saltului îîn abis din
acea zi. ÎÎn îîncercarea de a uni cele douaă paă rţi, am simţit o caă dere
fizicaă totalaă . Genunchii mei au cedat şi am caă zut la podea.
Cîînd i-am descris sentimentul şi modul îîn care îîl interpretam,
La Gorda a spus caă ceea ce îîmi daă dea tîîrcoale îîn partea dreaptaă a
conştiinţei era, faă raă dubiu, amintirea care se ivise îîn timp ce
discutam. Ea tocmai îîşi amintise caă am mai faă cut o îîncercare saă
trecem liniile paralele cu Nagualul Juan Matus şi grupul saă u.
Nu-mi puteam focaliza acea amintire. Paă rea saă existe o forţaă
de constrîîngere care maă oprea îîn îîncercarea de a-mi organiza
gîîndurile şi sentimentele asupra acestui lucru. La Gorda a spus caă
Silvio Manuel îîl avertizase pe Nagualul Juan Matus saă maă
pregaă teascaă pe mine şi pe toţi ucenicii pentru trecere. El nu voia
saă maă lase îîn lume, pentru caă se gîîndea caă nu voi avea nici o şansaă
de a-mi realiza sarcina. Nagualul nu a fost de acord cu el, dar s-a
ocupat de pregaă tiri, îîn pofida a ceea ce simţea.
La Gorda mi-a spus caă şi-a amintit caă am condus maşina pîînaă
la casa ei, pentru a o lua pe ea şi pe ceilalţi ucenici la casa lui
Silvio Manuel Ei au raă mas acolo, îîn timp ce eu cu Nagualul şi
Genaro m-am pregaă tit pentru trecere.
Nu-mi aminteam deloc. Ea a insistat saă o folosesc ca pe un
ghid, deoarece eram atîît de intim legaţi; m-a asigurat caă pot citi îîn
mintea ei şi saă aflu ceva acolo care saă -mi trezeascaă toataă
amintirea îîntîîmplaă rii.
 Mintea mea era îîntr-o stare de mare agitaţie. Un sentiment de
nelinişte maă oprea chiar saă maă concentrez la ceea ce spunea La
Gorda. Ea a continuat saă vorbeascaă , descriind ceea ce-şi amintea
despre cea de-a doua îîncercare de a trece acel pod. Apoi a spus caă
Silvio Manuel i-a pregaă tit. El le-a spus caă aveau suficient
antrenament pentru a îîncerca iar trecerea; ceea ce aveau ei
nevoie pentru a intra complet îîn celaă lalt eu era saă abandoneze
„intenţia” primei lor atenţii. O dataă ce se vor afla îîn conştiinţa
celuilalt eu, puterea Nagualului Juan Matus şi a grupului saă u îîi va
culege şi îîi va ridica îîn cea de-a treia atenţie cu mare uşurinţaă –
ceva ce ei nu puteau face dacaă erau îîn conştiinţa normalaă .
La un moment dat n-o mai ascultam pe La Gorda deloc.
Sunetul vocii ei era îîntr-adevaă r un vehicul pentru mine. Dintr-o
dataă , amintirea îîntregului eveniment a ţîîşnit la suprafaţaă îîn
mintea mea. Am cedat sub impactul amintirii. La Gorda s-a oprit
şi, îîn timp ce îîi descriam ceea ce-mi amintisem, ea şi-a amintit
totul. Apoi am pus la un loc toate amintirile separate ale celor
douaă staă ri de conştiinţaă .
Mi-am amintit caă don Juan şi don Genaro m-au pregaă tit pentru
trecere îîn timp ce eram îîn conştiinţaă normalaă . Eu gîîndeam
raţional şi maă pregaă team pentru un salt îîn abis.
La Gorda şi-a amintit caă pentru a-i pregaă ti, Silvio Manuel i-a
atîîrnat pe toţi cu hamuri de tavan. Erau cîîte unul îîn fiecare
cameraă . Ucenicii au fost ţinuţi suspendaţi îîn ele aproape toataă
ziua.
La Gorda a explicat caă a avea un ham îîn cameraă e un lucru
ideal. Genarii, faă raă saă ştie exact ce faă ceau, au prelucrat amintirea
hamurilor şi şi-au creat jocul lor. Era un joc care combina
calitaă ţile curative şi curaă ţitoare ale suspendaă rii cu posibilitatea
exercitaă rii concentraă rii de care ai nevoie pentru a trece din
conştiinţa dreaptaă îîn cea stingaă . Jocul lor era, îîntr-adevaă r, un
mecanism care îîi ajuta saă -şi aminteascaă .
La Gorda a spus caă , dupaă ce ea şi toţi ucenicii au raă mas
suspendaţi toataă ziua, Silvio Manuel îîi eliberase la asfinţit. Toţi s-
au dus cu el la pod şi au aşteptat acolo cu restul grupului, pîînaă ce
au apaă rut Nagualul Juan Matus cu Genaro şi cu mine. Nagualul le-
a spus caă i-a trebuit mai mult decîît anticipase pentru a maă
pregaă ti.
Mi-am amintit caă don Juan şi luptaă torii saă i au trecut podul
îînaintea noastraă . Dona Soledad şi Eligio au trecut automat cu ei.
Femeia Nagual a trecut la sfîîrşit. Din cealaltaă parte a podului,
Silvio Manuel ne-a faă cut semn saă îîncepem. Faă raă saă spunem un
cuvîînt, am îînceput saă ne mişcaă m. La mijlocul podului, Lidia,
Pablito şi Rosa paă reau incapabili saă mai facaă un pas. Benigno şi
Nestor au mers aproape de cap şi s-au oprit. Doar La Gorda,
Josefina şi cu mine am ajuns acolo unde ne aşteptau don Juan şi
ceilalţi.
Ceea ce s-a îîntîîmplat apoi a fost foarte asemaă naă tor cu ce s-a
îîntîîmplat la prima îîncercare. Silvio Manuel şi Eligio ţineau
deschis ceva ce am crezut caă era o trecere. Aveam destulaă energie
saă -mi concentrez atenţia asupra ei. Nu era o deschidere îîn dealul
de la capul podului, nici o deschidere îîn zidul de ceaţaă , deşi
puteam distinge un vapor de ceaţaă îîn jurul taă ieturii. Era o
deschidere misterioasaă , care exista aparte de orice altceva; era cîît
un stat de om, dar subţire. Don Genaro a faă cut o glumaă şi i-a spus
„vaginul cosmic”, remarcaă ce a smuls un hohot de rîîsete de la
colegii saă i. La Gorda şi Josefina se ţineau de mine şi am intrat îîn
ea.
Am simţit instantaneu caă eram aproape strivit. Aceeaşi forţaă
incalculabilaă care m-a faă cut aproape saă explodez prima dataă m-a
cuprins iar. Le puteam simţi pe La Gorda şi pe Josefina lipindu-se
de mine. Paă rea saă fiu mai mare decîît ele şi forţa aceea maă lipea de
ele.
Urmaă torul lucru pe care-l ştiu este caă zaă ceam pe paă mîînt cu La
Gorda şi Josefina deasupra mea. Silvio Manuel ne-a ajutat saă ne
ridicaă m. El mi-a spus caă va fi imposibil pentru noi saă mergem cu
ei îîn caă laă toria lor atunci, dar caă , probabil, mai tîîrziu, cîînd ne vom
perfecţiona, Vulturul ne va laă sa saă trecem.
ÎÎn timp ce ne îîntorceam la casa lui, Silvio Manuel mi-a spus
aproape îîn şoaptaă caă drumul lor şi al meu se despaă rţea îîn
noaptea aceea. El a spus caă drumurile noastre nu se vor mai
îîntîîlni şi caă eram singur. Dupaă aceea m-a avertizat saă fiu atent şi
saă utilizez fiecare bucaă ţicaă din energia mea faă raă s-o irosesc. M-a
asigurat caă , dacaă îîmi voi cîîştiga totalitatea eului faă raă drenaj
excesiv, voi avea energia necesaraă pentru a-mi îîndeplini sarcina.
ÎÎnsaă , dacaă maă voi drena excesiv îînainte saă -mi pierd forma umanaă ,
eram pierdut.
L-am îîntrebat dacaă era posibil saă evit drenajul. El a dat din cap
a confirmare. Mi-a raă spuns caă existaă un mod, dar nu pentru mine.
Dacaă reuşeam sau nu, nu era o problemaă de voinţaă . Apoi, el mi-a
dezvaă luit sarcina. Dar nu mi-a spus cum s-o duc la capaă t. Mi-a
spus caă , îîntr-o zi, Vulturul îîmi va scoate pe cineva îîn cale saă -mi
spunaă cum s-o realizez. Şi nu voi fi liber pîînaă nu voi reuşi. Cîînd
am ajuns la casa lui, ne-am adunat toţi îîn camera mare. Don Juan
staă tea îîn centrul camerei, cu faţa spre sud-est. Cele opt femei
luptaă toare îîl îînconjurau. Ele staă teau perechi îîn punctele
cardinale, tot cu faţa spre sud-est. Cele douaă femei curieri staă teau
pe flancuri şi cei doi curieri baă rbaţi îîn faţa lui, aproape lipiţi de
perete.
Femeia Nagual i-a pus pe ucenicii baă rbaţi saă stea la zidul estic;
femeile la zidul vestic. M-a condus apoi la un loc direct îîn spatele
lui don Juan. Staă team acolo îîmpreunaă .
Am raă mas aşezaţi preţ de o clipaă , dupaă aprecierea mea, totuşi
am simţit o energie neobişnuitaă îîn corp. Credeam caă ne-am
aşezat şi apoi ne-am ridicat iar. Cîînd am îîntrebat-o pe femeia
Nagual de ce ne-am sculat atîît de repede, ea mi-a raă spuns caă
staă team acolo de cîîteva ore şi caă , îîntr-o zi, îînainte saă intru îîn a
treia atenţie, totul îîmi va reveni îîn minte.
La Gorda mi-a spus nu numai caă şi ea a avut senzaţia caă
staă tuse doar o clipaă , dar ei nu i s-a spus caă a fost altfel. Ceea ce i-a
spus Nagualul Juan Matus dupaă aceea a fost caă avea obligaţia saă -i
ajute pe ceilalţi ucenici, îîn special pe Josefina şi caă , îîntr-o zi, maă
voi îîntoarce saă îîi dau impulsul final de care avea nevoie pentru a
trece total îîn celaă lalt eu. ÎÎn „visatul îîmpreunaă ” pe care îîl avusesem
sub supravegherea Zuleicaă i, am schimbat paă rţi mari din
luminozitatea noastraă . De aceea eram îîn stare saă rezistaă m
îîmpreunaă la presiunea celuilalt eu, pîînaă la intrarea totalaă îîn el. El
i-a spus, de asemenea, caă puterea luptaă torilor din grupul saă u
fusese cea care faă cuse trecerea atîît de uşoaraă de data asta şi caă ,
atunci cîînd ea va trebui saă treacaă singuraă , trebuia saă fie pregaă titaă
s-o facaă îîn „vis”.
Dupaă ce ne-am ridicat, Florinda a venit lîîngaă mine. M-a luat de
braţ şi s-a plimbat îîn jurul camerei cu mine, îîn timp ce don Juan şi
luptaă torii saă i discutau cu ceilalţi ucenici. Ea mi-a spus saă nu las
evenimentele din noaptea aceea, de la pod, saă maă deruteze. Nu
trebuia saă cred, aşa cum crezuse odataă Nagualul Juan Matus, caă
existaă o trecere fizicaă îîn celaă lalt eu. Trecerea pe care am vaă zut-o
era doar o construcţie a „intenţiei” lor, care a fost obţinutaă de o
combinaţie a obsesiilor Nagualului despre pasaje şi simţul
umorului destul de bizar al lui Silvio Manuel; amestecul lor a
produs vaginul cosmic. Atîît cîît ştia ea, trecerea îîn celaă lalt eu nu
era o trecere fizicaă . Vaginul cosmic era o expresie fizicaă a puterii
celor doi baă rbaţi de a mişca „volanul timpului”.
Florinda mi-a explicat caă , atunci cîînd ea sau un tovaraă ş de-al
ei vorbea despre timp, nu se referea la ceva care este maă surat de
mişcarea unui ceas. Timpul este esenţa atenţiei; emanaţiile
Vulturului sîînt formate din timp; şi, mai exact, cîînd cineva intraă
îîntr-un aspect avansat al celuilalt eu se familiarizeazaă cu timpul.
Florinda m-a asigurat caă îîn noaptea aceea, îîn timp ce staă team
îîn formaţie, ei au avut ultima şansaă de a maă ajuta pe mine şi pe
ceilalţi ucenici saă privim volanul timpului. Ea a spus caă roata
timpului e ca o stare de conştiinţaă avansataă care este o parte a
celuilalt eu, aşa cum partea stîîngaă a conştiinţei este o parte a
eului de zi cu zi şi caă poate fi descrisaă fizic ca un tunel de maă rime
şi adîîncime infinite; un tunel cu braţe care reflectaă . Fiecare braţ
este infinit şi existaă un numaă r infinit de braţe. Fiinţele vii sîînt
obligate de forţa vieţii saă priveascaă un singur braţ. A privi la el
îînseamnaă a fi prins de acel braţ, a traă i acel braţ.
A continuat spunîînd caă ceea ce luptaă torii denumesc „voinţa”
aparţine roţii timpului. E ceva ca o viţaă urcaă toare sau ca un
tentacul intangibil, pe care îîl posedaă m fiecare. A spus caă dorinţa
finalaă a fiecaă rui luptaă tor este saă îînveţe saă focalizeze „voinţa” pe
roata timpului, pentru a o face saă se roteascaă . Luptaă torii care au
reuşit saă roteascaă roata timpului pot privi la orice braţ şi pot
extrage din ea tot ceea ce doresc, precum vaginul cosmic. A fi
prins obligatoriu de un braţ al timpului îînseamnaă saă vezi
imaginile braţului îîndepaă rtîîndu-se. A fi liber de forţa vraă jitaă a
acestor faă gaşe îînseamnaă saă poţi privi îîn orice direcţie imaginile
care se îîndepaă rteazaă sau cele care se apropie.
Florinda şi-a terminat explicaţiile şi m-a îîmbraă ţişat. Mi-a
şoptit la ureche caă se va îîntoarce saă -şi termine instrucţia îîntr-o zi,
cîînd îîmi voi fi cîîştigat totalitatea eului.
Don Juan i-a chemat pe toţi lîîngaă mine. Ei m-au îînconjurat.
Don Juan a vorbit primul. El a spus caă pot merge cu ei îîn caă laă torie,
pentru caă era imposibil saă maă retrag de la sarcina mea. ÎÎn aceste
circumstanţe, singurul lucru pe care îîl puteau face era saă -mi
ureze succes. El a adaă ugat caă luptaă torii nu au o viaţaă proprie. Din
momentul îîn care ei îînţeleg natura conştiinţei, nu mai sîînt
persoane şi condiţia umanaă nu mai este o parte a viziunii lor.
Aveam datoria mea ca luptaă tor şi nimic altceva nu era mai
important, pentru caă voi fi laă sat îîn urmaă saă -mi îîndeplinesc
sarcina mea obscuraă . Deoarece deja am renunţat la viaţa mea, nu
mai era nimic de spus, îîn afara faptului caă trebuia saă -mi dau
silinţa, saă dau tot ce am mai bun. De asemenea, nu îîmi mai
raă maă sese nimic de spus, îîn afaraă de faptul caă mi-am îînţeles şi
acceptat soarta.
Apoi a venit lîîngaă mine Vicente. Vorbea foarte îîncet. A spus caă
îîncercarea luptaă torului este saă ajungaă la un echilibru subtil al
forţelor negative şi pozitive. Aceastaă îîncercare nu îînseamnaă caă un
luptaă tor trebuie saă urmaă reascaă saă aibaă totul sub control, ci faptul
caă el trebuie saă se straă duiascaă saă îîntîîlneascaă orice situaţie
imaginabilaă , cunoscutul şi necunoscutul, cu eficienţaă egalaă . Saă fii
perfect, îîn circumstanţe perfecte, îînseamnaă saă fii un luptaă tor de
hîîrtie.
 ÎÎncercarea mea era saă fiu laă sat îîn urmaă . A lor, era saă paă trundaă
necunoscutul mai departe. Amîîndouaă îîncercaă rile erau
consumatoare. Pentru luptaă tori, emoţia de a raă mîîne este egalaă cu
emoţia caă laă toriei. Amîîndouaă sîînt egale, pentru caă amîîndouaă
realizeazaă îîndeplinirea unei credinţe sacre.
Silvio Manuel a venit apoi lîîngaă mine; el era cel cu treburile
practice. Mi-a dat o formulaă , o incantaţie pentru timpul cîînd
problema mea îîmi va depaă şi puterea; era incantaţia care mi-a
venit îîn minte prima dataă cîînd mi-am amintit de femeia Nagual.
Sînt deja dăruit puterii care-mi stăpîneşte destinul.
Şi nu mă agăţ de nimic, aşa că nu voi avea nimic de apărat.
Nu am gînduri, deci voi vedea.
Nu mă tem de nimic, deci îmi voi aminti de mine însumi.
Formula mai avea un vers, care atunci nu avusese nici un sens
pentru mine:
Detaşat şi nestingherit,
Voi ţîşni pe lîngă Vultur şi voi ii liber.
El mi-a spus caă îîmi va dezvaă lui o manevraă practicaă a celei de-a
doua atenţii şi chiar atunci s-a transformat îîntr-un ou luminos. A
revenit la forma normalaă şi a repetat transformarea de trei, patru
ori. Am îînţeles perfect ceea ce îîmi araă ta. Nu trebuia saă -mi explice
şi, totuşi, nu puteam spune îîn cuvinte ceea ce ştiam.
Silvio Manuel a zîîmbit, cunoscîîndu-mi problema. A spus caă
era nevoie de o putere uriaşaă pentru a putea ceda „intenţia” vieţii
de zi cu zi. Ceea ce tocmai îîmi dezvaă luise era cum saă îînlesneşti
cedarea acestei „intenţii”. Pentru a face ceea ce a faă cut el, trebuie
saă -ţi plasezi atenţia a doua pe îînvelişul luminos.
S-a transformat iar îîntr-un ou luminos şi astfel mi-a devenit
limpede ceea ce ştiam de mult. Ochii lui Silvio Manuel se
îîntorseseraă , o clipaă , pentru a se focaliza pe punctul celei de-a
doua atenţii. Capul saă u era drept, ca şi cum ar fi privit drept îîn
faţaă , dar ochii saă i erau piezişi. A spus caă luptaă torul trebuie saă
evoce „intenţia”. Secretul consta îîn licaă rirea ochilor. Ochii cheamaă
„intenţia”.
 ÎÎn acel moment am devenit euforic. Eram îîn sfîîrşit, capabil saă
gîîndesc la ceva despre care ştiam, faă raă saă ştiu nimic Motivul
pentru care a „vedea” pare saă fie vizual este pentru caă avem
nevoie de ochi pentru a-i focaliza pe „intenţie”.
Apoi mi-am folosit ochii pentru a chema deliberat „intenţia”. Î-
am focalizat pe punctul celei de-a doua atenţii. Dintr-o dataă , don
Juan, luptaă torii saă i, dona Soledad şi Eligio erau ouaă luminoase,
dar nu La Gorda, cele trei surioare şi Genarii. Am continuat saă -mi
mişc ochii îînainte şi îînapoi, de la sferele luminoase la oameni,
pîînaă cîînd am auzit un pocnet la baza gîîtului şi toţi cei din cameraă
erau ouaă luminoase. O clipaă , am simţit caă nu-i pot deosebi, dar
apoi ochii mei paă reau caă focalizeazaă şi aveam douaă aspecte ale
„intenţiei”, douaă imagini îîn acelaşi timp. Le puteam vedea
corpurile fizice şi, de asemenea, luminozitaă ţile lor. Cele douaă
scene nu erau suprapuse, ci separate, dar nu puteam saă -mi dau
seama cum. Efectiv, aveam douaă canale de vedere şi a „vedea”
avea legaă turaă cu ochii, deşi era independent de ei. Cîînd
îînchideam ochii, puteam „vedea” ouaă le luminoase, dar nu
corpurile lor fizice.
La un moment dat, am avut senzaţia cea mai limpede caă ştiam
saă îîmi focalizez atenţia pe luminozitatea mea. De asemenea,
ştiam caă pentru a reveni la nivelul fizic, tot ce aveam de faă cut era
saă -mi focalizez ochii pe corpul meu.
Apoi a venit lîîngaă mine don Genaro şi mi-a spus caă Nagualul
Juan Matus, ca un dar de plecare, mi-a laă sat datoria, Silvio Manuel
magia, Vicente, provocarea; iar el o saă -mi dea umorul. M-a
cercetat de sus pîînaă jos şi a comentat caă eram cel mai amaă rîît
Nagual pe care-l vaă zuse. El a examinat ucenicii şi a tras concluzia
caă nu aveam altceva de faă cut decîît saă gaă sim partea pozitivaă a
lucrurilor. Ne-a povestit o glumaă despre o fataă de la ţaraă , care a
fost sedusaă şi paă raă sitaă de un oraă şean dibaci. Cîînd i s-a spus îîn
ziua nunţii caă tipul a şters-o la oraş, ea s-a liniştit la gîîndul caă nu
pierduse totul. ÎÎşi pierduse virginitatea, dar nu taă iase îîncaă
purceluşul pentru petrecerea de nuntaă .
 Don Genaro ne-a spus caă singurul lucru care ne-ar putea ajuta
saă depaă şim situaţia, care era asemaă naă toare cu a miresei paă raă site,
era saă ne agaă ţaă m de purceluşii noştri, oricare ar fi ei, şi saă nu ne
luaă m îîn serios. Numai cu ajutorul rîîsului ne puteam schimba
condiţia.
Ne-a îîndemnat cu gesturi din cap şi din mîîini saă îîncepem saă
rîîdem serios. Vederea ucenicilor îîncercîînd saă rîîdaă era la fel de
ridicolaă ca şi propria mea îîncercare. Deodataă , am îînceput saă
rîîdem cu don Juan şi luptaă torii saă i.
Don Genaro, care faă cea mereu glume despre mine ca poet, m-a
rugat saă -i citesc cu voce tare un poem. A spus caă vrea saă -şi
identifice sentimentele şi recomandaă rile cu poemul care celebra
viaţa, moartea şi rîîsul. Se referea la o parte a poeziei lui Josee
Gorostiza „Moartea faă raă sfîîrşit”.
Femeia Nagual mi-a dat cartea şi am citit partea care le plaă cea
lui don Juan şi lui don Genaro:
Oh, ce bucurie oarbă
Ce sete de-a folosi
aerul ce-l respirăm
gura, ochiul, mîna,
Ce muşcătoare dorinţă
De-a izbucni noi toţi
într-o unică cascadă de rîs.
Oh, această moarte neruşinată, insultătoare
care ne asasinează de departe,
prin plăcerea pe care o avem de a tînji
după o ceaşcă de ceai…
după o mîngîiere caldă.
Atmosfera poeziei era dominantaă . Am simţit un tremur.
Emilito şi curierul Juan Turna au venit lîîngaă mine. Nu am spus
nici un cuvîînt. Le straă luceau ochii ca marmura neagraă . Curierul
Juan Turna a spus foarte îîncet caă odataă m-a introdus îîn misterele
lui Mescalito la casa lui şi caă atunci a fost o avanpremieraă pentru
altaă ocazie a roţii timpului, cîînd el maă va îînsoţi îîn misterul final.
 Emilito a spus, ca şi cum vocea lui ar fi fost un ecou al
curierului Juan Turna, caă amîîndoi erau siguri caă îîmi voi realiza
sarcina. Ei maă vor aştepta, pentru caă ne vom îîntîîlni îîntr-o zi. Juan
Turna a adaă ugat caă Vulturul m-a pus îîn legaă turaă cu grupul
Nagualului Juan Matus, ca celulaă de salvare a mea. M-au
îîmbraă ţişat iar şi mi-au şoptit la unison caă trebuia saă am îîncredere
îîn mine.
Dupaă curieri, femeile luptaă toare au venit lîîngaă mine. Fiecare
m-a îîmbraă ţişat şi mi-a şoptit cîîte o urare, o urare de plenitudine
şi realizare.
ÎÎn final, a urmat femeia Nagual. S-a aşezat şi m-a ţinut îîn poala
ei, ca pe un copil. Radia afecţiune şi puritate. Eram cu respiraţia
taă iataă . Ne-am ridicat şi ne-am plimbat îîn jurul camerei. Am
discutat şi cugetat la soarta noastraă . Forţe imposibil de îînchipuit
ne-au ghidat spre acel moment culminant. Veneraţia noastraă era
incomensurabilaă . La fel şi tristeţea.
Apoi ea mi-a dezvaă luit o parte din regula aplicataă Nagualului
cu trei protuberanţe. Era îîntr-o stare de maximaă agitaţie, dar era
calmaă totuşi. Întelectul ei era neasemuit, îînsaă nu îîncerca saă
explice ceva. Ultima ei zi pe paă mîînt o copleşise. Starea ei m-a
cuprins şi pe mine. Era ca şi cum pîînaă îîn acel moment nu aş fi
realizat finalitatea situaţiei noastre. Fiind îîn partea stîîngaă , îîmi
impunea ca momentul prezent saă aibaă îîntîîietate, fapt pentru care
era aproape imposibil pentru mine saă urmaă resc ceva ce depaă şea
momentul. Totuşi, impactul staă rii ei a angajat o parte importantaă
a conştiinţei mele drepte şi capacitatea ei de a judeca sentimente
ce vor urma. Mi-am dat seama caă nu o voi mai vedea. Era de
nesuportat!
Don Juan mi-a spus caă îîn partea stîîngaă nu existaă lacrimi, caă un
luptaă tor nu poate plîînge şi caă singura expresie de supaă rare este
un tremur care vine din fundurile universului. E ca şi cum una
dintre emanaţiile Vulturului ar fi chinul. Tremurul luptaă torului
este infinit. ÎÎn timp ce femeia Nagual vorbea cu mine şi maă
îîmbraă ţişa, am simţit acel tremur.
 Ea şi-a pus braţele îîn jurul gîîtului meu şi şi-a presat capul de
al meu. Simţeam caă maă strîînge ca pe un obiect de îîmbraă caă minte.
Am simţit ceva ieşind din corpul meu, sau din al ei îîn al meu.
Chinul era atîît de intens şi m-a cuprins atîît de repede, îîncîît mi-am
ieşit din minţi. Am caă zut pe podea îîn timp ce femeia Nagual maă
îîmbraă ţişa. Am simţit, ca prin vis, caă i-am taă iat adîînc fruntea îîn
caă dere. Faţa mea şi a ei erau acoperite de sîînge. Ochii ei erau
injectaţi cu sîînge.
Don Juan şi don Genaro m-au ridicat foarte uşor. Aveam
spasme necontrolate. Femeile luptaă toare au îînconjurat-o pe
femeia Nagual, apoi s-au aşezat îîn mijlocul camerei. Baă rbaţii li s-
au alaă turat La un moment dat, era un lanţ de energie de
necontestat îîntre ei. Lanţul s-a mişcat şi a trecut prin faţa mea.
Fiecare dintre ei venea pentru un moment şi staă tea îîn faţa mea,
faă raă saă rupaă lanţul. Ca şi cum ar fi fost mişcaţi de un transportor
cu bandaă , care îîi plimba şi îîi oprea pe fiecare îîn faţa mea. ÎÎntîîi au
trecut baă rbaţii curieri, apoi femeile curieri, apoi luptaă torii, apoi
„visaă torii”, „stalkerii” şi, îîn final, femeia Nagual.
Treceau pe lîîngaă mine şi raă mîîneau la vedere o secundaă , douaă ,
destul pentru a spune la revedere, apoi dispaă reau îîn îîntunericul
misterioasei deschideri care apaă ruse îîn cameraă .
Don Juan mi-a presat spatele şi mi-a uşurat o parte din chinul
insuportabil. El spunea caă îîmi îînţelegea durerea şi caă afinitatea
baă rbatului Nagual cu femeia Nagual era ceva ce nu poate fi
formulat. Ea existaă ca urmare a emanaţiilor Vulturului, odataă ce
doi oameni sîînt puşi alaă turi şi apoi separaţi, nu existaă nici un mod
de a umple golul, pentru caă nu este un gol social, ci o mişcare a
acestor emanaţii.
Don Juan mi-a spus caă o saă maă treacaă îîn extrema dreaptaă . El
spunea caă manevra era miloasaă , totuşi, temporaraă ; maă va laă sa saă
uit o vreme, dar nu maă va calma cîînd îîmi voi aminti.
Don Juan mi-a spus, de asemenea, caă amintirea e perfect
incomprehensibilaă . De fapt, este noţiunea de a-ţi aminti alter ego-
ul, care nu se limiteazaă la amintirea interacţiunii pe care
luptaă torii o realizeazaă îîn conştiinţa de parte stingaă , ci ajunge saă
culeagaă fiecare amintire pe care corpul luminos a acumulat-o din
momentul naşterii.
Înteracţiunea sistematicaă prin care luptaă torii trec îîn staă rile de
conştiinţaă avansataă e doar un mecanism pentru ademenirea
celuilalt eu, ca acesta din urmaă saă se dezvaă luie îîn termeni de
amintire. Aceastaă acţiune de amintire, deşi pare saă fie asociataă
luptaă torilor, este ceva care ţine de fiecare fiinţaă umanaă ; fiecare
dintre noi poate ajunge direct la amintirile luminozitaă ţii noastre,
cu rezultate neaşteptate.
Don Juan a spus caă , îîn acea zi, ei vor pleca la asfinţit şi caă
singurul lucru pe care-l aveau de faă cut pentru mine, era saă creeze
o deschidere, o îîntrerupere îîn continuitatea timpului. Ei maă vor
ajuta saă sar îîntr-un abis, ca sens al îîntreruperii emanaţiilor
Vulturului care creeazaă sentimentul caă sîînt un îîntreg şi continuu.
Saltul va fi faă cut îîntr-o stare de conştiinţaă normalaă , iar ideea era
caă a doua atenţie va prelua conducerea; îîn loc saă mor îîn fundul
abisului, voi intra cu totul îîn celaă lalt eu. Don Juan a spus caă maă voi
reîîntoarce din caă laă toria îîn celaă lalt eu, o dataă ce-mi voi termina
energia; dar nu maă voi reîîntoarce pe acelaşi vîîrf de munte de
unde am plecat îîn momentul saltului. El a prevaă zut caă maă voi
îîntoarce la punctul meu favorit, oriunde va fi el. Aceasta va fi
îîntreruperea îîn continuitatea timpului.
Apoi el m-a scos complet îîn afara conştiinţei stîîngi. Astfel, mi-
am uitat chinul, scopul, sarcina.

La îînserat, Pablito, Nestor şi cu mine am saă rit de pe stîîncaă .

Lovitura Nagualului a fost atîît de perfectaă şi de nemiloasaă , îîncîît
nimic din evenimentul despaă rţirii nu a trecut peste limitele
celuilalt eveniment, al saltului spre o moarte siguraă , faă raă a muri.
Oricîît de multaă teamaă mi-a inspirat acel eveniment, el a paă lit îîn
comparaţie cu ceea ce avea loc îîn altaă realitate.
Don Juan m-a pus saă sar îîn momentul exact îîn care el şi ceilalţi
luptaă tori ai saă i şi-au aprins conştiinţa. Am avut o viziune ca de vis
a unui şir de oameni privind la mine. Aceasta era interpretarea
neinspirataă a paă rţii drepte a conştiinţei mele, copleşitaă de
misterul îîntregului eveniment.
Totuşi, îîn partea stîîngaă , mi-am dat seama caă am intrat îîn
celaă lalt eu. Îar aceastaă intrare nu avea nimic de-a face cu
raţionalitatea mea. Luptaă torii lui don Juan m-au prins pentru o
clipaă eternaă , îînainte de a se dizolva îîntr-o luminaă totalaă , îînainte
ca Vulturul saă -i lase saă treacaă . Am ştiut caă erau îîntr-o gamaă a
emanaţiilor Vulturului, care îîmi depaă şea îînţelegerea. L-am vaă zut
pe don Juan luîînd conducerea. Apoi, luptaă torii erau doar o linie
de lumini pe cer. Ceva ca un vîînt paă rea saă facaă maă nunchiul de
lumini saă se contracteze şi saă pulseze. O straă lucire masivaă se
zaă rea la unul din capetele liniei de lumini, acolo unde era don
Juan. Mi-am amintit de şarpele cu pene al legendelor toltece. Apoi
luminile au dispaă rut.