MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE ŞI

CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU“ DIN ARAD
FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE ŞI SOCIALE
LICENŢĂ ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
ANUL. III

DISCIPLINA
Dreptul familiei şi protecţia minorului

PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI DOMESTICE

Coordonator: Student:
Prof. Doc. Iancu Ana Elena Darau Ionela Alexandra

-2022-
 Violența împotriva femeilor, violența domestică și violența bazată pe gen sunt unele
dintre cele mai grave încălcarea drepturilor omului în Europa. Aceste forme de violență sunt,
de asemenea, în mare măsură reduse la tăcere. În marea majoritate a cazurilor, autorităţile și-
au exprimat toleranța zero față de violența împotriva femeilor și violența domestică. Dar în
ciuda acestui fapt, și în ciuda faptului că ne aflăm intr-o ţară unde se promovează egalitatea de
gen, există totuși un nivel ridicat al violenței împotriva femeilor și a violenței domestice.
Acest paradox sugerează că există încă o muncă substanțială de făcut pentru combaterea
acestor forme de violență.

Violenţa, în sens generic, semnifică ”utilizarea forţei şi a constrângerii de către un

individ, grup sau clasă socială, în scopul impunerii voinţei asupra altora.”. Violenţa poate fi
văzută și ca o situaţie de interacţiune în care unul sau mai mulţi actori acţionează direct sau
indirect, aducând prejudicii altora, în grade diferite, prejudicii aduse integrităţii lor
fizice, morale, posesiunilor lor, sau prin participări simbolice sau culturale. Plecând de
la această definiţie se pot identifica trei elemente care surprind înţelesul conceptului:
violenţa este o situaţie de interacţiune, este o acţiune prin care se aduc prejudicii altora şi
aceste prejudicii se manifestă direct sau indirect.
Cuvinte cheie: violenţă, egalitate de gen, egalitate de şanse, autorităţi.
Violența împotriva femeilor și copiilor este orice comportament care are ca rezultat
sau este posibil să aibă ca rezultat punere in pericol; vătămare, suferință fizică, psihologică,
sexuală, patrimonială sau economică asupra femeilor și copiilor.

Violența împotriva femeilor și copiilor are 2 forme, după cum urmează:

• Violența împotriva femeilor și copiilor de către un membru al familiei
• Violența împotriva femeilor și copiilor de către alte persoane.

Violența împotriva femeilor și copiilor de către un membru al familiei este orice act,
neglijență sau neglijarea unui membru al familiei care are ca rezultat fizic, psihologic, sexual
sau care creează daune economice sau suferințe pentru femei și copii care sunt membri ai
familiei, indiferent de cadrul în care se produce acea violență.
Potrivit Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie,
republicată, cu modificări și completări, violenţa în familie reprezintă “orice acţiune sau
inacţiune intenţionată, cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de apărare, manifestată fizic
sau verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi
familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferinţe fizice, psihice, sexuale,
emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte, constrângerea sau
privarea arbitrară de libertate. Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea
femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale”.
Victima violenței în familie are dreptul la: respectarea personalității, demnității sale
private, informarea cu privire la exercitarea drepturilor sale, protecție specială, adecvată
situației și nevoilor sale, servicii de consiliere, reabilitare, reintegrare socială, precum și la
asistență medicală gratuită, în condițiile legii, consiliere și asistență juridică gratuită, în
condițiile legii.1

1 https://anes.gov.ro/wp-content/uploads/2018/04/Intrebari-VF.pdf
 Potrivit art. 4 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie,
republicată, violenţa în familie se manifestă sub următoarele forme:
a) violenţa verbală - adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte,
ameninţări, cuvinte şi expresii degradante sau umilitoare;
b) violenţa psihologică - impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de
tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, violenţă demonstrativă asupra
obiectelor şi animalelor, prin ameninţări verbale, afişare ostentativă a armelor, neglijare, controlul
vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum şi alte acţiuni cu efect similar;
c) violenţa fizică - vătămarea corporală ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere
de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, inclusiv
mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum şi alte acţiuni cu efect
similar;
d) violenţa sexuală - agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărţuire, intimidare,
manipulare, brutalitate în vederea întreţinerii unor relaţii sexuale forţate, viol conjugal;
e) violenţa economică - interzicerea activităţii profesionale, privare de mijloace economice,
inclusiv lipsire de mijloace de existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă
necesitate, acţiunea de sustragere intenţionată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a
poseda, folosi şi dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor şi resurselor
comune, refuzul de a susţine familia, impunerea de munci grele şi nocive în detrimentul sănătăţii,
inclusiv unui membru de familie minor, precum şi alte acţiuni cu efect similar;
f) violenţa socială - impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate şi de prieteni,
interzicerea frecventării instituţiei de învăţământ, impunerea izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa
familială, privare intenţionată de acces la informaţie, precum şi alte acţiuni cu efect similar;
g) violenţa spirituală - subestimarea sau diminuarea importanţei satisfacerii necesităţilor
moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, a
accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderării la credinţe şi
practici spirituale şi religioase inacceptabile, precum şi alte acţiuni cu efect similar sau cu
repercusiuni similare.

Studiile corelaţionale de transmitere intergeneraţională a violenţei familiei oferă suport

empiric teoriilor sociale. În general, s-a observat faptul că la copiii care sunt martori ai
agresiunilor dintre părinţi este crescută probabilitate ca ei să devină agresori şi/ sau victime
ale agresiuni. Totuşi, nu toţi copiii expuşi vor avea acest tip de comportament şi nu la toţi
adulţii abuzatori s-au identificat abuzuri în copilărie sau expunerea la abuzuri. Indivizii care
au fost martori la agresiunea soţiei în familiile lor de origine au o rată de trei ori mai crescută
a violenţei comparativ cu cei care nu au avut asemenea ocazii. Bărbaţii şi femeile care au fost
subiectul pedepselor fizice, pe timpul copilăriei, au manifestat un grad ridicat de violenţă în
familie, ca adulţi. Mai mult chiar, ei au raportat practicarea de pedepse corporale şi abuzuri
asupra propriilor copii.

Un domeniu care a primit atenţie considerabilă este metoda de rezolvare a conflictului

marital. Aceste studii oferă evidenţa că indivizii care au fost martori la violenţa în familia de
origine şi-au însuşit un model insuficient de rezolvare a conflictului şi indivizii care agresează
pot avea strategii de rezolvare a conflictului mai puţin eficiente comparativ cu non-agresorii.
 O provocare pentru cei care studiază problemele copilului abuzat este
dezvoltarea unor programe adecvate de prevenţie si tratament. Accentul ar trebui pus mai mut
însă pe latura preventivă deoarece: metodele de tratament folosite în cazul copiilor abuzaţi
nu conduc la rezultate de excepţie (a se vedea multitudinea de metode folosite şi apoi
abandonate pentru a fi înlocuite cu altele noi); intervenţia are loc prin schimbarea atitudinii
faţă de copil, faţă de violenţă, faţă de sexualitate – intervenţie care nu întotdeauna este o
intervenţie individuala, de cele mai multe ori intervenţia simultană a factorului grup nefiind
de neglijat .
În mod specific, indivizii care au asistat la violenţă interpersonală foloseau mai
degrabă strategii de rezolvare a conflictului ineficiente, care concurau la creşterea
sentimentelor de nefericire maritală şi la creştere fenomenelor de abuz asupra femeii. Straus
şi Yodanis (1996) au testat un model teoretic, care a inclus trei componente: aprobarea
normativă a violenţei, conflictul conjugal şi depresia şi au încercat să explice de ce pedeapsa
corporală în adolescenţă creşte riscul de a agresa soţia mai târziu. S-a arătat că
pedeapsa corporală a fost asociată cu posibilitatea crescută de uitare a violenţei împotriva
unuia dintre părinţi, iar ca adult a suferit de depresie şi s-a remarcat o creşterea a nivelului
conflictului conjugal. Prin urmare, fiecare dintre aceste componente a fost asociată cu
posibilitatea crescută de agresare a partenerului.
Problema abuzului asupra copilului fiind complexă prevenţia priveşte mai multe arii
de acţiune, ca: atitudinea societăţii faţă de violenţă, violenţa domestică, abuzul de alcool şi
drog, sărăcia, educaţia prin mass-media, pornografia, programele educative privind
prevenţia abuzului, comportamentul protectiv însuşit de copil, tratamentul victimei,
tratamentul abuzatorului, dezvoltarea reţelelor de ajutor familial şi comunitar, programe
educative pentru părinţi privind dezvoltarea copilului şi tratarea părinţilor cu personalităţi
dizarmonice, stresul.
Strategiile de prevenţie au la bază factorii de risc asociaţi abuzului asupra copilului:
individuali, familial, socio-economici.
Prevenţia primara se adresează unui segment mare de populaţie şi include programe
pentru pregătirea profesioniştilor, programe care se adresează copiilor abuzaţi (programe de
educare a copiilor de a nu se expune situaţiilor periculoase în care pot deveni victime) şi
programe care se adresează părinţilor (ultimele cercetări arata ca 25% dintre cei care abuzează
copiii au fost şi ei abuzaţi în copilărie şi 25% au crescut fără părinţi)
Prevenţia secundară este centrată, în special, pe acţiunea la nivelul grupului de risc,
încercând să reducă impactul factorilor asociaţi cu diferitele forme de abuz. Un exemplu îl
constituie programele educative cu părinţii care au copii cu nevoi speciale, cunoscut fiind
faptul că copilul cu handicap este o victima uşoară pentru abuzator.
Prevenţia terţiară are la baza programele terapeutice pentru cei care au suferit un abuz
prin ajutorul oferit părinţilor pentru a răspunde adecvat solicitărilor copilului, pentru a
se autocontrola, pentru a elimina stresul şi a creşte stima de sine. Aceste programe au ca scop
protejarea copilului de un abuz sau protecţia împotriva recidivei.
Abuzul asupra copilului este o problema cu care se confruntă şi societatea noastră, iar
datorită efectelor pe termen lung asupra copilului şi asupra relaţiilor sale sociale,
modalitatea de prevenţie a fenomenului de abuz asupra copilului ar trebui sa fie prioritară
pentru serviciile sociale (Miftode, 2002).
BIBLIOGRAFIE:
1. Whitman, M, Child abuse, expunere în cadrul seminarului Abuzul asupra
copilului, Iaşi, 1998.
2. Roth-Szamosközi, M., „Protecţia copiilor împotriva abuzurilor – între tradiţie
şi inovaţie” în Mihăilescu, I. (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia
copilului şi a familiei în România, UNICEF, Bucureşti, 2000.
3. Muntean, A. ; Popescu, M., Popa S., Victimele violenţei domestice: copiii şi
femeile, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001.