MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT „ION CREANGĂ”

FACULTATEA „PSIHOLOGIE ŞI PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ”
CATEDRA ASISTENŢA SOCIALĂ
Specialitatea Asistenţa Socială

Gladciuc Diana
INTERVENŢIA ASISTENTULUI SOCIAL ÎN CAZUL COPIILOR
ABUZAŢI
TEZĂ DE AN

Coordonator ştiinţific:
Cerneavschi Viorica, lector
universitar

Chișinău- 2015
 CUPRINS:
INTRODUCERE……………………………………………………………3

1. Aspecte generale privind abuzul față de copii.........................................6

1.1. Conceptul de maltratare / abuz în literatura de specialitate...........……...6
1.2. Tipurile de maltratare faţă de copii……………………………………..10
1.3. Familii dezorganizate - medii optime manifestării abuzului.......………21

2. Rolul asistentului social în cazuri de abuz asupra copilului ………....28

2.1. Metode de lucru cu copiii abuzaţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .… . 28
2.2. Tehnicile de lucru cu copiii abuzaţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . … 31

CONCLUZII......................................................................................………36
BIBLIOGRAFIE...............................................................................………38

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei. Familia rămîne grupul social vital în asigurarea condiţiilor

de dezvoltare a copilului, cum ar fi: îngrijirea adecvată, protecţia şi educarea lui.
Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţa cei care asigură dezvoltarea unei
personalităţi armonioase, securizarea fizică, afectivă şi materială a copilului.
Realitatea însă este crudă şi oferă situaţii nenumărate în care familia cu toate că
trebuie să constituie un mediu securizat pentru copil, aici se întâlnesc frecvente forme
de abuz. În Republica Moldova violenţa domestică, în special cea manifestată asupra
copilului a devenit recent o problemă socială globală. Deşi în ultimele decenii i s-a
acordat o atenţie sporită în ţările vestice, mai puţin şi în ţara noastră, violenţa până în
prezent este camuflată prin interpretări greşite referitor la modul corect de relaţionare
în familie, mai cu seamă este eronat percepută importanţa relaţiei non-violente dintre
părinte şi copil.
Studiile făcute cu privire la creşterea ratelor de violenţă de către specialişti în
domeniu, străini şi autohtoni, consideră că familia este printre cele mai violente
grupuri psihosociale. Ea fiind destructurată şi dezorganizată în urma schimbărilor
sociale de tranziţie, devine un loc al agresivităţii, al descărcării stresului acumulat în
afară, al abuzului şi exploatării, urmate de sechele post - traumatice, acutizarea
stărilor emoţionale negative şi dereglarea mecanismelor psihice, în special la copii.
Cei mai mulţi dintre părinţi consideră că au integrată capacitatea de a creşte copii, de
a înţelege şi rezolva nevoile lor şi ştiu cum să-i sprijine să crească fericiţi, însă din
păcate constatăm că realitatea e cu totul alta, ea fiind reprezentată prin numărul
crescând al copiilor abandonaţi, neglijaţi, vagabonzi şi victime ale maltratării fizice,
sexuale şi emoţionale. Aceşti copii victimizaţi sunt aidoma „invizibili" şi de fapt este
foarte dificil să pătrunzi în spatele uşilor închise şi să aduci în faţa opiniei publice
ceea ce este considerat de mulţi ca fiind o problemă privată.
V.Miftode susţine că asistenţii sociali care lucrează în domeniul protecţiei
copilului se confruntă zilnic cu familii care nu oferă o îngrijire adecvată copiilor lor-

3
„copiii sunt expuşi unor tipuri diferite de neglijare, precum şi unor comportamente
abuzive din punct de vedere emoţional, fizic şi/sau sexual.
Problema maltratării copiilor a fost studiată aprofundat de o serie de cercetători
străini şi mai puţin de cei autohtoni: A. Kempe, K. Killen, J. Garbarino, D.
Finckelhor, N. Polansky, A. Miller, D. Cicchetti, E. Maccoby. D Wolfe. Printre
cercetătorii români s-au evidenţiat: A. Muntean, Ş. Ionescu, M. Roth, printre cei ruşi:
I. Sineaghina, Sîroied N., E. Ţîmbal, M. Dogadina şi L. Perejoghin (abuz sexual) şi în
sfârşit în R. Moldova: D. Sîmboteanu -Popescu, A-M. Pleşca şi un grup restrâns de
asistenţi sociali.
Dacă să facem o evaluare de ansamblu a studiilor ştiinţifice putem remarca că
în 80% din ele sunt cercetaţi fie copiii victimizaţi, fie femeile agresate, foarte puţină
atenţie s-a atras cercetării caracteristicilor însăşi a părinţilor abuzivi. (Green (1998),
Spinetta şi Rigler (1979), Milner şi Chilamkurti (1991), D. Sîmboteanu).
Analizînd şi studiind pe larg problema abuzului copilului, mai mulţi sociologi,
de altfel şi Belsky(1993) au constatat că unul din factorii cei mai relevanţi ai apariţiei
actelor abuzive în familie este climatul care se formează într-o familie dezorganizată.
La momentul actual ţara noastră reprezintă un stat ex-sovietic afectat de perioada de
tranziţie care lasă impact puternic asupra familiilor unde sunt crescuţi şi educaţi
copiii. Factorii sociali şi economici care afectează familia creează relaţii tensionate
dintre părinţi ce în consecinţă ricoşează asupra educaţiei copilului.
Problema abordată în lucrare este o problemă actuală dat fiind faptului că în
ultimii ani se constată o creştere bruscă a copiilor victimizaţi, aceşti copii la rândul
lor devenind părinţi cu acele deprinderi precare, manifestă acelaşi mod de comportare
abuzivă faţă de copiii lor, de fapt suntem martorii unui ciclu vicios al violenţei
intergeneraţionale care trebuie stopat.
Scopul cercetării este studierea fenomenul de abuz față de copii și
determinarea rolul asistentului social în cazuri de abuz asupra copilului.
În atingerea scopului trasat am formulat următoarele obiective:
 Analiza literaturii de specialitate privind abuzul asupra copilului.
 Evidenţierea factorilor de risc ai abuzului faţă de copil.

4
  Evidențierea metodele și tehnicile de lucru cu copiii abuzați.
Structura tezei. Teza este alcătuită din introducere, două capitole, concluzii
și bibliografie.
Capitolul I include aspectele generale privind abuzul față de copii, delimitări
conceptuale privind abuzul, tipurile de maltratare faţă de copii și factorii care
declanșează abuzul față de copii. Capitolul I se axează pe metodele și tehnicile de
lucru cu copiii abuzați.

5
 1. Aspecte generale privind abuzul față de copii
1.1 Conceptul de maltratare/abuz în literatura de specialitate

Maltratarea afectează un mare număr de copii fără apărare, prin diferite forme
de privare. Ea îi afectează, de asemenea, şi pe adulţii, care şi-au trăit propriile
neajunsuri, frustrări sau speranţe spulberate ca părinţi. Maltratarea este un fenomen
complex şi întotdeauna generator de durere, care necesită o descriere amănunţită.
Definirea fenomenului de maltratare a copilului poate fi făcută din mai multe
puncte de vedere: juridic, al intervenţiei, medical, cultural, psihologic. Există cîteva
definitorii ale maltratării copilului [8, p.35]:
- Raport inegal de foarte între victimă şi agresor;
- Victima, copilul, se află în îngrijirea agresorului;
- Agresorul are un proces permanent la victima ;
- Imoralitatea /iresponsabilitatea agresorului;
- Efectele sunt asupra dezvoltării copilului: încetinirea, stoparea sau regresia
în dezvoltarea copilului
- Maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale copilului
(neglijare) sau prin comiterea unor acte agresive împotriva copilului (abuz);
- Abuzul se face cu intenţie distructivă;
- Neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei
părintelui vis - a - vis de nevoile copilului.;
În diferite ţări, de către diferiţi specialişti şi comunităţi maltratarea este
denumită diferit: abuz, violenţă (familială/domestică), agresiune, tortură,
comportament imoral, neadecvat etc.
În 1988, în lucrările pregătitoare ale legii (din punct de vedere juridic)
referitoare la prevenirea relelor tratamente şi a protecţiei copilului din Franţa, comisia
de lucru a utilizat ca definiţie de lucru pentru copilul maltratat următoarea aserţiune:
"Copilul victima a părintelui sau a adultului care îl are în grijă, fie prin acte
brutale voluntare comise contra copilului fie prin omisiunea intenţionată a

6
îngrijirilor, fapte care conduc la răniri fizice sau comportamentale, mai greu de
evidenţiat pentru ca nu lăsa urme fizice: brutalităţi controlate, comportamente
sadice, manifestări rejetante, dispreţuitoarea faţă de copil, abandon afectiv; exigente
disproporţionate faţă de capacităţile copilului ...ca şi abuzul sexual. Toate acestea
afectează dezvoltarea psihoafectivă a copilului putând duce pana la distrugerea
corporală a copilului"[ 8, p. 35]. In cadrul legislaţiei naţionale cu privire la protecţia
copilului de abuz si neglijare conform art.6 din Constituţie cu privire la drepturile
copilului se poate defini maltratarea (d.p.v.legislativ): "Statul ocroteşte
inviolabilitatea persoanei copilului, protejându-1 de: orice formă de exploatare,
discriminare, violenţa fizică şi psihică neadmiţând comportarea cu cruzime
grosolană, dispreţuitoare, insultele, antrenarea la acţiuni criminale, iniţierea în
consumul de băuturi alcoolice, folosirea ilicită de substanţe stupefiante, practicarea
jocurilor de noroc, cerşetoriei, incitarea sau constrângerea de a practica orice
activitate sexuală ilegală, exploatare în scopul prostituţiei sau al altei practici ilegale
în pornografie şi alte materiale cu caracter pornografic." [5, p.56]
Violenţa domestică (VD) este considerată de către O.M.C.T, în raportul lor din
1999 [8, p.78] ca o formă de tortură, în paragraful 1 al art.l. al Convenţiei împotriva
torturii şi altor dureri provocate şi tratamente crude, inumane din 1984.
Din punct de vedere al intervenţiei în maltratare se identifică două categorii de
copii:
1. Copii în situaţii de risc de maltratare. Reperarea precoce a riscului poate
conduce la măsuri care să prevină producerea maltratării. În general necesită un
sprijin pentru familie.
2. Copii victime ale maltratării: In general se evaluează locul, forma,
asocierea leziunilor,în relaţii cu vârsta copilului şi cu mărturiile copilului (explicite
sau implicite, în comportamentul copilului). Adesea prin îndepărtarea copilului de
relaţia maltratată semnele dispar ceea ce constituie o dovadă în plus a maltratării. Se
pot identifica trei forme diferite de abuz şi neglijarea copilului., abuzul fiind varianta
activă a maltratării copilului, prin comiterea de acte, neglijarea reprezintă varianta

7
pasivă - prin omiterea de acte de îngrijire a copilului. Amândouă pot fi: emoţionale,
fizic şi sexuale.[ 10, p. 697]
Din punct de vedere clinic o definiţie larg acceptată a violenţei domestice (din
familie) este aceea formulată de Sfark şi Fliteraft (1996, p. 682) [10]: "Violenţa
domestică este o ameninţare sau provocare petrecută în prezent sau în trecut, a unei
răniri fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal
sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri
verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei, izolarea de prieteni, familie sau
alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane
semnificative pentru victima, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor,
lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor
surse de îngrijire şi protecţie".
Din punct de vedere medical, abuzul faţă de copil e definit ca "rănirea fizică
sau mintală, abuz sexual, neglijarea sau orice altă formă de maltratare a unui copil
sub vârsta de 18 ani de către o persoană care o responsabilă de bunăstarea şi sănătatea
copilului".[ 14, p.67]
Din punct de vedere cultural în Moldova si România diferitele forme de
violenţă sânt bine tolerate de către societate. Reamintim în sensul acesta rezultatele
studiului întreprinse de EPOCH în 1992 [13, p.98]:
- 96% din populaţia adultă din România consideră că a pălmui copilul
înseamnă a-1 umili;
- 84% din părinţi utilizează pălmuirea copiilor ca metodă de educaţie;
situaţia a rămas aceiaşi şi în anul 1997.
În cultura noastră a-ţi bate copilul semnifică: "a face om din el" şi un percept
educaţional te învaţă "să nu ascunzi bâta de copil". Se ştie că "unde dă mama creşte",
iar "bătaia e ruptă din rai", "copilului îi dai o mamă de bătaie" etc. După cum vedem
mentalitatea se instalează în golul lăsat de ignoranţă.
Sub aspect psihologic, mecanismul de producere a maltratării copilului precum
şi consecinţele nu diferă fundamental de la o societate la alta. Ceea ce diferă sânt:

8
formele, frecvenţa de manifestare a maltratării copilului. [8, p.33].
Ea include definitoriile descrise anterior.
În psihologie există o multitudine a explicaţiilor violenţei: aşa deci, psihanaliza
vede în ea transferarea de către individ a tendinţei primitive spre moarte ("instinctul
morţii", Freud). Neobehaviorismul consideră că violenţa este consecinţa la frustrare
retrăită de personalitate în procesul social al învăţării.(J. Dollard, N. Miller, A.
Bandurra). Interacţionismul o vede ca urmare a "conflictului de interese" obiectiv, a
"incompatibilităţii scopurilor" a personalităţilor aparte şi grupurilor sociale.(D.
Campbell, M. Sheriff). Cognitivismul consideră violenţa ca rezultatul "disonanţelor"
şi "necorespunderilor" în sfera de cunoaştere a subiectului. [3, p.12]
Conform Fundaţiei "Chance for life" abuzul - reprezintă folosirea forţei pentru
a încerca să domini un copil, să-1 obligi să facă lucruri periculoase, pe care nu
doreşte să le facă, să-1 expui unor situaţii periculoase sau percepute de el fiind
periculoase. Orice acţiune care produce vătămări corporale sau tulburări psiho-
emoţionale reprezintă un abuz. [4, p.67 ]
O altă definiţie e dată de sociologul s N. S. Sîroied [p.4, 31] violenta familială
este considerată a fi - ciclul ce se repetă odată cu creşterea frecvenţei a insultei,
jignirii fizice, verbale, morale şi economice cu scopul controlului, constrângerii,
insuflarea sentimentului de frică.
Sub conceptul de "comportament imoral" se înţelege fie asuprirea copiilor fie
neglijarea lor.[ 6, p.11]
Ş. Ionescu [ p.14, 2 ] menţionează că pragul dincolo de care putem vorbi de
maltratare e subiectiv şi este condiţionat de diferite variabile:
1. Limita morală între bune tratamente si maltratare. Este greu de stabilit limita
între normal şi patologic, fie că este vorba despre lipsa de îngrijiri, modul de a
exprima afecţiunea sau pedepsele aplicate(limita intensităţii acceptabile unei palme
date unui copil neascultător).
2. Durata actului de maltratare. Toate familiile trăiesc perioade de tensiune,
moment în care părinţii pot acţiona nepotrivit.

9
 3. Contextul socio-cultural în care trăieşte copilul. Este clar că nu exista o idee
universal valabilă referitoare la cea mai buna metodă de a creşte un copil, depinde şi
de valorile culturale în care trăieşte copilul.
Apărut în limba franceză de abia în 1987, cuvântul "maltratare" face referinţă
la relele tratamente ale căror victime pot fi copiii: violenţele fizice, psihologice,
neglijările grave, abuzurile sexuale etc.[ p. 13, 2 ]
Există o nevoi de a clarifica conceptul de maltratare în relaţie cu abuzul asupra
copilului. Termenul de abuz asupra copilului a fost folosit prima dată pentru a
descrie "copilul bătut" [5, p. 5, 6]. Conceptul a fost extins în mod constant. Oricum
am ales să folosesc conceptul de maltratare într-un înţeles atât de cuprinzător.
Folosind cuvântul maltratare, ne referim la părinţi sau persoane care îngrijesc
copilul într-un asemenea mod încât îi produc acestuia vătămări fizice sau emoţionale,
sau neglijează copilul într-un asemenea grad încât starea sănătăţii sale fizice şi /sau
emoţionale precum şi dezvoltarea sa, sunt în pericol).[ 6, p.26]
Copiii expuşi maltratării formează un grup foarte eterogen. în literatura de
specialitate există o diferenţiere uzuală între patru tipuri de maltratare:
1. Copii expuşi abuzului fizic;
2. Copii neglijaţi;
3. Copii expuşi abuzului emoţional;
4. Copii expuşi abuzului sexual.
Copiii expuşi abuzului sexual, sunt, de asemenea, abuzaţi emoţional şi de
multe ori sunt abuzaţi fizic. [ 6, p. 26]

1.2. Tipurile de maltratare faţă de copii

A. Copiii abuzaţi fizic
Categoria copiilor abuzaţi fizic îi include pe cei care au fost răniţi în mod
deliberat, precum şi pe cei răniţi datorită insuficientei supravegheri. Această
problematică i-a preocupat pe mulţi cercetători americani(Peek, Fisher, Killen,
Merril, Rigler, Alfoldi), ruşi (I. Mitrofan, N. Mitrofan, Filipoi S., lancau M., Ciofu C.

10
etc.) S-a determinat că pedepsele corporale duc la alterarea gravă a stării de sănătate
şi a dezvoltării fizice a copilului. [ 2, p.17]
Abuzul fizic. Orice adult crede că-şi poate exercita liber dreptul de a-1 pedepsi
pe copil, mai ales când este vorba despre propriul copil. Pedeapsa minora, cea care nu
periclitează fizic copilul, prin repetare, sau folosită impropriu, în neconcordanţă cu
faptele comise, poate conduce la traume psihice( A. Miller) [29] şi variază de la
lovirea cu palma până la utilizarea unor obiecte dure, rănirea, legarea, provocarea de
arsuri, trasul de păr sau chiar otrăvirea. în măsura în care lovirea produce vătămare,
risc substanţial pentru sănătate /integritate corporală, pedeapsa gravă devine abuz
fizic. La fel poate fi considerată exploatarea puterii de muncă a copilului. (Filipoi S.,
lancau M.) [4, p.35]
O mulţime de autori străini şi centre socio-educaţionale şi psihologice ce au
studiat problematica abuzului au evidenţiat în ansamblu toate semnele specifice
fiecărui tip de abuz şi consecinţele în urma acţiunilor abuzive. ("Armonia", Ţîmbal A.
[29], CN PAC [5], Muntean A.[8], Azar, Orlov A.V.[24], Kempe H. C.[6] etc.)
Semnele maltratării fizice:
(a) Starea generală: Confruntarea cu situaţiile de abuz consuma energetic,
ceea ce conduce la întârzierea dezvoltării staturo-ponderale şi mintale, deficit al
limbajului, carenţe alimentare, tulburări de somn.
(b) Tulburări cu exprimare somatică: rahitism, insomnie precoce, enureza,
encopreza, dermatoze, nanism psihosocial, anorexie mintală.
(c) Aspect clinic: diverse leziuni consecutive traumatismelor directe
(echimoze, excoriaţii, hematoame în locuri neobişnuite, zgârieturi, tăieturi
inexplicabile în zona genitală, pe faţa, cap, arsuri, par smuls), fracturi osoase,
dislocări, deformări ale membrilor, leziuni la nivelul sistemului nervos central
(dizabilităţi motorii, deficite senzoriale, paralizii oculare, convulsii, hemiplegii,
coma), hemoragii cerebrale sau reţineri, leziuni ale organelor interne.
(d) Manifestări comportamentale: polarizate fie ascultare necondiţionată, fie
spre instabilitate: nu vrea să se aşeze, motivează ciudat urmele de pe corp /nu-şi

11
aminteşte cauza lor, evită orice confruntare cu părintele, pare excesiv de docil,
împietrit ori bizar, hipervigilent, cu agresiv sau retras, reacţii de apărere fizică
nemotivate sau, dimpotrivă, manifestând teribilism şi violenţa în relaţiile
interpersonale, atitudini provocatoare, din nevoia disperată de a atrage atenţia,
hiperactivitate generată de frustările repetate, comportamente dezordonate.
(e) Trăiri emoţionale: neîncredere, teamă, curiozitate scăzută sau absentă,
vigilenţa anxioasă, copil "meduzat" (înlemnit) faţă de anturaj, dificultăţi de contact
interpersonal, frică de separare, vulnerabilitate la situaţii stresante, dificultăţi de
autocontrol, de înţelege, de învăţare, somnolenţa, vise, coşmar, comportament
retractil sau instabilitate motorie, mânie, atitudini revendicative, lipsa de control,
motivaţie săracă.
Consecinţe:
(a) În plan emoţional: Sentimentele de inferioritate persistă şi la vârsta adultă.
Comunicarea este dificilă, marcată de violenţa. Violenţa este trăita ca o modalitate de
schimb, ca un ataşament interpersonal, mai ales dacă a fost un model parental de
agresivitate. Se produce o stranie identificare cu acest model, pentru ca violenţa a fost
percepută de copil ca un semn al interesului părintelui faţă de el.
(b) În plan social: Copilul victima ("ţapul ispăşitor") nu recunoaşte, uneori,
maltratarea şi nu o denunţa. Poate refuza chiar şi separarea de părintele agresor. Ca
adult va adopta atitudini masochiste (caută să-şi provoace propria suferinţă).
Asemenea semne vizibile ale traumei sunt şocate şi trezesc furia, protestul şi
disperarea noastră. Este normal ca noi toţi să ne concentrăm atenţia asupra unor
asemenea semne vizibile şi să devenim preocupaţi în privinţa lor. Nu reuşim de
fiecare dată sa observăm suferinţa, anxietatea, neajutorarea şi disperarea copilului,
experienţele sale avute cu un adult, care nu mai are control asupra propriilor acte şi
care este capabil să provoace vătămări fizice. Astfel, copilul este lăsat să se adapteze
şi să facă singur faţă acestor experienţe abuzive care vin din partea celor care se
consideră că ar trebui să-1 protejeze. Aceste experienţe se cumulează vătămărilor
emoţionale, care, pe termen lung, pot avea efecte mult mai serioase.

12
 Spaima trece, vânătăile dispar, iar oasele se sudează. Suntem uşuraţi. Cu toate
acestea copilul trăieşte mai departe în incertitudinea şi anxietatea unui nou abuz.
Neîncrederea, atmosfera emoţională din casă şi atitudinile părinţilor sunt încă
prezente, iar toate aceste îl duc pe copilul abuzat fizic într-o stare confuză. [8, p.6]
Copilul învaţă să se perceapă ca un "copil rău" care nu merită dragoste şi îngrijire. Se
aşteaptă să fie respins. Pentru a nu risca o nouă respingere, va încerca să se apere
folosindu-şi toate eforturile pentru a evita stârnirea furiei celor mari. Copilul trăieşte
zilnic în această situaţie grotescă, la nivele diferite de conştientizare. De la o zi la alta
copilul se obişnuieşte cu faptul că adultul îl abuzează şi îl neglijează. în această
situaţie foarte dificilă copilul dezvoltă strategii de supravieţuire.
Unii autori susţin că bătaia copilului funcţionează în familiile devastate de
violenţa domestică ca o armă, o modalitate de răzbunare împotriva
partenerului(Young, 1993, Killen, 1998). [ 13, p.98 ]
B. Copiii neglijaţi
"Neglijarea copilului reprezintă o ucidere tăcută şi necruţătoare a
spiritului uman. " (Daro şi McCarthy)
Neglijarea presupune privarea copilului de satisfacerea nevoilor sale
biologice, emoţionale şi de dezvoltare psihică.( Filipoi S., Iancau M..) [4] Acest
fenomen a fost studiată detaliat din punct de vedere ştiinţific de mulţi psihologi şi
sociologi ca: N. A. Polanski, Ishisaka, C. Desaix, S. A. Sharlin [22], Doueck,
Greenway, Wollock, Harowitz [40], K. Killen[17], Ciofu C.[ 3 ].
S-au evidenţiat mai multe tipuri de neglijare [2, p.20]
1. neglijarea fizică se referă la privarea de alimentaţie, de îmbrăcăminte, de
medicamente sau de domiciliu;
2. neglijarea educaţională implică tot ceea ce ţine de frecventarea unei forme
de învăţământ, prin obligarea copilului la alte activităţi decât cele şcolare sau la
vagabondaj, substimulare şi instabilitatea pedepselor;
3. neglijarea emoţională presupune ignorarea evenimentelor importante din
viaţa copilului, omiterea încurajărilor aşteptate de copil, modalităţile neadecvate de

13
răspuns la nevoile sale emoţionale, lipsa de atenţie şi acceptare pozitivă;
4. neglijare medicală:refuzul îngrijirilor medicale, sau absenţa lor, omiterea
vaccinărilor sau a vizitelor de control;
5. abandonul - este îndepărtarea de părinte, prin lăsarea copilului fără a-i arăta
afecţiune şi interes [14, p.9]
Neglijarea mai poate fi:
1. episodică (lejeră), ea dispare atunci când factorii de risc au dus la
apariţia neglijării dispar;
2. cronică (mai dramatică), afectează familiile defavorizate care duc lipsă
de resurse (afective, intelectuale, educaţionale, financiare). Se constată ades şi
transmiterea intergeneraţională a neglijării. [ 2, p.34 ]
Semnele neglijării:
(a) Starea generală: copil înfometat alimentat nepotrivit, neigienizat, cu aspect
vestimentar neadecvat, pedepsit să nu mănânce sau să nu doarmă, care nu-şi cunoaşte
ziua naşterii ori primeşte în dar obiectele nepotrivite, care nu are cu cine vorbi despre
problemele sale ori nu are un program de viaţă adecvat vârstei sale, rămânând mult
timp nesupravegheat.
(b) Somatic şi comportamental: hipo - sau hiperponderal, bolnăvicios, cu un
comportament variind de la polul inhibiţiei până la agitaţie.
(c) Trăiri emoţionale (în funcţie de vârstă): neataşat, introvert, cu vocabular
sumar, incapabil să comunice, să se joace cu o "foarte de stimuli" (extrem de instabil)
cu retard şcolar, în ciuda unui intelect bun (pseudoritard mintal), nemotivat pentru
efort cognitiv, insuficient de matur ca dezvoltarea volitivă, incapabil de a stabili
relaţii interpersonale durabile.
Consecinţe:
(a) în plan emoţional tablou poate fi extrem de diferit. Copilul neglijat este
marcat de o atitudine de indiferenţa sau timiditate şi de incapacitate de a-şi organiza
activitatea liber - autodistrugere, nu este curios, are tulburări de atenţie - surmenare,
un prag prea scăzut sau, dimpotrivă, prea ridicat de toleranţă a frustrărilor,

14
somatizează uşor (cefalee, greţuri, vărsături, dureri abdominale, diverse
cenestopaţii), nu este dispus să facă efort cognitiv, nu are nivel de aspiraţii pe termen
lung (nu se poate proiecta în viitor).
(b) în plan social stabileşte contacte interpersonale fragile, are dificultăţi de
adaptare şi încearcă să-şi suplinească nevoile nesatisfăcute, uneori prin fapte
antisociale (individual sau aderând la grupuri de delicvenţi) cu consum de droguri,
fuga de acasă, absenteism, însuşirea a normelor etico-morale, prostituţia etc.
Copilul trăieşte într-o lume în care nevoile sale sunt rareori percepute. Nimeni
nu se apropie de el şi nu-1 arată că este dorit. Dezvoltarea copilului este serios
afectată.
Neglijarea gravă nu dăunează doar sferei emoţionale a copilului, ci afectează şi
dezvoltarea sa fizică. Uneori neglijarea poate avea consecinţe mult mai serioase decât
abuzul fizic.
Numeroşi copii neglijaţi preiau un fel de rol de adult la o vârstă fragedă pentru
a compensa ceea ce părinţii lor nu le-au oferit. Ei trebuie să se îngrijească de ei înşişi
şi adesea de proprii părinţi. Se întâmplă ca acest copil să fie lăudat de către adulţi
pentru precauţiile şi comportarea sa matură fără ar putea să fie observată decât mult
mai târziu.[p.31, 6]. Neglijarea apare în SUA ca cea mai răspândită formă de abuz
faţă de copii şi preadolescenţi şi poate lua forme diverse. (Doueck, Ishisaka and
Greenway, 1988) [ p. 50, 26].
C. Copii expuşi abuzului emoţional
Abuzul emoţional este cel mai greu de definit dintre toate formele de
maltratare şi poate să apară în situaţii foarte diferite de viaţă. Abuzul emoţional este
"nucleul" abuzului, forma lui incipientă, pe baza căruia apar abuzul fizic şi cel sexual.
( P. Dail, S Hart, M. Brassard) [ 24] Pe scurt, poate fi definit ca o atitudine sau
acţiunea cronică a părinţilor sau altor persoane îngrijorate, care dăunează sau
împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului.( p.32, K. Killen) Ca
fenomen amplu el a atras interesul multor specialişti: J. Garbarino[10], 1986, Lourie
L, Stefano L., Whiting A.[17] Ţîmbal A.[29] K. Killen, Ş. Ionescu [2], Orlov S.,

15
SîroiedN. S.[24 ] [31 ]
În Rusia unele cercetări ne arată că cea mai răspândită formă de abuz este cel
psihologic (Programa "Copilăria fără violenţă şi cruzime", 1998) [ 24]
Abuzul emoţional este un comportament comis intenţionat, de un adult lipsit
de căldură afectivă, care jigneşte, batjocoreşte, ironizează, devalorizează,
nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul, în momente semnificative sau repetat,
afectându-i, în acest fel, dezvoltarea şi echilibru emoţional. Abuzul emoţional
reprezintă respingerea copilului a fiinţa; fie intruziunea emoţională, fie ignorarea
emoţiilor pozitive sau negative, "călirea" prin reguli stricte, fără drept de negociere,
înfricoşarea copilului prin izolare, închizându-1 în spaţii întunecoase, facându-1 să
aştepte cu încordare, dezamagindu-1, minţindu-1, blamându-1, ameminţându-1 cu
abandonul, abordându-1 cu atitudini inconsecvente pentru acelaşi tip de greşeli,
comunicând cu el într-o manie neclară, ambivalenţa, prea încărcată, insensibilă. Tot
abuz emoţional poate fi considerată şi atitudinea autoritară, dominatoare, îngrijirea şi
controlul excesiv/ discontinuu, ce sufocă independenţa copilului.(Filipoi S, Iancau
M.) [4 ]
Semnele maltratării emoţionale.
(a) Trăiri emoţionale: stima redusă de sine, timiditate, sentimente de culpă,
interiorizare, neîncredere, ostilitate, nefericire, anxietate, dezvoltarea unui nucleu de
manifestări nevrotice, depresive sau obsesive, tendinţa autoagresive.
(b) Comportament social: conduce la eşec permanent (care-i confirmă copilul
incapacitatea şi sentimentul de nonvaloare), manifestări agresive, iritabile, atitudini
masochiste, inhibiţie socială, dificultăţi de adaptare (refuzul grădiniţei sau fobie
şcolară) şi dificultăţi de comunicare. Copilul abuzat emoţional nu ştie să se joace, să
se exprime prin joc.
Consecinţe:
(a) în plan emoţional: întârzie dezvoltarea sentimentului de sine, a maturităţii
emoţionale şi a capacităţii empatice.
(b) în plan social: fugă de acasă, acte antisociale, dificultăţi de adaptare

16
durabilă repetate într-un mediu nou (familia adoptivă, grădiniţa, şcoala), lipsa de
iniţiativă, de creativitate, de autonomie, anxietate de separare sau de anticipare
inclusiv la vârsta adultă.
Categoria diferitor forme de abuz emoţional poate fi făcută pe baza tipului de
situaţie la care copilul este expus. [ p.33, 6 ]
K. Killen categorizează abuzul emoţional în mai multe tipuri:
l. Un tip de abuz este legat de copiii care sunt percepuţi în mod negativ de
părinţii lor, uneori chiar de la naştere. Sunt expuşi în mod continuu la diferite grade
de rejetare. Copiii simt că ceva nu este în regulă cu ei, că sunt "proşti", "răi" sau
"nebuni". Ei sunt trecuţi cu vederea, ridiculizaţi, respinşi şi văzuţi ca o sursă a
problemelor părinţilor. Această formă de abuz poate merge până în mână cu abuzul
fizic.
2. "Sindromul Cenuşăresei". Copilul este expus aici nu numai unui abuz
emoţional al părinţilor, dar şi al fraţilor. Ceilalţi fraţi, simţindu-se deja în
nesiguranţă şi suferind de o anxietate cronică datorată atitudinii părinţilor, aleg ca o
uşurare posibilitate de a se alia cu părinţii puternici şi periculoşi. Ei definesc fratele
sau soră ca fiind "imposibilă" sau "stupidă" şi ca pe cineva care este vinovat de tot
ceea ce e rău în familie.
3. Abuzul emoţional include terorizarea copilului prin ameninţări cu
pedeapsa, cu părăsirea sau alungarea. Ameninţările îi creează o stare de anxietate,
căreia copilului îi va fi greu să-i facă faţă. Bowdeby (1973)[6] susţine că ameninţările
separării sunt probabil mai dăunătoare decât adevărată separare.
4. Un alt grup de copii care sunt expuşi abuzului emoţional sunt cei ai căror
părinţi sunt violenţi unii cu alţii (Hershorn şi Rosenbaum 1985, Silvern şi Kaersvang
1989, Kocinsky 1993).[p. 33, 6] Ne-au trebuit mulţi ani pentru a putea recunoaşte
seriozitatea acestui tip de abuz emoţional. "Pentru mulţi dintre aceşti copii a
experimenta violenţa înseamnă a trăi în acelaşi apartament sau casă cu părinţii şi, de
asemenea, de a suporta consecinţele climatului de ură şi ostilitate dintre părinţi şi din
restul familiei. Aceşti copii trăiesc în anxietate şi-şi folosesc adesea energie pentru a

17
avea grijă de ei înşişi şi în mod ironic chiar şi de părinţii lor.
5. Alt grup sînt copiii părinţii cărora consumă droguri sau alte substanţe
(Hansen 1991, Skog şi Olofsson 1992).[p.34, 6] Copiii aflaţi în asemenea situaţii
observă faptul că adulţii sunt prea preocupaţi de propria lor lume, de propriile lor
nevoi şi probleme încât nu mai pot avea grijă de ei şi nevoile lor. Copilul este expus
la anxietate şi situaţii neprevăzute pe care nu le poate înţelege. Aceşti părinţi sunt
departe de a putea avea grijă de copil.
6. Alţi factori stresanţi asociaţi sunt legaţi de problemele financiare,
problemele de cazare şi probleme materiale sau de coabitare. Abuzul de droguri este
un mod de viaţă extrem de costisitor, astfel spargerile, hoţii şi prostituţia ar fi
singurele căi de a satisface aceste nevoi. La toate acestea se adaugă stresul. Copilul
trăieşte sentimentul vinovăţiei pentru ceea ce se întâmplă. "Dacă aş fi fost suficient de
cuminte mama nu m-ar fi bătut." Ruşinea socială este o altă ţară a acestor copii.
Consumul de droguri contribuie, de asemenea, la izolarea şi stigmatizarea familiei.
Lerner (1986) a găsit că între 75 şi 90% din cazurile de maltratare a copiilor a
fost implicat şi alcoolul. Covington (1986) a găsit că 66% din copii care sunt crescuţi
de persoane alcoolice sunt abuzaţi fizic, că în 76% din cazurile care implică abuzuri
sexuale asupra copiilor sunt legate şi de consumul de alcool şi că 50% din victimele
incestului provin din cămine alcoolice.[p.35, 6]
Copiii consumatorilor de substanţe sunt maltrataţi deja de la nivelul vieţii
intrauterine. Acest lucru este valabil şi pentru consumul de alcool, la fel şi drogurile
ce duc la creşterea riscului de malformaţii.
Copiii ai căror părinţi divorţează fără a fi capabili să realizeze creşterea
copilului sunt expuşi la abuz emoţional (K Killen, M. Lynch) [p.37, 6] Copilul este
plasat în mijlocul unui conflict cronic în care unul dintre părinţi îl acuză pe celălalt,
iar copilul poate fi forţat să "ia partea unuia dintre ei". Copilul devine anxios şi se
întâmplă adesea să aibă sentimente confuze. El pierde un părinte, fără să-i fie permis
să fie necăjit sau să ceară şi să primească ajutor. S-ar putea ca în această situaţie
copilul să devină deprimat şi /sau dificil. El trece printr-un proces care îi poate afecta

18
legăturile cu cei apropiaţi, într-un mod negativ, timp de mulţi ani.
D. Copii expuşi abuzului sexual
Abuz sexual - orice contract sau experienţă sexuală ce implică copii (necăjirea,
pornografia, incest, exhibiţionism, voyarism, prostituţia forţată).(FilipoiS., Lancau
M.) [4] Această formă de abuz este cea mai gravă şi cu implicaţii ulterioare multiple.
în ansamblu a fost cercetată de toţi autorii nominalizaţi anterior, însă detaliat de către
Alfoldi, Meston C, Houzel, Racamier, Pellser[2], Finckelhor, Hermann, Pattersen,
Giles-Sims[20], K. Killen, A. Muntean [8], ş.a.
Abuzul sexual asupra copiilor poate fi săvârşit de părinţi, bunici şi alte rude
apropiate, precum de către alţi adulţi de "încredere" (de exemplu, prietenul mamei),
profesorul, vecina sau persoana care îngrijeşte copilul, [p. 40, 6]
Cele mai frecvente crime sexuale cu referire la copii şi preadolescenţi sînt
acele dintre rudele apropiate (incestul) şi violul.(Gordon and Okeeye, 1984). [ 26]
Simptomele psihologice ale abuzului sexual: Este dificil de descoperit un
copil abuzat sexual prin intermediul testelor psihologice. Asupra fiecărui copil,
efectele sunt particulare, simptomele depinzând de vârsta lui, de gradul de apropiere
relaţională faţă de agentul abuzator, de forţa lui, de locul de desfăşurare a
evenimentului, de frecvenţa situaţiilor abuziv.
(a) Aspect clinic: înroşirea sau lezarea orificiului anal sau vaginal - "reflexul
dilatării" (în cazul contractului anal) sau "numai" vulnerabilitate la bolile cu
transmiterea sexuală (inclusiv negi genitali, gonoree), tulburările digestive, de somn,
panică, agravarea unor boli cu componenţa psihică (astmul), tulburările de instinct
alimentar. Se pot adăuga simptomele vagi, nespecifice, cum sunt cefalee şi durerile
abdominale.
(b) Trăiri emoţionale: culpabilitate, responsabilitate tensionată de păstrare a
secretului, frică, pedeapsă, degradarea imaginii de sine, sentiment de murdărire
corporală, teamă de deteriorarea sexuală şi a reproducerii, ostilitate, furie, depresie,
eventual tendinţe sinucidere.
(c) Manifestări comportamentale: regresie, ostilitate sau agresiune faţă de alte

19
persoane, pierderea deprinderilor sociale, letargie, nepăsare de sine, postura corpului
exprimând copleşire, greutate, tendinţa de conversare (fete) sau tăinuirea cu
obstinaţie a secretului dureros, atitudine protectoare faţă de părinţi. [ 6 ]
Consecinţe:
(a) în plan emoţional: introversiune, tulburări emoţionale, depresie,
autotestimare deficitară.
(b) în plan social: fuga de acasă, eşec şcolar, prostituţie, consum de droguri,
alcool. Ca adulţi pot avea un comportament sexual neadecvat, masturbare
compulsivă, dificultăţi în alegerea partenerului şi în rolul de părinţi (se distanţează
faţă de proprii lor copii pentru ca asociază afecţiunea cu contactul fizic).
Copii pot fi abuzaţi începând cu vârste foarte mici. Ei sunt seduşi adesea prin
joc într-o situaţie sexual - abuzivă. Abuzatorul stabileşte adesea relaţii pozitive, atât
cu părinţii cât şi cu copilul. Copilul este stimulat sau obligat să se angajeze în relaţia
abuzivă. Această se realizează prin recompense şi /sau ameninţări. Copilul nu are
capacitatea de a înţelege ceea ce se întâmplă. Doar atunci când începe să i se spună că
"jocul este secret" el începe să înţeleagă că ceva este în neregulă, [p. 40, 6] Abuzul
sexual în cadrul familiei sau din cadrul reţelei familiale se întâmplă rar să fie violent.
(Pettersen 1990) [ 6], însă copiii abuzaţi devin ei înşişi într-o mare măsură înclinaţi
spre manifestarea unei cruzimi sub
diferite forme.(Harrison, Hoffmann, and Edwall, 1989) Cu toate acestea,
abuzul este traumatizat, din punct de vedere emoţional prin faptul că tăcerea copilului
este adesea asigurată prin corupere şi, în acelaşi timp, copilul este făcut să se simtă
vinovat şi responsabil faţă de ceea ce se întâmplă.
Cercetările au arătat că abuzurile sexuale duc la o creştere a nivelului de
depresie, subapreciere, stări anxioase, probleme sexuale, tentative de suicid. (Briere,
Runtz,1986, Sansonnet-Hyden, Haley, Marriage and Fine, 1987) [26] Multe fete
prostituate au fost supuse agresiunii sexuale încă din copilărie sau adolescenţă cu o
cruzime deosebită şi fetele mai des decât băieţii sânt supuse abuzului sexual.
(Finckelhor, 1984). S-a mai constatat că intimitatea sexuală între tată şi fiică vitregă

20
au loc mai des decât între tatăl şi fiica biologică.( Giles-Sims, Finckelhor, 1984) şi
vârsta cea mai senzitivă când fiica vitregă poate fi expusă abuzului sexual este de 12-
13 ani.
În timp ce violul şi molestarea reprezintă disfuncţii ale comunităţii, incestul
este o problemă care apare din cauza disfuncţiilor intrafamiliale. (Revista IMPACT) [
12 ]
Meyer-Williams L., Finkelhor D. în cartea lor „ The characteristics of
incestuous fathers", au făcut o tipologie a părinţilor incestuoşi:
1. Sexual preocupaţi;
2. Adolescenţii regresivi;
3. Gratificatorii sexuali-instrumentali;
4. Emoţionalii dependenţi;
5. Răzbunătorii furioşi.

1.3. Familii dezorganizate - medii optime manifestării abuzului

Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai
mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi te rog, acele lucruri care să
mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi - o binecuvântare pentru
lume". („Child's Appeal" Mammie Gene Cole)
Multe familii moderne nu recunosc caracterul sacru al responsabilităţii faţă de
îngrijirea copiilor. Părinţii au datoria să creeze o atmosferă familială plină de iubire şi
înţelegere. Dacă copiii o vor savura, ei nu-şi vor ascunde nesiguranţa, neliniştea,
frământările, incertitudinile, vor recunoaşte cu seninătate greşelile, îşi vor împărtăşi
gândurile şi faptele. Căminul familial este chemat să ofere copiilor un loc de refugiu,
iar afecţiunea părinţilor va încuraja şi stimula îmbogăţirea spirituală a copiilor.
Însă la ora actuală, practic fiecare familie din ţară, din perspectiva uneia sau
altei cauze, putem s-o referim la categoria familiilor nefavorabile. In contextul
schimbărilor sociale(sărăcia, inflaţia, migrarea populaţiei, gradul redus de şcolarizare,
o rată ridicată a divorţurilor etc.), se constată o diversificare a modelelor familiale cu

21
influenţă nocivă asupra dezvoltării copiilor.
Care sunt acele diferenţe caracteristice, determinante ce deosebesc familia
nefavorabilă de familia favorabilă, influenţând dezvoltarea normală a copilului? Care
este tipologia acestor familii şi specificul lor în parte? Răspunsul la aceste întrebări
este foarte variat cuprinzând păreri diferite sau asemănătoare a cercetătorilor
psihologi din domeniu.
L. S. Alexeeva [27]diferenţiază următoarele tipuri de familii nefavorabile: -
conflictuală, - amorală,- pedagogic incompetentă şi familia asocială. B.N. Almazov
mai adaugă la şirul de familii nefavorabile sus numite şi tipul familiei cu resurse
educative deficitare. [ 27]
G.P. Bocicareova [ 27] în urma cercetărilor sale efectuate evidenţiază:
1.Familii cu atmosferă emoţională nefavorabilă, unde părinţii nu numai că sunt
indiferenţi, dar şi brutali, nerespectuoşi faţă de copii săi, cărora le inhibă voinţa,
aşteptările;
2.Familii, în care nu există legături emoţionale între membrii săi, părinţii sunt
indiferenţi faţă de necesităţile copiilor prin prisma relaţiilor nefavorabile externe, în
această situaţie copilul tinde să găsească relaţii emoţionale importante în afara
familiei; 3.Familii cu o atmosferă morală defectuoasă. Copilului i se impune
necesităţi şi interese sociale nedorite, el este implicat într-un mod de viaţă amoral.
A.E. Licico distinge 4 tipuri de familii cu stiluri de educaţie deficiente care
favorizează formării copiilor dificili [ 27]:
1. Hiperprotecţia de un grad diferit: de la dorinţa de a participa în toate
manifestările vieţii interioare a copilului(a gândurilor, sentimentelor,
comportării lui) pînă la tirania familiei;
2. Hipoprotecţia, deseori trecând în lipsa de supraveghere(abandonul duce
la
vagabondaj);
3. Familia cu „idol": o atenţie permanentă la orice pornire a copilului şi o
laudă necorespunzătoare pentru succese destul de mici;

22
 4. Familii în care există „cenuşărese"(exploatare economică şi neglijare
totală).
Într-un model al interacţiunii Becker (1964) [15] folosind 3 variabile:
suportimal, slab), control înalt, slab), şi anxietate (înaltă, joasă), dezvoltă mai multe
combinaţii (descrise din punct de vedere al părintelui, cît şi al copilului) dintre care
mai importante ce contribuie mult la apariţia stărilor anxioase şi la unele aspecte
abuzive în familie sunt: cel respingător, dictatorial, supraprotector, autoritarist.
Respectiv şi posibilele caracteristici a copilului conform stilului educativ în familie:
protectoare-autoritară (neîncrezător în sine, pasiv, conformist, exagerat de
autocontrolat, timid, politicos, fire deschisă, serios); autoritară-dictatorial autocrată
(reţinut, retras, tăcut, rigid, sobru, închis în sine, neîncrezător, pesimist, anxios); şi
indulgent-indiferentă (activ, neconformist, emotiv, instabil, impulsiv, neliniştit,
agresiv, cu tensiuni interne, şi cu conflicte emoţionale).
În R. Moldova L. Cuzneţov [ 3 ] a efectuat o cercetare amplă timp de 2
ani( 1999-2000), având ca scop cercetarea familiei din perspectiva manifestării
sistemului de reprezentări în comportamentul şi relaţiile membrilor de familie şi în
dependenţă de tipul ei i-a permis autoarei psiholog să stabilească feed-backul
tuturor elementelor relaţionale. Din lotul de familii investigat ea a stabilit 12 tipuri de
familii. Cele mai defectuoase familii după părerea ei sunt:
- Familia de tip despotic(4S%). Aici stabilitatea relaţiilor se câştigă
datorită exteriorizării emoţiilor negative despotice; prevalează stilul comunicării
distante. Mai frecvent domină tatăl, cerând de la toţi ceilalţi supunere „oarbă".
Persistă conflictele de disperare ce trec în plan interior şi sunt urmate de reacţii
frustrante. Scopurile familiei sunt realizate numai după exigenţele şi prescripţia
„conducătorului" ce domină absolut.
- Familia „Bastion".(8.5%) La baza acestei familii stau reprezentările
negative despre agresivitatea şi intenţiile periculoase ale tuturor oamenilor din afara
lor. Acest fapt duce la izolarea copilului şi la retrăiri interioare puternice ce duce la
dezvoltarea unui conflict interior şi la formarea unei personalităţi nevrotice. Sau se

23
întâlnesc familii cu combinaţia de stil autoritar şi indulgent concomitent de la părinţi
ce provoacă la copil neîncredere în puterile sale, lipsă de iniţiativă, reacţii nevrotice,
de protest, încăpăţânare şi negativism.
- Familia de tip vulcanicii3%) Relaţiile sunt deschise şi foarte instabile:
de la cele permisive, de tutelare, de alienare - la cele cu un înalt nivel de exigenţă.
La prima vedere acest tip de familie pare pozitiv, însă „izbucnirile de răutate,
ură, slăbind încordarea situativă, complică treptat starea generală a climatului
familial. Copiii suportă mari încărcături emoţionale, devin vulnerabili, fricoşi,
anxioşi şi nervoşi.
- Familia „Al treilea de prisos". Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt reci,
distante, discrete; părinţii tot timpul observă şi subliniază greşelile şi neajunsurile
copiilor. Desconsiderarea personalităţii lor provoacă complexul inferiorităţii la copii,
care mai apoi, în adolescenţă, creează dificultăţi în autodeterminarea şi inserţia
socială. Copiii din aşa familii, de regulă, sunt timizi, anxioşi, fricoşi, izolaţi, pasivi
sau invers - prea agresivi, răzbunători.
- Familia „ Teatru". (8%) Membrii familiei joacă anumite roluri sau
„montează" un spectacol în ansamblu, ceea ce le permite "înscenarea" bunăstării
relaţiilor familiale. în realitate însă educaţia copiilor este lăsată numai pe seama
instituţiilor ca - grădiniţa, şcoala. Contactul cu copiii este înlocuit cu procurarea
excesivă a bunurilor materiale (haine, jucării etc.). Obligaţiunile unul faţă de altul
membrii familiei le îndeplinesc formal, relaţiile oscilează de la cele mai cordiale la
indiferente şi de la cele de dominare, la cele de neamestec. Aprobările şi
dezaprobările se declară rapid şi tot rapid se uită, cerinţele unice lipsesc, de aceea
copiii se dezvoltă cu diverse accentuări de caracter (instabil, labil, hipertimic,
senzitiv).
- Familia liberală. Aici predomină relaţiile de neamestec; stilul distant liberal,
între membrii familiei se observă o lipsă de cordialitate, ataşament; deciziile se iau în
dezacord, predomină egocentrismul. Fiecare membru al familiei are o viaţă a lui,
indiferent de alţii. Copiii devin introvertiţi, izolaţi, deseori egoişti, indiferenţi faţă de

24
ceilalţi membri.
O astfel de abordare a familiilor nefavorabile a relevat şi psihologul rus
A.S. Spivacovscaia [p. 13, 29] evidenţiind următoarele familii: "Familia-Sanatoriu",
„Familia - Bastion", „Familia al 3-lea de prisos".
Cercetătorii teoriei dezvoltării - Baumrind, (1971); Maccoby&Martin,
(1983) ne-au descris cât de diferit abordările educării copiilor pot apărea de la
interacţiunea a două dimensiuni parentale: (a) gradul exigenţei, aşteptărilor parentale
şi (b) gradul sensibilităţii, solicitudinii parentale. Astfel ei au elaborat o clasificare
bidimensională a stilurilor parentale de îngrijire a copiilor, autoritar, indulgent,
autocrat, de neglijare.[Wolfe, p.21, 21]

Solicitudinea faţă Acceptare, Respingere, lipsă de

de copil Centrarea pe
solicitudine, Centrarea pe părinte
solicitudine
Aşteptările faţă de copil
copil Aşteptări ridicate, AUTORITAR AUTOCRAT
Tendinţă de a
Fără aşteptări sau
controla
cu Aşteptări joase, INDULGENT NEGLIJANT
cări reduse de
cu încer-
control
Clasificarea bidimensională a stilurilor parentale (Maccoby&Martin), preluat şi
adaptat din "Child Abuse" J. Wolfe
S-a determinat că printre motivele abuzului faţă de copii predomină "tendinţa
de a educa, disciplina"(evidenţiază 50% din părinţi), însă această strategie
educaţională abuzivă are efecte din cele mai grave, părinţii confundând disciplina cu
abuzul.(A. Muntean) [ p.34, 21]

DISCIPLINA ABUZ

25
 1Măsuri luate de adult sunt relaţionate în Măsurile sunt lipsite de logica: legătura
mod logic cu comportamentul între fapta şi pedeapsa este arbitrara.
"indisciplinat" al copilului.

2Nu se face un proces copilului; copilul Copilul şi comportamentul lui sunt

nu este "judecat". judecate şi etichetate: "este un copil rău,
prost..." etc.
3Pedeapsa se referă doar la situaţia Se referă la greşelile din trecut şi la alte
prezentă. greşeli care se cumulează.
4Are ca şi consecinţa dezvoltarea Dezvoltă motivaţia extrinsecă a copilului
motivaţiei intrinseci a copilului) şi a (a face cum trebuie pentru a scăpa de
sensului auto-disciplinat. pedeapsă).
5Copilul nu este umilit şi supus. Copilul este umilit de adult şi supus cu
forţa.
6Există o oarecare liberate (între Nu permite alternative şi nici nu implică
anumite limite ştiute de copil. gândirea copilului asupra situaţiei.

7Copilul învaţă să-şi asume Adultul are responsabilitatea reacţiilor şi a

responsabilitatea pentru faptele sale. comportamentelor copilului.
8Are la baza conceptul de respect şi Se bazează pe o relaţie inferior /superior,
egalitatea între copil ş adult. dominanta şi control al adultului asupra
copilului.
9Dezvoltă capacitatea copilului de a Dezvoltă în copil sentimentul ca doar
rezolva probleme. adulţii pot rezolva problemele copiilor.
1Demonstrează copilului dragostea şi Demonstrează copilului ostilitatea,
afecţiunea adultului. insatisfacţia adultului faţă de el.
0

N. I. Sineaghina [p.15, 29] a evidenţiat profilurile specifice atitudinii

părinteşti nefavorabile, ce influenţează negativ asupra adaptării sociale a copilului:
1. Tensionate - presupune un nivel emoţional ridicat al respingerii
copilului, un nr. mare de interziceri şi ordonări. Părinţii pretind că cunosc bine copiii,
dar de obicei nu pot să anticipeze comportamentul lor în diferite situaţii. Relaţiile se
caracterizează printr-o încordare.
2. Anxioase - Părinţilor acestei grupe le sînt specifice op anxietate înaltă,
neîncredere, real cunosc nu rău copiii, sînt senzitivi cu referire la ei, dar nu sînt
încrezuţi în corectitudinea comportamentului lor şi de aceea uneori sînt abuzivi cu

26
copilul. Relaţiile sînt nestabile.
3. Refugiate - Poziţia părinţilor e destul de rigidă, lipsa completă a
comunicării în relaţiile cu copilul, cerinţe şi aşteptări înalte pe fonul orientării la copil
şi a ataşării mari faţă de el.
4. Respingătoare - Părinţii acestei grupe sînt îndepărtaţi de copil, nu doresc
să se implice în problemele lui, sa-i acorde atenţie, să observe schimbări. Atitudinea
emoţională e slab evidenţiată, predomină elementul respingerii. Sfera
sentimentelor şi retrăirilor copilului e închisă pentru ei, îşi cunosc copiii foarte rău, cu
toate că reprezentările lui despre copil sînt adecvate.
O interesantă abordare a părinţilor abuzivi o are A. Miller [29], care a
identificat principalele motive a educării copilului cu „suflet distrus":
 Necesitate inconştientă de transferare asupra altuia umilirea proprie la
care a fost supus cândva;
 Necesitatea de a găsi o cale de exteriorizare a propriilor emoţii refulate şi
reprimate;
 Necesitatea de a avea la îndemînă un obiect viu pentru al manipula;
 Autoprotecţia, precum şi nevoia de a idealiza propria copilărie şi părinţi
prin intermediul aplicării „principiilor pedagogice" parentale dogmatice
asupra propriului copil;
 Frica de libertate;
 Frica de apariţia a ceea ce a fost cândva reprimat, a ceea ce întâlnesc în
proprii copii, a ceea ce trebuia să fie distrus de la bun început;
 O revanşă („răzbunare") pentru durerea pe care el însuşi a trăit-o cândva.
Un loc aparte în cadrul familiilor nefavorabile îl prezintă şi familiile
dezorganizate cu carenţele sale specifice. Studiile asupra delicventei juvenile au
arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii
părinteşti, a controlului, precum şi a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului, i-au
determinat pe copii la adoptarea unor acte asociale şi antisociale. Astfel, divorţul,

27
care duce la dezorganizarea familiei, poate contura serioase tulburări afective şi
comportamentale ce conduc la inadaptarea socială.(V.Szyrunski). De asemenea, pot
să se contureze şi anumite tulburări psihiatrice.(J.F. Dermott) [9, p. 280]

2. Rolul asistentului social în cazuri de abuz asupra copilului

2.1.Metode de lucru cu copiii abuzaţi

Pentru unii copii şi adolescenţi unele întrebări legate de viaţa familială se

dovedesc dificile, în special dacă au fost ameninţaţi sau preveniţi de un membru al
familiei în legătură cu “conversaţiile cu străinii” despre evenimente petrecute în
familie.
Mărturisirea experienţei trăite unui consilier din cadrul şcolii poate
reprezenta un prim pas în ajutarea copilului sau adolescentului dezorientat. Când
există suspiciuni în legătură cu un elev pot fi implicaţi psihologul şcolii, asistentul
social, consilierul sau directorul şcolii când acest lucru este indicat.
Deşi circumstanţele fiecărui caz sunt diferite, când un copil este suspectat
că provine dintr-o familie abuzivă, trebuie anunţate autorităţile locale implicate în
protecţia copilului. Dacă copilul se arată dornic de a vorbi despre experienţa sa,
trebuie să i se ofere posibilitatea de a-şi exprima gândurile şi sentimentele.
Pentru a primi decizia în privinţa unor măsuri de intervenţie, e necesară o
analiza minuţioasa a cazului prin prisma răspunsului la următoarele întrebări:
 Este situaţia copilului atît de dramatică încât necesită izolarea de
propriul mediu?
 Cât este de mare probabilitatea repetării unor rele tratamente ?
 Este situaţia atît de gravă cum o vede asistentul social?
Toate aceste dileme îl plasează pe profesionistul căruia i s-a încredinţat protecţia
copilului în zona riscului de a greşi în deciziile sale.
Asistentul social va putea evita această situaţie respectând următoarele
principii:

28
  Informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului trebuie să fie
confidenţiale.
 Evaluarea trebuie să includă ansamblul nevoilor copilului.
 La evaluare trebuie să participe diverşi specialişti.
 Evaluarea impune utilizarea unui limbaj explicit, a unor termeni precis
definiţi.
 În procesul investigaţiei trebuie să se acorde o atenţie specială analizei
familiei copilului.
Investigaţia va cuprinde doua etape importante:
1.Investigaţia iniţială, care include:
 Descrierea tipului de maltratare care constituie motivul îngrijorării
pentru serviciul de protecţie a copilului;
 Aprecierea gradului de vulnerabilitate a copilului;
 Informaţii despre persoana care a comis abuzul;
 Informaţii despre istoria de viaţa a părinţilor şi atitudinea lor actuală
privind copilul.
2.Investigaţia detaliată, care cuprinde:
 Compoziţia familiei şi situaţia ei juridică;
 Relaţiile de cuplu între părinţi;
 Reţeaua socială a familiei în care creşte copilul;
 Condiţiile de locuit.
Intervievarea este una dintre metodele cele mai eficiente în lucrul cu copii
abuzaţi, care au de regulă dificultăţi de adaptare. Interviul posedă o funcţie
terapeutică.
Scopul intervievării constă în relevarea a cât mai multor date privind
evenimentele din viaţa copilului.
Etapele unui interviu în lucrul cu copiii abuzaţi pot fi rezumate astfel:
1.Stabilirea contactului.

29
  Prezentarea reciprocă,
 Asistentul social trebuie să ţină seama de factorii nonverbali, de tempoul
copilului, să nu-l grăbească, să respecte copilul ca pe orice beneficiar.
2. Ascultarea copilului.
 Interviul la această etapă include un ansamblu de tehnici de ascultare a
copilului, însoţite de îndemnuri care să îi stimuleze exprimarea.
3. Însumarea celor exprimate.
 Însumarea înseamnă formularea unor idei cu caracter sintetic, care pot
servi nu numai celui care conduce investigaţia, dar şi copilului pentru a-şi înţelege
propriile atitudini.
4. Negocierea continuării relaţiei cu copilul.
 Elementele subiective care servesc pentru formularea unui diagnostic
multidimensional, dinamic, conduc şi la elaborarea unor direcţii de intervenţie
terapeutică.
Orice încercări de a oferi ajutor copilului vor rămâne ineficiente, dacă nu
vor fi luate în considerare cele exprimate de copil şi dacă acest ajutor nu va rezona cu
nevoile şi aşteptările copilului.
Este foarte important ca cei care se ocupa cu investigarea cazurilor de abuz să ţină
cont de recomandările:
- Dacă un copil îţi spune că a fost supus relelor tratamente, crede-l;
- Dacă un copil îţi spune ca abuzul a avut loc mai demult, să nu crezi că a
încetat;
- Nu încerca să aluneci peste subiectul abuzului şi a traumei;
- Dacă bănuieşti un abuz recent, păstrează hainele copilului ca probe
penale;
- Raportează cazul la poliţie sau cheamă poliţia;
- Ai grijă ca minorul să poată urma o formă de terapie.
Investigarea abuzului sexual începe de obicei cu informaţii de la cei ce
raportează cazul, interviul referindu-se şi la indicatorii comportamentali observabili

30
care i-au determinat să creadă că respectivul copil a suferit un abuz şi continuă cu
adunarea datelor despre alte persoane care ar putea ajuta la instrumentarea cazului.
Înainte de a intervieva copilul abuzat este necesar să fie stabilite :
- locul unde se va desfăşura interviul ( un loc perceput de copil ca fiind
unul sigur);
- persoanele care trebuie să fie prezente. Copilul trebuie intervievat
înaintea părinţilor, deoarece din comportamentul lui ne putem da seama dacă abuzul a
avut loc sau nu. Cel ce intervievează copilul trebuie mai întâi să-l cunoască, pentru a
putea afla de la el informaţii despre mediul lui de viaţă şi posibilul context cum a avut
loc abuzul.
În cazul copiilor mici terapeutul foloseşte jocul şi întrebările simple, iar pentru cei
mari - discuţii libere şi întrebări. Întrebările trebuie să fie neutre şi să privească viaţa
copilului în general. [6, p. 18]

2.2. Tehnicile folosite în lucrul cu copiii abuzaţi

Tehnicile cele mai folosite în lucrul cu copii mici sunt întrebările ţintă şi
anume materiale ajutătoare, cum ar fi: păpuşile anatomice, desenele anatomice,
desene făcute de copii.
În cadrul intervievării pot fi folosite următoarele tipuri de întrebări:
- întrebări generale,
- întrebări focalizate,
- întrebări cu răspuns multiplu.
Întrebările generale - sunt folosite frecvent ca întrebări de deschidere.
De exemplu, dacă o persoană adultă, victimă a unui abuz sexual, vine la un terapeut,
aceasta poate întreba „ Spune-mi, de ce ai venit?” Întrebarea e menită să provoace
povestirea faptelor. În cazul unui copil, se poate pune următoarea întrebare: „ Ţi-a
spus cineva de ce ai venit la mine azi?” În unele cazuri aceşti copii ştiu de ce sunt

31
aduşi la terapeut, dar nu doresc să discute cu terapeutul despre acest lucru. Copii pot
da răspunsuri vagi, cum ar fi „ Am venit ca să vorbim despre lucruri rele”.
Întrebările focalizate - sunt cele mai utilizate, pentru că deseori
furnizează informaţii relevante. Există trei tipuri de întrebări focalizate:
- focalizate pe persoane,
- pe circumstanţele în care a avut loc abuzul,
- focalizate pe pârtile corpului.
Întrebările focalizate pe persoane - vor include întrebări despre
presupusul agresor. Conversaţia se începe cu întrebări mai puţin dificile. Mai întâi se
pun întrebări despre legătura cu fraţii, cu mama, şi în final, cu presupusul agresor.
Întrebările focalizate pe agresor – în cazul când acesta este cunoscut
acestea ar fi următoarele:
- locul de rezistentă?
- ce face când este cu toată familia?
- sunt anumite lucruri pe care le face numai cu tine?
- dintre lucrurile pe care le face numai cu tine, care îţi place?
- există şi unele care nu îţi plac?
Există 2 tipuri de întrebări focalizate despre posibile circumstanţe în care a
avut loc abuzul sexual. „Există secrete în familia ta?”, „Posibilul agresor se joacă cu
tine?”- aceste întrebări sunt folosite pentru că, de obicei, copiilor li se spune că
abuzul sexual este un secret deosebit între el şi agresor. Există şi alte întrebări
focalizate referitoare la circumstanţele abuzului sexual, care pot produce informaţii
utile. De exemplu: „Ce faci când rămâi singur cu bunicul?”, „Cum are grijă de tine
tata când mama e la serviciu?”.
Întrebările focalizate pe părţile corpului – sunt folosite împreună cu
păpuşile anatomice sau cu desenele anatomice. Asistentul social se interesează de
numele pe care copilul le dă părţilor corpului.

32
 Întrebările cu răspunsuri multiple – sunt utilizate când informaţia
obţinută prin întrebări focalizate nu e relevantă şi atunci se poate recurge la întrebări
cu răspunsuri multiple.
Există anumite restricţii în folosirea lor. În primul rând, copiii mici vor
considera aceste întrebări dificile şi vom avea şi mai mari dificultăţi să obţinem
răspuns la ele. Terapeutul trebuie să fie sigur că a înţeles corect răspunsul, astfel încât
copilul să nu aibă de ales între 2 răspunsuri incorecte.
E bine ca întrebările să se limiteze la circumstanţele în care a avut loc
abuzul, şi pe cât posibil, să nu se refere la abuzul propriu.
Întrebările cu răspunsuri da/nu – se folosesc atunci când întrebările
directe sunt neproductive. Întrebările cu răspuns da/nu identifică de obicei şi
agresorul, şi comportamentul încriminat.
În investigarea cazurilor de abuz frecvent sunt utilizate păpuşile anatomice.
Păpuşile anatomice sunt folosite în special în lucrul cu copii între 2-6 ani,
dar pot fi folosite şi pentru copii mai mari. S-a constatat că aceste păpuşi fiind
sugestive pot induce anumite răspunsuri.
Avantajul utilizării păpuşilor anatomice este acela că pentru copiii mici
păpuşile reprezintă un mod de comunicare mult mai familiar decât limbajul şi deseori
le oferă posibilitatea de a se exprima liber.
Părţile corpului păpuşilor pot servi pentru a reaminti copilului abuzul.
Copiilor mai mari, care pot comunica prin limbaj, le este mult mai uşor să arate cu
ajutorul lor cum a avut loc cazul. Păpuşile pot fi utilizate:
 Pentru a linişti copilul,
 Pentru a sparge „gheaţa” în comunicare,
 Ca mijloc de demonstraţie,
 Pentru a-şi reaminti cele întâmplate.
Sunt cunoscute două metode de folosire a păpuşilor:
1) copilul se angajează spontan în jocul cu păpuşile, în timpul jocului se
observă reacţiile copilului şi asistentul social ăi pune întrebări;

33
 2) păpuşile sunt introduse pe parcursul discuţiei despre abuz.
O altă tehnică în investigarea cazurilor de abuz este utilizarea desenelor
anatomice.
Desenele anatomice – sunt pozele cu adulţi şi copii de ambele sexe în
diferite stadii de dezvoltare. Dezavantajul acestora este că copilului îi este mult mai
greu să demonstreze abuzul cu ajutorul lor.
Una din tehnicile terapeutice adesea utilizate în tratamentul copiilor victime
ale abuzului sexual este modelul DESA, care include următoarele componente:
D – descrierea abuzului - copii folosesc diferite mijloace de exprimare a
propriilor trăiri, în funcţie de vârsta şi dispoziţie. Ei desenează, folosesc păpuşi pentru
a descrie abuzul. Unii copii nu pot descrie deloc abuzul, prin nici un fel de mijloace.
Atunci aceste secrete devin o parte foarte importantă a terapiei.
Un obstacol în determinarea copiilor să descrie ce li s-a întâmplat este
faptul ca abuzul a fost ţinut secret şi asociat cu ruşinea.
Există cazuri în care nu doar frica, vinovăţia îi determină pe copii să tacă. Ei
au decis doar că nu au nimic de vorbit. Astfel încercam să-i forţăm să vorbească
despre ceia ce ei nu pot suporta să vorbească.
Uitarea – este un alt moment al terapiei în această etapă. La început copii
pot să descrie abuzul, iar mai târziu să-l uite, şi să fie dificil de a aborda cu ei acest
subiect. Când abuzul este uitat , aceasta este tendinţa de a se transforma în simptome
clinice.
E – Exprimarea sentimentelor - copii trebuie încurajaţi să descrie
sentimentele asociate abuzului cu ajutorul unor materiale auxiliare: mănuşi de box,
săbii, pentru a-i ajuta să-şi exprime furia.
Pot fi folosite mici animale din pluş cărora copii mici le pot spune poveşti
şi pe care le pot folosi ca simboluri ale binelui şi răului, ale pericolului şi siguranţei.
Trebuie ca victimei să i se explice că agresorul este singurul vinovat pentru
cele întâmplate şi astfel să fie ajutat să scape de îndoielile sale referitoare la
responsabilitate, vină şi ruşine.

34
 S – a spune Nu şi a stabili graniţe - un lucru comun tuturor copiilor
abuzaţi este faptul că ei au fost maltrataţi fizic şi emoţional. Ei au nevoie de ajutor
pentru a identifica şi a exprima emoţiile care au legătură cu „a vrea” şi „a nu vrea”, „a
spune da” şi „a spune nu”. Graniţele sunt foarte importante în această parte a
tratamentului. Putem marca graniţe în camera de terapie cu o bandă de plastic.
A – Acceptarea - la această etapă copii trebuie să înveţe să depăşească
evenimentul traumatizant şi să-şi continue viaţa, să evite victimizarea, să renunţe la
ideea că trecutul poate fi refăcut sau negat.
Copii au nevoie de suport pentru a se accepta ca fiind normali, obişnuiţi, în
ciuda experienţei anormale şi neobişnuite prin care au trecut. Ei trebuie încurajaţi să
aibă aceleaşi activităţi: înot, fotbal, calculatoare.
Trebuie evitată situaţia riscantă în care abuzul este folosit ca pretext pentru
o atitudine hiperprotectoare din partea părinţilor, atitudine care ar putea incapacita
copilul. Acceptarea şi reconcilierea sunt la fel de dificile şi necesare pentru toţi adulţii
din viaţa copilului abuzat. [2, p. 28]

35
 CONCLUZII
În concluzie aş putea menţiona că problema cu ca ne confruntăm noi astăzi
devine pe zi ce trece tot mai agravată şi mai periculoasă cauza fiind sărăcia şi lipsa
unui loc de lucru şi imposibilitatea de a exista. Acest fenomen este foarte des întîlnit
aproape în majoritatea familiilor. Cînd haosul şi problemele dintr-o familie sunt
copleşitoare, există posibilitatea ca profesioniştii să se concentreze supra unuia dintre
multele aspecte pe care le implică abuzul şi neglijarea, însă nu asupra neglijării în
sine.
Lipsa resurselor societăţii, precum şi a priorităţilor de investire în ajutorarea
copiilor maltrataţi şi a părinţilor lor a dus la creşterea frecvenţei de folosire a acestor
tipuri de metode.
Asistentul social, cel care lucrează în domeniul protecţiei copilului este
nevoit să suporte în comparaţie cu alţi profesionişti mai des deficienţele altora, el
devenind ţapul ispăşitor.
Unul dintre profesioniştii, care mai crede în potenţialul de schimb al mamei,
a fost ales asistentul social, împreună cu mama. Una din cele mai mari provocări cu
care ne confruntăm este aceea de a reuşi să ne dezvoltăm capacitatea noastră, de a
face faţă realităţii (mai ales) din domeniul maltratării.
Trebuie să fim capabili a controla şi revizui, din punct de vedere profesional
propriile comportamente.
Aceasta necesită un mediu de lucru sigur, în care să avem posibilitatea de a
cunoaşte suferinţa, anxietatea, lipsa de speranţă şi agresivitatea părinţilor şi a copiilor.
Un asemenea tip de cunoaştere reprezintă un prerechizitoriu în vederea
creării abilităţii de a ne admite propriile sentimente faţă de părinţi. Dacă vom prelucra
aceste sentimente vom putea schimba suspiciunea în grijă şi participare activă la
rezolvarea problemelor lor. Vom deveni capabili să acceptăm acei părinţi aşa cum

36
sunt ei fără a încerca să-i „facem mai buni” proiectând asupra lor resurse pe care nu
le au. Totul depinde de propriile noastre atitudini, de empatie faţă de ei. Atitudinile
sunt cu mult mai importante decât cuvintele. Una condiţiile importante pentru
evitarea tendinţei noastre de a închide ochii la contactul cu problemele copilului este
de a trăi durerea şi anxietatea acestuia. Aceasta presupune faptul că suntem în contact
cu experienţele propriei copilăriei, iar apoi cu trăirile unor sentimente similare. Chiar
dacă nu am fost supuşi abuzului şi neglijării, fiecare din noi am trecut prin situaţia
trăirii unor sentimente de dezamăgire, fiecare din noi am trecut prin situaţia trăirii
unor sentimente de dezamăgire, sentimentul de a te simţi înşelat.
Asistentul social trebuie să fie capabil să empatizeze situaţia, trebuie să fie
capabil să descifreze comportamentul părinţilor faţă de copil în lumina stării în care
trăiesc în prezent şi a trecutului lor. Mai mult decât atît, trebuie să recunoască faptul
că amalgamul lor de sentimente faţă de copil este universal valabil.
Lucrul în domeniul maltratării copilului reprezintă mult mai mult decât o
provocare emoţională şi atitudinală, reprezintă şi o provocare intelectuală. Este
necesar să ne formăm o anumită cultură, în mediul nostru profesional, prin care să
recunoaştem faptul că asemenea reacţii emoţionale precum cele descrise anterior sunt
absolut normale.
Este deosebit de important să înţelegem că este perfect profesională
încercarea de a-ţi cunoaşte propriile sentimente în scopul de a putea rămâne cât mai
raţional posibil.

37
 BIBLIOGRAFIA:
1. Ciofu C. Interacţiunea părinţi-copii. Bucureşti: Amaltea, 1998.
1. Ionescu Ș. Copilul maltratat: evaluare, prevenire, intervenţie.
Bucureşti: ERIS, 2001.
1. Cuzneţov L. Etica educaţiei familiale. Chişinău: Lumina. 2000.
2. Filipoi S., Iancau M. Abuzul la copii. 2001.
3. Ghidul voluntarului CN PAC:"Prevenirea abuzului faţă de copii"(K6).
Chişinău, 2001.
4. Killen K. Copilul maltratat. Bucureşti: Eurobit, 1997.
5. Mitrofan I. Efectele eşecului conjugal-parental asupra
personalităţii copilului. In: Revista învăţămîntului preşcolar. Bucureşti, 1995. nr.1-2.
p. 223-225.
6. Muntean A. Manualul de la Seminarul "Violenţa în familie şi maltratarea
copilului". Bucureşti, 2000.
9. Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. Psihologie judiciară.
Bucureşti,1992.
9. Muntean A. Violenţa în familie. În: Tratat de asistenţă socială. / coord.
G.
Neamţu. Iaşi. 2003.
10. Popescu D., Negură I. Profil psihologic al părintelui maltratant.
Probleme ale ştiinţelor socio-umane şi modernizării învăţămîntului: Conferinţa
ştiinţifică anuală a UPS Ion Creangă". 17-18 martie. 2004. vol.I. Chişinău. 2004.
12. Publicaţie a Centrului de Prevenire a Abuzului faţă de Copil. nr.4. 2005.
In: Revista „IMPACT".
12. Revista reţelei pentru protecţiei copilului împotriva tuturor formelor de
abuz şi neglijare "Copiii de azi sînt părinţii de mîine". Bucureşti. nr.3.

38
martie, 2000.
12. Sillamy N. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Univers
enciclopedic, 1996.
13. Strătilescu D. Climat familial şi atitudini educative variabile
semnificative
în afirmarea adolescenţilor supradotaţi. In: Revista de psihologie. nr. 1-2.
Chişinău, 1996.

39